Danielle Steel carti

Promisiunea de Daniele Estelle CAPITOLUL 1   Un soare dulce, de dimineaţă le scaldă în lumină spatele în vreme' ce se dădeau jos de pe biciclete în faţă la „Eliot House“, din incinta Harvardului. Se opriră pentru o clipă să-şi zîmbească. Era în mai şi erau foarte tineri. Părul ei scurt strălucea în lumina soarelui, iar cînd privirea ei o întîlni pe-a lui, fata începu să rîdă. Ei, Doctore în Arhitectură, cum te simţi ? întreabă-mă în două săptămîni după ce-mi iau doctoratul. li întoarse zîmbetul în vreme ce-şi îndepărta o şuviţă de păr blond de pe frunte. Ducă-se dracului diploma, te întreb după noaptea trecută. Rînji din nou la el, iar tipul îi dădu repede una peste fund în joacă. Mişto. Dar cum te simţi dumneata, d-ră McAl- listu ? Mai poţi să mergi ? Săriră din nou pe biciclete acum, iaT ea întoarse capul, cu un răspuns sîcîitor. Dar tu poţi ? Şi cu asta dusă a fost, zburind departe, cu mult înaintea lui, pe bicicleta micuţă pe care i-o cum­părase de ziua ei doaT cu cîteva luni în urmă. Era' îndrăgostit de ea. Fusese îndrăgostit de ea dintot- deauna. Visase la ea toată viaţa. Şi o cunoştea de doi ani. Se simţea singur la Harvard înainte de asta, şi o bună parte din al doilea an de aspiranţă socotise că va fi la fel şi acolo. N-avea nevoie de Radcliffe sau Vassar sau Wellseley cu el în pat. Cunoscuse prea multe fete de astea la anii studenţiei şi, în ceea ce-1 privea pe Michael, tipelor ăstora le lipsea întotdea­una ceva. El voia ceva mai mult. Textură, sub­stanţă, suflet. Rezolvase problema foarte convena­bilă vara' trecută, cu o legătură cu una dintre prie­tenele mamei sale. Normal că mama sa n-a ştiut. Dar se distrase de minune. Era o femeie a naibii de atrăgătoare, în vîrstă de vreo treizeci de ani, mult mai tînărâ ca mama lui, fireşte, şi era ceva editor la „Vogue*. Dar totul nu fusese decît o distracţie. Pentru amîndoi. Nancy era altceva. Ştiuse asta din prima clipă în care o văzuse, în Galeriile de artă din Boston, unde erau expuse ta­blourile ei. Exista în fiecare o tentă de singurătate care.bîntuia fiecare peisaj al ei, iar oamenii pe care îi pictase aveau toţi un soi de tandreţe solitară ca- re-1 umpluse de milă şi-l făcuse să-şi dorească să ajungă de la ei la artistul care-i pictase. Iar ea stă­tuse acolo, purtînd în acea zi o beretă roşie şi o haină veche din piele de raton, cu o uşoară roşeaţă pe pielea delicată, din cauza mersului grăbit pro­babil pînâ la galeriile din Strada Charles cu ochii strălucind, cu faţa plină de viaţă. Nu dorise niciodată pînă atunci o femeie aşa cum o dorea pe ea. Cumpărase două tablouri de-ale ei şi o invitase la masă la Lockobar. Insă pentru rest a fost nevoie de mai mult timp. Nancy McAllistu nu era deloc grăbită să-şi dăruiască timpul sau inima. Fusese mult prea singură prea mult timp ca să cedeze uşor. La 19 ani era deja înţeleaptă şi cu­noscuse bine durerea. Durerea de a fi singur. Du­rerea de a fi părăsit. O torturase încă de cînd, co­pil fiind, fusese trimisă la orfelinat. Nu-şi putea aminti ziua în care mama ei o lăsase acolo, nu cu mult înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul din săli. Mirosul de oameni străini. Zgomotele dimine­ţilor în care stătea întinsă în pat, luptîndu-se cu la­crimile. Avea sănşi amintească lucrurile astea toată viaţa. Mult timp, crezuse că nu va găsi nimic să umple golul din ea. Dar acum îl avea pe Michael. Legătura lor nu era uşoară, dar era solidă, bazată pe dragoste şi respect : fiecare scotocise în lumea lui, o întorsese pe dos, dar apăruse cu ceva frumos şi rar. Iar Michael nu era nici el un prost. Ştia' ce riscă îndrăgostindu-se de cineva „deosebit44 — aşa cum se exprima mama lui, cînd avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „deosebit". Singurul lucru deosebit era că era pictoriţă, nu o simplă studentă. Nu mai era în perioada căutărilor, ci deja era ceea ce voia să fie şi spre deosebire de alte femei pe care le cu­noscuse, Nancy nu mai trecea în revistă candidaţi, ci-1 alesese pe bărbatul pe care-1 iubea. In doi ani n-o părăsise niciodată. Iar ea era sigură că n-o va face nicicînd, se cunoşteau prea bine unul pe altul. Oare ce-ar mai fi putut exista în viaţa lui, pe care ea să nu-1 ştie ? Ştia totul. Isprăvile nostime, secretele aiurite, visurile copilăriei, spaimele îngro­zitoare. Şi prin intermediul lui, Nancy ajunsese să-i respecte familia. Chiar şi pe maică-sa. Michael fusese născut într-o tradiţie, sortit din copilărie să moştenească un tron. Nu era ceva pe care să-l ia uşor sau pe seama căruia să glumească. Cîteodată chiar îl înspăimînta. Va fi oare în stare să facă faţă legendei ? Dar Nancy ştia că va fi. Bu­nicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, iar tatăl lui, 'la fel. Bunicul lui Michael fusese cel care fon­dase imperiul. însă numai joncţiunea afacerilor   Cotter cu averea Hillyard prin căsătoria părinţilor lui Michael, crease „Cotta-Hillyard“-ul de astăzi. Richard Cotter ştiuse să facă bani, insă banii Hil­lyard — bani vechi — fuseseră cei care să aducă cu ei ritualurile şi tradiţiile puterii. Asta era, din cînd în cînd, o povară greu de purtat, dar lui Mi­chael îi plăcea, iar Nancy o respecta. Ştia că într-o bună zi Michael va fi la cîrma firmei Cotter-Hil- lard.. La începutul legăturii lor, vorbeau numai de asta, iar mai tîrziu la fel, cînd şi-au dat seama cît de serioasă era legătura lor. Dar Michael ştia că o găsise pe cea capabilă să se descurce cu toate aces­tea, cu responsabilităţile familiei la fel de bine ca şi cu îndatoririle de'la serviri. Orfelinatul nu făcuse nimic ca s-o pregătească pe Nancy pentru rolul care avea să i se potrivească, după părerea lui Michael, însă munca părea să-i fie o a doua natură. O privea acum cu o infinită mîndrie, cum zbura înaintea lui, aşa de sigură pe sine, aşa de puter­nică, cu picioarele mici pedalînd cu hotărîre, cu bărbia peste umăr din cînd în cîndi ca să se uite la el şi să rîdă. Avu impulsul nebunesc să ţîşnească înainte, s-o ajungă şi s-o ia de pe bicicletă... acolo... pe iarbă... la fel ca noaptea trecută... la fel... însă îşi alungă gîndul din minte şi porni după ea. Hei, aşteaptă-mă, ticăloasă mică. • în cîteva clipe, era în acelaşi rînd cu ea, şi, în timp ce-şi continuau drumul, mai liniştiţi acum, Michael întinse o mină spre ea, în spaţiul îngust dintre amîndoi. Eşti foarte frumoasă azi, Nancy. Vocea lui sruna ca o mîngîiere în aerul de primă­vară şi în jurul lor lumea era proaspătă şi verde. Ştii cît de mult te iubesc ? O, să fie jumătate cît de iubesc eu, domnule Hillyard ? Asta dovedeşte cît de incultă eşti, d-ră Nancy Fancy-pants [1]. Ca întotdeauna, porecla o făcu să râdă, Michael o făcea întotdeauna fericită. Făcea nişte lucruri mi­nunate. Nancy începuse să gîndească astfel din prima clipă în care el intrase în galerie şi o ameninţase că se dezbracă la pielea goală dacă nu-i vinde toate tablourile.' Din întîmplare te iubesc de cel puţin şapte ori mai mult decît mă iubeşti tu. Aiurea. Rînji din nou spre el, cu nasul în vînt, şi iarăşi ţîşni înainte. Eu te iubesc mai mult, Michael. De unde ştii ? începuse^ să accelereze ritmul ca s-o ajungă. Mi-a spus mie Moş Crăciun. Şi cu asta dusă a fost din nou, iar de data asta Michael o lăsă să se ducă înainte pe poteca îngustă. . Era într-o dispoziţie sărbătorească şi-i plăcea să se uite la ea. Să vadă forma suplă a şoldurilor ei în blugi, talia subţire, umerii mici gătiţi cu un şal roşu legat lejer în jurul lor, şi părul negru şi stră­lucitor fluturând în vînt. Ar fi putut să se uite la ea ani de-a rîndul fără să se sature. De fapt, chiar asta avea de gînd să facă. Ceea ce-i aduse aminte de... Avusese de gînd toată dimineaţa să vorbească cu ea despre asta. Iarăşi micşoră distanţa dintre ei şi o bătu uşurel pe umăr : Scuzaţi-mă, d-ră Hillyard. Ea avu o mică trerărire la auzul numelui, dar apoi îi zîmbi timid, cu toată lumina soarelui re­vărsată pe faţă. Dacă se uita atent, el îi putea diş   tinge pistruii extrem de mici, aproape ca un praf de aur lăsat de spiriduşi pe pielea ei sidefie. Şi cum ziceam... d-nă Hillyard... Rosti cuvîntul cu o plăcere infinită. Aşteptase asta timp de doi ani. Nu crezi că forţezi puţin lucriurile, Michael ? Vocea îi suna şovăitoare, aproape înspăimîntată. El nu vorbise încă cu Marion. Aşa că nu conta ce hotărîseră el şi cu Nancy între ei. Nu forţez nimic. Mă gîndeam s-o facem de azi în două săptămîni. Imediat după absolvire. De mult se hotărîseră la o nuntă mică, în cerc restrîns. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă bucuria momentului cu Nancy, fără so­coteli făcute pentru o mie de invitaţi şi fără ar­mate de fotografi de la o mie şi una de ziare. De fapt, mă gîndeam să mă duc la New York ca să discut asta cu Marion chiar astă seară. Astă seară ? Se ptuea distinge ecoul unei spaime în cuvinte. Fata lăsă bicicleta să încetinească şi apoi să se oprească. El răspunse cu o înclinare* a capului, iar figura fetei deveni gînditoare în timp ce privea peste dealurile pline de verdeaţă din jurul lor. Şi ce crezi că are să spună ? Se temea să se uite la el. Se temea să şi asculte. Da, fireşte. Chiar eşti îngrijorată ? 8 J Dar era o întrebare stupidă şi amîndoi ştiau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era o femeie suavă ca o floare. Era mr.-na lui Michael şi nu era mai tandră decît „Titanicul". Era o fe­meie puternică, hotărîtă, concretă, de oţel. Se ocu­pase de toate treburile din familie după ce-a murit tatăl ei şi continuase cu şi mai multă hotărîre după moartea soţului ei. Nimic nu o putea opri pe Marion Hillyard.' Nimic şi în orice caz nu o puştoaică şi nici măcar unicul ei fiu. Dacă nu voia ca ei să se căsătorească, pentru nimic în lume n-avea să-i fe-   ricească cu acel „daa de care Michael se prefăcea aşa de sigur. Iar Nancy ştia exact ce credea Marion Hillyard despre ea. Marion nu ascunsese niciodată ceea «e simţea sau, cel puţin, nu din momentul în care-şi dăduse seama că pasiunea „prostească" a lui Michael pen­tru „pictoriţa aia“ ar putea fi ceva cît se poate de serios. L-a chemat pe Michael la New York şi l-a rugat cu blîndeţe şi cu dulceaţă, i-a zîmbit plină de farmec, după care a izbucnit mînioasă, amenin- ţîndu-1 şi ispitindu-1, tunînd şi fulgerînd. După care s-a resemnat sau a dat impresia c-o face. Michael a luat asta drept un semn bun, dar Nancy nu era de aceeaşi părere. Avea senzaţia că Marion ştia ce face, şi că1 în prezent se hotărîse să ignore „situaţia". Nu erau făcute invitaţii, nu erau rostite acuzaţii, scuzele pentru cele spuse în trecut lui Michael n-aveau să vină niciodată, dar în ace­laşi timp nu se mai iveau probleme noi. Pentru ea, Nancy era surprinsă să-şi dea seama cît de mult o durea asta. Neavînd o familie proprie, îşi făcuse în­totdeauna vise ciudate despre Marion. Că ar fi pu­tut fi prietene, că Marion ar fi plăcut-o, ea şi cu Marion ducîndu-se să facă cumpărături pentru Mi­chael... Marion devenind... mama pe care n-o avu­sese şi n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu in­tra prea uşor în pielea unui asemenea personaj. în doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţeleagă asta. Numai Michael se încăpăţîna să susţină că maică-sa o să se facă femeie cumsecade,- că odată pusă în faţa inevitabilului, o să-l accepte şi o să fie prieteni la cataramă.                                                               t Dar Nancy nu era niciodată sigură de asta. Il si­lise chiar pe Michael să se gîndească şi la posibili­tatea ca Marion să n-o accepte nici în ruptul capu­lui, să nu fie în nici un oaz de acord cu căsătoria. Şi atunci ?...   „Atunci sărim in maşină şi-i dăm drumul spre cel mai apropiat judecător de pace. Avem amîndoi vîrsta, ştii doar“. Nancy ^îmbise atunci la gîndul unei soluţii atît de simple, deşi în mintea ei ştia că fiu va fi nicio­dată aşa de uşor. Dar ce conta ? După doi ani îm­preună, se simţeau oricum căsătoriţi. Stătură tăcuţi o clipă extraordinar de lungă ad- mirînd priveliştea, apoi Michael luă mina fetei. Te iubesc, Nancy ! Şi eu te iubesc ! Se uită la el îngrijorată, iar el reduse privirea la tăcere cu un sărut. Insă nimic nu putea reduce la tăcere gindurile şi întrebările pe care şi le puneau amîndoi. Nimic, decît întîlnirea cu Marion. Nancy îşi lăsă bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se cuibări în braţele lui Michael. Aş fi vrut să fie mai uşor, Michael! O să fie ! Ai să vezi. Acuma haide. Ii dăm drumul sau ai de gînd să stăm aici toată ziua ? Din nou îi dădu una peste fund," iar ea zîmbi vă- zîndu-1 că ridică bicicleta în locul ei. într-o clipă erau din nou la drum, rîzînd şi jucîndu-se şi cîn- tînd, prefăcîndu-se că Marion nu mai există. Dar exista. Şi aşa avea să fie întotdeauna. Marion era mai mult o instituţie decît o femeie. în viaţa lui" Michael în orice caz. Şi acum în a lui Nancy. Soarele se înălţase şi mai mult pe cer în vreme ce pedalau pe drumul de ţară mergînd în rind sau unul în faţa altuia, într-o clipă sîcîindu-se reci­proc, pentru ca-n clipa următoare să devină tăcuţi şi gînditori. Era aproape de amiază rind ajunseseră la Revers Beach şi văzură o figură cunoscută îna- intind spre ei. Era Ben Avery, din nou cu o tipă lîngă el. Iarăşi o blondă cu picioare lungi. Toate arătau a prinţese care se întorc acasă şi mult dintre ele chiar erau. Salut, voi ăia doi. Mergeţi la bîlci ? Ben rînji la ei şi apoi cu o mişcare uşoară a mîi- nii o prezentă pe Jeanette. Schimbară saluturi cu toţii, iar Nancy îşi duse mîna streaşină la ochi ca să se uite înainte spre bîici. Pînă la el mai erau cî- teva intersecţii. Merită să ne oprim ? —: La dracu, sigur că merită ! noi am cîştigat un cîine roz, adăugă, arătînd spre fiinţa oribilă din co­şul lui Jeanette, plus o ţestoasă verde pe care o fi pierdut-o cineva şi două căni de bere. în afară de asta, au porumb copt care-i grozav. Gata, mă au de muşteriu ! Michael îi aruncă o privire lui Nancy şi zîmbi. Mergem şi noi ? Sigur ! Voi doi vă întoarceţi acasă deja ? Dar îşi dădu şi singură seama că da. Ben avea o privire pe care Nancy o mai văzuse la el şi ştia ce înseamnă, iar Jeanette nu părea să aibă ceva împotrivă. Nancy îşi zîmbi sieşi uitîndu-se la ei. Da, am fost în oraş încă de la şase dimineaţa. Sînt la pămînt. Apropo, ce program aveţi voi doi pentru diseară ? Ny vă opriţi la mine să luaţi o pizza ? Camera lui Ben era cu vreo două uşi înaintea camerei lui Mike. Ce program avem pentru diseară, senor ? . Nancy îl privi pe Michael cu un zîmebt larg, dar el clătină din cap. Am nişte treburi de rezolvat noaptea asta. Poate altădată ! Asta-i aminti repede fetei de întîlnirea cu Ma­rion. O.K. Salve ! Ben şi Jeanette le făcură cu mîna şi dispărură, în vreme ce Nancy îl fixa pe Michael. Chiar"ai de gînd să te duci s-o vezi în noaptea asta ? Da ! Şi nu-ţj mai face griji. Totul o să fie bine. Apropo, mama a zis că e angajat în slujba pe care o voia. Ben ? Nancy îl privi întrebător în vreme ce începuseră să pedaleze spre bîlci. Da ! O să începem în acelaşi timp. în domenii diferite, dar începem în aceeaşi zi. Mike părea încîntat. îl cunoştea pe Ben din pri­mii ani de şcoală şi se aveau ca fraţii. Ben ştie ? Michael clătină din cap, zîmbind misterios. M-am gîndit să-i las bucuria să afle veştile oficial. N-am vrut să i-o stric. Nancy îi zîmbi. Eşti un timp cumsecade şi te iubesc, Hillyard. Mulţumesc, d-ră H. Termină, Michael. îşi dorea numele ăsta prea mult ca să suporte să-l audă rostit în răspăr, fie şi numai de Michael. Nu termin. Şi-ai face mai bine să încerci să te obişnuieşti cu el. Devenise deodată serios. O să încerc. Cînd o să fie timpul. Dar pînă atunci „d-ra McAllistu“ merge încă foarte bine. Pînă peste două săptămîni, ca să fim exacţi. Dă-i drumul, hai să vedem care ajunge mai re­pede. Zvîcniseră înainte, unul lîngă altul, gîfîind şi ri- zînd. Michael ajunse la intrarea în bîlci cu exact de secunde înaintea ei. Dar amîndoi erau bron­zaţi şi sănătoţi şi nepăsători. Ei bine, domnule, unde mergem mai întîi ? Dar ghicise deja şi avea dreptate. La porumb, fireşte. Mai era nevoie să întrebi ? .Nu prea ! ' Lăsară bicicletele lîngă un copac, ştiind că-n oră­şelul ăsta adormit nu le va fura nimeni şi plecară, braţ la braţ. Zece minute mai tîrziu erau veseli şi fericiţi, picurînd unt peste porumbul pe care-1 mîn- cau, apoi îndopîndu-se cu cîrnăciori şi luînd înghi­ţituri mici dintr-o bere rece ca gheaţa. Nancy în­cheie ospăţul cu un rotogol imens de vată de zahăr. Cum poţi să mănînci aşa ceva ? Uşor. E delicioasă ! Bolborosise cuvintele prin ceva lipicios şi roz, dar avea figura încîntată a unei puştoaice de cinci ani. Ţi-am mai spus vreodată că eşti frumoasă ? Se strîmbă la el, cu faţa plină de urme roz Mi­chael scoase batista şi o şterse pe barbă. Dacă te-ai şterge puţin am putea să ne facem o poză. Da ! Unde ? Se aplecă să înfulece încă un nor roz, şi nasu-i dispăru iarăşi. Eşti groaznică. Acolo ! Arătă spre o ghereită unde-şi puteau băga cape­tele prin nişte găuri rotunde şi să-şi facă fotografii în diverse costume bizare. Rătăcind de colo pînă colo, au ales costumele de Rhet Butler şi Scarlet O’Hara. Şi, ciudat, nici un erau caraghioşi în poză. Chipull ui Nancy arăta su­perb deasupra costumului pictat cu deosebită grijă. Frumuseţea delicată a figurii ei şi regularitatea trăsăturilor se potriveau perfect cu rochia mai mult decît feminină a frumoasei sudiste. Iar Michael arăta ca un tînăr craidon. Fotograful le înmînă poza şi-şi primi dolarul. Ar trebui s-o păstrez, aşa de bine arătaţi amîndoi. Mulţumim ! Pe Nancy complimentul o impresionase, dar Mi­chael zîmbise numai. Era întotdeauna al naibii de mlndru de ea. încă dquă săptămîni numai şi... Dar trăgîndu-1 puternic de mînecă Nancy îl smulse din visarea lui cu ochii deschişi. Uite, acolo ! Acolo, unde se aruncă cu cercul. Întotdeauna îşi dorise să se joace şi la asta la bîlci, cîrud era mică, dar călugăriţele de la orfelinat spuneau totdeauna că e prea scump. Putem ? Dar bineînţeles, draga mea ! Ii făcu o plecăciune adîncă, îi oferi braţul şi în­cepu să meargă agale spre ghereta respectivă. Dar Nancy era mult prea nerăbdătoare ca să suporte să meargă în pas de plimbare. Aproape că sărea ca un copil, iar nerăbdarea ei îl încînta. Putem s-o facem chiar acum ? Sigur, iubito ! Puse un dolar pe tejghea, iar omul îi înmînă fetei de patru ori mai multe cercuri ca de obicei. Cei mai mulţi clienţi plăteau doar un sfert. Dar nu se pricepea să arunce, aşa că nu-i reuşi nici o încercare. Michael privea amuzat. Pentru care premiu te chinui atîta ? Pentru mărgele. Ochii îi străluceau ca la un copil, iar răspunsul nu era cu mult mai mult decît o şoaptă. N-am avut niciodată un şirag dintr-ăsta, ieftin şi ţipător.^ Era singurul lucru pe care şi-l dorise încă de cînd era copil. Ceva strălucitor, sclipitor şi frivol. Eşti uşor de satisfăcut, iubita mea. Sigur nu vrei mai degrabă căţeluşul roz ? Era exact ca cel pe care-1 avusese Jeanette în co- şuleţ, dar Nancy clătină din cap, hotărîtă. Mărgelele ! Dorinţa ta e lege pentru mine. Şi toate cele trei cercuri pe care le aruncă au că­zut exact la ţintă. Cu un zîmbet, omul din spatele tejghelei le dădu mărgelele, iar Michael le petrecu repede în jurul gîtului ei. Voila, mademoiselle. Sînt ale tale. Dar nu crezi că e cazul să încheiem o asigurare pentru ele ? N-ai vrea să nu mai rîzi de mărgelele mele ? Părerea mea e că sînt minunate. Le atinse uşurel, bucuroasă să ştie că-i scînteiau acum la gît. Părerea mea e că tu eşti minunată. Altceva ce-ţi mai doreşte inima ? Multă vată de zahăr ! îi cumpără din nou vată înfăşurată pe băţ şi por­niră încet-încet spre biciclete. Ai obosit ? Nu prea ! Vrei să mergem ceva mai încolo ? E un locşor simpatic undeva, în faţă. Putem să stăm puţin şi să ascultăm zgomotul valurilor. E superb. Se urcară pe biciclete şi-i dădură drumul din nou, dar de-această dată în linişte. Atmosfera de carna­val dispăruse, şi erau acum amîndoi pierduţi în gîn- durile proprii. Michael începuse să-şi dorească să fie din nou în pat, iar Nancy n-avea nimic împo­trivă. Se apropiau de Nahant cînd ea zări locşorul de care-i vorbise, la capătul unei limbi de pămînt, sub un copac bătrîn. Nancy fu bucuroasă că excursia lor avea un asemenea sfîrşit. O, Michael, ce frtimos e. Nu-i aşa ? Se aşezară pe un petic de iarbă, chiar deasupra locului unde încăpea o limbă îngustă de nisip. La distanţă se vedea valurile spărgîndu-se încet de un relif care se găsea imediat sub suprafaţa apei. . — Mi-am dorit întotdeauna să te aduc aici. Mă bucur că ai făcut-o. • Stăteau tăcuţi, ţinîndu-se de mînâ, cînd deodată Nancy sări în picioare. Ce-i ? Vreau să fac ceva. Uite colo, în tufiş. Nu, prostule. Nu asta. Începuse să alerge pe plajă, spre nu ştiu ce ţintă. El se ridică alene, urmînd-o încet şi întrebîndu-se ce-i mai trecea prin minte. Nancy se opri lîngă o stîncă mare şi încercă din toate puterile s-o clin­tească, dar fără succes. Hei, prostuţo, lasă-mă pe mine. Ce vrei să faci cu ea ? Era intrigat. Vreau numai s-o mişc puţin... aşa. Cedase sub împingerea hotărită a lui Michael şi se rostogolise ceva mai încolo, dezvăluind o adânci­tură umedă în nisip. Repede, Nancy îşi scoase măr- geluşele albastre de la gît, închise ochii ţinîndu-le strîns în mină cîteva clipe, apoi le dădu drumul în nisipul de sub stîncă. O. K. pune-o la loc. Peste mărgele ? Ea încuviinţă, fără să-şi dezlipească privirea de la sticla albastră şi scînteietoare. Mărgelele au să fie legătura dintre noi, legătura spirituală dintre noi. Fie ca ea să dureze atîta timp cît ele stau îngropate aici, atîta timp cît vor fi aci şi stîncă asta şi copacii de acolo. în regulă ? în regulă. Zîmbi cu blîndeţe. Am devenit foarte romantici. Ei de ce nu ? Dacă eşti destul de norocos să simţi iubirea, sărbătoreşte-o. Fă-i o casă, fă-i un templu. Ai. dreptate. Ai absolută drfeptate. In regulă, asta să-i fie casa. Acum, hai să facem o promisiune. Eu promit să nu uit niciodată ce-i aici sau de ce-i aici. E rîn- dul tău acum. Ea-i atinse mina şi din nou tînărul privi în jos •pre ea, zîmbind. Niciodată n-o iubise mai mult. Iar eu promit... Promit să nu-ţi spun niciodată adio... Şi apoi, fără nici un motiv, începură să rîdă. Pen­tru că era bine să fii tînăr, să fii romantic, să fii ohiar şi excesiv de sentimental. De fapt, toată ziua fusese bine. Să ne întoarcem acum ? Ea încuviinţă cu o mişcare a capului şi porniră mînă în mînă spre locul unde^şi lăsaseră bicicletele. Două ore mai tîrziu erau înapoi în apartamentul minuscul al lui Nancy, pe Spark Street, lîngă uni­versitate. Mike se uită în jur şi, întinzîndu-şi som­noros pe canapea îşi dădu încă o dată seama cît de mult îi plăcea apartamentul ei, pe care-1 considera oa un adevărat cămin pentru el. Singurul cămin adevărat pe care-1 cunoscuse vreodată. în apartamentul imens al mamei lui nu se sim­ţise niciodată ca acasă, dar în locşorul ăsta, da. Avea în el toate minunatele tente de căldură ale lui Nancy. Tablourile pe care le picta în decursul ani­lor, culorile calde, pămînteşti, pe care le alesese pentru lucrurile din casă, canapeaua de un maro plăcut, catifelat, armonizînd perfect cu pătura de lînă pe care o cumpărase de la o prietenă. întotdeauna erau flori peste tot, laolaltă cu pan­sele din ghivece, de care ea avea aşa de multă grijă. Şi măsuţa albă, din marmură, fără nici o pată, pe care mîncau. Şi în sfîrşit, patul de alamă, pe care au făcut dragoste... Ştii ce mult îmi place locul ăsta, Nancy ? ştiu. Ea Privi în jur, cu nostalgia aproape. Şi mie-nti place. Ce-o să facem cu el cînd o să ne căsătorim ? C) să luăm toate lucrurile astea grozave ale tale la New York şi o să găsim o căsuţă conforta­bilă pentru ele. DeocJa^ăi ceva-i atrase atenţia. Ce-i asta ? Ceva nou ? Se uita la şevaletul ei, pe care se găsea un tablou aflat î*ică în stadiul de început, daT care, oricum, promitea. Reprezenta un peisaj cu cîmpie şi copaci şi, apropiindu^se Michael distinse şi un băieţel, as­cuns în copac, legănîndu-şi picioarele. Dar o să se mai vadă cînd ai să faci şi frun­zele ? Poate. Dar în orice caz, noi o să ştim că-i acolo. îţi place ? Ochii ei străluciră cînd îi întîlniră pe-ai lui şi ci­tiră în ei încuviinţarea. întotdeauna înţelegea per­fect ceea ce picta ea. îmi place la nebunie. Atunci o să ţi-1 fac cadou la nuntă — cînd o să fie gata. Perfect. Ne-am înţeles. Şi pentru că veni vorba de cadouri de nuntă... Se uită la ceas. Era deja ora cinci, iar el voia să fie la aeroport la şase. Trebuie să plec. Trebuie neapărat să te duci în noaptea asta ? Pa. E important. O să fiu înapoi în cîteva ore. Am să fiu la Marion pe la şapte şi jumătate sau pe la opt, în funcţie de traficul în New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece, aşa că o să ajung acasă pe la miezul nopţii. E-n regulă ? E-n regulă. Dar încă ezita. Nu-i plăcea să ştie că el pleacă. Dorea din tot sufletul să-l oprească şi nici măcar nu ştia de ce. Sper că o să fie bine. Ştiu că o să fie bine. Dar amîndoi ştiau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă şi înţelegea nu­mai ce-i convenea. Şi totuşi, într-un fel sau altul, Michael simţea că au s-o convingă. Trebuiau s-o facă. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent de preţ. O cuprinse în braţe încă o dată, apoi îşi petrecu cravata pe după gulerul cămăşii sport pe care o purta şi înşfăcă o jachetă uşoară de pe spătarul unui scaun. O lăsase acolo de dimineaţă. Ştia că va fi foarte cald la New York, dar mai ştia că trebuie să apară în faţa lui Marion cu haină şi cravată. Asta era esenţial. Marion nu-i tolera pe „hippy“ sau pe oamenii nimănui... ca Nancy. Amîndoi ştiau ce-i aşteaptă cînd se sărutară de rămas bun în uşă. Succes. Te iubesc. Mult timp, Nancy rămase în apartamentul tăcut, uitîndu-se la fotografia pe care şi-o făcuseră la bîlci. Rhett şi Scarlefct, îndrăgostiţii nemuritori, în cos­tumele lor caraghioase, pictate pe lemn, cu capetele vîrîte prin găuri. Dar nu erau caraghioşf. Erau fericiţi. Se întrebă dacă Marion ar înţelege una ca asta, dacă şi-ar da seama de diferenţa dintre „fericit" şi „caraghios11, dintre real şi imaginar. Se întrebă dacă nu cumva Marion n-ar fi înţeles nimic. CAPITOLUL 2 Masa din sufragerie strălucea ca suprafaţa unui lac. Perfecţiunea ei scânteietoare era stricată numai la un capăt unde, în faţa unui singur scaun era aşe­zat un şerveţel sidefiu, irlandez, alături de o farfu­rie de porţelan pictată cu auriu şi albastru, pusă ca ornament. Lîngă farfurie era un serviciu de cafea de argint şi un clopoţel mic, tot de argint cu desene şi ornamente. Marion Hillyard se rezemă pe spătarul scaunului cu un suspin, în vreme ce trăgea un fum din ţigara pe care abia o aprinsese. Era dbosită azi. Duminicile o oboseau întotdeauna. Câteodată avea impresia că muncea mai mult acasă decît la birou. întotdeauna petrecea duminicile răspunzând la corespondenţa ei personală, uitîndu^se peste notele de plată păstrate de bucătar sau de menajeră, făcînd lista cu ceea ce observase că trebuie reparat prin casă sau cu obiec­tele de care avea nevoie ca să-şi completeze garde­roba, sau planificînd meniurile pentru săptămîna care urma. Era o muncă obositoare, dar o făcea de ani de zile, chiar înainte să fi început să conducă afacerile companiei Cotter-Hillyard. După ce preluase munca soţului ei, îşi petrecea fiecare duminică suprave­ghind servitorii şi avînd grijă de Michael în ziua liberă a doicii. Amintirea asta o făcu să zîmbească şi să închidă ochii pentru cîteva clipe. Acele duminici i-au fost dragi : cîteva ore cu el fără nimeni care să se ames­tece, nimeni care să i-1 ia. Duminicile nu-i mai erau acum aşa. Nu-i mai erau aşa de ani de zile. O la­crimă mică dar strălucitoare i se strecură printre gene, aşa cum stătea acolo, liniştită, pe scaun, vă- zîndu-1 cu ochii minţii aşa cum fusese cu optspre­zece ani înainte : un băieţaş de abia şase ani, şi al ei în întregime. Cî<t de mult îl iubea. Ar fi făcut orice pentru el. Şi făcuse. Menţinuse un imperiu pentru el, purtase moştenirea de la o generaţie la alta. Era darul ei cel mai de preţ pentru Michael. Compania Cotter-Hillyard. Şi aşa ajunsese să-şi iu­bească meseria aproape tot atît de mult cît îşi iubea fiul. Eşti frumoasă, mamă ! Ochii ei se deschiseră repede, surprinşi, ca să-l vadă stînd acolo, în uşa boltită a sufrageriei bogat lambrisată. Vederea lui aproape că o făcu să plîngă. Ar fi dorit să-l îmbrăţişeze, cum făcea mereu în urmă cu acei 18 ani, dar în loc de asta îi zîmbi nu­mai, liniştit, fiului ei. Nu te-am auzit cînd ai intrat. Nu l-a invitat să se apropie, nu i-a arătat în nici un fel ceea ce simţea. Nimeni nu ştia niciodată, cînd era vorba de Marion, ce se petrecea înăuntru. Am folosit cheia mea. Pot să intru ? Sigur. Vrei desert ? Michael păşi încet în. cameră, cu un mic surîs nervos pe buze şi apoi, ca un copil, îi cercetă scru­tător farfuria. Hm... ce e ? După cît se vede, e cu ciocolată, nu ? Ea chicoti şi încuviinţă cu o mişcare a capului. N-o să se maturizeze niciodată. în anumite privinţe, în orice caz. Profiterol. Vrei şi tu ? Mattie e încă în ca­meră. începură amîndoi să rîdă de ceea ce ştiau că are toate şansele să fie adevărat. Marion se întinse după clopoţel. Mattie apăru într-o clipă. Purta o uniformă nea­gră şt un şirag de mărgele la gît. Era palidă, însă în putere. Toată viaţa întreţinuse şi adusese şi fă­cuse diverse pentru alţii, cu numai o duminică   scurtă pe care s-o poată numi a ei cu care — in clipa cînd ziua mult-dorită şi invidiată la alţii îi' aparţinea cu desăvîrşire — de cele mai multe, ori nu prea avea ce face. Da, doamnă ? Cafea pentru d-1 Hillyard, Mattie. Şi... dragă vrei şi desert ? El clătină din cap. Numai cafea atunci ! Da doamnă ! Pentru o clipă, Michael se întrebă, aşa cum mai făcuse de multe ori, de ce mama lui nu mulţumea niciodată servitorilor. Ca şi cum ar fi fost născuţi ca s-o servească. Dar la urma urmei ştia că exact aşa gmdea mama lui. Dintotdeauna trăise înconju­rată de servitori şi de secretari şi de toate ajutoa­rele posibile. Avusese o copilărie, apoi o tinereţe singuratică, dar confortabilă. Mama ei murise cînd avea trei ani, într-un accident, cu singurul frate al lui Marion, moştenitorul tronului Cotter. Accidentul a lăsat-o numai pe Marion să devină un înlocuitor de fire. Iar ea exact asta făcuse. Şi_ cum e cu şcoala ? Aproape că-i gata, salvă Domnului. încă două săptămîni. Ştiu. Sînt foarte mîndră de tine. E minunat să-ţi fi dat doctoratul, mai ales în arhitectură. Pentru anumite motive, cuvintele îl făcură să do­rească să-i răspundă cu un : „O, mamă“, aşa cum făcea cînd avea nouă ani. O să luăm legătura cu tînărul Avery săptă- mîna asta, cu privire la post. Nu i-ai spus nimic, nu ? Părea mai mult curioasă decît severă : în reali­tate nu-i păsa. Socotise că-i mai degrabă o copilă­rie părerea lui Michael că era aşa de important să se facă o surpriză lui Ben.   Nu, nu i-am spus. O sa se bucure foarte mult. Atîta cît e cazul. E un post excelent. îl merită ! Sper. Niciodată nu ceda nici un milimetru. Dar tu ? Eşti gata să începi ? Biroul tău va fi terminat săptămîna viitoare. Ochii îi scînteiară. la gîndul biroului. Era exce­lent făcut, lambrisat cu lemn aşa cum fusese şi al tatălui lui, cu gravuri care aparţinuseră chiar ta­tălui ei, o impresionantă canapea de piele şi scaune şi mobilier în stil Georgian. Se gîndise la tot la Londra, în concediu. Arată într-adevăr splendid, dragul meu. Bine. îi zîmbi. Aş avea cîteva lucruri pe care aş vrea să le înrămez, dar am să aştept să arunc întîi o privire la decor. N-o să fie nevoie. Am tot ce-ţi trebuie pentru pereţi. Şi el avea. Picturile lui Nancy. Acum era un foc ciudat în privirile lui şi un aer de aşteptare atentă, de pîndă în ai ei. Observase fără îndoială ceva pe figura tlnărului. Mamă... Se aşezase lîngă ea acum, dar fu nevoit să între­rupă. Cu un suspin, îşi întinse picioarele în vreme ce Mattie intra cu cafeaua. Mulţumesc, Mattie. Bine-aţi venit, d-le Hillyard. îi zîmbi, călduros ca întotdeauna. Poate pentru că era mereu drăguţ cu ea, ca şi cum i-ar fi displă­cut s-o deranjeze, nu ca... Altceva, doamnă ? Nu. Sau, de fapt... Michael, nu vrei să ne mu­tăm în bibliotecă ? Ba da. Poate că ar fi fost mai uşor să stea de vorbă acolo. Sufrageria mamei lui îi amintea întotdeauna de sălile de bal pe care le văzuse în case străvechi. Nu părea să favorizeze conversaţia intimă şi în nici un caz tentativele blînde convingere.- Se ridică şi o urmă pe maică-sa afară din ca­meră, în josul treptelor acoperite cu un covor moale şi apoi în bibliotecă, imediat pe stînga. Biblioteca avea o privelişte splendidă asupra lui Five Avenue şi a unei părţi destul de mari din Cen­tral Park, dar- mai avea şi un foc bun şi doi pereţi acoperiţi de cărţi. Cel de-al patrulea perete era do­minat de un portret al tatălui lui Michael însă era unul care-i plăcea, unul în care tatăl lui părea blînd şi apropiat — o persoană pe care ţi-ai putea dori s-o cunoşti. Copil fiind, obişnuia să vină şi să se uite la. por­tret. Mamă-sa îl găsise aşa odată şi-i spusese că-i o prostie ce face. Dar mai tîrziu o văzuse plîngînd în acea cameră şi privind ţintă la portret, aşa cum fă­cuse şi el. Mama lui se insta'lă în locul ei obişnuit, un foto­liu stil Ludovic XV acoperit cu damasc bej, cu faţa spre foc. în seara aceea rochia ei avea aproape ace­eaşi culoare şi, pentru o clipă, cînd focul se înteţi puţin, Michael avu impresia că e într-adevăr fru­moasă. Fusese odată, şi nu cu multă vreme în urmă. Acum avea 57 de ani. Michael se născuse cînd avea 33. Nu avusese timp de copii înainte. Şi era foarte frumoasă atunci. Avusese acelaşi păr de un blond bogat, culoarea mierii, dar acum încărunţea, iar tră­săturile nu-i mai erau pline de viaţă. Altceva era întipărit pe ele acum. Mai cu seamă preocuparea. Iar ochii, odată albaştri ca cerul, deveniseră şi ei centişii aproape. Ca şi cum venise în sfîrşit iarna. Am senzaţia că ai venit să discutăm ceva im­portant, Michael. S-a întâmplat ceva ? Lăsase pe cineva gravidă ? îşi făcuse praf ma­şina ? Rănise pe cineva ? Nimic nu era ireparabil, dacă-i spunea. Era mulţumită că apelase la ea. Nu, nu s-a întîmplat nimic. Dar am ceva de discutat cu tine. Greşit. începu să se teamă aproape vizibil de propriile lui cuvinte. Auzi, să discute. Ar fi trebuit să-i spună că are ceva să-i comunice, nu să discute cu ea. La naiba. Cred că e cazul să fim sinceri unul cu altul. Vorbeşti de parcă de obicei n-am fi. în legătură cu anumite lucruri nu sîntem. Tot trupul îi era încordat acum şi se întinsese înainte, abia stînd pe scaun dîndu-şi seama că din perete tatăl său privea peste umărul lui. Nu sîntem sinceri în ceea ce o priveşte pe Nancy, mamă. Nancy ? Părea consternată. în clipa aceea, Mike ar fi vrut să sară de pe scaun şi s-o plesnească. Nu putea să sufere felul în care îi pronunţa numele. Ca şi cum ar fi fost una dintre servitoare. Nancy McAllister. Prietena mea. A, da. Urmă o pauză interminabilă, în oare ea mută mi­cuţa linguriţă smălţuită dintr-un loc într-altul pe farfurioara ceştii de cafea. Şi în ce fel nu sîntem sinceri în ceea ce o pri­veşte pe Nancy ? Ochii ei erau umbriţi acum de o peliculă de gheaţă cenuşie. Te prefaci că nu există. Iar eu încerc să nu te sîcîi cu asta. Dar adevărul este, mamă... că am de gînd să mă însor cu ea.              , Trase din nou aer în piept şi se afundă In scaun. Şi asta peste două săptămîni. înţeleg.   Marion Hillyard era perfect calmă. Ochii nu-i se mişcau, nici mîinile, nici faţa. Nimic. Aş putea să ştiu de ce ? E gravidă ? Fireşte că nu. Ce noroc. Atunci de ce, dacă-mi este permis să întreb, te însori cu ea ? Şi de ce în două săptă- mîni ? Pentru că sînt absolvent atunci, pentru că mă- mut la New York atunci, pentru că încep să lucrez atunci. Pentru că are sens. Din punctul cui de vedere ? Gheaţa devenea din ce în ce mai dură. Un picior se aşeză încet peste celălalt, cu fîşîitul plăcut al mă­tăsii, Privirea aceea neclintită, aţintită asupra lui îi dă­dea lui Michael o senzaţie neplăcută. La fel ca şi în afaceri, Marion era neîndurătoare. Putea face pe oricine să se simtă prost şi, eventual, să cedeze ner­vos. Din al nostru, mamă. In orice caz, nu din al meu. Am primit o co­mandă să construim un centru medical în San Fran­cisco de la aceeaşi asociaţie care a comandat şi Hartford Center. N-o să ai timp pentru o nevastă. Am de gînd să contez foarte serios pe tine în anul care vine şi poate şi în celălalt. Sincer îţi spun dragă, aş dori să aştepţi. Pentru prima dată vocea i se îndulcise ceea ce aproape că-1 făcu pe Michael să se întrebe dacă nu cumva exista o şansă. Nancy ar fi o achiziţie pentru amîndoi, mamă. Nu e piedică în cariera mea, nici o pacoste pentru tine. E o fată minunată.     [1] Fancy-pants = pantaloni fistichii.

Viata dubla de Danielle Steel   " Acei dispăruţi mă înnebunesc".          " Mergeam la culcare gândindu-mă la trageri şi la a fi împu§cat şi , când mă  trezeam , încă mă  mai gândeam la asta. Ai nevoie de  ceva de calibru mare  , ca un AK47 cu foc continuu: tataratatatataratata , nu doar ta...ta..ja...ta...ta...                RAYMOND , 15 ani             Pacient al secţiei de traumatologie             din Spitalul General din Brooklyn              New York , 1992       Capitolul  1   - Iubeşte-mă...   .  De ore întregi el mttqiiura aceste cuvinte , iar ea îl  iubea - de ore întregi. Cuibărită lângă el , în timp ce  se  odihnea  înlăuntrul  ei  ,  moţăia  , respirând alături de el - o singură bătaie a inimii , o iubire , o viaţă.                      .      <>     - E§ti a  mea  pentru  totdeauna  ,  şopti el în noapte.     Era încă întuneric când tăcură dragoste pentru ultima oară ; zgomotele străzii umpleau camera  , prisme de lumină venind de la maşini şi autobuze reflectau raze pe tavan. O ţinea de încheietura mâinii pentru acea ultimă  oară , o trăgea uşor în genunchi,  apropiinclu-şi-o . gura lui era îngropată în părul ei  , cuverturile aruncate de-o parte.     - Iubeşte-mă toată viaţa , şopti el , înainte ca buzele-i să le găsească pe ale ei.     - Nu pleca , şopti şi ea.     Apoi o sărută încă şi  încă o dată  . oprindu-se numai pentru a privi în ochii ei , pentru a ofta uşor când ea îl atingea.   .  - Sunt cu tine , iubito , sunt aici , spuse el uşor, încreţindu-şi ochii negri într-un mic zâmbet.     îi acoperi gura , o sărută din nou , o mângâie, î§i îngropa  fata între sânii ei  , plimbându-şi limba în jurul sfârcurilor , o trase mai aproape pentru a se contopi cu tremurai ei. Buzele lui striveau buzele ei, limbile li  se întâlneau  şi  se  retrăgeau.  Se  aşeză deasupra ei , cu genunchiul între coapsele ei , cu trupu-i greu şi sărutările mai pătimaşe.      în timp ce  o penetra , amândoi  şoptiră  vorbe  neînţelese   , apoi se cufundară într-o  senzaţie  de  istorie ce transcende timpul. O ţinea atât de strâns ,  încât abia mai putea respira ; făceau dragoste atât de  intens încât , la un moment dat , ea ţipă  surprinsă.  Dar când  o facu să jure că-1 va  iubi întotdeauna ,  indiferent  de ce se va întâmpla , o cuprinse o emoţie  atât de  puternică , încât rămase  fără grai ; când o  imploră să nu-1 părăsească niciodată , atingerea lui  deveni aproape sfioasă.      " O eternitate " , jură ea ; " pentru totdeauna  " ,  repetă el;" si mai departe."      Coriander îi spuse lui Danny cu umor că tot ce  avea de făcut era să o privească , s-o atingă ,  să facă  dragoste  ,  până la pierderea  raţiunii.  Glumea , . spunând că avea de gând să lanseze un studiu la spital  despre  cât de  obişnuit era. ca  femeile sensibile şi inteligente  să  se  limiteze  numai  la  dragostea bărbaţilor. Avea chiar o teorie , cum  că  sperma ar pătrunde în  porţiunea raţională   a  creierului... Obişnuia să glumească în legătură cu asta , clar , în ultimul timp  , se  simţea  deconectată de celelalte aspecte  ale vieţii lui. Trebuia să citească un  ziar pentru a afla dacă avusese o zi bună  sau proastă ; nu avea să-i ofere nimic când vorbea fără noimă , evitând subiectul  sau  când  petrecea  nopţi  de nesomn umblând  şi fumând. Chiar în condiţii normale  , nu era nimic încurajator să te  trezeşti şi să-ţi  găseşti bărbatul îmbrăcat ca un hoţ.     Dar când se trezise în  dimineaţa aceea , fusese neplăcut  surprinsă să-1  vadă stând  la fereastră şi fumând , îmbrăcat cu un pulover pe gât şi pantaloni, ambele negre... Faţa lui părea aproape suprarealistă, profilându-se în lumina roz a acelui răsărit de vară  ; ochii lui se concentrau asupra cercurilor de fum ale ţigării aprinse. Ea se prefăcu că doarme şi îl privi pe deasupra cuverturii, întrebându-se dacă să reînceapă discuţia sau nu. Dacă învăţase ceva în  aceste  ultime şase luni , acel ceva era să nu-1 forţeze cu nimic în legătură cu afacerea lui , de vreme ce răspunsul era întotdeauna acelaşi. Spre deosebire  de afacerile ei, care prosperau fără să ţină seama  de  evoluţiile economice şi financiare , afacerile  lui erau legate de cele mai subtile schimbări din lume. Diferenţa era că mai mulţi oameni aveau nevoie de îndemânarea ei   profesională decât de el  ; mult mai mulţi oameni erau  împuşcaţi  şi  înjunghiaţi  decât  cei   care investeau şi economiseau banii. în cele din urmă , conveniseră să nu se plictisească reciproc cu "organe donatoare " sau cu  " societăţi pe acţiuni ". Doar că, - în această dimineaţă  , regulile  nu  mai păreau să le guverneze viaţa de la sine.     Mai aşteptă un minut  sau două  înainte de  a începe   discuţia ,  ca şi cum  abia şi-ar  fi deschis ochii să arunce o privire la ceasul de lângă pat si şopti:     - E numai şase...     El nu şe mişcă ,  deşi mâna îi tremură când îşi duse ţigara la gură.     - Dormi, Coriander , spuse el pe un ton nu prea convingător.   * Stând încă între perne  , ea îşi trecu mâna prin păr , apoi o întinse  spre el.     - La ce oră pleacă avionul  ?     - Nu înainte de şase astă-seară. Se întoarse cu spatele.     Era singurul bărbat pe care-1 iubise vreodată. •     - Şi-atunci , de ce te grăbeşti aşa ? Observă că ochii lui erau  roşii , parcă  de plâns  , cu cearcăne negre dedesubt, ca şi când  n-ar fi dormit de luni de zile. în loc să-i răspundă  , o întrebă : '     - La ce oră trebuie să fii la spital ?     - Nu înainte de prânz.     El era singurul bărbat cu care făcuse dragoste vreodată.     Formulă întrebarea următoare cu mare seriozi- tate :     - Ai greşit, căsătorindu-te cu mine ?     Danny  vorbea  întotdeauna  cu  subînţeles   , folosind mesaje ascunse cu dublu înţeles.     - Ce întrebare mai e şi asta ? îl întrebă ea.     - Ştii  , puteai să te măriţi cu altcineva , un doctor sau un diplomat.     Se îndreptă spre pat.     Erau momente când îi frângea inima.     - Destinul, spuse ea încet. Aşa mi-a fost scris în stele.     - în stele , repetă el uşor. Şi.presupun că oricare din închisoarea  Puesto  Vasco  în timpul  Alianţei militare1* era Văţsător ; sau oricine din Auschwitz era Leu.     Ea  se apropie ,  încercând  totuşi  să  nu  se molipsească de dispoziţia lui morbidă.     - Crezi că  , după  toţi acei  ani fără tine  , aş  fi fost tâmpită să nu mă mărit cu tine , când m-ai cerut în cele din urmă ?     El stătea  pe  marginea  patului  ,  iar  ochii  îi străluceau.     -  N-ai nevoie de  toate   aceste  probleme   , Coriander. Pentru  binele tău  , cred că  ţi-ar fi mai uşor fără mine.       îl studie un moment şi fu surprinsă de părul lui argintiu , care părea să fi apărut recent , brăzdat de acei perciuni negri ondulaţi pe care-i adora.     - Oricine  dă  sfaturi  începând prin  a  spune "pentru binele tău" nu spune niciodată lucruri bune.     Ea zâmbi.     - Şi nici  acela care  începe o  propoziţie cu "apropo" nu  va  spune  nimic  bun.  Ştiai asta  ? îndrăgostiţii   nu   spun   niciodată  " Apropo , îmi părăsesc  soţia1  " , ci  " apropo ,  între  noi totul s-a terminat".     Pălăvrăgea chiar dacă avea goluri în stomac.     - Ei nu spun ," Voi sta cu tine toată viaţa .pentru binele tău", ci   " Te părăsesc  tocmai pentru binele tău "...     Ea se întinse  să netezească câteva fire din părul lui.     Era atât de serios.     - Coriander , nu...     - Ultima oară , când  m-ai îndepărtat" spre binele meu ", ai dispărut zece ani.     - Erai  atât de tânără  , murmură  el , dând din cap ; nu aveai decât 20 de ani...     - S-a întâmplat în  cafeneaua aceea  oribilă de lângă universitatea din Cordoba , continuă ea.     Trase tare din ţigară  , scoase câteva rotocoale de fum şi apoi adăugă :     - Nu te-am sfătuit rău atunci...    - Există un statut pentru sfaturi bune ?    El o privi cu duioşie.    - Poate ar trebui să existe.    - îţi pare rău că nu ţi-am urmat  sfatul ? întrebă ea.    - îmi pare  rău numai pentru tine.    - Te iubesc , Danny , spuse ea solemn.    - "  te amo "2)  , răspunse  el , întorcându-se la spaniola lui nativă.    Dar nu o linişti cu asta , nici ea nu ştia de ce , poate pentru că suna ca un " te  amo  "dinaintea unui " adios ".    - Vom rezolva noi problemele ,  spuse ea încet , întinzându-se spre mâna lui. Vom trece şi prin asta, aşa cum am trecut prin toate.    Ea îi atinse uşor buzele cu  vârful degetului , iar ochii de chihlimbar îi străluciră.    - Nu pleca în weekendul acesta şi voi încerca să găsesc pe cineva să mă înlocuiască la spital.    Deoarece nu-i răspunse , ea insistă :    - Hai , iubitule , vom merge cu  maşina până la Coney Island şi vom mânca hot dogs la Nathan's...  ,  - Nu vei găsi niciodată pe cineva să te înlocuiască în ultimul moment în weekend.    Se întinse după o scrumieră şi îşi aprinse ţigara.    - Oricum  , am  o întâlnire acolo cu cineva care m-ar putea scoate din încurcătura asta.    - Asta e. prima oară când vorbeşti chiar şi cu  o   uşoară urmă de speranţă în glas.     — E o chestiune de şanse...     - Ce vrei să spui ?     - Tu  ar trebui  să înţelegi cel mai bine  ce înseamnă şansa , spuse el. O şansă de 50% să treci printr-o operaţie chirurgicală dificilă nu înseamnă nimic. Dacă  pacientul supravieţuieşte , şansele sunt de 100% , iar dacă moare , ele sunt nule.     - Ce crezi despre situaţia ta ?  -     - Cine poate şti ? Mă lupt din răsputeri şi , de fiecare dată când cred că am trecut de un obstacol, apar altele şi mai mari.     - Cine e persoana care te-ar putea ajuta ?     - îţi voi spune tot când vom lua legătura...     - Când se va întâmpla acest lucru , voi citi despre asta în pagina financiară a ziarului" Times     - De data asta am să-ţi spun tot , chiar dacă nu mă va contacta.     - Când ?     îi displăcea să-1 cicălească.     - Când mă voi întoarce...     - Promiţi ?     -Jur!     El ridică o mână.     Ea începu  să spună ceva când  observă că el o privea insistent.    - De ce mă priveşti aşa ?     Se aplecă şi o sărută duios.     - Eşti mai frumoasă decât  atunci când  ne-am întâlnit.     Ea se strâmbă.     - Anii plini de  griji fac ca o femeie să fie mai interesantă.     " Quiereme para siempre no importe Io que pase ". El rosti iar aceleaşi vorbe , de data aceasta cu un ton de protest :  " îubeşte-mă pentru totdeauna ,  indiferent de ce se va întâmpla ".     îi  acoperi  mâna  cu mâna  ei . iar lacrimile  îi umplură  ochii.     - Bineînţeles  că te voi iubi întotdeauna şi nu se va întâmpla  nimic rău...     N-avea altă soluţie dacă voia  o  ultimă garanţie înainte ca el să plece în weekend.     - Nu s-ar putea  întâmpla  nimic  rău , nu-i aşa ?     Nu se poate spune că i-a răspuns , dar nici că a evitat răspunsul.     - Sunt atâtea riscuri.     - De exemplu ?     Câteodată abia-1 recunoştea  pe acest bărbat care a sedus-o când avea douăzeci de ani, a abandonat-o la douăzeci  şi unu , s-a căsătorit cu  ea la treizeci şi. unu şi acum , la treizeci şi patru  , o făcea să se simtă ca şi cum s-ar repeta totul.     -  Când mă voi întoarce  ,  spuse el pe un ton plictisit, îţi voi spune  tot.     Fondul muzical era cel al bătăilor nervoase ale inimii.     - Pot să-ţi pun o întrebare ?     El dădu din cap afirmativ.     - Şi dacă ai pleca pur şi  simplu şi nu ţi-ar păsa de pierderi?     - Ar suferi foarte mulţi oameni.     - Nu eşti asigurat ?     - Mi-ai pus două întrebări.     Din nou acea preocupare serioasă.     - Prima mea obligaţie e  faţă de oamenii  care contribuie cu bani la cumpărarea băncii, iar cea mai mare obligaţie e către deponenţi.     Ceea  ce  iubea cel mai  mult la  el  era  simţul decenţei care-1 făcea să se implice atât de mult în ceea ce era just şi drept.     - Dragul  meu , ţine  minte ceva. Chiar dacă totul  eşuează , nu  se  va  reflecta  asupra integri- tăţii    şi  moralităţii  tale.   Sunt numai  afaceri bancare...     - Nu înţelegi , Coriander , e acelaşi lucru. Eu sunt  banca  ,  fiecare debit  , datorie ,  pierdere , transfer, depunere , totul e răspunderea mea.     - E vorba de afaceri, nu  despre tine , insistă ea.     - E mai mult decât afacerile ," amor mio "4, e vorba de vieţile oamenilor.     - Când e vorba de  bani,  sunt implicate şi vieţile lor., argumentă ea.     - Poate am fost prea ambiţios , spuse el aproape numai pentru sine.     - Poate n-ar fi trebuit'să venim niciodată la New York ,  adăugă  ea încet , simţindu-se vinovată şi furioasă pentru toţi anii aceia de nelinişte , în care au suferit acolo , în Argentina.     - Poate ar fi trebuit să-insist să ne întoarcem la Buenos Aires.     Vocea ei deveni rugătoare.     - Aş fi mers oriunde cu tine.     O  privire  de  infinită tristeţe umbri faţa  lui frumoasă.     -Aveam prea multe amintiri acolo ,în Argentina. Oricum  ,  credeam că  vrei să  stăm  în New  York pentru cariera ta.     Ochii lui se umplură din nou de lacrimi.     - Aş fi făcut orice ca să fii fericită.     Unul era dornic să meargă oriunde  ,  celălalt dispus să facă orice , totuşi persista sentimentul că rezultatul fusese deja decis. Demult, la Universitatea din Corcloba  , când  erau  profesor,  şi  student  , încercase să-1  convingă  să rămână în universitate , în loc să se îndrepte spre afaceri. Nimic nu era mai patetic decât un război  urban fără cauză , argumentă el  , nimic  mai  trist  decât un idealist  care  nu ştia încotro  să se îndrepte. Aceia  erau învinşii  care hoinăreau prin păduri tropicale şi întâlniri ecologice la  nivel  înalt,  cu  bărbi  uscăţive  şi   rucsacuri.     învingătorii erau  rebelii  care  au introdus tactica terorii în camerele de consiliu şi bănci, negociind în retorica şi lozincile lor obosite salarii mari şi acţiuni. Ea  nu crezuse nici un moment ;, nici atunci  , nici acum. Nimic n-o putea face să creadă că lui îi păsa de bani şi putere sau de lumea corporaţiilor sau  că ar putea vreodată să-şi spună rebel cu o cauză pierdută, atâta timp  cât nu deosebea o pădure tropicală de o mlaştină. Ea  îi atinse faţa şi observă că nici barba uscăţivă nu făcea parte din aceste caracteristici. Nu putea număra de câte ori pielea  bărbiei se jupuise din cauza bărbii lui aspre şi ţepoase şi a sărutărilor.     Cum îl privea acum , părea atât de trist şi nervos, încât se hotărî să-i spună ce nu voia să-i spună înainte de a se întoarce din weekend.     - Sunt însărcinată , îi mărturisi ea simplu  , fără nici un avertisment, aproape conciliant, apoi aşteptă.     în ochii lui se citiră o sută  de emoţii, de la şoc la tristeţe , o incredibilă bucurie  şi toate acestea se încheiară cu  o îmbrăţişare puternică şi un murmur continuu :     - Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta !  Slavă Domnului!     Şi, prin mintea ei trecură o sută de gânduri, de la uimire  la  nesiguranţă  , uşurare  , până  la  a se întreba ce-a  vrut de fapt  să  spună  prin  "  Slavă Domnului ! " Mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce  ? Un copil să înlocuiască tatăl...     Manuel  Rojas  1-a văzut pe Iisus. S-a întâmplat  ieri , pe când conducea chiar pe acelaşi drum spre  aeroportul internaţional din Acapulco. El era acolo,  stătea în picioare , pe marginea drumului murdar ,  care venea dinspre Cerro el Burro , lângă un indicator  pentru distanţe  ;  douăsprezece  mile  până   la  Chilpancingo , cincizeci până la Acapulco. Numai că  Iisus nu stătea chiar pe marginea drumului murdar , ,mai degrabă plutea deasupra lui. Unul din lucrurile pe  care Manuel le observase era cum picioarele Lui, în  acele sandale maro de piele , abia atingeau pământul  şi cum braţele Lui erau întinse , cu palmele în sus ,  dar nu ca şi cum ar fi arătat spre o maşină , ci mai  degrabă ca şi cum El ar fi binecuvântat totul din jurul  Lui : praful , cameleonii, cactuşii , chiar şi antenele  de televiziune de pe acele barăci de lângă şosea.     Manuel trase pe dreapta şi  merse fără motor  până la un stop. Ieşind din camion  , stătu acolo şi se  uită fix, nu prea aproape , dar destul ca să nu piardă   nici un amănunt. Ar fi vrut să aibă  un aparat de fotografiat. Iisus  stătea şi El  acolo  ,  chiar lângă indicatorul acela , mantia  Lui albă mişcându-se din cauza adierii; doar că nu era nici o adiere. Manuel observă asta imediat. în iulie , în Cerro el Burro nu era vânt, numai foarte mult soare , căldură arzătoare şi praf.     Când  Manuel se întoarse în seara  aceea de la Acapulco  , merse direct  la biserică  pentru ca  să vorbească cu preotul. Părintele Ramon era destul de agitat de toate astea , chiar dacă încerca să pară calm. Continuă  să-1  liniştească pe Manuel , spunându-i să înceapă  cu  momentul  iniţial  al viziunii  ,  să-i povestească foarte rar , aşa încât să poată nota totul, întrucât  avea  nevoie  de  mărturia  lui  pentru documentele oficiale. Nu avea nici o îndoială faţă de cele spuse de Manuel; ştia numai că , uneori, omul devine prea  sensibil  când  e vorba  de  credinţă. Manuel relată fiecare detaliu cu un calm surprinzător: cum  fusese în drum spre  aeroportul internaţional Acapulco pentru a răspunde unui anunţ publicitar în legătură cu o slujbă , prima posibilitate de a munci în cele şase  luni  în care nu fusese plătit şi cum totul se întâmplase chiar atunci  când era pe  punctul de a spune o rugăciune rapidă pentru noroc. Manuel era stânjenit  din cale-afară să  se roage  lui Dumnezeu pentru favoruri , dar vremurile erau dure şi slujbele foarte rare. Nu putea spune că a lucra ca ajutor la  Pelicanos Rosas în terminalul Aeromexico era ideal.  pentru că însemna o călătorie zilnică de peste o sută  de mile ; dar ,  mai însemna  şi  un venit  stabil şi  garantat pentru orele suplimentare în zilele  de luni ,  când erau zboruri charter.     Manuel spuse că părul şaten al lui Iisus îi cădea  pe umeri ; avea o barbă rară şi ochi atât de  blânzi şi  iertători  , totuşi  atât de  răniţi  şi trişti în acelaşi  timp. Părintele Ramon vru să ştie ce făcuse Manuel  în afară de a  sta şi a se zgâi ca un prost. Manuel îi  spuse că  a căzut în genunchi şi a plâns , iar  atunci  când şi-a ridicat privirea , Iisus parcă pierise.     Preotul era tulburat. Nu aflase nimic diferit şi  special  faţă de celelalte cincisprezece vedenii din  México  din ultimul an. Cea ce-1 îngrijora pe părintele  Ramon era dacă  Vaticanul va considera problema  atât  de  serioasă încât să  transforme Cerro el  Burro  într-un  mormânt sfânt , sau chiar să  fie inclus pe  intinerariul Papei loan Paul al Il-lea ,  în pelerinajul  său  din  toamnă  în  America Latină.  Măcar  dacă  Manuel s-ar putea gândi la altceva înainte de a trimite uri fax la Roma ; s-ar putea ruga o zi sau două pentru un alt semn sau chiar o altă,viziune , orice ar  putea face încât Comitetul pentru  miracole de la Vatican să le  acorde atenţie.    Pe 3 iulie , la două zile după întâmplare , Manuel conducea   pe  acelaşi   drum   dintre  aeroportul internaţional Acapulco şi Cerro  el Burro şi  încă nu   se întâmplase nimic deosebit. Nu că ar fi avut vreo îndoială în legătură cu faptul că fusese atins de un miracol. La urma urmelor , mersese mai departe şi învinsese pe-cei 64  de candidat  , obţinând astfel slujba la Aeromexico. Şi ce dacă directorul îl pusese în schimbul de noapte cu acela§i tarif cu ora  ca şi pe cei din schimbul de  zi ? N-avea importanţă. Două lucruri contau pentru Manuel  : avea o  slujbă  §i îl văzuse pe Iisus.     Manuel se  gândea la noua lui slujbă când luă curba  aceea  periculoasă unde Cerro el Burro  se transformă într-o şosea pavată , cu două benzi, care continuă până  în  Acapulco. Ceasul lui digital nou strălucea în întuneric şi arăta exact ora  11:57  când văzu explozia. Nu exista nici un dubiu în legătură cu ora  , deoarece  Manuel tocmai verificase  dacă se încadrează în timp.     Detunătura a  fost asurzitoare , sclipirile de foc deasupra  capului erau atât de  intense încât Manuel trase frâna ca  să  nu piardă  controlul maşinii , lovindu-şi  capul de parbriz. I-au trebuit  treizeci de secunde sau chiar mai mult până să tragă la marginea drumului. Cu ochii întredeschişi, privi mingea de foc rostogolindu-se şi luminând dealurile care înconjurau oraşul Acapulco. O serie de explozii mai mici izbiră noaptea , frânturi care pluteau spre pământ. Se auzi o  ultimă detunătură  asurzitoare , apoi  cerul se limpezi, fiind luminat numai de stele  căzătoare şi de  o umbră alb-cenuşie de fum  , ridicându-se din vârful  unuia dintre  acele dealuri îndepărtate. Manuel se  închină.     Primul lui gând a fost că un avion exploadase în  plin zbor , ţâşnind din cer ca una din cutiile acelea  de  tablă pe  care le folosea uneori drept ţintă.  Următorul lui gând se îndreptă către Iisus , chiar dacă  era absolut sigur că ceea ce tocmai văzuse nu era o  altă viziune. De. fapt  , se gândi la asta zece minute  bune şi deveni  chiar mai  convins  că asistase la  distragerea echipajului, cât şi a aparatului. Cu numai  câteva secunde înainte de a se întâmpla totul văzuse  un mănunchi de lumini sclipitoare venind din direcţia  aeroportului.  Acum  era  într-o dilemă. Dacă nu se  grăbea, întârzia la muncă şi îşi pierdea slujba înainte  chiar de a fi început să lucreze. Totuşi , cum putea  să-şi continue drumul fără  să relateze ce văzuse  ?  Cea mai apropiată secţie de  poliţie se afla la  zece  mile  de drumul  principal  , într-un  orăşel numit  Chilpancingo.  în adâncul sufletului, ştia că nu are de  ales , de vreme ce totul avea legătură cu Iisus. în  definitiv, dacă n-ar fi fost El, n-ar fi mers cu maşina  pe acel drum  la aeroport , deoarece n-ar fi avut o  slujbă. Manuel făcu un târg  cu propria-i conştiinţă.  Decise  să  anunţe explozia  la secţia  de poliţie a  aeroportului ,  după ce ar fi ieşit  din  schimb , ca şi'  cum n-ar fi existat supravieţuitori , ca şi cum n-ar fi o chestiune de viaţă şi moarte.       Aproape de ora şase dimineaţa , la cinci ore şi ceva  de la  accident  , getul  poliţiei  aeroportului internaţional Acapulco declară , în sfârşit , stare de urgenţă. Dădu  dispărut §i presupus a  se fi prăbuşit un avion particular Dassault Falcon de la aeroportul La  Guardia din New York.  Trimise un avion de cercetare  Cessna  185  , al cărui echipaj raportă la întoarcere  că rămăşiţele a ceea  ce părea un avion fuseseră reparate direct la sud-vest de Chilpancingo , la o înălţime de aproximativ 7.000 de picioare. Dar, având în vedere terenul dur ,  numai un elicopter de poliţie putea să se apropie destul de mult pentru a aprecia pagubele  şi pentru a  verifica dacă  avionul fusese complet distrus, neexistând supravieţuitori.         Soarele răsărise când Manuel termină schimbul, lumina  roz reflectând clădirile albe şi înalte  care se înşirau  de-a  lungul  plajei.   Secţia  de poliţie  a aeroportului internaţional  Acapulco   se  găsea -la Cocos Condominius, la parter , la aproximativ două treimi din drumul către plaja  Caleta. Manuel trecu prin uşile glisante de sticlă şi se opri într-un hol de marmură neagră strălucitoare , în dreptul unui semn care arăta că secţia  de poliţie se afla în  spatele altor uşi glisante. împinse o uşă de fier forjat, se  apropie de  biroul din faţă şi îi spuse  poliţistului de  serviciu motivul pentru care  venise.  Fu  condus  printr-un coridor  lung într-o altă cameră  unde îi   descrise căpitanului de serviciu ceea ce văzuse. Ce-1 descuraja în legătură cu toţi aceia care-i ascultau povestea era plictiseala şi o aparentă lipsă de interes. Dar , ce era şi mai  rău  , nimeni nu părea  să ştie ceva despre vreun accident.     Manuel se găsi într-o cameră mică  , cu un birou sculptat dintr-un lemn de culoare închisă , în spatele căruia se atla un scaun îmbrăcat în maro , cu braţe. Trei  scaune mai mici de  piele erau întoarse  spre birou   ,  iar  pe   pereţi   se   aflau  trei  tablouri reprezentând pe  Pancho Villa  , preşedintele Carlos Salinas şi  pe  Iisus  Hristos. Căpitanul  stătea pe scaunul din spatele biroului, iar pe un altul şedea un bărbat care părea  să aibă spre treizeci de ani şi care purta un costum  şifonat  din mătase gri.  De fapt , bărbatul ar  fi putut fi mai tânăr  , având  în vedere buclele  negre ce-i  încadrau  faţa  angelică cu trăsături mici şi  delicate. Pe celălalt scaun stătea un bărbat mai tânăr , înalt şi zvelt , cu trăsături mai ascuţite şi păr negru , netezit pe spate. Manuel încercă să nu-i privească insistent. în locul mâinilor  , bărbatul avea' două proteze de metal.    - în urmă cu  două nopţi l-ai văzut  pe  Iisus , iar noaptea trecută ai văzut un avion explodând pe cer.    Căpitanul  se  aplecă  deasupra  biroului  ,  iar ochelarii lui de aviator îi ascundeau aproape toată faţa.    Manuel n-ar fi dorit să spună că î-a văzut pe Iisus,   el doar voia ca ei să ştie cât de bine cunoştea dramul acela , cât de des mersese pe acolo , că văzuse alte lucruri chiar mai incredibile decât o explozie în aer.     - A fost altfel noaptea trecută , domnule căpitan, spuse Manuel cu convingere. Am văzut o bombă !     - De  ce   ai  aşteptat  toată  noaptea fără  să anunţi ? întrebă omul cu faţa angelică.     Când vorbea spaniola , avea un accent mai slab faţă de cum ar vorbi un mexican , deşi tonul lui era arogant.     - M-am temut că , dacă mă opresc , voi întârzia la lucru , domnule. Era prima noapte în  care aveam de lucru.     - Şi n-ai vorbit nimănui despre asta la lucru ?     Vorbise bărbatul cu cârligele de metal. Din nou , accentul hu era mexican ;  era  mai slab decât  al celuilalt bărbat , deşi tonul  cu care vorbea  nu era deloc arogant , ci aproape înţelegător.     - Mă tem  să nu creadă că am inventat totul.     - într-adevăr ? întrebă căpitanul zâmbind. Poate ai băut prea multă tequila ?     Manuel se simţi insultat.     - Jur , domnule căpitan , nu băusem. Mergeam cu maşina şi am văzut un avion explodând din senin - zdrang !     îşi îndesă un pumn în cealaltă palmă.     - Am văzut cu ochii mei.     Căpitanul se lăsă pe săpătarul scaunului.     - Nu  s-a raportat nici un accident sau explozie noaptea trecută , spuse el simplu.     Chiar atunci se deschise uşa şi un bărbat intră în cameră.  îndesat şi  complet chel  , semăna cu  Mr. Clean. Aruncă  o  privire scurtă împrejur , întoarse capul spre  civilul  cu faţa angelică şi-i şopti ceva la ureche , apoi se aşeză în faţa lui Manuel.     - Poate te-a inspirat apropiata vizită a Papei Ioan Paul ? întrebă el.     Toţi râseră.     - Nu  , domnule  ,  şopti Manuel plecându-şi capul.     Urmă  un  moment de tăcere  , timp  în care căpitanul părea să se gândească la această situaţie  ; potrivindu-şi   ochelarii pe nas, mai cercetă  nişte hârtii, apoi ridică uşor din umeri şi privi în  sus.     - Vreau să-ţi mulţumesc  că ai venit  , dar mi-e teamă că  nu   putem  face  nimic  în  legătură  cu avioanele fantomă care explodează.     Se ridică.     — Sau cu viziunile.     Se plimbă în jurul biroului.     - Poţi pleca , zise el. Haide , poţi să pleci.     Manuel se  ridică încet ,  zgâriind  podeaua cu scaunul.     - Şi dacă e un miracol , începu  el uşor şi există supravieţuitori ?     - Nu  există  miracole  , Manuel , zise simplu                                                       / căpitanul, asta e toată chestiunea , nu există nici un fel de miracole.     îşi îndreptă privirea către ceilalţi.     - Şi nu s-a prăbu§it  nici  un avion  ,  adăugă bărbatul chel.     Manuel vru să-i întrebe cum puteau fi atât de siguri de ceva, atâta vreme cât nu fuseseră acolo şi nu văzuseră , dar nu spuse  nimic.     - Ceea ce probabil ai crezut că ai văzut era o stea căzătoare sau  o scânteie  de fulger ,  îşi  dădu  cu părerea cel cu faţa angelică şi zâmbi.     Totuşi  , Manuel nu răspunse nimic  , ci îşi studie numai pantofii.     - Poate  ai vrut să-ţi  impresionezi şeful să te mute în schimbul de zi , sugeră bărbatul chel. Ochii lui negri străluceau sub sprâncenele spâne.     Căpitanul ţinu uşa deschisă.     - Dacă te grăbeşti , poţi ajunge înapoi la Cerro el Burro la timp pentru liturghia de dimineaţă.     - Dacă auziţi ceva , începu Manuel, mergând cu spatele către uşă , şi aveţi nevoie de mine...     - Dacă aflăm ceva , îţi telefonăm  , nu-ţi face griji , îl asigură căpitanul.     Toţi erau  în  picioare  ,  bărbatul  cel  chel  se îndreptă spre mijlocul camerei, iar celălalt  se aplecă- pe spătarul scaunului.     - îţi mulţumim că ai venit, spuse el politicos.     - Ai grijă cum conduci, adăugă altcineva.         - Şi , fără viziuni , pentru o vreme , îl sfătui zâmbind căpitanul.         în dimineaţa de 4 iulie , la ora 7 , Joe Pasinsky tocmai termina tura în calitate de controlor trafic la oficiul Gwenda din  Westchester când sună telefonul. Joe ridică receptorul şi auzi cum  cineva de la turnul de control al aeroportului internaţional Acapulco  îl aqunţă   că  unul  din  avioanele lor se prăbuşise undeva  , pe  dealurile  care  înconjoară  Acapulco. Informaţiile preliminare indicau  faptul că nu există supravieţuitori. Pasinsky îi telefona imediat lui Fritz Luckinbill , proprietarul oficiului Gwenda  , care-i spuse să nu facă nimic , până nu vine el, asigurându-1 dirrtr-o  suflare  că  va  pleca de-acasă  , din  oraşul învefcinat Greenwich ,din statul Connecticut ,în cinci minute, Douăzeci de minute mai târziu , Luckinbill stătea la biroul său  din Gwenda şi vorbea la telefon.     De-a lungul  orelor dimineţii   ,  Pasinsky  şi Luckinbill urmăriră evoluţia situaţiei prin telefon şi fax.  Informaţiile despre accident . erau  sumare  , pentru că Washingtonul nu putea lansa o investiţie până ce  guvernul  mexican  nu  făcea  o  invitaţie formală  de  a participa. Până  la  urmă  , la ora  11 dimineaţa  , la  aproape  12 ore de la  prăbuşire . mexicanii au  făcut invitaţia  de a  merge  la locul prăbuşirii şi de a colecta ce mai rămăsese din avion, echipaj şi pasager.  Luckinbill  se simţea uşurat  că   putea în sfârşit participa, dar era foarte îngrijorat de recuperarea acelei indestructibile cutii negre situată în partea din spate a oricărui avion. Numai dacă ar avea-o în mână , ar putea şti exact ce s-a întâmplat. Cutia neagră conţinea intinerariul până în momentul impactului , ca şi benzi cu fiecare convorbire dintre cabina pilotului gi turnul de  control. Pe Luckinbill îl deranja faptul că mexicanii  n-au  spus nimic despre descoperirea cutiei , iar când ,  într-un târziu  , a întrebat despre acest lucru , fusese informat că până în acel moment cutia nu fusese găsită. La prânz făcea deja un zbor comercial la Mexico.         La ieşirea din Acapulco , traficul e  greoi până când şoseaua  cu două  benzi se transformă într-un drum nurdar între Chilpancingo şi Cerro el Burro. Manuel  observă maşina numai în acel moment , probabil pentru  că nu circulau alte maşini din nici o direcţie pe o distanţă de mile întregi. Dar , ceea  ce-1 surprinse cel mai mult , erau ocupanţii maşinii , aceiaşi doi bărbaţi de  la secţia de poliţie. Cel chel şi îndesat şofa  paralel  cu camionul , iar  cel cu faţa de înger îi făcu semn să tragă pe dreapta.     Manuel se simţi dezvinovăţit , convins fiind că , în final , un avion fusese raportat ca dispărut şi că cei doi  veniseră  după el  să-şi spună povestea autorităţilor în  drept. Semnalizând că se va spune , Manuel întoarse volanul şi opri. Deschise portiera , sări  din  camion  şi stătu  la  nu mai mult de  zece picioare de locul unde îl văzuse pe Iisus. îi privi cum coboară  , observând că cel cu  cârligele de metal în locul mâinilor nu era cu ei. Un moment-două se întrebă ce se întâmplă. Atunci zări puşca.     Cu o mişcare bruscă , îndesatul scoase arma din tocul de  pe umăr , ochi şi trase de trei ori în succesiune rapidă. Manuel fu lovit în piept de două ori şi o dată în adbomen , apoi alte trei gloanţe fură trase cu putere după ce se prăbuşise deja la pământ. Muri  pe loc. Bărbaţii traseră corpul înapoi  spre camion , îl proptiră pe locul şoferului, îl strânseră cu centura de siguranţă şi îl puseră cu braţele pe volan.     Bărbatul cel  chel aprinse focul , trase frâna de mână , apoi merse lângă  cel  care-1 întovărăşa , la spatele vehiculului. N-a fost nevoie de un efort prea mare pejrtru a împinge camionul într-o parte şi apoi în râpă. Rostogolindu-se şi năruindu-se printre pietre şi copaci, camionul ateriza în cele din urmă în fundul văgăunii şi izbucni în flăcări.

capitolul 1 Întâi noiembrie era ziua de care Valerie Wyatt se îngrozea în fiecare an, sau cel puțin în ultimii douăzeci, de când împlinise patruzeci de ani. Împiedicase cu succes potențialele ravagii ale timpului, și nimeni n-ar fi ghicit că tocmai ce împlinise șaizeci de ani în dimineața aceea. De ceva vreme începuse să scadă discret din ani, și era chiar ușor să crezi vârsta creativă pe care și-o acorda. Revista People scrisese recent că avea cincizeci și unu de ani, ceea ce era oricum destul de rău. Șaizeci i se părea de neimaginat, și era recunoscătoare că oamenii păreau să fi uitat cifra corectă. Valerie făcea tot ce putea ca să îi inducă în eroare. Își operase ochii pentru prima oară când împlinise patruzeci de ani, apoi încă o dată, cincisprezece ani mai târziu. Rezultatele erau excelente. Arăta odihnită și revigorată, de parcă tocmai s-ar fi întors dintr-o vacanță grozavă. Se operase în L.A., într-o pauză de-o vară. La cincizeci de ani, își operase și gâtul, care era acum neted, tineresc, fără piele lăsată, iar chirurgul ei plastician era de acord că nu avea nevoie de un lifting facial complet. Avea o structură osoasă excelentă, o piele bună, iar operațiile la ochi și la gât îi conferiseră efectul dorit. Injecțiile cu botox, de patru ori pe an, o întinereau și mai mult. Sportul zilnic și un antrenor personal de trei ori pe săptămână îi păstrau trupul înalt și zvelt tonifiat și neafectat de vârstă. Dacă ar fi vrut, ar fi putut foarte bine să pretindă că avea în jur de patruzeci de ani, dar nu voia să pară ridicolă și se mulțumea să scadă doar nouă ani din vârsta ei reală. În plus, oamenii știau că avea o fiică de treizeci de ani, așa că nu putea să întindă prea tare coarda. Cincizeci și unu era în regulă. Era nevoie de timp, de efort, de întreținere și de bani ca să își păstreze înfățișarea. Îi era de folos vanității proprii, dar era important și pentru cariera ei. De-a lungul carierei sale de treizeci și cinci de ani, Valerie fusese guru numărul unu al stilului și al unui mod de viață elegant. Începuse ca editor pentru o revistă de decorațiuni, imediat ce terminase facultatea, apoi se dedicase întru totul acesteia. Era marea preoteasă a protocoalelor și a tot ce se petrecea în casă. Avea contracte de licențe pentru lenjerii elegante, mobilier, tapet, diverse materiale, ciocolate rare și o linie de muștaruri. Scrisese șase cărți despre nunți, decorațiuni și protocoale și avea o emisiune TV cu unul dintre cele mai ridicate ratinguri. Planificase trei nunți la Casa Albă, când se căsătoriseră fiice și nepoate ale președintelui, iar cartea ei despre nunți fusese numărul unu pe lista de cărți de non-ficțiune a New York Times cincizeci și șapte de săptămâni la rând. Rivala ei supremă era Martha Stewart, dar Valerie făcea parte dintr-o clasă aparte și își respectase întotdeauna rivala. Erau cele mai importante două femei din domeniu. Valerie trăia exact așa cum predica. Apartamentul ei de lux de pe Fifth Avenue, cu o priveliște panoramică asupra Central Park și o colecție semnificativă de artă contemporană, era întotdeauna gata să fie fotografiat, la fel ca ea. Valerie era obsedată de frumusețe. Oamenii voiau să trăiască așa cum le spunea ea, femeile voiau să arate ca ea, iar fetele tinere voiau o nuntă așa cum ar fi avut-o Valerie, sau așa cum le recomanda ea în emisiunea și în cărțile ei. Valerie Wyatt era arhicunoscută. Era o femeie frumoasă, avea o carieră incredibilă și ducea o viață de lux. Singurul lucru care lipsea din viața ei era un bărbat și nu mai avusese nicio relație de trei ani. Gândul o deprima și în dimineața aceasta. Indiferent de cât de bine arăta, vârsta de pe permisul de conducere era cea care era, și cine ar fi vrut o femeie de șaizeci de ani? Chiar și bărbații octogenari voiau acum fete de douăzeci de ani. Valerie simțea că, odată cu această aniversare a zilei sale de naștere, începea să fie depășită. Nu era un gând plăcut, și ea nu era deloc fericită astăzi. Se privi cu atenție în oglindă în timp ce se pregătea să iasă din apartament. Trebuia să ajungă la studio pe la prânz, pentru o înregistrare, și înainte de asta avea două întâlniri. Spera ca prima să o înveselească. Și singurul motiv pentru care nu făcuse încă un atac de panică era faptul că nimeni nu știa exact câți ani avea. Dar tot era deprimată. Răsuflă ușurată când imaginea din oglindă o asigură că viața ei nu se sfârșise încă. Își purta părul blond într-un bob șic bine tuns, care îi încadra fața, și se vopsea regulat. Nu avea niciodată rădăcini de altă culoare - părul ei avea aceeași nuanță ca întotdeauna. Și avea o siluetă superbă. Alese cu grijă din dulap o haină de lână roșie pe care să o poarte peste rochia neagră scurtă, care îi scotea în evidență picioarele incredibil de lungi, și o pereche de pantofi sexy cu toc înalt de la Manolo Blahnik. Era un look grozav, elegant și la modă, potrivit pentru înregistrarea emisiunii din ziua aceea. Când ieși din clădire, portarul îi opri un taxi, și ea îi spuse șoferului adresa din Upper West Side. Era într-un cartier mai murdar, și îl observă pe șofer privind-o admirativ în oglinda retrovizoare. O copleșiră o mulțime de gânduri în timp ce goneau prin Central Park. Vremea din New York se răcise cu două săptămâni în urmă, frunzele se ofiliseră și ultimele dintre ele cădeau din copaci. Haina de lână roșie pe care o purta părea potrivită. Valerie privea pe geamul taxiului în timp ce radioul turuia, și ieșiră din parc pe West Side. Apoi simți un curent electric străbătându-i tot corpul când auzi vocea crainicului. — Măi să fie, n-aș fi crezut niciodată, și pun pariu că nici voi n-o să credeți. Arată grozav pentru vârsta ei! Ghiciți cine împlinește astăzi șaizeci de ani? Valerie Wyatt! Asta da, surpriză! Bravo, Valerie, zici că ai doar patruzeci și cinci! Se simți ca și cum crainicul tocmai o pocnise în stomac. Tare! Nu-i venea să creadă. De unde naiba știa? „Probabil că documentariștii lor verifică registrele rutiere”, își spuse ea deprimată. Era cel mai popular talk-show de radio din New York, deci toată lumea avea să știe. Îi venea să îi spună șoferului să închidă radioul, dar ce mai conta? Îl auzise deja, la fel ca jumătate din New York. Acum toată lumea știa că avea șaizeci de ani. Sau cel puțin oamenii mai răsăriți din New York. Era incredibil de umilitor; fierbea în sinea ei. Chiar nu mai exista pic de intimitate? Nu când erai așa faimoasă ca Valerie Wyatt și aveai propria emisiune TV de ani de zile. Ar fi vrut să plângă chiar acolo, pe bancheta din spate a mașinii, întrebându-se câte alte emisiuni de radio aveau să mai preia știrea, câte emisiuni TV, în ce ziare avea să apară și pe unde avea să-și mai audă numele și vârsta. De ce nu o scriau pur și simplu pe cerul de deasupra New Yorkului? Se încruntă când îi plăti șoferului de taxi și îi lăsă un bacșiș gras. Ziua începuse groaznic pentru ea, și oricum nu-i plăcuse niciodată ziua ei. Era întotdeauna o zi dezamăgitoare, și, în pofida faimei și a succesului, nu avea un bărbat cu care să o petreacă. Nu avea nici întâlnire sau iubit, nici soț, iar fiica ei era mereu prea ocupată ca să ia cina cu ea. Și ultimul lucru pe care voia să îl facă era să bată toba pe seama vârstei ei în fața prietenilor. Plănuia să petreacă noaptea acasă, singură, în pat. Urcă în grabă scările ponosite din gresie, pe care le cunoștea bine, aproape împiedicându-se de o treaptă ciobită, și apăsă butonul de la interfon. Numele din dreptul soneriei era Alan Starr. Valerie venea aici de cel puțin două ori pe an, ca să își ridice moralul sau când era plictisită. După ce sună, o voce răsună în aerul rece de noiembrie. — Dragă? Era o voce veselă, iar bărbatul părea încântat să o vadă. — Eu sunt, confirmă ea, iar el îi deschise. Ea împinse ușa grea descuiată și urcă în grabă scările până la al doilea etaj. Clădirea era veche și părea cam jerpelită, dar era curată. Bărbatul o aștepta în ușă, și o cuprinse în brațe, cu un zâmbet larg pe față. Era înalt, arătos, pe la patruzeci de ani, cu ochii de un albastru electric și păr castaniu până la umeri. Și, în pofida cartierului sărăcăcios, era destul de cunoscut în oraș. — La mulți ani! spuse el, strângând-o tare la piept, și zâmbi, cu adevărat bucuros că o vedea. Ea se trase în spate, încruntându-se nefericită la el. — O, mai taci! Un cretin de la radio tocmai a spus lumii întregi câți ani împlinesc azi. Părea pe punctul de a izbucni în plâns când intră apăsat în salonul cunoscut, unde, de-o parte și de alta a două canapele albe, cu o măsuță de cafea neagră lăcuită între ele, se aflau statui mari ale lui Buddha și o statuie de marmură albă a lui Quan Yin. În cameră se simțea un miros puternic de tămâie. — Ce-ți pasă? Oricum nu îți arăți vârsta! E doar un număr, dragă, o asigură el, în timp ce ea își azvârli haina pe canapea. — Ba îmi pasă. Și cel mai rău e că chiar am o asemenea vârstă. Mă simt de parcă aș avea o sută de ani azi. — Nu fi prostuță, zise Alan, în timp ce se așeză pe canapeaua de vizavi. Pe masă se aflau două seturi de cărți. Se spunea că Alan era unul dintre cele mai bune mediumuri din New York. Se simțea ca o bleagă fiindcă venea la el, dar avea încredere în unele dintre prezicerile lui, și, de cele mai multe ori, reușea să o înveselească. Era o persoană iubitoare, caldă, cu simțul umorului foarte dezvoltat și cu mai mulți clienți faimoși. Valerie venea la el de ani de zile, și multe dintre lucrurile pe care le prezisese el se adeveriseră. În fiecare an își începea aniversarea cu o întâlnire cu el. Îi mai îndulcea ziua și, dacă citirea era bună, îi oferea și un strop de speranță. — Vei avea un an grozav, îi spuse el pe un ton încrezător, în timp ce amesteca bine cărțile. Toate planetele sunt aliniate pentru tine. Am făcut și o citire astrologică pentru tine ieri, și acesta va fi, categoric, cel mai bun an al tău. Arătă înspre cărți. Valeria știa ce avea de făcut. O făcuse de multe ori. — Alege cinci și pune-le cu fața în jos, îi spuse el, în timp ce așeză pachetul de cărți în fața ei, iar ea oftă. Alese cele cinci cărți, le lăsă cu fața în jos, iar Alan le întoarse una câte una. Doi ași, un zece de treflă, un doi de inimă roșie și un valet de pică. — Vei face mulți bani anul acesta, spuse el cu o expresie serioasă. Niște contracte noi. Și ratingurile emisiunii tale vor fi fantastice. În mare, în fiecare an îi spunea cam același lucru și, până acum, avusese dreptate. Dar, în cazul ei, asta era ușor de prezis. Imperiul stilului de viață elegant al lui Valerie era trainic. — Ce-i cu valetul de pică? Știau amândoi că își dorea un bărbat în viața ei încă de când se încheiase ultima ei relație. Era divorțată de douăzeci și trei de ani și își dedicase mai mult timp și energie carierei decât dragostei. Dar îi era dor să fie cu cineva și se simțea dezamăgită că nu se ivise nimeni de ani de zile. Începea să creadă că nici nu mai avea să apară cineva. Poate că era prea bătrână. Cu siguranță se simțea așa. — Cred că unul dintre avocații tăi se va pensiona, spuse Alan în legătură cu valetul de pică. Mai pune-mi încă cinci. De data aceasta apărură regele de inimă roșie și dama de caro. Alan zâmbi. — Ei bine, asta-i chiar interesant. Văd un bărbat nou, spuse el, zâmbind tot mai tare, dar ea ridică din umeri, neimpresionată. — Spui asta de trei ani. — Răbdare, draga mea, răbdare. Merită să-l aștepți pe cel potrivit. Îmi place de el. E important, puternic, foarte înalt și arătos. Cred c-o să-l cunoști la serviciu. Valerie râse. — Nu și în domeniul meu. Orice tip preocupat de decorațiuni, stilul de viață casnic sau industria nunților mai mult ca sigur nu e hetero. Va trebui să-l cunosc în altă parte. — Poate e unul dintre producătorii tăi, spuse Alan, concentrându-se pe cărți. Sunt aproape sigur că-l vei cunoaște prin intermediul muncii tale. Mai spusese asta, și nu apăruse nimeni. Celelalte preziceri ale lui fuseseră deseori adevărate, dar, în ultima vreme, nu și cele despre bărbați. — S-ar putea ca fiica ta să aibă un copil anul acesta, spuse el, întorcând dama de caro și înmânându-i din nou pachetul de cărți. Valerie zâmbi și clătină din cap. — Nu prea cred. Muncește mai mult ca mine. Nici măcar n-are timp de întâlniri. Nu e căsătorită și nici măcar nu sunt sigură că își dorește soț sau copil. Și nici Valerie nu era nerăbdătoare să devină bunică - asta categoric nu era pe lista ei de dorințe, nici măcar pe radarul ei și, din fericire, nici pe al fiicei sale. Alan nu nimerise chiar deloc la faza asta. — Cred că s-ar putea să te surprindă, spuse Alan, în timp ce Valerie întoarse alte cinci cărți și continuă. Erau chestii pe care i le prezisese întotdeauna - succes în afaceri, un nou bărbat în viața ei și mai multe avertizări mărunte despre proiectele și tranzacțiile viitoare și oamenii cu care lucra. Dar, de data aceea, bărbatul acesta nou apăru de mai multe ori. Alan era neînduplecat, iar Valerie oftă în timp ce asculta. Oamenii îi spuneau tot timpul că nu le putea avea pe toate: și o carieră fabuloasă, și dragoste. Viața pur și simplu nu funcționa așa. Nimeni nu obținea tot ce voia, îi spuneau ei - și nici Valerie nu reușise. Ca majoritatea oamenilor, lucrase din greu ca să aibă succes și sfârșise și ea singură. Cei doi continuară să pălăvrăgească, în timp ce ea întorcea cărți, iar Alan îi zicea ce vedea în viitorul ei. În mare, erau lucruri de bine. Nu urma să aibă probleme de sănătate și, ca de obicei, ratingurile aveau să crească. El văzu o oportunitate de afaceri în Orientul Îndepărtat, posibil o linie de mobilier, care avea să fie avantajoasă pentru ea; pe măsură ce îi citea, era evident că o plăcea cu adevărat. Era sinceră, directă și corectă. Unii spuneau că era cam dură, dar era vorba mai degrabă despre un standard de excelență pe care și-l aplica ei însăși și tuturor celorlalți. Valerie era exigentă cu ea însăși și cu cei din jurul ei. Nu întâmplător ajunsese cea mai bună din domeniu. Urcase târâș muntele timp de treizeci și cinci de ani, cu multă muncă și cu un instinct genial și infailibil pentru ceea ce făcea. Alan o admira pentru asta. Îi plăcea la nebunie cât de directă era. Nu se juca, nu avea nimic de ascuns. Era exact ceea ce pretindea a fi. Și nu avea nevoie de cărți ca să știe cât de supărată era din cauza vârstei ei. Valerie îi spusese de câteva ori că șaizeci de ani părea pur și simplu atât de al naibii de mult, iar acum toată lumea avea să știe. El observă că simplul gând la asta o aducea pe Valerie pe punctul de-a izbucni în plâns.   În timp ce Valerie asculta predicțiile lui Alan în apartamentul lui din West Side, Jack Adams se târa la propriu pe podeaua dormitorului său, cu lacrimi în ochi. Nu mai simțise niciodată o asemenea durere. Niciodată. Ei bine, poate că mai simțise ceva similar o dată sau de două ori, în tinerețe când juca fotbal profesionist, dar niciodată de atunci - și cu siguranță nu în ultimii ani. Ziceai că îi împlântase cineva un tomahawk în spate. Durerile ascuțite îi trecură direct spre creier și apoi în jos, prin picioare. Nu putea să stea în picioare sau să meargă. Ajunse la baie și se ridică încet, agățându-se de chiuvetă. Își înșfăcă telefonul de pe un raft și se așeză pe toaletă cu un țipăt. — Dumnezeule mare, spuse el, când găsi numărul în telefon. Când se privi în oglindă, arăta de parcă ar fi supraviețuit unui naufragiu și se simțea ca de o mie de ani. Jack fusese la o petrecere de Halloween cu o noapte în urmă și cunoscuse o fată incredibilă la bar. El purta costum de Superman, iar ea era Catwoman, cu un costum de piele strâmt lucios, cizme până la șold și mustăți. Avea un corp de neuitat, și când își dăduse masca jos, văzuse că nu era nici urâtă. Îi spusese că era model, dar el nu auzise niciodată de ea. Avea douăzeci și doi de ani, părul vopsit negru metalic și ochii verzi. El avea un metru nouăzeci și trei, iar ea era cu doar câțiva centimetri mai scundă. Și partida de sex de mai târziu, când merseseră în apartamentul lui, fusese mai mult decât acrobatic. Amândoi băuseră destul de mult, și nu-și amintea să se mai fi distrat așa bine de multă vreme. Era tipul de fată cu care se întâlnea de obicei, invariabil la vreo douăzeci de ani, deseori fotomodele, uneori actrițe și, în general, orice fată drăguță care-i ieșea în cale. Nu-i fusese niciodată greu să întâlnească femei sau să le seducă. Fetele i se aruncaseră în brațe încă din adolescență, uneori chiar mai mult decât putea duce. Și, la fel ca în cazul dulciurilor, nu le putuse rezista niciodată, iar Catwoman nu făcuse nici ea excepție. Singurul lucru diferit fusese faptul că, ultima dată când făcuse dragoste cu ea îi trosnise ceva la spate, și nu mai putuse să se miște. Țipase atât de groaznic din cauza durerii, încât fata se oferise să sune la 911, dar el refuzase îngrozit, încercând să pretindă că nu îl durea chiar așa tare. Îi sugerase să se ducă acasă, și fata ascultase. Iar el își petrecuse restul nopții în agonie, așteptând să își sune chiropractorul, ceea ce făcea acum. Recepționera răspunse și când auzi că la telefon era Jack Adams promise să-i facă pe dată legătura. Până și ea își dădu seama că era într-o stare groaznică. Iar el îi spuse că era o urgență. Bărbatul care îi răspunse lui Jack părea vesel și fericit să îl audă. Jack Adams îi era pacient de doisprezece ani. — Care-i treaba, Jack? Asistenta mi-a zis că-i important — Așa cred, spuse acesta aproape în șoaptă. Și să vorbească îl durea. Să respire îl durea. Își imagină că avea să stea într-un scaun cu rotile tot restul vieții. — Nu știu ce dracu’ am făcut azi-noapte. Cred că o întindere de mușchi la spate sau așa ceva. Poate mi-am rupt un ligament. Abia pot merge. Se vedea deja paralizat. Durerea era de neimaginat La început, aproape crezuse că era un atac de cord. Orice-ar fi, îl omora cu zile. — Cum ai mai reușit-o și pe asta? Sau nu vreau să știu? îl tachină Frank Barker. Știa ce viață sexuală activă avea Jack. Uneori mai râdeau pe tema asta, dar acum lui Jack nu-i ardea de râs. Era pe punctul de a izbucni în lacrimi, și chiropractorul lui își dădu seama. — Probabil că nu. Pot să vin la tine? — Cât de repede poți ajunge aici? Jack Adams era un pacient foarte important, iar Frank era fericit să-i facă loc în program, mai ales pentru o asemenea urgență. — Douăzeci de minute, spuse Jack strângând din dinți. Nu avea nici cea mai vagă idee cum avea să iasă din apartament, dar trebuia să ajungă acolo cumva. Închise și sună la compania de mașini pe care o folosea, apoi se târî în hainele de sală care stăteau aruncate pe jos în baie. S-ar fi dus și în chiloți dacă era nevoie. Se întrebă dacă ar fi trebuit să se ducă la spital, dar Frank avea să știe ce trebuia făcut. Întotdeauna știa. Și nu se putea să fie chiar atât de rău pe cât părea. Pur și simplu nu se putea. Eliminase odată o piatră la rinichi, însă acum era mult mai rău. Zece minute mai târziu, era deja jos, în fața clădirii, mișcându-se încet și aplecat de spate. Portarul îl văzu și îl ajută să urce în mașină. Îl întrebă ce se întâmplase, iar Jack îi dădu un răspuns vag. După alte zece minute, ajunse la cabinetul chiropractorului, iar șoferul îl ajută să intre, apoi fu condus într-o sală. Frank veni să îl vadă în cinci minute și îl examină. Jack abia de se putea mișca. După examinare, chiropractorul se uită pe fișa lui și zâmbi. — E ziua ta, Jack! La mulți ani! — Ah, te rog... nici nu-mi aminti... Ce naiba am pățit azi-noapte? Își dorea să fie ceva minor, dar nu părea așa. Părea să se fi rănit grav. Îi spuse doctorului exact cum și când se întâmplase, iar Frank nu se abținu să nu-l tachineze. — Fetele astea tinere, Jack... sunt o pacoste! — Cred că-i gimnastă, sau contorsionistă. Sunt într-o formă destul de bună, și ea aproape m-a ucis. Ce mi-am rupt? Se simțea ca un boșorog, dacă o noapte de sex acrobatic îl lăsase într-o astfel de stare și chiar de ziua lui. Împlinea cincizeci de ani azi. Ce număr urât! Brusc, se întrebă dacă avea să mai facă vreodată sex. Poate că totuși nu ca noaptea trecută. — Te trimit să-ți faci un RMN. Presimt că e posibil să-ți fi rupt un disc. Sper că nu, sper că e doar o hernie. Dar stai să vedem. — La naiba, spuse Jack, de parcă ar fi fost condamnat la moarte. O să am nevoie de operație? Părea panicat. — Sper că nu. Să vedem ce spune RMN-ul. Te programez imediat. Frank era un geniu când venea vorba să îi facă pe tehnicieni și pe medici să îi primească pe clienții lui importanți. Un lucru e clar: ar trebui s-o lași mai moale o noapte sau două. Zâmbi larg, în timp ce Jack se ridică, crispat de durere. Își invitase în seara aceea la Cipriani câțiva prieteni, printre care și niște fotomodele tinere, dar știa deja că trebuia să anuleze. N-avea nicio șansă să reziste în timpul cinei. Și trebuia să se ducă la birou, măcar câteva minute. Sunase în drum spre chiropractor, să anunțe că avea să întârzie, dar nu spusese de ce. Nu voia să recunoască în ce stare era, cel puțin nu înainte de a afla mai multe. Jack se întoarse la mașină și merse la spital pentru RMN. Frank aranjase totul pentru el, și, când intră în spital, aplecat de spate ca un bătrânel, doi bărbați îi cerură autograful, ceea ce fu și mai umilitor. Fusese unul dintre cei mai importanți jucători din NFL, câștigase șase premii MVP ca pasator, participase la Super Bowl de douăsprezece ori, câștigase patru dintre ele pentru echipa lui și era în Hall of Fame. Și acum de-abia de putea să stea în picioare sau să meargă după o noapte cu o tipă de douăzeci și doi de ani. Le spuse celor doi fani cărora le dăduse autografe că avusese un accident de mașină. Aceștia fuseseră încântați să îl vadă, indiferent de starea lui. RMN-ul dură o oră și jumătate și se spuse că avusese noroc. Din câte vedea tehnicianul, era doar o hernie de disc, nu o ruptură, deci nu avea nevoie de operație, ci doar de odihnă și de niște terapie fizică după ce se calma durerea. Ce mai mod de a-și începe ziua de naștere! Avea cincizeci de ani, iar cariera lui de iubit sălbatic și nebunatic se încheiase în forță cu o hernie de disc. Asta îl făcea să se simtă chiar mai prost. Luase un calmant până să ajungă la serviciu, încă îmbrăcat în hainele de sală și arătând cam jerpelit. Nu se bărbierise și nici nu se pieptănase, dar, mort sau viu, trebuia să meargă la birou câteva minute. Trebuia să discute cu producătorul despre o ediție specială pentru ziua următoare. Jack fusese unul dintre cei mai importanți prezentatori de sport încă de când se retrăsese, cu doisprezece ani în urmă, la treizeci și opt de ani. Se rănise grav la genunchi, ceea ce îl scosese în cele din urmă de tot din joc, dar nici măcar atunci nu îl duruse nici pe departe ca acum. Avusese o carieră strălucită, care se încheiase într-un mod respectabil. Și cariera lui de prezentator de sport și de erou al rețelei de televiziune fusese la rândul ei satisfăcătoare. Îi plăcea ce făcea, iar rețeaua, fanii și ratingurile îl iubeau. Arăta bine pe ecran, ceea ce îi adusese alți fani, pe lângă cei vechi, iar pentru femei fusese întotdeauna în egală măsură irezistibil și incapabil să le reziste. Divorțase cu cinci ani înainte să se retragă. O înșelase constant pe soția lui, și o admira pe Debbie pentru că se despărțiseră prieteni. Fusese un soț jalnic, și o știa. Oportunitățile și tentațiile cu care se confruntase constant ca superstar NFL fuseseră prea mari pentru el și pentru căsnicia lui. Debbie se căsătorise cu unul dintre medicii echipei la un an de la divorțul lor, era fericită și mai avusese trei copii, toți băieți. Ea și Jack aveau un fiu de douăzeci și unu de ani, student în ultimul an la Universitatea din Boston, care nu era absolut deloc interesat de fotbal, în afară de faptul că admira realizările tatălui său. Baschetul era sportul lui, fiind și el înalt, dar era un student mai bun decât fusese Jack vreodată și voia să facă Dreptul. Nu îl interesau nicicum sporturile profesioniste. Nici măcar nu se uita la fotbal la televizor. Când ajunse la muncă, Jack șchiopătă prin lobby[1], aproape că intră târâș în lift și se aplecă de spate după ce apăsă butonul pentru etajul lui. Nu se putea îndrepta, așa că nu văzu chipul femeii care urcă în lift după el. Văzu doar niște pantofi negri cu toc, o bluză roșie și o pereche de picioare frumoase. Dar nu voia să se gândească la asta acum. Mai bine se gândea la o mănăstire pentru anii lui de glorie. Femeia cu bluză roșie și pantofi negri apăsă butonul pentru etajul ei și se așeză lângă el. — Te simți bine? întrebă ea îngrijorată. — Nu prea, dar o să supraviețuiesc, spuse el, încercând să-și ridice privirea spre ea, crispându-se de durere. Îi părea vag cunoscută, dar nu-și amintea exact cine era, până când îi pică fisa. Era guru mondial al unui stil de viață elegant, iar el era cocoșat mai ceva ca Quasimodo, în haine de sală, șlapi, nepieptănat și nebărbierit. Îl durea așa tare, că aproape nu-i păsa. Întotdeauna crezuse că Valerie arăta puțin prea perfect la televizor, dar femeia îl privea acum cu o compasiune care îi confirmă starea lui jalnică. Era patetic. Și, când o privi, observă câte o urmă mică de sânge de fiecare parte a gurii, aproape inobservabile, dar care îi săriră totuși în ochi. — M-am ales c-o hernie de disc, explică el, iar tu cred că te-ai tăiat când te bărbiereai, adăugă el. Ea își atinse fața speriată. — Nu-i nimic grav, spuse ea vag, referindu-se la împunsături, pe când se opriră la etajul lui. Nu se întâmpla tot timpul, dar astăzi se întâmplase. Fusese să își facă injecțiile cu Botox după ce îl văzuse pe medium, înainte de serviciu. Nu avea de gând să-i explice și lui, dar se întrebă dacă oare nu cumva știa oricum. Și ea știa cine era el și îl mai văzuse pe acolo, chipeș și aranjat. Astăzi era terminat și părea foarte bolnav și foarte grav rănit. — Ai nevoie de ajutor ca să ieși din lift? Îi părea tare rău pentru el. Era evident cât de tare suferea. — Dacă ai putea să ții ușa de la lift, până ies. Dacă mă lovește și ea, probabil o să ajung un tetraplegic. Am întrecut puțin măsura de Halloween, noaptea trecută, spuse el în timp ce se târî pe ușa liftului. Sperase să întreacă puțin măsura și de ziua lui, dar, evident, asta nu-i mai era scris în cărți și posibil nici să nu mai fie vreodată, se gândi el trist, în timp ce îi mulțumi, iar ușile se închiseră în urma lui. Abia se mai putea mișca în momentul când ajunse în biroul lui; se prăbuși pe canapea și rămase întins, gemând. Asistentul lui de producție favorit, Norman Waterman, intră și îl privi uimit. Norman îl adorase când fusese copil și cunoștea toate statisticile despre el mai bine chiar decât Jack. Încă avea toate cartonașele de fotbal cu el, și Jack i le semnase pe toate. — La naiba, Jack! Ce-ai pățit? Arăți de parcă te-a lovit un tren! — Mda, așa-i. Am avut un accident azi-noapte. M-am ales cu o hernie de disc. George e aici? Trebuie să vorbesc cu el despre emisiunea de mâine. — Îl chem. Hei, apropo, la mulți ani! — De unde știi? îl întrebă Jack, suferind. — Glumești? Ești o legendă, omule. Am știut întotdeauna când e ziua ta, și-au anunțat și la știri azi-dimineață. — Că este ziua mea sau câți ani am? întrebă Jack, ușor panicat. — Amândouă, bineînțeles. Oricum oamenii știau. Orice pasionat de fotbal știe câți ani ai. Ești în istoria NFL-ului. — Asta-i tot ce-mi lipsea. O să-mi petrec restul vieții într-un scaun cu rotile, și ei le amintesc tuturor cât sunt de bătrân. Grozav! Spunea că avea treizeci și nouă de ani la mai toate fetele cu care ieșea, care oricum nu erau destul de bătrâne ca să îi fi urmărit cariera sau ca să le pese. O mare parte îl credeau și toate erau încântate să iasă cu Jack Adams. Faptul că se anunțase la știri că împlinea cincizeci de ani nu avea să-i fie de folos carierei sale amoroase, dar nici domnișoara Catwoman nu prea îl ajutase cu asta, făcându-l praf într-o noapte. Se simțea de toată jena. — Cum o să sărbătorești azi? întrebă Norman inocent, în timp ce Jack gemea. — Probabil o să mă sinucid. Cheamă-l pe George. — Sigur, Jack... și la mulți ani din nou. O spusese cu sinceritate, în timp ce Jack închise ochii, întins pe canapea în agonie, și nu mai zise nimic. Îl emoționa admirația pe care i-o purta Norman, dar, în ziua aceea, voia doar să nu mai aibă dureri și să-și recapete viața. O viață plină de sex și de femei.   La biroul ei, câteva etaje mai sus, Valerie se uita la un teanc de mostre de materiale pe care voia să le folosească într-o emisiune despre redecorarea sufrageriei și la alt teanc pentru un segment despre decorațiunile de Crăciun. Unele dintre ele păreau chiar bune. Biroul ei era plin de mostre și de fotografii. Toate lucrurile erau într-o ordine meticuloasă, și își organizase emisiunile cu mult timp înainte. O aștepta o săptămână plină. Se uitase în oglindă când intrase, să caute punctulețele de sânge pe care le menționase Jack. Erau niște picături minuscule; se spălase, gândindu-se că fusese nepoliticos din partea lui să pomenească despre ele, mai ales la cum arăta el. Întotdeauna i se păruse foarte îngâmfat și parcă mereu desprins de pe coperta revistei Sports Illustrated sau GQ. De data asta îi păruse complet diferit, de parcă ar fi locuit într-o cușcă sau de parcă ar fi eșuat pe o plajă după un naufragiu, dar era evident că avea dureri groaznice. Apoi uită de el, în timp ce își făcu notițe pentru emisiunile viitoare. Avea doar două ore în care să lucreze înainte să iasă cu fiica ei, să ia prânzul, de ziua lor, la restaurantul La Grenouille. Era o tradiție anuală să ia prânzul la restaurantul francez, fiind singura sărbătorire a zilei ei de naștere. Apoi secretara ei, Marilyn, impecabil de eficientă, îi aduse niște vești proaste, spunându-i că se anunțase la televizor în dimineața aceea, de mai multe ori, că era ziua ei. Deci nu doar toți cei care ascultau radioul știau câți ani are, ci și oricine urmărea știrile de dimineață. Cutia Pandorei fusese deschisă. Și nu o consolă cu nimic faptul că Marilyn îi spuse că era și ziua lui Jack Adams, fost pasator, acum prezentator la sport. Valerie nu se obosi să-i spună că tocmai îl văzuse în lift, îndoit de durere. Lui Valerie nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă era și ziua lui sau câți ani avea. Era suficient de rău faptul că ea împlinise șaizeci de ani și că acum toată lumea știa acest adevăr. Oare lucrurile ar fi putut să se înrăutățească? Toată planeta știa acum că era bătrână, și nici măcar prezicerile lui Alan Starr de dragoste și succes pentru anul următor nu o consolau cu nimic. Oricum, cine știe dacă aveau să se împlinească?! Realitatea vârstei ei o deprima incredibil. Pentru ea, șaizeci de ani erau ca nouăzeci.   [1] 1) Sală de așteptare. 2) Sală specială în clădirea unei bănci. 3) Grup de influență, de presiune.    

1   Cauciucurile Ferrari-ului de culoare roşie scârţâiră în momentul în care maşina, dând colţul, intră cu viteză în spaţiul liber de parcare rezervat lui Jack Watson. Acesta era parkingul magazinului său din Beverly Hills, căruia, cu exact douăzeci de ani în urmă, îi dăduse numele fiicei sale, Julie, pe atunci în vârstă de nouă ani. La vremea respectivă, deschiderea magazinului fusese numai o joacă, un simplu divertisment pentru care optase după ce renunţase la cinematografie. Regizase şapte sau opt filme de duzină, dintr-acelea prost finanţate. Niciunul nu reţinuse atenţia publicului. Iar înainte de aceasta, îşi petrecuse primii şase ani de după terminarea facultăţii, jucând ca actor, în diferite roluri mici. Cariera sa cinematografică, relativ nesemnificativă, fusese plină de obişnuitele speranţe şi promisiuni, care nu se ridicaseră niciodată la nivelul aşteptărilor lui şi care, mult prea deseori, se transformaseră în deziluzii. Norocul îi surâsese abia atunci când, cu ajutorul neprevăzut al unui unchi, care îi lăsase nişte bani, se hotărâse să devină comerciant. Aparent fără să depună un efort deosebit, pusese pe picioare un magazin prosper. Toate femeile din Los Angeles se înghesuiau să-şi facă cumpărăturile în el. Iniţial, soţia lui îl ajutase să achiziţioneze marfa, dar după doi ani îşi dăduse seama că avea un ochi mai bun decât ea atunci când era vorba de alegerea celor mai potrivite articole. De fapt, spre exasperarea ei, avusese ochi nu numai pentru mărfuri, ci şi pentru femeile care se îmbrăcau în magazinul lui. Fie că erau actriţe, doamne mondene, manechine sau simple gospodine ce dispuneau de bani, toate femeile din oraş voiau să meargă la Julie’s… şi să se întâlnească cu Jack Watson. El făcea parte din categoria acelor bărbaţi care nu trebuiau să facă niciun efort pentru a le atrage. La doi ani după deschiderea magazinului, spre surprinderea lui, dar nu şi a celorlalţi, soţia sa l-a părăsit. De atunci, trecuseră optsprezece ani în care, trebuia să recunoască, nu-i simţise niciodată lipsa. O cunoscuse în timpul unor filmări. Venise să-i citească un text, apoi petrecuseră împreună două săptămâni fierbinţi, în vila lui din Malibu. La început, fusese îndrăgostit la nebunie de ea. După şase luni, se căsătoriseră. Atunci făcuse pentru prima şi ultima dată tentativa de a-şi pune un inel pe deget. Căsnicia, care durase cincisprezece ani, se materializase prin naşterea a doi copii, dar se încheiase cu toată amărăciunea şi veninul care, din punctul lui de vedere, erau inevitabile în orice căsnicie. În anii care urmaseră, mai fusese tentat o singură dată să se lege pe viaţă de cineva. Dar femeia aceea se dovedise mult prea deşteaptă pentru a-şi pune pirostriile. Aceea fusese unica femeie căreia simţise nevoia să-i rămână fidel. Pe vremea aceea, el avea patruzeci de ani şi ceva, iar ea treizeci şi nouă. Fusese o actriţă de origine franceză, foarte bine cotată. Trăiseră împreună doi ani. Când aflase de moartea ei, survenită într-un accident pe autostrada spre Palm Springs, unde ar fi trebuit să se întâlnească cu el, crezuse că n-o să-şi mai revină niciodată. Pentru prima oară în viaţa sa, Jack Watson aflase ce înseamnă adevărata durere. Doar în vise îndrăznise să năzuiască la o femeie ca ea. Chiar şi acum, în rarele sale momente de seriozitate, continua să afirme că nu mai iubise nicio altă femeie în afara ei. Dorianne Matthieu fusese amuzantă, insolentă, frumoasă, sexy şi, în felul ei, extrem de nesăbuită. Nu-l acceptase din niciun punct de vedere. Spusese chiar că numai o nebună s-ar fi măritat cu el, însă Jack nu se îndoise nicio clipă de dragostea ei. Iar el, la rândul său, o adorase. Dorianne îl luase la Paris, pentru a-i face cunoştinţă cu prietenii ei. Călătoriseră peste tot împreună – prin Europa, Asia, Africa şi America de Sud. Fiecare moment petrecut alături de ea i se păruse magic. Când murise, simţise un gol atât de mare în suflet şi o senzaţie de pierdere atât de copleşitoare încât crezuse, realmente, că se va prăpădi şi el. De la dispariţia ei, cunoscuse suficiente femei, chiar foarte multe, pentru a-i umple zilele şi nopţile. În cei doisprezece ani care se scurseseră între timp, nu fusese aproape niciodată singur, dar nici nu mai iubise pe altcineva. Şi nici nu voise să se mai îndrăgostească. Din punctul lui de vedere, iubirea genera prea multă suferinţă. La cei cincizeci şi nouă de ani ai săi, Jack Watson avea absolut tot ce-şi dorea: o afacere prosperă, de pe urma căreia câştiga o mulţime de bani. Înainte de moartea preaiubitei sale Dori, deschisese un al doilea magazin, în Palm Springs, iar cinci ani mai târziu, un al treilea, în New York. De vreo doi ani plănuia să mai inaugureze unul în San Francisco. Dar, la vârsta lui, nu ştia dacă merita să-şi bată capul cu problemele pe care le implica o asemenea extindere. Ar fi făcut-o doar dacă fiul său, Paul, i s-ar fi alăturat, însă, până acum, eforturile lui de a-l determina pe Paul să renunţe la cariera cinematografică se izbiseră de refuzul lui categoric. Deşi abia împlinise treizeci şi doi de ani, Paul devenise deja un regizor de succes. Se putea mândri cu mai multe reuşite în domeniu decât tatăl său şi îşi iubea cu ardoare meseria. Jack, însă, privea cu o profundă neîncredere riscurile pe care le implica industria filmului, anticipând inevitabilele ei dezamăgiri. Acesta era motivul pentru care ar fi dat orice să-şi poată convinge fiul să-i devină partener de afaceri. Poate că, într-o bună zi, avea să reuşească. Dar, pe moment, nu întrezărea nicio şansă. Paul nici nu voia să audă de aşa ceva. Paul nu-şi iubea numai munca, ci şi soţia. Se căsătorise în urmă cu doi ani. Singurul lucru care părea să-i lipsească – cel puţin, după cum pretindea el – era un copil. Jack înclina să creadă că Paul nu se sinchisea prea mult de lipsa copilului, însă Jan suferea din cauza asta. Ea lucra la o galerie de artă, dar Jack avusese întotdeauna impresia că, pentru ea, meseria nu reprezenta decât o modalitate de a-şi petrece timpul, în aşteptarea copiilor. Din punctul lui de vedere, Jan era cam insipidă, însă nu putea să nu admită că e o fată amabilă, care, în mod evident, îl făcea pe Paul foarte fericit. Şi avea un fizic agreabil; mama ei era superba Amanda Robbins, o actriţă care, la cei cincizeci de ani ai săi, continua să arate minunat. Renunţase la extraordinara sa carieră la numai douăzeci şi şase de ani, înainte de a se mărita cu un bancher respectabil, foarte sobru şi extrem de plicticos, după părerea lui Jack, pe nume Matthew Kingston. Aveau două fiice, o casă imensă în Bel Air, şi se învârteau în cele mai distinse cercuri. Amanda era una dintre puţinele femei din Los Angeles care nu-şi făcea niciodată cumpărăturile în magazinul lui Jack. În rarele ocazii în care drumurile li se intersectau, el se amuza să constate că Amanda, pur şi simplu, nu-l putea suporta. Nu ar fi fost surprins dacă ar fi aflat că ea făcuse tot posibilul pentru a-şi convinge fata să nu se mărite cu Paul Watson. În aparenţă, atât Amanda, cât şi soţul ei aveau o impresie proastă despre lumea spectacolului. Amândoi fuseseră convinşi că în scurtă vreme Paul va ajunge să ducă o viaţă la fel de promiscuă ca şi tatăl său. Dar se înşelaseră. Paul era un tânăr ponderat, care le demonstrase deja că putea fi un soţ serios, demn de toată încrederea. Iar ei îl acceptaseră repede ca pe un membru al familiei lor, fără a stabili însă acelaşi gen de relaţii cu tatăl lui. Reputaţia lui Jack era binecunoscută în tot L.A.-ul. Bărbat chipeş, veşnic prezent în viaţa publică, el ajunsese vestit pentru felul în care le ademenea în pat şi se descotorosea, fără justificări, de orice actriţă sau manechin care îi ieşea în cale. Le trata cu multă deferenţă pe femeile cu care se întâlnea. Era generos, inteligent, agreabil şi amuzant. Femeile cu care ieşea în oraş pur şi simplu îl adorau. Când şi când, se găsea chiar câte una care să fie suficient de prostuţă pentru a crede că-l „prinsese în capcană” pentru mai multă vreme, nu doar pentru o relaţie trecătoare. Dar Jack Watson era prea deştept ca să se lase „prins”. Avea grijă ca fetele care îi călcau pragul casei să plece înainte de a se instala acolo sau de a începe să-şi lase primele haine în dulapul lui. Întotdeauna era dureros de sincer cu ele. Nu le făcea promisiuni, nu le întreţinea iluziile. Le distra, le ducea oriunde voiau să meargă, le servea cu vinurile şi mâncărurile oferite de cele mai bune restaurante şi, înainte ca ele să-şi dea seama ce se întâmplă, trecea mai departe, la următoarea starletă. Iar ele rămâneau cu amintirea unei relaţii amoroase plăcute şi cu regretul de a nu-l fi putut „agăţa” pentru o perioadă mai lungă de timp. Era imposibil să te superi pe Jack şi, chiar dacă o făceai, nu puteai să-i porţi pică prea multă vreme. Absolut tot ce făcea le apărea celorlalţi irezistibil de încântător – chiar şi modul în care îşi părăsea amantele. Câteodată avea întâlniri şi cu femei măritate, dar nu spunea decât lucruri agreabile despre bărbaţii lor. Jack Watson era un tip amuzant, bun la pat, pe scurt un amorez incurabil, care nu pretindea nici măcar o fracţiune de secundă că ar fi altceva. La cei cincizeci şi nouă de ani ai săi, părea cu zece ani mai tânăr. Muncea în aer liber, atunci când avea timp, înota deseori în apele oceanului, continua să-şi păstreze casa din Malibu şi le iubea pe femei aproape la fel de mult cum îşi iubea maşina – acel Ferrari roşu. Nu-i păsa de nimic. Excepţie făceau numai copiii lui, ale căror probleme le aborda cu maximum de seriozitate. Julie şi Paul erau luminile vieţii sale. Doar mama lor se transformase într-o amintire nebuloasă, care, atunci când îi revenea în minte, îi stârnea recunoştinţa pentru inspiraţia de a-l fi părăsit la timp. În ultimii optsprezece ani, făcuse absolut tot ce voise; chiar şi atunci când fusese cu Dori. Era un răsfăţat, avea bani, conducea o afacere profitabilă, părea un bărbat irezistibil pentru aproape orice femeie. Şi era conştient de reuşitele sale. Cu toate acestea, în mod paradoxal nu arbora niciodată un aer de aroganţă. Era sexy, hazliu, aproape în permanenţă fericit. Iubea distracţia. „Adorabil” era cuvântul pe care îl foloseau de obicei femeile pentru a-l descrie. — ’Neaţa, Jack. Directorul său de la Julie’s, îi zâmbi când îl văzu traversând în grabă magazinul, pentru a se îndrepta spre liftul său particular care îl ducea până la birou. Aflat la etajul al patrulea, acesta avea tot mobilierul şi ornamentele din metal combinate cu piele de culoare neagră. I-l amenajase o faimoasă decoratoare italiancă, mai exact o altă femeie cu care avusese relaţii intime. Ea voise să-şi lase bărbatul – un arhitect – şi să renunţe la cei trei copii pe care îi aveau, doar pentru a-şi lega definitiv viaţa de a lui, dar Jack o asigurase că ar înnebuni dacă s-ar căsători cu un bărbat ca el. Şi, până la sfârşitul relaţiei lor, chiar reuşise s-o convingă că are dreptate. Era suficient doar să-l priveşti pe Jack cum se învârtea prin micul lui univers, ca să te simţi în acelaşi timp şi fascinat, şi alarmat. Ştia că în birou avea să-l aştepte o cafeluţă şi că în scurtă vreme i se va servi un prânz uşor. Aruncă o privire spre ceas. De data aceasta, întârziase. Se hotărâse să vină la serviciu cu o jumătate de oră mai târziu, pentru a înota puţin în ocean, cu toate că, fiind luna ianuarie, apa era destul de rece. Deşi cocheta mereu cu femeile, era extrem de disciplinat atunci când trebuia să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu. Nu întâmplător Julie’s reprezenta una dintre verigile cele mai solide ale lanţului de firme care se ocupau de vânzările cu amănuntul. De-a lungul anilor, fusese abordat de mai mulţi indivizi care îi propuseseră să le vândă acţiuni, dar pe moment nu se simţea pregătit s-o facă. Îi plăcea să menţină controlul afacerilor sale, să fie unicul proprietar al magazinelor. În felul acesta, nu era nevoit să se consulte cu alţii pentru fiecare decizie în parte, să răspundă de acţiunile sale în faţa altora, să-şi bată capul dând explicaţii. Julie’s reprezenta în proporţie de sută la sută „copilul” său. Pe birou găsi un maldăr de mesaje, aranjate în ordine – o listă a întâlnirilor pe care le avea în acea după amiază şi nişte mostre de materiale comandate la Paris. Acestea din urmă erau, pur şi simplu, splendide. Dori fusese cea care îl familiarizase cu miraculoasele materiale franţuzeşti, cu mâncărurile franţuzeşti, cu vinurile franţuzeşti şi… cu franţuzoaicele. Şi continua să manifeste o anumită sensibilitate faţă de tot ceea ce provenea din acea ţară. Multe dintre mărfurile care se desfăceau la Julie’s erau din import. Iar materialele acestea întreceau orice aşteptări. I se promisese şi, într-adevăr, i se furnizase tot ce era mai bun pe piaţa pariziană. Telefonul sună aproape imediat după ce se aşeză pe scaun. Era intercom-ul. Jack apăsă pe buton fără să-şi desprindă privirile de la materialele franţuzeşti. — Bună. Vorbea degajat spre microfonul aparatului, cu vocea aceea care le subjuga pe femei. Nu însă şi pe secretara sa, Gladdie. Îşi cunoştea prea bine şeful pentru a se lăsa prinsă în mrejele lui. Lucra de cinci ani pentru el, aşa că ştia absolut tot ce se putea şti despre el. În afară de aceasta, singurele femei care păreau a fi sacre pentru el, singurele cu care nu se încurca, erau cele care lucrau aici, în magazin. Aceasta constituia una dintre puţinele reguli ale vieţii sale intime pe care n-o încălcase niciodată. Cine este? întrebă. — Paul aşteaptă pe fir. Vrei să vorbeşti cu el sau să-i spun că eşti ocupat? Persoana cu care ai întâlnire la ora zece şi un sfert trebuie să sosească din clipă în clipă. — Nu-i nicio grabă. Era vorba de o întrevedere cu un fabricant milanez de genţi, care îşi confecţiona mărfurile în special din piele de aligator şi de şopârlă. Dacă vine tipul, întreţine-l câteva minute. Vreau să discut mai întâi cu Paul. În măsura în care putea, încerca să-şi pună copiii pe primul plan, înaintea oricăror alte probleme. Zâmbind, ridică receptorul. Paul era un fiu minunat. Salut, care-i treaba? — Te-am sunat ca să-mi spui dacă vrei să vin după tine sau dacă preferi să ne întâlnim acolo. Spre deosebire de Jack, Paul era din fire un tip tăcut, dar astăzi părea mai puţin comunicativ ca oricând. — Unde să ne întâlnim? Oferta lui Paul de a veni să-l ia de la magazin îl surprinse. Nu-şi amintea să-i fi fixat vreo întrevedere, or, de obicei îşi amintea de întâlniri, în special dacă era vorba de copiii lui. — Haide, tată! După voce, Paul părea foarte agitat. Era clar că întrebarea tatălui său nu-l amuzase. Nu e de glumit cu asemenea chestiuni. — Nu glumesc, replică Jack, lăsând din mână eşantioanele de materiale franţuzeşti, în timp ce scruta cu privirea hârtiile de pe birou, în căutarea unei chei care să-i descifreze misterul spuselor fiului său. Unde mergem? Apoi, amintindu-şi, se simţi stingherit. Oh, Hristoase, eu… Era vorba de funeraliile socrului lui Paul. Cum naiba uitase? Nu-şi notase în agendă şi, probabil că nu-i comunicase nici secretarei intenţia sa de a participa la funeralii, pentru că, dacă i-ar fi spus, Gladdie i-ar fi amintit de ele şi în seara anterioară, şi în dimineaţa aceea. — Ai uitat, nu-i aşa, tată? Din vocea lui Paul răzbătea un reproş nedisimulat. Nu-mi vine să cred! — N-am uitat. Pur şi simplu, în clipa de faţă, mă gândeam la altceva. — La naiba. Ai uitat. Slujba religioasă are loc la prânz. La masă nu trebuie să fi prezent, dar cred că s-ar cuveni să vii la slujbă. Şi Julie, sora lui, îi promisese că o să vină. — Câţi invitaţi crezi că au? se interesă Jack, întrebându-se cum o să-şi reprogrameze cele câteva întâlniri stabilite pentru acea după amiază. N-o să-i fie uşor să participe la înmormântare, dar, dacă prezenţa lui era importanţă pentru Paul, n-o să-l dezamăgească. — La masă? Nu ştiu… oamenii aceştia cunosc al naibii de multă lume… Probabil că vor fi vreo două sau trei sute de inşi. La nunta fiului său, Jack avusese surpriza să vadă peste cinci sute de invitaţi. Veniseră oameni din toată ţara, cu precădere cunoscuţi de-ai familiei Kingston. — Atunci, n-o să-mi resimtă lipsa la masă, spuse Jack pe un ton sec. Îţi mulţumesc că te-ai oferit să mă iei, dar prefer să ne întâlnim acolo. Oricum, probabil că vei fi însoţit de Jan, de sora şi de mama ei. Eu voi sta ceva mai retras. — Ai grijă să te vadă Amanda, îl instrui Paul. Jan s-ar supăra foarte tare dacă mama ei ar rămâne cu impresia că n-ai venit la înmormântare. — Dimpotrivă, cred că Amanda ar fi mult mai fericită dacă n-aş veni, spuse Jack râzând, fără să facă un secret din animozităţile ce existau între ei. La nuntă dansase de două ori cu Amanda Kingston. În ambele ocazii, fără să scoată niciun cuvânt, ea îi dăduse de înţeles că nu putea să-l sufere. La fel ca toţi ceilalţi locuitori ai oraşului, Amanda citea în permanenţă câte ceva despre el în ziare. Or, de când abandonase cariera de actriţă, ea adoptase părerile foarte sobre ale soţului ei, potrivit cărora numele unui om nu trebuia să apară în presă decât la naştere, la cununie şi la moarte. În schimb, numele lui Jack apărea mereu în ziare fie din cauza faptului că era văzut în compania unei actriţe necunoscute sau a uneia foarte tinere, fie din pricina vreunei „lovituri” pe care o dăduse la Julie’s. Magazinul era faimos pentru petrecerile fastuoase care se organizau în cinstea designerilor şi clienţilor. Lumea cerşea invitaţii la aceste petreceri. Doar cei din familia Kingston nu-şi exprimaseră dorinţa de a participa, iar el, ştiind că ei, oricum, n-ar veni, nu-i invitase. — Să vii la timp, tată. Tu ai fi în stare să întârzii şi la propria înmormântare. — Să sperăm că nu va avea loc prea curând, spuse Jack, gândindu-se la atacul de cord care îl răpusese pe Matthew Kingston. Acesta murise cu patru zile în urmă, pe terenul de tenis. Fusese cu doi ani mai tânăr decât el şi cu şapte mai bătrân decât soţia sa, Amanda, care abia împlinise cincizeci de ani. Cei care jucaseră tenis cu el încercaseră să-i dea un prim ajutor, dar eforturile lor se dovediseră zadarnice. La cincizeci şi şapte de ani, Matthew era plâns de familia sa, de întreaga comunitate a bancherilor şi de toţi ceilalţi cunoscuţi. Dar Jack nu-l simpatizase niciodată. Îl considerase înfumurat, posac şi plictisitor. — Deci ne vedem acolo, tată. Trebuie s-o iau pe Jan de la mama ei, de acasă. Şi-a petrecut noaptea acolo. — Are nevoie de ceva? De o pălărie? De o rochie? O să-i cer uneia dintre fete să-i aleagă ceva potrivit. În drum spre ea, poţi să te opreşti aici ca să iei pachetul. — Nu-i nevoie, tată. Paul zâmbi. Uneori tatăl lui era enervant, dar avea o inimă foarte bună, motiv pentru care se simţea foarte ataşat de el. Cred că Amanda le-a făcut rost de toate cele necesare. Deşi nu este deloc în formă, din cauza morţii lui Matt, dă dovadă, chiar şi acum, de un spirit organizatoric incredibil. E o femeie uluitoare. — Regina de gheaţă, spuse Jack, regretându-şi cuvintele aproape imediat ce acestea îi scăpară de pe buze. — Este urât să vorbeşti aşa despre o femeie care abia şi-a pierdut bărbatul. — Scuză-mă. Nu mi-am dat seama ce spun. Dar nu lovise departe de ţintă. Amanda lăsa întotdeauna impresia că este perfect stăpână pe ea şi avea în permanenţă o ţinută absolut ireproşabilă. Doar privind-o, Jack simţea un irezistibil impuls de a o ciufuli şi de a-i scoate cu gesturi brutale toate hainele. Amuzat de acest gând, puse receptorul în furcă. Dar nu şi-o putu smulge pe Amanda din minte – lucru ciudat, având în vedere că i se întâmpla foarte rar să-şi amintească de existenţa ei. Îi părea rău pentru pierderea suferită de biata femeie, deoarece ştia ce înseamnă asta. Şi acum îşi mai aducea aminte cum se simţise la moartea lui Dori. Dar soacra lui Paul părea atât de distantă şi de rece încât îi venea greu s-o compătimească cu adevărat. Amanda era al naibii de perfectă. Insuportabil de perfectă. Pe deasupra, continua – incredibil! – să arate aproape la fel ca fosta Amanda Robbins, cea care se despărţise de cinematografie la douăzeci şi şase de ani, pentru a se căsători cu Matthew Kingston. Căsătoria lor fusese un adevărat spectacol pentru Hollywood şi pentru întreaga societate. După aceea, timp de mai mulţi ani, oamenii făcuseră pariuri, încercând să ghicească dacă Amanda se va plictisi şi va reveni pe platourile de filmare. Dar ea renunţase definitiv la cariera de actriţă. Îşi păstrase doar frumuseţea glacială. După toate probabilităţile, Matthew Kingston nici n-ar fi lăsat-o să se întoarcă la Hollywood. El se comportase de parcă ar fi fost stăpânul ei. Jack deschise dulapul pe care îl avea în camera de toaletă şi constată cu bucurie că îşi lăsase acolo un costum mai închis la culoare. În schimb, toate cravatele din colecţia pe care o păstra în acel dulap pentru situaţii de urgenţă erau fie roşii, fie albastre, fie galbene. Se îndreptă cu paşi mari spre secretariat, pentru a o căuta pe Gladdie. — De ce nu mi-ai adus aminte de înmormântare? o întrebă încruntându-se, deşi nu era supărat. Gladdie îşi dădu imediat seama că se preface. Jack făcea parte din categoria acelor oameni, puţini la număr, care aveau curajul să răspundă pentru propriile greşeli. Acesta era şi unul din nenumăratele motive pentru care ei îi făcea plăcere să lucreze pentru el. În ciuda reputaţiei lui, de ins neserios şi iresponsabil, ea ajunsese să-l cunoască mult prea bine pentru a lua în seamă bârfele. Ca şef, Jack era grijuliu, generos, demn de toată încrederea. Pe scurt, o făcea să se simtă bine la serviciu. — Am crezut că problema asta s-a rezolvat. Ai uitat de înmormântare? îl întrebă ea, schiţând un zâmbet. Jack dădu aprobator din cap. — Probabil că asta dovedeşte receptivitatea mea la teoriile lui Freud. Nu suport să merg la înmormântarea unor oameni mai tineri decât mine. Glad, vrei să-mi faci un serviciu? Du-te la magazinul acela care se află la capătul străzii – Hermes, îi spune – şi cumpără-mi o cravată de culoare închisă. Să nu fie prea mizerabilă, ci numai suficient de serioasă pentru a nu-l pune într-o situaţie stânjenitoare pe Paul. Şi, oricum, să nu aibă desenată pe ea vreo femeie goală. Râzând, Gladdie îşi luă poşeta. Exact în acel moment, în secretariat intră fabricantul de genţi, însoţit de asistentul lui Jack. Întâlnirea aceasta avea să fie foarte scurtă. Pe la ora unsprezece, Jack comandă o sută de genţi. Gladdie se întorsese între timp de la Hermes, cu o cravată gri-fer, pe care erau desenate nişte minuscule figuri geometrice de culoare albă. Era perfectă. — Te-ai descurcat bine, îi spuse Jack recunoscător, în timp ce, fără a se uita în oglindă, îşi făcea un nod ireproşabil la cravată. Se îmbrăcase cu costumul de culoare gri închis şi cu o cămaşă albă, iar în picioare avea o pereche de pantofi franţuzeşti, confecţionaţi manual. Adăugând la toate acestea părul lui blond roşcat, ochii căprui, calzi şi trăsăturile frumoase, parcă sculptate, se putea spune că arăta senzaţional. Par respectabil? întrebă. — Nu prea ştiu ce cuvânt ar fi mai potrivit pentru tine… poate că „frumos” ar fi mai nimerit decât „respectabil”. Gladdie îi zâmbi. Se deprinsese cu farmecele lui, la care devenise imună. Iar lui îi plăcea lucrul acesta. Prezenţa ei era liniştitoare, ca un balsam al sufletului. Nu dădea nicio ceapă degerată pe aspectul, pe reputaţia sau pe tendinţa lui de a fi un afemeiat. Pentru ea, nu contau decât afacerile lui. Arăţi superb. Paul va fi mândru de tine. — Sper. Poate că încântătoarea lui soacră se va abţine să cheme brigada de moravuri atunci când mă va vedea venind. Dumnezeule, cât urăsc înmormântările! Începuse deja să se întristeze, deoarece numai gândul că se va duce la o înmormântare îi aducea aminte de Dori. Hristoase, ce groaznic fusese atunci… şocul, durerea aceea insuportabilă, încercările chinuitoare de a înţelege că iubita lui plecase pentru totdeauna de lângă el… îi trebuiseră ani de zile pentru a-şi reveni, deşi se străduise să umple golul lăsat de ea cu o mulţime de alte femei. Dar niciodată nu mai întâlnise una asemănătoare. Dori fusese atât de caldă, atât de frumoasă, atât de sexy, atât de ştrengăriţă, atât de atrăgătoare… într-un cuvânt, senzaţională. Era de-ajuns să se gândească la ea acum, cu câteva minute înainte de miezul zilei, în timp ce cobora cu liftul, îmbrăcat în hainele sale sobre, ca să se simtă deprimat. Trecuseră doisprezece ani de la moartea ei, dar tot îi mai simţea lipsa. Nu observă femeile care îl urmăreau pline de admiraţie cum părăseşte magazinul şi cum se aşază la volanul Ferrari-ului său. După colţ, apăsă la maximum pedala de acceleraţie. Motorul începu să urle. Cinci minute mai târziu, străbătea bulevardul Santa Monica, îndreptându-se spre biserica episcopală „Toţi Sfinţii”, unde avea loc slujba religioasă. Se făcuse ora douăsprezece şi zece minute, iar traficul era infernal. În acea zi caldă de ianuarie, toţi oamenii păreau să se fi urcat în maşini, pentru a se îndrepta în toate direcţiile posibile. Ajunse la „Toţi Sfinţii” cu o întârziere de douăzeci de minute. Fără să facă niciun zgomot, se aşeză pe un scaun din ultimul rând. Nu-şi putea imagina nici măcar câţi inşi puteau fi acolo. Din locul în care stătea, i se părea că erau vreo şapte sau opt sute, deşi nu credea că în biserica aceea puteau intra atât de mulţi. Încercă s-o zărească pe fiica sa, Julie, însă aceasta se afla undeva, în mulţime. Şi nu-l putea vedea nici pe Paul, care stătea în faţă, între soţia lui şi sora acesteia. La rândul său, şi văduva era complet ascunsă de privirile sale. Jack nu putea zări decât coşciugul, care îl trimitea cu gândul la destinul inevitabil al decedatului. Era un coşciug simplu, din lemn de mahon. Pe margini avea două mânere din alamă, iar deasupra un adevărat covor realizat din muşchi, pe care fuseseră presărate orhidee mici, de culoare albă. Era auster, dar frumos, ca şi buchetele de flori din biserică. Peste tot se vedeau orhidee. Nu ştia cine făcuse aranjamentele florale, dar intuia că numai Amanda ar fi fost în stare. Aceeaşi atenţie pentru fiecare detaliu, chiar dacă momentul de faţă era cu totul altul, o remarcase şi la căsătoria copiilor lor. Jack uită rapid de Amanda, amintindu-şi că el însuşi este muritor. Pe tot parcursul înaltei slujbe episcopale, rămase adânc cufundat în gânduri. Apoi rostiră câteva cuvinte un prieten de-al decedatului şi ambii săi gineri. Paul vorbi puţin, la obiect, dar cuvintele lui fură atât de înduioşătoare încât Jack se trezi la sfârşitul slujbei aducându-i laude fiului său. — A fost foarte frumos, fiule, îi spuse cu voce răguşită. Poţi să ţii un discurs şi la înmormântarea mea, atunci când va veni vremea. Paul îşi clătină capul cu un aer dezgustat şi îi înlănţui umerii cu braţul. — Nu-ţi face iluzii deşarte. N-aş fi în stare să spun nimic bun despre tine, aşa că nu-ţi mai bate capul de pomană. — Îţi mulţumesc, am înţeles aluzia. Poate că ar trebui să renunţ la tenis. — Tată…! spuse Paul, aruncându-i o privire semnificativă. Făcându-şi loc prin mulţime, plină de dezinvoltură, Amanda se apropia de locul de unde putea să-i salute pe cei care veniseră la slujbă. Înainte de-a apuca să schiţeze vreo mişcare, Jack se trezi privind-o ţintă. Soacra lui Paul era uluitor de frumoasă. În pofida anilor care se scurseseră de când renunţase la cinematografie, arăta tot ca un star. Avea o pălărie neagră, cu bor enorm, de care era prins un voal. Taiorul negru, deosebit de distins, îi fusese conceput – presupuse imediat Jack – de un creator de modă francez. — Bună, Jack, spuse ea pe un ton calm, părând a fi foarte stăpână pe sine. Totuşi, ochii ei imenşi, de culoare albastră, erau atât de îndureraţi, încât Jack se simţi înduioşat. — Îmi pare rău, Amanda. În pofida relaţiilor încordate dintre ei, îşi dădu seama cât de distrusă era din cauza morţii soţului ei. Dar mai mult decât atât, nu prea avea ce să-i spună. Ea se uită în altă direcţie, îşi înclină capul şi, o clipă mai târziu, se îndepărtă. La rândul său, Paul plecă în căutarea lui Jan, care stătea de vorbă cu sora ei. Jack mai zăbovi pe acolo un minut sau două, dar, nemaivăzând niciun cunoscut, se hotărî să se retragă discret, fără să-şi mai deranjeze fiul. O jumătate de oră mai târziu, Jack se întorcea în biroul lui. Totuşi, în după amiaza aceea nu făcu nimic altceva decât să se gândească la familia Kingston, care pierduse un membru important, poate unicul care o ţinea unită. Deşi nu-l simpatizase pe Matthew, nu putea nega faptul că acesta merita tot respectul şi că cei care îl iubiseră trebuiau deplânşi pentru o pierdere atât de neaşteptată. Pe de altă parte, toată după amiaza, indiferent ce făcea, Jack fu urmărit de amintirea adoratei sale Dori. Scoase până şi fotografia ei. I se întâmpla foarte rar lucrul acesta, dar continua s-o ţină în fundul unui sertar al biroului exact pentru astfel de momente. Era o fotografie făcută pe plaja din Saint-Tropez. Coborându-şi privirile spre chipul ei surâzător, simţi că-i lipseşte enorm… mai mult ca oricând. Gladdie intră în birou o dată sau de două ori, să vadă ce face, însă îşi dădu seama că voia să rămână singur. Îi ceruse să-i anuleze şi ultimele două întâlniri. Jack nu avea nici cea mai vagă idee că, exact în momentul în care Gladdie intra pentru a doua oară în biroul său, era pomenit în casa din Bel Air, de Amanda Kingston. — A fost drăguţ din partea tatălui tău că a venit, îi spuse ea lui Paul, când plecară, în sfârşit, şi ultimii musafiri. După amiaza li se păruse tuturor interminabilă. Până şi Amanda era epuizată, în ciuda echilibrului ei interior greu de zdruncinat. — I-a părut foarte rău de Matthew, o asigură Paul, atingându-i cu afecţiune braţul. Ea dădu din cap, apoi îşi întoarse privirile spre fiicele sale. Amândouă erau foarte afectate de moartea tatălui lor. Suferinţa le determinase ca, măcar acum, să înceteze lupta lor perpetuă. Între Jan şi sora ei, Louise, era o diferenţă de vârstă de numai un an şi ceva. Cu toate acestea, se deosebeau din absolut toate punctele de vedere. Şi se înfruntau, permanent, zi şi noapte, încă din copilărie. Dar în aceste momente, îşi dăduseră mâna pentru a-şi alina mama. Paul le lăsă singure, retrăgându-se discret în bucătărie, cu intenţia de a bea o ceaşcă de cafea. Personalul de serviciu, încă prezent, continua să spele farfuriile şi paharele lăsate în urmă de cei peste trei sute de oameni care veniseră să-şi prezinte omagiile familiei Kingston. — Nu-mi vine să cred că ne-a lăsat să respirăm puţin, şopti Amanda în vreme ce stătea cu spatele spre ambele fete şi cu privirile aţintite pe fereastră, spre grădina lor perfect aranjată. — Nici mie nu-mi vine să cred, zise Jan, cu ochii înotând în lacrimi. Louise oftă adânc. Şi ea îşi iubise tatăl, însă nu se înţelesese cu el. Întotdeauna i se păruse că fusese mai dur cu ea decât cu Jan, deşi, în aparenţă, avea pretenţii mai mari de la ea. Astfel, se înfuriase atunci când ea se hotărâse să nu mai urmeze avocatura, preferând să se mărite la terminarea colegiului. Şi, asta, în pofida faptului că avusese parte de o căsnicie reuşită. Pe parcursul primilor cinci ani, adusese pe lume trei copii. Dar el avusese ceva de spus şi în privinţa aceasta. Considerase că face prea mulţi copii. În schimb, nu-l deranjase niciodată faptul că Jan nu-şi propusese şi nici nu se ostenise să-şi facă o carieră serioasă. De asemenea, nu avusese nimic împotrivă ca Jan să se mărite cu un bărbat care lucra în lumea spectacolului, nemaivorbind de faptul că tatăl lui nu era decât un simplu comerciant, de pe Rodeo Drive. Louise nu-l simpatiza pe Paul. Şi nici nu-şi ascundea sentimentele pe care le nutrea faţă de el. Soţul ei era avocat la „Loeb  Loeb”, deci un om mult mai potrivit pentru a face parte din familia Kingston. În timp ce Jan plânse pe tot parcursul după amiezii din ziua înmormântării, Louise nu se putu gândi decât la observaţiile pe care i le făcuse tatăl lor, la problemele pe care i le ridicase un om atât de dificil, la desele ocazii în care se îndoise de dragostea părintelui său. Simţea nevoia să-şi împărtăşească gândurile cuiva, însă ştia că nici mama, nici sora ei n-ar fi înţeles-o. Mama ei, cel puţin, nu suportase niciodată s-o audă criticându-l pe tatăl ei. Iar acum, cu atât mai mult având în vedere faptul că, după opinia ei, Matthew Kingston se transformase deja într-un sfânt. — Aş vrea să vă amintiţi amândouă cât de minunat a fost, spuse Amanda, întorcându-se spre ele. Bărbia îi tremura, iar ochii i se umpluseră de lacrimi. Părul ei blond era strâns cu grijă la spate, într-un coc mic. Ambele fete îşi dădeau seama de faptul că Amanda le întrecea cu mult în frumuseţe. Fusese o femeie superbă şi continua să-şi păstreze graţia. Louise o invidiase întotdeauna din cauza asta. Aveau o mamă la nivelul căreia nu se puteau ridica, o mamă ale cărei aşteptări, întotdeauna prea mari, nu puteau fi împlinite. Louise nu înţelesese niciodată pe deplin latura mai umană a personalităţii ei. — Vulnerabilitatea, nesiguranţa permanentă, care îi umbrise viaţa, fiind tot timpul ascunsă sub „faţada” ei desăvârşită. Jan era mai apropiată de mama lor, iar lucrul acesta stârnea noi resentimente între cele două surori. Louise o învinuise întotdeauna pe Jan că ar fi protejata părinţilor, în timp ce Jan se considerase în permanenţă acuzată pe nedrept, deoarece nu se simţea favorizată. — Să nu vă îndoiţi nicio clipă că tatăl vostru va iubit foarte, foarte mult, adăugă Amanda. Dar nu-şi putu continua ideea, din cauza lacrimilor care o podidiră. Nu-i venea să creadă că Matthew murise, nu-i venea să creadă că nu avea s-o mai ţină niciodată în braţe. Cel mai groaznic coşmar al ei se transformase în realitate. Fusese în totalitate dependentă de el. Nu era în stare să-şi imagineze viaţa în absenţa soţului ei. — Oh, mamă! Jan o strânse pe Amanda în braţe, ca pe un copil neajutorat. Fără să scoată un cuvânt, Louise părăsi încăperea pentru a se duce la Paul. Acesta îşi bea cafeaua, la masa din bucătărie. — Cum se simte? o întrebă el, îngrijorat. Louise ridică din umeri. Se vedea că suferă, dar, ca de obicei, durerea îi era amestecată cu furie. Copiii ei plecaseră deja acasă, însoţiţi de femeia care-i îngrijea, iar soţul ei se întorsese la serviciu. Deci nu mai avea alt interlocutor în afara lui Paul. — E total debusolată. Toată viaţa a fost dependentă de el. El îi spunea când să se scoale şi când să se culce, ce să facă, cu cine să se împrietenească. Nu înţeleg cum de i-a permis s-o domine în halul ăsta. A fost dezgustător. — Poate că de aşa ceva avea nevoie, spuse Paul, privind-o cu interes pe cumnata sa. Era în permanenţă atât de furioasă şi de refractară, încât ajunsese să se îndoiască de fericirea ei în căsătorie. Familia Kingston, ca oricare alta, îşi avea secretele ei şi preferinţe ascunse, întotdeauna fusese curios să le audă pe fete discutând despre mama lor. Fiecare dintre ele o vedea prin altă prismă, dar amândouă o cunoşteau pe femeia care se ascundea dincolo de masca rece pe care Amanda o arbora în prezenţa celorlalţi. Şi acea femeie se deosebea radical de cea cu care veneau în contact oamenii din exterior. Era o femeie neajutorată, înspăimântată, care îşi tăinuia frica. Paul se întreba dacă exista vreun motiv real care o determinase pe Amanda să părăsească definitiv lumea filmului. Poate că nu era vorba numai de interdicţia lui Matthew, dar şi de propriile sale temeri. „Se va descurca”, o asigură el pe Louise, neştiind ce altceva i-ar putea spune. Louise tocmai îşi turna vin într-un pahar. Prea se complăcea în postura de victimă… „Jan va avea grijă de ea”, adăugă Paul, pentru a-şi linişti cumnata. Dar remarca nu făcu decât s-o înfurie. — Mda, pun pariu că o să aibă grijă de ea. Întotdeauna s-a gudurat pe lângă mama. Absolut întotdeauna, chiar şi în copilărie. Mă mir că nu v-aţi oferit să vă mutaţi aici, cu ea. O asemenea ofertă ar impresiona-o. Ştii doar că va avea nevoie de ajutor ca să pună la punct toate problemele legate de administrarea averii. Sunt sigură că tu şi Jan o să fiţi alături de ea. — De ce eşti atât de încrâncenată, Lou? o întrebă Paul, folosind diminutivul cu care i se adresa Jan. Louise îi aruncă o privire inexpresivă, surprinzător de asemănătoare cu aceea a mamei sale. Însă, dacă nu făceai abstracţie de ochi, puteai afirma că semăna leit cu Matthew. Adică era drăguţă, nimic mai mult. Dintre cele două fete, Jan avea un fizic mult mai atrăgător. Nimeni nu încearcă să-ţi facă vreun rău. — Este prea târziu pentru asemenea asigurări, spuse ea, reumplându-şi paharul cu vin, imediat după ce-l golise. De mai mulţi ani mi se face încontinuu câte un rău. Poate că, după dispariţia tatei, mama va reuşi să se maturizeze. Poate că şi noi, ceilalţi, ne vom maturiza. Şi, cu aceste cuvinte, Louise îşi lăsă paharul pe masă, apoi ieşi în grădină. Paul n-o urmă. De la fereastra biroului în care se aflau, Jan şi Amanda o zăriră pe Louise. — Iar s-a supărat pe mine, spuse Jan. Întotdeauna găseşte câte un motiv de supărare. — M-aş bucura dacă aţi pune capăt acestor confruntări permanente, zise Amanda cu tristeţe în glas, uitându-se la fiica sa mai mică. Am crezut că, o dată cu trecerea timpului, veţi lăsa deoparte animozităţile şi veţi deveni prietene. Mai ales atunci după ce o să vă măritaţi şi o să aveţi copii. Amanda sperase lucrul acesta încă de pe vremea când Louise şi Jan fuseseră în faşă, dar privirea plină de regret care apăru în ochii fiicei sale aproape imediat ce termină de vorbit, se dovedi cât se poate de grăitoare. — Păi, eu nu… nu… — Ce? Pentru o clipă, Amanda păru derutată şi atât de tristă încât lui Jan i se strânse inima. — Nu am copii, îi spuse Jan pe un ton care atrase imediat atenţia mamei sale. — Nu vrei să ai copii? Amanda părea uluită, de parcă o asemenea dorinţă ar fi fost o dovadă de trădare. — Ba da, spuse Jan, dând aprobator din cap. Apoi se uită pe fereastră, la sora ei. Lou adusese pe lume trei copii, în decurs de numai cinci ani. Îi zămislise exact atunci când dorise, ca şi cum copiii s-ar fi făcut uşor, la comandă, ca o plăcintă. De data aceasta, Jan era geloasă. Bineînţeles că vreau. Încercăm de un an, dar n-am reuşit. — Asta nu înseamnă nimic. Amanda îi zâmbi. Uneori, durează mai mult. Fi răbdătoare. — Pentru tine, n-a „durat mai mult”. Ne-aţi avut în primii doi ani după căsătorie. Oftând, Jan se uită la degetele cu care mama sa o bătu uşor pe mână. O clipă mai târziu, când îşi ridică privirile, Amanda văzu în ochii ei un amestec sfâşietor de suferinţă, teamă şi dezamăgire cruntă. I-am cerut lui Paul să vină cu mine la un medic, dar n-a vrut. Spune că e o nebunie să mă agit atâta. — Tu ai vorbit cu medicul? Crede că ar putea fi vreo problemă? Amanda părea cu adevărat îngrijorată din pricina ei. — Nu ştie ce să zică, dar crede că n-ar strica să ne supunem unui consult. Mi-a dat numele unui specialist. Paul s-a înfuriat când a auzit una ca asta. Cică atât sora lui, cât şi sora mea au copii, aşa încât nu există niciun motiv ca noi să întâmpinăm dificultăţi. Dar nu întotdeauna lucrurile sunt atât de simple… Brusc, Amanda se întrebă dacă nu cumva omisese ceva anume, vreo boală gravă din tinereţea fiicei sale, vreo faptă necugetată, vreun avort. Dar nu îndrăzni s-o chestioneze în această privinţă. Era mai bine să lase problema în seama medicului. — Bine, atunci poate că ar trebui să-l asculţi pe Paul, să nu-ţi mai faci griji, cel puţin deocamdată. — Dar nu mă pot gândi decât la asta, mamă, i se confesă Jan, izbucnind în plâns. Sfâşiată de durere, Amanda îi văzu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, apoi picurându-i pe rochie. Îmi doresc atât demult să am un copil… şi sunt atât de îngrozită la gândul că s-ar putea să nu-l am niciodată… — Bineînţeles că o să-l ai… spuse Amanda. Nu suporta să-şi vadă fiica atât de nefericită, mai ales acum, când abia îşi pierduse tatăl. Mai târziu, dacă nu vei reuşi să faci un copil, n-ai decât să adopţi unul. — Paul n-ar fi de acord sub nicio formă. Vrea să aibă propriii lui copii. La auzul acestei afirmaţii, Amanda făcu un efort ca să-şi ţină gura, pentru că ar fi fost tentată să-i spună că, după cum vorbea, Paul nu părea numai dificil, ci şi extrem de egoist. — Peste dificultatea aceasta s-ar putea trece mai târziu. Dar, pe moment, încearcă să te destinzi. Oricum, sunt în stare să pariez pe orice că vei rămâne însărcinată când nici nu te vei gândi. Jan dădu aprobator din cap, deşi, după expresia ochilor, se vedea clar că era departe de a fi convinsă. Tot anul se frământase din cauza acestei probleme, îngrijorarea iniţială cedase repede locul panicii. Dar, dacă această discuţie n-o liniştise, ea servise totuşi la ceva. Deschisese o portiţă între mamă şi fiică. — Vorbeşte-mi de tine, mamă. Cum o să te împaci cu dispariţia tatei? Era o întrebare chinuitoare, la auzul căreia Amanda izbucni din nou în plâns. Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, ea clătină din cap. — Nu mă pot imagina trăind fără el. Niciodată n-o să mă mai pot apropia de un alt bărbat, Jan. N-aş putea suporta. Am fost căsătorită cu Matthew timp de douăzeci şi şase de ani – mai mult de o jumătate din viaţă. Nici măcar nu mă pot gândi ce-o să fac de-acum încolo… cum o să mă trezesc în fiecare dimineaţă… Jan îşi luă mama în braţe, fără să rostească un cuvânt. Ar fi vrut să-i promită că va veni o vreme când se va împăca cu situaţia, dar nici ea nu şi-o putea închipui supravieţuind fără tatăl ei. Matthew Kingston fusese forţa vitală a familiei lor. El o izolase pe Amanda de lume, îi spusese ce să facă în fiecare situaţie, o tratase, deşi fusese cu numai şapte ani mai vârstnic decât ea, de parcă i-ar fi fost părinte. Efectiv nu pot trăi fără el, adăugă Amanda, şi Jan îi dădu dreptate. Mai vorbiră despre Matthew timp de o oră, până când, într-un târziu, Paul reveni în încăpere. Lou se dusese acasă fără să-şi ia rămas-bun. Plecase plângând, după ce le privise pe mama şi sora ei stând la fereastră. Şi Paul trebuia să se retragă, deoarece avea de lucru acasă. Se făcuse aproape ora şase. Oricât de greu i-ar fi fost Amandei, mai devreme sau mai târziu, tot ar fi fost nevoiţi s-o părăsească. Amanda trebuia să se deprindă să înfrunte viaţa de una singură. Despărţirea de ea fu atât de înduioşătoare, încât Jan izbucni din nou în plâns văzând-o cum le face semn cu mâna de pe treptele de la intrarea casei din Bel Air, îmbrăcată în taiorul ei negru. — Dumnezeule, Paul, o să moară fără tata. Plângea încontinuu, neputându-se gândi decât la tatăl pe care îl pierduse, la sora sa atât de ostilă, la mama îndurerată şi la copilul care nu voia să vină pe lume. Suferinţa ei era copleşitoare. Ţinând-o de mână, în timp ce conducea maşina spre casă, Paul încercă s-o liniştească. — O să-şi revină. Uită-te la ea. Este încă tânără şi frumoasă. Pe toţi sfinţii, peste şase luni, tot Los Angeles-ul va bate la uşa ei, pentru a o invita la o plimbare prin oraş. Poate că se va hotărî chiar să se întoarcă pe platourile de filmare. Cu siguranţă are suficientă vitalitate pentru a trece la fapte. — Chiar dacă şi-ar dori, n-ar face-o, fiindcă ar nesocoti interdicţia tatei. A vrut-o numai pentru el, iar ea a renunţat la carieră pentru că l-a iubit. Ştiind că Jan l-ar fi omorât dacă şi-ar fi dat drumul la gură, Paul se abţinu să-i spună că, în cazul acesta, Matthew Kingston fusese, probabil, cel mai egoist bărbat din lume. Şi cum poţi insinua că mama o să se întâlnească cu alţi bărbaţi? Este dezgustător. — Nu este dezgustător, îi replică el, calm. Asta-i realitatea, Jan. Amanda are cincizeci de ani. Tatăl tău a murit, ea nu. Doar nu te aştepţi s-o vezi petrecându-şi singură tot restul vieţii. Jan îi aruncă o privire scurtă. Văzându-l că schiţează un zâmbet şters, se înfurie. — N-o să se întâlnească cu nimeni! Pentru numele lui Dumnezeu, doar nu-i seamănă tatălui tău. A avut parte de o căsnicie minunată şi l-a iubit pe tata. — Atunci, probabil că va dori să se recăsătorească. N-ar fi o crimă. — Nu-mi vine să cred că poţi vorbi aşa, spuse Jan smulgându-şi degetele din mâna lui. Îl privea lung, cu ochii măriţi. Chiar crezi că mama mea o să se întâlnească cu alţi bărbaţi? Eşti bolnav! N-ai niciun strop de respect, pentru nimic! Şi, pe deasupra, n-o cunoşti pe mama. — Presupun că nu, draga mea, îi replică el pe un ton liniştitor. Dar cunosc oamenii, în general. Jan nu-i mai adresă niciun cuvânt. Parcurseră restul drumului în tăcere, ea furioasă, uitându-se fix pe geamul portierei. Ar fi fost în stare să jure pe un morman întreg de Biblii că mama ei va rămâne credincioasă memoriei soţului său pentru tot restul vieţii.

Capitolul 1   Soarele dimineţii le încălzea spatele când îşi dezlegau bicicletele din faţa colegiului Eliot din campusul Harvard. Se opriră o clipă să-şi zâmbească. Era luna mai şi erau foarte tineri, Părul ei scurt strălucea în soare, îi întâlni ochii şi începu să râdă. — Ei, domnule doctor în arhitectură, cum te simţi? — Întreabă-mă asta peste două săptămâni, când îmi iau doctoratul. Îi zâmbi la rândul lui, scuturându-şi o şuviţă de păr blond de pe frunte. — La dracu’ cu diploma ta, eu vorbeam despre noaptea trecută. Îi zâmbi iar şi el o lovi peste fund. — Deşteapto. Cum te simţi tu, domnişoară McAllister? Mai poţi să mergi? Se urcaseră pe biciclete şi ea se uită la el peste umăr, jucăuş. — Dar tu? Şi cu aceasta o luă înainte, pedalând pe bicicleta mică şi elegantă pe care i-o dăruise el de ziua ei, cu câteva luni în urmă. Era îndrăgostit de ea. Fusese întotdeauna îndrăgostit de ea. Visase la ea toată viaţa. Şi o cunoştea de doi ani. Dusese o viaţă singuratică la Harvard înainte de asta şi în anul doi se resemnase să continue aşa. Nu dorea ce doreau ceilalţi. Nu voia fete de la Radcliffe, Vassar sau Wellesley. Cunoscuse prea multe asemenea fete în liceu şi lui Michael i se părea mereu că lipseşte ceva. Voia mai mult. Suflet, substanţă. Nancy era cu totul specială. Ştiuse asta din prima clipă când o văzuse în galeria de artă din Boston unde-şi expunea tablourile. În peisajele ei era o singurătate obsedantă, oamenii din tablourile ei aveau o tandreţe solitară care-l umplea de compasiune şi-l făcea să-şi dorească să le întindă o mână, lor, şi artistului care îi pictase. O văzuse în ziua aceea, stând acolo, cu o beretă roşie şi cu o haină veche de raton, cu tenul delicat îmbujorat de mersul pe jos până la galeria din strada Charles, cu ochii strălucind, cu faţa plină de viaţă. Nu dorise nicio femeie cum o dorise pe ea. Cumpărase două din picturile ei şi o dusese la cină la Lockober’s. Dar restul durase mai mult. Nancy McAllister nu-şi dăruia uşor trupul sau inima. Fusese prea singură prea mult timp ca să se dăruiască uşor. La nouăsprezece ani era deja înţeleaptă şi cunoştea durerea. Durerea de a fi singură. Durerea de a fi părăsită. O chinuise de când fusese lăsată la orfelinat, în copilărie. Nu-şi mai putea aminti ziua când mama ei o abandonase acolo, cu puţin înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul de pe coridoare. Mirosurile oamenilor străini. Sunetele dimineţii, când stătea în pat, luptându-se cu lacrimile. Avea să-şi amintească toate astea tot restul vieţii. Multă vreme crezuse că nimic nu avea să umple golul din sufletul ei. Dar acum îl avea pe Michael. Nu era întotdeauna o relaţie confortabilă, dar era puternică, bazată pe dragoste şi respect, îşi topiseră lumile lor separate una într-alta şi realizaseră ceva minunat şi rar. Şi nici Michael nu era un prost. Cunoştea riscurile de a se îndrăgosti de cineva „diferit”, cum spunea mama lui, când avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „diferit”. Singurul lucru diferit era că era artistă, nu doar studentă. Nu se mai introspecta, era deja ceea ce dorea să fie. Şi, spre deosebire de alte femei pe care le cunoştea, nu audia candidaţi, ci îl alesese deja pe bărbatul pe care-l iubea. În doi ani de zile, n-o dezamăgise niciodată. Nancy era sigură că nici nu avea s-o dezamăgească vreodată; se cunoşteau prea bine unul pe altul. Ce ar mai fi putut fi pe care să nu-l ştie? Ştia totul. Glumele, secretele caraghioase, visurile copilăreşti, temerile disperate. Şi prin el, ajunsese să-i respecte familia. Chiar şi pe mama lui. Michael se născuse într-o familie cu tradiţie şi fusese crescut pentru a moşteni un tron. Nu era un lucru pe care să-l trateze cu uşurinţă şi nici nu glumea măcar despre el. Era ceva care de fapt îl înspăimânta. Avea oare să fie la înălţimea legendei? Nancy însă ştia că o să fie. Bunicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, la fel şi tatăl lui. Bunicul lui Michael fusese cel care fondase imperiul. Dar unirea dintre firma Cotter şi averea Hillyard, prin căsătoria părinţilor lui Michael, crease imperiul Cotter-Hillyard. Richard Cotter ştiuse cum să facă bani, dar banii familiei Hillyard, banii susţinuţi de tradiţie, aduseseră cu ei ritualurile şi tradiţia puterii. Era uneori o mantie grea, dar nu una care să-i displacă lui Michael. Iar Nancy o respecta şi ea. Ştia că într-o zi Michael avea să fie la cârma imperiului Cotter-Hillyard. La început vorbiseră despre asta fără încetare şi apoi, mai târziu, când realizaseră cât de serioasă era relaţia lor. Dar Michael ştia că găsise o femeie care putea face faţă la toate şi răspunderilor de familie şi îndatoririlor de afaceri. Orfelinatul nu făcuse nimic pentru a o pregăti pe Nancy pentru rolul pe care avea să-l aibă, dar temelia părea să se afle în chiar sufletul ei. O privi acum cu o mândrie aproape de nesuportat, în timp ce pedala în faţa lui, atât de sigură de ea însăşi, atât de puternică, cu picioarele mici mişcându-se agile, cu bărbia întoarsă peste umăr din când în când ca să-l privească şi să râdă. Ar fi vrut să o ia înainte şi s-o dea jos de pe bicicletă… acolo… pe iarbă… cum făcuse cu o noapte înainte… cum… îşi alungă gândul din minte şi porni în urmărirea ei. — Hei, aşteaptă-mă, nebuno! În câteva minute ajunse în dreptul ei şi, cum acum pedalau mult mai repede, întinse o mână în spaţiul strâmt dintre ei. — Arăţi minunat astăzi, Nancy. Vocea lui era o mângâiere în aerul de primăvară şi în jurul lor lumea era proaspătă şi verde. — Ştii ce mult te iubesc? — Hm, poate pe jumătate cât te iubesc eu, domnule Hillyard? — Se vede ce bine ştii. Michael o făcea întotdeauna fericită, făcea lucruri minunate. Aşa i se păruse din prima clipă când intrase în galerie şi o ameninţase că se dezbracă complet dacă nu-i vinde lui toate tablourile. — Întâmplător te iubesc de cel puţin şapte ori mai mult decât mă iubeşti tu pe mine. — Nu. Ea îi zâmbi din nou, ridică nasul în vânt şi îl depăşi iar. Eu te iubesc mai mult, Michael. — De unde ştii? — Mi-a spus Moş Crăciun. Şi cu aceasta se îndepărtă din nou şi el o lăsă să o ia înainte pe poteca îngustă. Erau într-o dispoziţie festivă, şi-i plăcea s-o privească. Silueta şoldurilor ei în blugii strâmţi, talia subţire, umerii delicaţi cu puloverul roşu legat în jurul lor şi legănarea minunată a părului întunecat. Ar fi putut s-o privească ani în şir. De fapt, exact asta avea de gând să facă. Ceea ce-i amintea… Toată dimineaţa voise să-i vorbească despre asta. Se apropie din nou de ea şi o bătu uşor pe umăr. — Scuzaţi-mă, doamnă Hillyard. Ea tresări auzind, apoi îi zâmbi timid, cu soarele luminându-i faţa. Michael vedea pistruii mărunţi, ca un praf de aur, cu care spiriduşii îi pudraseră faţa albă. — Am spus… doamnă Hillyard… Rosti cuvintele cu infinită plăcere. Aşteptase doi ani. — Nu te grăbeşti puţin, Michael? Nancy suna ezitant, aproape temătoare. Michael nu vorbise cu Marion încă. Indiferent ce plănuiau el şi Nancy. — Nu cred că mă grăbesc cu nimic. Şi mă gândeam s-o facem de acum în două săptămâni. Imediat după absolvire. Demult căzuseră de acord asupra unei nunţi restrânse şi intime. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă momentul cu ea, nu cu sute de invitaţi şi cu o armată de fotografi de societate. — De fapt, mă gândeam să mă duc astă-seară la New York şi să vorbesc cu Marion despre asta. — Astă-seară? Cuvintele aveau un ecou de teamă şi Nancy lăsă bicicleta să se oprească. El încuviinţă din cap şi ea deveni gânditoare, privind la dealurile înverzite din jurul lor. — Ce crezi că o să spună? Se temea să-l privească. Se temea să audă. — ”Da”, evident. Chiar te îngrijorează? Dar era o întrebare stupidă şi amândoi ştiau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era oricine. Era mama lui Michael şi avea toată delicateţea Titanicului. Era o femeie puternică, hotărâtă, de oţel şi beton. Preluase conducerea firmei familiei, după ce tatăl ei murise şi cu reînnoită hotărâre după moartea soţului ei. Nimic n-o oprea pe Marion Hillyard. Nimic. Categoric nu o bucăţică de fată sau unicul ei fiu. Dacă ea nu voia ca ei să se căsătorească, nimic nu avea s-o facă să le acorde „da”-ul de care Michael pretindea că este atât de sigur. Iar Nancy ştia exact ce gândea Marion Hillyard despre ea. Marion nu făcuse niciodată un secret din sentimentele ei, oricum, nu din momentul când hotărâse că aventura lui Michael cu artista aia era serioasă. Îl chemase pe Michael la New York şi îl linguşise şi îl fermecase, apoi tunase şi fulgerase, îl ameninţase şi îl momise. Iar apoi se resemnase sau cel puţin aşa lăsase impresia. Michael luase aceasta ca pe un semn încurajator, dar Nancy nu era atât de sigură. Avea sentimentul că Marion ştia ce face, pentru moment hotărâse să ignore situaţia. Nu se făcuseră invitaţii, nu se aduseseră acuzaţii, scuzele pentru lucrurile spuse lui Michael în trecut nu veneau, dar nu apăreau nici probleme noi. Pentru ea, Nancy pur şi simplu nu exista. Şi, în mod ciudat, Nancy era mereu surprinsă să-şi dea seama cât de tare o durea. Neavând familie, avusese întotdeauna speranţe legate de Marion. Că ar fi putut fi prietene, că Marion avea s-o placă şi cum s-ar fi dus împreună să facă cumpărături pentru Michael… că Marion ar fi putut fi mama pe care n-o avusese sau pe care n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu se lăsa cu uşurinţă distribuită în acest rol. În doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţeleagă asta. Numai Michael rămânea cu încăpăţânare la părerea că mama lui avea să-şi schimbe atitudinea, că, o dată ce avea să accepte inevitabilul, aveau să fie cele mai bune prietene. Dar Nancy nu era deloc atât de sigură. Chiar îl forţase pe Michael să discute posibilitatea ca Marion să n-o accepte niciodată, să nu fie niciodată de acord cu căsătoria. Şi atunci? „Atunci ne urcăm în maşină şi ne ducem la primul judecător de pace. Suntem amândoi majori, ştii?” Nancy zâmbise simplităţii soluţiei lui. Ştia că nu putea fi atât de simplu. Dar ce conta? După doi ani împreună se simţeau oricum căsătoriţi. Rămaseră tăcuţi pentru un lung moment, uitându-se la privelişte, apoi Michael o luă de mână pe Nancy. — Te iubesc, fetiţo. — Şi eu te iubesc. Îl privi îngrijorată şi el îi închise ochii cu un sărut. Dar nimic nu putea reduce la tăcere întrebările pe care le aveau amândoi. Nimic, în afara întrevederii cu Marion. Nancy îşi lăsă bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se strecură în braţele lui Michael. — Aş vrea să fie mai uşor, Michael. — O să fie. O să vezi. Mergem sau stăm aici toată ziua? Nancy zâmbi când el îi ridică bicicleta. Într-o clipă porneau din nou, râzând şi jucându-se şi cântând, prefăcându-se că Marion nu există. Dar exista. Avea să existe mereu. Marion era mai mult o instituţie decât o femeie. Oricum, asta era în viaţa lui Michael. Şi acum şi în a lui Nancy. Soarele se ridică mai sus pe cer, în timp ce ei pedalau pe drumul de ţară, luându-şi-o unul altuia înainte, sau mergând unul lângă altul, acum tachinându-se veseli, acum căzând pe gânduri. Era aproape de prânz când ajunseră la Revere Beach şi văzură o figură familiară apropiindu-se de ei. Era Ben Avery, cu o fată nouă alături. Încă o blondă cu picioare lungi. — Salut, voi doi. Vă duceţi la târg? Ben rânji la ei şi cu o mişcare vagă a mâinii le-o prezentă pe Jeannette. Se salutară cu toţii şi Nancy îşi puse mâna la ochi ca să se uite la târgul care se vedea în depărtare. — Merită să ne oprim? — Păi, da. Am câştigat un câine roz, arătă către creatura urâtă din coşul lui Jeannette, o ţestoasă verde pe care o pierduseră şi două cutii de bere. În plus, au porumb fiert şi e extraordinar. — M-ai convins! Michael se uită la Nancy şi zâmbi: Mergem? — Sigur. Voi doi vă întoarceţi deja? Dar se vedea că asta fac. Ben avea o strălucire cunoscută în ochi şi Jeannette părea să fie de acord. Nancy zâmbi în sinea sa privindu-i. — Mda, suntem sculaţi de la şase dimineaţa. Sunt mort. Apropo, ce faceţi astă-seară la cină? Nu vreţi să vă opriţi la o pizza? Camera lui Ben era la câteva camere distanţă de a lui Michael. — Ce facem la cină, señor? Nancy se uită la Michael cu un zâmbet larg, dar el clătină din cap. — Am o treabă de rezolvat diseară. Poate altădată. Era o aluzie la Marion. — O.K. Ne mai vedem. Ben şi Jeannette le făcură cu mâna şi dispărură, în timp ce Nancy se uita la Michael. — Chiar te duci s-o vezi astă-seară? — Da. Şi nu-ţi mai face griji. Totul o să fie perfect. Apropo, mama spune că a obţinut slujba. — Ben? întrebă Nancy pornind din nou spre târg. — Da. Începem în aceeaşi zi. Departamente diferite, dar începem în aceeaşi zi. Mike părea mulţumit. Se cunoştea cu Ben din şcoala primară şi erau ca fraţii. — Ben ştie? Michael clătină din cap cu un zâmbet expresiv. — M-am gândit să-i las plăcerea să afle veştile pe cale oficială. Nu vreau să i-o stric. Nancy îi răspunse cu alt zâmbet. — Eşti drăguţ şi te iubesc. — Mulţumesc, doamnă H. — Încetează, Michael. Îşi dorea prea tare numele ca să suporte să-l audă luat în râs, chiar şi de Michael. — N-am de gând să încetez. Şi ai face bine să te obişnuieşti. Părea brusc serios. — O să mă obişnuiesc. Când va veni vremea. Dar până atunci, domnişoara McAllister e de-ajuns. — Adică încă două săptămâni, ca să fim exacţi. Hai să ne întrecem. O luară înainte, gâfâind şi râzând, iar Michael ajunse la intrarea târgului cu mai bine de treizeci de secunde înaintea ei. Dar amândoi erau bronzaţi şi sănătoşi şi lipsiţi de griji. — Deci, domnule, ce facem întâi? Dar ghicise deja şi ghicise bine. — Porumb, bineînţeles. Mai ai nevoie să întrebi? — Nu tocmai. Îşi parcară bicicletele lângă un copac, ştiind că în zona aceea liniştită de ţară nu avea să le fure nimeni şi porniră braţ la braţ. Zece minute mai târziu îşi mâncau fericiţi porumbul, apoi luară hot dog şi băură bere rece. Nancy încheie cu o porţie imensă de vată de zahăr. — Cum poţi să mănânci chestia aia? — Simplu. E delicioasă. Cuvintele ieşeau cu greu prin vata roz şi lipicioasă pe care o mânca. Dar avea figura fericită a unui copil de cinci ani. — Ţi-am spus de curând ce frumoasă eşti? Ea zâmbi către el, mânjită de zahărul roz, iar el luă batista şi-i şterse faţa. — Dacă te cureţi puţin putem să ne facem o poză. — Zău? Unde? Nasul ei dispăru din nou când muşcă iar din vată. — Eşti imposibilă. Acolo. Arătă către o cabină unde-şi puteau băga capul în nişte găuri rotunde şi se puteau fotografia în costume incredibile. Se îndreptară într-acolo şi aleseră Rhett şi Scarlett O’Hara. Şi, destul de ciudat, nici măcar nu erau caraghioşi în poză. Nancy era superbă în costumul pictat. Frumuseţea delicată a feţei ei şi precizia trăsăturilor mergeau perfect cu costumul extrem de feminin al unei frumoase din Sud. Iar Michael arăta ca un tânăr aventurier. Fotograful le înmână fotografia şi primi dolarul. — Ar trebui să o păstrez, aşa de bine arătaţi. — Mulţumim. Nancy era încântată de compliment, dar Mike se mulţumi să zâmbească. Era întotdeauna atât de mândru de ea. Numai două săptămâni şi… dar Nancy îl trase de mânecă şi-l scoase din visare. — Uite acolo! Inele aruncate la ţintă! Întotdeauna îşi dorise să joace aşa ceva la un târg când era mică, dar călugăriţele de la orfelinat spuseseră mereu că e prea scump. — Putem? — Sigur că da, draga mea. Îi făcu o plecăciune adâncă, îi oferi braţul şi porni către stand, dar Nancy era prea entuziasmată ca să meargă încet. Sărea aproape ca un copil şi încântarea ei îl fermeca. — Putem acum? — Sigur, iubito. Puse jos un dolar şi omul de la ghişeu îi întinse de patru ori numărul obişnuit de inele. Cei mai mulţi clienţi plăteau un sfert de dolar. Dar Nancy era lipsită de experienţa jocului şi greşi toate aruncările. Michael o privea amuzat. — Care e premiul pe care-l ocheşti? — Mărgelele. Ochii îi străluceau ca ai unui copil şi vorbele abia dacă-i erau mai mult decât o şoaptă. N-am mai avut niciodată un colier aşa îndrăzneţ. Era un lucru pe care şi-l dorise întotdeauna în copilărie. Ceva strălucitor, sclipitor şi frivol. — Eşti uşor de mulţumit, iubirea mea. Eşti sigură că n-ai prefera căţelul roz? Era exact ca aceia pe care-l avea Jeannette în coş, dar Nancy scutură hotărâtă din cap: — Mărgelele. — Dorinţa ta e ordin pentru mine. Şi aruncă toate trei inelele perfect la ţintă. Cu un zâmbet, omul de la stand îi înmână mărgelele, iar Michael i le puse lui Nancy la gât. — Voilá, mademoiselle. Ale tale sunt. Crezi că ar trebui să le asigurăm? — Vrei să încetezi să mai râzi de mărgelele mele? Eu cred că sunt superbe. Le atinse delicat, încântată să ştie că străluceau la gâtul ei. — Eu cred că tu eşti superbă. Altceva îţi mai doreşte inima? Ea îi zâmbi. — Vată de zahăr. Îi mai cumpără vată de zahăr şi se întoarseră încet la biciclete. — Obosită? — Nu tocmai. — Vrei să mai mergem puţin? Mai sus e un loc minunat. Putem să stăm puţin să privim valurile. — Sună grozav. Porniră din nou, dar de data aceasta mai încet. Atmosfera de carnaval pierise şi amândoi erau cufundaţi în propriile gânduri. Se apropiau de Nahart, când el văzu locul pe care-l alesese, pe o limbă de pământ, sub copaci cu coroană bogată şi Nancy se bucură că mai făcuseră şi bucata aceea de drum. — O, Michael, e minunat. — Nu-i aşa? Se aşezară pe un petec de iarbă, chiar unde începea limba îngustă de pământ şi în depărtare se vedeau valurile spărgându-se de un recif aflat chiar sub suprafaţa apei. — Întotdeauna mi-am dorit să te aduc aici. — Mă bucur că ai făcut-o. Rămaseră tăcuţi, ţinându-se de mâini, apoi Nancy se ridică brusc. — Ce s-a întâmplat? — Vreau să fac ceva. — Acolo, în tufişuri. — Nu, prostule. Nu asta. Nancy alerga deja către un loc de pe plajă şi el o urmă încet, întrebându-se ce avea de gând. Ea se opri lângă o stâncă mare şi încercă din toate puterile s-o mişte, dar fără succes. — Hei, caraghioaso, stai să te ajut. Ce vrei să faci cu ea? Era uimit. Vreau doar ş-o mişc o clipă… aşa. Stânca se mişcă la eforturile lui Michael şi se dădu la o parte, arătând o pată umedă pe nisip. Repede, Nancy îşi scoase mărgelele albastre, strălucitoare, le ţinu o clipă în mână, cu ochii închişi, apoi le dădu drumul în nisip, sub piatră. — O.K., pune-o la loc. — Peste mărgele? Ea dădu din cap, fără să piardă din privire strălucirea albastră. — Mărgelele astea vor fi legătura noastră, o legătură fizică, îngropate atâta timp cât va dura stânca şi plaja şi copacii. Bine? — Bine. Zâmbi blând. Suntem foarte romantici. — De ce nu? Dacă eşti atât de norocos, încât să ai dragoste, sărbătoreşte-o! Oferă-i un cămin! — Ai dreptate. Ai perfectă dreptate. O.K., ăsta-i căminul ei. — Acum, hai să facem o promisiune. Promit să nu uit ce se află aici sau să uit ce înseamnă. Acum tu. Îi atinse mâna şi el îi zâmbi din nou. Niciodată n-o iubise mai mult. — Iar eu promit… promit să nu-mi iau niciodată rămas-bun de la tine… Şi apoi, fără niciun motiv aparent, râseră. Pentru că era atât de bine să fi tânăr, să fi romantic, chiar să fi prost. Întreaga zi era atât de minunată. — Ne întoarcem acum? Ea dădu din cap a încuviinţare şi mână-n mână se întoarseră unde-şi lăsaseră bicicletele. Iar două ore mai târziu erau înapoi în micuţul apartament al lui Nancy, pe Spark Street, lângă campus. Mike privi în jur în timp ce se lăsa să cadă, obosit, pe sofa şi îşi dădu seama din nou cât de mult îi plăcea apartamentul ei, cât de mult îl resimţea ca pe un cămin. Singurul cămin adevărat pe care-l avusese vreodată. Apartamentul mamut al mamei lui nu i se păruse niciodată cu adevărat un cămin, cum era acest loc. Avea amprenta minunată a lui Nancy peste tot: tablourile pe care le pictase de-a lungul anilor, culorile calde, de pământ, pe care le alesese pentru decoraţiuni, canapeaua moale de catifea cafenie şi covorul de blană pe care-l cumpărase de la un prieten. Întotdeauna erau flori peste tot şi plantele de care avea mare grijă. Masa mică de marmură, sclipitor de curată, pe care mâncau şi patul de fier care scârţâia de plăcere de câte ori făceau dragoste. — Ştii cât demult iubesc locul ăsta, Nancy? — Da, ştiu. Privi cu nostalgie în jur. Şi eu. Ce facem după ce ne căsătorim? — Luăm toate lucrurile astea minunate la New York şi le găsim un cămin plăcut acolo. Apoi ceva îi atrase atenţia. Ce-i asta? Ceva nou? Se uita la şevalet, pe care se afla un tablou aflat în faza de început, dar care avea deja puterea de a-i face o impresie de neuitat. Era un peisaj cu copaci pe un câmp dar, apropiindu-se, văzu un băieţel ascuns într-un copac, legănându-şi picioarele. — O să se mai vadă după ce pui frunzele în copac? — Probabil. Dar noi o să ştim oricum că e acolo. Îţi place? Ochii îi străluciră văzându-i aprobarea. Întotdeauna Michael îi înţelegea perfect lucrările. — Îl iubesc. — Atunci o să fie cadoul meu de nuntă, când îl termin. — S-a făcut. Şi, vorbind de cadouri de nuntă… Se uită la ceas. Era deja ora cinci şi voia să fie la aeroport la şase. Ar trebui să plec. — Chiar trebuie să te duci astă-seară? — Da. E important. Mă întorc în câteva ore. Ar trebui să ajung la Marion pe la şapte şi jumătate sau opt, în funcţie de traficul din New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece şi să fiu acasă la miezul nopţii. O.K.? — O.K. Dar Nancy ezita. O deranja că pleca. N-ar fi vrut să-l lase, dar nu ştia de ce. — Sper să fie bine. — Sunt sigur că o să fie. Dar amândoi ştiau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă şi înţelegea numai ce-i convenea. Dar cumva Michael era sigur că aveau s-o câştige de partea lor. Trebuia. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent ce se întâmpla. O luă în braţe o ultimă oară, înainte de a-şi pune o cravată la gât, peste cămaşa sport pe care o purta şi de a înhăţa o jachetă de pe spătarul unui scaun. Le lăsase acolo de dimineaţă. Ştia că avea să fie cald la New York, dar mai ştia şi că trebuia să apară la Marion acasă cu cămaşă şi cravată. Era esenţial. Marion nu tolera hippioţii sau necunoscuţii… ca Nancy. Amândoi ştiau la ce avea de făcut faţă când se sărutară în faţa uşii. — Noroc. — Te iubesc. Multă vreme Nancy rămase în apartamentul tăcut, privind fotografia pe care şi-o făcuseră la târg. Rhett şi Scarlett, îndrăgostiţii nemuritori, în costumele lor caraghioase de lemn, scoţând capetele prin găuri. Dar nu arătau caraghios. Arătau fericiţi. Se întrebă dacă Marion putea înţelege asta, dacă ştia să facă diferenţa între fericit şi caraghios, între real şi imaginar. Se întreba dacă Marion avea să înţeleagă ceva.

Capitolul 1 Brigitte   Ninsoarea cădea întruna, de două zile, iar Brigitte Nicholson stătea la biroul din sala de admitere a Uni­versităţii din Boston şi se uita cu atenţie peste cere­rile de înscriere. Alţi colegi le verificaseră deja, dar ea dorea întotdeauna să mai arunce o ultimă privire peste dosare, ca să fie sigură că erau complete. Se aflau în toiul deliberărilor, iar în şase săptămâni scrisorile de acceptare sau de respingere aveau să le fie trimise candidaţilor. Inevitabil, unii urmau să devină studenţi fericiţi, alţii rămâneau cu inima frântă. Nu le era deloc uşor să ştie că ţineau în mâinile lor destinele unor tineri serioşi. Sortarea cererilor de înscriere era pentru Brigitte cea mai solicitantă sarcină a anului, şi, cu toate că deciziile finale erau luate de membrii comisiei, în atribuţiile ei intrau validarea cererilor de înscriere şi conducerea interviurilor individuale solicitate de studenţi. În acele cazuri, odată cu cererile de înscriere, trimitea şi notiţele sau observaţiile ei. Mai presus de toate, relevante pentru rezultatul final erau mediile, notele la teste, recomandările profesorilor, activităţile extracurriculare şi cele sportive. Un candidat avea sau nu calităţile necesare pentru a deveni student al universităţii. Brigitte ducea pe umeri povara acestor decizii. Ea verifica, meticuloasă, toate materialele pe care le trimiteau ei. În cele din urmă, trebuia să aibă în vedere ce era bine pentru şcoală, nu pentru studenţi. Era obişnuită deja cu zecile de telefoane şi e‑mailuri pe care le primea de la consilierii nerăbdători din licee, care făceau toate eforturile pentru a‑şi ajuta candidaţii. Brigitte era mândră că făcea parte din echipa Universităţii din Boston, şi, spre surprinderea ei, era deja de zece ani membră în comisia de admitere. Anii, pur şi simplu, zburaseră. Era a treia din departament în ordine ierarhică, şi refuzase de multe ori ocaziile de promovare. Era mulţumită cu poziţia ei, şi nu fusese niciodată foarte ambiţioasă. La douăzeci şi opt de ani, Brigitte venise la Universi­tatea din Boston ca să facă un master în antropologie, după ce absolvise facultatea şi avusese mai multe slujbe, muncise doi ani la un adăpost pentru femei din Peru, altul în Guatemala şi călătorise un an în India şi în Europa. Terminase Universitatea Columbia, cu o diplomă în antro­pologie şi făcuse o serie de studii despre femei şi diferenţele între genuri. Condiţia femeilor din ţările dezvoltate fusese pentru ea o preocupare esenţială. Brigitte se angajase să lucreze în comisia de admitere doar până îşi lua diploma. Urma să plece după aceea în Afghanistan pentru un an de zile, dar, ca mulţi alţi studenţi care lucrau la facultatea la care studiau, rămăsese acolo. Era un job confortabil, şi sigur şi, în plus, ajunsese să îndrăgească atmosfera de acolo. Imediat ce îşi luase diploma de master, se înscrisese la doctorat. Lumea academică crea dependenţă şi te făcea să te simţi ca în pântecele matern, în ciuda provocărilor intelectuale, a cercetării ştiinţifice şi a diplomelor. Era uşor să te ascunzi de lumea reală şi de obligaţiile ei. Era un rai al studioşilor şi al tinereţii. Nu se înnebunea după ceea ce făcea în comisia de admitere, dar îi plăcea suficient de mult. Se simţea eficientă şi utilă şi se dedicase ideii de a‑i ajuta să intre la facultate pe studenţii care meritau. Aveau peste şaisprezece mii de studenţi şi peste treizeci de mii de cereri de înscriere în fiecare an. Unii erau eliminaţi rapid din cauza rezultatelor slabe la teste sau a mediilor mici, dar, pe măsură ce lista candidaţilor eligibili se micşora, ea devenea tot mai atentă. Era meticuloasă în orice făcea. Nu‑şi luase doctoratul, lucra încă la teză şi mergea la un curs sau două pe semestru. La treizeci şi opt de ani, era mulţumită de viaţa ei. Iar în ultimii şapte ani lucrase la o carte. Voia să fie o carte definitorie pentru problema votului şi a drepturilor femeilor din lumea întreagă. În timpul studiilor de master, Brigitte scrisese nenumărate lucrări pe această temă. Teza ei demonstra că modul în care ţările au gestionat problema votului femeilor arată cu exactitate cine sunt ca naţiune. Ştia foarte bine că votul e un aspect important al drepturilor femeilor. Colegii care citiseră ce scrisese ea până acum erau impresionaţi de elocvenţa ei, dar nu se arătau deloc surprinşi de seriozitatea şi de zelul său. Singura critică pe care o puteai aduce eforturilor ei era că se implica prea mult în detalii neimportante şi scăpa din vedere imaginea de ansamblu. Cădea foarte des în capcana detaliilor. Era o femeie prietenoasă, amabilă, de încredere şi responsabilă. Era foarte grijulie, până peste cap de munci­toare şi conştiincioasă în tot ce făcea. Singurul lucru pe care i‑l reproşa direct prietena ei cea mai bună, Amy Lewis, era lipsa pasiunii. Intelectualiza totul şi îşi asculta mai mult raţiunea decât sufletul. Brigitte era de părere că pasiunea, aşa cum o înţelegea Amy, era un defect, nu o calitate. Te făcea să pierzi din vedere lucrurile importante şi să te simţi dezorientat. Lui Brigitte îi plăcea să rămână trează şi să‑şi urmărească obiectivele. Nu‑i plăcea să‑i fie zdruncinată armonia lăuntrică sau să meargă la noroc. Riscul nu era stilul ei. Pe ea te puteai baza, nu era o persoană care acţiona din impuls sau fără să se gândească. Chiar ea recunoştea că nu se pripea atunci când lua o decizie, întorcând pe toate părţile avantajele şi dezavantajele. Brigitte estima că era cam pe la jumătatea cărţii. Planul ei era să grăbească ritmul şi să o termine în cinci ani, cam pe când avea să termine şi doctoratul. Doisprezece ani pentru a scrie o carte despre un subiect atât de important i se părea ceva rezonabil, din moment ce şi lucra între timp şi mergea la cursurile pentru doctorat. Nu se grăbea deloc. Ar fi fost mulţumită să termine cartea şi doctoratul înainte de patruzeci şi trei de ani. Câteodată, modul ei calm, implacabil şi netulburat de a aborda lucrurile o înnebunea pe Amy, prietena ei. Brigitte nu era genul de om care să‑şi trăiască viaţa tumultuos, şi ura schimbările. Amy era de părere că Brigitte ar trebui să‑şi trăiască viaţa din plin şi spontan. Era de profesie consilier marital şi familial şi asistent social. Era şefa biroului de consiliere al universităţii şi îi oferea lui Brigitte, cu generozitate, sfaturile şi părerile sale. Erau firi complet diferite, dar erau totuşi cele mai bune prietene. Amy trăia la cote maxime: emoţional, intelectual sau profesional. Brigitte era înaltă, subţire, chiar costelivă, cu păr ne­gru ca tăciunele, ochi adânci, obraji bine conturaţi şi ten măsliniu. Parcă ar fi fost din Orientul Mijlociu sau din Italia, deşi strămoşii ei erau irlandezi şi francezi. De la tatăl ei, de origine irlandeză, moştenise părul negru. Amy era micuţă şi blondă, cu tendinţe de îngrăşare dacă nu avea grijă să facă sport, şi era genul care îşi trăia viaţa cu pasiunea care spunea că îi lipseşte lui Brigitte. Lui Brigitte îi făcea plăcere să‑şi tachineze prietena că “demonstrează pasiune în exces” şi are capacitatea de concentrare a unui purice, ceea ce amândouă ştiau că nu era adevărat. Dar Amy se angaja permanent în proiecte noi şi rezolva cu uşurinţă sarcini simultane. În timp ce Brigitte se stră­duia din răsputeri să termine un volum de dimensiuni uriaşe, Amy publicase deja trei volume despre cum să creşti copiii. Deşi nu era căsătorită, avea doi copii. Când împlinise patruzeci de ani, după nenumărate relaţii eşuate cu studenţi mai tineri decât ea sau cu profesori căsătoriţi, se hotărâse să meargă la o bancă de spermă. La patruzeci şi patru de ani avea doi băieţi, de unu şi, respectiv, trei ani, care o făceau nespus de fericită. O bătea la cap sistematic pe Brigitte să facă şi ea copii. Îi spunea că, la treizeci şi opt de ani, “ovulele îmbătrâneau cu fiecare secundă”. Brigitte însă era destul de relaxată şi nu îşi făcea atâtea griji. Datorită descoperirilor ştiinţei moderne, femeile puteau face copii la vârste mult mai înaintate decât pe vremea mamei ei, ceea ce îi sporea siguranţa de sine, în ciuda avertismentelor primite de la Amy, care era de părere că prea amâna momentul în care să devină mamă. Brigitte era sigură că într‑o bună zi va avea copii şi că, foarte probabil, se va căsători cu Ted, deşi nu discutaseră încă despre asta. Coconul protector al atmosferei univer­sitare avea ceva ce te făcea să crezi că vei rămâne întot­deauna tânăr, cel puţin aşa i se părea ei. Amy o aducea mereu cu picioarele pe pământ, amintindu‑i că erau două femei de vârstă mijlocie. Când le vedeai, nu‑ţi ve­nea să crezi acest lucru. Nici una dintre ele nu‑şi arăta vârsta, iar Ted Weiss, cu care Brigitte era împreună de şase ani, era cu trei ani mai tânăr decât ea. La treizeci şi cinci de ani, el arăta, se simţea şi se comporta ca un co­pil. Absolvise arheologia la Harvard şi îşi luase doc­toratul la Universitatea din Boston, iar de şase ani lucra în departamentul de arheologie al universităţii. Visul lui era să aibă propriul şantier arheologic. Universitatea din Boston avea nenumărate asemenea şantiere în toată lumea, în Egipt, Turcia, Pakistan, China, Grecia, Spania şi Guatemala. Le vizitase pe toate cel puţin o dată de când era la Universitatea din Boston. Brigitte nu‑l însoţise niciodată în aceste călătorii. În timpul când el era plecat, ea se documenta pentru propria carte. Călătoriile o intere­sau acum chiar mai puţin decât în facultate. Era foarte fericită dacă rămânea acasă. Brigitte şi Ted aveau o relaţie bună. Fiecare locuia în propriul apartament, aproape unul de celălalt, şi îşi pe­treceau weekendurile împreună, în apartamentul lui, deoarece era mai mare. El gătea, ea nu. Deseori ieşeau în timpul liber cu studenţii, mai ales cu cei din progra­mul doctoral, ca ea. Se întâlneau şi cu profesorii din departamentele în care lucrau. Amândoi iubeau viaţa universitară, cu toate că activitatea lui Brigitte în comisia de admitere nu era tocmai o activitate academică, iar acest mod de viaţă li se potrivea ca o mănuşă. Era o at­mosferă dedicată studiului intens, şi amândoi mărturiseau că, în cea mai mare parte a timpului, nu se simţeau deloc diferiţi de studenţii lor. Erau însetaţi de cunoaştere şi le plăcea activitatea intelectuală. Ca în orice universitate, nu lipseau nici de aici micile scandaluri, idilele sau invidiile mărunte, dar, în general, erau mulţumiţi de viaţa lor, şi aveau multe lucruri în comun. Brigitte se vedea măritată cu Ted, chiar dacă nu ştia când urma să se întâmple acest lucru. Bănuia că Ted avea să o ceară de soţie într‑o bună zi. Nu aveau nici un motiv să se căsătorească acum, atâta timp cât nici unul dintre ei nu murea de nerăbdare să aibă copii. Cel puţin, nu încă. Amândoi se simţeau prea tineri pentru a trăi altfel decât o făceau în acel moment. Mama lui Brigitte însă avea aceleaşi temeri ca Amy şi îi amintea că nu întinereşte. Brigitte râdea de amândouă şi spunea că nu era nevoie să‑l pironească pe Ted de podea, deoarece nu pleca nicăieri, însă Amy îi răspundea cinic: “Nu se ştie niciodată”. De fapt, prin ea vorbeau experienţele ei amoroase eşuate. Întotdeauna fusese de părere că, dacă le dai o şansă, majoritatea bărbaţilor te dezamăgesc. Cu toate astea, până şi ea trebuia să recunoască faptul că Ted era un băiat bun, fără un strop de răutate în el. Brigitte declara că îl iubea, dar sentimentele sau viito­rul lor nu erau lucruri despre care discutau prea mult. Trăiau în prezent. Le convenea să locuiască separat în timpul săptămânii, iar weekendurile împreună erau tot timpul relaxante şi amuzante. Nu se certau niciodată, şi erau puţine situaţiile în care nu cădeau de acord. Era un aranjament mai mult decât comod. Fiecare aspect din viaţa lui Brigitte era stabil: slujbaei, relaţia cu Ted şi ritmul încet, dar sigur în care îşi scria cartea, care, la un moment dat, avea să fie publicată de editura universităţii. Dacă era să o asculţi pe Amy, viaţa lui Brigitte nu era deloc interesantă, însă ei îi plăcea aşa cum era şi părea mulţumită. Nu avea nevoie şi nici nu voia prea mul­tă agitaţie în jurul ei, iar atunci când privea spre viitor, ştia exact încotro se îndrepta. Viaţa ei mergea în direcţia dinainte stabilită, şi fiecare pas pe care îl făcea era înainte, chiar dacă nu într‑un ritm alert. La fel se întâmpla şi cu doctoratul sau cu cartea ei. Era suficient. Nu se grăbea să ajungă la destinaţie ori să ia decizii pripite. În ciuda ci­nismului mamei sale şi al lui Amy, a grijilor şi a avertis­mentelor lor groaznice, Brigitte nu îşi făcea nici o grijă. — Deci a cui viaţă o nenoroceşti astăzi? Întrebă Amy afişând un zâmbet poznaş, în timp ce dădea buzna în biroul lui Brigitte. — Cum poţi să spui aşa ceva? se indignă Brigitte cu apa­rentă severitate. Dimpotrivă, mă asigur că toţi aplicanţii au trimis actele care trebuie. — Da, ca să îi poţi respinge. Sărmanii copii, încă îmi amintesc acele scrisori îngrozitoare: “Cu toate că suntem impresionaţi de activitatea dumneavoastră din ultimul an de facultate, nu ne dăm totuşi seama ce Dumnezeu aţi făcut până atunci. V-aţi înecat în alcool, droguri sau aţi lenevit mai presus de orice închipuire? Vă dorim mult noroc în proiectele viitoare, care nu includ însă şcoala noastră...” La naiba, plângeam de fiecare dată când primeam o scri­soare ca asta, iar mama plângea şi ea. Credea că voi ajunge să lucrez în vreun restaurant McDonald's, nu că ar fi fost o slujbă proastă, dar ea voia să mă fac doctor. I-au trebuit ani ca să mă ierte că nu sunt “decât” asistent social. Brigitte ştia că notele lui Amy nu aveau cum să fie atât de proaste. Doar absolvise la Brown şi, până să obţină diploma de asistent social de la Institutul de Asistenţă Socială Columbia din New York, îşi luase masterul în ştiinţe la Universitatea Stanford. La Universitatea din Boston toţi făceau paradă de studiile lor universitare. În universul academic, facultatea unde ai studiat era un subiect de discuţie la fel de important ca numărul lucrărilor de specialitate pe care le publicai. Dacă Brigitte ar fi predat la Universitatea din Boston, nu ar fi avut la dispoziţie şapte ani ca să scrie cartea. Ar fi trebuit să o publice mult mai repede. Ar fi trebuit să lucreze sub mai multă presiune, şi din acest motiv era foarte fericită să facă parte din comisia de admitere. Nu avea acel spirit de competiţie atât de necesar unui profesor universitar. Amy preda un curs de psihologie şi conducea biroul de consiliere – şi le făcea pe amândouă foarte bine. Cât timp lucra, îşi lăsa copiii la grădiniţa campusului. Nutrea o dragoste profundă pentru cei tineri în general şi pentru studenţii ei în special. Ea iniţiase prima linie fierbinte pentru cei aflaţi la un pas de suicid, după ce pierduse mai mulţi studenţi în primii ani de activitate. Astfel de cazuri erau des întâlnite în toate universităţile, un fel de epidemie care îi îngrijora pe toţi. Brigitte nu agrea aluziile că, dacă respingea cererile de înscriere la Universitatea din Boston, distrugea vieţi. Nu‑i făcea deloc plăcere să privească lucrurile astfel. Ca de obicei, opiniile lui Amy exprimau esenţa lucrurilor şi erau zise pe şleau. Ea spunea lucrurilor pe nume, în timp ce Brigitte era mereu diplomată şi atentă la ce şi cum afirma. Amy îşi aborda colegii şi prietenii direct, de parcă ar fi fost mereu gata de război. — Ce faci în seara aceasta? Întrebă Amy direct, ghe­muindu‑se pe scaunul aflat la celălalt capăt al biroului lui Brigitte. — În seara asta? De ce? E ceva anume? Brigitte privea în gol în timp ce Amy îşi dădu ochii peste cap. — Ar trebui să fie, dacă te întâlneşti cu un tip de şase ani. Eşti incurabilă. E Valentin's Day, pentru Dumnezeu! Ştii tu, inimioare, flori, bomboane, inele de logodnă, ce­reri în căsătorie, partide minunate de sex, muzică plăcută, lumini de lumânare. Nu ieşi cu Ted? O privi dezamăgită pe Brigitte. În ciuda relaţiilor ei eşuate, Amy adora ideea de aventură şi avea impresia că Brigitte şi Ted aveau parte de prea puţină poezie, deşi erau adorabili împreună. Se comportau ca nişte liceeni care îşi dau întâlnire, nu ca doi adulţi trecuţi de treizeci de ani care fac planuri de viitor. Iar Amy îşi făcea griji pentru prietena ei, temându‑se că lucrurile cele mai importante din viaţă treceau pe lângă ea. Lucruri ca angajamentul, căsătoria sau copiii. — Cred că am uitat amândoi, recunoscu Brigitte. Ted lucrează la o comunicare ştiinţifică, iar eu m‑am îngropat în cererile de înscriere. Nu avem decât şase săptămâni la dispoziţie pentru a le analiza. Trebuie să fac şi două lucrări pentru orele mele. În plus, ninge şi e o noapte mizerabilă, nu e de ieşit din casă. — Atunci rămâneţi acasă şi sărbătoriţi în pat. Poate te cere de nevastă în seara asta, zise Amy cu o undă de spe­ranţă în glas, iar Brigitte pufni în râs. — Da, cu siguranţă, mai ales că lucrarea trebuie predată vineri. Probabil mă va suna mai târziu, şi ne gândim noi la ceva. Poate comandăm mâncare chinezească sau sushi. Nu contează. — Ar trebui să conteze, bombăni Amy. Nu vreau să ajungi fată bătrână, ca mine. — Nu eşti fată bătrână, şi nici eu nu voi fi. Suntem fe­mei necăsătorite. Este o categorie respectabilă în zilele noastre. Este considerată o alegere, nu o pacoste, ca să nu mai spun că oameni mai în vârstă ca noi se căsătoresc şi au copii. — Da, poate Sara din Biblie. Câţi ani avea? Parcă nouă­zeci şi şapte, cred, când a făcut şi ea un copil. În general, astăzi acest lucru ar fi considerat în afara oricăror statistici. Cred că şi pe vremea aceea. Şi ea era căsătorită. Amy îşi privi prietena cu subînţeles, iar Brigitte începu să râdă. — Cred că eşti obsedată. Nu te văd înnebunită să te măriţi. Eu de ce aş fi? De altfel, şi eu şi Ted suntem foarte fericiţi în situaţia actuală. Nimeni nu se mai grăbeşte să se căsătorească. De ce e atât de important? replică Brigitte nepăsătoare. — După şase ani, numai despre grabă nu mai poate fi vorba. Ar fi ceva firesc. În câteva minute, te trezeşti că faci patruzeci şi cinci de ani sau cincizeci, şi totul s‑a sfâr­şit pentru tine. Ovulele tale vor fi preistorice, iar el va putea scrie o lucrare despre ele. Era amuzantă, dar în ace­laşi timp vorbea serios. Poate ar trebui să‑l ceri tu pe el. — Nu te prosti! Avem timp să ne gândim la asta. În plus, întâi vreau să‑mi termin cartea şi doctoratul. Vreau să fiu doctor când mă mărit. — Grăbeşte‑te, atunci! Voi doi sunteţi cei mai înceţi oameni de pe planetă. Credeţi că veţi fi tineri pentru tot­deauna. Ei bine, am veşti proaste pentru tine. Corpul tău ştie mai bine. Măcar căsătoreşte‑te şi fă copii. — Da, peste câţiva ani. Apropo, ce faci în seara asta? Ştia că Amy nu avusese nici o întâlnire de când rămăsese însărcinată cu primul copil, cu patru ani în urmă. Se dedicase total creşterii lor, şi nu avea aproape deloc viaţă socială. Era prea ocupată să muncească şi să se distreze cu copiii. Amy îşi dorea ca şi Brigitte să simtă această împlinire şi fericire. Iar Ted ar fi un tată extraordinar, erau amândouă de acord cu asta. Studenţii îl adorau. Era cald, blând şi deştept, tot ce îşi putea dori o femeie, şi de aceea Brigitte şi toţi ceilalţi îl iubeau. Era un tip extraordinar. — Am o întâlnire fierbinte cu băieţii mei, mărturisi Amy. Mâncăm pizza, până la şapte ei dorm tun, iar eu pot să mă uit la televizor până cad lată, adică pe la zece. Nu este alegerea perfectă pentru Valentin's Day, dar îmi convine. Amy zâmbi fericită şi se ridică de pe scaun. Avea o întâlnire cu un student trimis de consultantul său pen­tru anul întâi. Era un student străin, plecat de acasă pentru prima dată şi care suferea de o depresie severă. Din câte îi povestise consultantul, Amy se gândea că ar fi bine să îl trimită la cabinetul medical dedicat studenţilor. Dar voia să vorbească mai întâi cu băiatul. Vedea copii ca el în fiecare zi, şi, la fel ca Brigitte, era foarte tenace când venea vorba despre muncă. — Pare un plan bun, comentă Brigitte. O să ne gândim şi noi mai târziu la ceva; îi amintesc eu dacă a uitat. Poate crede că luăm cina împreună. Mai făcea aşa câteodată – de fapt, amândoi făceau asta, – doar aveau o relaţie care funcţiona fără să aibă nevoie de vreo definiţie. După şase ani, ea credea că ei aveau să fie împreună pentru totdeauna. Nu aveau nici un motiv să nu fie. Nu simţeau nevoia să aibă un act la mână. Situaţia le era pe plac, indiferent de ce spunea Amy sau mama lui Brigitte. Le convenea. Confortabilă – aşa se caracteriza cel mai bine relaţia lor, chiar dacă Amy credea că aveau nevoie de mai mult romantism, de mai multă pasiune. Brigitte, în schimb, nu era de acord cu asta, şi nici Ted. Amândoi erau nişte oameni relaxaţi, care nu aveau nevoie de planuri de viitor bătute în cuie sau lămurite în amănunt. Printr‑o pură coincidenţă, Ted sună la zece minute după ce Amy ieşi din biroul lui Brigitte. Părea grăbit, pe fugă şi cu sufletul la gură, lucru neobişnuit pentru el, de regulă un tip calm, care rareori se zăpăcea. — Eşti bine? Întrebă îngrijorată Brigitte. S-a întâmplat ceva? — Nu, e doar nebunie pe‑aici. Se întâmplă multe azi. Ne putem întâlni la cină? De obicei, asta însemna să se întâlnească acasă. Voia să treacă pe la ea după ce pleca de la şcoală. Brigitte ştia codul acestei conversaţii şi ce voia Ted să spună. — Sigur că da. Zâmbi ca răspuns la invitaţia la cină. Amy mi‑a amintit că azi e Valentin's Day. Uitasem cu desăvârşire. — Fir‑ar să fie, şi eu am uitat! Îmi pare rău, Brig. Vrei să ieşim undeva? — Cum vrei tu. Îmi convine şi să stau acasă, mai ales pe vremea asta. Ninsoarea se înteţise, iar acum stratul de zăpadă atin­gea grosimea de treizeci de centimetri. Nu se conducea foarte uşor. — Vreau să sărbătorim ceva. Ce‑ar fi să luăm cina la restaurant la Luigi? Poţi să rămâi la mine în seara asta, dacă vrei. Era genul de ofertă pe care nici unul dintre ei nu prea o făcea în timpul săptămânii. Amândoi se trezeau devreme, şi le plăcea să‑şi înceapă ziua la ei acasă. De obicei, îşi petreceau împreună doar nopţile din weekend. — Ce sărbătorim? Întrebă Brigitte uşor nedumerită. Simţea exaltarea din vocea lui, deşi el încerca să pară mai calm decât era; ea îşi dădu seama şi de asta. — Nu vreau să stric surpriza. Îţi spun când ne vedem. Vorbim la cină. — Te‑au promovat cei de la departament? Suspansul era de nesuportat, iar el, în loc să‑i răspundă, râdea şi părea să aibă un plan sau un secret. Genul ăsta de comportament nu‑i era deloc caracteristic, iar asta o neliniştea pe Brigitte. Dacă Amy avea dreptate, iar el urma să o ceară de nevastă? Dintr‑odată, mintea şi inima i‑o luară la galop, iar ea intră în panică. — Este vorba despre ceva mult mai important. Te deranjează dacă iei un taxi? Ne vedem la Luigi. Ştiu că nu este cel mai romantic gest pentru o asemenea zi, dar voi fi prins la birou până la cină. Vorbele îi sunau ca o scuză. — Nici o problemă. Ne vedem acolo, spuse ea cu un tremur în voce. — Te iubesc, Brig, aruncă el în telefon înainte să în­chidă, iar ea rămăsese împietrită. Rareori îi spunea asta, doar când erau în pat, şi, dintr‑odată, se întrebă dacă nu cumva dorinţele lui Amy deveneau realitate. Cu cât se gândea la asta mai mult, cu atât se panica mai tare. Nu era deloc sigură că era pregătită pentru o cerere în căsătorie. Mai că ar fi băgat mâna în foc că nu era, dar căsătoria părea acum o posibilitate tot mai evidentă, aşa că, o jumătate de oră mai târziu, se trezi îndreptându‑se spre biroul lui Amy cu o mutră îngrijorată. Se opri în cadrul uşii şi îşi privi prietena. Întâlnirea cu studentul din anul întâi căruia îi era dor de casă tocmai se încheiase, iar ea îl trimitea să discute cu un medic psihiatru. — Cred că ai cobit, începu Brigitte neliniştită, în vreme ce intra în birou şi se aşeza pe un scaun. — Despre ce? Întrebă Amy nedumerită. — Tocmai m‑a sunat Ted şi m‑a invitat la cină. Spune că are o surpriză pentru mine, mai mare decât o promo­vare, şi părea la fel de agitat cum sunt eu acum. Doamne, cred că are de gând să mă ceară de nevastă. Simt că mi se face rău. — Slavă Domnului, era şi timpul! Măcar unul dintre voi se trezeşte la realitate. Ascultă‑mă, şase ani de trai prac­tic în comun sunt suficienţi. Voi doi vă înţelegeţi mai bine decât orice alt cuplu căsătorit pe care îl ştiu. E grozav! — Nu trăim împreună, o corectă Brigitte. Ne petrecem weekendurile împreună. — Şi cât timp vrei să mai faceţi asta? Încă şase ani? Sau poate zece? Dacă Ted plănuieşte să te ceară de nevastă, ştie el de ce. Viaţa e scurtă. Nu poţi să o trăieşti într‑o permanentă aşteptare. — De ce nu? Nouă ne convine. — Poate că nu. Se pare că el vrea mai mult, şi aşa şi trebuie. Şi tu ar trebui să vrei la fel. — Vreau. Dar nu ştiu dacă vreau în momentul ăsta. De ce să tulbur lucrurile? Nu da binelui cu piciorul, că pe urmă îi duci dorul, vorba proverbului. Aranjamentul nostru este perfect aşa cum este acum. — Poate fi şi mai bine dacă vă luaţi un angajament real unul faţă de celălalt. Aşa poţi construi ceva: o viaţă, o familie. Nu puteţi să vă mai prefaceţi că sunteţi studenţi. Prea mulţi fac asta în lumea universitară. Toţi ne păcălim că suntem copii, dar nu mai suntem. Într‑o bună zi, te trezeşti şi îţi dai seama că ai îmbătrânit şi că viaţa a trecut pe lângă tine. Nu lăsa să ţi se întâmple asta! Amândoi meritaţi mai mult. Poate că te sperie acum, dar va fi bine. Crede‑mă! Trebuie să faci pasul. Amy credea că Brigitte ar trebui să facă pasul următor şi în carieră. Era de părere că ar fi trebuit să fie şefa cen­trului de admitere, şi ar fi putut fi dacă voia. Era însă mul­ţumită de poziţia actuală – spunea că avea mai mult timp să lucreze la carte şi să facă muncă de cercetare. prigitte nu simţea nevoia să fie lider de grup. Era mulţumită cu ritmul liniştit al vieţii pe care o ducea, nu‑şi dorea deloc viaţa stresantă a unui şef. Nu‑i plăcuse niciodată să rişte. Amy era sigură că asta avea legătură cu ceva din copilăria lui Brigitte. Ea îi povestise odată lui Amy că tatăl ei risca foarte mult. Mizase toţi banii la bursă“ pierduse, şi apoi se sinucisese. Mama ei se chinuise ani în şir după aceea şi muncise din greu ca să păstreze familia pe linia de plutire. Riscul, indiferent de natura lui, era ceea ce ura Brigitte cel mai mult în viaţă. Dacă îi era bine, nu schimba nimic. Iar Ted părea şi el mulţumit aşa. Dar, până la urmă, oricât îi era de frică, Brigitte trebuia să meargă mai departe. Nu putea să rămână încremenită pentru totdeauna în acelaşi loc. Fără risc, nu există împli­nire. Amy spera cu înflăcărare ca Ted să o ceară de soţie pe prietena ei, oricât de speriată era aceasta. — Nu te îngrijora. Vă iubiţi. Va fi bine. — Dacă mă mărit cu el şi moare? Se gândea la tatăl ei, iar ochii i se umplură de lacrimi în timp ce o privea pe prietena sa. Amy începu să‑i vorbească pe un ton blând, căci înţe­lesese cât era de speriată! — Mai devreme sau mai târziu, dacă staţi împreună până îmbătrâniţi, unul dintre voi va muri. Nu cred că e cazul să îţi faci griji de asta pentru al naibii de mult timp de acum înainte, spuse ea încercând să o încurajeze, dar teama ei era mult mai profundă. — Mă gândesc la asta numai uneori. Ştiu prin ce a trecut mama când a murit tata. Avea unsprezece ani pe atunci, îşi amintea că mama ei plângea fără încetare, apoi încerca să‑şi găsească de lucru ca să poată întreţine familia. Lucrase ani de zile la o editură, de unde se pensionase cu un an în urmă. Avea acum timp să facă lucruri pe care şi le dorise întotdeauna, dar nu avusese timp până atunci: să se vadă cu prietenii, să joace bridge, să facă sport, să meargă la cursuri de gătit, să joace golf. De ani de zile, lucra deja la arborele genea­logic al familiei, ceea ce ei i se părea fascinant, însă lui Brigitte nu. Brigitte nu voia să ajungă văduvă cu un copil mic, aşa cum se întâmplase cu mama ei. Mai bine rămânea singură ca acum, pentru totdeauna. Brigitte trecuse în tinereţe peste moartea tatălui ei abia după multe şedinţe de terapie. Îl iertase, dar nu reuşise să depăşească teama de schimbare şi de riscuri. Şi se simţea zdruncinată serios de perspectiva unei posibile cereri în căsătorie în acea seară. Atât de zdruncinată, încât îşi sună mama după ce termină treaba la birou, înainte să plece la cină. Mama îi sesiză îngrijorarea din voce, fără nici un motiv; Brigitte începu să‑i vorbească despre tatăl ei. Nu mai făcuse asta de foarte mult timp, iar femeia fu complet buimăcită. Brigitte nu‑i dădu nici o explicaţie. — Îţi pare rău că te‑ai măritat cu el, mamă? Brigitte nu mai pusese această întrebare până atunci, deşi se gândise deseori la asta. Mama ei păru uimită. — Bineînţeles că nu. Te‑am avut pe tine. — În afară de asta, a meritat tot ce ai pătimit? Mama ei tăcu mult timp înainte să‑i răspundă. Întotdeauna fusese foarte sinceră cu fiica ei, ceea ce şi făcea relaţia lor atât de puternică. Trecuseră împreună printr‑o tragedie care le apropiase şi mai mult. Aveau o legătură specială. — Da, a meritat. Niciodată nu am regretat că m‑am căsătorit cu el, în ciuda a tot ce s‑a întâmplat. În viaţă faci totul cât poţi mai bine. Restul ţine de noroc. Speri să fie bine, dar pentru asta trebuie să‑ţi încerci norocul. Şi am vorbit serios mai înainte, tu eşti răsplata mea pentru vre­murile grele. Viaţa mea nu ar fi însemnat nimic fără tine. — Mulţumesc, mamă, zise Brigitte cu lacrimi în ochi. Câteva minute mai târziu, închise telefonul. Fără să ştie, mama ei îi dăduse răspunsul de care avea nevoie. Chiar şi după dezastrul total pe care îl crease sinuciderea lui, ea nu regreta nimic. Era ceea ce sperase Brigitte să audă. Nu ştia dacă era pregătită să se căsătorească, poate nu avea să fie niciodată, dar, dacă el o cerea de soţie în seara asta, avea de gând să‑şi încerce norocul şi să spună da. Şi poate că într‑o bună zi urma să fie la fel de sigură cum fusese şi mama ei. Poate că într‑o zi urma să aibă şi ea o fiică. Voia să creadă că Amy şi mama ei aveau dreptate. Chiar dacă simplul gând o storcea de ultimul strop de energie, era pregătită să accepte cererea lui Ted, în cazul în care asta avea el de gând să facă. Se simţea foarte curajoasă când se sui în taxiul care urma să o ducă la restaurantul Luigi. În taxi, în drum spre restaurant, pe măsură ce Brigitte se gândea la Ted, groaza pe care o simţise înainte se con­funda pe nesimţite cu emoţia. Îl iubea, şi, poate, căsătoria cu el ar fi fost un lucru bun. “Ar putea fi ceva minunat”, se încuraja ea. El nu se compara cu tatăl ei. Ted era un prieten de încredere. Ea zâmbi când se aşeză la masa la care o aştepta Ted. El se ridică să o sărute înainte ca ea să ia loc, şi părea fericit şi mai emoţionat ca oricând. Buna lui dispoziţie era molipsitoare, iar ea se simţea mai ro­mantică decât fusese ani de zile. Era pregătită. Era un moment important. El comandă şampanie pentru ea, îi zâmbi, ciocniră paharele şi sorbiră din lichidul spumos. În ciuda vremii de afară, atmosfera de la masă era, cu sigu­ranţă, una festivă. El nu spusese nimic neobişnuit în timpul cinei, iar ea aşteptă, politicos, fără să‑l întrebe nimic, încercând să se liniştească. Se gândea că urma să‑i pună întrebarea pe ne­aşteptate, când avea să fie pregătit. Nu se mai îndoia de asta, datorită purtării lui exuberante pe tot parcursul serii. Amy avusese dreptate. Totul sugera că urma să se întâm­ple ceva important, şi, în cele din urmă, când sosi deser­tul, o prăjitură de ciocolată în formă de inimă din partea restaurantului, el o privi şi îi zâmbi larg. El abia se putea stăpâni, iar ea simţea cum şi ultimele sentimente de tea­mă se risipesc. Totul părea perfect. Îşi aminti ce‑i spusese Amy, că aveau nevoie de mai mult romantism în viaţa lor. Brigitte îşi dădea seama acum că era adevărat, chiar dacă nici unul dintre ei nu era genul pasional sau care să îşi expună excesiv sentimentele. Dar se iubeau de şase ani. Relaţia lor era excelentă, şi se potriveau de minune. Aveau aceleaşi interese. Amândoi iubeau viaţa universitară. El absolvise antropologia şi o sprijinea în carieră şi în muncă. Ştia că se putea baza pe el. Ted Weiss era un om bun, şi, cu cât se gândea mai mult, cu atât mai clar i se părea că o viaţă alături de el ar fi un lucru bun. Se simţea foarte sigură în seara aceasta, şi aşteptă cu răbdare până când el, ocolind subiectul, începu să‑i spună cât de minunată fusese cu el, cât de mult o respecta şi o admira şi că voia s‑o anunţe că visul lui se împlinise. Visul lui de o viaţă. Era cel mai romantic lucru pe care i‑l spusese vreodată, iar ea ştia că avea să‑şi amintească toată viaţa acest moment. Se simţea uşor ameţită de la şampanie. Dar ştia cu certitudine ce urma să se întâmple. Era atât de uşor de intuit. Ştiuse că odată şi odată urma să se întâmple, când­va în viitorul îndepărtat. Şi, dintr‑odată, viitorul era acum, mai devreme decât se aşteptase. Tot ce trebuia el să facă era să o ceară de soţie, iar ea urma să spună da. Rutina vieţii lor îi dădea siguranţă. — Este cel mai grozav lucru care mi s‑a întâmplat vreo­dată, Brig, continuă el privind‑o emoţionat, şi ştiu că nu va fi uşor, dar sper că te vei bucura şi tu. Părea şi mai emoţionat în timp ce spusese asta, iar ea era impresionată. — Sigur că voi fi îl asigură ea, aşteptând să lanseze întrebarea. — Ştiu că vei fi, deoarece eşti o persoană bună, gene­roasă şi ai fost întotdeauna alături de mine. — Aşa cum şi tu eşti alături de mine, îi întoarse ea aprecierea. Face parte din înţelegere. — Cred că asta a făcut ca relaţia noastră să funcţioneze. Ştiu cât de importante sunt pentru tine munca şi cartea la care lucrezi. Nu erau la fel de importante cum era arheologia pentru el, dar îi aprecie dovada de respect. El avea mereu lucruri bune de zis despre activitatea ei scriitoricească şi aprecia ceea ce scrisese până acum. Era de acord cu ea în ceea ce privea drepturile femeilor şi respecta mult femeia. — Îţi voi fi mereu recunoscător, spuse Ted pe un ton liniştit, privind‑o în ochi nostalgic pentru o clipă. Era un moment important pentru amândoi. Nu‑mi vine să cred că se întâmplă, mai zise el pe un ton tremurător. Am aşteptat toată seara să îţi spun. În mintea ei putea auzi o tobă care bătea pe măsură ce el continua: — Mi‑au dat astăzi propriul şantier arheologic. Al meu. Eu îl voi conduce. În Egipt. Ştiu că nu îţi va fi uşor. Plec peste trei săptămâni. Trântise ultimele cuvinte dintr‑o suflare, după care se aşeză comod în scaun, zâmbindu‑i, în timp ce Brigitte se simţea de parcă fusese lovită în piept cu o crosă de golf. Avu nevoie de un minut întreg până să îşi recapete suflarea şi să fie în stare să vorbească din nou. Nu era ceea ce se aşteptase să audă de la el. — Propriul şantier? În Egipt? Pleci peste trei săptămâni? Cum naiba s‑a întâmplat asta? Rămăsese înmărmurită. — Ştii că am aplicat în fiecare an. Îmi pierdusem deja orice speranţă, dar eram mereu asigurat că mai devreme sau mai târziu aveam să primesc unul. Şi am primit. Vor să deschid eu situl arheologic pentru o peşteră descoperită de curând. E ceva incredibil. Visul meu a devenit realitate. Pentru o clipă – sau pentru mai multe, – crezuse că, de fapt, ea era visul lui. Aşteptă câteva minute, fixând cu privirea prăjitura neatinsă de ciocolată, până să‑i vorbească din nou. Se străduia să rămână calmă, dar simţi brusc nevoia să urle de dezamăgire. După atâta timp, era, în sfârşit, pregătită să‑i accepte cererea în căsătorie. Dar nu primise nici una. Ce avea să însemne schimbarea asta pentru ei? Variantele erau evidente, dar simţea nevoia să le audă. Nu voia să mai ghicească lucruri importante şi nici să facă alte presupuneri. De data asta, voia să audă ce planuri avea el pentru ei, dacă exista vreun plan, şi ce avea de gând să facă în legătură cu relaţia lor. — Cred că amândoi am ştiut că asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, zise Ted, serios. Nu te pot lua cu mine. Nu ai ce să faci pe şantier, şi nu ştiu dacă ai putea obţine viza doar ca însoţitor. În plus, ce ai putea să faci acolo, Brig? Ştiu cât de important e pentru tine ceea ce faci. Cred că inevitabilul s‑a produs. Ne‑am simţit bine în aceşti şase ani, Brig. Te iubesc. A fost extraordinar. Dar voi rămâne în Egipt timp de trei sau poate cinci ani, chiar mai mult dacă şantierul merge bine. Poate primesc un alt şantier după acesta, n‑o să mă mai întorc mult timp de acum înainte, şi nu mă aştept ca tu să stai după mine. Trebuie să ne continuăm fiecare viaţa. A mea va fi acolo, a ta va fi aici. Suntem amândoi persoane rezonabile, şi ştiam că urma să se întâmple într‑o zi. Era incredibil de calm. Pleca peste trei săptămâni, şi cu asta basta. “Salutare, mersi pentru o distracţie de şase ani, pa.” — Nu ştiam că avea să se întâmple aşa ceva, articulă ea, încă şocată. Credeam că vom rămâne împreună, răspunse pe un ton de reproş, în timp ce lacrimile îi săgetau ochii. Nu le putea stăpâni. Vestea o izbise atât de tare, încât abia mai putea gândi clar. — Nu am spus asta niciodată, îi reaminti Ted. Am vorbit aşa, teoretic, dar nu ne‑am făcut nici un plan. Ştii asta. Poate dacă nu aş fi obţinut niciodată un şantier... Dar, ca să fiu sincer cu tine, în ultimul an, de câte ori mă gândeam la căsătorie, îmi dădeam seama că nu sunt genul de tip care să îşi ia un angajament. Nu în sensul clasic. Îmi place ce am avut, dar nu am nevoie de mai mult şi nici nu vreau mai mult. Niciodată nu m‑am gândit că tu ai vrea. Nu eşti ca femeile alea disperate să se căsătorească şi să aibă copii, tocmai de‑aia ne‑a mers atât de bine. — Credeam că ne‑a mers bine pentru că ne iubim, remarcă tristă Brigitte. Şi nu eram “disperată” să mă mărit şi să am copii, dar mă gândeam că vom face asta la un moment dat. Presupusese asta, ceea ce o făcea să se simtă tare prost acum. Era dureros de evident că el abia aştepta să plece şi să inaugureze şantierul. Fără ea. Era clar că nu voia să o ia cu el. Putea citi în ochii lui. — Încă poţi să te căsătoreşti şi să faci copii, o asigură el calm. Eşti o femeie liberă. Doar că nu cu mine. Nu voi fi aici o lungă perioadă de timp. Cine ştie, dacă obţin rezultate bune, rămân acolo zece ani sau mai mult. Am aşteptat toată viaţa aşa ceva. Nu mă grăbesc să mă întorc şi nu vreau să am aici obligaţii care să complice şi mai mult lucrurile. Acum ajunsese, dintr‑odată, o complicaţie. Cuvintele lui îi străpunseră inima rănită. — Credeam că avem o înţelegere tacită, Brig, că ne e bine cu tot ce avem pentru moment şi că nu ne facem planuri de viitor. — Asta e problema înţelegerilor tacite. Fiecare le in­terpretează cum vrea. Eu credeam că ne luaserăm un angajament, tu nu. Era furioasă, şi rosti totul dintr‑o suflare. — Angajamentul meu era faţă de muncă, întotdeauna a fost aşa. Ştiai asta, îi reproşă el calm. Nu voia să‑l facă să se simtă vinovat. Mama lui reuşea întotdeauna, şi ura asta. Brigitte, în schimb, nu făcea aşa. El dorise să sărbătorească inaugurarea şantierului şi plecarea lui, nu să se simtă ca un nemernic pentru că pleca, însă asta nu era o chestiune măruntă din moment ce însemna sfârşitul relaţiei lor. Dar exista un preţ pe care el era pre­gătit să îl plătească, iar ea fusese luată pe nepregătite, înţelese că fusese oarbă. Iar acum el era cel care nu vedea nimic altceva decât şantierul lui arheologic. — Îmi pare rău, Brig. Ştiu că a picat din senin. Şi mie îmi este greu, dar treaba e clară. Nu împărţim nici măcar un apartament. De fapt, chiar voiam să te întreb dacă nu vrei nişte lucruri de‑ale mele. Restul le voi dona. Nu am nici o mobilă ca lumea, în afară de canapea. O cumpăraseră împreună cu un an în urmă, iar acum el voia să scape şi de ea. Nu se mai simţise atât de şocată şi de abandonată de la moartea tatălui ei, şi fix asta îi veni în minte în timp ce stătea pe scaun şi se uita fix la Ted. — Ce se va întâmpla cu ovulele mele? Întrebă ea în timp ce lacrimile începură să‑i curgă pe obraji. Încet, încet îşi pierdea cumpătul şi începea să intre în panică. Nu era cina de Valentin's Day pe care o plănuise, nu era ceea ce Amy sperase pentru ea. — Care ovule? Ted părea nedumirit. — Ale mele. Copiii pe care nu îi vom avea şi pe care s‑ar putea să nu‑i mai am niciodată. Am treizeci şi opt de ani, am fost împreună şase ani. Ce ar trebui să fac eu acum, să dau un anunţ ca să găsesc un tip cu care să fac copii? — Asta am însemnat pentru tine? Părea jignit. — Nu. Ai fost bărbatul pe care l‑am iubit. Încă eşti. Lucrurile erau atât de simple aşa cum erau, că nu am pus niciodată întrebările potrivite. Nu credeam că era nevoie. De ce nu pot veni cu tine? Îl privi fix, iar el se simţi dintr‑odată stânjenit. — Nu mă pot gândi la soţie şi la copii când am ceva atât de important de făcut. Nu vreau această responsabilitate şi nici ceva care să‑mi distragă atenţia. Şi, de fapt, nu vreau genul ăsta de angajament. Este cel mai bun moment ca amândoi să mergem mai departe şi să vedem ce ne rezervă viitorul. Nici nu sunt sigur dacă voi vrea să mă căsătoresc vreodată, şi sigur nu voi face asta mult, mult timp de acum înainte. Mult prea târziu pentru ea, după cum ar fi subliniat Amy. Ovulele ei nu prezentau nici un interes pentru el, şi se pare că nici nu prezentaseră vreodată. Se simţea penibil, deoarece, de‑a lungul timpului, considerase prea multe lucruri ca fiind adevărate, când, de fapt, înţelesese atât de puţine. Nu se gândise niciodată că era cazul să‑i pună întrebări. Îi fusese aşa de bine atât de mult timp, încât se lăsase dusă de val împreună cu el, iar el o arunca din barcă pentru a vâsli singur. Îi dăduse clar de înţeles că nu o voia în Egipt nici acum, nici mai târziu. Nici nu putea da vina pe el, deoarece ştia că era la fel de vinovată pentru această neînţelegere. Nu o indusese în eroare. Trăiseră împreună fiecare zi şi fiecare weekend, timp de şase ani. Iar acum ea avea treizeci şi opt de ani, iar el pleca să‑şi trăiască visul fără ea. Ascultându‑l, se simţea mai singură ca oricând. — Cum vrei să procedezi până plec? o întrebă cu blândeţe. Îi părea rău pentru ea. Era devastată după tot ce îi spusese. Nici lui nu‑i era atât de uşor pe cât sperase, şi îşi dădu seama că nu fusese deloc realist. Nu înţelesese pe deplin cât de mari erau speranţele ei. Nu i le împărtăşise. Iar acum, toate visele năruite şi supoziţiile greşite se pră­buşeau în jurul ei. Arăta de parcă o lovise un camion. Şi se simţea mai rău decât arăta. — Ce vrei să spui? Îşi suflă nasul într‑un şerveţel, fără să se poată opri din plâns. — Nu vreau să complic lucrurile. Plec peste trei săptă­mâni. Vrei să fim împreună până atunci sau vrei să ne vedem cât mai puţin? — Dacă înţeleg eu bine, consideri relaţia noastră înche­iată în momentul în care pleci şi că vrei să îţi vezi de viaţă, nu‑i aşa? El încuviinţă din cap, iar ea îşi suflă din nou nasul, privindu‑l cu tristeţe. — Nu putem avea o relaţie atâta timp cât eu locuiesc în Egipt. Şi nu are nici un rost să vii cu mine. Mai devreme sau mai târziu, am fi pus punct. Asta era o noutate pentru ea. Dar nu mai putea să‑l contrazică. Primise o lovitură prea puternică. — Cred că ar fi mai bine să se termine totul acum, spuse ea cu demnitate. Prefer să nu ne mai vedem, Ted. Astfel doar vom înrăutăţi lucrurile. Totul s‑a terminat când ai primit şantierul arheologic. Poate chiar mai devreme, dacă el nu dorise să‑şi ia nici un angajament faţă de ea. — Nu are legătură cu tine, Brig. Aşa e viaţa, aşa se re­zolvă unele lucruri. Dar îl preocupa viaţa lui, nu a ei. Până acum, nu‑şi dăduse seama de cât era de egoist. El conta, iar acum şantierul lui. — Da, înţeleg, zise ea, ridicându‑se şi punându‑şi haina, îl privi drept în ochi. Felicitări, Ted, mă bucur pentru tine. Îmi pare rău pentru noi, pentru mine, dar mă bucur pentru tine. Încerca, plină de curaj, să fie amabilă, iar el se simţi mişcat, deşi era încă dezamăgit că nu fusese mai entuziastă şi nu‑l încurajase mai mult. Însă înţelesese că faptul că vestea despărţirii lor fusese o lovitură pentru ea. Voia să facă asta de mai mult timp, dar nu avusese curaj. Iar momentul plecării în Egipt fusese cel mai potrivit. Pentru el. — Îţi mulţumesc, Brig. Te duc acasă, se oferi el. Ea începu să plângă în hohote şi scutură din cap. — Nu... o să iau un taxi. Mulţumesc pentru cină. Noapte bună! Şi, cu asta, ieşi din restaurant, sperând să nu o vadă nimeni plângând. Mersi pentru cină şi pentru cei şase ani. Să ai o viaţă frumoasă. În timp ce se împleticea prin zăpadă, făcând semn unui taxi, se gândea doar la ceea ce greşise în cei şase ani. Se întreba cum putuse fi atât de idioată. Nu era “genul care să‑şi ia un angajament”, nu ştia dacă îşi dorea o soţie şi copii, acum sau vreodată. Fusese uşor pentru amândoi. Confortabil. Acesta era cuvântul de ordine, şi reprezenta tot ce îşi dorise ea de la viaţă, dar uite cu ce s‑a ales până la urmă. Un bărbat cu care avusese o relaţie “comodă” timp de şase ani, şi care acum o părăsea grăbit şi pleca în Egipt, la şantierul arheologic la care visase dintotdeauna. Îşi luase rămas‑bun de la ea de parcă era un student sau o secretară, nu femeia pe care o iubise. Brusc, îşi dădu seama că el nu fusese îndrăgostit de ea. Şi poate nici ea nu fusese îndrăgostită de el. Se mulţumise cu o relaţie simplă, comodă, în loc să aibă una serioasă şi pasională. Păruse a fi suficient vreme de şase ani, dar uite unde ajunsese acum. Se urcă în taxi şi plânse tot drumul până acasă. Faptul că avea să nu‑l mai vadă niciodată şi că totul se terminase îi dădea un sentiment îngrozitor. Incomparabil mai rău decât cel pe care‑l avusese atunci când crezuse că avea s‑o ceară de soţie. Cât de naivă putuse fi! Îşi repeta asta la nesfârşit. Când intră în apartament, îi sună telefonul mobil. Aruncă o privire şi văzu că era Ted. Nu răspunse. Ce rost avea? Nu avea să se răzgândească. Se sfârşise. Nu mai rămăsese nimic altceva, doar compasiune şi regret în loc de dragoste.

Luminile Sudului de Danielle Steel Capitolul 1 Bărbatul stătea pe scaunul jerpelit şi părea că moţăie, cu bărbia alunecându-i uşor în piept. Era înalt şi vânjos şi, cum îşi ţinea capul înclinat în faţă, de sub cămaşă i se iţea un şarpe tatuat pe ceafă. În camera mică şi întunecoasă, braţele lui lungi păreau lipsite de viaţă pe mânerele scaunului. Din hol venea un miros oribil de mâncare gătită, iar televizorul era deschis. În colţul camerei era instalat un pat îngust, cu lenjeria nestrânsă, care acoperea o mare parte din covorul miţos, murdar şi plin de pete. Sertarele servantei erau deschise, iar cele câteva haine pe care le adusese cu el zăceau pe podea. Purta un tricou, jeanşi şi bocanci grei, de pe tălpile cărora noroiul uscat cădea pe covor. Scoase un mormăit şi scutură din cap, clipi şi apoi deschise ochii albaştri, ca de gheaţă, iar părul i se zbârli pe braţe. Avea un auz perfect. Închise din nou ochii şi ascultă, apoi îşi luă haina şi, dintr-un pas, străbătu camera îngustă. Când îşi ridicase bărbia, şarpele dispăruse din nou sub cămaşă. Luke Quentin alunecă domol peste pervaz şi, după ce închise fereastra, o luă în jos pe scara de incendiu. Era ger. Ianuarie, la New York. Stătuse în oraş două săptămâni, înainte, fusese în Alabama, Mississippi, Pennsylvania, Ohio, Iowa, Illinois, Kentucky. Îşi vizitase un prieten din Texas. Călătorise luni de zile. Muncise pe unde găsea. Nu avea nevoie de prea mult ca să trăiască. Mergând cu pas uşor ca de panteră, o luă în jos pe stradă, pe Lower East Side, înainte ca bărbaţii pe care îi auzise venind să ajungă în camera lui. Nu ştia cine erau, dar era prea deştept ca să rişte. Mai mult ca sigur erau poliţişti. Fusese închis de două ori, pentru furt de carduri bancare şi jaf, şi era cât se poate de conştient că nimeni nu-i va acorda niciodată o a doua şansă unui fost condamnat. Prietenii din închisoare îi spuneau Q. Clănţănind de frig, se opri să-şi cumpere un ziar şi un sendviş, după care porni să se plimbe. Într-o altă lume, ar fi fost considerat un bărbat frumos. Umerii îi erau uriaşi, puternici, şi trăsăturile cizelate. Avea treizeci şi patru de ani, şi cele două condamnări însumau zece ani. Îşi executase pedeapsa până la capăt, nu fusese eliberat condiţionat. Acum era liber ca pasărea cerului. De doi ani se întorsese pe străzi şi, până acum, nu avusese probleme. În ciuda staturii sale, se putea face nevăzut în mulţime. Avea părul blond nisipiu, şters, ochi de un albastru-deschis şi, din când în când, îşi lăsa barbă. Quentin o luă spre nord, iar când ajunse la Strada 43, spre vest, se strecură într-un cinematograf chiar în Times Square, se aşeză în întuneric şi adormi. Când ieşi, era miezul nopţii; sări într-un autobuz şi se întoarse în centru. Presupunea că, acum, oricine venise să-l viziteze mai devreme plecase de mult. Se întreba dacă cineva de la hotel îi informase pe poliţişti că era puşcăriaş. Pentru cunoscători, tatuajele de pe mâinile lui erau un semn evident. Nu-şi dorea decât să nu fie prin preajmă când veneau şi spera că, negăsind nimic în cameră, renunţaseră. Când se întoarse la hotelul lui prăpădit, se făcuse ora douăsprezece şi jumătate. O lua întotdeauna pe scări. Lifturile erau o capcană, iar lui îi plăcea să se mişte liber. Recepţionerul îl salută dând din cap, şi Luke se îndreptă spre scări. Când se afla chiar pe palierul de sub etajul lui, auzi un zgomot. Nu erau paşi sau o uşă, era un pocnet. Doar atât. Îşi dădu imediat seama – era un pistol care fusese armat şi, deplasându-se cu viteza sunetului, o apucă din nou în jos pe scări fără să facă zgomot şi încetini brusc numai când trecu pe lângă recepţie. Deodată, nu mai auzi nimic. Înţelese că erau în spatele lui, la jumătatea drumului, pe scări. Erau trei, şi Luke n-avea de gând să afle cine erau. Îi trecu prin minte să încerce să rezolve în felul lui, dar instinctul îl îndemna să fugă. Aşa făcu – fugi mâncând pământul. Era deja jos, în stradă, când ei ieşeau pe uşă, într-o goană nebună. Ca să se antreneze, în închisoare făcuse alergări. Oamenii spuneau despre Q că era mai iute decât vântul. Şi, de data asta, chiar fusese. Sări peste un gard, în spatele unei clădiri, o apucă pe acoperişul unui garaj şi trecu peste un alt gard. Se afla în mijlocul cartierului şi ştia că de-acolo nu s-ar mai fi putut întoarce la hotel. Ceva nu era în regulă, nu era deloc în regulă. Şi habar n-avea ce. Avea un pistol scurt în jeanşi şi nu voia să fie prins cu arme asupra lui, aşa că îl aruncă într-o ladă de gunoi, după care alergă în spatele unei clădiri de pe una dintre alei. Continuă să fugă şi se gândi că îi pierduseră urma, dar se lovi de un alt gard şi, brusc, o mână ţâşni în spatele lui şi îl apucă de ceafă, ca o menghină. Nu mai simţise niciodată o strânsoare atât de puternică şi era al naibii de bucuros că aruncase pistolul. Tot ce trebuia să facă acum era să scape de poliţist. Îi trase un cot în coaste celui care-l prinsese, dar asta îl făcu pe celălalt să-l apuce şi mai bine de ceafă şi să-l strângă şi mai tare. Luke ameţi aproape instantaneu şi, în ciuda constituţiei sale fizice impresionante, căzu la pământ. Poliţistul ştiuse exact de unde să-l apuce. Îi aplică o lovitură zdravănă în spate, şi Luke scoase un geamăt înăbuşit printre dinţii încleştaţi. — Pui de căţea, îi strigă el, apucându-l pe atacatorul său de picioare, şi, brusc, poliţistul se trezi pe jos, după care se rostogoliră amândoi pe pământ. Nu fusese decât o chestiune de secunde până când poliţistul îl ţintui – era mai tânăr decât Luke, mai bine făcut şi aşteptase luni de zile plăcerea de a se afla în compania lui Q. Îl urmărise în fiecare stat, şi fusese deja în camera lui: de două ori săptămâna asta şi o dată cu o săptămână în urmă. Charlie McAvoy îl cunoştea pe Luke Quentin mai bine decât pe propriul său frate. Căpătase un permis special de la forţele de intervenţie interstatale ca să-l urmărească şi făcea asta de aproape un an, ştiind că şi dacă era să moară, tot punea mâna pe el; iar acum, când reuşise, n-avea de gând să-l lase să-i scape. Charlie se lăsă în genunchi şi-l trânti pe Luke cu faţa de pământ. Când se uită în sus – chiar în clipa când ceilalţi doi agenţi ajungeau în spatele lui Charlie – nasul lui Luke sângera din plin. Cei trei erau îmbrăcaţi în civil, dar se vedea de la o poştă că erau poliţişti. — Uşurel, băieţi, jucaţi-vă frumos, le strigă Jack Jones, detectivul-şef, şi-l apucă de mânecă pe Charlie. Să nu-l omorâm până nu-l ducem la secţie. În ochii lui Charlie se citea dorinţa de-a ucide. Jack Jones ştia că Charlie îi pusese gând rău, şi ştia şi de ce. Charlie îi mărturisise totul într-o noapte, când era beat. Când se întâlniseră a doua zi de dimineaţă, Jack îi promisese că nu va spune nimic nimănui. Dar înţelegea ce se întâmpla acum cu Charlie, care tremura de furie. Lui Jack nu-i plăcea să amestece răzbunarea personală în afaceri. Dacă Luke ar fi făcut cel mai mărunt gest ca să se elibereze şi să fugă, Charlie l-ar fi împuşcat. N-ar fi tras în braţe sau în picior, l-ar fi ucis pe loc. Al treilea membru al echipei ceru prin radio o maşină de patrulă. Maşina lor era la distanţă de câteva cvartale şi nu voiau să-l ducă pe Luke aşa de departe. N-aveau de gând să-i ofere o astfel de şansă. Lui Luke, sângele îi şiroia din nas pe cămaşă, dar niciunul dintre ei nu-i dădu nimic să se şteargă. Nu se aştepta la milă din partea lor. Jack îi citi drepturile şi, deşi sângera îngrozitor, Luke îl privi cu aroganţă. Avea ochi ca de gheaţă şi se uita fix la ei, fără să-i scape nimic. Jack îşi dădu seama că era cel mai dur ticălos pe care-l întâlnise vreodată. — Pentru asta aş putea să vă dau în judecată, nemernicilor. Cred că mi-aţi spart nasul, îi ameninţă el şi, în timp ce ceilalţi doi îl împingeau spre maşină, Charlie îi aruncă o privire sarcastică. Îl suiră în maşină şi-i spuseră poliţistului de la volan că aveau se întâlnească la secţie. În timp ce se întoarseră la maşină, cei trei bărbaţi rămaseră tăcuţi; când răsuci cheia în contact, Charlie se uită la Jack şi apoi, palid, se trânti pe scaun. — Cum te simţi? îl întrebă Jack în timp ce se îndreptau spre centru. L-ai prins! — Da, îi răspunse Charlie, calm. Mai avem nevoie de probe, şi încă de unele solide. Tot drumul până-n oraş, inclusiv când intrară în secţie, Luke se arătă arogant. Era plin de sânge pe faţă şi pe cămaşă, dar, chiar şi încătuşat, tot trufaş era. — Deci ce faceţi, băieţi? Căutaţi pe cineva care a comis un jaf sau pe cineva care a furat poşeta unei bătrâne, îi râse Luke în nas lui Charlie. — În arest cu el, îi zise Charlie lui Jack şi se îndepărtă. Ştia că avea să fie lăudat pentru arestare. Îl urmărise prea mult timp. Fusese pur şi simplu un noroc faptul că Quentin se întorsese în New York. Providenţa. Soarta. Charlie era bucuros că-l prinsese în oraşul unde muncea. Aici avea legături mai bune şi îl plăcea pe procurorul districtual cu care lucrau. Era un tip bătrân, dur, din Chicago, mai dispus să înceapă urmărirea penală decât mulţi alţii. Lui Joe McCarthy, procurorul districtual, nu-i păsa cât de plin era arestul şi nu avea de gând să-i lase pe suspecţi să scape. Şi dacă reuşeau să dovedească totul despre Luke Quentin, aşa cum spera Charlie, urma să fie procesul anului. Se întreba cui avea să-i încredinţeze McCarthy procesul. Spera din tot sufletul să fie cineva bun. — Deci ce aveţi de gând să-mi puneţi în cârcă? îl întrebă Luke, râzându-i lui Jack în nas, în timp ce un poliţist tânăr îi punea cătuşele şi se pregătea să-l scoată din încăpere. Că am furat din magazine? Că am traversat pe roşu? — Nu chiar, Quentin, îi răspunse Jack cu răceală. Eşti acuzat de viol şi de crimă. Până în prezent, patru capete de acuzare. Poate vrei să ne povesteşti ceva despre asta? continuă Jack, ridicând din sprânceană, în timp ce Luke râse din nou, scuturând din cap. — Nişte tâmpiţi! Ştii că nu ţine. Care-i problema? Ai o groază de crime pe care nu poţi să le rezolvi şi ţi-ai imaginat că le iei la grămadă şi mi le pui mie pe toate în cârcă? Luke părea total indiferent, ba chiar amuzat, dar în ochii săi ca oţelul era un licăr albastru, diabolic. Bravada lui nu-l păcălea pe Jack. Luke era abil. Aveau dovada că el comisese două crime şi erau aproape siguri de alte două. Şi dacă presupunerea lui Jack era corectă, Luke Quentin omorâse douăsprezece femei în doi ani, poate chiar mai multe. Aşteptau raportul concludent în legătură cu ADN-ul găsit în noroiul de pe pantofii lui, noroi pe care Charlie îl strânsese de pe covorul miţos din camera de hotel ocupată de Quentin. Dacă ADN-ul se potrivea, aşa cum spera Charlie, Quentin tocmai făcuse ultima plimbare pe stradă din viaţa lui. — Ce minciuni! mormăi Luke în timp ce se târa spre ieşire. Ştiţi că nu puteţi dovedi. Doar bănuiţi. Am un alibi pentru fiecare noapte. Abia dacă am ieşit din hotel în ultimele două săptămâni. Am fost bolnav. „Da, foarte bolnav”, îşi spuse Jack în gând. Indivizii ca el erau cu toţii nişte sociopaţi care îşi ucideau victima fără să clipească, o aruncau undeva şi apoi se duceau să ia masa. Luke Quentin era un bărbat frumos, fermecător. Tipul perfect care să pună ochii pe o femeie tânără, naivă, pe care s-o ademenească într-un loc retras, unde s-o violeze şi, pe urmă, s-o omoare. Jack mai văzuse şi înainte indivizi ca el, deşi, dacă poveştile se dovedeau adevărate, era unul dintre cei mai periculoşi. Sau chiar cel mai periculos dintre cei cu care avuseseră de-a face într-o lungă perioadă de timp. Jack ştia că presa ar fi dat buzna şi că fiecare detaliu trebuia folosit corect, altfel, din pricina unei informaţii greşit interpretate, Quentin ar fi scăpat de proces sub pretextul erorii judiciare. Şi Charlie ştia asta, motiv pentru care îi ceruse lui Jack să-l bage în arest şi, după ce Luke fusese dus la interogatoriu şi fotografiat, Jack îl sună el însuşi pe procurorul districtual. — L-am prins, îi spuse el, mândru. Toate bănuielile noastre s-au adeverit, şi norocul a fost de partea noastră. Asta, plus faptul că Charlie McAvoy a făcut tot ce s-a putut ca să-l urmărească şi să-l prindă. Dacă eu aş fi fost cel care ar fi trebuit să alerge pe toate aleile alea şi să sară peste atâtea garduri, Quentin ar fi ajuns până în Brooklyn înainte ca eu s-apuc să trec de primul gard. Jack era în formă bună, dar avea patruzeci şi nouă de ani, iar el şi avocatul districtual se tachinau reciproc în legătură cu greutatea. Erau de-aceeaşi vârstă. Avocatul îl felicită pentru cât de bine lucrase şi-i dădu întâlnire de dimineaţă. Voia să-i întâlnească pe toţi ofiţerii care-l arestaseră, ca să decidă modul în care urmau să se ocupe de presă. O jumătate de oră mai târziu, când Jack părăsea secţia, Luke era deja în celulă. Hotărâseră să-l închidă singur. Era programat să i se prezinte acuzaţiile în după-amiaza următoare, şi Jack ştia că pe urmă presa va fi călare pe ei. Arestarea bărbatului care ucisese douăsprezece femei în şapte state avea să fie o ştire-bombă. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru imaginea NYPD, care, datorită acestei realizări, va fi una foarte bună. Acum, odată cazul ajuns pe masa procurorului districtual, urma ca procurorul şi anchetatorii să facă restul. După arestare, în seara aceea, îl conduse acasă pe Charlie. Toată după-amiaza pândiseră hotelul, aşa că avuseseră o zi lungă. Îl văzuseră pe Luke când ieşise, şi Charlie ar fi vrut să-l înhaţe pe loc, dar Jack îi ceruse să aştepte. Câtă vreme nu bănuia că erau pe urmele lui, ştiau că avea să se întoarcă. Şi cum era prea multă lume în jur, Jack nu voia să fie rănit nimeni din hotel. Până la urmă, lucrurile se terminaseră bine pentru ei. Dar nu la fel de bine pentru Luke. Luke Quentin stătea în celula lui, holbându-se la pereţi. Auzea toate zgomotele familiare din arest. Într-un fel ciudat, i se părea că a ajuns acasă. Ştia că, dacă pierdea, de data asta era acasă pentru totdeauna. Îşi privi fix pantofii, cu o faţă inexpresivă, apoi se întinse pe pat şi închise ochii. Părea total împăcat.  

 Capitolul 1   Zumzetul monoton al vocilor umplea sala de conferinţe. Alexandra Parker îşi întinse picioarele lungi şi frumoase sub uriaşa masă de mahon, notă ceva pe blocnotesul oficial de culoare galbenă şi aruncă o privire spre unul din partenerii săi, aşezat vizavi. Matthew Billings, trecut de cincizeci de ani, cu vreo doisprezece ani mai în vârstă decât Alex, era unul din cei mai importanţi parteneri ai firmei. Rar apela la ajutor, dar de multe ori o solicita pe Alex să participe la audieri. Îi plăcea să-i pună la încercare inteligenţa, îi admira stilul şi mai ales talentul de a sesiza punctul slab al adversarului. Atunci când îl găsea, Alex îl exploata admirabil, dar şi fără milă. Instinctul îi spunea unde şi cum să atace ca să obţină maximum de succes. Alex îi zâmbea şi lui Matthew îi plăcea ce desluşea în privirea ei. Auzise în acel moment exact ceea ce le era necesar. Un răspuns diferit de cel de dinainte. Doar o uşoară inflexiune a vocii. Îi strecură foile galbene pe care notase ceva cu o mână serioasă şi încuviinţă din cap. Cazul era extrem de complicat şi procesul trena de ani de zile. Fusese trimis de două ori la Curtea Supremă din New York. Capul de acuzare consta în împrăştierea din neglijenţă a unor poluanţi chimici de mare toxicitate, de către una din cele mai mari corporaţii din ţară. Alex mai pledase pentru Matt, dar acum era bucuroasă că acest caz nu intra în sfera ei de activitate. Cauza fusese susţinută de vreo două sute de familii din Poughkeepsie şi încredinţată cu mulţi ani înainte firmei de avocaţi Bartlett and Paskin, la scurt timp după ce ea devenise parteneră. Alex prefera cazuri mai dure, dosare mai mici. Acesta, cu două sute de reclamanţi, nu era tocmai pe placul ei, deşi mai mult de o duzină de jurişti, sub conducerea lui Matthew, fuseseră implicaţi în acest proces. Alexandra Parker era şi ea avocat pledant şi preluase o serie de cazuri grele şi interesante. Firma apela la ea ori de câte ori bănuia că lupta va fi dură şi murdară şi va necesita un avocat care cunoştea bine legea şi procedura şi accepta să-şi piardă multe ore pentru investigaţii meticuloase. Avea la dispoziţie parteneri mai tineri şi asociaţi care să o ajute, dar prefera să lucreze singură, atât cât o ţineau puterile. Mai avea o calitate, şi anume modul remarcabil în care întreţinea relaţiile cu majoritatea clienţilor. Specialitatea ei, şi la care era imbatabilă, era legislaţia muncii şi defăimarea sau calomnia, care erau pedepsite de lege. Pledase în nenumărate procese din ambele domenii deşi, fără îndoială, o mulţime de cauze se rezolvaseră în mod amiabil. Cu toate acestea, Alex Parker era o luptătoare, un avocat înnăscut, o persoană care-şi cunoştea meseria şi căreia nu-i era teamă de o muncă susţinută. Cu alte cuvinte, îşi iubea profesiunea. Se anunţă o pauză şi după ce pârâtul, reprezentând compania de produse chimice, părăsi sala cu întreaga sa suită de avocaţi, Matthew veni lângă ea. — Ce părere ai? Matthew o privi cu interes. Avusese dintotdeauna un sentiment de afecţiune pentru ea. Era inteligentă şi talentată. În plus, ceea ce nu strica, era una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunoscuse în viaţa lui şi-i făcea plăcere să se afle în preajma ei. O femeie serioasă, deşteaptă, o bună profesionistă, cu o intuiţie extraordinară. — Cred că ai obţinut tot ce ţi-ai dorit. Când a spus că nimeni nu ştia atunci de toxicitatea materialelor, minţea. Pentru  prima oară a spus asta. Iar noi avem rapoartele administraţiei de acum şase luni. — Ştiu, spuse el zâmbind. A căzut în cursă, aşa-i? — Fără nicio îndoială. Nu mai ai nevoie de mine aici. Îţi este suficient el. Alex îşi puse notesul în servietă şi-şi privi ceasul. Se făcuse unsprezece şi jumătate. Peste o jumătate de oră se vor duce să ia dejunul. Dacă ar pleca acum, ar reuşi să mai lucreze ceva. — Îţi mulţumesc că ai venit, ştii că îmi place să te ştiu prin preajmă. Ai un aer atât de inocent încât le scade vigilenţa, în timp ce rămân cu ochii la picioarele tale, eu arunc plasa şi îi prind. Îi plăcea s-o tachineze şi ea ştia asta. Matthew Billings era un bărbat înalt, arătos şi avea un păr bogat, alb-argintiu. Soţia sa, o femeie frumoasă, fusese manechin la Paris. Lui Matthew îi plăceau femeile frumoase, dar le aprecia şi pe cele talentate şi isteţe. — Mulţumesc! Alex avea părul strâns într-un coc sever la ceafă, se farda discret, iar costumul negru pe care-l purta îi punea în evidenţă coloritul natural al tenului, părul roşu şi ochii verzi. Era o femeie interesantă, pe care nu puteai să nu o remarci. Privindu-l cu o expresie jalnică îi spuse: — Crezi că am urmat facultatea de drept, ca să devin o simplă momeală? — La naiba, dacă merge, de ce nu? îi răspunse el râzând. Apoi, observând că unul din avocaţii părţii adverse intrase în sală, coborâră vocile. — Te superi dacă plec acum? îl întrebă ea pe un ton politicos. În definitiv, Matt era unul dintre partenerii de prim rang ai firmei. Am un client nou care s-a anunţat pentru ora unu şi până atunci vreau să mai studiez câteva dosare. — Ăsta-i necazul cu tine, se prefăcu el nemulţumit, nu munceşti suficient. Întotdeauna m-am plâns de asta. Eşti leneşă. Du-te, vezi-ţi de lucru. Ţi-ai îndeplinit misiunea. Îi făcu cu ochiul. Îţi mulţumesc, Alex. — Am să dau notele la dactilografiat şi ţi le voi trimite mai târziu la birou, spuse ea pe un ton serios şi se îndreptă spre uşă. Matt ştia că notele făcute cu atenţie şi inteligenţă se vor afla pe birou în clipa în care el se va întoarce acolo. Alex Parker era eficientă, inteligentă, capabilă, şireată când trebuia, şi pe deasupra frumoasă, fără să pară că dădea prea multă importanţă calităţilor ei fizice sau că remarcase senzaţia pe care o provoca simpla ei apariţie. Părea total dezinteresată de aspectul şi calităţile ei fizice şi acest comportament o făcea şi mai simpatică celor cu care venea în contact. Părăsi discret sala, făcându-i lui Matt un semn discret cu mâna în timp ce pârâţii intrau. Unul din avocaţi îi aruncă o privire admirativă. Indiferentă, Alex Parker se grăbi să traverseze holul şi dispăru pe coridorul care ducea la biroul său. Biroul lui Alex, zugrăvit în nuanţe de cenuşiu stins era o încăpere mare. Pe pereţi atârnau două tablouri de calitate şi câteva fotografii. Într-un colţ trona o plantă enormă, iar vederea spre Park Avenue de la etajul al douăzeci şi nouălea, unde Bartlett şi Paskin aveau birourile, era superbă. În cameră se aflau o canapea şi câteva fotolii confortabile îmbrăcate în piele. Firma ocupa opt etaje şi avea angajaţi cam două sute de avocaţi. Era mai mică decât cea de pe Wall Street, la care Alex lucrase înainte, imediat după ce absolvise facultatea de drept. Acolo făcuse parte dintr-o echipă anti-trust, muncă ce nu-i oferise prea multe satisfacţii. Era prea seacă. Totuşi, învăţase ceva: să fie atentă la detalii şi să facă cercetări aprofundate. Se aşeză la birou, parcurse vreo şase mesaje găsite de la clienţi şi de la alţi avocaţi. Pregătise trei dosare pentru a intra în dezbateri şi îi mai rămăseseră şase, asupra cărora mai avea de reflectat. Două cauze importante se rezolvaseră, cu un volum uriaş de muncă, ceea ce nu era neobişnuit pentru ea. Îi plăcea să lucreze într-un ritm susţinut şi chiar sub presiune. Activitatea căreia i se dedicase cu atâta pasiune nu-i lăsase timp să se gândească la copii. Pur şi simplu, nu-şi putea imagina unde ar avea loc şi copiii sau dacă i-ar putea iubi tot atât de mult pe cât îşi iubea profesia. O bătălie câştigată în faţa instanţei de judecată îi dădea o imensă satisfacţie. Îi plăcea să se angajeze în cauze grele, în special ca apărător, şi faptul că putea să-şi protejeze clientul de acuzaţii neîntemeiate reprezenta pentru ea o mare bucurie. Făcea totul cu plăcere, cu pasiune chiar. Dar, profesiunea îi consuma aproape tot timpul. Abia reuşea să-şi rupă câteva ore pentru Sam, încântătorul ei soţ. Noroc că şi el era cununat cu munca; nu în domeniul legilor, ci în cel al investiţiilor. Se ocupa cu speculaţii pe piaţa de capital în cadrul uneia dintre cele mai active firme „tinere” din New York. Se angajase chiar de la crearea firmei şi ocaziile fuseseră cu adevărat remarcabile. Făcuse de mai multe ori avere, o pierduse şi iar o refăcuse. Amândoi însă aveau salarii frumoase, iar Sam Parker se bucura de o reputaţie bună. Cunoscător al pieţei, nu se temea să rişte şi, de douăzeci de ani încoace, aproape pe orice punea mâna se transforma în bani. Bani mulţi, nu se încurca cu mărunţişuri. Într-un timp se spunea că era singurul broker din oraş care putea aduna averi pentru clienţii lui vânzând şi cumpărând bunuri. Cu timpul devenise şi mai abil, nu-i era teamă să rişte şi acum rareori i se întâmpla să înregistreze pierderi din fondurile clienţilor săi. În ultimii doisprezece ani se implicase în lumea computerelor, făcuse investiţii uriaşe în Japonia, se descurcase bine în Germania şi reuşise să obţină participări majore pentru clienţii săi în Silicon Valley. Toate firmele de pe Wall Street considerau că Sam este foarte priceput. Alex alesese bine atunci când s-a căsătorit cu Sam. De fapt, se întâlniseră la o petrecere dată de prima firmă la care se angajase Alex. Se sărbătorea Crăciunul şi el venise împreună cu alţi trei prieteni. Era înalt şi frumos, purta un costum albastru închis, avea fulgi de zăpadă în păr şi obrajii îmbujoraţi de frigul de afară. Exprima plăcerea de a trăi şi, când s-a oprit ca s-o privească, Alex a simţit cum i se înmoaie genunchii, şi nu-şi putu desprinde ochii de la el. Avea douăzeci şi cinci de ani, iar Sam treizeci şi doi şi era unul dintre puţinii bărbaţi necăsătoriţi pe care îi întâlnise, până atunci. Sam încercase să stea mai mult de vorbă cu ea în acea seară, dar Alex fusese acaparată de un alt avocat de la firmă, iar pe el îl chemaseră nişte prieteni ca să-i facă cunoştinţă cu cineva şi astfel drumurile lor nu s-au mai încrucişat decât şase luni mai târziu. Firma lui Sam a luat legătura cu cea a lui Alex în scopul unei tranzacţii pe care urmau să o finalizeze împreună în California. Alex a fost desemnată, împreună cu încă doi asociaţi, să-l asiste pe unul dintre directorii firmei. Rămase impresionată de promptitudinea, ingeniozitatea, siguranţa de sine cu care Sam acţiona. Nu ţi-l puteai imagina timorat de ceva sau de cineva. Fire dinamică şi optimistă, nu pregeta să rişte când urma să ia decizii, deşi îşi dădea seama de pericolele existente. Şi nu era vorba doar de banii clienţilor, ci de întreaga afacere. La început, Alex l-a crezut nebun dar, pe măsură ce treceau săptămânile, a început să-i înţeleagă strategia şi să-i placă. Sam era integru, avea stil, judecată şi o calitate mai rar întâlnită – curaj. Prima impresie se confirmase, nu-i era frică de nimic. La rândul lui, pe Sam îl intriga Alex. Era fascinat de inteligenţa ei, de analizele pertinente, de modul în care percepea situaţiile. Cunoştea problema sub toate aspectele şi reuşea să sesizeze atât riscurile, cât şi avantajele. Lucraseră împreună şi găsiseră o soluţie excelentă pentru clienţii lui. Tranzacţia fusese încheiată; compania urma să fie vândută la un preţ astronomic cinci ani mai târziu. În momentul când Sam şi cu Alex se cunoscuseră, el trecea drept un tânăr de mare perspectivă. Alex îşi consolida şi ea reputaţia, dar într-un ritm ceva mai puţin rapid decât Sam. Afacerile lui Sam trezeau mai multe ecouri şi, uneori, aveau darul de aţi lua ochii prin spectaculozitatea lor, ceea ce îi plăcea lui Sam în mod deosebit. Dorea să între în societatea în care trăiau puternicii săi clienţi. Când s-au întâlnit prima oară, a împrumutat un avion particular de la unul din ei şi a dus-o pe Alex la Los Angeles, la finala campionatului de basseball. La Bel-Air, au stat în camere separate, iar dineul l-au luat la Chasen şi la Orangerie. „Aşa procedezi ori de câte ori ieşi cu o femeie?” îl întrebase ea, uimită de atenţiile cu care o copleşise. Sam o speria un pic. În decursul anilor avusese doar o singură relaţie mai serioasă cu un băiat de vârsta ei, la Universitatea Yale. Se întâlniseră de câteva ori, dar atât. În timpul anilor de facultate îşi impusese un regim de muncă sălbatic. Relaţia din perioada Yale pierduse treptat din intensitate şi băiatul se căsătorise cu mulţi ani în urmă. Alex nu avea nici acum timp pentru astfel de relaţii. Muncea zi şi noapte ca să ajungă cineva. Voia să fie cel mai bun avocat din firma la care lucra. Acţiunile strălucitoare şi de mare îndrăzneală, calităţile pe care le afişa nu se prea potriveau cu concepţiile ei. Se vedea trăind alături de un avocat asemeni celor din firma ei, absolvenţi ai facultăţii de drept, Yale sau Harvard, tipi liniştiţi, sobri, care-şi consolidaseră cariera în firmele de avocatură de pe Wall Street. Sam Parker era un tip violent, sălbatic, un adevărat cowboy. Trebuia însă să recunoască că o impresionase felul în care se purtase cu ea. În plus, era amuzant şi, mai ales, un bărbat frumos. Cărei femei nu i-ar plăcea Sam? Care femeie nu l-ar dori? Inteligent, prezentabil, cu un extraordinar simţ al umorului. Proastă ar fi fost să nu-l dorească. Înainte de a părăsi Los Angeles, Sam o dusese la Malibu. S-au plimbat de-a lungul ţărmului oceanului, pe plajă, şi au discutat despre familiile lor, despre viaţa pe care o trăiseră până atunci şi despre viitor. Experienţele lui Sam fuseseră interesante şi foarte diferite de cele ale lui Alex. Îi povestise, cu un aer voit indiferent, că mama lui murise când el avea paisprezece ani şi că fusese trimis la un internat deoarece tatăl lui nu ştia ce să facă cu el. Detestase internatul, îi urâse pe copiii de acolo şi îi fusese tot timpul dor de casă. În timp ce el îşi făcea studiile, tatăl său se apucase de băutură şi nu se lăsase până ce nu-şi băuse şi minţile şi ultimii bani. Murise când Sam era în ultimul an. Sam nu-i precizase care fusese cauza morţii. Cu ajutorul unei mici sume de bani pe care i-o lăsaseră bunicii, Sam a urmat colegiul, la Harvard, unde s-a descurcat binişor. Nu i-a mărturisit lui Alex cât de singur s-a simţit în tot acel timp. A lăsat-o să creadă că petrecuse grozav. Dacă s-ar fi gândit puţin, Alex şi-ar fi dat seama cât de greu trebuia să-i fi fost să nu aibă o familie la vârsta de şaptesprezece ani. Aparent, însă, acest fapt nu părea să-l fi marcat. După absolvirea studiilor la Harvard, a urmat Harvard Business School, unde şi-a descoperit pasiunea pentru piaţa de capital, investiţii, constituirea de noi corporaţii. A găsit o slujbă imediat după ce a obţinut diploma şi, în ultimii opt ani, a reuşit să-i îmbogăţească pe mulţi clienţi de-ai lui. — Dar despre tine, ce-mi poţi spune? îl întrebase ea pe un ton calm în timp ce se plimbau pe plajă la asfinţit. Cred că viaţa mai înseamnă şi altceva decât piaţa de capital şi Wall Street. Dorea să-l cunoască mai bine. Petrecuse cel mai încântător sfârşit de săptămână din viaţa ei şi nici măcar nu făcuseră dragoste. Voia să afle mai multe despre Sam Parker înainte de a dispărea fiecare, în vâltoarea propriei vieţi, după ce vor fi părăsit California. — Crezi că există ceva mai important în viaţă decât Wall Street? râse el, luând-o de umeri. Nimeni nu mi-a spus aşa ceva. Ce este, Alex? Se opri din mers şi o privi. Se simţea foarte atras de ea, dar se temea să i-o arate. Părul ei roşcat flutura în briza mării, ochii verzi îi pătrundeau adânc în ai lui şi se simţi tulburat, excitat, o senzaţie pe care n-o mai trăise până atunci. Într-un anume fel, asta chiar îl speria. — Dar despre tine nu poţi să-mi spui nimic? Despre relaţiile pe care le-ai avut? Alex ştia că Sam nu fusese căsătorit, dar nimic mai mult. În schimb, observându-i stilul în care îşi conducea relaţiile de afaceri, îşi imagina că trebuie să fi avut sute de legături sentimentale. — Nu am avut timp, o tachină Sam, strângând-o mai aproape şi reluându-şi plimbarea, sunt mult prea ocupat. — Poate şi prea important? îl întrebă ea încercând să-l provoace. Ar putea fi încrezut. Avea şi de ce. Cu toate acestea, nu-i dăduse niciun motiv să-l bănuiască. — Cine ţi-a spus asta? Nu sunt important, îmi place să mă amuz. — Toată lumea ştie cine eşti. Aici, la Los Angeles, la New York… Silicon Valley, Tokyo… şi mai unde? Paris? Londra? Roma? O lume întreagă. — Nu înseamnă că imaginea e corectă. De fapt, muncesc pe rupte, asta-i tot. Ca şi tine, de altfel. Ridică din umeri, îi zâmbi, dar amândoi ştiau că explicaţia nu era suficientă şi că reuşita lui se datora mai multor cauze decât era dispus să recunoască. — Vezi tu, Sam, eu nu zbor spre California în avioanele personale ale clienţilor mei. Clienţii mei vin la mine cu taxiul. Dacă sunt norocoşi. Dacă nu, vin cu metroul. — De acord, ai mei sunt mai norocoşi. Poate că şi eu sunt mai norocos. Dar nimeni nu poate şti cât durează asta. Gândeşte-te la tatăl meu. — Ţi-e teamă să nu păţeşti şi tu la fel? Să pierzi totul? Pe Alex o intriga această teamă ascunsă şi era convinsă că reprezenta motivaţia întregii sale atitudini faţă de viaţă. — Poate că da. Dar el a fost un prost… un prost adorabil… dar atât. Cred că moartea mamei l-a dezechilibrat. Atunci a cedat, a renunţat. Şi-a pierdut suportul. O iubea atât de mult încât nu a mai putut suporta când ea a dispărut. L-a ucis şi pe el. Sam îşi jurase de mult că nu va permite să i se întâmple şi lui acest lucru. Nu va iubi pe nimeni atât de mult, încât să clacheze dacă persoana iubită va dispărea. — Cred că a fost cumplit de greu pentru tine, îi spuse Alex cu compătimire. — Te maturizezi repede când nu te ai decât pe tine, spuse el simplu; apoi, adăugă zâmbind trist: Sau nu o faci niciodată. Prietenii mei spun că sunt încă un copil. Îmi place asta, mă face să nu iau lucrurile prea în serios. Când iei viaţa prea serios, nu mai poţi face haz de necaz. Alex nu-i împărtăşea părerea. Şi ea îşi pierduse părinţii, deşi nu în împrejurări atât de dramatice ca Sam. Dar, spre deosebire de el, pierderea lor o făcuse să fie mai cumpătată, mai raţională, să se simtă mai responsabilă în faţa vieţii. Privea cu mai multă maturitate şi era mai grijulie, mai sârguincioasă, mai conştiincioasă în cariera ei. Parcă se simţea obligată să le confirme aşteptările, chiar dacă ei nu mai existau. Tatăl ei fusese tot avocat şi se bucurase când fiica şi-a ales aceeaşi profesiune. Alex îşi propusese să devină un bun avocat pentru a-l mulţumi pe el, chiar dacă nu mai era acolo să o vadă. Amândoi fuseseră singuri la părinţi, aveau succes în carieră şi o mulţime de prieteni care, într-un anumit fel, ţineau loc de familie. Alex însă îşi petrecea o bună parte din timpul liber cu prieteni de-ai părinţilor ei sau cu familiile colegilor de facultate, în timp ce Sam avea un cerc de holtei, colegi cu care lucra, clienţi sau femei cu care ieşea în lume. O sărutase pe Alex pentru prima oară când se întorceau de pe plaja din Malibu şi dormise mai tot timpul zborului până la New York cu capul pe umărul ei. Ea îl privise gânditoare, spunându-şi că arăta ca un băieţel care crescuse prea mult, şi acum dormea lângă ea. Îi plăcea Sam. Chiar prea mult. Se întreba dacă o va mai căuta, dacă acest weekend nu va însemna pentru el decât o aventură. Era greu să-ţi dai seama ce se petrecea în mintea lui Sam. Îi spusese că se întâlneşte cu o tânără actriţă de pe Broadway. — Şi cum de n-ai adus-o cu tine la L.A.? îl întrebase Alex cu oarecare timiditate, dar hotărâtă să pună întrebările cheie. Nu se temea, fiindcă făceau parte din arsenalul ei de avocat. — Era ocupată, şi apoi am considerat că era mai interesant să încerc să te cunosc mai bine. Ezită un moment, apoi se întoarse către Alex cu un zâmbet irezistibil. Ca să fiu sincer, nici n-am invitat-o. Ştiam că are repetiţii şi că detestă baseball-ul. Şi, cum ţi-am spus, doream să fiu cu tine. — De ce? Alex nu-şi închipuia cât de fermecătoare era când i-a pus întrebarea. — Pentru că eşti cea mai deşteaptă fată pe care am întâlnit-o… şi îmi place să discut cu tine. Ai o minte ageră, eşti seducătoare şi îmi face plăcere să te privesc. O sărutase din nou în faţa uşii locuinţei ei, fără ca sărutul să exprime un angajament, o promisiune. Fusese rapid şi convenţional. După ce demarase taxiul, Alex se simţi ciudat de abandonată. Petrecuse două zile minunate, dar rămăsese cu impresia că Sam să grăbise să se întoarcă la prietena lui de pe Broadway. Fusese frumos, dar, din câte îşi dădea seama, nu însemna decât un alt weekend plăcut pentru Sam Parker. Nu credea că în viaţa lui există loc pentru Alex Andrews. Duzina de trandafiri roşii, primită a doua zi la birou, şi telefonul prin care o invita la cină o făcură să-şi revizuiască părerea. Idila lor deveni tot mai serioasă şi Alex începu să se concentreze tot mai greu asupra lucrului. Asta a durat patru luni, cât i-a făcut curte Sam. Apoi a cerut-o în căsătorie. Ea împlinise douăzeci şi şase de ani, iar Sam treizeci şi trei. S-au căsătorit în iunie, într-o bisericuţă din Southampton, în prezenţa a două duzini de prieteni apropiaţi. Petrecuseră luna de miere în Europa şi locuiseră în hoteluri de lux. Au vizitat Parisul, Monaco, au petrecut un sfârşit de săptămână romantic la Saint-Tropez, unde Sam avea un client care era încurcat cu o starletă. S-au simţit excelent. Au luat parte la o petrecere pe un iaht şi au navigat până în Italia şi înapoi. Au urmat apoi San Remo, Toscana, Veneţia, Florenţa, Roma, Atena unde au fost invitaţi de un alt client al lui Sam. Ultimele zile le-au petrecut la Londra. Sam a dus-o la Annabel’s şi la toate restaurantele şi localurile de noapte care-i plăceau lui. Au admirat magazinele de antichităţi, bijuteriile de la Garrard’s. Sam i-a cumpărat tot felul de rochii nostime din Chelsea, deşi Alex a încercat să-l convingă că nu are unde să le poarte. Au fost fericiţi, dar nu atât de mult ca atunci când Alex s-a mutat în apartamentul lui Sam. Alex învăţase să gătească pentru el. Sam îi cumpăra toalete elegante, iar pentru aniversarea de treizeci de ani, îi făcuse cadou un frumos colier de diamante. I-ar fi cumpărat orice, dar Alex îşi dorea foarte puţine lucruri. Viaţa alături de Sam era minunată. Dragostea şi prietenia dintre ei, respectul şi pasiunea cu care amândoi munceau îi unea. Sam o întrebase o dată dacă nu se gândea să renunţe la carieră, sau, cel puţin, să o întrerupă pentru a avea un copil, dar Alex îl privise de parcă şi-ar fi pierdut minţile. — Atunci gândeşte-te cum poţi să nu renunţi la carieră, dar să ai copii, îşi modifică el oferta. Erau căsătoriţi de şase ani. Sam împlinise treizeci şi nouă de ani şi, din când în când, simţea dorinţa de a avea copii. Era adevărat că asta s-ar fi repercutat negativ asupra stilului lor de viaţă. Alex îi răspundea mereu că nu este încă pregătită. — Pur şi simplu nu mă văd cu un copil agăţat de fustele mele, dependent permanent de mine. M-aş simţi vinovată că nu-i pot consacra suficient timp din cauza profesiei mele. Nu poţi creşte un copil în felul acesta. — N-ai putea munci mai puţin? o întrebă el, mai mult retoric, deoarece nu şi-o putea închipui în această ipostază. — Vrei să fiu sinceră? Nu! Nu cred că aş putea fi un avocat cu jumătate de normă. Văzuse alte femei încercând să facă asta şi niciuna nu reuşise să împace lucrurile. Unele îşi reluau integral activitatea, dar se simţeau vinovate faţă de copii, altele renunţau la avocatură. Niciuna din soluţii n-o mulţumea pe Alex. — Adică nu-ţi doreşti deloc copii, niciodată? Pentru prima dată se gândise serios la această problemă şi nu era pregătită să răspundă. Concluzia, şi de data asta, era: nu acum, poate mai târziu. Subiectul a fost reluat când Alex a împlinit treizeci şi cinci de ani. Toate cunoştinţele lor aveau deja mai mulţi copii. Împliniseră nouă ani de căsnicie şi modul lor de viaţă îi satisfăcea. Ea era deja partener în firma de avocaţi Bartlett şi Paskin, iar Sam ajunsese o legendă vie. Se duceau în Franţa ori de câte ori aveau o vacanţă, iar sfârşitul de săptămână şi-l petreceau de obicei în California. Sam avea în continuare afaceri la Tokyo şi în Ţările Arabe şi Alex aprecia că el ducea o viaţă fascinantă. Nici cariera ei nu era plicticoasă. Oricum, în viaţa lor nu-şi putea găsi loc un copilaş. — Nu ştiu de ce, dar uneori mă simt vinovată… Nu găsesc o motivaţie, dar maternitatea nu e pentru mine, cel puţin nu acum. Mereu ajungea la aceeaşi concluzie şi subiectul era amânat din nou, pentru alţi câţiva ani. Alex împlinise treizeci şi opt de ani, iar Sam patruzeci şi cinci. Avusese, pentru scurt timp, o alarmă în calendarul ei biologic şi, de data aceasta, ea ridicase problema, mai ales că o colegă de birou născuse de curând şi fusese nevoită să accepte că pruncul era adorabil şi că prietena ei se descurca perfect şi cu copilul şi pe plan profesional. Pentru prima oară se gândi că ar putea avea şi ea un copil. Sam însă nu-şi mai putea imagina o astfel de situaţie. Viaţa lor era prea bine organizată şi prea comodă. După doisprezece ani de căsnicie, îşi spunea că era prea târziu, că un copil nu le va putea aduce mai multă fericire decât aveau. Şi, mai ales, o voia pe Alex numai pentru el. Dorind ca lucrurile să rămână aşa cum erau, renunţă din nou, surprinzător de uşor. De bună seamă, nu-i era dat să aibă copii. După acest incident, se implică într-un proces foarte complicat şi ideea unui copil în viaţa lor îi ieşi complet din cap, până patru luni mai târziu. Se întorceau dintr-un voiaj în India. Alex se simţea foarte rău. Temându-se să nu fi luat vreo boală, se duse la doctorul ei pentru o consultaţie. De ani de zile nu-şi mai amintea să se fi simţit atât de rău şi era speriată. Dar ceea ce i-a spus doctorul după consultaţie a speriat-o şi mai tare. În aceeaşi seară îi dădu vestea lui Sam într-o stare de cumplită disperare. Era însărcinată. De la ultima discuţie, nu se mai gândiseră la asta. Acum se priveau unul pe celălalt, arătând ca două victime ale crahului financiar din ’29. — Eşti sigură? — Absolut sigură, îi răspunse ea, disperată. Era prima ei sarcină. Acum îşi dădea seama de ceva, ce nu ştiuse până atunci: nu voia să aibă copii. — Eşti sigură că nu e vorba de holeră, malarie, sau ceva asemănător? O boală cât de gravă ar fi fost, era preferabilă unei sarcini. — Mi-a spus că sunt în şase săptămâni. Avusese o întârziere în timpul voiajului, dar o pusese pe seama căldurii, a pastilelor contra malariei şi a oboselii călătoriei. Niciodată nu avusese o mină atât de proastă ca acum. Îşi privea soţul cu un aer nefericit. Sunt prea bătrână pentru aşa ceva, Sam. Nu vreau să trec prin asta. Nu pot. Cuvintele îl surprinseseră, cu toate că se simţea uşurat să le audă. Nici el nu dorea copilul. — Ai de gând să faci ceva? o întrebă el speriat de duritatea cu care respingea situaţia. La începutul căsătoriei lor crezuse că era de la sine înţeles ca într-o bună zi să aibă copii, dar cu timpul se obişnuise cu gândul că asta nu se va întâmpla niciodată. — Nu cred. Mi se pare un lucru oribil. Nu că nu ne-am putea permite să avem copii… însă nu-mi pot permite, n-am… energia, îşi căuta cuvintele cu grijă, şi nici nu doresc. Ultima oară când am vorbit de asta, mi-am zis că ăsta e motivul. Am căzut de acord. Suntem fericiţi aşa cum suntem… şi, deodată, zbang… sunt însărcinată. Sam îi zâmbi cu duioşie. — Ironia sorţii, nu-i aşa? După ce luăm hotărârea să nu avem copii, tu rămâi însărcinată. Viaţa ne joacă micile ei renghiuri. Era una din expresiile lui favorite şi, în cazul acesta, se potriveau perfect. Ce facem? — Nu ştiu. Alex începu să plângă. Nu voia nici să avorteze, dar nici să păstreze copilul. După două săptămâni de discuţii, s-au hotărât să lase lucrurile aşa cum erau. Alex simţea că nu mai avea de ales şi, cum Sam acceptase punctul ei de vedere, încercară să se resemneze şi să accepte situaţia. Alex se simţea deprimată ori de câte ori se gândea la ce va urma. În ce-l privea, Sam părea să fi uitat întreaga poveste. Când totuşi o discuta, ceea ce se întâmpla foarte rar, parcă ar fi vorbit despre o boală fatală. Evenimentul nu-i entuziasma. Îl considerau drept o situaţie căreia trebuiau să-i facă faţă, şi atât. Patru săptămâni mai târziu, Alex sosi acasă mai devreme, se simţea rău, vomita continuu şi acuza dureri insuportabile în abdomen. Portarul o ajută să se dea jos din taxi, îi duse servieta şi o întrebă dacă nu cumva era bolnavă. Îi răspunse că se simte bine. Urcă cu liftul, intră în apartament şi abia avut timp să se ducă până la baie. Avu o hemoragie puternică. Din fericire, femeia de serviciu era acolo şi chemă salvarea. Apoi îl anunţă pe Sam, la birou. Când acesta ajunse la Lenox Hill, Alex se afla deja în sala de operaţii. Pierduse copilul. Ar fi trebuit să se simtă uşuraţi. Cauza chinurilor lor dispăruse. Dar când Alex şi-a revenit, a început să plângă cu disperare şi şi-a dat seama că nu-i va fi uşor. Se simţeau amândoi nefericiţi şi vinovaţi. Toate sentimentele nemărturisite pentru acel copil, acum pierdut, o copleşeau – dragoste, temeri, ruşine, regret. Trăia cele mai grele momente ale vieţii ei, dar descoperise ceva nou despre ea însăşi, ceva ce nu bănuise că există – dorinţa să umple golul dureros pe care-l lăsase copilul nenăscut cu un altul. Şi, curios, Sam simţea şi el aceeaşi nevoie. Amândoi plângeau copilul pierdut. Când Alex se întoarse la birou, era încă tulburată. Îşi luară un mic concediu ca să fie singuri şi să poată discuta în linişte. Ajunseseră amândoi la aceeaşi concluzie. Nu-şi dădeau seama dacă se petrecuse cu adevărat ceva important, dacă era o reacţie faţă de trecut, dar în modul lor de a gândi intervenise o schimbare. Se petrecuse o minune – dintr-odată, mai mult decât orice altceva, îşi doreau un copil. Au decis să fie înţelepţi şi să mai aştepte câteva luni pentru a se convinge că nu greşeau. N-au reuşit să respecte termenul; după două luni de la avortul care o traumatizase atât de mult, Alex îi mărturisea lui Sam, cu timiditate, abia stăpânindu-şi bucuria că era din nou însărcinată. De data aceasta au sărbătorit evenimentul aşa cum se cuvenea, deşi erau îngrijoraţi la gândul că exista riscul de a pierde şi această sarcină sau de a nu o putea duce până la termen. Trebuia să ia în considerare faptul că avea deja treizeci şi opt de ani şi nu născuse niciodată. Dar era sănătoasă şi doctorul o asigurase că nu existau motive să se teamă că s-ar putea repeta situaţia. — Ştii ceva? Suntem nebuni, îi spusese ea într-o seară, pe când stăteau în pat şi ronţăiau biscuiţi Oreo, singurii, spunea ea, pe care îi suporta. Suntem complet trăsniţi. Acum patru luni eram disperaţi de perspectiva de a avea un copil, iar acum îi căutăm un nume şi eu am început să citesc toate articolele din revistele pe care le găsesc în sala de aşteptare a doctorului, ca să mă informez asupra celui mai bun model de pătuţ. Crezi că am luat-o razna? — Nu te contrazic, îi zâmbi el cu duioşie, dar constat că e din ce în ce mai greu să mă apropii de tine. Nu mi-am închipuit ca fărâmiturile fac parte din afacere. Crezi că ai să rămâi cu fixul ăsta toată perioada sau numai primele trei luni? Alex chicoti şi îl îmbrăţişă. Începuseră să facă dragoste mai des decât înainte, iar despre copil vorbeau de parcă ar fi fost lângă ei şi ar fi tăcut deja parte din viaţa lor. Ecografia le-a dezvăluit faptul că vor avea o fetiţă. S-au hotărât să-i dea numele de Annabelle, clubul lor preferat din Londra, dar şi pentru că lui Alex îi plăcuse întotdeauna acest nume. Sarcina era mult mai uşor suportabilă decât prima oară. Se părea că viaţa le dădea o lecţie, care-i făcea să se simtă vinovaţi pentru indiferenţa şi chiar ostilitatea manifestată faţă de acel prim copilaş. Partenerii din firmă i-au oferit lui Alex petrecerea tradiţională dinainte de naştere[1] imediat după Anul Nou, cu două zile înainte de termenul la care ar fi trebuit să nască. Ea dorise să lucreze până în ultima clipă. Cedase colegilor cazurile pe care nu le mai putea termina, aşa încât se duse liniştită acasă în aşteptarea micii minuni, aşa cum îşi numeau ei fetiţa. Alex se temuse că se va plictisi, dar descoperi că îi face o deosebită plăcere să pregătească camera copilului şi rămase surprinsă constatând cât timp îşi pierdea împăturind şi aranjând lucruşoarele pe masa unde urma să-i schimbe scutecele. Pentru o femeie care îşi băga în sperieţi adversarii din instanţele de judecată, schimbarea părea radicală. Uneori, se întreba dacă noile ei preocupări nu-i vor afecta puterea de judecată atunci când va reveni la slujbă şi n-o vor „muia”. Dar gândurile reveneau imediat la bebeluş. Se vedea ţinând fetiţa în braţe, hrănind-o, se întreba dacă va avea părul roşu ca al ei, sau negru ca al lui Sam, ochii albaştri sau verzi. Abia aştepta să o vadă. Alex hotărâse să nască la New York Hospital. Spera într-o naştere normală, deoarece îşi dorea să savureze fiecare moment al acestei noi experienţe. La cei treizeci şi nouă de ani nu-şi imagina că o va mai repeta. Sam, cu toată aversiunea pe care o avea pentru spitale, o însoţise la cursurile prenatale Lamaze şi-i promisese că va asista la naştere. Într-o seară, în timp ce luau masa la Elaine’s, Alex simţi că i se rupe apa. Plecară repede la spital, dar fură trimişi acasă, pentru a aştepta momentul în care vor începe cu adevărat contracţiile. Au respectat întocmai tot ce li se spusese la cursuri. Alex a încercat să doarmă puţin, apoi a început să se plimbe prin casă. Sam o freca pe spate şi totul părea plăcut şi foarte uşor. Situaţia se afla sub control. S-au întins apoi pe pat, şi au continuat să discute despre ceea ce se întâmplase. Sam îşi privea din când în când ceasul, întrebându-se peste câte ore va sosi copilul. În cele din urmă, au adormit şi, când contracţiile au trezit-o, Alex a făcut un duş cald, aşa cum fusese învăţată, pentru a constata dacă acestea se vor opri sau vor deveni mai puternice şi mai dese. Rămase sub duş o jumătate de oră, urmărind ritmul contracţiilor. Brusc, începu adevăratul travaliu. Abia se mai putea ţine pe picioare când ieşi de sub duş. Se duse să-l trezească pe Sam, dar acesta dormea atât de profund încât trebui să-l scuture. Simţea cum o cuprinde panica. Văzându-i expresia, Sam se sperie. Sări din pat. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. — Crezi că e timpul? Nu-şi găsea pantalonii, iar Alex îl apucase de braţ, plângând şi încovoindu-se de durere. — E prea târziu… Nasc acum… strigă ea, cuprinsă de panică. Uită tot ce învăţase la cursurile prenatale. Era prea bătrână, durerile erau prea mari, nu mai voia o naştere naturală. — Aici? Vrei să naşti aici? Nu-i venea să creadă, o privea disperat. — Nu ştiu… eu… este… Oh, Doamne, Sam… este îngrozitor… N-am să pot… n-am să reuşesc… — Ba da, ai să poţi… mergem la spital, o să-ţi dea ceva… nu-ţi face griji… vino să te îmbraci. Până la urmă o îmbrăcă el. În timp ce-i punea pantofii, se gândi că n-o văzuse niciodată atât de vulnerabilă, de pierdută. Portarul le găsi imediat un taxi. Se făcuse patru după-amiază când ajunseră la spital, şi Alex abia se mai ţinea pe picioare. Din fericire, doctorul îi aştepta, iar surorile de la sala de naşteri se declarară mulţumite de felul în care se desfăşura travaliul. Alex, însă, nu era deloc încântată de procesul pe care ele îl numeau „de tranziţie”. Dar, pe măsură ce travaliul progresa şi contracţiile deveneau tot mai dese, Alex începu să se calmeze şi, la două ore de la sosirea la spital, ea trudea pentru a expulza copilul. În cele din urmă i-au făcut un Epidural care a mai liniştit-o. Sam o ţinea de umeri, iar ceilalţi o încurajau. I se părea că durase o veşnicie, până apăru căpşorul lui Annabelle. Copilul avea părul roşu şi de îndată ce veni pe lume, scoase un ţipăt puternic. Fetiţa i-a fost arătată apoi mamei. Alex a luat-o în braţe, şi s-a simţit copleşită de o emoţie pe care nu crezuse că o va trăi niciodată. Le auzise pe alte femei povestind şi nu le dăduse crezare, însă acum descoperea cu încântare că trăia şi ea aceleaşi senzaţii. Nu-şi mai putea imagina ce-ar fi fost viaţa ei dacă n-ar fi ţinut niciodată în braţe acel copil. O oră mai târziu, ca o mamă experimentată îşi alăpta fetiţa. Sam făcu sute de fotografii. Râdeau şi plângeau, incapabili să creadă că soarta le hărăzise acel miracol. Trăiau sentimentul că Divinitatea îi salvase din propria lor stupiditate şi revărsase asupra lor acea imensă fericire. Sam rămase în noaptea aceea alături de ele. O admirau pe Annabelle, ţinând-o în braţe cu schimbul, desfăşând-o, schimbându-i scutecele mai des decât era necesar. Sam urmărea extaziat cum Alex o alăpta. Îşi spunea că era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată. Fermecaţi de Annabelle, au ajuns la concluzia că ceea ce-şi doreau cel mai mult acum era încă un copil. Sam nu-şi imaginase că după chinurile îndurate cu puţin timp în urmă mai putea gândi aşa ceva. În timp ce el o săruta cu tandreţe, Alex îi spuse: „Sam, vreau s-o facem din nou”. I-ar fi plăcut să aibă un fiu. Încântarea pe care le-o provocase naşterea lui Annabelle persista şi după ce o aduseră acasă. Micuţa părea să înflorească sub privirile tandre ale părinţilor ei. Ori de câte ori putea, Sam se întorcea mai devreme acasă, iar Alex, care îşi reluase lucrul când Annabelle împlinise trei luni, regreta fiecare minut petrecut departe de ea. Încercase să continue alăptarea, dar programul încărcat nu-i permise acest lucru. Venea, însă, acasă la prânz şi întârzia la birou peste ora cinci doar atunci când trebuia să apară în instanţă. Vinerea, indiferent ce probleme s-ar fi ivit, pleca de la birou la ora unu. Respectau amândoi acest program şi Annabelle îi răsplătea cu drăgălăşenia ei. În timpul zilei Carmen avea grijă de fetiţă. După ce soseau acasă, Sam şi Alex nu mai acceptau să se ocupe altcineva de fetiţă. Carmen lucra cu plăcere pentru ei, căci o iubea din toată inima pe Annabelle. Se lăuda peste tot cu Alex şi Sam, informându-şi cunoscuţii şi prietenii ce persoane importante erau, cât de mult munceau şi ce succese repurtau în profesiile lor. Numele lui Sam apărea des în ziarele financiare. Cu câtva timp în urmă reuşise o tranzacţie excelentă şi, în general, avea clienţi foarte importanţi. Alex, la rândul ei, apărea adesea la televiziune, în legătură cu procese ce ţineau prima pagină a ziarelor. Pe Carmen, toate astea o impresionau şi o încântau. Pentru părinţii ei, Annabelle nu era numai frumoasă, ci şi strălucitor de deşteaptă. La zece luni şi jumătate începuse să umble, puţin mai târziu să vorbească. — O să fie şi ea avocat, îl tachina Alex pe Sam, care nu putea nega incredibila asemănare a copilei cu mama ei. Părea o replică miniaturizată a lui Alex. Singura dezamăgire a lui Sam era că Alex nu mai rămânea însărcinată. Disperată, Alex consultă un specialist. Doctorul îi spuse că la vârsta ei asemenea lucruri se întâmplă mai rar. Împlinise patruzeci şi unu de ani când a încercat un tratament cu Serophene, menit să stimuleze ovulaţia. Un an şi jumătate a urmat conştiincioasă tratamentul, dar fără efect. Erau în stare că facă orice, numai să mai poată avea un copil. Intenţionau chiar să recurgă la injecţii cu Pergonal, o substanţă mai eficientă decât pilulele Serophene, care însă aveau efecte secundare nedorite. Alex era convinsă că la cei patruzeci şi doi de ani ai ei, mai avea şanse să conceapă un copil, fie şi cu ajutorul hormonilor pe care îi lua în mod curent, fără a recurge la mijloace artificiale. Hormonii nu erau uşor de suportat, mai ales că avea o natură care reacţiona puternic la medicamente, dar amândoi îşi doreau cu disperare încă un copil. Datorită lui Annabelle aflaseră cât de plăcută putea fi viaţa când există acea dulce legătură care e copilul şi cât de mult pierduseră în toţi acei ani petrecuţi fără ea.   [1] Obicei întâlnit în SUA, cunoscut sub denumirea de „shower“ (n.tr.).  

Casa de la numărul 2129, Wyoming Avenue, se înălţa în întreaga sa substanţială splendoare, cu faţada de piatră cenuşie sculptată meşteşugit şi bogat ornamentată, înfrumuseţată de un vultur mare auriu şi împodobită cu steagul francez, ce se învolbura uşor în briza stârnită abia după-amiază. Era, poate, ultima briză pe care avea s-o simtă oraşul Washington D.C. Timp de câteva luni, vara intrându-şi în drepturi. Sosise deja luna iunie. Iunie, 1939. Iar ultimii cinci ani trecuseră mult prea repede pentru Armand de Villiers, ambasadorul Franţei. Stătea în cabinetul său, cu vedere spre eleganta grădină, privind absent fântâna arteziană, un moment doar, după care reveni cu atenţia la muntele de hârtii de pe birou. În pofida miresmei bogate de liliac din aer, avea treburi de făcut, prea multe treburi. Mai ales acum. Ştia că avea să rămână la birou până noaptea târziu, la fel ca în fiecare seară din ultimele două luni, pregătindu-se pentru întoarcerea în Franţa. Ştiuse că avea să sosească rechemarea şi, totuşi, în aprilie, când i se spusese, ceva dinlăuntrul lui îl duruse preţ de-o clipă. Chiar şi acum, de fiecare dată când se gândea la întoarcerea acasă, îl copleşeau emoţii amestecate. La fel se simţise şi când plecase din Viena, Londra, şi din San Francisco înaintea lor, precum şi din alte posturi anterioare. Aici, însă, se formase o legătură mai puternică. Armand avea un mod al lui de-a prinde rădăcini, de a-şi face prieteni, de-a se îndrăgosti de locurile unde era detaşat. Acest lucru îi îngreuna mutările. Şi, totuşi, de astă dată, nu se muta; se întorcea acasă. Acasă. Trecuse atâta timp de când nu mai locuia acolo şi aveau atâta nevoie de el. Tensiunea plutea peste toată Europa, pretutindeni lucrurile erau în schimbare. Simţea adesea că trăia numai pentru notele zilnice de la Paris, care-l ajutau să înţeleagă oarecum ce se întâmpla. Washington-ul părea la ani-lumină depărtare de problemele care asediau Europa, de spaimele care făceau să tremure inima Franţei. Aici, în această ţară ocrotită de Dumnezeu, nu aveau de ce să tremure. În Europa, însă, nimeni nu se mai simţea la fel de în siguranţă. Cu doar un an în urmă, toată lumea din Franţa fusese convinsă că războiul era iminent, deşi acum, din câte auzise Armand, mulţi îşi înmormântaseră temerile. De adevăr, însă, nu te puteai ascunde la nesfârşit. I-o spusese şi lui Liane. Cu patru luni în urmă, când se sfârşise războiul civil din Spania, devenise clar că germanii se apropiau, iar aerodromul lor aflat chiar sub Irún îi apropia până la doar câţiva kilometri de Franţa. Chiar şi dându-şi seama de acest lucru, însă, Armand era conştient că existau oameni care nu doreau să vadă ce se întâmpla. În ultimele şase luni, Parisul fusese incomparabil mai relaxat decât înainte, cel puţin la suprafaţă. El însuşi fusese conştient de acest lucru când fusese acasă de Paşte, pentru întâlniri secrete cu Ministerul de Interne, prilej de a-l anunţa că misiunea sa la Washington lua sfârşit. Fusese invitat la o rundă continuă de recepţii sclipitoare, în acut contrast cu vara anterioară, dinaintea acordului de la Munchen cu Adolf Hitler. Înainte de asta, domnise o tensiune insuportabilă. Apoi, însă, se risipise dintr-odată, în locul ei instalându-se un soi de animaţie frenetică, Parisul fiind în cea mai bună formă. Aveau loc petreceri, baluri, spectacole de operă, vernisaje şi gale, ca şi cum rămânând tot timpul ocupaţi şi continuând cu râsetele şi dansurile, ar fi făcut războiul să ocolească la nesfârşit Franţa. Armand fusese nemulţumit de veselia frivolă pe care o văzuse printre prietenii săi la Paşte, deşi înţelegea totuşi că acesta era modul lor de a-şi ascunde spaima. La înapoiere, discutase despre asta cu Liane. — Par a fi atât de speriaţi, încât nu vor să se mai oprească din râs, de teamă că, dacă o fac, vor ţipa de spaimă, fugind să se ascundă. Dar râsul lor n-avea să oprească începutul războiului, n-avea să oprească marşul lent şi constant al lui Hitler asupra Europei. Armand se temea uneori că de-acum înainte nimic n-avea să-l mai oprească pe acel om. Vedea în Hitler un demon înfricoşător şi, deşi existau şi cei din posturile sus-puse care se arătau de acord cu el, alţii considerau că Armand devenise prea nervos în anii îndelungaţi de muncă în slujba ţării, ajungând un bătrân fricos. — Cu asta te-ai ales după atâta trai în State, băiete? îl tachinase cel mai bun prieten al său din Paris. Era din Bordeaux, unde el şi Armand copilăriseră împreună, acum fiind directorul a trei dintre cele mai mari bănci din Franţa. Nu fi naiv, Armand. Hitler nu s-ar atinge în veci de noi. — Englezii nu sunt de aceeaşi părere cu tine, Bernard. — Şi ei sunt nişte babe fricoase şi-n plus, le place să-şi joace jocurile lor de-a războiul. Îi excită gândul de-a se lua de păr cu Hitler. Altceva n-au de făcut. — Ce prostie! Armand trebuise să-ţi stăpânească nervii şi să asculte, dar glasul lui Bernard nu era singurul pe care-l auzise luându-i pe englezi în derâdere, şi plecase din Paris aproape furios, la sfârşitul şederii sale de două săptămâni. Se aşteptase ca americanii să fie orbi faţă de ameninţarea cu care se confrunta Europa, dar sperase că va auzi altceva în propria lui ţară, şi nu auzise nici jumătate. Avea propriile lui puncte de vedere asupra acestui subiect, propriile lui opinii privind ameninţarea care se profila, privind pericolul reprezentat de Hitler şi iuţeala cu care dezastrul avea să se pogoare asupra lor. Sau, poate, se gândea el în drum spre casă, poate că Bernard şi ceilalţi aveau dreptate. Poate că era prea înfricoşat, prea îngrijorat pentru patria lui. Într-un fel, întoarcerea acasă putea fi utilă. Avea să-l aducă mai aproape de pulsul Franţei. Liane primise bine vestea plecării. Era obişnuită cu împachetatul şi mutările. Şi-i ascultase cu interes descrierile stării de spirit de la Paris. Era o femeie inteligentă şi înţeleaptă, şi aflase de la Armand, de-a lungul anilor, multe despre secretele politicii internaţionale. Într-adevăr, învăţase mult de la el, Armand fiind încă de la începuturile căsniciei lor dornic să-i împărtăşească punctele lui de vedere. Ea era atât de tânără şi însetată să afle totul despre cariera lui, despre ţările în care era trimis, despre implicaţiile politice ale numeroaselor lui tratative. Zâmbi în sinea lui, cu gândul la ultimii zece ani. Liane fusese un mic burete lacom, absorbind fiecare picătură de informaţie, înfulecând fiecare bucăţică, şi învăţase cu spor. Acum avea propriile ei opinii şi, adesea, nu era de acord cu el, sau se arăta mai îndârjită decât soţul ei în privinţa unei idei comune. Cel mai furios conflict îl avuseseră cu doar câteva săptămâni în urmă, la sfârşitul lui mai, cu privire la S.S. St Louis, un vas care ducea din Hamburg nouă sute treizeci şi şapte de evrei, cu binecuvântarea lui Joseph Goebbels, îndreptându-se spre Havana, unde refugiaţilor li s-a refuzat intrarea, părând sortiţi să moară la bordul navei ce rămânea blocată în rada portului. Alţii s-au angajat în eforturi frenetice de a găsi un cămin pentru refugiaţi, altfel aceştia fiind condamnaţi să se întoarcă la Hamburg şi la soarta ce-i aştepta acolo. Liane însăşi vorbise cu preşedintele, profitând de faptul că-l cunoştea, dar fără niciun rezultat. Americanii refuzaseră să-i primească, iar Armand o privise pe Liane prăbuşindu-se pradă lacrimilor, în timp ce-şi dădea seama că toate eforturile ei şi cele ale altor nenumărate persoane fuseseră zadarnice. Se primeau mesaje de pe vas, anunţând sinuciderea în masă decât să accepte înapoierea în portul de unde veniseră. În sfârşit, din fericire, Franţa, Anglia, Olanda şi Belgia acceptaseră să-i primească, dar lupta între Armand şi Liane continuase. Pentru prima oară în viaţa ei, fusese dezamăgită în propria sa ţară. Furia ei nu cunoştea limite. Şi deşi Armand îi împărtăşea sentimentele, insista că Roosevelt avusese motive să refuze preluarea refugiaţilor. O înfuria şi mai tare faptul că Armand era dispus să accepte decizia lui Roosevelt. Se simţea trădată de propriul ei popor. America era tărâmul bogăţiilor şi al belşugului, căminul vitejilor, ţara oamenilor liberi. Cum putea să scuze Armand refuzul lor de a-i primi printre ei pe acei oameni? Nu era o chestiune de judecată, încerca el să-i explice, ci de a accepta că uneori guvernele iau decizii aspre. Important era să recunoască faptul că refugiaţii erau în siguranţă. După aceea, Liane avusese nevoie de câteva zile pentru a se calma, dar chiar şi astfel, angajase o discuţie lungă şi aproape ostilă cu Prima Doamnă, la un prânz între cucoane. Doamna Roosevelt fusese înţelegătoare faţă de mânia lui Liane. Şi pe ea o răvăşise soarta pasagerilor de pe St. Louis, dar nu reuşise să-şi convingă soţul să se răzgândească. Statele Unite trebuiau să-şi respecte cotele, iar cei nouă sute treizeci şi şapte de refugiaţi germano-evrei depăşeau cota corespunzătoare acelui an. Doamna Roosevelt i-a amintit din nou lui Liane că, pentru aceştia, totul se terminase cu bine. Totuşi, era un eveniment care-o impresionase pe Liane prin gravitatea calvarului acelor oameni în Europa şi deodată dobândise o nouă înţelegere asupra celor ce se întâmplau departe de viaţa paşnică a dineurilor diplomatice din Washington. Astfel, devenea nerăbdătoare să se întoarcă în Franţa împreună cu Armand. — Nu-ţi pare rău că-ţi părăseşti din nou ţara, dragostea mea? o privise el blând, când îşi luau liniştiţi cina, acasă, după ce incidentul cu nava St Louis se răcise în sfârşit. Liane clătinase din cap. — Vreau să ştiu ce se întâmplă în Europa, Armand. Aici, mă simt atât de departe de toate. Apoi îi zâmbise, simţind că-l iubea mai mult ca oricând. Trăiseră împreună zece ani de extraordinară fericire. — Chiar crezi că va începe curând războiul? — Nu pentru ţara ta, iubito. Dintotdeauna obişnuise să-i amintească originea ei americană. Considerase mereu important ca Liane să-şi menţină un simţ al propriilor îndatoriri, pentru a nu fi înghiţită complet de vederile şi legăturile lui cu Franţa. Ea era o entitate separată, la urma urmei, şi avea dreptul la propriile ei obligaţii şi opinii, care până acum nu se amestecaseră niciodată cu ale lui. Din când în când avea loc între ei câte o ceartă feroce, câte o izbucnire de disensiuni, dar acestea păreau sa menţină relaţia sănătoasă, şi nu-l deranjau pe Armand. Îi respecta părerile la fel de mult ca pe ale lui proprii, şi-i admira zelul de a-şi susţine convingerile. Era o femeie puternică şi avea o minte admirabilă. O stima de când o văzuse prima oară, la San Francisco, când era o fată în vârstă de numai cincisprezece ani. Fusese o copilă fermecătoare, de o frumuseţe aurie aproape eterică şi, totuşi, după ani şi ani de existenţă în singurătate alături de tatăl ei, Harrison Crockett, Liane dobândise cunoştinţe şi o înţelepciune neobişnuite la o fată atât de tânără. Armand mai ţinea bine minte momentul când o văzuse pentru prima dată, într-o rochie de vară din in alb, cu o pălărie mare de pai, hoinărind prin grădina Consulatului din San Francisco, fără a spune nimic, în timp ce-i asculta pe „oamenii mari“, pentru a se întoarce apoi spre el, cu un surâs sfios, ca să-i spună într-o franceză impecabilă ceva despre trandafiri. Tatăl ei fusese nespus de mândru. Armand zâmbi la amintirea îndepărtată a tatălui ei. Harrison Crockett fusese un om absolut neobişnuit. Sever şi amabil în acelaşi timp, distins, dificil, chipeş, obsedat de propria-i intimitate şi de protecţia propriei sale fete, şi încununat de mare succes în transporturile navale. Era un om care nu-şi irosise viaţa. Se cunoscuseră la scurt timp după sosirea lui Armand în San Francisco, cu prilejul unui mic şi strălucitor dineu, oferit de către consulul anterior înainte de-a fi plecat din San Francisco la Beirut. Armand îşi amintea că, din câte ştia el, fusese invitat şi Crockett, dar era aproape sigur că n-avea să vină. Harrison Crockett se ascundea dincolo de zidurile elegantei sale fortăreţe de cărămidă de pe Broadway, cu vedere spre golf. Fratele lui, George, avea o mult mai mare înclinaţie de a veni la petreceri şi se număra printre cei mai populari burlaci din San Francisco, nu atât prin farmecul său, cât datorită relaţiilor şi enormului succes al fratelui lui. Dar, spre marea uimire a tuturor, Harrison venise la dineu. Vorbise puţin şi plecase devreme, dar, înainte de asta, fusese foarte amabil cu Odile, soţia lui Armand. Atât de amabil, încât ea insistase să-l invite împreună cu fiica lui la ceai. Harrison îi vorbise lui Odile despre fată, fiind deosebit de mândru că vorbea atât de bine franţuzeşte şi, cu un surâs încântat, spusese că era „o fată absolut remarcabilă”, comentariu care-i făcuse pe amândoi să zâmbească, atunci când Odile i-l relatase lui Armand. — Cel puţin are un punct slab. Arată întru totul la fel de neîndurător pe cât se spune că e. Dar Odile îl contrazisese: — Cred că te înşeli, Armand. Cred că e un om foarte singur. Şi e absolut înnebunit după fată. Odile nu se înşelase foarte mult. La scurt timp după aceea, aflaseră cum îşi pierduse soţia, o frumoasă tânără de nouăsprezece ani, pe care o adora. Înainte de această întâmplare, fusese prea ocupat cu imperiul său naval, dar după câte se părea, odată ce-i venise ideea însurătorii, alesese bine. Arabella Dillingham Crockett fusese pe cât de inteligentă, pe-atât de frumoasă, iar ea şi Harrison dăduseră, împreună, câteva dintre cele mai orbitoare baluri din oraş. Plutea prin casa pe care i-o construise el, arătând ca o prinţesă din poveste, cu rubinele cumpărate de Harrison din Orient, diamante mari aproape cât ouăle şi, peste buclele aurii, tiare comandate special pentru ea, la Cartier. Primul lor copil fusese anunţat cu tot atâta emoţie ca a doua pogorâre a mântuitorului, dar, în pofida obstetricianului adus special din Anglia şi a celor două moaşe chemate din Est, Arabella murise la naştere, lăsându-l văduv şi cu un copil mic, o fetiţă după chipul şi asemănarea ei, pe care o adora la fel cum îşi adorase înainte soţia. În primii zece ani de după moartea acesteia, nu mai ieşi din casă decât ca să se ducă la firmă. Crockett Shipping era una dintre cele mai mari linii navale din State, cu vase răspândite pe toate mările Orientului, transportând mărfuri, precum şi două nave de pasageri extraordinar de elegante, care făceau curse în Hawaii şi Japonia. În plus, Crockett avea vase de pasageri în America de Sud, plus câteva care călătoreau profitabil de-a lungul Coastei de Vest a Statelor Unite. Colabora intens cu fratele său, conducând imperiul împreună, dar timp de un deceniu Harrison se văzuse foarte puţin cu vechii săi prieteni. Apoi, în sfârşit, o luase pe Liane într-o vacanţă în Europa, arătându-i toate minunile Parisului şi Berlinului, ale Romei şi ale Veneţiei, iar la sfârşitul verii, înapoindu-se, începuse să-şi includă din nou prietenii în viaţa lui. Trecuse epoca marilor petreceri la reşedinţa pe Broadway, dar ajunsese să-şi dea seama cât de singură se simţea fata şi cât de multă nevoie avea de compania altor copii, a altor oameni, aşa că Harrison deschisese din nou, treptat, uşile. Urmaseră activităţi axate numai în jurul fiicei sale: spectacole de marionete, seri de teatru şi excursii la lacul Tahoe, unde cumpărase o frumoasă cabană de vară. Harrison Crockett nu trăia decât pentru a-i face plăcere, a o apăra şi preţui pe Liane Alexandra Arabella. Fusese botezată după bunicile răposate şi după mamă, trei frumuseţi dispărute, reuşind cumva să combine farmecul şi drăgălăşenia celor trei. Oamenii se minunau întâlnind-o. În pofida somptuoasei existenţe pe care o ducea, nu se zărea niciun semn ca aceasta s-o fi afectat. Era simplă, deschisă, calmă şi înţeleaptă mai presus de vârsta ei, după atâţia ani în care luase masa singură cu tatăl său şi, uneori, cu unchiul, ascultându-i cum vorbeau despre afaceri şi-i explicau îndeletnicirea navală, precum şi politica ţărilor într-ale căror porturi navigau vasele lor. La drept vorbind, era mai fericită alături de tatăl ei decât de alţi copii şi, crescând, a început să-l însoţească pretutindeni; până când, în sfârşit, ajunseseră şi să-şi ia ceaiul la Consulatul Franţei, într-o zi din primăvara anului 1922. Soţii De Villiers s-au îndrăgostit imediat de ea, urmarea fiind o prietenie între familiile De Villiers şi Crockett care a înflorit de-a lungul următorilor trei ani. Toţi patru făceau adesea excursii împreună. Armand şi Odile se duceau să stea pe frumoasa proprietate de la Lacul Tahoe, îşi petreceau vacanţele împreună cu Liane călătorind pe câte un vas de-al lui Harrison şi, în cele din urmă, Odile a luat-o pe Liane în Franţa. Odile a devenit pentru ea aproape ca o a doua mamă, pentru Harrison fiind o consolare să-şi vadă fiica atât de fericită şi de bine îndrumată de o femeie pe care o respecta şi o plăcea. Pe-atunci, Liane avea aproape optsprezece ani. În toamna următoare, când Liane a intrat la Mills College, Odile a început să se simtă rău, plângându-se de dureri constante de spate, de lipsa poftei de mâncare, de accese de febră frecvente şi, în final, de o tuse înspăimântătoare care refuza să-i mai treacă. La început, medicii au insistat că nu-i găseau nimic şi i s-a sugerat cu calm lui Armand că Odile suferea doar de dorul ţării, urmând ca el să se gândească eventual s-o trimită înapoi în Franţa. Dar asemenea capricii nu-i erau caracteristice, iar Armand a insistat să consulte toţi doctorii din oraş. Voia s-o ducă şi la New York, pentru a vizita un medic recomandat de Harrison, dar înainte de călătoria programată a devenit evident că era mult prea grav bolnavă ca să se deplaseze. Abia atunci au descoperit în sfârşit, cu prilejul unei scurte şi deprimante operaţii, că Odile de Villiers era devorată de cancer. Au cusut-o la loc şi i-au dat lui Armand vestea, pe care el i-a împărtăşit-o a doua zi lui Harrison Crockett, cu faţa scăldată în lacrimi. — Nu pot trăi fără ea, Harry… Nu pot… Armand îl privise cu ochii dilataţi de o groază cumplită, în timp ce Harrison dădea încet din cap, el însuşi cu ochii înlăcrimaţi. Îşi aducea aminte mult prea bine propria-i durere din urmă cu optsprezece ani. Şi, printr-o ironie a soartei, Armand avea exact aceeaşi vârstă pe care o avusese Harrison când o pierduse pe Arabella – patruzeci şi trei de ani. Dar Armand fusese căsătorit cu Odile douăzeci de ani, iar perspectiva de a trăi fără ea era aproape mai îngrozitoare decât ar fi putut suporta. Spre deosebire de Harrison, ei nu aveau copii. Doriseră, la început, doi sau trei, dar Odile nu reuşise niciodată să rămână însărcinată şi se resemnaseră demult cu absenţa copiilor în viaţa lor. De fapt, după cum recunoscuse odată Armand faţă de Odile, prefera ca lucrurile să rămână aşa. Nu era nevoie să concureze pentru atenţia ei şi rămăseseră într-o atmosferă de lună de miere timp de douăzeci de ani. Iar acum, deodată, întreaga lume se sfărâma în jurul lor. Deşi la început Odile nu ştiuse că avea cancer, iar Armand făcuse eforturi vitejeşti de a-i ascunde adevărul, a înţeles foarte curând că sfârşitul era aproape. Până când, în martie, a murit în braţele lui Armand. Liane o vizitase în aceeaşi după-amiază, aducându-i un buchet de trandafiri galbeni. A stat lângă ea câteva ore, mai mult pentru moralul lui Odile decât pentru vreo îmbărbătare de care ar fi fost ea capabilă. Odile emanase o aură de resemnare aproape sfântă, fiind hotărâtă să se despartă de Liane cu toată dragostea şi cu o ultimă tandră atingere. Pe când Liane şovăia o clipă în uşă, înghiţindu-şi suspinele care aveau să izbucnească imediat după ce ieşea din casă, Odile o privise, un moment doar, cu ochii încrezători. — Să ai grijă de Armand când eu nu voi mai fi, Liane. De tatăl tău ai avut mare grijă. Odile ajunsese să-l cunoască bine şi ştia că Liane îl împiedicase să se înăsprească sau să se lase învins de amărăciune. Avea o delicateţe care înmuia inima oricui de care se apropia. — Armand vă iubeşte, spusese ea, zâmbind, şi va avea nevoie de tine şi de tatăl tău după ce eu am să mă duc. Vorbea despre moartea ei ca şi cum ar fi urmat să facă o călătorie. Liane încercase să nege, faţă de ea însăşi, adevărul despre starea acelei femei dragi. Pentru Odile, însă, nu încăpea nicio îndoială. Dorea ca toţi să privească adevărul în faţă, în primul rând soţul ei, iar apoi Liane. Voia să fie pregătiţi. Armand încerca să evite adevărul, luând-o în excursii pe litoral, la Biarritz, loc pe care-l îndrăgiseră în tinereţe, într-o croazieră cu iahtul pe coastele Franţei, la anul poate, şi încă într-o călătorie în Hawaii cu una din navele firmei Crockett. Însă, iar şi iar, Odile îi forţase pe toţi să accepte ceea ce se pregătea, ceea ce ştia ea şi ce se întâmplă în sfârşit în acea seară, după ce o văzuse ultima oară pe Liane. Odile insistase să fie înmormântată acolo unde se afla, fără a fi trimisă în Franţa. Nu dorea ca Armand să facă singur acea călătorie funebră. Amândoi părinţii ei erau morţi, precum şi ai lui. Plecă fără regrete, cu excepţia faptului că nu făcuse copii care să aibă grijă de Armand. Această încredere i-o acorda lui Liane. Primele luni au fost un coşmar pentru Armand. A reuşit să-şi facă munca, dar nimic mai mult. Şi, în pofida pierderii, se aştepta din partea lui ca, într-o oarecare măsură, să-i distreze pe demnitarii sosiţi în vizită la San Francisco, cu mici dineuri diplomatice. Liane era aceea care făcea totul în locul lui, aşa cum mult timp îşi ajutase şi tatăl. Şi-a asumat astfel o dublă responsabilitate, oricât de competent era personalul de la Consulatul Franţei. În vara aceea, tatăl ei abia dacă a văzut-o pe la lacul Tahoe, iar fata a refuzat oferta unei călătorii în Franţa. Avea de îndeplinit o misiune, o făgăduială pe care intenţiona să şi-o respecte pe deplin — Cutremurătoare răspundere pentru o fată de nouăsprezece ani. O vreme, Harrison s-a întrebat dacă munca şi eforturile ei nu mai ascundeau şi altceva, dar după ce a privit-o mai atent un timp, s-a asigurat că nu era cazul. Într-un fel, ştia că tot ceea ce făcea ea pentru Armand o ajuta să-şi suporte mai uşor propria durere. Fusese profund afectată de moartea lui Odile. Necunoscându-şi niciodată mama, în sufletul ei simţise mereu lipsa unei femei cu care să se poată înrudi, căreia să-i poată vorbi într-un fel în care n-o putea face cu tatăl său, cu unchiul sau cu prietenii lor. În copilărie, avusese guvernante, bucătărese şi cameriste, dar puţine prietene, iar femeile cu care avea de-a face ocazional Harrison nu-i vedeau niciodată interiorul casei, nici nu-i cunoşteau fiica. Ţinea toate acestea departe, departe de Liane. Astfel, Odile umpluse acel vid, iar apoi îl lăsase larg deschis, plin de o durere surdă ce nu părea să slăbească niciodată, decât atunci când Liane făcea câte ceva pentru Armand. Era aproape ca un mod de a fi din nou cu Odile. Într-un sens, atât Armand cât şi Liane au rămas şocaţi până la sfârşitul verii. Trecuseră şase luni de la moartea lui Odile şi şi-au dat seama amândoi, într-o după-amiază de septembrie, pe când şedeau în grădina Consulatului, privind trandafirii şi vorbind despre Odile, că niciunul dintre ei nu plângea în timp ce povesteau despre ea. Armand a spus chiar şi o întâmplare comică în legătură cu Odile, iar Liane a râs. Supravieţuiseră. Aveau să trăiască dincolo de această nenorocire, fiecare datorită celuilalt. Armand întinse o mână şi luă degetele lungi, delicate, ale lui Liane, strângându-le. În ochi îi scânteiară lacrimi, pe când o privea. — Îţi mulţumesc, Liane. — Pentru ce? Încerca să se prefacă a nu şti, dar ştia. Şi el făcuse la fel de mult pentru ea. — Nu fi prostuţ. — Nu sunt. Îţi port o adâncă recunoştinţă. — Am avut nevoie unul de altul în ultimele şase luni, spuse ea deschis, direct, lăsându-şi mâna într-a lui. Viaţa va fi cu totul altfel fără ea. Era deja altfel, pentru amândoi. Armand dădu din cap, gândindu-se calm la felul cum trăise el în ultimele şase luni. — Aşa şi este. După aceea, Liane s-a dus la Tahoe pentru două săptămâni, înainte de a reveni la colegiu, iar tatăl ei s-a simţit uşurat s-o revadă. Încă îşi mai făcea multe griji pentru ea, preocupat fiind de ajutorul continuu pe care i-l dădea fiica sa lui Armand. El însuşi nu era decât prea conştient că semăna mult cu necontenitul ei devotament faţă de el. Iar Odile de Villiers îl convinsese demult pe Harrison că Liane avea nevoie şi de alte moduri de a-şi petrece timpul decât îngrijind un bătrân. Era tânără şi ar fi trebuit să facă şi multe altele. Cu un an în urmă, avusese programat debutul[1], dar refuzase, când se îmbolnăvise Odile. Harrison a deschis din nou subiectul, la Tahoe, spunându-i că ţinuse doliu destul şi petrecerile de debutantă aveau să-i facă bine. Liane insista că ei i se păreau a fi o prostie şi, oarecum, o cheltuială inutilă, cu toţi acei bani aruncaţi pe rochii, baluri şi seri dansante. Harrison o privi cu uimire. Era una dintre cele mai bogate tinere din California, moştenitoare a liniilor maritime Crockett, iar lui i se părea incredibil că-i trecea, măcar, prin minte, gândul risipei. În octombrie, întorcându-se la Mills, Liane a avut mai puţin timp pentru a-l ajuta pe Armand cu dineurile lui, dar el se pusese din nou pe picioare şi se descurca bine, deşi încă îl mai chinuia absenţa lui Odile, după cum i-a mărturisit lui Harrison, într-o zi când luau împreună masa la club. — N-am să te mint, Armand, îl privi Harrison peste un pahar de Haut-Brion ’27. O vei simţi mult timp. Până la moarte. Dar nu în acelaşi fel ca la început. O vei simţi în câte-un moment… un cuvânt amintit… un lucru pe care l-a purtat… un parfum… N-ai să te mai trezeşti în fiecare dimineaţă, însă, cu senzaţia că te apasă o greutate de două sute de mii de livre pe piept, ca până acum. Îşi amintea totul cum nu se poate mai limpede, în timp ce-şi termina vinul şi chelnerul îi turna încă un pahar. — Slavă Domnului, niciodată n-ai să mai simţi exact chinul acela. — Aş fi fost pierdut fără fiica ta, surâse blând Armand. Nu avea niciun mod de-a răsplăti acea generozitate, de a-şi convinge prietenul de cât de mult îl ajutase fata, şi cât de dragă-i era. — V-a iubit nespus pe amândoi, Armand. Şi i-a fost şi ei de ajutor. Era un om înţelept şi prudent, iar în acel moment intui ceva, încă înaintea lui Armand, dar nu spuse nimic. Avea sentimentul că niciunul dintre ei nu ştia câtă nevoie aveau unul de altul, cu sau fără Odile. Se legase între ei ceva foarte profund în ultimele şase luni, aproape ca şi cum ar fi fost cuplaţi, ca şi cum şi-ar fi anticipat unul altuia dorinţele. O observase în timpul vizitei lui Armand la Tahoe, în week-end, dar nu spusese nimic. Ştia că instinctul lui i-ar fi speriat pe amândoi, şi mai ales pe Armand, care putea simţi că, într-un fel, o trădase pe Odile. — Liane e foarte atrasă de petreceri? Pe Armand îl amuza tulburarea lui Harrison. Ştia că de fapt Liane nu ţinea mult la ele. Îşi făcea debutul mai mult pentru ca să-şi bucure tatăl, fiind pe deplin conştientă de ceea ce se aştepta din partea ei şi, mai presus de orice, de propriile-i îndatoriri. Lui Armand îi plăcea această trăsătură a fetei. Nu era conştiincioasă într-un mod orb şi prostesc, ci fiindcă ţinea la ceilalţi. Pentru ea era important să se poarte cum se cuvine, întrucât ştia părerea altor oameni despre asta. Ar fi preferat să nu iasă deloc în societate şi totuşi ştia că tatăl ei ar fi fost dezamăgit amarnic, aşa că făcea totul de dragul lui. — Ca să-ţi spun adevărul, oftă Harrison, rezemându-se de spătar, n-aş recunoaşte-o în faţa ei, dar cred că a depăşit vârsta. Dintr-odată, Liane părea o fată mult prea matură pentru nouăsprezece ani. Se schimbase enorm în ultimul an şi i se ceruse să se poarte şi să gândească asemeni unei femei atât de mult timp, încât era greu să ţi-o imaginezi printre fete care se duc pentru prima oară în viaţa lor, chicotind, la un mare bal. Iar când a sosit momentul, adevărul vorbelor tatălui ei s-a arătat mai evident ca oricând. Celelalte fete ieşeau speriate, nervoase, roşii-n obraji, emoţionate până la stridenţă, în vreme ce Liane a apărut plutind uşor la braţul tatălui ei, arătând nici mai mult nici mai puţin decât regală, într-o rochie de satin alb, cu părul său auriu-scânteietor prins într-o diademă împletită cu perle. Avea ţinuta unei tinere regine la braţul consortului, iar ochii ei albaştri jucau într-un foc inimitabil, pe când Armand o privea, cu sufletul frământat. Petrecerea organizată de Harrison pentru ea a fost cea mai orbitoare din toate. S-a ţinut la Palace, pe Market Street, limuzinele cu şoferi parcând direct în curtea interioară. Fuseseră angajate două orchestre pentru a cânta toată noaptea, iar şampania fusese expediată tocmai din Franţa. Liane purta o rochie albă, tivită cu delicate blănuri albe de hermină de jur-împrejurul poalelor. Şi rochia, asemenea şampaniei, fusese comandată tot în Franţa. — Astă seară, mica mea prietenă, arăţi întocmai ca o regină. Liane şi Armand dădeau încet ocol sălii, dansând vals. El venise ca invitat al lui Harrison. Liane era escortată de fiul unuia dintre cei mai vechi prieteni ai tatălui ei, dar îl găsea prost şi plictisitor, fiind încântată de răgazul pe care i-l oferea Armand. — Mă simt cam prost în rochia asta, spuse ea, zâmbind. O clipă, păru din nou de cincisprezece ani şi, deodată, cu un junghi ascuţit de durere, lui Armand i se făcu dor de Odile. Ar fi dorit ca şi ea s-o vadă pe Liane, să împărtăşească momentul, să bea şampanie… dar clipa trecu, şi reveni cu atenţia la Liane. — E o petrecere reuşită, nu crezi? Tata şi-a dat atâta osteneală… rosti ea, în gând însă spunându-şi „atâta cheltuială“; întotdeauna avea îndoieli, simţindu-se puţin cam vinovată, dar Harrison susţinea şi cauze nobile şi, dacă pe el îl bucura, atunci de ce nu? Te distrezi bine, Armand? — Niciodată mai mult ca în exact acest moment. Îi zâmbi, cu surâsul său cel mai curtenitor, iar Liane râse, de atitudinea cavalerească, atât de neobişnuită din partea lui. De obicei o trata ca pe un copil, sau cel puţin ca pe o soră mai tânără ori o nepoată favorită. — Asta nici măcar nu sună în stilul tău. — A, nu? Şi cam ce-ai vrea să insinuezi? Că de obicei sunt grosolan cu tine? — Nu, de obicei îmi spui că nu i-am dat majordomului setul potrivit de furculiţe pentru peşte… sau că porţelanul de Limoges e prea formal pentru prânz… sau… — Opreşte-te! Nu mai suport. Chiar îţi spun toate astea? — În ultima vreme nu, deşi, mărturisesc, mi-e dor de ele. Te simţi bine aici? Un moment, se miră de spusele ei. Descria ceva foarte asemănător cu o căsnicie, dar el nu s-ar fi putut purta altfel… sau poate da? Ce neobişnuit din partea lui, şi cât de total necugetat, dar şi mai neobişnuit era că Liane chiar făcuse tot ceea ce făcuse în acele ultime luni. Dintr-odată, îşi dădu seama mai mult ca oricând că îi simţise cumplit lipsa de când îşi îndreptase din nou atenţia spre şcoală, nu atât datorită alegerii porţelanurilor potrivite, cât fiindcă era atât de mângâietor să stea de vorbă cu ea după o gustare, sau un dineu, sau dimineaţa, la telefon. — Dau un penny să aflu la ce te gândeşti. Îl tachina puţin, iar Armand îşi simţi dintr-odată mâna cum nu se poate mai stângace pe talia ei îngustă. — Mă gândeam că ai perfectă dreptate. Am fost foarte grosolan. — Nu fi ridicol. Acum voi reveni să te-ajut, săptămâna viitoare de-ndată ce se termină aiureala asta cu debutul. — N-ai nimic mai bun de făcut? Părea surprins. După cât era de fermecătoare, ar fi trebuit să aştepte în culise o duzină de peţitori. — N-ai prieteni, n-ai mari iubiri? — Cred că sunt imună. — Ei, iată o idee care mă intrigă. Ţi-ai făcut un vaccin, poate? O tachină şi el, iar melodia se schimbă, însă rămaseră pe ring, priviţi de Harrison Crockett. Nu-i displăcea deloc ceea ce vedea. — Mai spune-mi despre această fascinantă imunitate a dumitale, domnişoară Crockett. Liane răspunse nepăsătoare, în timp ce dansau: — Cred că am trăit prea multă vreme singură cu tatăl meu. Ştiu cum sunt bărbaţii. — Ei, râse sonor Armand, şocantă declaraţie! — Ba deloc. Râse însă şi ea. — Voiam să spun doar că ştiu cum e să-i gospodăreşti casa, să-i torni cafeaua dimineaţa, să mergi pe vârfuri când vine prost dispus de la birou. E greu să-i iei în serios pe puştani, sunt atât de plini de romantism şi de idei ridicole. Jumătate din timp, habar n-au ce spun, n-au citit în viaţa lor un ziar, nu ştiu care e deosebirea între Tibet şi Timbuktu. Iar peste zece ani, vor veni de la birou exact la fel de ciufuţi ca taţii lor, şi se vor răsti la neveste, în timpul micului dejun, exact la fel. E greu să asculţi toate nimicurile alea romantice şi să nu te umfle râsul, atâta tot. Ştiu ce urmează pe urmă! încheie ea, zâmbindu-i. — Ai dreptate, ai văzut prea mult. Şi-i părea realmente rău. Îşi amintea toate „nimicurile” romantice pe care le schimbase cu Odile, când ea avea douăzeci şi unu de ani, iar el, douăzeci şi trei. Crezuseră fiecare cuvânt pe care-l rosteau şi o duseseră astfel mult timp, prin vremuri grele, prin ţări aspre şi înfiorătoare, prin decepţii şi printr-un război. Într-un fel, datorită vieţii alături de tatăl ei, Liane pierduse o parte importantă din tinereţe. Neîndoielnic însă, cu timpul, avea să apară cineva, poate cineva nu tocmai la fel de tânăr precum ceilalţi, iar ea avea să se îndrăgostească, plângerile la cafeaua de dimineaţă urmând a fi contracarate de sentimentele ei. Avea să fie purtată pe propriul său nor de visuri. — Acum la ce te gândeşti? — Că zilele-astea ai să te-ndrăgosteşti şi totul se va schimba. — Poate. Liane, însă, părea atât neconvinsă cât şi dezinteresată. Dansul se sfârşi, iar Armand o conduse înapoi la prietenii ei. Totuşi, în săptămânile debutului lui Liane se petrecuse ceva straniu între ei. Când Armand a revăzut-o, a început s-o privească altfel decât înainte. Dintr-odată i se părea mai femeie, iar el nu pricepea nimic. Restul fetelor de la petreceri fuseseră atât de copilăroase, de infantile. Comparativ cu ele, Liane era cu atât mai matură, mai stăpânită. Pe neaşteptate, se simţea stângaci în faţa ei, mai puţin comod decât înainte. Multă vreme o luase ca pe un fapt sigur, convins oarecum că nu era decât o copilă încântătoare. La cea de-a douăzeci şi una aniversare, însă, arăta mai matură ca oricând, într-o rochie mov moire care-i preschimba părul într-un fuior de aur şi-i făcea ochii violeţi în timp ce zâmbea. Ziua ei de naştere a sosit chiar înainte să înceapă vara, iar Armand a fost aproape uşurat când Liane a plecat la lacul Tahoe pentru lunile de vară. Nu-l mai ajuta la Consulat, acum stătea pe picioarele lui şi nu voia să profite de bunăvoinţa lui Liane. O vedea numai la dineurile tatălui ei, care erau foarte rare. Printr-un efort de voinţă, Armand reuşi să rămână departe de Lacul Tahoe până la sfârşitul verii, când Harrison insistă stăruitor să vină în weekend-ul de Labor Day[2] iar când o văzu, simţi imediat ceea ce Harrison înţelesese de atâta timp. Era îndrăgostit profund şi pătimaş de fata pe care o cunoscuse de când era abia mai mult decât un copil. Trecuse un an şi jumătate de la moartea lui Odile şi, cu toate că-i era un dor cumplit de ea, acum gândurile-i erau cotropite încontinuu de Liane. Se pomeni privind-o lung în tot timpul weekend-ului, iar când au dansat, într-o seară caldă de vară, a condus-o repede înapoi la masă, nemaisuportând s-o ţină atât de aproape de el fără a o strânge şi mai puternic în braţe. Nepăsătoare faţă de simţămintele lui, Liane zburda prin preajma lui pe plajă, aruncându-şi membrele lungi şi senzuale peste şezlongul instalat pe nisip. Pălăvrăgea ca în toţi anii din urmă, spunându-i istorioare amuzante. Era mai încântătoare ca oricând, dar, pe măsură de weekend-ul se apropia de sfârşit, fata începu să-i simtă starea de spirit şi ochii aţintiţi asupra ei, şi deveni mai liniştită, ca şi cum ar fi fost atrasă încet în mrejele aceleiaşi vrăji. Când au revenit cu toţii în oraş, Liane plecând la colegiu, Armand s-a luptat câteva săptămâni cu el însuşi, după care, în sfârşit, incapabil să mai îndure, i-a dat telefon – apoi s-a dojenit în sinea lui pentru asta. O sunase numai ca s-o salute şi să afle cum o mai ducea, dar Liane păruse stranie la telefon, iar Armand s-a alarmat imediat că era ceva în neregulă. Nu se întâmplase nimic, l-a asigurat ea pe un ton blând, dar simţea un lucru pe care nu-l înţelegea prea bine şi nu era sigură ce să facă. Se simţea vinovată faţă de Odile şi incapabilă să-i împărtăşească tatălui ei aceste emoţii confuze. Se îndrăgostise de Armand cu tot atâta disperare cu câtă o iubea şi el. Avea patruzeci şi cinci de ani, iar ea încă nu împlinise douăzeci şi unu, era văduvul unei femei pe care Liane o iubise şi o respectase profund, şi încă-şi mai amintea cuvintele ei de despărţire: „Să ai grijă de Armand când eu nu voi mai fi… Liane… va avea nevoie de tine…“ Dar el nu mai avea atâta nevoie de ea şi, cu siguranţă, Odile nu se gândise niciodată ca Liane să aibă grijă de el în felul acesta. Au urmat trei luni chinuitoare. Liane abia îşi mai putea menţine gândul la studii, iar Armand avea impresia că înnebunea, aşezat la birou. S-au întâlnit din nou la o petrecere de Crăciun pe care o organizase tatăl ei, iar în prima zi a Anului Nou renunţaseră amândoi la luptă. Într-o seară a dus-o să ia cina împreună, după care, torturat de tensiune şi emoţie, i-a spus tot ceea ce simţea, rămânând năucit când şi emoţiile ei s-au revărsat cu aceeaşi forţă. Au început să se vadă săptămânal, în weekend-uri, frecventând locuri liniştite pentru a nu deveni subiect de bârfă în oraş. Într-un târziu, Liane i-a spus tatălui ei, aşteptându-se să întâmpine o oarecare rezistenţă şi, poate, chiar furie, dar ceea ce a obţinut în schimb de la el a fost bucurie şi uşurare. — Mă întrebam când veţi înţelege voi doi în sfârşit ceea ce eu ştiu de doi ani. Rămase cu ochii la ea, radios, în timp ce Liane îl privea stupefiată. — Ai ştiut? Dar cum ai putut? Eu n-am… noi nu… — Pur şi simplu sunt mai isteţ decât voi amândoi, atâta tot. Aproba, însă, modul cum procedaseră. Amândoi îşi exprimaseră emoţiile cu precauţie şi respect faţă de trecut. Ştia că niciunul dintre ei nu lua problema uşor şi nici măcar nu-l deranja diferenţa de vârstă. Liane era o tânără neobişnuită, iar Harrison nu şi-o putea închipui fericită cu un bărbat de vârsta ei. Pentru ea, distanţa de douăzeci şi patru de ani dintre ei nu conta deloc, deşi la început Armand îşi exprimase o oarecare îngrijorare în acest sens. Acum nu-i mai păsa de lucruri atât de minore. O adora. Se simţea ca renăscut şi a cerut-o rapid în căsătorie. În ziua când a împlinit douăzeci şi unu de ani, au anunţat logodna. Tatăl ei a dat o petrecere fermecătoare, viaţa părea un vis, până peste două săptămâni, când Armand a primit vestea că termenul său în San Francisco se terminase. Urma să plece ca ambasador la Viena. Şi, fie că-i plăcea fie că nu, era timpul să plece. A discutat cu Liane ipoteza unei căsătorii precipitate, dar a intervenit tatăl ei. Dorea să-şi termine ultimul an la colegiu, ceea ce presupunea încă un an de aşteptare până să se poată căsători. Liane a fost zdrobită, dar dorea mult să nu treacă peste voinţa tatălui său, iar cei doi îndrăgostiţi au convenit să supravieţuiască următorului an, vizitându-se când puteau şi scriindu-şi scrisori în fiecare zi. A fost un an dificil pentru amândoi, dar s-au descurcat şi, la 14 iunie 1929, Armand de Villiers şi Liane Crockett s-au căsătorit la vechea, catedrală St. Mary’s din San Francisco. Armand plecase din Viena pentru două săptămâni, pentru „nunta anului”, cum o numeau ziarele din San Francisco, şi au zburat în Europa să-şi petreacă o grăbită lună de miere la Veneţia, înainte de a reveni la Viena, unde Liane urma să fie soţie de ambasador. Şi s-a integrat în acest rol cu o extraordinară uşurinţă. Armand a încercat să-i uşureze toate îndatoririle, dar ea aproape n-avea nevoie de ajutorul lui. După anii petrecuţi cu tatăl ei şi şase luni de a-l fi ajutat pe Armand, la moartea lui Odile, ştia ce avea de făcut. Tatăl ei a venit în vizită de două ori în timpul primelor şase luni de când erau la Viena, incapabil să stea mult departe. Nu avea nicio treabă în Europa, dar îi era dor de fiica lui, iar în timpul celei de-a doua vizite, Liane nu i-a mai putut ascunde vestea, deşi prevăzuse cu corectitudine, faţă de Armand, cum avea să reacţioneze. Aştepta un copil, pentru vara următoare. Harrison a răspuns absolut îngrozit, insistând pe lângă Armand, între patru ochi, că trebuia să fie adusă înapoi în State, s-o supravegheze cei mai buni doctori, să stea în pat, să… îl bântuiau amintiri despre mama lui Liane şi despre suferinţa lui când o pierduse. La întoarcerea în State, aproape că-l podideau lacrimile. Liane urma să-i scrie zilnic, pentru a-l asigura că totul mergea bine. În mai, a sosit cu şase săptămâni înainte de termenul naşterii, aproape scoţându-i din minţi cu îngrijorarea lui, dar Liane n-a avut inimă să-l trimită înapoi acasă. Când au început durerile, Armand a făcut tot posibilul să-l liniştească şi să-i găsească preocupări, dar din fericire copilul s-a născut repede, o fetiţă grasă, cu chip angelic, zulufi de păr blond, obraji bucălaţi şi o guriţă ca un boboc de trandafir, născută la orele 17:45 într-un spital din Viena. Peste trei ceasuri, când Harrison a venit s-o viziteze pe Liane, a găsit-o mâncând de cină şi râzând, de parcă şi-ar fi petrecut după-amiaza la Operă, cu prietenii. Nu-i venea să creadă, nici lui Armand, care-şi privea soţia de parcă ar fi făurit cu mâinile goale cel mai mare miracol al tuturor timpurilor. O iubea mai mult decât pe ochii din cap şi-i mulţumea lui Dumnezeu pentru această nouă viaţă pe care nici nu visase s-o aibă vreodată. Era complet înnebunit după copil, iar când li s-a născut şi a doua fetiţă, peste doi ani, la Londra, a fost la fel de emoţionat. De astă dată îl convinseseră pe tatăl lui Liane să aştepte în San Francisco, urmând ca ei să-i telegrafieze imediat după naştere. Prima lor fiică a fost botezată Marie-Ange Odile de Villiers, nume pe care îl gândiseră cu mare seriozitate. Au hotărât că aşa doreau şi ştiau că Odile ar fi fost încântată. A doua fetiţă s-a numit Elizabeth Liane Crockett de Villiers, nume care tatălui lui Liane i-a plăcut peste măsură. A venit la Londra pentru botez, privind copilaşul cu un asemenea extaz, încât după aceea Liane a început să-l tachineze, deşi observase, cu prilejul acelui voiaj, că nu arăta deloc bine. Avea şaizeci şi opt de ani şi fusese întotdeauna foarte sănătos, dar acum părea mai bătrân decât era. Liane a fost îngrijorată când l-a văzut la debarcarea de pe vapor, l-a spus ceva în legătură cu asta şi lui Armand, dar soţul ei era ocupat până peste cap cu o negociere diplomatică dificilă cu austriecii şi englezii, iar ulterior s-a simţit vinovat că nu-i acordase mai multă atenţie. Harrison Crockett a murit de inimă, pe vas, la întoarcere. Liane a zburat acasă la San Francisco, fără copii, şi, veghind la catafalcul tatălui ei, a simţit o pierdere aproape insuportabilă. Ştia că viaţa n-avea să mai fie niciodată aceeaşi, fără el. Unchiul său George se pregătea deja să se mute în casa lui Harrison şi la conducerea liniei Crockett Shipping, dar unchiul era o stea foarte palidă pe orbita astrului strălucitor care fusese tatăl ei. Se bucura că nu trebuia să locuiască la San Francisco şi să-şi vadă unchiul locuind în casa lor. N-ar fi suportat să-l privească pe bătrânul burlac ursuz şi îndărătnic continuând viaţa tatălui ei şi schimbând toate vechile obiceiuri. A plecat din San Francisco peste o săptămână, cu un sentiment de regret comparabil doar cu ceea ce simţise la moartea lui Odile. Era recunoscătoare să se întoarcă acasă, la Armand, la copiii ei, şi să se azvârle din nou în viaţa ambasadei, alături de el. Din acel moment începând, avea să se simtă tot mai puţin legata de ţara ei. O ţinuse legată de State tatăl său, iar acum toate acestea se mistuiseră. Soarta dorise ca Harrison s-o părăsească, deşi ar fi vrut mult să rămână în viaţă, iar acum nu mai conta decât locul unde se aflau fiicele şi soţul ei, şi viaţa sa împreună cu aceştia.   [1] Este vorba de prima apariţie în lumea mondenă a unei tinere fete.   [2] Ziua Muncii, celebrată în prima zi de luni din septembrie    

Hotel Vendome de Danielle Steel Capitolul 1   Atmosfera din holul de la intrarea în hotelul Vendôme de pe East 69th Street din New York era una în care se îmbina eleganţa ireproşabilă cu meticulozitatea detaliilor. Pardoseala de marmură în carouri albe şi negre era imaculată, traverse roşii erau aşternute imediat ce cădea afară un strop de ploaie, decoraţiile de pe pereţi erau rafinate, iar enormul candelabru de cristal din hol amintea de cele mai frumoase palate din Europa. Hotelul era mult mai mic decât clădirile din care fusese inspirat, dar călătorilor cu experienţă li se părea asemănător cu Ritz din Paris, unde proprietarul hotelului Vendôme lucrase ca secretar al directorului timp de doi ani, pe când făcea practică în cele mai bune hoteluri din Europa. Hugues Martin, un bărbat de 40 de ani, fusese absolvent al ilustrei şi respectatei şcoli de hotelieri din Lausanne, Elveţia, iar hotelul din Upper East Side, de pe Insula Manhattan, era visul său. Nici acum nu-i venea să creadă ce noroc avusese, cum îi ieşiseră toate atât de bine cu cinci ani în urmă. Tatăl său, bancher în Elveţia, şi mama lui, amândoi ţinând la fel de mult la tradiţie, fuseseră şocaţi când îi anunţase că vrea să facă şcoala de hotelieri. Se trăgea dintr-o familie de bancheri, care credeau că a conduce un hotel sau a lucra într-unul era ceva degradant, de aceea îl dezaprobau cu atâta vehemenţă. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-l descurajeze, dar în zadar. După cei patru ani de studii la şcoala din Lausanne, a făcut practică şi a ocupat posturi de o oarecare importanţă la Hotel du Cap, din Cape d’Antibes, la Ritz, din Paris, şi la Claridge’s, din Londra, ba chiar a lucrat o scurtă perioadă şi la Peninsula Hotel din Hong Kong. Atunci şi-a dat seama că dacă ar fi să deţină un hotel, dorea ca acesta să fie undeva în Statele Unite. Hugues a lucrat la Plaza din New York înainte ca acesta să se închidă pentru lucrări extinse de renovare, crezând pe atunci că se afla încă la ani-lumină distanţă de împlinirea visului său. Apoi, întâmplarea a făcut să fie scos la vânzare hotelul Mulberry, o mică unitate hotelieră demodată, neglijată de ani buni, care nu fusese niciodată considerată elegantă, în ciuda poziţiei sale perfecte. Când a auzit de acest hotel, Hugues şi-a numărat toţi banii pe care îi economisise, a luat toate împrumuturile pe care le putea obţine atât la New York, cât şi în Elveţia, adăugând modesta lui moştenire, pe care o pusese deoparte şi o investise, şi putând astfel să achiziţioneze clădirea. Reuşise s-o facă, ipotecând-o. Şi aşa a fost Hugues în stare să cumpere Mulberry şi să realizeze lucrările de renovare necesare, care au durat doi ani. La sfârşitul acestora a luat naştere hotelul Vendôme, spre uimirea newyorkezilor, mulţi dintre ei afirmând că n-au observat până atunci să existe vreun hotel în acea zonă. În anii 1920, clădirea fusese un mic spital privat, fiind transformată, în anii 1940, într-un hotel cu decoraţii de un prost gust înfiorător. După renovare, fiecare centimetru din Vendôme devenise superb, iar serviciile, de cea mai bună calitate. Hugues adusese maeştrii bucătari din toată lumea pentru restaurant, care şi-a câştigat repede o mare popularitate. Directorul de vânzări era un as în profesia lui, aşa că toată lumea a fost de acord că şi departamentul de room-service mergea ca pe roate. În primul an de funcţionare, hotelul s-a bucurat de un succes neaşteptat şi a primit rezervări, cu multe luni înainte, de la turiştii din întreaga lume, care vizitau metropola. Apartamentul prezidenţial era unul dintre cele mai frumoase din oraş. Hotelul Vendôme era o bijuterie de mare preţ, cu apartamente minunat decorate şi camere cu şeminee, stucatură şi tavane înalte. Clădirea era orientată spre sud, aşa că soarele intra în majoritatea camerelor, iar Hugues alesese cele mai frumoase porţelanuri, cristaluri şi draperii, dar şi toate piesele vechi pe care şi le putea permite, precum marele candelabru din holul recepţiei, cumpărat din Geneva, la licitaţia casei Christie’s. Provenea dintr-un castel francez de lângă Bordeaux şi era în perfectă stare. Hugues îşi conducea hotelul de 120 de camere cu o precizie de ceasornic elveţian, cu un zâmbet cald pe buze, dar şi cu o mână de fier. Angajaţii săi, care se remarcau prin discreţie şi profesionalism, reţineau numele tuturor clienţilor şi îşi notau doleanţele şi pretenţiile fiecărui oaspete important. În ultimii trei ani, toate acestea au făcut din Vendôme cel mai renumit hotel-boutique din New York. Din clipa în care intrai în hol, îţi dădeai seama că este un loc de excepţie. În dreptul uşii batante stătea un tânăr însărcinat cu cărarea bagajelor, îmbrăcat într-o uniformă inspirată după cele de chasseurs[1] purtate la Ritz: pantaloni bleumarin, un sacou scurt, câteva bentiţe aurite la guler şi o mică pălărie rotundă înclinată şic, cu un şnur care se lega sub bărbie. Pentru a satisface dorinţele clienţilor, exista o armată de astfel de băieţi şi o echipă de recepţioneri extrem de bine pregătiţi. Toţi se mişcau repede să-şi servească clienţii, şi întregul personal era gata să le împlinească orice dorinţă, fie ea mai mare sau mai mică. Hugues era perfect conştient de importanţa serviciilor. Secretarii directorului purtau fracuri negre şi pantaloni în dungi, această îmbrăcăminte fiind inspirată tot după cea de la Ritz. Hugues însuşi era disponibil zi şi noapte, purtând un costum bleumarin, o cămaşă albă şi o cravată Hermes de culoare închisă, şi avea o memorie extraordinară în privinţa oricărui oaspete al hotelului. De câte ori era posibil, îi întâmpina personal pe clienţii importanţi. Era un proprietar de hotel desăvârşit, căruia nu-i scăpa niciun amănunt. Şi se aştepta de la şefii de departamente să aplice standardele stabilite de el. Oaspeţii hotelului continuau să vină aici atât pentru calitatea serviciilor, cât şi pentru ambianța luxoasă. În plus, hotelul era plin de flori exotice, iar spa-ul său era unul dintre cele mai bune din oraş. Aproape că nu exista serviciu pe care să nu-l ofere, atâta timp cât nu încălca legea şi normele bunei-cuviinţe. Şi, în pofida obiecţiilor pe care le aveau părinţii lui, Hugues simţea că ar fi fost mândri de el în adâncul sufletului lor. Le folosise banii cu chibzuinţă, iar hotelul avusese un asemenea succes în primii trei ani, că aproape scăpase de datorii. Nici nu era de mirare, din moment ce Hugues lucra zi şi noapte să-l menţină la un nivel corespunzător. În ceea ce priveşte viaţa lui personală însă, îl costase mult această reuşită: îl părăsise soţia, iar acesta era unul dintre subiectele preferate de bârfă, atât ale personalului, cât şi ale clienţilor. Cu nouă ani în urmă, pe când lucra la Claridge’s din Londra, o întâlnise pe Miriam Vale, supermodelul de faimă internaţională, o femeie de o frumuseţe fără cusur. Şi, ca toţi ceilalţi, pusese ochii pe ea, fiind vrăjit din clipa în care o cunoscuse. Avusese faţă de ea o atitudine extrem de respectuoasă, de adevărat profesionist, ca de altfel faţă de toţi clienţii hotelurilor unde lucrase, dar Miriam era o fată de 23 de ani, care îi dăduse de înţeles că îl doreşte, iar el se îndrăgostise nebuneşte de ea. Era americancă, aşa că, după un timp, o urmase la New York. Fusese o perioadă încântătoare din viaţa lui, în care acceptase un post de mai mică importanţă la Plaza, ca să fie în acelaşi oraş cu ea şi să-şi continue povestea de dragoste. Spre uimirea lui, ea îl iubea la fel de mult, aşa că s-au căsătorit peste şase luni. Nu fusese niciodată mai fericit în toată viaţa lui ca în aceşti primi ani petrecuţi cu ea. După optsprezece luni de la căsătorie, s-a născut fiica lor, Heloise, iar Hugues îşi adora soţia şi fetiţa. Tremura când o spunea, de teamă să nu-i mânie pe zei, dar era convins că avea o viaţă minunată. Era un bărbat devotat căminului său. În ciuda tuturor tentaţiilor întâlnite în industria hotelieră, era un soţ îndrăgostit până peste urechi de nevasta lui, căreia îi era credincios. Ea şi-a continuat cariera de model şi după naşterea lui Heloise, în timp ce tot personalul de la Plaza o iubea şi o răsfăţa pe fetiţă şi îi tachina pe părinţii ei pentru numele pe care i-l dăduseră. Hugues îi asigurase cu toată sinceritatea că o botezase după străbunica sa şi că nu va rămâne pentru totdeauna la Plaza, deci nu exista niciun motiv să nu folosească acest nume. Heloise avea doi ani când cumpărase hotelul Mulberry şi îl transformase în Vendôme. Pe atunci avea tot ce îşi dorea, o soţie şi o fetiţă pe care le iubea şi propriul său hotel. Miriam manifestase mult mai puţin entuziasm faţă de proiect şi se plânsese amarnic că îi va răpi lui Hugues prea mult timp, dar visul lui fusese întotdeauna să deţină un hotel, unul care să fie creaţia sa. Părinţii lui fuseseră şi mai puţin încântaţi de Miriam decât de cariera lui în domeniul hotelier. Aveau mari îndoieli că o fată răsfăţată de 23 de ani, uimitor de frumoasă şi model recunoscut pe plan internaţional, putea fi o soţie potrivită pentru el, dar Hugues o iubea din tot sufletul şi nu avea niciun fel de îndoieli. Aşa cum se şi aşteptase, lui Hugues i-au trebuit doi ani ca să renoveze hotelul. Depăşise doar un pic bugetul, iar rezultatul final corespundea pe deplin aşteptărilor. El şi Miriam erau căsătoriţi de şase ani, Heloise avea patru ani când s-a deschis hotelul Vendôme, iar Miriam a acceptat bucuroasă să pozeze pentru câteva dintre reclamele lor. Faptul că proprietarul era însurat cu Miriam Vale îi dădea hotelului o notă aparte, şi mai ales clienţii bărbaţi sperau întotdeauna să o zărească în hol sau la bar. În schimb, o vedeau mult mai des pe fetiţa ei de patru ani, Heloise, urmându-şi tatăl, ţinută de mână de una dintre cameriste, spre încântarea tuturor. Acum nu mai era Heloise de la Plaza, ci Heloise de la Vendôme, şi devenise un fel de mascotă a hotelului, fiind evident că era mândria şi bucuria vieţii tatălui ei. Greg Bones, celebrul star rock, notoriu pentru problemele sale de comportament, a fost unul dintre primii clienţi cazaţi în apartamentele de lux care s-a îndrăgostit de hotel. Hugues nu era prea încântat de asta, pentru că Bones avea obiceiul de a devasta camerele de hotel şi de a stârni agitaţie oriunde stătea, dar s-a purtat surprinzător de bine la Vendôme, spre uşurarea proprietarului. Iar personalul era cât se poate de pregătit să satisfacă toate cerinţele şi chiar capriciile clienţilor. În a doua zi a sejurului, după o şedinţă foto, Greg s-a întâlnit la bar cu Miriam, înconjurată de asistenţii ei, de editori de reviste, de stilişti şi de un renumit fotograf. În acea după-amiază, tocmai terminaseră un pictorial de 12 pagini pentru revista Vogue şi, imediat ce l-au recunoscut pe Greg Bones, l-au şi invitat la masa lor. Totul s-a desfăşurat repede între ei. Miriam şi-a petrecut aproape întreaga noapte ce a urmat în apartamentul lui Greg, în timp ce Hugues o credea plecată în oraş. Cameristele ştiau foarte bine unde era şi ce făcea – chelnerii de la room-service aflaseră ce se petrecea când Greg comandase şampanie şi caviar la miezul nopţii. Zvonul se răspândise printre membrii personalului cu repeziciunea cu care se întinde focul într-o pădure. Pe la sfârşitul săptămânii, a ajuns şi la urechile lui Hugues. Nu ştia dacă era mai bine să aibă o discuţie cu ea sau să spere că lucrurile vor trece de la sine. Hugues, Miriam şi Heloise îşi aveau propriul apartament cu un etaj mai jos faţă de cele două apartamente de lux, iar personalul de pază al hotelului ştia foarte bine că Miriam se strecura pe scara de serviciu să se vadă cu Greg ori de câte ori Hugues se afla în biroul său. Era o situaţie extrem de stânjenitoare pentru Hugues, care nu voia să-i ceară celebrului star rock să părăsească hotelul. Ar fi ieşit un scandal public. În schimb, şi-a implorat nevasta să-şi vină în fire şi să se poarte decent, î-a sugerat să plece undeva pentru câteva zile, ca să pună capăt acestei nebunii, dar când Bones a părăsit hotelul, ea l-a însoţit la Los Angeles în avionul lui particular. L-a lăsat pe Hugues cu Heloise şi a promis că se întoarce în câteva săptămâni, spunând că trebuia să-şi consume relaţia cu Bones şi rugându-şi soţul s-o înţeleagă. Lui Hugues i s-a frânt inima şi s-a simţit umilit, dar nu voia să-şi piardă nevasta. Spera că dacă o lăsa în voia ei, îi va trece repede această pasiune oarbă. Miriam avea 29 de ani, iar el credea că îi va veni până la urmă mintea la cap. O iubea şi aveau un copil împreună, dar se scria deja despre relaţia lor în toate tabloidele şi în rubrica de scandal din New York Post. A fost o umilinţă îngrozitoare pentru Hugues atât în faţa personalului din hotelul său, cât şi în faţa întregului oraş. Hugues i-a spus lui Heloise că mama ei trebuise să plece să lucreze, lucru pe care îl putea înţelege o fetiţă de patru ani. Dar i-a fost greu să-i îndruge aceeaşi minciună şi când Miriam nu s-a mai întors acasă. Iar după trei luni, Miriam i-a transmis de la Londra, unde se afla cu Greg Bones, că va începe procedurile de divorţ. A fost cel mai groaznic moment din viaţa lui şi, cu toate că purtarea faţă de clienţi i-a rămas neschimbată, fiind mereu atent şi zâmbitor cu ei în acei trei ani, cei care îl cunoşteau bine şi-au dat seama că nu va mai fi niciodată acelaşi. Era mult mai detaşat, serios, părea profund afectat şi cu gândul aiurea, deşi îşi punea o mască surâzătoare în faţa personalului şi a clienţilor. Hugues fusese de o discreţie desăvârşită de la divorţ încoace. Secretara lui şi unii dintre şefii de departamente aflaseră totuşi de aventurile pe care le avea din când în când cu cliente din hotel sau cu femei rafinate şi realizate în carieră, de prin oraş. Era unul dintre cei mai doriţi burlaci din New York, primea invitaţii peste tot, dar nu le accepta decât rareori. Prefera să rămână în umbră şi să nu se ştie nimic despre viaţa lui personală. Îşi petrecea majoritatea timpului la hotel, care era pe primul plan pentru el, cu excepţia fiicei sale, care era mai presus de acesta. Nu avusese nicio relaţie stabilă de când îl părăsise Miriam şi nici nu-şi dorea aşa ceva. Credea că trebuie să-ţi sacrifici viaţa personală dacă vrei să conduci un hotel aşa cum trebuie. Era aproape întotdeauna acolo, supraveghind totul şi muncind un număr impresionant de ore, de cele mai multe ori ţinându-se deoparte pentru a asigura cele mai bune condiţii de desfăşurare a activităţii Hôteliére. La o lună după pronunţarea divorţului, Miriam s-a căsătorit cu Greg Bones, iar după un an şi jumătate de căsnicie a venit pe lume o fetiţă. Heloise nu-şi văzuse mama decât de câteva ori de când aceasta plecase de acasă, şi asta o întrista, iar Hugh era mânios pe Miriam. Era prea ocupată cu noua ei viaţă, prea obsedată de Greg şi, acum, de copil, pentru a se îngriji de fiica lor sau a o vizita mai des. Pentru ea, Heloise şi Hugues aparţineau trecutului. Îl lăsase pe Hugues să fie şi mamă şi tată pentru copilul lor. El nu-i suflase o vorbă despre asta lui Heloise, dar considera dureroasă situaţia în care se aflau amândoi. La hotel, Heloise era mereu înconjurată de înlocuitoare de mamă care o adorau – la room-service, la recepţie, apoi erau cameristele, florăreasa, coafeza şi fetele care lucrau la spa. Toată lumea o iubea pe Heloise, dar nimeni nu-i putea înlocui mama. Cel puţin avea o viaţă fericită, îşi adora tatăl, iar la şapte ani ajunsese prinţesa de la hotelul Vendôme. Obişnuiţii hotelului o cunoşteau şi îi aduceau uneori mici daruri, pentru că, datorită atenţiei pe care o acorda tatăl educaţiei şi manierelor fiicei sale, Heloise era atât adorabilă, cât şi politicoasă. Purta rochiţe drăguţe cu talie înaltă şi mâneci bufante, iar coafeza îi împletea părul lung şi roşcat în codiţe cu funde în fiecare zi când mergea la şcoală, la Lycée Français din apropiere. Tatăl ei o ducea la şcoală în fiecare dimineaţă înainte să înceapă lucrul. Mama ei o suna o dată sau de două ori pe lună, dacă îşi aducea aminte. Seara, Hugues stătea la recepţie, unde se ducea adesea după ce îşi îndeplinea celelalte sarcini, şi supraveghea holul cu privirea, salutându-i discret pe clienţi. Ştia întotdeauna exact cine era cazat în hotel. Verifica zilnic registrele de rezervări, ştia cine era acolo, când venea şi când pleca. La recepţie domnea obişnuitul calm cu care erau întâmpinaţi oaspeţii la sosire. Doamna Van Damme, o bine cunoscută văduvă aristocrată, tocmai se întorsese de la plimbarea de seară cu pechinezul ei, iar Hugues o conduse încet la lift, vorbind cu ea între timp. Anul trecut se mutase într-unul dintre cele mai spaţioase apartamente ale hotelului şi îşi adusese acolo câteva din propriile piese de mobilier, precum şi unele opere de artă. Avea un fiu în Boston care o vizita rar, aşa că ţinea foarte mult la Hugues, iar Heloise devenise pentru ea nepoata de care nu avusese niciodată parte, deoarece avea doar nepoţei, dintre care unul era de aceeaşi vârstă cu Heloise. Vorbea adesea cu Heloise în franceză, pentru că fata mergea la Lycée Français, şi îi plăcea s-o însoţească în plimbările cu pechinezul. Mergeau încet, şi doamna Van Damme îi povestea despre  copilăria ei. Heloise o adora. — Unde e Heloise? îl întrebă doamna Van Damme, zâmbindu-i prietenos în timp ce liftierul îi aştepta, iar Hugues stătea de vorbă cu ea de câteva minute. Îşi făcea întotdeauna timp pentru oaspeţi, indiferent cât de ocupat era. — Îşi face temele la ea în cameră, cel puţin aşa sper. Şi dacă nu era aşa, amândoi ştiau că fetița probabil cutreiera prin hotel, vizitându-şi prietenii. Îi plăcea la nebunie să împingă căruciorul cameristelor şi să pună în camere loţiunile şi şampoanele, iar femeile îi dădeau întotdeauna ce rămânea. — Dacă o vezi, spune-i să vină la ceai la mine când termină, zise doamna Van Damme, cu un zâmbet. Heloise accepta adesea invitaţia şi mâncau împreună sendvişuri cu castraveciori sau salată de ouă şi ecleruri de la room-service. Aveau un bucătar-şef din Anglia, care lucrase la Claridge’s şi care se ocupa acum doar de ceaiul de la ora cinci după-amiaza, recunoscut ca fiind cel mai bun din oraş, chiar dacă maestrul bucătar era un francez pe care Hugues îl recrutase personal. Se implica în toate aspectele hotelului, fie ele „vizibile” sau ascunse de ochii clienţilor. Acest lucru făcea din hotelul Vendôme un loc într-adevăr deosebit. Tot personalul, în frunte cu Hugues, era pregătit să ofere servicii personalizate. — Vă mulţumesc foarte mult, doamnă Van Damme, spuse Hugues cu multă politeţe şi cu o faţă zâmbitoare, pe când venea liftul. După aceea, se întoarse în hol şi se gândi la fiica lui, sperând că îşi face temele, aşa cum afirmase el. Avea şi alte lucruri pe cap, deşi arăta aşa de relaxat că nimeni n-ar fi putut bănui ce agitaţie era în acel moment la subsol. Primiseră mai multe telefoane de la clienţi de când fuseseră nevoiţi să închidă apa acum o oră la majoritatea etajelor. Au explicat că se făceau nişte reparaţii de rutină, iar centralistele şi recepţionerii îi asigurau pe toţi cei care sunau că vor avea apă într-o oră. Dar adevărul era că se spărsese o ţeavă de la subsol, aşa că toţi inginerii şi instalatorii din hotel se străduiau să remedieze problema, iar cu câteva minute înainte fusese chemată şi o echipă de instalatori din oraş. Hugues părea calm când asigura zâmbind pe toată lumea că lucrurile vor reveni în curând la normal. Văzându-l, nu puteai să te îndoieşti că nu ar fi avut situaţia sub control. Îi spunea în treacăt fiecărui oaspete care sosea că apa e temporar oprită, adăugând că defecţiunea se va remedia în foarte scurt timp. De asemenea, îl întreba dacă nu avea nevoie de ceva de la room-service. Nu-i spunea, dar nu avea de gând să-i ia vreun ban pentru asta, căci era un fel de compensaţie pentru lipsa apei şi inconvenientele ce derivau din această defecţiune. Preferase să stea el însuşi în holul de la intrare, pentru ca nou-veniţii să aibă senzaţia că totul e în regulă. Tot ce spera era ca ţeava spartă să fie găsită şi reparată cât mai repede cu putinţă. Mai sperau cu toţii şi că departamentul de room-service nu va fi obligat să închidă; în bucătăria principală, apa se ridicase deja la înălţimea de 15 centimetri, aşa că tot personalul de care nu era neapărat nevoie fusese trimis să dea o mână de ajutor în subsol. În holul de la intrare nu se vedea niciun semn de inundaţie. Hugues intenţiona să se ducă la subsol să vadă care mai era situaţia. Din câte i se spusese, nivelul apei creştea acolo. Cu toate lucrările de renovare, era totuşi un hotel vechi. În timp ce Hugues le ura bun-venit unui aristocrat spaniol şi soţiei sale, tocmai sosiţi din Europa, în subsol situaţia se agrava. Oricine care vedea calmul şi eleganţa ce domneau în holul de la recepţie nu putea bănui dezastrul de la nivelul inferior. În subsol oamenii ţipau, nivelul apei se ridica şi ţâşnea în şuvoaie dintr-un perete, iar inginerii înaintau cu greu prin apă, uzi din cap până în picioare. Patru instalatori încercau să repare conducta şi toţi cei şase ingineri ai hotelului fuseseră mobilizaţi. Mike, inginerul-şef, era aproape de locul din care ţâşnea şuvoiul şi se chinuia să găsească spărtura. Avea în jurul taliei o centură cu unelte şi, pe când încerca să le folosească, o voce din spatele lui îi sugeră s-o întrebuinţeze pe cea mai mare. El se întoarse mirat la auzul acelei voci cunoscute care acoperea hărmălaia şi o văzu pe Heloise uitându-se la el cu interes. Era în apă până la genunchi, purtând un bikini roşu şi un fulgarin galben şi arătând înspre cea mai mare cheie fixă. — Cred c-ar trebui s-o foloseşti pe cea mare, zise ea calmă, stând foarte aproape de el, cu ochii ei verzi, mari, şi cu părul roşcat şi strălucitor împletit încă în codiţe. El observă că era în apă cu picioarele goale. — E-n regulă, admise inginerul, dar, te rog, du-te mai încolo. Nu vreau să te lovesc din greşeală. Ea încuviinţă cu un aer foarte serios şi apoi îi zâmbi. Avea pistrui şi îi căzuseră ambii dinţi de lapte din faţă. — Dacă va trebui, ştiu să înot, Mike, îl linişti ea. — Sper că n-o să fie nevoie, spuse el, scoţând din centură cea mai mare cheie, pe care avusese oricum de gând s-o folosească. Orice se petrecea în hotel, Heloise voia să fie întotdeauna de faţă. Îi plăcea în mod deosebit să-şi petreacă timpul cu inginerii. Îi arătă lui Mike unde se va duce şi se îndreptă ascultătoare spre un loc mai înalt, începând să discute cu bucătăresele care veniseră să vadă cu ce pot fi de folos. Apoi au sosit instalatorii din oraş şi au trecut cu greu prin apa înaltă pentru a se alătura celorlalţi. Veniseră în subsol şi mai mulţi hamali, ca să scoată navetele cu vinuri scumpe din pivniţe, iar personalul de la bucătărie le dădea o mână de ajutor. După o jumătate de oră de eforturi, inginerii şi instalatorii au reuşit să găsească locul din care curgea apa, au închis valvele, şi instalatorii au continuat să repare conducta. Atunci, Heloise s-a întors prin apă la Mike, l-a bătut pe umăr şi i-a spus că făcuse o treabă grozavă. El a râs, s-a uitat în jos la ea, a ridicat-o în braţe, a dus-o la bucătarii cu bonetele lor albe şi înalte pe cap, cu haine complet albe şi pantaloni cadrilaţi, care stăteau în uşa bucătăriei, şi a pus-o jos. — Dacă ţi se întâmplă ceva, domnişorică, mă omoară tatăl tău. Te rog să stai aici. Ştia că degeaba îi spunea ce să facă. Heloise nu rămânea mult timp în acelaşi loc. — N-am ce face aici, se plânse ea. La room-service toţi sunt ocupaţi. Nu trebuie să-i deranjez. Ştia că nu trebuie să le stea în drum la orele de vârf. Până atunci, la recepţie zbârnâiseră telefoanele. Oamenii care voiau să se îmbrace pentru cină descopereau că nu aveau apă să facă o baie sau un duş, ori, dacă sunau la room-service, li se spunea că sunt foarte aglomeraţi, aşa că trebuiau să amâne comenzile, însă hotelul le oferea gratis vin şi alte băuturi. Hugues ştia că o defecţiune ca aceasta putea să afecteze serios reputaţia hotelului, dacă nu se proceda cu tact şi inteligenţă, aşa că îi sună personal pe clienţii cei mai importanţi pentru a-şi cere scuze şi îi ceru şefului de la serviciul de aprovizionare să le mai trimită în camere încă o sticlă de şampanie Cristal, fiind, de asemenea, pregătit să aplice o reducere pentru fiecare cameră afectată în acea seară. Ştia că are să-l coste, dar l-ar fi costat, în timp, şi mai mult dacă nu o făcea. În orice hotel pot surveni probleme, dar modul în care erau rezolvate făcea diferenţa între un hotel de mâna a doua şi unul de lux ca Vendôme, care era ceea ce se numeşte un „palat” în Europa. Până acum, niciunul dintre clienţi nu se înfuriase pe cei din personal, oamenii erau doar puţin iritaţi, dar şi mulţumiţi de vinul şi şampania din partea casei. Trebuiau să procedeze cât de bine puteau în această seară, iar în zilele următoare vor trebui să facă eforturi şi mai mari să înlocuiască ţeava spartă. În momentul de faţă, tot ce le trebuia era suficientă apă în hotel, pentru ca lucrurile să revină la normal. După trei sferturi de oră, Hugues reuşi să părăsească recepţia şi să coboare la subsol ca să vadă ce se întâmpla acolo. Se puseseră deja în funcţiune pompele pentru a se evacua apa, iar proprietarul a fost întâmpinat cu urale. Instalatorii fuseseră în stare să facă ce trebuia ca să izoleze conducta şi să dea drumul din nou la apă. Personalul de la room-service se dădea peste cap să trimită clienţilor sticle de vin şi şampanie. Heloise dansa prin apă în fulgarin şi bikini, zâmbind fericită cu gura deschisă, în care se vedea că îi lipseau doi dinţi din faţă, şi bătând din palme. În clipa când şi-a văzut tatăl, croindu-şi drum prin apă spre el, acesta a privit-o cu tristeţe. Nu era încântat s-o vadă aici, dar nici surprins, iar bucătarii cu care stătuse ea de vorbă au pufnit toţi în râs. Heloise era mereu acolo unde se întâmpla ceva, exact ca tatăl ei. Făcea parte din hotel la fel de mult ca Hugues. — Ce faci acolo? o întrebă tatăl ei, vrând să pară sever, dar fără prea mult succes. Arăta aşa drăguţ că îi era greu să fie supărat pe ea, ceea ce se întâmpla de altfel foarte rar, deşi se mândrea că e sever cu ea. Dar nu reuşea aproape niciodată. Doar privind-o, i se înmuia inima, iar dinţii din faţă, care îi căzuseră, o făceau de-a dreptul irezistibilă şi lui îi venea să râdă văzând-o în costumul ei de baie roşu şi cu fulgarinul galben pe ea. Se îmbrăcase potrivit împrejurărilor. Întrucât mama ei o părăsise, el era acela care o pregătea dimineaţa pentru şcoală. — Am coborât să văd cum pot să fiu de ajutor, spuse ea, cu mult simţ practic. Mike a făcut o treabă excelentă. Mie nu mi-a mai rămas nimic de făcut. Ridică din umeri în timp ce tatăl ei râdea. Toţi spuneau că fata lui are un aer european. — Asta-i foarte bine, îi zise el lui Heloise, făcând eforturi să nu râdă din nou. Dacă ai fi tu inginer-şef, am da de belea. Zicând acestea, o duse înapoi în bucătărie, apoi reveni ca să-şi felicite instalatorii şi inginerii pentru ceea ce făcuseră. Era întotdeauna abil în relaţiile cu personalul, aşa că membrilor acestuia le plăcea să lucreze cu el, deşi era dur câteodată. Aştepta multe de la ei, ca şi de la sine însuşi, şi toţi erau de acord că îşi comanda bine nava. Asta se întâmpla datorită pregătirii sale profesionale: ştia să-i mulţumească pe clienţii hotelului, cărora le oferea servicii excelente cât timp stăteau la Vendôme, hotel pe care îl conducea în aşa fel încât totul să fie perfect. Când se întoarse în bucătărie, Heloise mânca un fursec şi discuta în franceză cu şeful raionului de patiserie. El îi făcea întotdeauna macarons[2] franţuzeşti, pe care şi le lua în pacheţelul pentru şcoală. — Dar temele, domnişoară? Ce-i cu ele? o întrebă tatăl ei pe un ton serios, iar Heloise făcu ochii mari şi scutură din cap. — N-am niciuna, tăticule. — Oare să te cred? Se uită îngrijorat în ochii ei mari şi verzi. — Le-am făcut pe toate înainte să vin aici. Îl minţea, o cunoştea foarte bine. Prefera să se învârtă prin hotel decât să stea singură în camera ei şi să-şi facă temele pentru şcoală. — Te-am văzut la mine în birou făcând ghirlande din hârtie după ce ai venit de la şcoală. Ar fi bine să mai verifici. — Ei bine, poate mai am un pic de făcut la matematică, recunoscu ea uşor ruşinată pe când el o lua de mână şi o conducea la liftul de serviciu. Îşi scosese saboţii roşii când intrase în apă şi acum şi-i puse în picioare ca să urce la etaj. Imediat ce au ajuns în apartament, Hugues îşi schimbă costumul şi pantofii. Pantofii şi manşetele pantalonilor îi erau îmbibate cu apă după vizita scurtă pe care o făcuse la subsol. Era un bărbat înalt, zvelt, cu părul aproape negru şi aceeaşi ochi verzi ca ai lui Heloise. Mama ei era o blondă de aceeaşi înălţime, cu ochi albaştri. Străbunica după care fusese botezată Heloise avusese părul roşcat, la fel ca fetiţa lui Hugues. Tatăl ei o înfăşură într-un prosop şi îi spuse să-şi schimbe hainele, iar după câteva minute, ea apăru din nou, în jeanşi, într-un pulover roz şi cu pantofi de balet tot roz. Lua lecţii de balet de două ori pe săptămână. Hugues dorea ca ea să ducă o viaţă de copil normal, dar era conştient că nu se întâmpla aşa. Fără mamă, copilăria ei era deja neobişnuită, aşa că întreaga ei lume era hotelul. Îi plăcea tot ce se petrecea acolo. Aruncându-i o privire tristă tatălui ei, Heloise, odată îmbrăcată, se aşeză la biroul din living şi îşi scoase manualul şi caietul de matematică. — Ai grijă să-ţi faci toată tema. Şi sună-mă când ai terminat. O să vin aici să iau cina cu tine, dar mai întâi trebuie să mă asigur că nu mai sunt probleme. — Bine, tăticule, spuse ea încet, în timp ce el pleca din apartament să se ducă la recepţie şi să vadă care era situaţia. Heloise se uită visătoare timp de câteva minute la manualul de matematică, iar apoi se duse pe vârfuri la uşă. O întredeschise şi se uită pe coridor. Avea trecere liberă. Tata trebuia să fi ajuns în holul de la intrare. Şi, cu un zâmbet de spiriduş care o făcea să arate ca o mică vrăjitoare cu pistruii şi părul ei roşu, Heloise ieşi pe furiş din apartament şi coborî pe scara de serviciu în jeanşi şi pantofi de balet roz. Ştia unde sunt cameristele ei preferate din tura de noapte. Şi, după cinci minute, le şi ajuta să împingă căruciorul cu creme, loţiuni şi şampoane, pentru a se ocupa de camerele clienţilor. Lui Heloise îi plăcea această operaţiune, când puneau pentru fiecare oaspete cutii mici cu bomboane de ciocolată de la La Maison du Chocolat. Bomboanele erau delicioase, iar Ernesta şi Maria îi dădeau întotdeauna o cutie, pe care o mânca zâmbind, după ce le mulţumea fetelor. — Avem o groază de treabă azi în subsol, le informă ea în spaniolă, pe un ton serios. O învăţaseră această limbă încă de când începuse să vorbească. Ştia bine atât franceza, cât şi spaniola înainte să împlinească cinci ani, pe lângă engleză. Hugues ţinea mult ca fiica lui să vorbească mai multe limbi. Şi el ştia italiana şi germana, întrucât era elveţian. — Aşa am auzit şi eu, îi spuse Ernesta, portoricana mămoasă, şi o îmbrăţişă. Lui Heloise îi plăcea să stea cu ea şi o luă de mână. Cred c-ai fost tare ocupată în după-amiaza asta, adăugă Ernesta cu o anumită sclipire în ochi, iar Maria, cealaltă cameristă din tura de noapte, o femeie tânără şi frumuşică, pufni în râs. Avea copii de aceeaşi vârstă cu Heloise, care o însoţeau cu plăcere când făcea camerele. Heloise îşi dorea mult compania femeilor şi se simţea singură în apartamentul cel mare. — Apa îmi ajungea până aici, spuse Heloise, punându-şi o mână deasupra genunchiului. Dar acum totul e-n regulă acolo. Ambele femei ştiau că se vor face reparaţii generale în următoarele zile. Auziseră de la ingineri. — Dar temele? o întrebă Ernesta după aceea, însă Heloise îi evită privirea, jucându-se cu şampoanele. Schimbaseră recent marca, acum era una de lux, iar fetiţei îi plăcea la nebunie cum miroseau. Ţi le-ai făcut? — Bineînţeles, îi răspunse Heloise, cu un zâmbet poznaş, în timp ce împingeau împreună căruciorul spre altă cameră, iar fetiţa îi dădea încă două şampoane. Se ţinu după ele până simţi că sosise timpul să plece. Le sărută pe amândouă şi le spuse noapte bună, apoi o luă la fugă pe scara de serviciu, exact la timp ca să se aşeze din nou la birou. Tocmai terminase ultima problemă de matematică atunci când s-a întors tatăl ei să ia cina cu ea. O comandase de la room-service, dar mai târziu ca de obicei. Ea trebuia să-şi adapteze programul după al lui, însă cina luată împreună era un ritual foarte important pentru amândoi. — Îmi pare rău că am întârziat, spuse Hugues când intră pe uşă. E multă agitaţie în seara asta la subsol, dar cel puţin toată lumea are din nou apă. Se ruga să nu se mai descopere vreo scurgere, dar treaba mergea acum, cu condiţia să facă repede reparaţiile necesare. — Ce avem la cină? întrebă Heloise, închizând manualul de matematică. — Pui, piure, sparanghel şi îngheţată, la desert. Îţi convine? o întrebă tatăl ei, privind-o cu afecţiune. — De minune, îi răspunse fetiţa cu un zâmbet şi îi înconjură gâtul cu braţele. Ea era singura femeie din viaţa lui de trei ani încoace, după ce îl părăsise Miriam. Cât timp o ţinea în braţe şi o drăgălea, sosi cina. Bucătarul-şef mai pusese şi nişte melci pentru Heloise, căci ştia că fetiţa se dădea în vânt după ei, şi profiterol la desert. Nu prea era o cină pentru un copil de vârsta ei, dar acestea erau beneficiile traiului într-un hotel. Hugues apela pentru ea la bonele din hotel şi amândoi aveau la dispoziţie toate serviciile oferite şi clienţilor, inclusiv mâncare gourmet. S-au aşezat la masa din sufrageria apartamentului şi au vorbit despre hotel, ca de obicei. Heloise l-a întrebat ce oaspeţi de marcă au mai venit şi dacă starurile de cinema urmau să sosească în curând, iar el i-a spus pe scurt ce făcuse în acea zi, în timp ce ea îl privea admirativ. Lui îi plăcea s-o înveţe de toate despre hotel. Astfel, având-o pe scumpa lui Heloise şi hotelul de care să se ocupe, Hugues nu mai simţea nevoia de nimic altceva în viaţă; şi nici Heloise. Amândoi trăiau într-o lume ferită de griji, care li se potrivea de minune. Ea îşi pierduse mama, şi el, soţia, dar erau împreună, ceea ce părea să fie acum mai mult decât suficient. Când se gândea la viitor, lui Hugues îi plăcea să creadă că, după ce va mai creşte fiica sa, vor conduce hotelul împreună. Până atunci, se mulţumeau să-şi ducă viaţa în hotelul pe care îl visase el.     [1] Vânători (fr.)   [2] Pricomigdale umplute, de obicei, cu cremă de ciocolată (n.tr.)  

Ecouri de Danielle Steel  Capitolul 1   Beata Wittgenstein se plimba cu părinţii ei pe malul lacului Leman în lumina leneşă a după-amiezii de primăvară. Soarele ardea puternic, iar aerul străbătut neîncetat de insecte şi de păsări nu era înviorat de nicio pală de vânt. Beata şi sora ei mai mică, Brigitte, veniseră împreună cu mama lor la Geneva ca să stea acolo peste vară. Beata tocmai împlinise douăzeci de ani, iar sora ei era cu trei ani mai mică. Războiul începuse în urmă cu treisprezece luni, în vara precedentă, iar anul acesta tatăl lor dorise ca ele să-şi petreacă vacanţa în afara Germaniei. Era sfârşitul lui august 1915 şi venise şi el să le ţină companie preţ de o lună. Cei doi băieţi ai familiei, înrolaţi în armată, reuşiseră la rândul lor să capete o permisie de o săptămână. Horst avea douăzeci şi trei de ani şi era locotenent la statul-major divizionar de la München. Ulm era căpitan în Regimentul 105 de infanterie, parte a Diviziei a XIII-a din Armata a Patra. Tocmai împlinise douăzeci şi şapte de ani în săptămâna pe care o petrecuse la Geneva cu familia. Fusese un miracol faptul că se putuseră întâlni cu toţii. Războiul părea să-i devoreze pe toţi tinerii germani, aşa că Beata şi mama ei erau mereu îngrijorate pentru cei doi băieţi. Tatăl le spunea că totul avea să se termine curând, dar departe de auzul femeilor discursul său era complet diferit. Bărbaţii păreau să fie mult mai conştienţi de aspectul sumbru al vremurilor care urmau. Brigitte, pe de altă parte, era foarte supărată că nu se mai găseau tineri frumoşi cu care să poată flirta. De când era mică, nu vorbea decât despre măritiş. Se îndrăgostise recent de unul dintre prietenii lui Horst de la universitate, iar Beata era convinsă că frumoasa ei soră mai mică avea să se logodească în iarna următoare. Beata nu avea astfel de interese sau de intenţii. Ea fusese întotdeauna cea liniştită şi serioasă şi o interesau mult mai mult studiile decât să-şi găsească un bărbat. Tatăl ei spusese întotdeauna că era o fiică perfectă. Nu se certaseră decât atunci când ea insistase să meargă la universitate, la fel ca fraţii ei. În opinia capului familiei, era o idee absurdă. Deşi el însuşi era o persoană instruită, nu credea că un asemenea nivel de educaţie era necesar pentru o femeie. Nu se îndoia că, în scurt timp, ea avea să se mărite şi să aibă grijă de soţ şi de copii, deci frecventarea cursurilor universitare ar fi fost absolut inutilă. Fraţii Beatei şi prietenii lor erau simpatici, iar sora ei era frumoasă şi obişnuia să flirteze. Beata se simţise întotdeauna diferită, prin felul său liniştit de a fi şi pasiunea ei pentru studii. Într-o lume perfectă, i-ar fi plăcut să fie profesoară, dar când spunea acest lucru, fraţii ei râdeau de ea. Brigitte spunea că doar fetele sărace se făceau profesoare sau guvernante, iar fraţii ei adăugau că doar urâtele se gândeau la o asemenea meserie. Le plăcea să o necăjească, deşi Beata nu era nici săracă, nici urâtă. Tatăl ei deţinea una dintre cele mai importante bănci din Köln. Aveau o casă mare şi frumoasă în cartierul Fitzengraben, iar mama ei, Monika, era bine cunoscută în oraş nu numai pentru frumuseţea sa, ci şi pentru îmbrăcămintea elegantă şi bijuteriile pe care le etala. Asemenea Beatei, era o femeie liniştită. Monika se măritase cu Jacob Wittgenstein la şaptesprezece ani şi fusese fericită cu el în cei douăzeci şi opt de ani de căsnicie. Căsătoria fusese aranjată de familiile celor doi şi se dovedise a fi o idee bună. La momentul respectiv, însemnase unirea a două averi considerabile, pe care Jacob le sporise în timp. Conducea afacerile băncii cu o mână de fier şi cu un spirit clarvăzător. Tot ceea ce ţinea de familia Wittgenstein sugera soliditate. Singurul element imprevizibil din viaţa lor de acum era cel care-i preocupa pe toţi în acea perioadă: războiul. Vacanţa din Elveţia reprezentase o oază de linişte, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. De obicei, îşi petreceau verile în Germania, la mare, însă anul acesta Jacob insistase să plece toţi în străinătate în lunile iulie şi august. Vorbise cu un general pe care-l cunoştea bine şi îi ceruse favoarea enormă de a-i avea în permisie pe ambii fii. Generalul luase, cu discreţie, măsurile de rigoare. Familia Wittgenstein, de origine evreiască, era posesoarea unei averi imense şi a unei puteri pe măsură. Beata era conştientă de acest fapt, însă nu-i acorda o atenţie deosebită. O interesau mult mai mult studiile. Deşi uneori Brigitte era nemulţumită de constrângerile impuse de ortodoxie, Beata, în stilul său discret, era profund religioasă, spre bucuria tatălui său. El însuşi, în tinereţe, îşi şocase familia spunând că dorea să devină rabin. Reacţia paternă fusese fără echivoc, aşa că, la momentul oportun, se alăturase băncii familiale împreună cu tatăl său, cu fraţii, unchii şi bunicul său. Aceasta era o tradiţie de familie şi, cu toate că tatăl lui Jacob avea mare respect pentru viaţa religioasă, nu intenţiona să-şi sacrifice fiul. Ascultător, Jacob începuse să lucreze la bancă şi se căsătorise la puţin timp după aceea. Acum avea cincizeci de ani, fiind cu cinci ani mai în vârstă decât soţia sa. Întreaga familie era de acord că decizia de a petrece vara în Elveţia fusese una fericită. Familia Wittgenstein avea acolo mulţi prieteni, astfel că petrecerile se ţineau lanţ. Jacob îi cunoştea pe toţi bancherii din Elveţia şi îşi vizitase cunoştinţele din Lausanne şi din Zürich. Oricând era posibil, fetele îi însoţeau. Cât fuseseră acolo Horst şi Ulm, petrecuseră cât mai mult timp împreună cu ei. La întoarcere, Ulm avea să plece pe front, iar Horst rămânea la cartierul general divizionar din München. Părea foarte satisfăcut de această situaţie. În pofida educaţiei serioase pe care o primise, Horst era un playboy în toată regula. El şi Brigitte aveau mult mai multe în comun unul cu celălalt decât avea oricare din ei cu Beata. Rămăsese în urma celorlalţi, păşind încet pe malul lacului. Fratele ei mai mare, Ulm, se întoarse şi i se alătură. Poate pentru că avea cu şapte ani mai mult, o protejase întotdeauna şi îi respecta personalitatea retrasă. — La ce te gândeşti, Bea? Pari foarte serioasă, chiar melancolică. De ce nu stai cu noi? Mama şi sora lor se aflau cu mult în faţă şi vorbeau despre modă şi despre bărbaţii care îi plăcuseră lui Brigitte la petrecerile săptămânii precedente. Bărbaţii din familie vorbeau despre singurele subiecte care-i interesau, anume războiul şi banca. După război, Ulm avea să lucreze din nou la bancă, al cărei angajat era de patru ani. Tatăl lor spusese că Horst trebuia să se aşeze la casa lui şi să li se alăture. Horst promisese că, de îndată ce se termina războiul, intenţiona să facă acest lucru. În urmă cu un an, când se deschiseseră ostilităţile, avea doar douăzeci şi doi de ani şi îşi asigurase tatăl că, la final, avea să fie gata de muncă. Jacob proclamase în repetate rânduri că sosise momentul ca Ulm să se căsătorească. Singurul lucru pe care îl aştepta de la copiii lui sau, de fapt, de la orice persoană aflată în imediata sa apropiere era să-l asculte. Avea aceleaşi aşteptări şi din partea soţiei, iar ea nu-l dezamăgise niciodată. Nici copiii nu-l dezamăgiseră, cu excepţia lui Horst, care nu se lăsase atras de muncă până să între în armată. Pe deasupra, în clipa aceea, căsătoria era ultimul lucru la care îi stătea capul. De fapt, singura interesată de această perspectivă era Brigitte. Beata încă nu întâlnise un bărbat care să-i fure minţile. Deşi era de părere că mulţi celibatari din cercul părinţilor ei arătau bine, majoritatea celor tineri păreau ignoranţi, iar cei mai maturi o speriau un pic şi, deseori, îi păreau prea sumbri. Nu se grăbea să se mărite, îi plăcea să declare că, dacă era să-şi pună pirostriile, spera ca alesul să fie un om învăţat, nu neapărat un bancher. Nu avea cum să-i spună asta lui Jacob, deşi le-o mărturisise de multe ori mamei şi surorii ei. În opinia lui Brigitte, era o viaţă anostă. Tânărul prieten al lui Horst pe care pusese ochii era la fel de frivol ca ea şi provenea tot dintr-o familie importantă în lumea afacerilor bancare. Jacob urma să se vadă cu tatăl băiatului în luna septembrie, pentru a discuta problema, deşi Brigitte nu ştia acest lucru. Pentru Beata însă nu apăruse niciun pretendent, ceea ce nu era de mirare, dată fiind lipsa oricărui efort din partea ei. La petreceri aproape că nu vorbea deloc. Îşi însoţea conştiincioasă părinţii, purta rochiile alese de mama ei, era mereu politicoasă cu gazdele şi se simţea foarte uşurată atunci când venea timpul să plece acasă. Spre deosebire de Brigitte, care trebuia luată cu forţa, nevrând să piardă niciun moment de distracţie şi se tot întreba de ce avea o familie atât de plictisitoare. Ca întotdeauna, Horst era complet de acord cu ea. Beata şi Ulm erau cei serioşi. — Te-ai distrat bine la Geneva? o întrebă Ulm. El era singurul care îşi dădea osteneala să poarte o conversaţie cu ea. Horst şi Brigitte erau prea ocupaţi să se amuze ca să-şi piardă timpul discutând subiecte serioase cu sora lor. — Da, m-am simţit bine, spuse Beata zâmbindu-i timid. Chiar dacă era fratele ei, aspectul fizic şi gentileţea lui nu încetau s-o surprindă. Ulm era înalt, blond şi atletic, aşa cum fusese şi Jacob în tinereţe. Avea ochi albaştri şi trăsături care-i nedumereau pe străini, fiindcă nu arăta a evreu. Desigur, toţi le cunoşteau obârşia, dar asta nu însemna că nu erau acceptaţi chiar şi în mediile cele mai aristocrate din Köln. Tatăl lor era prieten din copilărie cu membri ai familiilor Hohenlohe sau Thurn und Thaxis. Wittgensteinii erau atât de respectaţi şi de vestiţi, încât li se deschideau toate uşile. Însă Jacob le spusese copiilor săi că, atunci când avea să vină vremea să se căsătorească, soţii lor trebuiau să fie evrei. Nu încăpea discuţie şi niciunul dintre ei nu se gândea să nu fie de acord. Societatea îi accepta ca atare, iar la momentul potrivit aveau să aleagă o persoană din lumea lor. Dacă i-ar fi privit cineva pe Ulm şi pe Beata în timp ce se plimbau pe malul lacului, nici n-ar fi crezut că erau rude. Fraţii şi sora ei semănau foarte mult cu tatăl lor, fiind înalţi, blonzi, cu ochi albaştri şi trăsături fine. Beata, în schimb, semăna cu mama ei: era brunetă, micuţă, fragilă şi delicată, cu părul de abanos şi pielea de porţelan. Avea o trăsătură în comun cu ceilalţi, anume ochii albaştri enormi, însă, cu excepţia acelei diferenţe minore, era imaginea în oglindă a mamei ei, ceea ce îi făcea mare plăcere, în secret, lui Jacob. Încă era foarte îndrăgostit de soţia lui, după aproape douăzeci şi nouă de ani, astfel că atunci când vedea zâmbetul Beatei îşi amintea de soţia sa, care la începutul căsătoriei lor avea aceeaşi vârstă şi era mişcat pe dată. Aşadar, avea o mare slăbiciune pentru Beata, iar Brigitte se plângea de multe ori că aceasta era preferata lui. O lăsa să facă orice voia. Însă dorinţele Beatei erau inofensive. Planurile lui Brigitte erau mult mai îndrăzneţe decât cele ale surorii ei mai mari. Beata prefera să rămână acasă şi să citească. Singura dată când tatăl ei se supărase cu adevărat pe ea fusese atunci când o găsise citind Biblia în versiunea regelui Iacob. — Ce e asta? o întrebase cu o mină aspră. Beata avea şaisprezece ani pe vremea aceea şi era fascinată de carte, înainte citise destul de mult din Vechiul Testament. — E interesant, tată. Poveştile sunt minunate şi multe lucruri sunt exact la fel cu acelea în care credem noi. Beata prefera Noul Testament celui Vechi. Tatăl ei găsise că aşa ceva era inadmisibil şi îi luase cartea. Nu voia ca fiica lui să citească o Biblie creştină şi i se plânsese soţiei sale în legătură cu acest lucru, sugerându-i Monikăi să-i supravegheze cu atenţie lecturile. De fapt, Beata parcurgea cu nesaţ orice volum îi cădea în mână, inclusiv Aristotel şi Platon. Era o cititoare avidă şi îi plăceau foarte mult filosofii greci. Chiar şi tatăl ei se vedea nevoit să recunoască faptul că, dacă ar fi fost bărbat, ar fi fost un savant în toată puterea cuvântului. Ceea ce îşi dorea pentru ea acum, aşa cum dorea şi pentru Ulm şi, destul de curând şi pentru ceilalţi doi, era să se căsătorească. Începea să-i fie teamă că avea să se deprindă cu celibatul dacă mai aştepta mult. Jacob avea câteva idei pe care voia să le analizeze cu mai multă atenţie în timpul iernii, dar războiul îi afectase toate planurile. Majoritatea bărbaţilor în putere se înrolaseră, iar mulţi tineri dintre cunoscuţii lor fuseseră omorâţi în ultimul an. Incertitudinea era foarte deranjantă. Se gândea că Beata s-ar fi înţeles bine cu un bărbat mai în vârstă. Voia pentru Beata un partener de viaţă matur, care să-i poată aprecia intelectul şi să-i împărtăşească interesele. Nu se opunea acestei idei nici pentru Brigitte, căreia i-ar fi fost de folos un soţ capabil să o ţină sub control. Deşi îşi iubea toţi copiii, era foarte mândru de fiica lui mai mare. Se considera un bărbat înţelept şi plin de compasiune. Era genul de om la care nimeni nu ezita niciodată să apeleze. Beata îl iubea şi îl respecta foarte mult, aşa cum îşi iubea şi mama. Cu toate acestea, în secret, le spunea celorlalţi că îi era mai uşor să discute cu mama ei, care era mai puţin rigidă. Tatăl era la fel de serios ca Beata şi, de multe ori, dezaproba frivolităţile mezinei. — Aş vrea să nu trebuiască să te întorci pe front, murmură Beata cu tristeţe, în timp ce îşi continuau plimbarea. Ceilalţi se întorseseră, iar acum ea şi Ulm erau cu mult în faţa lor. — Nici mie nu-mi place, dar cred că totul se va termina în curând, spuse el zâmbind. Nu credea cu adevărat acest lucru, însă aşa se cuvenea să-i răspundă unei femei. Ar trebui să pot veni iar acasă, de Crăciun. Beata dădu din cap gânditoare, părându-i-se că până atunci mai era o eternitate. Nu putea îndura gândul că i se putea întâmpla ceva. Îl adora mai mult decât îi spusese vreodată. Îl iubea şi pe Horst, dar acesta îi părea mai degrabă un frăţior ignorant, nu un frate mai mare. Îi plăcea să o necăjească şi mereu o făcea să râdă. Legătura ei cu Ulm era diferită. Vorbiră în continuare pe tot drumul către hotel, iar în seara aceea luară cina împreună pentru ultima dată înainte ca băieţii să se întoarcă în Germania. Ca de obicei, Horst îi amuză pe toţi, imitând persoanele cu care se întâlniseră şi povestindu-le istorii scandaloase despre prietenii lor. Bărbaţii plecară a doua zi, iar femeile rămaseră pentru ultimele trei săptămâni ale vacanţei la Geneva. Jacob voia ca ele să rămână cât mai mult în Elveţia, deşi Brigitte începea să se plictisească. Beata şi mama ei, în schimb, erau foarte fericite acolo. Într-o după-amiază, Brigitte şi Monika se duseră la cumpărături, iar Beata spuse că avea să rămână la hotel, fiindcă o durea capul. Nu era adevărat, dar i se părea obositor să colinde magazinele împreună cu ele. Brigitte proba mereu toate hainele care-i cădeau în mână, îşi comanda rochii, pălării şi pantofi. Impresionată de bunul ei gust şi de simţul ei accentuat al modei, mama o încuraja întotdeauna. Apoi, după ce treceau pe la toţi croitorii, pe la toate modistele şi pe la toate magazinele care făceau mănuşi nemaipomenite, dădeau o tură pe la bijutieri. Beata ştia că nu aveau să se întoarcă până la cină şi se bucura să poată sta singură la soare, citind. După prânz, coborî pe malul lacului şi porni în plimbarea obişnuită. Era puţin mai frig decât în ziua precedentă şi purta o rochie albă de mătase, o pălărie care să o apere de soare şi, pe umeri, un şal bleu de culoarea ochilor ei. Vorbea încet, de una singură. Cea mai mare parte a oaspeţilor hotelului luau prânzul sau erau plecaţi în oraş, aşa că avea cărarea disponibilă numai pentru ea. Se plimba cu fruntea plecată, gândindu-se la fraţii ei. Din senin, auzi un zgomot în spate; când ridică privirea, fu uimită să vadă un tânăr înalt care trecu rapid pe lângă ea, zâmbindu-i. Se îndrepta în aceeaşi direcţie, iar ea fu atât de surprinsă de apariţia lui încât făcu repede un pas într-o parte, se împiedică şi îşi suci glezna. O duru pentru o clipă, însă nu i se păru nimic grav. El îi întinse repede mâna şi o prinse înainte să cadă. — Îmi pare rău, nu am vrut să vă sperii şi cu atât mai puţin să vă dobor. Părea îngrijorat şi lăsa impresia că regreta sincer incidentul, iar Beata observă că era nemaipomenit de chipeş. Înalt, blond, cu ochii de aceeaşi culoare ca ai ei, cu braţe lungi, puternice şi umeri atletici. În timp ce vorbea cu ea nu îi dădu drumul la braţ. Tânăra femeie îşi dădu seama că pălăria i se deplasase puţin. O îndreptă, privindu-l pe furiş. Părea puţin mai în vârstă ca fratele ei mai mare. Purta pantaloni albi şi un sacou bleumarin, o cravată în aceeaşi culoare şi o pălărie de pai foarte frumoasă, care îi dădea un aspect oarecum uşuratic. — Mulţumesc, sunt bine. Eu am fost de vină. Nu v-am auzit la timp ca să mă dau la o parte. — Sau ca să mă vedeţi, până ce v-am doborât. Mi-e teamă că nu m-am comportat deloc aşa cum trebuie. Sunteţi bine? Aţi păţit ceva la gleznă? Bărbatul părea simpatic şi amabil. — N-am nimic. M-aţi prins înainte să mă rănesc. Îi vorbise în franceză, iar ea îi răspunsese în aceeaşi limbă. Învăţase franceza la şcoală şi se perfecţionase permanent. Tatăl ei insistase ca ele să înveţe şi engleza, dar era de părere că trebuia să vorbească şi italiana şi spaniola. Beata le studiase pe ambele, dar nu excela la niciuna. Engleza ei era acceptabilă, însă franceza o vorbea fluent. — Aţi vrea să staţi jos o clipă? Bărbatul arătă spre o bancă din apropiere, de unde se putea admira lacul. O strângea de braţ ca şi cum îi era teamă că ea ar fi putut cădea dacă i-ar fi dat drumul, ceea ce o făcu să zâmbească. — Sunt bine, nu vă faceţi griji. Însă perspectiva de a sta lângă el pentru o clipă i se păru atrăgătoare. Nu obişnuia să facă asta, de fapt nu mai făcuse asta niciodată, dar era atât de agreabil şi de politicos şi părea să regrete atât de mult accidentul pe care-l provocase, încât îi păru rău pentru el. În plus, nu era nimic rău în a purta o scurtă conversaţie înainte de a-şi continua plimbarea. Nu avea de ce să se grăbească înapoi la hotel, fiindcă ştia că mama şi sora ei nu aveau să se întoarcă pentru câteva ore bune. Îl lăsă să o conducă la bancă, iar el se aşeză lângă ea, menţinând o distanţă respectabilă. — Chiar sunteţi în regulă? Privi spre glezna ei pe sub tivul fustei şi observă cu uşurare că nu era umflată. — Jur, răspunse ea zâmbind. — Voiam doar să trec pe lângă dumneavoastră, fără să vă deranjez. Ar fi trebuit să spun ceva sau să vă previn. Eram foarte departe, mă gândeam la războiul ăsta nenorocit. Părea îngrijorat spunând aceste cuvinte. Incapabilă să-şi dezlipească privirea de pe chipul lui, Beata se gândi că nu mai cunoscuse niciodată pe cineva care să semene cu el. Părea un prinţ dintr-un basm şi era deosebit de prietenos. Nu părea să aibă aere sau pretenţii. Semăna cu un prieten de-al lui Ulm, deşi arăta mult mai bine. — Deci nu sunteţi elveţian? întrebă ea cu interes. — Sunt francez, rosti el cu simplitate, iar Beata se încruntă, fără să spună nimic. E foarte rău? Bunicul meu, tatăl mamei, e elveţian. De asta mă aflu aici. A murit acum două săptămâni şi a trebuit să-i ajut pe părinţii mei şi pe fratele meu să rezolve toate problemele cu moştenirea. Am primit o permisie. Era deschis şi direct, fără a fi lăudăros sau exagerat de familiar. Dar manierele lui desăvârşite sugerau o origine aristocratică. — Nu, nu e rău deloc, răspunse ea fără să stea pe gânduri. Eu sunt nemţoaică. Se aştepta oarecum ca el să sară de pe bancă şi să-i spună că îi ura pe nemţi. Erau duşmani în război şi nu avea idee cum ar fi putut să reacţioneze la mărturisirea ei. — Vă aşteptaţi să vă învinovăţesc pentru război? o întrebă el blând, zâmbindu-i. Era o tânără deosebit de drăguţă. I se părea cu adevărat frumoasă şi, vorbind cu ea, fusese impresionat de timiditatea ei. Brusc, se bucură că fusese aproape gata să o doboare. Dumneavoastră aţi făcut asta? Acest război nenorocit e vina dumneavoastră, mademoiselle? Ar trebui să fiu supărat pe dumneavoastră? o tachină el, smulgându-i un hohot de râs. — Sper că nu. Sunteţi în armată? se interesă ea. Spusese că era în permisie. — Cavalerist, am studiat la academia de echitaţie de la Saumur. Beata ştia că toţi aristocraţii se pregăteau să devină ofiţeri de cavalerie în acea unitate prestigioasă. — Trebuie să fie foarte interesant. Caii erau animalele ei favorite şi călărise mult când era mică. Îi plăcea să iasă la plimbare cu fraţii ei, mai ales cu Ulm. Horst se agita mereu şi îşi agita şi caii, ceea ce îl speria pe al ei. Şi fraţii mei sunt militari, i se confesă ea. O privi meditativ pentru o clipă îndelungată, pierdut în ochii ei albaştri, mai închişi la culoare decât ai lui. Nu mai văzuse niciodată un păr atât de întunecat în contrast cu o piele atât de albă. Părea o pictură, aşa cum stătea aşezată pe bancă. — Nu ar fi frumos ca diferendele dintre naţiuni să se rezolve atât de simplu, doi oameni care stau pe o bancă într-o după-amiază de vară, contemplând un lac? Am putea discuta despre toate problemele şi am ajunge la un acord. Aşa n-ar mai fi nevoie ca tinerii să moară pe câmpul de luptă. Vorbele lui o făcură să se încrunte din nou. Îi amintiseră cât de vulnerabili erau fraţii ei. — Ar fi foarte bine. Fratele meu mai mare crede că se va termina în curând. — Aş vrea să pot fi de acord, spuse el politicos. Mi-e teamă că o dată ce le dai oamenilor arme, perspectiva păcii se îndepărtează dramatic. Ar putea să mai dureze câţiva ani. — Sper să nu aveţi dreptate, şopti ea. — Şi eu sper la fel, răspunse necunoscutul, părând din nou jenat. Am fost incredibil de nepoliticos. Mă numesc Antoine de Vallerand. Se ridică, se înclină uşor şi apoi se aşeză din nou, în timp ce ea zâmbea. — Eu sunt Beata Wittgenstein, răspunse ea, pronunţând W-ul ca un V. — Cum se face că vorbiţi franceza aşa de bine? întrebă el. E o franceză fără cusur, fără niciun fel de accent. În realitate, vorbiţi ca o pariziancă. Nu ar fi ghicit niciodată că era nemţoaică. Pe deasupra, nici după ce îi auzi numele nu-i trecu prin cap că era evreică. Spre deosebire de majoritatea celor din jurul său, pentru el nu contau aceste lucruri. O vedea doar ca pe o tânără frumoasă şi inteligentă. — Am învăţat-o la şcoală, îl informă ea surâzând. — Nu cred; sau, dacă aşa e, sunteţi mult mai deşteaptă ca mine. Am învăţat engleza la şcoală, însă nu pot vorbi o boabă. Iar germana mea e sub orice critică. Nu am talentul dumneavoastră. Majoritatea francezilor nu-l au. Vorbim franceză şi cam atât. Presupunem că toată lumea va învăţa franceză ca să poată conversa cu noi; din fericire, dumneavoastră aţi făcut-o. Vorbiţi şi engleza? Deşi nu se cunoşteau şi îşi putea da seama că era timidă, părea deosebit de inteligentă şi de dezinvoltă. Ea însăşi era surprinsă de cât de bine se simţea. Chiar dacă era un străin, îi crea impresia de siguranţă. — Vorbesc engleza, recunoscu ea, dar nu la fel de bine ca franceza. — Sunteţi încă elevă? I se părea foarte tânără. El avea treizeci şi doi de ani, era cu doisprezece ani mai mare decât ea. — Acum nu, am terminat, răspunse ea cu sfială. Dar citesc foarte mult. Mi-ar fi plăcut să merg la facultate, dar tata nu mi-a permis acest lucru. — De ce? Peste o clipă îşi dădu singur răspunsul, zâmbind: Crede că ar trebui să vă căsătoriţi şi să aveţi copii. Nu aveţi de ce să faceţi o facultate. Am dreptate? — Absolut. — Şi nu doriţi să vă căsătoriţi? Îi amintea tot mai mult de Ulm. Avea senzaţia că ea şi Antoine erau prieteni vechi, iar el părea să se simtă la fel de în largul lui. Era dornică să fie complet sinceră cu el, lucru foarte rar pentru ea. De obicei era foarte timidă cu bărbaţii. — Nu vreau să mă mărit dacă nu mă îndrăgostesc, răspunse ea cu simplitate, iar el o aprobă. — Mi se pare logic. Părinţii dumneavoastră sunt de acord? — Nu sunt sigură. Căsătoria lor a fost aranjată şi n-au avut a se plânge. Vor ca şi fraţii mei să se însoare. — Câţi ani au fraţii dumneavoastră? — Douăzeci şi trei şi douăzeci şi şapte. Unul dintre ei este destul de serios, dar celălalt vrea doar să se distreze şi e mai nebunatic. Îi zâmbi precaută lui Antoine. — La fel suntem eu şi fratele meu. — Câţi ani are? — Este cu cinci ani mai tânăr. Are douăzeci şi şapte de ani, ca fratele dumneavoastră mai mare, iar eu sunt tare bătrân, am deja treizeci şi doi. Dar nu mai am nicio speranţă. Într-adevăr, până în acel moment, îşi pierduse aproape de tot speranţa. — Care din ei sunteţi? — Poftim? Păru să nu o înţeleagă pentru o clipă. A, da, el e nebunaticul. Eu sunt cel plictisitor. Apoi îşi ceru scuze: îmi pare rău, n-am vrut să sugerez că fratele dumneavoastră mai mare este plictisitor. Îmi închipui că e doar serios. Eu am fost mereu cel responsabil, spre deosebire de fratele meu, prea ocupat să se distreze ca să se poată gândi la responsabilităţi. Poate că are dreptate. Eu sunt mult mai liniştit. — Şi nu sunteţi căsătorit? întrebă ea cu interes. Situaţia era cel puţin bizară. Îşi adresau întrebări pe care nu ar fi îndrăznit niciodată să le rostească într-o sală de bal, într-un salon sau la o petrecere. Dar acolo, aşezaţi pe bancă, privind spre lac, i se părea perfect normal să-l întrebe orice îşi dorea. Bărbatul acela îi stârnea curiozitatea. Simţea că putea avea încredere în el, deşi era foarte chipeş. De obicei, în astfel de situaţii, bărbaţii minţeau, însă ei nu i se părea că acesta era şi cazul lui Antoine. Credea tot ce-i spusese şi avea impresia că se aflau pe aceeaşi lungime de undă. — Nu, nu sunt căsătorit, spuse el amuzat. M-am gândit o dată sau de două ori la asta, dar niciodată nu am avut senzaţia că trebuie să o fac, deşi familia m-a presat foarte mult. Sunt fiul cel mai mare. N-am vrut să fac o greşeală şi să mă însor cu femeia nepotrivită. Am preferat să rămân singur, aşa că sunt singur. — Sunt de acord, zise ea cu fermitate. Uneori i se părea aproape copilăroasă, dar alteori se vedea că are idei foarte hotărâte, precum cele despre căsătorie şi mersul la facultate. — Ce aţi fi vrut să studiaţi dacă aţi fi avut posibilitatea? Vru el să ştie. — Filosofia, replică ea după o clipă de reflecţie. Vechii greci, cred. Poate religie sau filosofia religiei. Am citit o dată Biblia din scoarţă-n scoarţă. Antoine era impresionat. Avea în faţă o tânără inteligentă, foarte frumoasă şi capabilă de a întreţine o conversaţie extrem de plăcută. — Şi ce părere va făcut? Nu pot spune că am citit-o, doar pe ici, pe colo, mai ales la nunţi şi la înmormântări. Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec în compania cailor sau ajutându-l pe tata să administreze proprietatea noastră. Întotdeauna am fost îndrăgostit de pământ. Îi era greu să-i explice cât de mult însemnau pentru el pământurile şi calul său. Le avea în sânge. — Cred că mulţi bărbaţi sunt în situaţia asta. Unde este proprietatea familiei dumneavoastră? Îi plăcea să stea la taclale cu el şi nu voia să încheie discuţia. — În Dordogne, ţinutul cailor. Lângă Perigord, aproape de Bordeaux, dacă asta vă spune ceva. Ochii i se luminară vorbind despre pământurile dragi, iar ea putu înţelege ce însemnau pentru el. — N-am fost niciodată acolo, dar cred că sunt nişte locuri minunate, dacă le iubiţi atât de mult. — Cu siguranţă. Unde locuiţi în Germania? — La Köln. — Am fost acolo. Îmi place foarte mult şi Bavaria. Iar Berlinul e pur şi simplu o încântare. — La Berlin ar vrea să se mute fratele meu, Horst. Sigur, nu va putea face asta. După război trebuie să lucreze pentru tata, nu are de ales. Bunicul meu şi tatăl meu şi fraţii lui şi fratele meu Ulm lucrează cu toţii la banca familiei. Nu mi se pare foarte distractiv, dar se pare că tuturor le place. Cred că ar fi interesant, spuse ea, iar el îi zâmbi. Avea foarte multe idei inteligente şi privea cu o enormă curiozitate lumea dimprejur. Antoine nu se îndoia că dacă ar fi mers la facultate sau ar fi putut lucra la bancă s-ar fi descurcat excelent. Încă era impresionat de faptul că citise Biblia când era mică. — Ce vă place să faceţi? — Îmi place foarte mult să citesc şi să învăţ lucruri noi. Mi-ar plăcea să devin scriitoare, dar, desigur, nu pot face nici asta. Niciun bărbat nu ar fi fost de acord să se dedice unei asemenea activităţi, în loc să aibă grijă de el şi de copii. — Poate că veţi reuşi într-o zi, până la urmă totul depinde de persoana cu care vă căsătoriţi, în cazul în care o faceţi. Aveţi şi surori sau numai fraţi? — Am o soră mai mică, Brigitte, în vârstă de şaptesprezece ani. Îi place foarte mult să meargă la petreceri, să danseze şi să se îmbrace frumos şi de-abia aşteaptă să se mărite. Îmi spune întotdeauna că sunt foarte plicticoasă, mărturisi Beata surâzând, ceea ce-i dădu tânărului imboldul de a o lua în braţe, chiar dacă nu fuseseră prezentaţi aşa cum se cuvine. Brusc, incidentul care le permisese să se cunoască se profila ca un noroc extraordinar, iar Antoine avea sentimentul că şi Beata gândea la fel. — Fratele meu crede acelaşi lucru despre mine, însă trebuie să vă spun că nu vă găsesc deloc plictisitoare, îmi place foarte mult să vorbesc cu dumneavoastră. — Şi mie îmi place să vorbesc cu dumneavoastră, spuse Beata timidă, întrebându-se dacă nu cumva era cazul să se întoarcă. Deja stăteau împreună pe bancă de ceva vreme. Poate de mai multă vreme decât ar fi trebuit. Tăcură o clipă îndelungată, admirând lacul, apoi el se întoarse din nou spre ea. — Aţi dori să vă însoţesc până la hotel? Probabil familia e îngrijorată. — Mai devreme, mama şi sora mea au plecat la cumpărături. Nu cred că se vor întoarce până la cină, dar poate că ar trebui să mă îndrept spre hotel, spuse ea responsabilă, deşi nu voia să plece. Amândoi se ridicară fără chef, iar el o întrebă cum îşi mai simţea glezna. Se bucură să audă că nu o durea deloc şi îi oferi braţul, în timp ce mergeau agale. Plimbarea le îngădui să afle şi alte lucruri unul despre celălalt. Amândoi urau petrecerile în general, însă le plăcea mult să danseze. Spre încântarea lui Antoine, fetei îi plăceau caii şi echitaţia. Amândurora le plăceau vapoarele şi aveau o pasiune pentru mare. Beata se lăudă că nu suferise niciodată de rău de mare, lucru greu de crezut pentru interlocutorul ei. Recunoscu, în schimb, că îi era foarte teamă de câini, deoarece fusese muşcată când era mică. Amândoi se declarară îndrăgostiţi de Italia, deşi el spuse că îi plăcea foarte mult şi Germania, însă, deocamdată, n-o putea recunoaşte în mod deschis. Războiul şi faptul că ţările lor erau duşmane la momentul acela nu aveau nicio importanţă. Antoine păru cu adevărat dezamăgit când ajunseră înapoi la hotel. Nu voia să o părăsească, deşi trebuia să cineze cu familia lui. Ar fi vrut să petreacă mai mult timp cu ea, iar atunci când se găsiră în faţa hotelului, privindu-se în ochi, îşi dori ca acea clipă să nu se termine niciodată. — Aţi dori să luaţi ceaiul? sugeră el, iar ochii ei se luminară. — Mi-ar face o plăcere deosebită, mulţumesc. O conduse pe terasa unde se servea ceaiul. Era plin de femei elegante şi de cupluri opulente care mâncau aperitive şi vorbeau încet în franceză, germană, italiană sau engleză. Îşi băură ceaiul în tihnă. La final, incapabil să mai prelungească momentul, o conduse până în hol şi o privi cu atenţie. I se părea micuţă şi fragilă, dar, de fapt, după orele de conversaţie, ştia că avea o personalitate puternică şi că era în stare să-şi apere ideile. Avea opinii puternice în multe privinţe şi, până în prezent, era de acord cu cele mai multe dintre ele. Iar cele cu care nu era de acord îl amuzau. Nu găsea nimic plictisitor la ea, din contră: i se părea foarte deosebită şi extrem de frumoasă. Nu ştia decât că trebuia să o revadă. — Credeţi că mama dumneavoastră v-ar permite să luaţi prânzul cu mine mâine? O privi cu speranţă, dorind să-i atingă mâna, dar neîndrăznind. Şi mai mult, ar fi vrut să-i atingă chipul. Avea o piele foarte fină. — Nu sunt sigură, spuse Beata cu sinceritate. Avea să-i fie greu să explice cum se întâlniseră, precum şi faptul că petrecuseră atât de mult timp împreună, discutând, fără un însoţitor. Dar nu se întâmplase nimic nepotrivit, iar el era extrem de politicos şi de binecrescut. N-ar fi avut ce obiecţii să ridice, cu excepţia naţionalităţii lui, care, desigur, reprezenta un impediment. Pe de altă parte, se aflau în Elveţia, nu era ca şi cum l-ar fi întâlnit acasă, iar duşmănia dintre ţările lor nu însemna că el era un om rău. Totuşi, Beata nu era sigură că mama ei avea să vadă lucrurile în acest mod, ţinând seama că fraţii ei luptau împotriva francezilor şi puteau fi omorâţi de către aceştia în orice clipă. Părinţii ei erau patrioţi înverşunaţi şi aveau o concepţie destul de închistată asupra lumii, după cum ştia foarte bine. De asemenea, era conştientă că dacă el i-ar fi cerut mâna, familia ei l-ar fi considerat nepotrivit deoarece nu era evreu. I se părea însă prematur să se îngrijoreze în legătură cu asta. — Poate că mama şi sora dumneavoastră vor dori să ni se alăture la prânz? sugeră el cu speranţă. Nu avea de gând să renunţe. Războiul i se părea un obstacol mic în acel moment, căci Beata era prea minunată ca să o piardă. — Le voi întreba. Nu avea să se limiteze la transmiterea invitaţiei, era hotărâtă să lupte ca o tigroaică pentru a-l revedea şi trebuia să-şi mobilizeze toate forţele în acest scop. Ştia că, din punctul de vedere al mamei ei, Antoine avea două bile negre: naţionalitatea şi confesiunea. — Să discut cu mama dumneavoastră personal? întrebă el preocupat. — Nu, mă descurc eu, spuse Beata, dând din cap. Subit, se simţiră aliaţi într-o conspiraţie nerostită, o extensie a prieteniei lor abia înfiripate. Departe de a spera la mai mult, tânăra femeie se agăţa de gândul că puteau menţine o relaţie de amiciţie. — Pot să vă sun diseară? Beata îi dădu numărul camerei de hotel pe care o împărţea cu Brigitte. — În seara aceasta luăm cina la hotel. — Şi noi, răspunse el surprins. Poate că ne vom vedea şi mă voi putea prezenta mamei şi surorii dumneavoastră. Apoi păru preocupat. Cum vom spune că ne-am întâlnit? Întâlnirea lor se produsese accidental, însă nu într-un mod extrem de politicos, iar conversaţia lor îndelungată fusese cel puţin nepotrivită. Beata râse: — Voi spune doar că m-aţi doborât, după care m-aţi ajutat să mă ridic. — Sunt sigur că va fi impresionată. Veţi povesti că v-am împins în noroi, sau doar că v-am aruncat în lac ca să vă curăţaţi după căzătură? Beata râse ca un copil la sugestiile lui, iar Antoine se simţi mai fericit ca oricând. Sunteţi chiar rea, continuă el. Aţi putea măcar să-i spuneţi că v-am prins de mână ca să nu cădeţi, deşi era gata să vă dobor din cauza grabei. Şi aţi putea avea decenţa să-i comunicaţi mamei dumneavoastră că m-am prezentat aşa cum se cuvine. — Poate o voi face. Pentru o clipă, Beata păru cu adevărat îngrijorată. În cele din urmă, stingherită, îi făcu propunerea la care se tot gândise: V-ar deranja foarte tare dacă i-am spune că sunteţi elveţian? După o scurtă ezitare, Antoine dădu din cap aprobator. Înţelegea că naţionalitatea lui reprezenta o problemă pentru ea sau că mama ei ar fi putut manifesta obiecţii. O problemă mult mai mare avea să fie faptul că el era nobil francez, nu evreu, însă Beata nu i-ar fi spus niciodată aşa ceva. Ea se bucura la ideea că, din moment ce erau doar prieteni, pe mama ei nu avea să o irite atât de tare. Ce era rău în a te împrieteni cu un creştin? Câţiva dintre prietenii părinţilor ei erau creştini. Intenţiona să folosească acest argument dacă mama ei obiecta la ideea prânzului. — De fapt, sunt elveţian pe sfert. Trebuie să-mi amintesc să nu cumva să număr în faţa mamei dumneavoastră, ca să nu spun soixante-dix în loc de septante. M-aş da de gol. Dar nu mă deranjează dacă vă e mai simplu să mă prezentaţi drept elveţian. E ruşine că asta a ajuns să fie o problemă în zilele noastre. Adevărul era că nici familiei lui nu avea să-i pice bine vestea că se împrietenise cu o nemţoaică şi că, mai rău, era complet înnebunit după ea. Între germani şi francezi nu putea fi vorba de prietenie, însă Antoine nu înţelegea de ce el şi Beata trebuiau să plătească acest preţ. Nu vă faceţi griji, ne vom descurca, îi spuse cu blândeţe atunci când ea îl privi cu imenşii ei ochi albaştri. Va fi totul în regulă, Beata. Promit. Într-un fel sau altul, ne vom vedea mâine. Nu avea de gând să lase nimic să intervină între ei, iar ea se simţi protejată. Erau aproape străini şi totuşi Beata avea o încredere neclintită în el. În după-amiaza aceea se întâmplase ceva minunat şi deosebit între ei. Vă voi suna în seara aceasta, îi făgădui solemn când ea intră în lift şi se întoarse să-i mai surâdă o dată în timp ce liftierul închidea uşile. Rămase pe loc, melancolic, iar ea urcă, ştiind că într-o singură după-amiază întreaga ei viaţă se schimbase. Antoine zâmbea în sinea lui când părăsi hotelul.

Dragoste renascuta de Danielle Steel Capitolul 1 Era aproape imposibil de ajuns pe Lexington și pe strada Șaizeci și trei. Fulgii de zăpadă purtați de vântul care urla înghițiseră totul, cu excepția mașinilor mai mari. Autobuzele renunțaseră la cursele lor și se înghesuiau unele în altele ca niște dinozauri înghețați; doar rareori părăseau turma aventurându-se pe cărarea făcută de plugurile de zăpadă pentru a-i culege pe cei câțiva călători îndrăzneți care alergau agitându-și înnebuniți brațele, alunecând periculos pe trotuar, izbindu-se de nămeții de zăpadă, grăbiți să se urce în autobuz. Aveau ochii umezi, fețele roșii și, ca în cazul lui Bernie, țurțuri de gheață pe barbă. Îi fusese imposibil să găsească un taxi. Renunță, după o așteptare de cincisprezece minute, și apoi porni spre sud pe strada Șaptezeci și nouă. Mergea deseori pe jos la lucru. Erau doar opt blocuri de parcurs. Însă astăzi, când traversă Madison spre Park și o luă la dreaptă spre Lexington Avenue, constată că vântul mușcător era neașteptat de brutal în furia lui, și de-abia trecuse de trei blocuri când fu obligat să se dea bătut. Un portar înțelegător îi permise să aștepte în holul unei clădiri. Doar câteva suflete mai dârze așteptau un autobuz căruia îi trebuiseră mai multe ore ca să vină dinspre nord pe Madison Avenue, să întoarcă și să se îndrepte spre sud, pe Lexington Avenue, ducându-i spre locurile lor de muncă. Alte suflete mai realiste capitulaseră după ce îi aruncaseră o singură privire viscolului de afară, și se hotărâseră să nu mai meargă la lucru. Bernie era convins că magazinul va fi pe jumătate gol. Însă el nu era omul care să rămână acasă și să piardă vremea de pomană, urmărind serialele de televiziune. Nu mergea la slujbă pentru că era constrâns să o facă. Adevărul era că Bernie mergea la slujbă de șase ori pe săptămână, deseori chiar și atunci când nu era absolută nevoie, așa ca astăzi, pentru că iubea magazinul. Mânca, dormea, visa și respira pentru tot ce se întâmpla de la primul la al optulea etaj al magazinului Wolff’s. Iar anul acesta era în mod deosebit un an important. Se pregăteau să lanseze noile linii ale modei, patru dintre ele aparținând unor prestigioși creatori de modă europeni și asta urma să schimbe întreaga imagine a modei americane atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Se gândea la toate astea privind pe geam în timp ce autobuzul se mișca greoi prin zăpada răscolită de vânt, deși acum nu o mai vedea, așa cum nu-i vedea nici pe cei care veneau clătinându-se spre autobuz. Cu ochii minții vedea noile colecții de primăvară așa cum le văzuse în noiembrie la Paris, Roma și Milano; femei superbe purtând toalete deosebite, alunecând pe podium ca niște splendide păpuși, punând în evidență fiecare detaliu al îmbrăcămintei lor, și brusc se bucură că venise la lucru. Voia să le mai arunce o privire modelelor pe care le vor folosi pentru marea paradă a modei de săptămâna viitoare. După ce alesese și aprobase rochii și costume, dorea să se asigure că și modelele alese erau cele mai potrivite. Lui Bernard Fine îi plăcea să fie la curent cu tot, de la cheltuielile pentru cumpărarea hainelor, selectarea modelelor, până la felul cum vor arăta invitațiile care urmau să fie trimise celor mai deosebiți clienți ai lor. Pentru el totul conta. În ceea ce-l privea, munca lui nu se deosebea de a celor de la U.S. Steel sau Kodak. Se ocupau de un produs, de fapt de mai multe, și impresia pe care o făcea acest produs depindea de el. Partea incredibilă era că dacă cineva i-ar fi spus acum cincisprezece ani, când încă mai juca fotbal la Universitatea din Michigan, că își va face probleme în privința lenjeriei de corp pe care o vor purta modelele, și cum vor fi prezentate rochiile de seară, ar fi izbucnit în râs... sau și-ar fi folosit pumnul pentru a-i muta falca din loc. Acum i se părea amuzant și uneori stătea în biroul lui uriaș, zâmbind, amintindu-și de vremurile de atunci. Fusese un student foarte bun, cel puțin în primii doi ani, apoi își găsise refugiul în literatura rusă. Dostoievski fusese idolul său încă din prima jumătate a anului al treilea, egalat doar de Tolstoi, urmat imediat de Sheila Borden. O întâlnise la cursul de rusă, pentru că ajunsese la concluzia că nu-i poate onora pe marii clasici ruși citindu-i în traducere, așa că se înscrisese la un curs rapid de învățare a limbii, aflând astfel cum să întrebe unde e poșta, hotelul și să găsească un tren, cu un accent care o impresionase enorm pe profesoara lui. Însă rusa îi încălzise sufletul. Ca și Sheila Borden. Era așezată în primul rând, cu părul negru și drept atârnându-i romantic până la talie, sau cel puțin așa își imagina el, cu un corp suplu și drept. Ceea ce o adusese la orele de rusă era fascinația ei pentru balet. Dansa de la cinci ani, îi explicase ea când discutaseră pentru prima oară, și nu poți înțelege baletul până nu-i înțelegi pe ruși. Era o tânără nervoasă, încordată, cu ochi mari, iar trupul îi era un poem de simetrie și de grație, care îl vrăjise când o urmărise a doua zi dansând. Sheila se născuse în Hartford, Connecticut, iar tatăl ei lucra la o bancă, ceea ce ei i se părea mult prea vulgar. Tânjea după ceva mai subtil, o mamă într-un scaun de invalid... un tată cu TBC care să fi murit la scurt timp de la nașterea ei... Cu un an în urmă, Bernie i-ar fi râs în nas, dar nu și acum. La douăzeci de ani lua totul foarte în serios, iar ea era o extraordinară balerină, îi explică el mamei lui când veni acasă de sărbători. — Evreică? întrebă mama lui când îi auzi numele. Sheila i se păruse întotdeauna un nume irlandez, iar Borden era de-a dreptul înspăimântător. Însă se poate ca în trecut să fi fost Boardman sau Berkovitz sau o mulțime de alte variante; schimbarea numelui era un semn de lașitate, dar cel puțin erau acceptabili. Bernie se supărase îngrozitor pentru că îi pusese întrebarea cu care îl bătuse la cap mai toată viața lui, chiar înainte de a ajunge să simtă ceva pentru vreo fată. Mama lui îl întreba despre fiecare: „E evreu... care e numele de fată al mamei? ...ceremonia de bar mitzvah a avut loc anul trecut? ...ce ziceai că face tatăl său? E evreică, nu-i așa?” Nu erau oare toți? Oricum, cei pe care îi cunoștea familia Fine erau. Părinții lui au dorit ca el să-și facă studiile la Columbia sau la Universitatea din New York. Putea face naveta. De fapt, mama lui chiar încercase să insiste. Însă fusese acceptat doar de Universitatea din Michigan, așa că îi fusese ușor să se hotărască. Era salvat! Zbură spre Țara Libertății, se întâlni cu sute de fete blonde cu ochi albaștri, care nu auziseră niciodată de pește gefilte, sau de kreplah sau knishes și care habar nu aveau când era Paștele evreiesc. Fusese o binecuvântată schimbare pentru el, deoarece până atunci se întâlnise cu toate fetele din Scarsdale după care mama lui era înnebunită și ajunsese să se plictisească de ele. Își dorea ceva nou, diferit și poate tocmai ce-i era interzis. Iar Sheila reprezenta toate astea. În plus era incredibil de frumoasă, cu ochi mari, negri, și plete de abanos. Îi prezentase autori ruși despre care nu auzise niciodată, și îi citiseră pe toți - în traducere bineînțeles. Încercase să discute cu părinții lui aceste cărți în timpul vacanțelor, dar fără folos. — Bunica ta a fost rusoaică. Voiai să înveți rusește, puteai învăța de la ea. — Nu era același lucru. Și apoi ea vorbea Yiddish mai tot timpul... Vocea i se pierdu. Detesta să se certe cu ei. Mamei lui îi plăceau discuțiile aprinse. Era ocupația ei de bază, marea ei bucurie, sportul preferat. Obișnuia să discute în contradictoriu cu oricine, în special cu el. — Nu-i vorbi de rău pe cei morți! — N-am făcut așa ceva. Am spus doar că bunica vorbea Yiddish tot timpul. — Vorbea și rusește foarte frumos. Și ce folos ai tu din asta? Ar trebui să urmezi cursurile de știință, de asta au nevoie bărbații în țara asta acum... economie... Dorea ca el să ajungă doctor ca și tatăl lui, sau măcar avocat. Tatăl lui era chirurg specializat în operații pe laringe, unul dintre cei mai importanți din domeniul lui. Însă Bernie nu-și dorise niciodată să calce pe urmele tatălui său, nici măcar copil fiind. Îl admira enorm. Însă n-ar fi suportat să fie doctor. Voia altceva, în ciuda visurilor mamei lui. — Limba rusă? Cine mai vorbește rusește cu excepția comuniștilor? Sheila Borden... ea vorbea. Bernie își privi mama cu disperare. Era o femeie atrăgătoare, fusese întotdeauna. Nu se simțise niciodată stânjenit de felul în care arăta mama lui, sau tatăl lui, un bărbat înalt, uscățiv, cu ochi negri și păr cărunt, având deseori o privire absentă. Îi plăcea ceea ce făcea și mai întotdeauna se gândea la pacienții săi. Însă Bernie știa că era acolo, în caz că ar fi avut nevoie de el. Mama lui își vopsea părul blond de mai mulți ani, culoarea se numea „Soare de toamnă” și îi venea bine. Avea ochi verzi pe care Bernie îi moștenise și își păstrase silueta. Purta haine scumpe pe care nimeni nu părea să le observe. În cea mai mare parte erau costume bleumarin, sau rochii negre și costaseră o groază de bani la Lord, la Taylor sau la Saks. Cumva, arăta ca o mamă pentru el. — De ce învață fata asta rusește? De unde îi sunt părinții? — Connecticut. — De unde în Connecticut? Bernie ar fi vrut să o întrebe dacă avea de gând să-i viziteze. — Hartford. Ce importanță are? — Poartă-te frumos, Bernie. Arăta artificială și teatrală, iar el își puse jos șervețelul și își împinse scaunul în spate. Cina cu ea îi provoca întotdeauna dureri de stomac. — Unde pleci? Nu ți-am dat voie să te ridici. De parcă ar fi avut doar cinci ani. Câteodată ura să vină acasă. Apoi se simțea vinovat pentru că ura să vină acasă. Și apoi se enerva pe ea pentru că îl făcea să se simtă vinovat că ura să vină acasă... — Mai am ceva de învățat înainte să plec. — Slavă Domnului că nu mai joci fotbal. Mereu îi spunea lucruri din astea care îl făceau să se răzvrătească. Îi venea să se întoarcă și să-i spună că era din nou în echipă... sau că studia baletul cu Sheila doar ca să o ațâțe puțin... — Hotărârea nu e neapărat una permanentă, mamă. Ruth Fine îl fulgeră cu privirea. — Vorbește despre asta cu tatăl tău. Ea vorbise deja și încă destul de mult. „Dacă Bernie mai vrea să joace fotbal, îi oferi o mașină nouă...” Dacă Bernie ar fi știut, ar fi sărit până în plafon și nu numai că ar fi refuzat mașina, dar imediat s-ar fi apucat din nou de fotbal. Detesta să fie mituit. Detesta felul în care gândea ea uneori, și modul posesiv și protector în care îl trata, în ciuda atitudinii mult mai înțelegătoare a tatălui său. Era greu să fii singurul copil, iar când se întoarse la Ann Arbor și o văzu pe Sheila, ea îl înțelese perfect. Nici pentru ea vacanța nu fusese prea fericită. Nu reușiseră să se întâlnească, deși Hartford nu era la capătul lumii, cu toate că parcă acolo era. Părinții ei o avuseseră la bătrânețe și se purtau cu ea ca și cum ar fi fost din porțelan, îngrozindu-se de fiecare dată când pleca de acasă, speriați că se va lovi, va fi atacată sau violată, va aluneca pe gheață, va cunoaște bărbați nepotriviți, sau nu-și va face studiile la școala cea mai bună. Nici ei n-au fost încântați de Universitatea din Michigan, însă ea stăruise. Știa cum să obțină de la ei ceea ce-și dorea. Însă era obositor să știe că erau preocupați doar de ea. Înțelegea exact la ce anume se referea Bernie, iar după vacanța de Paște au pus la cale un plan. Se vor întâlni în vara următoare în Europa și vor călători cel puțin o lună fără să spună nimic nimănui. Și așa au și făcut. A fost minunat să viziteze împreună Veneția, Parisul și Roma. Sheila fusese teribil de îndrăgostită și, în timp ce erau întinși goi pe o plajă din Ischia, cu părul ei lung atârnându-i pe umeri, Bernie știu că nu mai văzuse o femeie atât de frumoasă. I se părea atât de adorabilă, încât în secret se gândea să-i ceară să se căsătorească cu el. Dar nu-i spuse nimic. Visa să se logodească cu ea în vacanța de Crăciun și apoi să se căsătorească după absolvire, în luna iunie a anului următor... Au călătorit și în Anglia și Irlanda, plecând din Londra cu același avion. Ca de obicei tatăl lui era în sala de operații. Mama lui venise să-l întâmpine, în ciuda faptului că-i trimisese o telegramă să nu o facă. Făcându-i cu mâna, plină de entuziasm, arăta mult mai tânără în costumul bej creat de Ben Zuckerman și cu părul aranjat în cinstea lui. Însă indiferent cât de bune ar fi fost intențiile lui, au dispărut în clipa în care i-a zărit însoțitoarea. — Cine e? — E Sheila Borden, mamă. Doamna Fine arăta gata să leșine. — Ați călătorit împreună în tot timpul ăsta? Îi dăduseră destui bani pentru șase săptămâni. Cadoul lor pentru cea de-a douăzeci și una aniversare. — Ați călătorit împreună așa... așa... de nerușinat...? Lui Bernie îi venea să moară auzind-o ce spune, iar Sheila îi zâmbea de parcă nici nu i-ar fi păsat. — E în regulă... nu-ți face probleme, Bernie... Trebuie oricum să prind autobuzul spre Hartford. Îi mai zâmbi o dată, își înhăță sacul de voiaj și pur și simplu dispăru fără să-și ia rămas-bun, în timp ce mama lui începu să-și șteargă lacrimile. — Mamă... te rog... — Cum ai putut să ne minți în halul ăsta? — N-am mințit. Am spus că mă voi întâlni cu niște prieteni. Era roșu la față și ar fi vrut ca pământul să se deschidă și să-l înghită. Își dorea să nu o mai vadă niciodată în viața lui. — Și asta numești tu prietenă? Bernie se gândi imediat la toate clipele în care făcuseră dragoste... pe plajă, în parcuri, lângă râuri, în mici hoteluri... Nimic din ce-i va spune ea nu va putea șterge aceste amintiri și se uită furios la mama lui. — E cea mai bună prietenă pe care o am! Își apucă sacul de voiaj și porni spre ieșirea din aeroport lăsând-o singură, dar făcu greșeala să se întoarcă o dată și văzu că rămăsese pe loc, plângând fără să se ascundă. Nu-i putea face așa ceva. Se duse la ea și îi ceru iertare, iar apoi se urî pentru slăbiciunea lui. Reîntors în toamnă la școală, continuase legătura cu Sheila, iar când s-au întors acasă de Ziua Recunoștinței a trecut prin Hartford pentru a-i cunoaște familia. Părinții ei au fost rezervați, dar politicoși, surprinși evident de ceva ce Sheila nu le spusese. Când s-au întors la școală, Bernie o întrebă: — I-a deranjat faptul că sunt evreu? Era curios. Se întreba dacă părinții ei erau la fel de sensibili ca ai lui, deși i se părea puțin probabil. Nimeni nu putea fi la fel de sensibil și inflexibil ca Ruth Fine, cel puțin nu și în ochii lui. — Nu. Sheila zâmbi absentă și își aprinse o marijuană. Erau așezați pe ultimul rând al avionului care îi ducea în Michigan. — Doar surprinși, cred. Nu m-am gândit că e ceva atât de important încât să-i previn. Lui Bernie îi plăcea felul ei de a fi. Nu se agita dacă nu era necesar. Nimic nu părea să fie important și Bernie trase și el un fum înainte ca ea să stingă cu grijă țigara și să ascundă mucul într-un plic din poșetă. — Te-au găsit drăguț. — Și mie mi s-au părut drăguți. Mințea. De fapt i se păruseră extrem de plictisitori și fusese surprins că mama ei avea atât de puțin stil. Au discutat despre vreme și despre ce se mai întâmplă prin lume și nimic altceva. Atitudinea lor îl făcuse să se simtă ca într-un coșmar, suportând un permanent comentariu pe viu al știrilor internaționale. Sheila era atât de diferită de ei, însă și ea spuse același lucru despre el. O categorisise pe mama lui drept isterică după singura dată când o întâlnise, iar el nu o contrazisese. — Vor veni la absolvire? — Glumești? Sheila râse. — Mama plânge numai când vorbește despre asta. Bernie încă se mai gândea să se căsătorească cu ea, deși nu-i spusese nimic. Îi făcu o surpriză de ziua Sfântului Valentin, oferindu-i un superb inel cu diamant pe care îl cumpărase pentru ea din banii lăsați de bunicii lui. Era mic, lucrat perfect și avea doar două carate, însă era un impecabil inel de logodnă. În ziua în care îl cumpărase simțise o strângere de inimă și se întorsese acasă plin de entuziasm. O luase în brațe, o sărutase apăsat și îi aruncase în poală cutia roșie, cu o neglijență bine studiată. — Vezi dacă ți se potrivește, fetițo. Ea crezuse că e vorba de o glumă și râsese cu poftă până deschisese cutia. Atunci rămase cu gura căscată și apoi începu să plângă. Îi aruncase înapoi cutia și plecase fără să spună un cuvânt. Bernie nu înțelesese nimic până când ea nu se întoarse înapoi pentru a sta de vorbă. își aveau camerele lor, dar de cele mai multe ori dormeau într-a lui. Era mai încăpătoare și mai confortabilă, avea două mese de birou. Sheila privea fix la inelul din cutia de pe masa lui. — Cum ai putut să faci așa ceva? întrebă ea. Bernie nu înțelese. Poate că inelul i se părea prea mare. — Ce să fac? Vreau să mă căsătoresc cu tine. O privi cu tandrețe și întinse mâna spre ea, dar Sheila îi întoarse spatele, ducându-se în celălalt colț al camerei. — Credeam că înțelegi... tot timpul ăsta am crezut că totul e grozav. — Ce dracu vrea să însemne asta? — Înseamnă că am crezut că legătura noastră e echilibrată. — Firește că este. Dar cu ce influențează asta restul? — Nu avem nevoie de căsătorie... nu avem nevoie de tot gunoiul acela tradițional. Îl privi dezgustată, iar el se simți șocat. — Nu avem nevoie decât de ceea ce avem acum, atât cât va dura. Era pentru prima oară când o auzea vorbind așa și se întrebă ce se întâmplase cu ea. — Și cât va dura? — Astăzi... săptămâna viitoare... Ridică din umeri. — Cui îi pasă? Ce importanță are? Nu poți prelungi nimic cu un inel de logodnă. — Ei bine, îmi cer scuze. Însă se înfuriase, înhăță cutia, o închise și o azvârli într-unul din sertare. — Îmi pare rău pentru gestul meu de burghez ieșit din comun. Bănuiesc că cei șapte ani de acasă din Scarsdale și-au spus cuvântul. Ea se uită la el de parcă acum l-ar fi văzut pentru prima oară. — Nu mi-a trecut prin cap că îi dai atâta importanță. Privi nedumerită, undeva în spatele lui, de parcă pe moment nu și-ar fi mai adus aminte cum îl cheamă. — Credeam că înțelegi totul... Se așeză pe canapea și îl urmări cum se îndreaptă spre fereastră. El se întoarse spre ea. — Nu. Și știi ceva? Nu înțeleg nimic. Trăim împreună de mai bine de un an. Am fost în Europa împreună. Ce-ai crezut că e? Doar o aventură? Pentru el nu era. Nu era acel gen de bărbat, chiar dacă avea doar douăzeci și unu de ani. — Nu mai folosi niște cuvinte atât de învechite. Se ridică în picioare și se întinse de parcă ar fi fost plictisită, iar el observă că nu purta sutien, ceea ce complica și mai mult lucrurile. Simți cum în el crește dorința. — Poate că e doar prea devreme. O privi plin de speranță, îndemnat de ceea ce simțea între picioare și în inimă și urându-se pentru asta. — Poate că avem nevoie de mai mult timp. Însă ea clătina din cap. Și nu-l sărută când plecă din cameră. — Niciodată nu voi dori să mă căsătoresc, Bern. Nu e genul meu. Vreau să plec în California după absolvire și să rămân acolo un timp. Dintr-odată și-o putu imagina acolo... într-o comună... — Ce fel de viață mai e și asta? Ca un drum fără ieșire. Ea ridică din umeri, schițând un zâmbet. — E ceea ce vreau acum, Bern. S-au privit mai multe clipe. — Dar îți mulțumesc pentru inel. Închise ușor ușa în urma ei, iar el rămase mult, mult timp singur în camera întunecată, gândindu-se la ea. O iubea atât de mult, cel puțin așa credea el. Însă niciodată nu-i cunoscuse această latură, această indiferență nepăsătoare față de ce simțea celălalt. Dintr-odată își aminti cum se purtase cu părinții ei când el o vizitase acasă. Nu prea părea să-i pese de ei și mereu îl acuza că e nebun când își sună părinții, sau îi cumpăra mamei lui un mic cadou înainte de a se întoarce acasă. Îi trimisese flori de ziua ei de naștere, iar Sheila își bătuse joc de el. Toate aceste mici incidente îi reveneau în minte. Poate că într-adevăr o durea în cot de toată lumea, inclusiv de el. Nu făcea decât să se distreze și să se simtă bine. Iar până acum el o făcuse să se simtă bine, însă inelul de logodnă schimbase totul. Se culcă simțindu-și inima ca un bolovan și se gândi toată noaptea la ea. Iar lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult după această discuție. Sheila se alăturase unui grup care se ocupa cu trezirea conștiinței, iar unul dintre subiectele pe care se părea că adoră să le discute era relația ei cu Bernie. Sheila venea acasă și îi ataca în mod constant valorile, țelurile, modul de a vorbi cu ea. — Nu-mi vorbi ca și cum aș fi un copil. Sunt femeie, fir-ar să fie, și nu cumva să uiți că boașele tale sunt doar decorative și nici măcar prea impresionante. Sunt la fel de deșteaptă ca și tine, la fel de îndrăzneață... notele mele sunt la fel de bune... singurul lucru pe care nu-l am e bucată aia de piele care atârna între picioarele tale și, oricum, cui îi pasă de ea? Bernie era îngrozit; se îngrozi și mai tare când ea renunță la balet. Continua să urmeze orele de rusă, dar vorbea foarte mult despre Che Guevara, și începuse să poarte bocanci de luptă și diferite accesorii pe care le cumpăra de la magazinul armatei. Îi plăceau în mod deosebit maieurile bărbătești pe care le purta fără sutien, iar sfârcurile ei se distingeau cu ușurință. Bernie se simțea tot mai jenat să meargă cu ea pe stradă. — Doar nu vorbești serios? spuse ea când au discutat despre festivitatea de absolvire, amândoi ajungând la concluzia că era al naibii de demodat. El recunoscuse că ar dori totuși să participe. Era o amintire pentru viitor, iar în cele din urmă Sheila acceptă să-l însoțească. Însă apăru în apartamentul lui într-o salopetă deschisă până la brâu, pe sub care purta un tricou roșu rupt. Bocancii nu erau chiar soldățești, dar semănau foarte bine. Imitații perfecte, stropiți cu vopsea aurie pe care ea îi numea râzând „pantofii noi de dans” în timp ce el se holba la ea. Bernie era îmbrăcat într-un smoching alb, pe care îl purtase la o nuntă anul trecut. I-l făcuse tatăl lui la Brooks Brothers și îi venea perfect, iar cu părul lui castaniu, ochii verzi și culoarea bronzului de vară arăta teribil de atrăgător. Însă ea era ridicolă și Bernie i-o spuse. — E nepoliticos să le faci așa ceva puștilor din anul întâi, care iau totul în serios. Dacă mergem, suntem datori să ne îmbrăcăm mai decent. — Of, pentru Dumnezeu! Se aruncase pe canapeaua lui privindu-l cu dispreț. — Arăți ca Lordul Fauntleroy. Doamne, să vezi când o să le povestesc celor din grupul meu. — Nu-mi pasă de ce cred cei din grupul tău! Era pentru prima oară când Bernie își ieșea din fire, iar ea îl studie surprinsă, văzându-l cum avansează spre ea, oprindu-se în fața canapelei, dominând-o cu înălțimea lui. Își mișcă nervoasă picioarele grațioase, încălțate cu bocancii de luptă aurii. — Mișcă-ți fundul, du-te în camera ta și schimbă-te. — Du-te dracului. Își înălță capul și îi zâmbi. — Vorbesc serios, Sheila. Nu mergi în costumația asta. — Ba da. — Nu. — Atunci nu mergem. El șovăi doar o fracţiune de secundă înainte să se îndrepte cu pași mari spre ușă. — Tu nu mergi. Eu voi merge singur. — Distracție plăcută. Îi făcu cu mâna, iar el ieși afară fierbând de furie. Așa că se dusese singur și se simțise îngrozitor de prost. Nu dansase cu nimeni, dar rămăsese acolo doar pentru a-i face ei în ciudă. Însă ea îi stricase seara. Așa cum urma să strice și festivitatea de absolvire cu același gen de ispravă, doar că mult mai senzațională. Când veni rândul ei să urce pe scenă și după ce-și primi diploma, Sheila se adresă celor prezenți ținându-le un mic discurs despre cât de neînsemnate erau gesturile simbolice ale guvernului, și despre faptul că existau femei oprimate peste tot în lume. Și în numele lor și al ei înseși, ea respingea șovinismul Universității din Michigan. Apoi își rupse diploma în două în timp ce publicul rămase cu gura căscată, iar lui Bernie îi veni să plângă. După așa ceva nu mai avu ce să-i spună mamei lui. Nici Sheilei, când s-au întâlnit în cameră pentru a-și face bagajele. Nu-i spuse ce părere avea despre gestul ei. Nu se simțea în stare să spună ceva. De fapt au discutat despre foarte puține, în timp ce-și adunau lucrurile din dulap și din sertare. Părinții lui luau cina la hotel cu niște prieteni, iar el urma să ia prânzul cu ei înainte ca toți trei să se întoarcă la New York. Acum o privea pe Sheila cu o expresie de disperare întipărită pe chip. Ultimul an și jumătate parcă se dusese pe apa sâmbetei. În ultimele săptămâni au rămas împreună din obișnuință și comoditate. Însă lui Bernie tot nu-i venea să accepte despărțirea lor. Deși își făcuse planuri să plece în Europa cu părinții, nu-i venea să creadă că totul se terminase între ei. Era ciudat cât de senzuală putea fi în pat și cât de rece oriunde altundeva. Asta îl zăpăcise încă din prima zi când o cunoscuse. Și se trezi că este absolut incapabil să fie obiectiv în privința ei. Ea vorbi prima. — Mâine seară plec în California. El o privi uluit. — Credeam că părinții tăi vor să te întorci acasă. Sheila zâmbi și aruncă un maldăr de șosete în geanta de voiaj. — Probabil. Ridică din nou din umeri și brusc Bernie simți o dorință copleșitoare să-i tragă o palmă. Fusese atât de sincer îndrăgostit de ea... dorise să se căsătorească... iar ei nu-i păsa decât de ceea ce voia ea. Era cea mai egocentrică ființă pe care o cunoscuse vreodată. — Voi zbura cu cursa de noapte spre Los Angeles și de acolo voi face autostopul până în San Francisco. — Și apoi? — Cine știe? Întinse mâinile, privindu-l de parcă acum s-ar fi cunoscut și n-ar fi fost prieteni și îndrăgostiți unul de altul. Făcuse parte din viața lui în ultimii doi ani petrecuți la Universitatea din Michigan, iar acum se simțea ca un prost. Își pierduse doi ani cu ea. — Ce-ar fi să treci prin San Francisco după ce te reîntorci din Europa? Mi-ar plăcea să ne revedem. I-ar plăcea? După doi ani? — Nu cred că am să pot. Zâmbi pentru prima oară după mai multe ore, dar ochii îi erau încă triști. — Trebuie să-mi caut o slujbă. Știa că pentru ea asta nu era o problemă. Părinții ei îi oferiseră douăzeci și cinci de mii de dolari la absolvire, și băgase de seamă că pe aceia nu-i rupsese. Avea destui bani ca să trăiască mai mulți ani în California. Iar el nu se străduise prea mult să-și găsească o slujbă, pentru că nu fusese sigur de ce voia ea să facă. Și se simți un prost și mai mare. Ceea ce-și dorea cel mai mult era să-și găsească un post de profesor la o școală din New England și să predea rusa. Trimisese cereri la mai multe școli și aștepta răspunsul. — Nu ți se pare o prostie să te lași înghițit de cei care conduc, Bern, și să faci o meserie pe care o detești, pentru bani de care n-ai nevoie? — Vorbește în numele tău. Părinții mei nu au de gând să mă finanțeze tot restul vieții lor. — Nici ai mei. — Intenționezi să cauți o slujbă pe Coasta de Vest? — Probabil. — Ce vei face? Vei prezenta asta la parada modei? Arătă spre pantalonii tăiați și bocanci, iar ea se supără. — Într-o zi vei ajunge exact ca și părinții tăi. Era cel mai îngrozitor lucru pe care ar fi putut să i-l spună. Își trase fermoarul la geantă și îi întinse mâna. — Rămâi cu bine, Bernie. Era ridicol, își spuse el în timp ce o privea țintă. — Asta e tot? După aproape doi ani, „rămâi cu bine”? Avea lacrimi în ochi și nu-i mai păsa ce va crede despre el. — Nu pot să cred... urma să ne căsătorim... să avem copii. Ei nu i se păru deloc amuzant. — Nu asta am fost hărăziți să facem. — Atunci ce, Sheila? Doar să ne regulăm doi ani la rând? Te-am iubit, indiferent cât de greu ți-ar fi să crezi acum. Brusc nu-și mai dădu seama ce văzuse la ea și îl duru să recunoască că mama lui avusese dreptate. Însă așa era. De data asta. — Cred că și eu te-am iubit... Buzele ei tremurară în ciuda efortului de a-și stăpâni emoția și se repezi în brațele lui strângându-l tare în încăperea acum goală, care cândva fusese casă lor. — Îmi pare rău, Bernie... presupun că totul s-a schimbat... Plângeau amândoi, iar ei clătină din cap. — Știu... nu e vina ta... Vocea îi era răgușită și se întrebă a cui vină era totuși. O sărută, iar ea ridică ochii spre el. — Vino în San Francisco dacă poți. — Voi încerca. Știa însă că n-o va face niciodată. Sheila își petrecu următorii trei ani trăind într-o comună de lângă Stinson Beach, iar el îi pierdu complet urma până când primi o felicitare de Crăciun și o fotografie. N-ar mai fi recunoscut-o. Locuia într-un vechi autobuz de școală parcat pe plajă, împreună cu alți nouă oameni și șase copii. Avea și ea două fete. Când primi această felicitare, nu mai simțea nimic pentru ea, deși o uitase greu, rămânându-le recunoscător părinților săi că nu dăduseră relației lui cu ea o prea mare importanță. Se simțea ușurat că mama lui nu-i mai amintea de ea, iar ea era ușurată că Sheila dispăruse pentru totdeauna. Fusese prima fată pe care o iubise, iar visurile tinereții mor greu, Călătoria în Europa îi făcuse bine. Întâlnise zeci de fete în Paris, Londra, în sudul Franței, Elveția, Italia, și rămăsese surprins că a călători cu părinții putea fi așa de amuzant. Mereu se întâlneau cu prieteni. În Berlin s-a întâlnit cu trei tipi de la școală și și-au făcut de cap înainte de a se întoarce din nou la viața adevărată. Doi dintre ei se pregăteau de ultima aventură, dar o făcea mai ales pentru a scăpa de înrolare, ceva pentru care Bernie nu trebuia să-și facă probleme, deși se simțea jenat din această cauză. Avusese astm în copilărie și tatăl său adunase toate dovezile necesare. Fusese respins când se prezentase în fața comisiei la optsprezece ani, cu toate că nu o recunoscuse în fața nici unuia din prietenii săi. Însă acum îi convenea. Nu mai trebuia să se îngrijoreze. Din nefericire, fusese respins de toate școlile la care solicitase un post, pentru că încă nu avea diploma de profesor. Așa că se înscrise la Columbia, plănuind să-și ia acolo diploma. Toate școlile îl sfătuiseră să încerce din nou în anul următor. Un an i se părea foarte lung, iar cursurile la care se înscrisese nu-i prea trezeau interesul. Locuia acasă și mama lui îl înnebunea, iar toți pe care îi cunoștea erau plecați. Fie în armată, fie la școală, fie își găsiseră slujbe în alte părți. Se simțea ca singurul care rămăsese acasă, și disperat, se oferise să lucreze la Wolff's în perioada aglomerată de Crăciun, fără să-i pese că-l trimiseseră să vândă pantofi bărbătești. Orice i-ar fi plăcut mai mult, decât să stea acasă, iar magazinul îi plăcuse întotdeauna. Era una din acele săli mari și elegante care mirosea frumos, și unde până și angajații erau mai stilați. Cu ocazia Crăciunului erau mult mai politicoși decât în alte părți. Wolff’s fusese întotdeauna un magazin care stabilise moda pentru toată lumea, și într-o anumită măsură era și acum, deși îi lipsea forța unui magazin ca Bloomingdale’s, aflat doar la trei blocuri depărtare. Însă Bernie era fascinat și îi spunea mereu șefului de departament ce credea el că ar trebui să fie făcut pentru că magazinul să fie mai bun ca Bloomingdale’s, însă acesta se mulțumea să zâmbească. Wolff’s era cel mai grozav. Cel puțin asta era părerea lui. Dar nu și a lui Paul Berman, conducătorul magazinului, intrigat de un memoriu trimis de Bernie. Șeful departamentului își ceru scuze la nesfârșit când auzi de memoriu și promise că Bernie să fie imediat concediat, dar nu asta dorea Berman. Dorea să-l cunoască pe acest tânăr cu idei interesante, așa că s-au întâlnit și Paul Berman i-a remarcat imediat calitățile. Îl invită la prânz de mai multe ori, amuzat de îndrăzneala lui, însă era un puști deștept și Paul izbucni în râs când îi spuse că vrea să predea literatură rusă și că urma cursurile serale de la Columbia. — E o mare pierdere de vreme. Bernie era șocat, deși omul îi plăcea. Era liniștit, elegant, un foarte bun om de afaceri, interesat de ce spunea lumea. Era nepotul celui care crease magazinul Wolff's. — Literatura rusă a fost subiectul meu preferat, domnule, spuse el cu respect. — Ar fi trebuit să urmezi o școală de comerț. Bernie zâmbi. — Vorbiți ca mama. — Cu ce se ocupă tatăl tău? — E doctor. Chirurg. Însă mie nu mi-a plăcut niciodată medicina. Doar când mă gândesc la ce se învață acolo, mi se face rău. Berman dădu din cap. Înțelegea foarte bine. — Cumnatul meu e doctor. Nici eu n-aș suporta așa ceva. Se încruntă privindu-l pe Bernard Fine. — Și tu? Tu ce-ai de gând să faci? Bernie simți că e de datoria lui să fie sincer. Ținea destul de mult la magazin pentru ca să scrie un memoriu, lucru care îl adusese aici. Îi plăcea Wolff’s. Pentru el era un loc minunat. Dar nu ca o slujbă permanentă. — Îmi voi lua diploma, voi scrie unor școli și, dacă am noroc, în anul următor voi preda la un liceu. Zâmbi încrezător arătând teribil de tânăr. Lui Paul Berman îi era teribil de simpatic. — Ce se întâmplă dacă te iau la armată? Bernie îi povesti despre clasificarea 4-F pe care o primise. — Ești la naibii de norocos, tinere. Acea mică neplăcere din Vietnam s-ar putea să devină ceva mult mai serios. Uite ce s-a întâmplat cu francezii. Au dat bir cu fugiții. Ni se poate întâmpla și nouă, dacă nu vom fi atenți. Bernie era de acord cu el. — Ce-ar fi să renunți la cursurile serale? — Și ce să fac? — Am o propunere pentru tine. Vei rămâne la magazin un an și vei trece pe la toate departamentele ca să vezi cam cum e pe aici. Dacă vrei să rămâi și reușești la examen, te trimitem la o școală de comerț. Între timp îți poți face ucenicia lucrând în magazin. Ce zici? Nu mai oferise niciodată o astfel de posibilitate unui tânăr, însă îi plăcea acest puști cu ochi verzi larg deschiși și sinceri, și fața inteligentă. Nu era un tânăr frumos, dar arăta bine și era ceva strălucitor, cinstit și decent pe chipul lui. Paul Berman i-o și spusese înainte de a pleca de la birou. Bernie îi ceruse o zi sau două ca să se gândească la propunerea lui, dar recunoscu că se simțea flatat și emoționat. Însă era o hotărâre importantă. Nu era prea sigur că vrea să meargă la o școală de comerț și nu era deloc dispus să renunțe la visul său, cu o mică școală într-un orășel retras, predându-le unor tineri entuziaști despre Dostoievski și Tolstoi. Dar poate că nu era decât un vis. Care i se părea tot mai estompat. Vorbi cu părinții lui în acea seară și până și tatăl său fusese impresionat. Era o șansă minunată, dacă asta era ceea ce-și dorea să facă. Iar anul de ucenicie la Wolff’s îi va da posibilitatea să vadă singur dacă îi plăcea magazinul. Nu avea ce pierde, iar tatăl său îl felicită, iar mama lui se interesă câți copii avea Berman... câți fii... adică cu cine va trebui să se ia la întrecere... câte fete... ce-ar fi să se căsătorească cu una din ele! — Lasă-l în pace, Ruth! Lou se arătase foarte ferm când rămăseseră singuri în acea noapte, și cu un mare efort de voință ea reuși să se abțină, iar Bernie îi dădu răspunsul lui Berman chiar a doua zi. Era încântat să accepte și Berman îl sfătui să trimită imediat cereri de înscriere la mai multe școli de comerț. Bernie alese Columbia și Universitatea din New York, pentru că erau în oraș, și Wharton și Harvard pentru ceea ce reprezentau. Avea să treacă mult timp până să afle dacă a fost acceptat sau nu și între timp avea o mulțime de lucruri de făcut. Anul de ucenicie trecu foarte repede. Fusese acceptat la trei dintre școlile la care trimisese cereri. Îl refuzase doar Wharton, dar îl asiguraseră că poate vor avea un loc pentru el anul următor, dacă era dispus să aștepte, însă Bernie nici nu se gândea la așa ceva. Alese Columbia. Continua să lucreze la magazin câteva ore pe săptămână. Nu voia să piardă contactul cu viitorul lui loc de muncă și descoperi că era interesat în mod special de aspectele de design ale îmbrăcămintei bărbătești. Făcu un studiu referitor la această problemă pentru prima lui lucrare, și nu numai că obținu note maxime, dar propunerile lui au dat rezultate și în magazin, atunci când Berman îi permise să le pună în aplicare la o scară mică. Cariera lui de student la școala de comerț deveni un enorm succes, iar când își încheie studiile, lucră șase luni pentru Berman, întorcându-se la confecțiile bărbătești, apoi la cele de damă. Începu să facă schimbări care se resimțiră în tot magazinul, iar la cinci ani după ce începuse să lucreze la Wolff's era starul lor care urca pe treptele succesului. Încât a fost o mare lovitură când Paul Berman îl anunță într-o însorită după-amiază de primăvară că îl vor trimite la magazinul lor din Chicago. — De ce? Pentru el parcă ar fi fost în Siberia. Nu voia să plece nicăieri. Iubea New York-ul și se descurca excelent la magazin. — În primul rând cunoști bine o parte din Mid West. În al doilea rând - Berman oftă și își aprinse un trabuc - avem nevoie de tine acolo. Magazinul nu merge așa de bine pe cât am vrea. Trebuie pus pe picioare și tu ești omul potrivit. Îi zâmbi tânărului său prieten. Se respectau enorm, dar Bernie se vedea silit să-l contrazică. Nu reuși să-i schimbe părerea pentru că Berman nu era dispus să cedeze, iar două luni mai târziu, Bernie lua avionul spre Chicago. Peste un an ajunse directorul magazinului, asta însemnând încă doi ani în Chicago, deși detesta să rămână acolo. Chicago i se părea un oraș deprimant, iar vremea îl făcea să se simtă mizerabil. Părinții îl vizitau deseori și devenea tot mai evident că poziția lui socială îi oferea un prestigiu considerabil. Să fii directorul magazinului Wolff's la treizeci de ani nu era puțin lucru. Cu toate astea ardea de nerăbdare să se reîntoarcă la New York, iar mama lui dădu o petrecere uriașă când o anunță vestea cea bună. Se reîntoarse la treizeci și unu de ani și Berman îi permise să-și pună în aplicare toate ideile. Cu toate astea când Bernie se gândi să ridice nivelul îmbrăcămintei feminine, Berman nu se lăsă ușor convins. Dorea să promoveze vreo zece noi linii de îmbrăcăminte de lux, care vor readuce firma Wolff's pe primul plan al celor care lansează modă pe întreg cuprinsul Americii. — Îți dai seamă la ce preț se vor vinde astfel de rochii? Berman arăta foarte îngrijorat, în timp ce Bernie se mulțumi să-i zâmbească. — Da. Dar pentru noi poate că vor reduce prețul. La urma urmei nu vor fi unicate. — Însă foarte aproape. Prețurile în orice caz vor fi. Cine va cumpără așa ceva aici? Totul i se părea neobișnuit, dar și interesant. — Sunt convins că clienții noștri vor fi încântați de ceea ce le putem oferi. Mai ales în orașe ca Chicago, Boston, Washington și chiar și la Los Angeles, unde nu au toate magazine împrăștiate la fiecare colț de stradă ca în New York. Le vom aduce Parisul și Milano. — Sau vom da faliment încercând, nu-i așa? însă Berman nu-l contrazise. Bernie se uită gânditor la Paul. Era o idee grozavă. Voia să sară direct la mărfurile cu preț ridicat, să vândă rochii cam la cinci, șase sau șapte mii de dolari fiecare, rochii care erau la urma urmei doar confecții în serie, doar tiparele îmbrăcămintei de lux. — Nici nu e nevoie să le cumpărăm. Nu are sens să ne încărcăm inventarul. Îi cerem fiecărui creator de modă să organizeze o paradă a modei, iar femeile pot să-și comande hainele prin noi, ceea ce va fi mai logic și economic. Lui Berman îi plăcu ideea. Așa nu mai exista nici un pericol. — Așa da, Bernard. — Cred că mai întâi ar trebui să schimbăm înfățișarea magazinelor. Nu prea sunt compatibile cu noile modele europene. Au discutat ore în șir. Ideea prindea viață, iar când au pus la punct ceea ce urmau să facă, Berman îi strânse mâna. Bernard se maturizase mult în ultimii ani. Devenise cumpănit, încrezător în forțele sale, iar hotărârile sale erau bine gândite. Chiar arăta mai în vârstă, îl tachină Berman, arătând spre barba pe care și-o lăsase să crească după reîntoarcerea la New York. Avea treizeci și unu de ani și era un bărbat foarte atrăgător. — Cred că ai făcut o treabă excelentă, gândindu-te la toate astea. Cei doi bărbați și-au zâmbit. Amândoi erau mulțumiți. — Pentru magazinele Wolff's va urma o perioadă foarte palpitantă. Cu ce începem? — Vreau să vorbesc cu câțiva arhitecți săptămâna asta, și le voi cere să facă niște schițe pe care să ți le prezint. Apoi vreau să plec la Paris. Trebuie să văd ce părere au creatorii de modele. — Crezi că se vor împotrivi? Bernie se încruntă, se gândi câteva clipe, apoi clătină din cap. — Nu au de ce. Vor câștiga și ei foarte bine. Și Bernie avu dreptate. Nu s-au împotrivit. Au fost încântați, iar Bernie semnă contracte cu douăzeci dintre ei. Plecase la Paris ferm hotărât să încheie această afacere și se întoarse victorios la New York după trei săptămâni. Noul proiect urma să fie lansat peste nouă luni, cu o serie de fabuloase gale de modă în iunie, de unde doamnele își vor putea comanda hainele pentru toamnă. Era ca și cum s-ar fi dus la Paris și și-ar fi comandat îmbrăcămintea de la marile case de modă. Iar Bernie urma să le deschidă apetitul pentru noile creații cu o petrecere și o extraordinară paradă a modei, în care vor fi prezentate doar câteva modele ale fiecărui creator cu care vor lucra. Nu puteau fi cumpărate, era doar o reclamă pentru spectacolele care vor urma. Toate fetele care vor prezenta hainele vor veni din Paris împreună cu creatorii de modă. Și încă trei creatori americani au fost adăugați listei lor după începerea proiectului. Însemna o muncă uriașă pentru Bernie în lunile următoare, însă asta îl făcuse și vicepreședinte al firmei la numai treizeci și doi de ani. Spectacolul de deschidere a fost cel mai frumos pe care l-a văzut vreodată cineva. Rochiile erau de-a dreptul superbe, iar publicul scotea exclamații de uimire și aplauda tot timpul. A fost de neuitat și toți cei prezenți au avut sentimentul că asistă la un moment crucial în istoria modei. Era extraordinar felul în care Bernie reușea să combine principiile reușitei în afaceri cu punerea în valoare a mărfii. Mai avea și un neobișnuit simț pentru modă. Iar toate la un loc puteau face din Wolff’s cel mai important magazin din New York, și chiar și din toată țara. Iar Bernie se simți în al nouălea cer de bucurie, când, așezat în ultimul rând, urmărea desfășurarea programului, în timp ce femeile sorbeau din ochi toate rochiile prezentate pe scenă. Îl văzuse pe Paul Berman trecând printre rânduri puțin mai devreme. Toată lumea era fericită, iar Bernie începu să se mai relaxeze puțin și începu să privească mai atent modelele care treceau pe podium îmbrăcate în rochii de seară. Privirea îi fu atrasă de o tânără blondă, splendidă, cu mișcări feline, trăsături frumos cizelate și ochi albaștri enormi. Parcă plutea deasupra pământului și se trezi că așteaptă apariția ei după fiecare schimbare a rochiilor, rămânând dezamăgit când spectacolul se termină în cele din urmă și știu că nu o va mai vedea. În loc să se grăbească înapoi la biroul său, așa cum intenționase să facă, mai rămase câteva clipe, apoi porni spre culise pentru a o felicita pe conducătoarea spectacolului, o doamnă din Franța care lucrase mulți ani pentru Dior. — Totul a fost minunat, Marianne. Bernie îi zâmbi, iar ea îl privi plină de speranță. Se apropia de cincizeci, avea o siluetă impecabilă, era îmbrăcată foarte șic și pusese ochii pe el din clipa când venise să lucreze pentru ei. — Rochiile au fost superb puse în evidență, nu-i așa, Bernard? Îi pronunță numele ca pe unul francez, arătând teribil de distinsă și sexy în același timp. Ca focul și gheața. Iar Bernie se trezi privind peste umărul ei la fetele care treceau grăbite, îmbrăcate acum în blugi și propriile lor haine, ducând pe brațe acele rochii de seară atât de fantastice. Vânzătoarele intrau și ieșeau, luând cât mai multe rochii pentru a le duce clientelor ca să le încerce și apoi să le comande. Totul se desfășura extrem de bine. În cele din urmă, Bernie o zări cu rochia de mireasă din final pusă cu grijă pe braț. — Cine e fata aceea, Marianne? E una din modelele noastre, sau ai angajat-o pentru spectacol? Marianne îi urmări privirea și nu se lăsă păcălită de tonul lui nepăsător. Simți cum i se strânge inima când dădu ochii cu frumoasa tânără. Nu putea să aibă mai mult de douăzeci și unu de ani și era superbă. — Lucrează din când în când pentru noi. E franțuzoaică. Însă nu era nevoie să spună mai multe. Fata se îndrepta direct spre ei să le arate rochia de mireasă, privind mai întâi la Bernard apoi la Marianne. O întrebă în franceză ce să facă cu ea pentru că se temea să o pună jos undeva, iar Marianne îi spuse cui să i-o dea, în timp ce Bernard rămase pe loc, incapabil să-și controleze admirația din ochi. În clipa aceea Marianne știu care e datoria ei. I-l prezentă pe Bernard, cu funcție cu tot, și pe deasupra îi explică faptul că noul concept îi aparținea în întregime. Nu-i plăcea absolut deloc că trebuia să le facă cunoștință, dar nu avea de ales. Studie ochii lui Bernie în timp ce acesta se holba la tânăra din fața lui. Într-un fel o amuza, pentru că mereu păruse atât de distant. Era evident că-i plăceau fetele, dar niciodată nu se complica prea mult cu ele, cel puțin așa se povestea despre el. Și spre deosebire de marfa pe care o selectă pentru Wolff's, când era vorba de femei prefera cantitatea calității... „volumul”...cum se exprimau cei de meserie... dar poate că nu și de data asta. Numele ei era Isabelle Martin și avea douăzeci și patru de ani. Crescuse în sudul Franței, iar la optsprezece ani plecase la Paris pentru a lucra pentru Saint Laurent, și apoi pentru Givenchy. Arăta formidabil, iar la Paris avusese un imens succes. Nu era de mirare că fusese invitată în State și se descurcase foarte bine la New York. Nu-și dădea seama cum de nu se întâlniseră până acum. — De obicei pozez pentru fotografi, monsieur Fine. Avea un accent care îl fermecă. — Dar pentru spectacolul dumneavoastră... Îi aruncă un zâmbet care îi lipi pantalonii de piele și în clipa aceea ar fi făcut orice pentru ea. Și brusc își aminti unde o mai văzuse. Pe coperta revistei Vogue, chiar de mai multe ori, apoi Bazaar, Women’s Wear... doar că arăta foarte diferită în realitate, de fapt chiar mult mai frumoasă. Rareori se întâmpla ca modelele să lucreze la prezentarea modei și ca fotomodele, dar ea era talentată pentru amândouă, făcuse o treabă excelentă în spectacolul lor, iar Bernie o felicită din toată inima. — Ai fost minunată, domnișoară... Mintea i se goli pe neașteptate, iar ea îi zâmbi din nou. — Isabelle. Bernie credea că va muri doar uitându-se la ea, iar în seara aceea o duse la cină la La Caravelle. Toată lumea a întors capul ca să o privească. Apoi au mers să danseze la Raffles și lui Bernie nu-i mai venea să plece acasă. Nu mai voia să-i dea drumul, să-și dezlipească brațele din jurul ei. Nu mai cunoscuse niciodată pe cineva ca ea și nimeni nu mai reușise să-i sucească mințile atât de mult. Iar armura pe care și-o construise după ce Sheila dispăruse din viața lui se topi sub zâmbetul ei. Părul îi era atât de blond, încât era aproape alb, și ceea ce era extraordinar, era faptul că era culoarea lui naturală. O considera cea mai frumoasă creatură de pe pământ și oricui i-ar fi fost greu să nu fie de acord cu el. În acel an au trăit o vară plină de vrajă în East Hampton. Bernie închiriase o casă mică, iar ea își petrecea cu el fiecare sfârșit de săptămână. După ce sosise în America avusese imediat o legătură cu un foarte cunoscut fotograf, iar după doi ani îl părăsise pentru un magnat al proprietăților imobiliare. Însă toți bărbații părură să dispară din viața ei după întâlnirea cu Bernie. Pentru el a fost o perioadă de vis. O lua peste tot cu el, prezentând-o, lăsându-se fotografiat cu ea, dansând până în zori. Totul se desfășura cu o viteză prea mare și izbucni în râs când luă prânzul cu mama lui iar ea îl fixă cu cea mai maternă privire a ei. — Nu crezi că e prea sofisticată pentru tine? — Ce vrei să spui? — Vreau să spun că miroase a superficialitate. De fapt, unde te potrivești tu în viața ei, Bernie? — Nu ești niciodată erou în propriul tău oraș, nu așa se spune? Deși nu găsesc că e măgulitor. Bernie admiră costumul Dior al mamei lui. I-l cumpărase ultima oară când fusese plecat în Europa și îi venea foarte bine. Dar nu prea avea chef să discute cu ea despre Isabelle. Încă nu o dusese acasă ca să-i cunoască părinții, și nici nu avea de gând să o facă. Cele două lumi nu vor conviețui niciodată pașnic, deși știa foarte bine că tatălui său i-ar fi plăcut să o vadă. Oricărui bărbat i-ar fi plăcut. Era o frumusețe ieșită din comun. — Cum e? Mama lui nu se dădea bătută, ca de obicei. — E o fată drăguță, mamă. Ea îi zâmbi. — Nu mi se pare o descriere potrivită. În orice caz e foarte frumoasă. Îi vedea fotografia peste tot și le povestise tuturor prietenilor ei. Iar la coafor le arăta tuturor „fata aceea... nu, cea de pe copertă... e prietena fiului meu.” — Ești îndrăgostit de ea? Niciodată nu se temea să întrebe ceea ce dorea să afle, iar Bernie începu să tremure când îi auzi cuvintele. Încă nu era pregătit pentru așa ceva, deși era nebun după ea, însă își amintea mult prea bine prostia pe care o făcuse la Michigan... inelul de logodnă pe care i-l dăruise Sheilei de ziua Sfântului Valentin, faptul că ea i-l aruncase înapoi... planurile de căsătorie pe care și le făcuse... ziua când îl părăsise ducând cu ea geanta de voiaj și inima lui. Nu mai dorea să se trezească din nou într-o astfel de situație și se protejase cu mare grijă. Dar nu și de Isabelle Martin. — Suntem buni prieteni. Era tot ce-i trecea prin minte, însă mama lui se holbă la el. — Sper să fie mai mult de atât. Arăta îngrozită, de parcă dintr-odată l-ar fi bănuit de a fi homosexual, iar Bernie nu se putu abține să nu izbucnească în râs. — E mai mult, O.K.? E mai mult de atât... dar nu ne gândim la căsătorie. În regulă? Mulțumită? Și acum, ce vrei să servești la prânz? El comandă friptură și ea fileu de somon și începu să-l întrebe despre tot ce se întâmpla la magazin. Acum erau din nou prieteni, Bernie vizitându-și părinții tot mai rar de la apariția lui Isabelle în viața lui. O luă cu el în Europa când plecă în acea toamnă într-o călătorie de afaceri și au făcut senzație oriunde au mers. Erau nedespărțiți. Chiar înainte de Crăciun ea se mută în apartamentul lui și până la urmă Bernie se văzu silit să capituleze și să o ducă în vizită la Scarsdale, deși era înfricoșat de posibilele urmări. Isabelle se purtă foarte frumos cu părinții lui, cu toate că nu părură să o impresioneze și îi spuse foarte clar lui Bernie că nu dorea să-i vadă prea des. — Avem atât de puțin timp când putem fi împreună... Își țuguia buzele atât de perfect, iar el adoră să facă dragoste cu ea. Era cea mai superbă femeie pe care o cunoscuse vreodată și uneori doar se mulțumea să o privească cum se machiază, sau își usucă părul, sau iese de la duș, sau cum intră pe ușă ducându-și poșeta. Reușea într-un fel să te facă să-ți dorești să îngheți și doar să o privești. Până și mama se controlase atunci când se întâlniseră. Isabelle avea un mod al ei de a te face să te simți foarte mic stând lângă ea, cu excepția lui Bernie, care nu se simțise mai bărbat cu nimeni altcineva. Era remarcabil de senzuală și relația lor se baza mai mult pe pasiune decât pe iubire. Făceau dragoste aproape peste tot, în cadă, sub duș, pe podea, chiar și pe bancheta din spate a mașinii lui într-o după-amiază de duminică în timp ce călătoreau spre Connecticut. Mai că au făcut-o și în ascensor, dar și-au revenit la timp când s-au apropiat de etajul lor, știind că ușile urmau să se deschidă în orice clipă. De parcă nu s-ar fi putut opri. El nu reușea să se mai sature de ea. Din acest motiv o luă cu el în Franța în primăvara următoare, apoi din nou înapoi în East Hampton, însă de data asta s-au întâlnit cu mai mulți oameni și printre ei se afla și un producător de filme care puse ochii pe ea în seara petrecerii de pe plajă la Quogue, iar a doua zi Bernie nu o găsi nicăieri. Dădu peste ea pe un iaht ancorat în preajmă, făcând dragoste pe punte cu producătorul de la Hollywood. Bernie rămase o clipă nemișcat, privindu-i fără să-și creadă ochilor, dându-și seama de ceva de care reușise să se ascundă foarte mult timp. Nu era doar grozavă în pat și foarte frumoasă, era și femeia pe care o iubea și să o piardă îl durea îngrozitor. Ea își ceru scuze când se reîntoarse în casa lor, dar asta nu se întâmplă decât după multe ore. Ea și producătorul discutaseră foarte mult despre țelurile ei, despre ce dorea ea de la viață, despre ce însemna pentru ea legătura ei cu Bernie, ce-i putea oferi el. Producătorul fusese fascinat de ea și i-o spusese. Iar când se întoarse, încercă să-i explice lui Bernie ce anume simțea, spre marea lui disperare. — Nu pot să trăiesc într-o cușcă tot restul vieții mele, Bernard... trebuie să fiu liberă să zbor unde vreau. Bernie mai auzise toate astea, într-o altă viață, cu bocanci de luptă și geantă de voiaj în loc de o rochie Gucci, pantofi Chanel și valize Louis Vuitton deschise în cealaltă cameră. — Deci eu reprezint o cușcă pentru tine? Ochii lui erau reci. Nu avea de gând să tolereze escapada ei. Nu putea, nu era în firea lui și se întrebă dacă se mai culcase și cu alții și dacă da, cu cine. — Nu ești o cușcă, mon amour, ești un bărbat foarte de treabă. Dar viața asta în care ne prefacem că suntem căsătoriți... nu poate rezista la infinit. Se mutase la el doar de opt luni, nu era ceva ce s-ar putea numi o eternitate. — Cred că am înțeles greșit relația dintre noi, Isabelle. Ea dădu din cap, arătând parcă și mai frumoasă și pentru o clipă o urî. — Și eu cred la fel, Bernard. Și apoi, cuțitul în inimă. — Vreau să plec în California pentru un timp. Era atât de candidă în comportarea ei față de el. — Dick spune că-mi poate aranja o probă la studio - vorbea cu un accent care îi sfâșia inima - și aș vrea foarte mult să joc într-un film făcut de el. — Înțeleg. Își aprinse o țigară, deși rareori fuma. — Niciodată nu mi-ai spus despre intențiile tale. Însă era logic. Ar fi fost păcat ca filmul să nu profite de chipul ei. Coperțile magazinelor nu erau suficiente pentru ea. — N-am crezut că e atât important încât să-ți spun. — Sau pentru că ai vrut să storci tot ce poți de la Wolff’s mai întâi. Era unul dintre cele mai urâte lucruri pe care le spusese vreodată și se rușină. Ea nu avea nevoie de el și el regreta asta. — Îmi pare rău, Isabelle... Traversă camera și se opri în fața ei privind-o prin fum. — Nu e momentul să faci ceva necugetat. Ar fi vrut să o implore, dar ea era mult mai dură. Se hotărâse deja. — Săptămâna viitoare plec la Los Angeles. El dădu din cap, se îndepărtă de ea apropiindu-se de fereastră și privi țintă marea, apoi se întoarse și îi zâmbi amar. — Locul acela trebuie să fie magic. Până la urmă toată lumea pleacă spre Vest. Se gândea din nou la Sheila. Îi povestise lui Isabelle despre ea. — Poate că ar trebui să merg și eu acolo. Isabelle zâmbi. — Locul tău e la New York, Bernard. Tu reprezinți tot ce e important, palpitant și plin de viață în acest oraș. Vocea lui era tristă când îi răspunse. — Dar asta pare să nu fie destul pentru tine. Ochii ei îl priviră cu regret. — Nu e asta... nu e vorba de tine... dacă mi-aș fi dorit ceva serios... dacă aș fi dorit să mă căsătoresc... te-aș fi ales pe tine. — Niciodată nu ți-am propus așa ceva. Dar amândoi știau că ar fi făcut-o, cu timpul. Era genul acesta de bărbat și, în timp ce o privea, aproape că-i părea rău că era așa cum era. Ar fi vrut să fie mai dur... mai decadent... să fie el cel care să o introducă în lumea filmului. — Pur și simplu nu mă văd rămânând aici, Bernard. Se închipuia în chip de star de cinema și plecă cu acel producător de film exact așa cum plănuise, la trei zile după ce se întorsese în East Hampton cu Bernard. Își împachetă toate lucrurile, mai ordonat decât o făcuse Sheila, luând cu ea toate rochiile superbe pe care Bernie i le cumpărase. Le împachetă în valizele Louis Vuitton și îi lăsă un bilețel. Împachetă și cei patru mii de dolari pe care îi ținea ascunși în sertarul biroului. Îi numise „un mic împrumut”, și era sigură că el „va înțelege”. Dădu proba de film și exact peste un an apăru pe genericul unei producții cinematografice. Însă pe atunci lui Bernie nu-i mai păsa. Devenise imun. Existau destule modele, secretare și colege de afaceri. Întâlni femei în Roma, exista o stewardesă drăguță în Milano, o pictoriță... dar nici una nu-l interesa în mod deosebit, și se întreba dacă se va mai îndrăgosti vreodată. Încă se mai simțea ca un idiot când cineva amintea despre ea. Bineînțeles că niciodată nu-i trimisese banii înapoi, sau ceasul Piaget, care observase că dispăruse nu mult timp după aceea. Nu-i trimisese nici măcar o felicitare de Crăciun. Se folosise de el, trecând la un altul, exact așa cum existaseră și alții înaintea lui. Iar la Hollywood făcuse la fel, scăpând de producătorul care o ajutase la primul film, înlocuindu-l cu cineva mai puternic, care îi putea oferi un rol mai bun. Isabelle Martin va ajunge departe, nu exista nici o îndoială în această privință, iar părinții lui știau că subiectul este tabu. Nu-i mai pomeniseră niciodată numele, după acea singură dată când se năpustise afară din casa din Scarsdale, spumegând de furie. Nu-și mai vizitase părinții timp de două luni, iar mama lui rămase îngrozită de ce văzuse în ochii lui. Apoi acest subiect nu mai reveni niciodată în conversațiile lor. La un an și jumătate după plecarea ei, Bernie reușise să devină din nou stăpân pe viața lui. Existau mai multe femei în viața lui decât putea să le facă față, afacerile înfloreau, magazinul mergea excelent și, când se trezise dimineață și văzuse viscolul de afară, hotărâse totuși să treacă pe la magazin. Avea multe de făcut și dorea să discute cu Paul Berman despre planurile de vară ale magazinului. Avea câteva idei interesante și coborî din autobuz la colțul dintre Lexington și strada Șaizeci și trei, îmbrăcat într-un palton gros englezesc și cu o căciulă rusească pe cap. Intră în magazin cu capul plecat din cauza vântului, apoi îl ridică și privi cu mândrie în jurul său. Era căsătorit cu Wolff's, și nu-i păsa de restul lumii. Era marea lui iubire, iar cariera lui, un formidabil succes. Avea de ce să fie mulțumit. Apăsă pe butonul de la etajul opt și își scutură paltonul de zăpadă. — Bună dimineața, domnule Fine, spuse o voce în timp ce ușa se închise, iar el zâmbi. Închise ochii pentru o clipă, înainte ca ușile să se deschidă din nou, gândindu-se la tot ce avea de făcut în acea zi și la ce dorea să-i spună lui Paul. Însă în nici un caz nu era pregătit pentru ceea ce Paul Berman urma să-i spună în acea dimineață.

Daddy de Danielle Steel Capitolul 1   Fulgi de nea mari şi albi cădeau ca într-o poveste desenată, exact ca în cărţile din care Sarah obişnuia să le citească seara copiilor. Stătea în faţa maşinii de scris, uitându-se pe fereastră, privind cum zăpada acoperea peluza, căzând peste ramurile copacilor ca o dantelă, şi uită complet de subiectul la care se gândise încă de dimineaţă. Era atât de pitoresc. Atât de frumos. Totul era frumos acolo. O viaţă de poveste într-un oraş de poveste, iar oamenii din jur păreau nişte oameni de poveste. Erau exact ceea ce ea nu voise să devină niciodată şi, acum era ca ei, de mulţi ani chiar. Şi probabil că avea să fie întotdeauna. Sarah MacCormick, rebela, editor adjunct la Crimson, fata care absolvise Radcliffe în 1969 prima din clasă şi care ştia că este deosebită, devenise una dintre ei. Peste noapte. Aproape. De fapt, durase aproape douăzeci de ani. Şi acum era Sarah Watson. Doamna Oliver Wendell Watson. Trăia în Purchase, New York, într-o casă frumoasă, ai cărei proprietari aproape că erau, după paisprezece ani de luptă cu ipoteca. Avea trei copii, un câine, iar ultimul hamster murise, în sfârşit, cu un an în urmă. Şi mai avea un soţ pe care îl iubea. Scumpul Ollie. A absolvit Şcoala Comercială de la Harvard când ea a terminat Radcliffe şi se iubeau încă din anul doi. Însă el era tot ce nu era ea. Era conservator, în timp ce ea era nonconformistă, el crezuse în ceea ce încercaseră să facă în Vietnam şi, un timp, ea îl urâse pentru asta. Au şi încetat să se mai vadă după absolvire, fiindcă ea insistase că sunt prea diferiţi. Ea se dusese să locuiască în Soho, în New York, şi încercase să scrie, ceea ce a reuşit chiar foarte bine. Lucrările ei fuseseră publicate de două ori în The Atlantic Monthly şi o dată… Dumnezeule mare, în The New Yorker. Era bună şi ştia asta. Oliver locuia la periferia oraşului, într-un apartament pe care îl împărţea cu doi prieteni şi cu diploma lui, pe East 79th Street, şi avea o slujbă foarte bună în cadrul unei agenţii publicitare de pe Madison Avenue. Ar fi vrut să-l urască pentru asta, ar fi vrut să-l urască pentru faptul că se conforma, dar nu o făcea. Chiar şi atunci ştia cât de mult îl iubea. Vorbea despre lucruri ca a trăi la ţară, a avea setteri irlandezi, a vrea patru copii şi o soţie care să nu lucreze, iar ea râdea de el din acest motiv. El însă, îi arunca acel zâmbet incredibil de copilăresc, care îi făcea inima să bată cu putere chiar şi atunci… când pretindea în sinea ei că ar fi dorit un bărbat cu părul mai lung decât al ei… un artist… un sculptor… un scriitor… un bărbat „creator”. Oliver era „creator” şi era şi inteligent. Absolvise Harvard cu notele cele mai bune, iar curentele anilor şaizeci nu îl atinseseră. Când ea a demonstrat pe străzi, el a scos-o din închisoare şi, când se certa cu el, jignindu-l chiar, el îi explica, încet şi chibzuit, care îl era părerea. Şi era atât de cumsecade şi de bun, era cel mai bun prieten al ei, chiar şi atunci când o făcea să se înfurie. Se întâlneau uneori în Village sau la periferie pentru o cafea, o băutură, un dejun, când el îi povestea ce mai făcuse şi o întreba despre ce scria în acel moment. Şi el ştia că este bună, dar nu pricepea de ce nu putea fi „creatoare” şi căsătorită fiind. — …Căsătoria e pentru femeile care caută pe cineva care să le întreţină. Eu vreau să mă întreţin singură, Oliver Watson. Şi o putea face sau, putuse atunci, mai bine-zis. Lucrase ca supraveghetoare de galerie cu program redus în Soho şi scrisese din când în când. Câştigase destui bani. Uneori. Acum însă, se întreba dacă mai putea fi în stare să se întreţină singură, să-şi completeze singură formularele pentru impozite şi să aibă grijă ca asigurarea medicală să nu-şi fi pierdut valabilitatea. În cei optsprezece ani de când erau căsătoriţi, devenise atât de dependentă de el. El se ocupa de toate micile probleme din viaţa ei şi de majoritatea celor mari. Era ca şi cum ar fi trăit într-o lume închisă ermetic, avându-l întotdeauna pe Ollie alături. Conta pe el pentru absolut orice şi, cel mai adesea, acest lucru o speria. Dacă se întâmpla ceva cu el? Oare avea să se descurce? Avea să fie în stare să aibă grijă de casă, să se întreţină, pe ea şi pe copii? Încerca să-i vorbească uneori despre asta, dar el râdea doar şi îi spunea să nu-şi mai facă griji. Nu făcuse cine ştie ce avere, dar se descurcase foarte bine şi era un om cu capul pe umeri. Avea o foarte mare asigurare pe viaţă. Cei din Madison Avenue fuseseră foarte buni cu el şi, la patruzeci şi patru de ani, era omul numărul trei la Hinkley, Burrows and Dawson, una din cele mai mari agenţii publicitare din ţară. Numai el singur le adusese patru din cele mai mari conturi şi era valoros pentru firmă şi respectat de către colegi. Era unul din cei mai tineri vicepreşedinţi în domeniu şi ea era mândră de el. Dar, totuşi, îi era frică. Ce căuta ea acolo, în frumosul şi micul Purchase, privind cum ningea şi aşteptând copiii să se întoarcă acasă, în timp ce se prefăcea că scrie o poveste… o poveste care nu avea să fie scrisă niciodată, care nu avea să se sfârşească vreodată, care nu avea să ajungă niciodată nicăieri, exact ca şi celelalte pe care încercase să le scrie în ultimii doi ani. În ajunul împlinirii a treizeci şi nouă de ani, se hotărâse să reînceapă să scrie. Fusese o hotărâre foarte importantă pentru ea. Parcă treizeci şi nouă era mai rău decât patruzeci. Până să împlinească patruzeci de ani, se resemnase în faţa „destinului advers”, cum spunea ea cu tristeţe. Pentru cea de a patruzecea aniversare, Oliver a dus-o în Europa pentru o lună. Copiii erau plecaţi în tabără, doi din ei, oricum, iar Sam rămăsese cu soacra ei. Pe atunci nu avea decât şapte ani şi era pentru prima oară când ea pleca fără el. Când a ajuns la Paris a avut impresia că se deschiseseră toate porţile cerului… nu maşini folosite în comun… nu copii… nu animale… nu PTA… nu dineuri de binefacere pentru şcoală sau spitalele locale… nimeni… nimeni… în afară de ei doi şi patru săptămâni de neuitat petrecute în Europa. Paris… Roma trecând prin Toscana, o oprire scurtă pe Riviera italiană, apoi câteva zile la bordul unui iaht închiriat, plutind între Cannes şi St. Tropez… conducând după aceea spre Eze şi Saint-Paul-de-Vince, cina la Colombe d’Or şi, pe urmă, câteva zile la Londra. În timpul călătoriei îşi notase tot felul de lucruri, astfel că umpluse şapte carneţele. Dar când a ajuns acasă… nimic. Nimic nu voia să fie transformat într-o poveste, într-un articol sau chiar în poezii. Stătea, pur şi simplu, şi se uita la carneţele având în maşina de scris o foaie albă pe care părea că nu o va umple niciodată. Acelaşi lucru îl făcea şi peste un an şi jumătate. La patruzeci şi unu de ani, avea impresia că îşi lăsase întreaga viaţă undeva în urmă. Oliver râdea întotdeauna când îi spunea: — Dumnezeule, Sarrie… nu te-ai schimbat absolut deloc de când te-am cunoscut prima oară. Şi vorbea serios. Era aproape adevărat. Dar nu pe deplin. Ea şi cei care voiau să critice îşi puteau da seama de diferenţă. Părul roşcat închis şi strălucitor care obişnuia să-i cadă pe spate ca o draperie sclipitoare devenise acum de un roşcat castaniu. Îl purta lung până la umeri şi îi apăruseră câteva fire albe, care îi deranjau pe copii mai mult decât pe ea însăşi. Ochii albaştri şi luminoşi rămăseseră neschimbaţi, de un albastru închis şi vibrant, iar pielea albă arăta încă bine, în cea mai mare parte neridată, dar ici-colo se puteau vedea unele mici semne ale trecerii timpului, numai că Oliver spunea că făceau ca faţa să-i fie mai expresivă. Era o femeie drăguţă şi fusese o fată drăguţă, înaltă şi zveltă, cu o siluetă frumoasă şi mâini delicate şi cu un simţ al umorului care îi juca în ochi. Acest lucru îi plăcuse lui de prima dată. Râsul, firea ei pasională, curajul şi hotărârea cu care îşi susţinea punctul de vedere în orice privinţă. Erau unii care o consideraseră dificilă în tinereţe, dar nu şi Ollie. El, niciodată. Lui îi plăceau modul ei de a gândi, lucrurile pe care le spunea şi felul cum le spunea. Aveau o relaţie bazată pe respect şi dragoste şi se simţeau grozav în pat. Totdeauna fusese astfel şi încă mai era. Ba, uneori, el spunea că după douăzeci de ani era chiar mai bine. Şi era, din unele puncte de vedere. Se cunoşteau unul pe altul perfect, ca un lemn neted ca satinul ce fusese atins şi mângâiat de o mie de ori de mâini iubitoare şi tandreţea adevăratei apartenenţe. Îi trebuiseră exact doi ani pentru a o convinge să se mărite cu el, după perioada în care lucrase în Soho, iar la vârsta de douăzeci şi trei de ani devenise doamna Oliver Watson. Încăpăţânată cum era, refuzase să facă o nuntă tradiţională. Se căsătoriseră în grădina casei părinţilor lui din Pound Ridge, iar părinţii şi sora ei mai mică veniseră de la Chicago. Sarah purtase o rochie de un roşu aprins şi o pălărie mare cu pene şi arăta mai mult ca o tânără dintr-un tablou decât o mireasă, dar ei doi fuseseră fericiţi. Plecaseră în Bermude în luna de miere şi vremea fusese oribilă, dar ei nici nu observaseră. Au râs, s-au hârjonit şi au stat în pat până după-amiaza târziu, ieşind doar pentru o gustare în sala de mese a hotelului, după care se grăbeau să se întoarcă în camera lor, râzând şi chicotind ca doi copii. Abia la trei săptămâni după aceea, Sarah deveni mai puţin amuzată. Locuiau într-un mic apartament de pe Second Avenue, într-o clădire plină de stewardese, tineri directori şi „nefamilişti” care păreau să transforme întreaga clădire într-o continuă petrecere. Când el venise, într-o zi, de la lucru, o găsise arătând de parcă îi murise cel mai bun prieten. Numai că nu era vorba de niciun prieten, ci de „iepure”. Când se întorseseră acasă, fusese uimită de absenţa ciclului, dar avusese o grijă extraordinară şi ştia că nu putea fi însărcinată. Purtase diafragma, practic, zi şi noapte, din ziua cununiei şi până s-au întors din luna de miere, dar, într-un fel, nu ştia cum, ceva nu mersese şi era însărcinată. Voia să facă avort. Pe Oliver îl îngrozea numai simplul fapt că se putea gândi la aşa ceva. Dar Sarah era şi mai îngrozită la gândul de a avea copii atât de curând. — Nu vrem o familie încă… vreau să-mi iau din nou o slujbă… să fac ceva… Se gândise ca, de data aceasta, să se angajeze ca editoare la o revistă literară, cărţile ei nu se vindeau prea bine şi făcuse o cerere la Columbia Graduate School pentru a face ceva în vederea doctoratului. Renunţase la slujba de la galerie imediat după ce se căsătorise cu Ollie, căci nu i-ar fi fost uşor să se ducă în Soho în fiecare zi. — Poţi să-ţi iei o slujbă şi mai târziu! i-a spus el. O mângâia, îi spunea vorbe dulci, făcea tot ce îi stătea în putinţă pentru a o face să se simtă mai bine. Ea, însă, era de neconsolat şi, în fiecare seară când venea spre casă, el era cuprins de groază… dacă o făcea… dacă se ducea la cineva în timp ce el era la serviciu, şi avorta. Dar nu făcu acest lucru. Într-un fel, îi era prea rău, era prea epuizată şi prea deprimată pentru a încerca chiar, astfel că, peste câtva timp, începu să se legene prin apartament, întrebându-se cum de putuse lăsa să se întâmple aşa ceva. Dar Oliver era în culmea fericirii. Voia patru copii, întotdeauna spusese astfel şi, chiar dacă aveau să fie nevoiţi să strângă cureaua pe atunci, el era de acord. Se descurca bine, avansa rapid în ierarhia firmei şi, chiar dacă ar fi fost să moară de foame, tot n-ar fi lăsat-o să avorteze. Pur şi simplu, nu voia. Era copilaşul lor. Al lor. Şi, cu mult înainte ca acesta să se nască, el îl iubea la nebunie. Benjamin Watson apăru pe lume, cu un smoc de păr roşcat şi cu o privire uimită în ochii lui luminoşi, exact la nouă luni şi trei zile de la nunta părinţilor săi. Părea nerăbdător să descopere lumea, plângea foarte mult şi semăna leit cu mama sa, spre încântarea lui Oliver, care era extraordinar de fericit că avea un fiu şi mai ales unul care semăna cu Sarah. Benjamin creştea înalt şi avea mai mult decât înfăţişarea lui Sarah. Avea şi fermitatea ei, şi încăpăţânarea şi temperamentul ei înflăcărat. Erau zile când ei îi venea să-l strângă de gât, până să vină Oliver şi să-l liniştească. Peste câteva minute de la sosirea lui, copilul gângurea fericit, râdea, se juca, iar Oliver se plimba cu el în braţe, în timp ce Sarah se prăbuşea pe un fotoliu, cu un oftat şi un pahar de vin, întrebându-se cum avea să supravieţuiască. Rolul de mamă nu era, cu siguranţă, cel la care se pricepea cel mai bine, iar apartamentul era atât de mic, încât simţea că înnebuneşte. Când vremea era urâtă, cum se întâmplase adesea în acel an, nu puteau ieşi deloc şi ţipetele copilului făceau pereţii să răsune îngrozitor. Oliver ar fi vrut să se mute cu toţii într-o căsuţă a lor, undeva, afară din oraş, dar acesta era un vis încă, pe care nu şi-l puteau permite. Sarah se oferi să-şi ia o slujbă, dar, de fiecare data când stăteau să se gândească mai bine, îşi dădeau seama că ar fi fost inutil, deoarece toţi banii pe care i-ar fi câştigat s-ar fi dus pe salariul unei baby-sitter, astfel încât nu ar fi avut mai mulţi decât aveau acum. Singurul aspect pozitiv ar fi fost acela că i-ar fi permis lui Sarah să mai iasă din casă şi, deşi pe ea o atrăgea acea perspectivă, Oliver considera că era important să stea cu copilul. — Bravo, Ol! Ce-ai vrea să fac, să stau toată ziua să vorbesc singură, în timp ce el ţipă cât îl ţine gura? Erau zile când îşi spunea că nu va rezista. Iar gândul de a avea cei patru copii pe care el şi-i dorea încă o făcea să-i vină să se sinucidă. Părinţii ei nu-i erau de niciun ajutor, fiindcă locuiau în Chicago şi, cu toate bunele lor intenţii, nici ai lui nu erau cine ştie ce. Mama lui avusese un singur copil şi părea să nu-şi mai aducă aminte ce trebuia să facă. Prezenţa lui Benjamin părea doar să o enerveze. Dar nu mai mult decât pe Sarah. În cele din urmă, copilul se mai linişti, iar când începu să meargă, i se păru mai puţin îngrozitor. Scăpaseră, în sfârşit, de probleme. Închinară o casă în Long Island pe perioada verii şi, peste încă un an, îl trimiseră la grădiniţă. Încă un an… şi avea să fie aproape liberă… ca să se reapuce de scris. Renunţase la ideea de a-şi lua o slujbă. Voia să scrie un roman. Totul începea să meargă bine, dar tocmai atunci s-a îmbolnăvit de gripă. După o lună de boală, era convinsă că va muri. Nu fusese niciodată atât de bolnavă. Avea o răceală care, pur şi simplu, nu voia să-i treacă, o tuse care suna a tuberculoză şi, de dimineaţă până seara, îi era rău. În cele din urmă, după patru săptămâni de luptă, se hotărî să se ducă la doctor. Avea gripă, dar mai avea ceva. Aştepta încă un copil. De data aceasta nu a fost furie sau nervi, ci pur şi simplu disperare şi ceea ce lui Oliver i se părură ore în şir de plâns. Nu mai putea, nu rezista să o mai facă încă o dată. Nu mai suporta încă un copil, când Benjamin nici nu scăpase încă de scutece, iar acum aveau să fie doi. A fost singura dată când l-a văzut deprimat şi pe Oliver. Nu mai ştia ce să facă pentru a o convinge. Şi, la fel ca prima oară, el era încântat de copil, dar spunându-i ei acest lucru, o făcea să plângă şi mai tare. — Nu pot… pur şi simplu, nu pot, Ollie… te rog… nu mă face… Se certară din nou în privinţa unui avort şi, din nou aproape că îl convinse, de teamă ca, în caz că nu era de acord, să nu înnebunească. Dar încetul cu încetul a făcut-o să se răzgândească, lui i s-a mărit salariul când ea se afla pe la jumătatea sarcinii şi au angajat o femeie care o ajuta să se descurce cu Benjamin trei după-amieze pe săptămână. Era o fată irlandeză ce provenea dintr-o familie cu treisprezece copii, exact ce îi trebuia lui Sarah. Deodată, putea să iasă, să meargă la biblioteci, să-şi întâlnească prietenele, să se ducă iar la galerii de artă şi muzee şi începu să se simtă mult mai bine. Ba chiar începuse să-i facă plăcere să stea cu Benjamin, şi o dată sau de două ori l-a luat cu ea la muzeu. Oliver ştia, deşi ea nu i-ar fi spus-o niciodată, că abia aştepta sosirea celui de-al doilea copil. Melissa s-a născut când Benjamin avea doi ani, iar Oliver începu să facă proiecte în mod serios în legătură cu mutarea familiei sale la ţară. Mergeau, aproape în fiecare weekend să vadă case în Connecticut şi, până la urmă, hotărâră că nu şi le puteau permite. Au încercat în Long Island, Westchester şi parcă în fiecare weekend nu făceau altceva decât să se uite la case. Pound Ridge, Rye, Bronxville, Katonah, până când, în cele din urmă, peste un an găsiră exact ceea ce doreau în Purchase. Era o fermă veche în care nu se mai locuise de douăzeci de ani şi care avea nevoie de extraordinar de multă muncă. Casa făcea parte dintr-o moşie şi o obţinură pentru o sumă destul de mare, dar economisind şi făcând o mare parte din treburi singuri, într-un an o transformară într-un locşor remarcabil şi amândoi erau mândri de acest lucru. — Dar asta nu înseamnă că voi avea alţi copii, Oliver Watson! În ceea ce o privea, faptul că locuia la ţară era un sacrificiu destul de mare. Jurase să nu facă aşa ceva pe vremea când erau doar prieteni. Dar chiar şi ea fu nevoită să admită că era mult mai bine. Apartamentul de pe Second Avenue fusese imposibil de întreţinut şi tot ce vedeau în oraş părea mărunt şi era ridicol de scump. Aici, copiii îşi aveau propriile camere. Casa era alcătuită dintr-un living-room imens, dar confortabil, cu şemineu, o bibliotecă pe care au umplut-o cu cărţi cu mult drag, o bucătărie frumoasă cu doi pereţi din cărămidă, grinzi din lemn deasupra capului şi un aragaz demodat pe care Sarah a insistat să-l repare şi să-l păstreze. Avea nişte ferestre imense boltite care dădeau spre ceea ce ea transformase ca prin farmec într-o grădină şi care îi serveau pentru a supraveghea copiii care se jucau afară în timp ce ea gătea. Mutându-se la ţară, Sarah o pierduse pe irlandeză, dar deocamdată nici nu-şi permiteau să o mai ţină şi pe ea. Benjamin împlinise trei ani, oricum, şi se afla la grădiniţă în fiecare dimineaţă, peste doi ani şi Melissa făcea acelaşi lucru, iar Sarah se gândea să se apuce din nou de scris. Numai că, într-un fel, nu părea să mai fie timp. Întotdeauna avea ceva de făcut. Muncă de voluntariat la spitalul local, o zi pe săptămână lucra la grădiniţă, făcea cumpărături, lua copiii acasă, făcea curăţenie, călca cămăşile lui Ollie şi îngrijea grădina. A naibii schimbare pentru cineva care fusese editor adjunct la Crimson. Ciudat era însă faptul că nu o deranja. Odată ce plecaseră din New York, era ca şi cum o parte din ea ar fi rămas acolo, acea parte care încă se mai opunea căsătoriei şi maternităţii. Deodată, părea să facă parte din mica lume liniştită din jurul ei. Cunoscu alte femei cu copii de aceeaşi vârstă, erau perechi cu care jucau tenis şi bridge în weekenduri, munca ei de voluntariat părea să-i ocupe din ce în ce mai mult timp şi uită de toate împotrivirile dinainte, împreună cu acestea dispăru şi pofta de scris. Nici nu-i mai ducea dorul. Tot ce voia era ceea ce avea, o viaţă fericită şi plină alături de soţul şi de copiii ei. Ţipetele lui Benjamin începuseră să dispară undeva în amintire şi el deveni un copil dulce, care nu semăna numai la chip cu ea, dar părea să-i împărtăşească toate interesele, pasiunile şi gusturile. Era asemeni unui mic burete, absorbind tot ce era ea şi, în nenumărate privinţe, părea să fie o oglindă a lui Sarah. Oliver vedea acest lucru şi râdea, iar ea, deşi rareori recunoştea în faţa cuiva, era măgulită şi o amuza. Îi semăna atât de mult. Şi Melissa era un copil drăguţ, mult mai cuminte decât fusese Benjamin şi, în multe feluri, îi semăna lui Oliver. Zâmbea uşor şi avea o atitudine deschisă faţă de viaţă. Nu părea să vrea prea mult de la niciunul din ei. Era mulţumită să se ţină după Sarah cu o carte, o păpuşă sau un puzzle. Uneori, Sarah uita că fetiţa se afla în camera alăturată. Nu era deloc pretenţioasă şi avea părul blond şi ochii verzi ai lui Oliver, dar, cu toate acestea, nu-i semăna perfect. De fapt, semăna mai mult cu mama lui, lucru care, atunci când era spus de către rudele lui, o supăra teribil pe Sarah. Ea şi mama lui Oliver nu fuseseră niciodată prietene. Doamna Watson fusese sinceră şi îi spusese unicului ei fiu ce părere avea despre Sarah, înainte ca ei să se căsătorească. Zicea că e o fată încăpăţânată şi dificilă, care voia să facă numai după capul ei, cu orice preţ, şi întotdeauna se temuse că, într-o bună zi, îi va răni fiul îngrozitor. Dar, până acum Sarah fusese o soţie bună, după cum recunoscu şi ea în faţa soţului ei, când acesta îi luase apărarea fetei, numai că Sarah avea tot timpul impresia că o urmărea, de parcă ar fi aşteptat vreo greşeală, vreun faux pas, vreun eşec groaznic care să-i dea dreptate până la urmă. Singura bucurie pe care o împărtăşeau cele două femei erau copiii, care o încântau pe doamna Watson şi pe care Sarah îi iubea acum, de parcă i-ar fi dorit de la bun început, ceea ce doamna Watson îşi amintea foarte bine că nu făcuse. Oliver nu îi spusese niciodată nimic, dar ea simţise ce se întâmpla, chiar şi fără să i se spună. Era o femeie inteligentă, cu ochi ageri, care ştia foarte bine că Sarah nu fusese bucuroasă de sarcini şi că nu-i plăcuseră deloc primele luni de viaţă ale lui Benjamin, dar, pe de altă parte, trebuia să admită că nici nu fusese un copil cuminte. Şi pe ea o enervase cu ţipetele lui neîncetate. Dar totul se uitase acum, copiii creşteau, iar Sarah şi Oliver prosperau, amândoi fiind ocupaţi şi fericiţi, înţelegându-se foarte bine. Sarah păruse, în sfârşit, să fi renunţat la aspiraţiile ei literare, care întotdeauna i se păruseră prea excesive doamnei Watson. — E o fată bună, Phyllis. Nu fi atât de dură cu ea. Era foarte tânără când s-au căsătorit. Şi îl face fericit pe Oliver. Soţul ei fusese întotdeauna mai înţelept decât ea. — Ştiu… dar am mereu senzaţia că vrea mai mult, ceva imposibil… ceva ce îl va costa foarte scump pe Oliver. Era o remarcă mai adevărată decât îşi închipuia. Dar George Watson clătină din cap şi zâmbi indulgent. — Ollie o va pune la punct. — Nu sunt sigură că vrea. Cred că ar lăsa-o să facă orice, oricât l-ar costa. Are această tendinţă. Îi zâmbi blând soţului ei pe care îl iubea de aproape patruzeci de ani deosebit de preţioşi. Deveniseră demult un singur trup şi un singur suflet. Nici nu îşi mai amintea cum fusese viaţa fără el. — Seamănă leit cu tatăl lui. E prea bun şi acest lucru poate fi periculos uneori, în mâinile unei femei nepotrivite. Întotdeauna era îngrijorată pentru fiul ei şi, chiar şi după atâţia ani, tot nu avea încredere în Sarah. Dar complimentul nu scăpă neobservat de soţul ei; care îi zâmbi în felul lui obişnuit ce o mai făcea încă să simtă fiori. — Ai puţină încredere în fata asta, Phyllis. Nu i-a făcut niciun rău băiatului nostru şi ne-a dăruit, lui şi nouă, doi copii frumoşi. Era adevărat şi, deşi niciunul din ei nu semăna exact cu tatăl lor, aveau amândoi câte ceva din frumuseţea lui clasică. Oliver era înalt, cu înfăţişare atletică, cu un păr blond, des şi drept, care fusese obiect al invidiei tuturor mamelor, când era mic şi al tuturor fetelor, când a fost la colegiu. Şi, deşi Sarah rareori recunoştea în faţa lui, deoarece nu voia să-l laude prea mult, de multe ori auzise spunându-se că Oliver Watson era cel mai frumos bărbat din Purchase. Şase luni din an avea un bronz puternic, iar ochii lui verzi păreau să danseze plini de neastâmpăr şi veselie. Totuşi, el nu era conştient de acest lucru, ceea ce îl făcea şi mai atrăgător. — Crezi că vor mai avea şi alţi copii, George? întreba Phyllis adesea, dar niciodată nu îndrăznea să-şi întrebe fiul şi, cu atât mai puţin, pe Sarah. — Nu ştiu, draga mea. Eu unul sunt de părere că au o viaţă destul de plină şi aşa. Şi, pe urmă, în zilele noastre nu mai poţi şti ce se va întâmpla. Oliver lucrează într-un domeniu nesigur. Publicitatea nu este cum erau băncile pe vremea mea. Nu mai poţi conta pe nimic. Ar fi probabil mai înţelept să nu mai aibă alţii. George Watson vorbise astfel cu un an în urmă. Trăise destul pentru a vedea multe din investiţiile sale, odată atât de solide, începând acum să se clatine. Viaţa era uluitor de scumpă, iar el şi Phyllis trebuiau să fie prudenţi. Aveau o căsuţă frumoasă în Westchester, pe care o cumpăraseră cu cincisprezece ani în urmă, cam pe vremea când Oliver era la colegiu. Ştiau că el nu va mai sta acasă pentru perioade îndelungate, aşa că părea o prostie să se mai cramponeze de vechea casă din New London. Dar George era mereu îngrijorat în privinţa situaţiei financiare acum. Nu erau nicidecum strâmtoraţi, dar, dacă mai trăiau amândoi încă douăzeci şi cinci de ani, ceea ce la cincizeci şi nouă şi şaizeci şi doi, era foarte posibil, şi el spera să fie, economiile abia aveau să le ajungă. Abia se retrăsese de la bancă şi primea o pensie frumuşică. De-a lungul anilor făcuse numeroase investiţii foarte bune, dar… niciodată nu puteai fi prea prudent. Acest lucru i-l spunea şi lui Oliver ori de câte ori îl vedea. Văzuse multe în viaţa lui, un război mare şi alte câteva mai mici. Luptase în Guadalcanal şi fusese destul de norocos pentru a supravieţui. Avusese doisprezece ani în timpul crizei economice din ’29, astfel încât ştia foarte bine cât de crudă fusese recesiunea şi văzuse economia oscilând în decursul anilor. Voia ca fiul lui să fie prudent. — Nu văd de ce ar mai vrea şi alţi copii. Sarah era perfect de acord cu el. Era unul din puţinele subiecte în privinţa cărora ea şi George Watson erau complet de acord. Ori de câte ori începea să discute despre acest lucru cu Oliver, câteodată în pat, seara târziu, sau în timpul unei plimbări liniştite prin pădurea de la marginea orăşelului, îi spunea că este o prostie chiar să se gândească la aşa ceva. — De ce să vrem mai mulţi copii, Ollie? Melissa şi Benjamin cresc. Sunt cuminţi, au propriile lor vieţi. Peste câţiva ani vom putea să facem orice vom vrea. De ce să ne legăm din nou la cap? Numai acel gând o făcea să se cutremure. — N-ar fi acelaşi lucru acum. Ne putem permite să angajăm pe cineva care să ne ajute. Nu ştiu… cred doar că ar fi foarte frumos. Într-o bună zi, s-ar putea să regretăm că nu avem mai mulţi copii. O privi tandru, cu ochii aceia care făceau toate femeile din orăşel să leşine, dar Sarah se prefăcu că nu observă. — Copiilor nu le-ar conveni. Benjamin are şapte ani şi Melissa, cinci. Un bebeluş ar putea fi ca un intrus pentru ei. Trebuie să te gândeşti la asta. Le datorăm şi lor ceva. Părea atât de categorică, atât de fermă, iar el îi zâmbi, o luă de mână şi se întoarseră în locul unde parcaseră maşina. Îşi cumpărase de curând primul Mercedes şi ea nu ştia încă, dar avea să-i dăruiască o haină de blană de Crăciun. Tocmai o cumpărase de la Bergdorf Goodman, şi avea înscrise iniţialele ei. — Pari foarte sigură, zise el şi, ca de obicei, părea dezamăgit. — Sunt sigură. Şi era. În niciun caz nu o putea convinge să mai facă un copil. Avea treizeci şi unu de ani şi îi plăcea viaţa ei aşa cum era. Toată ziua era ocupată cu problemele comitetului, îşi petrecea jumătate din timp ducând şi aducând copiii cu maşina şi restul mergând la Club Scouts şi la ora de balet a Melissei. Era de ajuns. O îmblânzise atât cât voise ea. Îşi aveau gardul de pari, cei doi copii, căsuţa la ţară, ba chiar şi un setter irlandez pe care îl cumpăraseră cu un an în urmă. Mai mult de atât ea nu putea face, nici măcar de dragul lui Ollie. — Ce-ai zice să ducem copiii la schi după Crăciun? o întrebă el când urcă la volan.. Îi plăcea să stea acasă de sărbători, deoarece considera că este mai frumos şi faţă de părinţii lui. Părinţii lui Sarah o aveau pe sora acesteia cu copiii, care se duceau la Chicago în fiecare an de Crăciun de la Grosse Pointe, dar ai lui nu-l aveau decât pe el. Şi nici Sarah nu ardea de dorinţa de a se duce acasă de sărbători, oricum. O făcuseră o dată şi ea se plânsese trei ani după aceea. Sora ei o supărase, iar Sarah nu prea se înţelesese niciodată cu mama ei, aşa că planul lor era perfect. — Ar fi frumos. Unde? În Vermont? — Ce-ai zice de ceva mai interesant anul acesta? Cum ar fi Aspen? — Vorbeşti serios? înseamnă că ai primit o primă frumuşică săptămâna trecută. Adusese cel mai mare client pe care îl avusese agenţia vreodată. Încă nu-i spusese cât de mare era prima şi amândoi fuseseră atât de ocupaţi săptămâna dinainte, încât nici ea nu insistase să afle. — Destul de frumuşică pentru a ne face de cap dacă vrei. Sau vrei să stăm aici şi să plecăm doar noi doi când vor începe copiii şcoala? Ar veni mama să stea cu ei. O mai făcuse şi altădată, iar acum, că erau mai mari, avea să fie şi mai uşor. — Ce zici? — Cred că e grozav! spuse ea, sfârşind prin a se îmbrăţişa în maşina cea nouă, care mirosea a colonie bărbătească şi a piele. Până la urmă, le-au făcut pe amândouă. Au mers la Aspen cu copiii în săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, iar, o lună mai târziu, ei doi s-au dus în Jamaica, la Round Hill, pentru o săptămână de romantism, în propria lor vilă, de unde se vedea Montego Bay. Au râs de luna de miere din Bermude, de felul cum nu ieşiseră din cameră şi cum abia rezistau să stea la masă pentru a-şi lua cina. Acea vacanţă nu era deloc diferită. Jucau tenis, înotau şi făceau plajă în fiecare dimineaţă, dar, până după-amiaza târziu făceau dragoste, plini de pasiune în intimitatea vilei. Şi patru seri din şase au cerut masa în cameră. A fost cel mai romantic voiaj pe care îi făcuseră vreodată şi amândoi se simţeau ca renăscuţi când au părăsit Jamaica. Sarah era mereu uimită de cât de mult îl mai iubea încă. Îl cunoştea de doisprezece ani, era căsătorită cu el de opt, dar, cu toate acestea, avea impresia că dragostea lor se afla abia la început şi era evident că Oliver gândea la fel. O devora cu energia unui puşti de optsprezece ani, ba, mai mult decât atât, îi plăcea să stea de vorbă cu ea ore în şir. Actul lor sexual fusese întotdeauna grozav, dar, cu trecerea anilor, apărură noi perspective, noi idei, noi orizonturi şi părerile lor nu mai erau atât de diferite şi atât de complet opuse cum fuseseră la început. Crescuseră împreună şi el o tachina că devenise încetul cu încetul mai conservatoare, în timp ce el devenise puţin mai liberal. Dar aveau impresia că, încet-încet, se transformaseră într-o singură persoană, cu o singură minte, o singură inimă şi o singură direcţie. S-au întors din Jamaica într-un fel de ceaţă, înmuiaţi şi încetiniţi în comparaţie cu ritmul lor obişnuit şi, în dimineaţa ce a urmat sosirii lor, Oliver s-a aşezat la masă şi a recunoscut că nu suporta gândul de a o lăsa singură şi de a se duce la birou. Schimbară o privire plină de înţeles peste capetele copiilor, care îşi luau micul dejun. Ea arsese pâinea prăjită, lăsase cocoloaşe de mărimea unui ou în crema de grâu şi şunca era aproape crudă când le-a servit-o. — Grozav mic dejun, mămico! o şicană Benjamin. Probabil că te-ai simţit nemaipomenit în vacanţă dacă ai uitat să mai găteşti! Pufni în râs de propria glumă, iar Melissa chicoti. Încă era mult mai timidă decât Benjamin şi, la cinci ani, îl venera ca pe primul şi singurul ei erou, după tatăl ei. Copiii plecară la şcoală cu maşinile care veniră să-i ia, Oliver plecă să prindă trenul, iar lui Sarah îi fu imposibil să se ocupe de ceva. Toată ziua a fost dezorganizată şi avea impresia că nu va reuşi niciodată să ducă un lucru până la capăt. Venise vremea cinei şi ea nu ieşise din casă, ci doar se învârtise de colo-colo, fără să realizeze ceva concret. Bănui că era preţul pe care îl plătea pentru faptul că se simţise prea bine în vacanţă. Starea aceea, însă, dură săptămâni în şir. Abia izbutea să se târască zi de zi şi doar condusul maşinii pentru a-i transporta dintr-un loc în altul pe copii părea să o sleiască de ultima fărâmă de putere, astfel încât la zece seara era deja în pat, sforăind încet. — Probabil că am îmbătrânit, îi spuse ea lui Oliver mormăind într-o sâmbătă dimineaţă, când să aranjeze un teanc de facturi, incapabilă fiind să facă până şi atâta lucru fără să se simtă epuizată şi cu mintea aiurea. — Poate că eşti anemică. Se mai întâmplase o dată sau de două ori şi părea o explicaţie simplă la ceea ce devenea o problemă supărătoare. Nu făcuse nimic într-o lună şi avea două petreceri de binefacere de pus la punct, o bătaie de cap extraordinară. Luni dimineaţă se duse la doctor pentru o analiză a sângelui şi un control şi, din senin, în după-amiaza aceea, plecă să ia copiii, se simţea deja mai bine. — Cred că totul e doar în capul meu, îi spuse ea lui Oliver când acesta sună să-i spună că avea mult de lucru şi că nu avea să vină la cină. Am fost la un control astăzi şi mă simt deja mai bine. — Ce-a spus? — Nu cine ştie ce. Nu îi spusese că doctorul o întrebase dacă era deprimată, tristă sau dacă ea şi Ollie aveau cumva probleme. Se părea că una din cauzele depresiei era oboseala cronică. Cu toate astea, nu era nimic grav, era sigură. Chiar şi doctorul spusese că părea sănătoasă tun, ba chiar că se îngrăşase cu două kilograme şi jumătate în cele trei săptămâni de când se întorseseră din Jamaica. Nu era de mirare, dat fiind că nu făcea altceva decât să se învârtă de colo-colo şi să doarmă. Îşi neglijase chiar şi cititul şi nu reluase partidele săptămânale de tenis. Promisese să o facă de a doua zi şi tocmai se îndrepta spre uşă, simţindu-se obosită, dar cu racheta în mână, când sună doctorul. — Totul e în regulă, Sarah. O sunase chiar el în persoană, ceea ce o îngrijoră la început, dar, după aceea, îşi spuse că trebuia să fie doar un gest frumos după atâţia ani de când se cunoşteau. — Eşti perfect sănătoasă, nici vorbă de anemie, nicio problemă majoră. Aproape că îl simţea zâmbind, şi, fiind atât de obosită, acest lucru o deranja. — Atunci de ce naiba sunt obosită tot timpul? Abia pot să mă târăsc. — Se pare că a început să te lase memoria, draga mea. — Grozav. Vrei să spui că sunt senilă? Excelent. Exact asta voiam să aud la nouă şi un sfert dimineaţa. — Atunci, ce-ai zice de o veste bună? — Ca, de pildă? — Ca, de pildă, un alt copilaş. Vocea lui suna ca şi cum ar fi anunţat-o că primise în dar un milion de dolari, iar ea se simţea ca şi cum ar fi fost gata să cadă moartă acolo, în bucătărie, cu racheta de tenis în mână. — Glumeşti? În casa asta nu-i deloc o glumă bună. Copiii mei sunt, practic, mari… eu… nu pot… fir-ar să fie! Se lăsă să cadă pe un scaun, luptându-se să-şi reţină lacrimile. Nu putea să vorbească serios. Dar ştia că era adevărat. Şi, deodată, ştiu ceea ce nu voise să admită. Negarea o împiedicase să afle adevărul. Nu din cauza anemiei, a epuizării sau a vârstei înaintate nu îi venise ciclul, ci pentru că era însărcinată. Nu-i spusese nici măcar lui Ollie. Îşi spusese în sinea ei că nu era nimic grav. Ce mai nimic! Dar, de data aceasta, ştia sigur ce avea să facă. Erau în 1979. Copiii ei aveau o vârstă rezonabilă, iar ea avea treizeci şi unu de ani. Avorturile erau legale. De data aceasta, Oliver nu avea s-o mai facă să se răzgândească. Nu avea să facă acel copil. — Cât de însărcinată sunt? Dar ştia… trebuia să fi… se întâmplase în Jamaica… la fel ca în Bermude, când îl concepuse pe Benjamin în luna de miere… afurisite vacanţe. — Când ai avut ultima oară ciclul? Ea calculă rapid şi îi spuse. În termeni medicali, avea şase săptămâni, dar în termeni „populari”, avea în jur de o lună, ceea ce însemna că era destul timp pentru avort. O clipă se gândi chiar să-l facă fără să-i spună nimic lui Ollie. Dar nu avea să aranjeze cu doctorul lor, ci să-şi sune ginecologul şi să se programeze. — Felicitări, Sarah. Eşti o fată norocoasă. Sper că Oliver o să fie încântat. — Sunt sigură că va fi. Glasul îi ieşea ca de plumb din gâtlej când îi mulţumi, apoi închise şi, cu degete tremurătoare, formă numărul ginecologului şi se programă pentru a doua zi dimineaţă. Atunci, cuprinsă de panică, îşi aminti că partenerii ei de tenis o aşteptau pe terenul de la Westchester Country Club. Nu ar fi vrut să se ducă, dar nu ar fi fost drept faţă de ei, aşa că ieşi repede şi urcă la volanul camionetei ei. Când introduse cheia în contact se zări în oglindă. Acest lucru nu i se putea întâmpla ei… nu se putea… nu era drept… mai târziu va fi scriitoare… când… dacă… sau poate că nu. Poate că nu va fi niciodată altceva decât o gospodină. Cel mai mare blestem pe vremea când se afla la colegiu. Ceea ce nu voise să fie niciodată şi acum era. Asta era, nu? O gospodină. Spuse acel cuvânt cu glas tare în maşină, de parcă ar fi fost un cuvânt murdar… un copil… Isuse Cristoase… un copil… ce conta că avea să fie altfel de data aceasta, că îşi puteau permite să angajeze pe cineva, că aveau o casă destul de mare pentru a avea loc cu toţii? Copilul tot avea să ţipe noaptea, tot avea să aibă nevoie de îmbăiat, îmbrăcat, hrănit, îngrijit, educat, dus de colo-colo şi, într-o bună zi, la dentist. Nu va mai apuca niciodată să facă ce voia. Absolut niciodată. Avea impresia că acel copil nenăscut, numai gândul la el, îi ameninţa existenţa. Şi nu avea să lase ca acest lucru să se întâmple. Dădu în spate şi porni repede, astfel că peste zece minute, se afla pe terenul de tenis, palidă, simţindu-se rău, ştiind acum care era motivul. Izbuti cu chiu cu vai să întreţină o conversaţie şi, în seara aceea, fu bucuroasă că Ollie fusese nevoit să stea până târziu la birou, lucrând la o reclamă pentru un nou client. Unul foarte mare. Dar ce importanţă mai avea acum cât de mari erau clienţii lui? În mintea lui Sarah, viaţa ei se sfârşise. Dormea când a venit el în seara aceea şi a doua zi dimineaţă reuşi să se descurce, într-un fel, la micul dejun. O întrebă ce o frământa, dar ea îi spuse că o durea capul îngrozitor. — Ai aflat rezultatul analizelor? Sunt gata să pariez că eşti anemică. Păru deodată îngrijorat şi, în loc să-l iubească pentru asta, ea îl ura pentru că se gândea la ce îi sădise în organism. — Nu încă. Nu m-au sunat. Se întoarse apoi să pună farfuriile în maşina de spălat vase, ca el să nu-i vadă minciuna în privire, iar, peste câteva minute, Oliver pleca şi copiii erau luaţi de maşini pentru a fi duşi la şcoală. Peste încă o oră, ea se afla în cabinetul ginecologului, punând la cale avortul, dar doctorul o privi încruntat şi o întrebă ce părere avea Ollie despre acest lucru. — Eu… ăăă… Nu îl putea minţi. O cunoştea prea bine şi, în plus, ea îl plăcea. Îl privi drept în ochi şi îl provocă, în tăcere, să o înfrunte. — Nu i-am spus. — Despre avort sau despre copil? Părea uluit. Întotdeauna avusese impresia că formau un cuplu fericit, de genul celor care îşi vorbesc deschis. — Despre nimic. Şi nici n-am de gând s-o fac. El o ascultă şi apoi clătină din cap a dezaprobare. — Cred că faci o greşeală, Sarah. Are dreptul să ştie. Doar e şi copilul lui. În clipa aceea, îi trecu prin minte un gând stânjenitor. Poate că erau lucruri pe care el nu le ştia. Orice era posibil. — Este… nu-i aşa? Ea zâmbi. — Bineînţeles că este. Numai că, pur şi simplu, eu nu vreau să am acest copil. Îi spuse toate motivele şi el nu scoase nicio vorbă, dar când ea termină, îi repetă că trebuia să vorbească mai întâi cu soţul ei. O îndemnă să se mai gândească şi abia după aceea o va programa, nu înainte. — Eşti încă o femeie foarte tânără. Deloc prea bătrână pentru a face acest copil. — Vreau să am libertate. Peste unsprezece ani, fiul meu va merge la colegiu şi fiica mea, doi ani mai târziu. Dacă voi face acest copil, voi fi legată de mâini şi de picioare încă douăzeci de ani de acum încolo. Nu sunt pregătită pentru aşa ceva. Suna incredibil de egoist, chiar şi în urechile ei, dar nu avea ce face. Asta simţea. Şi nimeni nu avea să schimbe nimic. — La fel simte şi Oliver? Ea nu răspunse mult timp. Nu voia să-i spună că Oliver îşi dorise dintotdeauna mulţi copii. — N-am discutat cu el. — Ei bine, eu cred că ar trebui să discutaţi. Sună-mă peste câteva zile, Sarah. Ai destul timp să iei o hotărâre şi să putem face ceva dacă e cazul. — Timpul nu va schimba nimic. Se simţea sfidătoare, furioasă şi părăsită când ieşi din birou. El era cel care ar fi trebuit să-i rezolve problema şi acum nu mai era. Se duse acasă şi plânse, iar când Oliver veni de la birou în seara aceea, la unsprezece, ea se afla în pat, simulând o altă durere de cap. Copiii dormeau de mult, iar ea lăsase televizorul din dormitor în funcţiune, în timp ce îl aştepta, hotărâtă să nu-i spună. — Cum a fost azi? Pari obosit. Îl privi cu tristeţe când intră în dormitor. — A fost bine, zise el aşezându-se pe marginea patului, zâmbindu-i şi desfăcându-şi cravata. Părul lui blond era răvăşit de vânt, dar tot arăta insuportabil de frumos. Cum putea să arate astfel? Viaţa era atât de simplă pentru el. Nu avea altceva de făcut decât să se ducă în fiecare zi la birou şi să trateze cu nişte oameni adevăraţi într-o lume adevărată. Probabil că se simţea minunat, în timp ce ea îşi petrecea fiecare clipă cu femei şi copii. Erau momente când viaţa nu era dreaptă şi, după părerea ei, acela era unul. Erau momente când îşi dorea să fi fost bărbat, să-şi fi trăit viaţa altfel, să-şi fi luat o slujbă cu ani în urmă, în loc să facă ce făcuse. Dar era atât de uşor. Alesese soluţia cea mai uşoară. Făcuse doi copii, se mutase la ţară şi renunţase la visuri. Iar acum va avea încă un copil… ah, ba nu-l va avea, îşi spuse ea repede… va avorta. — Ce e, Sarrie? Părea îngrijorat şi se aplecă să o sărute. O cunoştea mult prea bine şi îi vedea clar chinul din privire, chin provocat nu de ceea ce voia să facă, ci de furia faţă de ceea ce se întâmplase. — Nimic. Şi eu sunt obosită. — Copiii te-au supărat azi? — Nu… au fost cuminţi. — Atunci, ce este? insistă el. — Nimic, minţi ea. — La naiba. Îşi scoase haina, îşi descheie cămaşa şi se apropie de ea. — Nu încerca să mă duci. Eşti teribil de îngrijorată pentru ceva. Deodată, îl cuprinse groaza. I se mai întâmplase şi unui tip de la birou, cu şase luni în urmă. Au descoperit că soţia lui avea cancer şi peste patru luni a murit, lăsându-l distrus şi singur cu cei trei copii. Oliver ştia că n-ar mai îi putut trăi dacă ar fi pierdut-o pe Sarah. O iubea de prea multă vreme. Era totul pentru el. — Ai primit rezultatele? E ceva ce ar trebui să ştiu? O clipă, ea se gândi la ce îi spusese doctorul… Ar trebui să-i spui, Sarah… are dreptul să ştie… doar e şi copilul lui… Dar nu vreau! strigă ceva înăuntrul ei. — Analizele au ieşit bine, spuse ea, apoi, forţată de sinceritatea pe care şi-o arătaseră întotdeauna, adăugă ceva ce ştia că avea să regrete mai târziu: Mai mult sau mai puţin. Durerea îngrijorării îl străpunse ca un cuţit şi îi luă mâna cu blândeţe într-a lui. — Ce înseamnă asta? Abia putea să vorbească şi nu îşi lua ochii de la ea. — Ce ţi-au spus? Ea îşi dădu seama imediat ce îşi închipuia el şi ştiu că nu-i putea oferi un motiv în plus de îngrijorare. Nu mai voia copii, dar îl iubea. — Nu-i nimic de acest gen. Nu te arăta atât de speriat. Se aplecă să îl sărute şi, ţinând-o în braţe, ea îl simţi că tremură. — Atunci, ce este? Ea vorbi şoptit, ca dintr-un abis al disperării, ridicându-şi privirea, nevrând să-i spună, totuşi. — Sunt însărcinată. Timp de o clipă, niciunul nu se clinti şi întregul lui trup păru să fie părăsit deodată de tensiunea care îl cuprinsese când ea începuse să vorbească. — Dumnezeule… şi de ce naiba nu mi-ai spus? Se lăsă pe spate şi zâmbi, dar zâmbetul i se şterse când îi văzu privirea. Arăta de parcă ar fi preferat să aibă cancer. — N-am ştiut nimic până ieri. O prostie, bănuiesc. Probabil că s-a întâmplat în Jamaica. El nu îşi putu reţine un zâmbet şi, în clipa aceea, ei îi veni să-l plesnească. — Ca să vezi. Nici măcar nu m-am gândit la asta. Bănuiesc că am îmbătrânit şi memoria a început să-mi ruginească. În vocea şi ochii lui se simţea blândeţe, dar ea îşi trase mâna şi se rezemă de perne, parcă pentru a fi cât mai departe de el. Era singurul vinovat. — Voi face un avort. — Ah. Când ai hotărât asta? — La vreo treizeci de secunde după ce am primit vestea. Ollie, nu pot s-o fac. — E ceva în neregulă? Ea clătină din cap încet, fiind conştientă deodată ce luptă grea urma să se dea între ei, dar, de data aceasta, nu voia să piardă. Nu avea să facă acel copil. — Sunt prea bătrână. Şi nu e drept nici faţă de copii. — Asta-i o prostie, ştii foarte bine. Probabil că vor fi încântaţi când vor afla. — Ei bine, noi nu le vom spune nimic. Totul se va termina peste câteva zile. — Chiar aşa? Se ridică şi începu să măsoare încăperea. — E chiar atât de simplu, nu? Ce ai? De fiecare dată când rămâi însărcinată, trebuie să avem această discuţie nebunească despre avort. — Nu e nebunească. E vorba de sănătatea mea mentală. Nu vreau încă un copil. Tu te duci la birou în fiecare zi, ai propria ta viaţă. Dar eu sunt ţintuită aici făcând pe şoferul şi pe mămica, şi n-aş scăpa de probleme încă douăzeci de ani de acum încolo. Au trecut zece şi, deci, după mine, mă aflu la jumătatea drumului, iar tu nu vei schimba asta. — Şi atunci? Pentru ce să omori copilul ăsta? Poate ca să devii un chirurg care operează pe creier? Pentru numele lui Dumnezeu, faci lucruri importante aici, îi creşti pe copiii noştri. Este cumva un sacrificiu prea mare, pe care domnişoara Cliffie trebuie să-l facă pentru Dumnezeu şi ţară? Ştiu că, după tine, ar fi trebuit să fii în Soho cu Marii Ignoranţi, scriind poezii şi Marele Roman American. Eu, personal, cred că îndatoririle tale aici sunt mult mai importante şi mi-am închipuit că, până acum, ţi-ai dat şi tu seama. Pentru numele lui Dumnezeu, Sarah, maturizează-te! — Dar m-am maturizat, lua-te-ar naiba. M-am maturizat, am făcut copii, am îmbătrânit şi n-o să dau cu piciorul la viaţă de dragul nimănui. Dă-mi o şansă, pentru Dumnezeu. Ce-o să fac? Există şi altceva în afară de copii pe lumea asta, Oliver, sau n-ai observat? — Observ că duci o viaţă al naibii de uşoară aici. În timp ce eu îmi storc creierii în New York, tu joci tenis cu prietenele, faci prăjituri cu Melissa şi exact asta ar trebui să faci. Numai nu-mi spune că e greu, Sarah, pentru că nu cred niciun pic. Iar un alt copil nu va schimba nimic. — Rahat! Cearta dură până la două dimineaţa şi seara următoare, şi cealaltă. Dură şi în timpul weekendului şi în săptămâna care a urmat, cu lacrimi de ambele părţi, uşi trântite şi acuzaţii urâte. În cele din urmă, se potoli când Oliver o imploră pe Sarah să păstreze, totuşi, copilul, apoi îşi ridică braţele şi îi spuse să facă ce vrea. Ea programă avortul de două ori, ba chiar făcu greşeala de a-şi suna sora în Grosse Pointe, ceea ce duse la o ceartă şi mai cumplită când aceasta îi spuse că o considera neruşinată, imorală şi, mai mult ca sigur, nebună. Totul dură săptămâni în şir şi, în final, amândoi erau epuizaţi, răniţi, dezamăgiţi, dar, într-un fel, reuşiră să repare lucrurile şi Sarah nu făcu avort. Dar Oliver fu de acord ca, după naştere, să i se lege trompele. După el, era ceva trist, dar îşi mai dădea seama că niciunul din ei n-ar fi supravieţuit unui atac similar, iar Sarah îl asigură că, în niciun caz, nu avea să mai facă un copil-surpriză la patruzeci de ani. Copilul se născuse în ziua alegerilor, cu Oliver prezent în sala de naşteri, încurajând-o pe Sarah, care îi spunea că îl urăşte de fiecare dată când avea o contracţie, iar în ultimele opt luni îl asigurase aproape oră de oră că nu avea să-i pese absolut deloc de copil. Oliver îi spunea că îl va iubi el pentru amândoi, iar copiii erau încântaţi de perspectivă. Benjamin avea deja opt ani şi era intrigat şi tulburat de întregul eveniment şi, pentru Melissa, care avea şase ani, era ca şi cum ar fi avut o păpuşă vie cu care să se joace. Numai Sarah fusese lipsită de entuziasm faţă de iminenta sosire. Când apăru căpşorul copilului, Oliver Watson privi cu mirare cum Samuel Watson îşi făcea intrarea în lume, cu un ţipăt puternic şi aruncându-i o privire uluită tatălui său. I-l dădură mai întâi lui Oliver, care i-l trecu cu blândeţe lui Sarah, pe obrajii căreia şiroiau lacrimi când îşi aminti toate lucrurile urâte pe care le spusese despre acest copil. Avea părul negru şi ochii verzi ai lui Ollie, pielea albă şi o privire care, într-un fel, trăda de pe atunci o mare înţelepciune şi mult umor. Era genul de copil de care te îndrăgosteai din clipa în care îl vedeai şi, pe cât de aprig se opusese Sarah venirii lui pe lume, pe atât de puternic se îndrăgosti de el în clipa în care îl luă în braţe. Era copilul „ei”, care nu ţipa, nu urla, un copil cuminte, liniştit şi fericit din primul moment. Deveni marea pasiune a vieţii ei şi, în fiecare seară, îi povestea lui Oliver despre realizările şi geniul lui Sam. Era, pur şi simplu, un copilaş delicios şi toată lumea l-a îndrăgit imediat, Ollie, Sarah, fratele şi sora lui, bunicii. Era grozav şi dovedea că Ollie avusese dreptate, deşi acesta avea prea mult bun simţ ca să o spună vreodată, dar amândoi o ştiau. Ollie avusese dreptate şi amândoi erau fericiţi că Sarah îl ţinuse. Totul în privinţa lui era frumos şi nostim şi nu deveni niciodată povara de care se temuse Sarah. Pentru a uşura lucrurile, Ollie angajase o menajeră, o femeie care lucrase cincisprezece ani la un episcop şi voia să găsească o casă cu puţină viaţă şi distracţie. Îi iubea pe Melissa şi pe Benjamin şi, la fel ca toţi ceilalţi, se îndrăgosti de Sam din clipa în care îi văzu. Acesta avea obrăjori rotunzi şi trandafirii, un zâmbet de îngeraş şi nişte mâini şi picioare dolofane care te implorau să-l strângi în braţe şi să-l săruţi. Şi, adesea, Agnes, paznicul lui binevoitor, şi Sarah, mama lui iubitoare, se trezeau sărutându-l pe câte un obraz dolofan, iar când cele trei nasuri se întâlneau, ele începeau să râdă şi Sam chiuia amuzat. Agnes era exact ce îi trebuia lui Sarah, numai că ar fi vrut să o fi avut când Benjamin urla din cauza colicilor, de răsunau pereţii apartamentului din Second Avenue, dar pe atunci nu-şi puteau permite să o aibă. Acum totul era diferit. Şi, cum îi spusese Ollie, totul era surprinzător de simplu. Sarah nu mai trebuia să pregătească micul dejun. Nu mai trebuia să pregătească cina. Nu mai dădea cu aspiratorul şi nu mai spăla rufe. Aveau o femeie care venea să facă curat de două ori pe săptămână şi pe minunata Agnes. Era bucuroasă să locuiască într-o încăpere micuţă pe care ei o construiseră pe ceea ce fusese odată o verandă, chiar lângă camera de oaspeţi, care acum era odaia celui mic. Zi şi noapte era înconjurat de sora lui, care venea să vadă ce face, de fratele lui care îi aducea mănuşi de baseball şi mingi de fotbal, de Sarah, Oliver şi Agnes. Şi, surprinzător, nu crescu răsfăţat, ci fu un copil extrem de plăcut, care rămase bucuria casei, aducând soare în vieţile tuturor celor din jur. Coşmarul în legătură cu copilul care îi distrugea viaţa lui Sarah nu se realiză niciodată, dar ea tot nu avea nicio scuză. Copilul nu avea nevoie de o atenţie deosebită, nu era neastâmpărat la şcoală, era doar încântat să se joace cu Agnes sau cu Melissa, ca şi cu ea, de altfel, şi îndeosebi cu Benjamin şi cu tatăl său, iar Sarah nu mai avea nicio scuză acum. Până să-şi dea seama, se trezi că Benjamin avea şaptesprezece ani şi era în ultimul an de liceu, Melissa, cincisprezece, şi era în permanenţă lipită de telefonul pe care îl băga în mod inexplicabil sus, în cămară, unde stătea ghemuită pe podea printre costume vechi de schi şi vorbea cu băieţi de care nimeni nu auzise, iar Sam, nouă, şi era mulţumit să se joace în camera lui, făcându-şi de lucru, fără să ceară atenţia mamei lui — deci Sarah nu avea niciun motiv pentru care să nu scrie. Nu putea da vina pe copii pentru paginile albe sau pentru tăcerea maşinii de scris. Stând şi urmărind ninsoarea, se întrebă ce avea să-i spună lui Ollie. Ar fi vrut să nu o întrebe cum mergea cu scrisul. De aproape doi ani de zile, se arăta sincer preocupat şi acest lucru o înnebunea. Nu-i putea spune că nu ieşea nimic, că nu ajungea nicăieri, că, la patruzeci şi unu de ani, cele mai rele temeri ale ei deveniseră realitate. Viaţa ei se sfârşise cu adevărat. Niciodată nu se simţise mai bătrână şi mai obosită, şi, de data aceasta, ştia sigur că nu este însărcinată. Aşa cum se înţeleseseră, pusese să i se lege trompele cu ani în urmă, după naşterea lui Sam. Acum era vorba de cu totul altceva. Era acea realizare lentă şi demoralizantă a faptului că nu ai făcut nimic în viaţă, că visurile pe care le-ai avut la douăzeci de ani s-au risipit demult şi că, de fapt, niciodată nu fuseseră reale. Acum nu avea să mai fie o scriitoare. Dacă ar fi ştiut acest lucru la treizeci şi cinci de ani, ar fi distrus-o, la treizeci şi nouă ar fi ucis-o, poate. La patruzeci şi unu o umplea de tristeţe. Nu-i mai rămăsese nimic în afară de normalitatea vieţii ei, în timp ce Ollie urca din ce în ce mai sus. Era un sentiment ciudat. Până şi copiii erau mai importanţi decât ea. Toată lumea făcea ceva în viaţă. Benjamin era un foarte bun atlet şi un elev excelent. Melissa avea un simţ artistic incredibil şi, surprinzător, era o adevărată frumuseţe. Spunea că ar fi vrut să devină actriţă şi, atât ea cât şi Benjamin, vorbeau de Harvard. Sam cânta în cor şi avea un glas de înger, dar, mai mult, avea un suflet atât de cald, încât toată lumea îl îndrăgea. Ea ce avea? Copiii. Pe Ollie. Casa. Faptul că urmase Radcliffe cu douăzeci de ani în urmă. Şi ce? Cui îi păsa? Cine ştia? Cine îşi amintea? Nu îi mai rămăsese decât o speranţă, şi aceea foarte slabă, o altă bucată de irealitate din plăcinta ei de nimicuri. Oricum, tot nu avea ce să facă. Cum? Locuia acolo. Aveau nevoie de ea. Sau nu aveau? O aveau pe Agnes… dar nu-i putea face aşa ceva lui Ollie… Zâmbi trist în sinea ei când Agnes scoase câinele şi acesta începu să alerge prin zăpadă, lătrând. Erau cu toţii atât de fericiţi. Cu toţii. Chiar şi Agnes. Atunci ea de ce se simţea atât de pustiită? Ce dispăruse? Ce pierduse? Ce nu avusese niciodată? Ce voia acum? Ceva. Tot. Lucruri mari. Importante. Şi ştia că nu le va avea niciodată. Avea să stea mereu acolo, privind cum ninge, în timp ce viaţa trecea pe lângă ea şi Ollie aducea alţi clienţi. Acum ea îşi avea propriul Mercedes, două haine de blană, trei copii minunaţi, graţie insistenţei lui Ollie, un soţ fantastic şi nimic al ei care să aibă importanţă. Nici talent. Nici împliniri. Totul dispăruse acum. Fata care fusese odată dispăruse pentru totdeauna. — A sosit poşta, doamnă Watson, spuse Agnes încet, punând corespondenţa pe birou lângă ea. — Îţi mulţumesc, Agnes. Ceva interesant? — În majoritate, facturi. Şi cred că o scrisoare de la şcoală pentru Benjamin. Totuşi, vă este adresată. Benjamin tocmai îşi completa cererea de admitere la Harvard pentru anul următor, dar încă nu o expediase. Aceştia nu i-ar fi scris nici lui, nici lui Sarah despre el. Era altceva şi ştia asta. Ştia care avea să fie răspunsul, dar mâinile îi tremurară oricum, când luă scrisoarea de la Agnes. Rămase neclintită o clipă, privind-o fix, gândindu-se în urmă… la vremea când lucrurile fuseseră altfel… dar acum totul dispăruse. Totul. Trebui să se forţeze să-şi amintească acest lucru, în timp ce desfăcea scrisoarea, stând cu spatele la Agnes, apoi se duse încet în living-room, printre husele şi imprimeurile înflorate şi viu colorate care le aduceau vară şi primăvară chiar şi în toiul iernii. Deschise scrisoarea încet, de parcă ar fi dezvelit o perlă, de parcă şi-ar fi desfăcut propria viaţă… dar nu se lăsă să gândească astfel. Se aşeză pe fotoliul ei, fără să o vadă pe Agnes, care o privea, uluită în timp ce ea citea… încet… dureros… şi, deodată, i se tăie răsuflarea de uimire. Nu se putea. Era o greşeală. Interpretase totul greşit. Aşa trebuia să fie. Dar nu era. Cuvintele existau acolo. Dumnezeule… cuvintele erau acolo… şi, dintr-odată, îşi simţi trupul umplându-i-se, parcă, de lumină şi muzică. Nu se mai simţea pustiită. Avea impresia că este ceva înăuntrul ei acum. Mai grozav decât un copil. Era ea însăşi… Ea era acolo. Se întorsese. Citi rândul iar şi iar şi iar. …„Suntem încântaţi să vă anunţăm că aţi fost acceptată pentru programul de doctorate la Universitatea Harvard”… încântaţi să vă anunţăm… încântaţi să vă anunţăm… cuvintele se acoperiră de ceaţă când lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji. Era un vis, atât şi nimic mai mult. Nu avea cum s-o facă. Nu-i putea părăsi. Nu se putea întoarce la şcoală. Făcuse cererea cu luni în urmă, în septembrie, când copiii reîncepuseră şcoala şi se plictisea singură. Doar ca să încerce… să vadă dacă… şi acum îi spuneau că o vor. Dar nu putea. Când îşi ridică privirea, văzu că încă mai ningea, câinele mai lătra şi alerga, iar Agnes o privea din prag. Ştia că trebuia s-o facă. Vor înţelege. Vor trebui să înţeleagă… nu avea să dureze mult timp… şi atunci va fi din nou „o persoană”. Propria ei stăpână. Avea să fie reală… Avea să fie Sarah.

Cu fiecare zi de Danielle Steel   Capitolul 1 De pe terasa casei sale din Bolinas, Coco Barrington privea răsăritul soarelui care învăluia încet oraşul, anunţând o zi de iunie perfectă. Întinsă pe un şezlong stricat, vechi de când lumea şi decolorat, pe care-l cumpărase din curtea cuiva, privea cerul brăzdat de nuanţe de roz şi de portocaliu, sorbind dintr-o ceaşcă aburindă de ceai chinezesc. Quan Yin, statuia din lemn învechită de vreme, observa paşnică scena. Quan Yin era zeiţa compasiunii, iar statuia fusese un dar foarte preţuit. Sub privirea binevoitoare a lui Quan Yin, bruneta tânără, atrăgătoare stătea în lumina aurie a răsăritului, în timp ce razele arămii ale soarelui de vară se jucau prin părul ei ondulat, lung aproape până la talie. Purta o cămaşă de noapte veche din flanel pe care de-abia se mai desluşeau inimioarele şi era desculţă. Casa în care locuia se afla pe un platou din Bolinas[1], cu vedere la ocean şi la plaja îngustă care îl mărginea. Era chiar locul unde Coco îşi dorea să fie. Locuia aici de patru ani. Mica şi uitata comunitate de fermieri de pe coastă, aflată la mai puţin de o oră distanţă la nord de San Francisco, i se potrivea perfect la cei douăzeci şi opt de ani ai săi. Locuinţa ei cu greu putea fi numită casă. Era mai degrabă o casă ţărănească, pe care mama şi sora ei o numeau coşmelie sau, dacă erau în toane mai bune, colibă. Le era imposibil amândurora să înţeleagă cum de voia Coco să locuiască acolo şi, mai mult, cum de suporta. Până şi Coco ştia că acesta era cel mai mare coşmar al lor. Mama sa încercase să o convingă cu frumosul, să o insulte, să o critice şi chiar să o mituiască să se întoarcă în L.A. La ceea ce ei numeau „civilizaţie”. Lui Coco nu i se părea „civilizat” nimic din ceea ce caracteriza viaţa mamei sale ori felul în care crescuse ea. După părerea ei, totul era o înşelătorie. Oamenii, felul în care trăiau, ţelurile la care aspirau, casele în care locuiau şi liftingurile faciale ale fiecărei femei pe care o ştia. Totul i se părea artificial. Traiul său în Bolinas era simplu şi cât se poate de real. Era necomplicat şi sincer, precum Coco însăşi. Ura orice fel de fals. Nu că mama sa ar fi fost un „fals”. Era cizelată şi avea o imagine pe care şi-o întreţinea cu grijă. În ultimii treizeci de ani, mama ei fusese una dintre cele mai bine vândute autoare de romane de dragoste. Nici ceea ce scria nu era fals, însă era lipsit de profunzime, deşi munca ei atrăgea o mulţime de adepţi. Se semna cu pseudonimul Florence Flowers, un nom de plume derivat din numele ei de fată, bucurându-se de un imens succes. Avea şaizeci şi doi de ani şi trăise o viaţă de poveste, măritată cu tatăl lui Coco, Bernard Barrington, supranumit „Buzz”, cel mai influent agent literar şi teatral din L.A., până la moartea acestuia, cu patru ani în urmă. Fusese cu şaisprezece ani mai în vârstă decât mama ei şi încă se ţinea bine atunci când murise brusc din cauza unui atac cerebral. Era unul dintre cei mai puternici indivizi în domeniu şi îşi alintase şi îşi protejase soţia în toţi cei treizeci şi şase de ani de căsnicie. El îi încurajase şi îi călăuzise cariera. Coco se întreba mereu dacă mama sa ar fi reuşit la începuturile carierei sale scriitoriceşti fără ajutorul tatălui său. Mama sa însă nu-şi pusese niciodată această întrebare şi nu se îndoise nicio clipă de meritele muncii sale ori de miriada de opinii pe care le avea despre viaţă. Nu ţinea secret faptul că, pentru ea, Coco era o dezamăgire, şi nu ezita să-i reproşeze faptul că îşi abandonase studiile, că era o hipioată şi că avea apucături ciudate. Evaluarea făcută de Jane, sora sa cu o carieră la fel de reuşită, era ceva mai rafinată, deşi nu cu mult mai îngăduitoare. Jane o considera pe Coco „un caz cronic de performanţă sub aşteptări”. Ţinuse să-i precizeze surorii sale mai mici că avusese tot ce-şi putea dori în copilărie, toate şansele să se bucure de succes în viaţă, şi că, până în prezent, dăduse cu piciorul la tot. Îi amintea cu regularitate că nu era prea târziu să schimbe lucrurile, dar că, atât timp cât avea să continue să trăiască într-o colibă din Bolinas precum o pierde-vară de pe plajă, viaţa ei avea să fie un dezastru. Coco nu-şi vedea viaţa ca pe un dezastru. Se întreţinea singură, era o persoană respectabilă, nu lua şi nici nu luase vreodată droguri, cu excepţia ţigării ocazionale de marijuana fumate în compania prietenilor, la colegiu, dar până şi asta se întâmplase rar, ceea ce era remarcabil la vârsta aceea. Nu era o povară pentru familie, nu fusese niciodată evacuată, promiscuă, gravidă ori în puşcărie. Nu criticase stilul de viaţă al surorii sale şi nici măcar nu avea intenţia s-o facă; nici mamei sale nu-i spusese că hainele pe care le purta arătau ridicol de tinereşti, ori că exagerase puţin cu ultimul ei lifting. Tot ce voia Coco era să-şi păstreze individualitatea şi să-şi trăiască propria viaţă aşa cum voia. Nu s-a simţit niciodată în largul ei cu stilul lor de viaţă luxos din Bel-Air. Detesta să fie ştiută drept odrasla unor celebrităţi şi, mai recent, sora cu mult mai tânără a alteia. Nu dorea să trăiască viaţa lor, ci pe a ei însăşi. Luptele cu familia se intensificaseră după ce absolvise Princeton magna cum laude, iar un an mai târziu, se înscrisese la drept la Stanford pentru ca, ulterior, în anul doi, să abandoneze studiile. Trecuseră trei ani de atunci. Îi promisese tatălui ei că avea să dea la drept, iar el o asigurase că îi păstrase un loc la el în agenţie. Îi mai spunea că era bine să ai o diplomă în drept, dacă voiai să devii un agent de succes. Necazul era că ea nu voia să fie agent şi nici să lucreze pentru tatăl ei. N-avea nici cea mai mică dorinţă de-a reprezenta autori de bestselleruri, scenarişti sau staruri de cinema prost crescute, pasiune care reprezenta sarea şi piperul şi totodată scopul vieţii tatălui ei. În copilărie, le trecuseră prin casă toate personajele celebre de la Hollywood. Nu se vedea însă în stare să-şi petreacă tot restul vieţii în preajma lor, aşa cum făcuse tatăl ei. În adâncul sufletului, credea că stresul de a reprezenta şi de a face pe plac unor creaturi răsfăţate, iraţionale şi pretenţioase până la limita nebuniei, timp de aproape cincizeci de ani, îi curmase bărbatului zilele. Pentru ea, sunase ca o sentinţă la moarte. Tatăl ei murise când ea era în anul întâi la drept; ea mai îndurase cursurile încă un an, după care se retrăsese. Mama ei se jelise luni întregi de decizia ei şi încă o mai certa, spunându-i că trăia ca o vagaboandă fără adăpost, în coliba din Bolinas. Văzuse casa o singură dată şi de-atunci nu-i mai tăcea gura. Coco hotărâse să rămână în apropiere de San Francisco, după ce se retrăsese de la Stanford. California de Nord i se potrivea mai bine. Sora ei, Jane, se mutase acolo de ani de zile, dar făcea naveta la L.A., unde-şi avea serviciul. Mama lor încă era supărată că ambele ei fiice se mutaseră în nord, deşi Jane era prin L.A. mai tot timpul. Coco mergea rar acasă. Jane, sora lui Coco, avea treizeci şi nouă de ani. La treizeci de ani, devenise unul dintre cei mai însemnaţi producători de film de la Hollywood. Avea o carieră strălucitoare şi unsprezece producţii de box-office care bătuseră toate recordurile. Se bucura de un succes imens, ceea ce o punea pe Coco într-o lumină şi mai proastă. Mama lui Coco îi spunea fără încetare cât de mândru fusese de Jane tatăl lor, după care izbucnea iar în lacrimi, la gândul vieţii irosite a fiicei sale mai tinere. Lacrimile îi prinseseră întotdeauna bine şi o ajutaseră să obţină tot ce dorise de la soţul ei. Buzz îi făcuse mereu toate poftele soţiei sale şi îşi adorase fiicele. Lui Coco îi plăcea să creadă uneori că i-ar fi putut explica tatălui ei alegerile pe care le făcuse şi motivele pentru care le făcuse, dar, în realitate, ştia că acest lucru n-ar fi fost posibil. Nici el nu i-ar fi înţeles motivele, la fel ca mama ori ca sora ei, şi ar fi fost atât nedumerit, cât şi dezamăgit de stilul ei de viaţă din prezent. Fusese încântat peste măsură când intrase la drept, la Stanford, şi sperase că acest lucru avea să pună capăt ideilor ei extrem de liberale de până atunci. În opinia lui, era în regulă să fii bun la suflet şi să te preocupe planeta şi semenii tăi, atâta vreme cât nu exagerai. În anii ei de colegiu, ba chiar şi înainte, Buzz considerase că exagerase, asigurând-o pe mama ei că facultatea de drept avea să-i scoată ideile astea din cap. Se pare că nu fusese aşa, din moment ce se retrăsese. Tatăl ei îi lăsase mai mulţi bani decât i-ar fi trebuit pentru a duce un trai decent, dar Coco nu se atinsese niciodată de ei, preferând să cheltuiască numai ce câştiga ea, deseori donând bani unor cauze în care ea credea, majoritatea cu tentă ecologică, pentru prezervarea faunei planetei sau pentru ajutorarea copiilor foarte săraci din ţările Lumii a Treia. Sora ei, Jane, o numea „suflet milostiv”. Familia ei găsise mii de atribute deloc măgulitoare pentru ea, care o răneau. Coco acceptase însă cu uşurinţă denumirea de „suflet milostiv” şi de aceea îi şi plăcea statuia lui Quan Yin atât de mult. Zeiţa compasiunii îi mersese drept la inimă. Coco era de o integritate impecabilă, avea un suflet mare şi era permanent concentrată asupra bunătăţii faţă de alţii, ceea ce nu i se părea ceva rău, cu atât mai puţin o infracţiune. Şi Jane stârnise, la rându-i, valuri de nemulţumire în familie, pe la sfârşitul adolescenţei sale. La şaptesprezece ani, le spusese părinţilor că era lesbiană. Coco avea pe atunci doar şase ani şi nu conştientizase scandalul iscat. Jane îi anunţase în ultimul ei an de liceu, când devenise o activistă militantă pentru drepturile lesbienelor în UCLA[2], unde studia cinematografia. Mama ei fusese efectiv distrusă când îi propusese să-şi facă debutul în societate, iar Jane o refuzase, spunând că prefera să moară. Dar, în ciuda preferinţelor ei sexuale diferite şi a militantismului precoce, avea, în esenţă, aceleaşi ţeluri materiale ca părinţii ei. Tatăl o iertase imediat ce înţelesese că ţintea spre faimă, iar după ce văzuse cât de sus ajunsese, totul devenise din nou perfect. De zece ani, Jane locuia cu o scenaristă bine-cunoscută, o fiinţă blândă şi renumită datorită propriilor realizări. Fuseseră nevoite să se mute în San Francisco deoarece acolo era o mare comunitate gay. Nu exista individ în tot universul care să nu le fi văzut filmele şi care să nu le adore. Jane fusese nominalizată de patru ori la Oscar, dar nu câştigase încă marele premiu. Mama lor nu mai dezaproba acum faptul că, de zece ani, Jane şi Elizabeth trăiau, practic, în concubinaj. Coco era cea care le provoca supărări profunde şi care le îngrijora teribil pe amândouă; cea care le enerva cu alegerile ei ridicole, cu stilul ei de viaţă hipiot şi cu indiferenţa ei faţă de tot ceea ce ele considerau important, iar toate astea o făceau pe mama ei să izbucnească în plâns. În cele din urmă, pentru purtarea lui Coco dăduseră vina pe prietenul acesteia din perioada când se retrăsese de la drept, nu pe efectul pe care familia însăşi îl avusese asupra ei ani de zile. Bărbatul locuise cu ea în al doilea – şi ultimul – ei an de facultate, el însuşi renunţând la facultatea de drept, fără să absolve, cu câţiva ani în urmă. Ian White era exact ceea ce părinţii săi nu voiau pentru ea. În ciuda faptului că era deştept, abil şi bine educat, după cum spunea Jane, era un „nerealizat”, exact ca ea. După ce se retrăsese de la facultate, în Australia, Ian se mutase în San Francisco şi îşi deschisese o şcoală de scufundări şi de surfing. Ian era inteligent, iubitor, amuzant, mereu vesel şi se purta minunat cu ea. Era ca un diamant neşlefuit – genul acela de tip independent care făcea numai ce voia. Din momentul în care se întâlniseră, Coco ştiuse că-şi găsise sufletul-pereche. Două luni mai târziu, se mutaseră împreună. Coco avea pe atunci douăzeci şi patru de ani. Ian murise doi ani mai târziu. Fuseseră cei mai frumoşi ani din viaţa ei, şi nu avea niciun regret, cu excepţia faptului că Ian nu mai era lângă ea şi că nu-i mai fusese alături în ultimii doi ani. Murise într-un accident cu deltaplanul, când o rafală puternică îl izbise de stânci, căzătura fiindu-i fatală. Se stinsese într-o clipă, şi visele lor se spulberaseră odată cu el. Cumpăraseră împreună cabana din Bolinas, iar Ian i-o lăsase ei. Costumele şi tot echipamentul lui de scufundare se aflau încă la cabană. Îi fusese extrem de greu în primul an după moartea lui, iar mama şi sora ei se arătaseră compătimitoare; între timp însă, îşi epuizaseră resursele de empatie. Din punctul lor de vedere, Ian era de domeniul trecutului, iar ea trebuia să depăşească momentul, să-şi refacă viaţa, să se maturizeze. Şi ea fix asta făcea, dar nu în felul în care voiau ele. Iar asta reprezenta o faptă deosebit de gravă în opinia lor. Coco ştia că trebuia să şi-l alunge pe Ian din minte şi să-şi vadă de viaţă. Avusese câteva întâlniri în anul precedent, însă nimeni nu se ridicase la înălţimea lui Ian. Nu mai întâlnise niciun bărbat cu asemenea dorinţă de viaţă, energie, căldură sufletească şi farmec. Ian reprezenta un standard greu de atins, dar Jane spera că avea să apară cineva într-o bună zi. Atâta doar că acest lucru nu se întâmplase încă. Nici Ian n-ar fi vrut să fie singură. Dar ea nu se grăbea. Era fericită în Bolinas, trezindu-se în fiecare dimineaţă fără să ştie ce avea să-i aducă ziua cu pricina. Nu urmărea să-şi construiască vreo carieră. Nu-şi dorea şi nu avea nevoie de faimă ca să arate cine era, ca restul familiei sale. Nu voia să locuiască într-o casă mare în Bel-Air. Nu-şi dorea nimic mai mult decât ce avusese cu Ian: zile frumoase, momente fericite şi nopţi tandre, lucruri despre care ştia că aveau să-i rămână pentru totdeauna întipărite în minte. Nu simţea nevoia să ştie unde avea să o poarte următorul pas ori cu cine. Fiecare zi era o binecuvântare în sine. Viaţa ei cu Ian fusese absolut perfectă şi exact aşa cum îşi doriseră amândoi, însă, la ceva timp după moartea lui, se împăcase cu gândul că rămăsese singură. Îi simţea lipsa, dar acceptase, în cele din urmă, că îl pierduse. Nu era disperată să se mărite, să aibă copii ori să cunoască un alt bărbat. La douăzeci şi opt de ani nimic din toate acestea nu părea presant, şi simplul fapt că trăia în Bolinas îi era de ajuns. La început, amândurora li se păruse ciudat să locuiască acolo. Era o comunitate mică şi nostimă. Membrii ei hotărâseră cu ani în urmă ca Bolinasul să fie nu doar un loc discret, ci să devină, pur şi simplu, un oraş invizibil, la fel ca Brigadoon. Nu erau indicatoare care să marcheze drumul spre Bolinas ori care să confirme măcar faptul că te aflai acolo. Dacă voiai să-l găseşti, erai pe cont propriu. Era ca o buclă temporală, lucru pe seama căruia amândoi au râs, dar care le plăcea la nebunie. În anii şaizeci, oraşul fusese plin de hipioţi şi de adepţi flower power[3], dintre care mulţi încă mai locuiau acolo. Numai că acum erau bătrâni, cu riduri adânci şi păr grizonant. Bărbaţi de cincizeci şi chiar de şaizeci de ani se îndreptau către plajă, cu placa de surf la subsuoară. Întreaga reţea comercială din oraş consta dintr-un magazin de confecţii care încă mai vindea muumuu[4] înflorate şi obiecte de îmbrăcăminte cu imprimeuri realizate prin tehnica tie-dye[5], un restaurant veşnic plin de surferi cărunţi, un magazin alimentar ce vindea aproape integral produse organice şi un magazin ce comercializa toate accesoriile posibile, trebuincioase consumatorilor de droguri ilegale, precum şi bonguri[6] de toate culorile, formele şi mărimile. Oraşul era aşezat pe un podiş înalt, ce mărginea o plajă îngustă, iar un golf mic îl separa de vasta întindere a litoralului Stinson Beach şi de proprietăţile costisitoare de acolo. Erau şi câteva case frumoase în Bolinas, bine ascunse, dar marea majoritate erau locuinţe pentru familii simple, oameni fără cine ştie ce studii, surferi mai bătrâiori şi oameni care, din diferite motive, aleseseră să-şi ia lumea-n cap şi să dispară în anonimat. Era o comunitate elitistă în felul ei, în antiteză cu tot ceea ce Jane ştia din propria copilărie, precum şi cu familia dominatoare pe care Ian o lăsase în urmă în Sydney, Australia. În acest sens, fuseseră perechea perfectă. Acum el nu mai era, dar ea rămăsese acolo şi nu intenţiona să plece prea curând, poate niciodată, indiferent ce-ar fi spus mama şi sora ei. Terapeuta la care se dusese – după moartea lui Ian – până de curând îi spusese că la douăzeci şi opt de ani era încă o rebelă. Probabil că aşa stăteau lucrurile, însă ei îi convenea. Era mulţumită de viaţa pe care şi-o alesese şi de locul în care trăia. Şi singurul lucru de care era absolut sigură era faptul că nu avea să se mute vreodată înapoi în L.A. Soarele se înălţase deja pe cer, când Coco intră să-şi mai toarne încă o ceaşcă de ceai, în timp ce Sallie, ciobănescul australian al lui Ian, ieşi agale din casă, după ce abia se dăduse jos din patul lui Coco. Dădu aproape imperceptibil din coadă, după care porni de una singură la o plimbare matinală pe plajă. Era extrem de independentă şi o ajuta pe Coco în munca ei. Ian îi spusese că ciobănescul australian putea fi un excelent câine salvator, că avea în instinct strânsul turmei. Sallie însă mărşăluia pe o melodie proprie. Era ataşată de Coco, dar numai în măsura pe care o decidea ea, şi mai tot timpul avea propriile planuri şi idei. Fusese dresată impecabil de Ian şi răspundea la comenzi vocale. O luă din loc la pas săltat, în timp ce Coco îşi turna cea de-a doua ceaşcă de ceai, aruncând o privire rapidă la ceas. Era puţin trecut de şapte şi trebuia să facă duş şi să plece la muncă. Îi plăcea ca la opt să fie deja pe podul Golden Gate, iar la opt şi jumătate – la primul punct de oprire. Ajungea întotdeauna la timp şi se dovedise o persoană de încredere pentru clienţii săi. Tot ceea ce învăţase despre munca susţinută şi despre succes se dovedise de mare ajutor. Avea o afacere mică, neobişnuită, dar care genera un venit surprinzător de bun. Serviciile pe care le oferea aveau mare căutare de trei ani încoace, de când Ian o ajutase să pornească afacerea. Şi, de doi ani, de când murise el, luase proporţii neaşteptate, deşi, precaută, Coco îşi limitase clientela, astfel încât să se poată ocupa de fiecare cum se cuvenea. Îi plăcea să ajungă acasă pe la ora patru în fiecare zi, lucru care-i permitea să o ia pe Sallie la o plimbare pe plajă, înainte de apus. Vecinele lui Coco, care locuiau de-o parte şi de cealaltă a cabanei sale, erau o aromaterapeută şi o specialistă în acupunctura şi amândouă lucrau în centru. Acupuncturista era căsătorită cu un profesor de la şcoala din localitate, iar aromaterapeuta locuia împreună cu un pompier, care lucra la unitatea din Stinson Beach. Erau cu toţii oameni cumsecade, oneşti, care munceau din greu şi care îşi săreau unul altuia în ajutor. Aceştia fuseseră incredibil de buni cu ea la moartea lui Ian. Şi chiar se întâlnise de vreo două ori cu un amic al profesorului, dar nu ieşise nimic din asta. Aveau prieteni exuberanţi, de care se bucura şi ea. În mod previzibil, familia ei îi respinsese pe toţi, considerându-i nişte hipioţi. Mama ei îi cataloga pe toţi drept haimanale, ceea ce, fireşte, nu era adevărat, chiar dacă aşa i se păreau ei. Dar lui Coco nu-i displăcea propria companie, astfel că în marea parte a timpului stătea singură. Pe la şapte şi jumătate, după un duş foarte fierbinte, Coco se îndreptă către furgoneta ei antică. Ian i-o găsise la o licitaţie în Inverness, şi, aşa uzată cum era, o ducea în oraş zi de zi. Furgoneta veche, cam rablagită, era fix ce-i trebuia, în ciuda numărului mare de kilometri pe care-i avea la bord. Mergea bine, chiar dacă era urâtă ca naiba. Aproape toată vopseaua se cojise deja de ceva vreme, dar maşina se ţinea bine. Ian avusese o motocicletă cu care străbăteau dealurile la sfârşit de săptămână, atunci când nu porneau cu şalupa în larg. O învăţase şi pe Coco să facă scufundări. De când murise el, Coco nu mai condusese motocicleta. Stătea acolo, în garaj, în spatele cabanei lor. Nu avea puterea să se despartă de ea, deşi vânduse şalupa, iar şcoala de scufundări fusese închisă pentru că nu avea cine să se ocupe de ea. Coco n-ar fi putut şi, în plus, avea propria afacere. Coco deschise uşa din spate a furgonetei, iar Sallie sări înăuntru cu o privire entuziastă. Alergarea pe plajă o trezise de-a binelea, iar acum era gata de muncă, asemenea lui Coco, de altfel. Femeia îi zâmbi prietenului ei canin masiv, cu blană albă cu negru. Pentru cei care nu cunoşteau rasa, Sallie putea trece drept corcitură, dar era ciobănesc australian pur-sânge, cu nişte ochi albaştri profunzi. Coco închise uşa în spate, urcă la volan şi porni la drum, făcându-i cu mâna vecinului care se întorcea de la schimbul de noapte, de la unitatea de pompieri. Era o comunitate liniştită, şi aproape nimeni nu se deranja să-şi încuie uşile noaptea. Ţinu drumul unduitor spre oraş, ce urma conturul stâncii de pe ţărmul oceanului, centrul oraşului sclipind la orizont în razele soarelui de dimineaţă. Părea să fie o zi perfectă, fapt ce avea să-i facă munca mai uşoară. Şi, aşa cum îi plăcea ei, era pe pod până-n ora opt. Avea să ajungă la timp la întâlnirea cu primul ei client, deşi nu conta prea mult. Nimeni nu s-ar fi supărat dacă întârzia, dar nu prea i se întâmpla aşa ceva. Nu era chiar atât de ciudată pe cât o considera propria familie; era doar altfel decât ei – aşa fusese întreaga ei existenţă. Ieşi pe autostradă spre Pacific Heights şi o ţinu spre sud, în sus pe dealul abrupt, pe strada Divisadero. Tocmai ajungea la intersecţia cu Broadway, când începu să-i sune mobilul. Era sora ei, Jane. — Unde eşti? întrebă Jane laconic. Vorbea mereu pe un ton alert, de parcă s-ar fi declarat stare de urgenţă şi teroriştii tocmai îi asediau casa. Trăia într-o permanentă stare de stres, consecinţă a naturii muncii sale, care i se potrivea personalităţii ei ca o mănuşă. Partenera sa de viaţă, Elizabeth, era mult mai relaxată şi o tempera adesea. Lui Coco îi plăcea mult de Liz. Aceasta avea patruzeci şi trei de ani şi era la fel de talentată şi de inteligentă ca Jane, doar că o arăta mai puţin. Liz absolvise Harvard summa cum laude şi-şi făcuse masteratul în literatură engleză. Înainte să ajungă la Hollywood şi să devină scenaristă, scrisese un roman obscur, dar interesant. Scrisese mult de atunci şi câştigase, de-a lungul anilor, două Oscaruri. Se cunoscuse cu Jane pe când lucrau la un film, cu zece ani în urmă, şi din clipa aia rămăseseră împreună. Relaţia lor era solidă, iar legătura le era benefică amândurora. Se considerau partenere pe viaţă. — Sunt pe Divisadero. De ce? întrebă Coco pe un ton obosit. Ura faptul că Jane n-o întreba niciodată ce făcea, ci doar îi spunea de ce avea nevoie. Aceasta fusese natura relaţiei dintre ele de când era Coco mică. Îi făcuse comisioane lui Jane toată viaţa, şi numai ea ştia cât îi vorbise terapeutei despre asta, când încă mai mergea la ea. Era tare greu să schimbe situaţia, deşi se străduia. Sallie stătea pe bancheta din dreapta, lângă Coco, şi-i urmărea expresia feţei cu interes, simţind cum Coco devenea din ce în ce mai tensionată şi arătând de parcă încerca să-şi dea seama de motiv. — Bun! Am nevoie de tine imediat, zise Jane uşurată, dar şi stresată în acelaşi timp. Coco ştia că urmau să plece la New York, pe platoul de filmare a unei pelicule la care ea şi Liz erau coproducătoare. — Pentru ce ai nevoie de mine? întrebă Coco circumspectă, în timp ce câinele îşi lăsă capul într-o parte. — Sunt în rahat! Îngrijitoarea tocmai m-a lăsat baltă. Plec într-o oră. Disperarea i se strecurase în glas. — Parcă plecai abia săptămâna viitoare, zise Coco suspicioasă, trecând de Broadway, la doar câteva cvartale distanţă de locuinţa surorii ei, o casă spectaculoasă cu vedere la golf. Se afla într-o zonă căreia i se spunea Coasta de Aur şi unde se găseau cele mai impresionante case. Şi nu era nicio îndoială că a lui Jane era una dintre cele mai frumoase, deşi nu era stilul lui Coco, în aceeaşi măsură în care cabana din Bolinas nu era stilul lui Jane. Cele două surori păreau să se fi născut pe planete diferite. — E grevă pe platoul de filmare. Tehnicienii de sunet. Liz a plecat azi-noapte, iar eu trebuie să ajung acolo până diseară, la o şedinţă cu sindicatul, şi n-are cine să stea cu Jack. Mama îngrijitoarei a murit şi a trebuit să se mute definitiv la Seattle, cu tatăl ei, care e bolnav. Tocmai m-a sunat şi mi-a trântit verde-n faţă vestea, iar avionul meu pleacă în două ore. Coco asculta încruntată. N-avea niciun chef să pună cap la cap ceea ce îi spusese soră-sa. Nu era prima oară când i se întâmpla asta. Nu ştia cum se făcea, dar Coco mai mereu devenea planul de rezervă pentru tot ce mergea prost în viaţa surorii sale. Din moment ce Jane considera că nimic din viaţa lui Coco nu avea importanţă, se aştepta ca ea să lase mereu totul baltă şi s-o ajute. Iar Coco nu putuse s-o refuze niciodată pe sora care o intimidase toată viaţa. Jane n-avea nicio problemă să spună „nu“ cuiva, fapt care contribuise la succesul ei. Acesta era însă un cuvânt aproape inexistent în vocabularul lui Coco, lucru pe care Jane îl ştia foarte bine şi de care profita ori de câte ori se ivea ocazia. — Am să vin să-l scot pe Jack la plimbare, dacă vrei, zise Coco prevăzătoare. — Ştii bine că n-o să meargă, replică Jane enervată. Se întristează dacă nu vine nimeni seara acasă. Ar urla toată noaptea de-ar înnebuni vecinii. Şi am nevoie să fie cineva, ca să supravegheze şi casa. Câinele lui Jane era aproape la fel de mare cât casa din Bolinas, dar, dacă era nevoie, Coco îl putea lua la ea. — Vrei să-l ţin la mine, până găseşti pe cineva? — Nu! răspunse Jane cu fermitate. Va trebui să stai tu aici. Coco mai auzise acest „va trebui” de vreo zece milioane de ori în viaţă. Nimic de genul: „Vrei, te rog… ai putea… te-ar deranja… te rog frumos, frumos de tot”. Nu. Doar: „Va trebui”. La dracu’! Era încă o ocazie când putea să refuze. Coco deschise gura să rostească un „nu”, dar nu ieşi niciun sunet. Se uită la Sallie, care părea că se holba la ea fără a-şi crede urechilor. — Nu te uita aşa la mine, îi zise Coco câinelui. — Poftim? Cu cine vorbeşti acolo? întrebă Jane grăbită. — N-are importanţă. De ce nu poate să stea la mine? — Îi place să fie acasă, în patul lui, veni direct răspunsul, făcând-o pe Coco să-şi dea ochii peste cap. Era la doar câteva case de cea a clientului său şi nu voia să întârzie, dar ceva îi spunea că tocmai asta urma să se întâmple. Sora ei avea un soi de forţă magnetică în faţa căreia Coco nu putuse rezista vreodată. — Păi, tot aşa vreau şi eu să dorm în patul meu, răspunse Coco, încercând să pară hotărâtă, deşi nu păcălea pe nimeni, şi sigur nu pe Jane. Ea şi cu Elizabeth aveau să rămână pe platourile de filmare, în New York, timp de cinci luni. — N-am de gând să fac pe îngrijitoarea pentru tine cinci luni de zile, zise Coco cu încăpăţânare. Şi, uneori, filmările se pot prelungi. În cele din urmă, poate dura şase, chiar şapte luni. — Bine! Am să găsesc pe altcineva, zise Jane pe un ton dezaprobator, ca şi când Coco era un copil neascultător. Asta reuşea s-o sâcâie de fiecare dată, indiferent cât de des îşi spunea că nu mai era doar o puştoaică. Dar n-am s-o pot face într-o oră, până plec. O să mă ocup de asta din New York. Dumnezeule, ai zice că-ţi cer să stai în Tenderloin[7], într-o casă de traficanţi de droguri. Crede-mă, în ceea ce te priveşte, se poate şi mai rău decât să locuieşti aici cinci, şase luni. Ţi-ar putea prinde bine şi n-ai mai fi nevoită să faci naveta. Jane adoptase tehnica vânzării agresive, dar Coco nu se lăsa convinsă. Nu putea să sufere casa lui Jane – era frumoasă, impecabilă şi rece. Fusese fotografiată pentru toate revistele de decoraţiuni interioare, iar Coco nu se simţise niciodată în largul ei acolo. Nu era niciun locşor confortabil în care să te răsfeţi seara ghemuită la căldură. Şi era atât de imaculată, încât lui Coco îi era mereu teamă chiar şi să respire ori să mănânce. Ea nu era pe-atât de pricepută în ale gospodăriei ca sora ei sau ca Liz. Amândouă erau obsedate de curăţenie la modul extrem. Lui Coco îi plăcea un pic de vraişte şi n-o deranja un grad rezonabil de dezordine în propria viaţă. Asta o enerva pe Jane la culme. — Am să stau doar câteva zile, o săptămână cel mult. Dar va trebui să găseşti rapid pe altcineva. Nu vreau să stau la tine acasă cu lunile, zise Coco implacabilă, încercând să stabilească nişte limite. — Am priceput. O să fac tot ce pot. Dar, deocamdată, fă asta pentru mine, te rog. Cât de repede poţi veni să iei cheile? Şi vreau să-ţi arăt încă o dată cum funcţionează sistemul de alarmă, că i-am adus nişte îmbunătăţiri şi e ceva mai complicat. N-aş vrea să porneşti din greşeală alarma. Mâncarea lui Jack o iei de la Canine Cuisine, o prepară ei acolo de două ori pe săptămână, lunea şi joia. A, şi nu uita că ne-am schimbat veterinarul. Acum mergem la dr. Hajimoto, pe Sacramento Street. Jack are programare săptămâna viitoare pentru un nou vaccin de creştere a imunităţii. — Bine că n-ai copii, comentă sec Coco în timp ce întorcea furgoneta. Oricum întârzia, aşa că era mai bine s-o facă şi pe asta şi să scape. Că, dacă nu, ar fi înnebunit-o soră-sa. N-ai putea pleca din oraş niciodată! Bullmastifful perechii devenise copilul surogat al acestora şi o ducea mai bine decât majoritatea oamenilor: mâncare preparată special, dresor, îngrijitor personal, care venea acasă să-i facă baie; avea parte de mai multă atenţie decât primeau mulţi copii de la propriii părinţi. Furgoneta lui Coco se apropia acum de casa surorii, în faţa căreia o maşină de serviciu aştepta deja s-o ducă la aeroport. Coco scoase cheile din contact şi ţâşni din maşină, fără a o lua şi pe Sallie, care privea cu interes pe fereastră. Avea să se distreze de minune cu Jack în următoarele câteva zile. Bullmastifful era de trei ori cât ea şi probabil că aveau să spargă tot ce era casabil în jur, alergându-se prin casă. Şi poate că avea să-i lase să intre în piscina soră-sii. Singurul lucru care îi plăcea lui Coco la casa lui Jane era ecranul imens de proiecţie video din dormitor, unde putea să vadă filme. Dormitorul era enorm, iar ecranul acoperea în întregime unul dintre pereţi. Coco sună la uşă, care se deschise cu o smucitură, iar în spate apăru Jane cu un telefon mobil lipit de ureche. Îi făcea cuiva viaţa amară în legătură cu sindicatele, după care închise telefonul, ţintuind-o pe Coco cu privirea. Asemănarea dintre cele două femei era frapantă. Amândouă erau înalte, aveau o siluetă zveltă şi o fizionomie frumoasă. Amândouă fuseseră manechine în adolescenţă. Cea mai evidentă diferenţă dintre ele era că Jane avea trăsături mult mai tăioase, părul blond, lins şi lung, prins la spate în coadă. Ochii surâzători şi părul lung, castaniu-roşcat, purtat uşor ondulat pe spate, îi crea lui Coco o imagine mai blândă. Lui Jane îi răzbea stresul prin toţi porii. Fusese dintotdeauna tăioasă şi rea de gură, însă cei care o cunoşteau mai îndeaproape ştiau că, în ciuda limbii ascuţite, Jane era o persoană cumsecade, cu suflet bun. Dar nu exista niciun dubiu că era o femeie dură. Coco ştia acest lucru. Era îmbrăcată cu o pereche de jeanşi şi cu un tricou negru, peste care îşi pusese o jachetă din piele neagră, şi în urechi avea cercei cu diamante. Coco purta un tricou alb şi jeanşi ce-i puneau în evidenţă picioarele lungi şi zvelte, pantofi sport, potriviţi pentru muncă, şi un hanorac decolorat legat pe după umeri. Coco arăta vizibil mai tânără. Stilul mai sofisticat al lui Jane o îmbătrânea puţin, dar amândouă erau foarte atrăgătoare şi semănau mult cu celebrul lor tată. Mama lor era mai scundă şi mai rotunjoară, şi blondă ca Jane. Părul castaniu cu reflexe roşiatice al lui Coco era moştenit de la generaţia precedentă, Buzz Barrington având părul negru ca smoala. — Slavă Domnului! zise Jane. Bullmastifful ei uriaş veni în fugă la ele, ridicându-se pe picioarele din spate ca să-şi pună labele pe umerii lui Coco. Ştia ce însemna s-o aibă în preajmă: resturi de la masă – în mod obişnuit interzise – şi şansa de a dormi în patul supradimensionat din dormitorul principal, ceea ce Jane n-ar fi permis niciodată. Deşi îşi adora câinele, Jane credea cu tărie în reguli. Până şi Jack ştia cât de uşor era Coco de manipulat şi că avea să-l lase să doarmă noaptea în pat. Dădu din coadă şi o linse pe faţă, o primire mult mai călduroasă decât îi oferise Jane. Liz era de departe cea afectuoasă, dar se afla deja la New York. Iar relaţia dintre cele două surori fusese mereu tensionată. În ciuda intenţiilor ei bune şi a dragostei resimţite pentru sora ei mai mică, Jane nu îşi îndulcea niciodată vorbele. Îi întinse lui Coco un set de chei şi o pagină cu informaţii despre noul sistem de alarmă. Îi mai repetă o dată detaliile despre veterinar, despre vaccin, despre mâncarea special preparată pentru Jack, la care se adăugară alte paisprezece indicaţii, livrate surorii ei ca un foc de mitralieră. — Şi sună-ne imediat dacă e vreo problemă cu Jack, încheie ea. Coco voia să întrebe: „Şi dacă am eu vreo problemă?”, însă Jane n-ar fi gustat gluma. O să încercăm să venim într-un weekend, la un moment dat, ca să-ţi mai dăm şi ţie o pauză, dar nu ştiu când vom putea să ne sustragem, dată fiind şi problema cu sindicatele. Părea stresată şi epuizată încă înainte de a ajunge acolo. Coco ştia că sora ei avea abilitatea de a jongla cu cele mai amănunţite detalii şi că era extraordinară în ceea ce făcea. — Stai puţin, zise Coco, simţindu-se neputincioasă. Eu sunt aici doar pentru câteva zile, nu-i aşa? Hai, o săptămână. Nu stau la tine până vă întoarceţi, repetă ea ca să se asigure că se făcuse înţeleasă. Nu voia să rişte vreo confuzie în acest sens. — Bine, bine! Şi-aş fi jurat că ţi-ar plăcea şi ţie să stai într-o casă decentă. Sora ei o privi mustrător, în loc să îi fie profund recunoscătoare. — Casa asta „decentă” este a ta, sublinie Coco. Bolinas e casa mea, zise ea cu o demnitate reţinută, pe care Jane o ignoră. — Hai să nu deschidem subiectul, îi răspunse Jane cu o privire plină de înţeles, după care, fără prea multă tragere de inimă, o privi pe sora ei şi-i zâmbi. Mersi că mă scoţi din necaz, puştoaico. Îţi sunt recunoscătoare. Eşti o comoară de surioară! Şi-i arătă unul dintre rarele ei zâmbete aprobatoare, cu care o convinsese pe Coco să-i facă pe plac toată viaţa. Dar trebuia să faci cum voia Jane ca să primeşti un zâmbet. Coco ar fi vrut s-o întrebe de ce era o comoară de surioară. Pentru că viaţa ei era searbădă? Dar nu-i puse întrebarea, ci doar încuviinţă din cap, detestându-se pentru că acceptase aşa de iute să le facă favoarea de a avea grijă de casă. Ca întotdeauna, Coco cedase fără ripostă. Ce rost avea? Jane obţinea mereu ce voia. Avea să fie veşnic sora mai mare pe care Coco n-o întrecea niciodată, la niciun joc, pe care n-o putea refuza şi care părea înfiorător de impozantă, chiar mai impozantă decât părinţii lor.   [1] Orăşel la nord de San Francisco aflat între dealurile de pe coasta Californiei (n.tr.)     [2] University of California, Los Angeles – Universitatea California din Los Angeles (n.tr.)   [3] Cineva care respinge normele culturale general acceptate şi care susţine că pacea universală şi dragostea sunt antidoturile problemelor sociale şi politice (n.tr.)   [4] O rochie lungă şi largă, purtată fără curea ori cordon (n.tr.)   [5] Înnodare şi vopsire (n. red.)   [6] Instrument de filtrare a fumului de canabis; pipă cu apă (n.tr.)     [7] Cartier rău famat din centrul oraşului San Francisco, renumit pentru nivelul ridicat al infracţionalităţii (n.tr.)      

Bijuterii de Danielle Steel 1   Era atâta linişte în văzduh, sub soarele strălucitor de vară, încât se auzeau păsările şi orice sunet de la câţiva kilometri, în timp ce Sarah se uita împăcată pe fereastră. Domeniul era inteligent proiectat şi perfect îngrijit. Grădinile fuseseră amenajate de Le Nôtre, cel care proiectase şi Versailles-ul, copacii alcătuind o boltă verde deasupra parcului de la Château de la Meuze. Castelul însuşi avea o vechime de patru sute de ani şi Sarah, ducesă de Whitfield, trăia acolo de cincizeci şi doi de ani. Venise împreună cu William, când era încă abia o fetiţă şi zâmbi amintirilor în timp ce urmărea cum se hârjoneau în depărtare cei doi câini ai îngrijitorului. Zâmbetul se lărgi pe chipul ei când se gândi cât de mult se va bucura Max de cei doi tineri câini ciobăneşti. Îi dădea întotdeauna un sentiment de pace să stea acolo şi să privească domeniul la care trudiseră atât de mult. Îşi amintea lesne disperarea din timpul războiului, foametea nesfârşită, câmpurile despuiate de toate roadele pe care le-ar fi putut da. Fusese atât de greu atunci… atât de diferit… şi, ciudat, nu părea să se fi întâmplat cu atât de multă vreme în urmă… cincizeci de ani… o jumătate de secol. Îşi coborî privirea spre mâinile ei, spre cele două inele cu smaralde perfect pătrate, pe care le purta aproape întotdeauna şi tot o mai surprindea că erau mâini de femeie bătrână. Încă frumoase, graţioase, folositoare, slavă Domnului, dar, fără îndoială, mâinile unei femei de şaptezeci şi cinci de ani. Trăise bine şi mult; prea mult, se gândea uneori… prea mult timp fără William… şi totuşi veşnic mai era ceva de văzut, de făcut, ceva la care să te gândeşti, ceva de plănuit, copiii ei trebuiau încă supravegheaţi. Era mulţumită de viaţa pe care o dusese şi chiar şi acum nu avea senzaţia că totul se terminase, că se consumase totul. Mereu apărea o cotitură neaşteptată a drumului, un eveniment ce nu putea fi prevăzut şi care-i solicita atenţia. Era ciudat că ei încă aveau nevoie de ea, aveau nevoie de ea mai puţin decât credeau şi totuşi încă mai apelau la ea destul de des, spre a-i da impresia că e importantă pentru ei şi încă folositoare. Şi mai erau şi copiii lor. Zâmbi gândindu-se la ei şi rămase acolo, în picioare, aşteptând să-i vadă când apar. De acolo îi vedea când soseau… le vedea chipurile când zâmbeau, râdeau sau păreau enervaţi după ce coborau din maşini şi, plini de speranţe, îşi ridicau privirile spre ferestrele ei. Parcă ar fi ştiut întotdeauna că ea îi urmăreşte de acolo. Indiferent ce alte treburi ar fi avut în după-amiaza în care urmau să sosească, ea îşi găsea întotdeauna ceva de făcut în salonaşul elegant de la etaj, aşteptându-i. Şi chiar acum, după atâţia ani, când toţi erau mari, simţea acelaşi fior de nerăbdare să le vadă chipurile, să audă povestirile lor, să asculte problemele lor. Îşi făcea griji pentru ei şi îi iubea ca întotdeauna şi, într-un fel, fiecare din ei era o fărâmă din imensa dragoste pe care o împărţise cu William. Ce om minunat fusese el! Depăşise orice închipuire, orice vis! Chiar şi după război, era o forţă demnă de luat în seamă, un om pe care toţi cei care-l cunoscuseră şi-l vor aminti întotdeauna. Sarah se îndepărtă încet de la fereastră, trecând prin faţa căminului din marmură, unde se aşeza deseori în după amiezile reci de iarnă, stând pe gânduri, scriind bilete sau chiar câte o scrisoare unuia dintre copiii ei. Vorbea frecvent cu ei la telefon, la Paris, Londra, Roma, München, Madrid şi totuşi îi plăcea grozav să scrie. Stătea în picioare, privind o masă acoperită cu o bucată de brocart vechi, decolorat, un adevărat obiect de artă lucrat de mână pe care-l găsise cu ani în urmă la Veneţia. Atinse uşor fotografiile înrămate aşezate acolo, luând câte una, la întâmplare ca s-o privească mai bine; şi când se uita la ele, îşi amintea perfect momentul exact când fuseseră făcute… în ziua nunţii, când William râdea de o remarcă făcută de cineva şi ea ridicase privirea spre el, zâmbind sfioasă. Era atâta fericire în ochii aceia, atâta bucurie, încât crezuse că-i va exploda inima în ziua nunţii. Purta o rochie bej de dantelă şi satin, o pălărie de dantelă bej, foarte şic, cu o mică voaletă, iar în braţe avea un imens buchet de orhidee mici, de culoarea ceaiului. Se cununaseră în casa părinţilor ei, într-un cerc restrâns din care făceau parte doar cei mai buni prieteni ai părinţilor ei. La petrecerea care a urmat, liniştită şi foarte elegantă, au mai venit aproape o sută de prieteni. Fără domnişoare de onoare, fără cavaleri de onoare, fără un mare ospăţ de nuntă, fără exuberanţă tinerească. Doar sora ei o însoţise, îmbrăcată cu o rochie de satin albastru, frumos drapată, şi cu o pălărie uluitoare, creată special pentru ea de Lily Daché. Mama lor avea o rochie scurtă, verde ca smaraldul. Sarah zâmbi amintindu-şi… rochia mamei ei avea exact culoarea celor două superbe smaralde ale sale. Cât de fericită ar fi fost mama dacă ar fi apucat să le vadă! Mai erau şi alte fotografii, cu copiii când erau mici… una minunată, a lui Julian cu primul lui căţel… şi Phillip, care părea foarte matur, deşi avea doar opt sau nouă ani când se dusese prima dată la Eton. Una cu Isabelle, pe undeva, prin sudul Franţei, când avea zece ani şi ceva… şi cu amândoi în braţele lui Sarah, imediat după ce se născuseră. William făcuse toate fotografiile, luptându-se cu lacrimile ce-l podideau ori de câte ori o privea pe Sarah cu încă un nou născut în braţe. Şi Elizabeth… ce micuţă părea, lângă Phillip, într-o fotografie atât de îngălbenită că abia se mai distingeau figurile. Dar, ca întotdeauna, lui Sarah îi dădură lacrimile privind-o, copleşită de amintiri. Viaţa ei fusese bună şi plină, dar nu întotdeauna uşoară. Se uită mult timp la fotografii, retrăind momentele acelea, gândindu-se la fiecare dintre ei, croindu-şi încet drum printre amintiri, în timp ce încerca să le evite pe cele prea dureroase. Oftă, îndepărtându-se din nou, şi se duse înapoi să aştepte la uşile-fereastră dinspre terasă. Era graţioasă, înaltă, avea spatele drept şi îşi ţinea capul cu mândria şi eleganţa unei dansatoare. Avea părul alb ca neaua, deşi odinioară strălucea ca abanosul; ochii ei verzi, imenşi, aveau aceeaşi culoare intensă, închisă, ca smaraldele ei. Dintre copii, Isabelle îi moştenise ochii şi chiar şi ai ei nu erau la fel de închişi la culoare ca ai lui Sarah. Dar niciunul din ei nu avea puterea şi eleganţa ei, niciunul nu avea tăria pe care o avusese ea, dârzenia, forţa de a ţine piept la tot ce-i aşternuse viaţa în cale. Vieţile lor fuseseră mai uşoare decât a ei şi pentru asta era, într-un fel, foarte recunoscătoare. Pe de altă parte, se întreba uneori dacă atenţia ei permanentă nu le luase din vigoare, dacă nu cumva îi răsfăţase prea mult şi de aceea deveniseră mai slabi. Deşi nu se putea spune că Phillip era slab… sau Julian… sau Xavier… sau chiar Isabelle… Şi totuşi, Sarah avea ceva ce nu avea niciunul din ei, o tărie sufletească pură, care părea să emane din ea când o priveai. Când intra ea într-o încăpere, se simţea puterea aceea şi, cu voia sau fără voia ta, nu puteai să n-o respecţi. Şi William fusese la fel, dar mai expansiv, mai ostentativ în felul în care se bucura de viaţă şi în care îşi manifesta firea lui bună. Sarah fusese întotdeauna mai liniştită, cu excepţia ocaziilor când era cu William. El scotea la iveală tot ce era mai bun în ea. El îi dăduse totul, spunea ea adesea. Tot ceea ce îndrăgea, iubea sau avea cu adevărat nevoie. Zâmbi privind peste gazonul verde, amintindu-şi cum începuse totul. Parcă se petrecuse doar în urmă cu câteva ceasuri… cu câteva zile. Îi era imposibil să creadă că a doua zi va împlini şaptezeci şi cinci de ani. Copiii şi nepoţii veneau s-o sărbătorească, iar în ziua următoare urmau să vină sute de oameni celebri şi importanţi. Petrecerea i se părea şi acum o prostie, dar copiii insistaseră. Julian organizase totul şi chiar şi Phillip o sunase de şase ori de la Londra ca să se asigure că totul merge bine. Iar Xavier se jurase că oriunde ar fi, în Botswana sau în Brazilia, ori Dumnezeu ştie unde, va zbura cu avionul ca să ajungă la sărbătorirea ei. Acum îi aştepta la fereastră, aproape cu răsuflarea tăiată, simţind un fior de emoţie. Era îmbrăcată cu o rochie Chanel neagră, simplă, mai veche, dar splendid croită, un şirag de perle enorme perfect  asortate, pe care-l purta întotdeauna, lăsându-i muţi de admiraţie pe cei ce-l vedeau prima dată. Le primise după război şi dacă le-ar vinde acum ar lua pe ele peste două milioane de dolari. Dar Sarah nu se gândea la asta: ea le purta fiindcă ţinea la ele, fiindcă erau ale ei şi fiindcă William insistase să le păstreze. — Ducesa de Whitfield se cuvine să poarte asemenea perle, iubita mea, o tachinase el când le probase prima oară, peste un pulover vechi de-al lui pe care îl împrumutase ca să lucreze în grădină. Să fiu al naibii dacă ale mamei nu păreau nişte perle amărâte în comparaţie cu astea, comentase el. Ea râsese şi el o strânsese la piept şi o sărutase. Sarah Whitfield avea lucruri frumoase şi trăise o viaţă frumoasă. Şi era cu adevărat o persoană deosebită. Când în sfârşit îşi pierdu răbdarea şi dădu să plece de la fereastră, auzi prima maşină la ultima cotitură dinspre alee. Era o limuzină Rolls-Royce neagră, nesfârşită, cu geamuri atât de întunecate încât nu putea să vadă cine e înăuntru. Numai ea ştia, îi ştia perfect pe fiecare. Maşina se opri în faţa intrării principale a castelului, aproape sub fereastra ei şi când şoferul coborî, grăbindu-se să deschidă portiera, ea clătină din cap amuzată. Fiul ei cel mai mare avea o înfăţişare foarte distinsă, ca întotdeauna, şi foarte, foarte britanică, străduindu-se să nu se vadă cât de hărţuit era de femeia care coborî din maşină imediat după el. Purta o rochie de mătase albă şi pantofi Chanel; părul era tuns scurt, foarte şic, şi în soarele de vară sclipeau diamantele peste tot, pe unde putuse să şi le pună. Zâmbi din nou în sinea ei, întorcând spatele scenei de la fereastră. Era doar începutul unor zile grozave, interesante… Greu de crezut… nu putea să nu se întrebe ce părere ar fi avut William despre toate astea… despre toată agitaţia de la aniversarea ei de şaptezeci şi cinci de ani… Şaptezeci şi cinci de ani… atâţia ani, atât de curând… Parcă trecuseră doar câteva clipe de când începuse totul…

                                                           Promisiunea de Daniele Estelle    CAPITOLUL 1 Un soare dulce, de dimineaţă le scaldă în lumină spatele în vreme' ce se dădeau jos de pe biciclete în faţă la „Eliot House“, din incinta Harvardului. Se opriră pentru o clipă să-şi zîmbească. Era în mai şi erau foarte tineri. Părul ei scurt strălucea în lumina soarelui, iar cînd privirea ei o întîlni pe-a lui, fata începu să rîdă. Ei, Doctore în Arhitectură, cum te simţi ? întreabă-mă în două săptămîni după ce-mi iau doctoratul. li întoarse zîmbetul în vreme ce-şi îndepărta o şuviţă de păr blond de pe frunte. Ducă-se dracului diploma, te întreb după noaptea trecută. Rînji din nou la el, iar tipul îi dădu repede una peste fund în joacă. Mişto. Dar cum te simţi dumneata, d-ră McAl- listu ? Mai poţi să mergi ? Săriră din nou pe biciclete acum, iaT ea întoarse capul, cu un răspuns sîcîitor. Dar tu poţi ? Şi cu asta dusă a fost, zburind departe, cu mult înaintea lui, pe bicicleta micuţă pe care i-o cum­părase de ziua ei doaT cu cîteva luni în urmă. Era' îndrăgostit de ea. Fusese îndrăgostit de ea dintot- deauna. Visase la ea toată viaţa. Şi o cunoştea de doi ani. Se simţea singur la Harvard înainte de asta, şi o bună parte din al doilea an de aspiranţă socotise că va fi la fel şi acolo. N-avea nevoie de Radcliffe sau Vassar sau Wellseley cu el în pat. Cunoscuse prea multe fete de astea la anii studenţiei şi, în ceea ce-1 privea pe Michael, tipelor ăstora le lipsea întotdea­una ceva. El voia ceva mai mult. Textură, sub­stanţă, suflet. Rezolvase problema foarte convena­bilă vara' trecută, cu o legătură cu una dintre prie­tenele mamei sale. Normal că mama sa n-a ştiut. Dar se distrase de minune. Era o femeie a naibii de atrăgătoare, în vîrstă de vreo treizeci de ani, mult mai tînărâ ca mama lui, fireşte, şi era ceva editor la „Vogue*. Dar totul nu fusese decît o distracţie. Pentru amîndoi. Nancy era altceva. Ştiuse asta din prima clipă în care o văzuse, în Galeriile de artă din Boston, unde erau expuse ta­blourile ei. Exista în fiecare o tentă de singurătate care.bîntuia fiecare peisaj al ei, iar oamenii pe care îi pictase aveau toţi un soi de tandreţe solitară ca- re-1 umpluse de milă şi-l făcuse să-şi dorească să ajungă de la ei la artistul care-i pictase. Iar ea stă­tuse acolo, purtînd în acea zi o beretă roşie şi o haină veche din piele de raton, cu o uşoară roşeaţă pe pielea delicată, din cauza mersului grăbit pro­babil pînâ la galeriile din Strada Charles cu ochii strălucind, cu faţa plină de viaţă. Nu dorise niciodată pînă atunci o femeie aşa cum o dorea pe ea. Cumpărase două tablouri de-ale ei şi o invitase la masă la Lockobar. Insă pentru rest a fost nevoie de mai mult timp. Nancy McAllistu nu era deloc grăbită să-şi dăruiască timpul sau inima. Fusese mult prea singură prea mult timp ca să cedeze uşor. La 19 ani era deja înţeleaptă şi cu­noscuse bine durerea. Durerea de a fi singur. Du­rerea de a fi părăsit. O torturase încă de cînd, co­pil fiind, fusese trimisă la orfelinat. Nu-şi putea aminti ziua în care mama ei o lăsase acolo, nu cu mult înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul din săli. Mirosul de oameni străini. Zgomotele dimine­ţilor în care stătea întinsă în pat, luptîndu-se cu la­crimile. Avea sănşi amintească lucrurile astea toată viaţa. Mult timp, crezuse că nu va găsi nimic să umple golul din ea. Dar acum îl avea pe Michael. Legătura lor nu era uşoară, dar era solidă, bazată pe dragoste şi respect : fiecare scotocise în lumea lui, o întorsese pe dos, dar apăruse cu ceva frumos şi rar. Iar Michael nu era nici el un prost. Ştia' ce riscă îndrăgostindu-se de cineva „deosebit44 — aşa cum se exprima mama lui, cînd avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „deosebit". Singurul lucru deosebit era că era pictoriţă, nu o simplă studentă. Nu mai era în perioada căutărilor, ci deja era ceea ce voia să fie şi spre deosebire de alte femei pe care le cu­noscuse, Nancy nu mai trecea în revistă candidaţi, ci-1 alesese pe bărbatul pe care-1 iubea. In doi ani n-o părăsise niciodată. Iar ea era sigură că n-o va face nicicînd, se cunoşteau prea bine unul pe altul. Oare ce-ar mai fi putut exista în viaţa lui, pe care ea să nu-1 ştie ? Ştia totul. Isprăvile nostime, secretele aiurite, visurile copilăriei, spaimele îngro­zitoare. Şi prin intermediul lui, Nancy ajunsese să-i respecte familia. Chiar şi pe maică-sa. Michael fusese născut într-o tradiţie, sortit din copilărie să moştenească un tron. Nu era ceva pe care să-l ia uşor sau pe seama căruia să glumească. Cîteodată chiar îl înspăimînta. Va fi oare în stare să facă faţă legendei ? Dar Nancy ştia că va fi. Bu­nicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, iar tatăl lui, 'la fel. Bunicul lui Michael fusese cel care fon­dase imperiul. însă numai joncţiunea afacerilor   Cotter cu averea Hillyard prin căsătoria părinţilor lui Michael, crease „Cotta-Hillyard“-ul de astăzi. Richard Cotter ştiuse să facă bani, insă banii Hil­lyard — bani vechi — fuseseră cei care să aducă cu ei ritualurile şi tradiţiile puterii. Asta era, din cînd în cînd, o povară greu de purtat, dar lui Mi­chael îi plăcea, iar Nancy o respecta. Ştia că într-o bună zi Michael va fi la cîrma firmei Cotter-Hil- lard.. La începutul legăturii lor, vorbeau numai de asta, iar mai tîrziu la fel, cînd şi-au dat seama cît de serioasă era legătura lor. Dar Michael ştia că o găsise pe cea capabilă să se descurce cu toate aces­tea, cu responsabilităţile familiei la fel de bine ca şi cu îndatoririle de'la serviri. Orfelinatul nu făcuse nimic ca s-o pregătească pe Nancy pentru rolul care avea să i se potrivească, după părerea lui Michael, însă munca părea să-i fie o a doua natură. O privea acum cu o infinită mîndrie, cum zbura înaintea lui, aşa de sigură pe sine, aşa de puter­nică, cu picioarele mici pedalînd cu hotărîre, cu bărbia peste umăr din cînd în cîndi ca să se uite la el şi să rîdă. Avu impulsul nebunesc să ţîşnească înainte, s-o ajungă şi s-o ia de pe bicicletă... acolo... pe iarbă... la fel ca noaptea trecută... la fel... însă îşi alungă gîndul din minte şi porni după ea. Hei, aşteaptă-mă, ticăloasă mică. • în cîteva clipe, era în acelaşi rînd cu ea, şi, în timp ce-şi continuau drumul, mai liniştiţi acum, Michael întinse o mină spre ea, în spaţiul îngust dintre amîndoi. Eşti foarte frumoasă azi, Nancy. Vocea lui sruna ca o mîngîiere în aerul de primă­vară şi în jurul lor lumea era proaspătă şi verde. Ştii cît de mult te iubesc ? O, să fie jumătate cît de iubesc eu, domnule Hillyard ? Asta dovedeşte cît de incultă eşti, d-ră Nancy Fancy-pants [1]. Ca întotdeauna, porecla o făcu să râdă, Michael o făcea întotdeauna fericită. Făcea nişte lucruri mi­nunate. Nancy începuse să gîndească astfel din prima clipă în care el intrase în galerie şi o ameninţase că se dezbracă la pielea goală dacă nu-i vinde toate tablourile.' Din întîmplare te iubesc de cel puţin şapte ori mai mult decît mă iubeşti tu. Aiurea. Rînji din nou spre el, cu nasul în vînt, şi iarăşi ţîşni înainte. Eu te iubesc mai mult, Michael. De unde ştii ? începuse^ să accelereze ritmul ca s-o ajungă. Mi-a spus mie Moş Crăciun. Şi cu asta dusă a fost din nou, iar de data asta Michael o lăsă să se ducă înainte pe poteca îngustă. . Era într-o dispoziţie sărbătorească şi-i plăcea să se uite la ea. Să vadă forma suplă a şoldurilor ei în blugi, talia subţire, umerii mici gătiţi cu un şal roşu legat lejer în jurul lor, şi părul negru şi stră­lucitor fluturând în vînt. Ar fi putut să se uite la ea ani de-a rîndul fără să se sature. De fapt, chiar asta avea de gînd să facă. Ceea ce-i aduse aminte de... Avusese de gînd toată dimineaţa să vorbească cu ea despre asta. Iarăşi micşoră distanţa dintre ei şi o bătu uşurel pe umăr : Scuzaţi-mă, d-ră Hillyard. Ea avu o mică trerărire la auzul numelui, dar apoi îi zîmbi timid, cu toată lumina soarelui re­vărsată pe faţă. Dacă se uita atent, el îi putea diş   tinge pistruii extrem de mici, aproape ca un praf de aur lăsat de spiriduşi pe pielea ei sidefie. Şi cum ziceam... d-nă Hillyard... Rosti cuvîntul cu o plăcere infinită. Aşteptase asta timp de doi ani. Nu crezi că forţezi puţin lucriurile, Michael ? Vocea îi suna şovăitoare, aproape înspăimîntată. El nu vorbise încă cu Marion. Aşa că nu conta ce hotărîseră el şi cu Nancy între ei. Nu forţez nimic. Mă gîndeam s-o facem de azi în două săptămîni. Imediat după absolvire. De mult se hotărîseră la o nuntă mică, în cerc restrîns. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă bucuria momentului cu Nancy, fără so­coteli făcute pentru o mie de invitaţi şi fără ar­mate de fotografi de la o mie şi una de ziare. De fapt, mă gîndeam să mă duc la New York ca să discut asta cu Marion chiar astă seară. Astă seară ? Se ptuea distinge ecoul unei spaime în cuvinte. Fata lăsă bicicleta să încetinească şi apoi să se oprească. El răspunse cu o înclinare* a capului, iar figura fetei deveni gînditoare în timp ce privea peste dealurile pline de verdeaţă din jurul lor. Şi ce crezi că are să spună ? Se temea să se uite la el. Se temea să şi asculte. Da, fireşte. Chiar eşti îngrijorată ? 8 J Dar era o întrebare stupidă şi amîndoi ştiau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era o femeie suavă ca o floare. Era mr.-na lui Michael şi nu era mai tandră decît „Titanicul". Era o fe­meie puternică, hotărîtă, concretă, de oţel. Se ocu­pase de toate treburile din familie după ce-a murit tatăl ei şi continuase cu şi mai multă hotărîre după moartea soţului ei. Nimic nu o putea opri pe Marion Hillyard.' Nimic şi în orice caz nu o puştoaică şi nici măcar unicul ei fiu. Dacă nu voia ca ei să se căsătorească, pentru nimic în lume n-avea să-i fe-   ricească cu acel „daa de care Michael se prefăcea aşa de sigur. Iar Nancy ştia exact ce credea Marion Hillyard despre ea. Marion nu ascunsese niciodată ceea «e simţea sau, cel puţin, nu din momentul în care-şi dăduse seama că pasiunea „prostească" a lui Michael pen­tru „pictoriţa aia“ ar putea fi ceva cît se poate de serios. L-a chemat pe Michael la New York şi l-a rugat cu blîndeţe şi cu dulceaţă, i-a zîmbit plină de farmec, după care a izbucnit mînioasă, amenin- ţîndu-1 şi ispitindu-1, tunînd şi fulgerînd. După care s-a resemnat sau a dat impresia c-o face. Michael a luat asta drept un semn bun, dar Nancy nu era de aceeaşi părere. Avea senzaţia că Marion ştia ce face, şi că1 în prezent se hotărîse să ignore „situaţia". Nu erau făcute invitaţii, nu erau rostite acuzaţii, scuzele pentru cele spuse în trecut lui Michael n-aveau să vină niciodată, dar în ace­laşi timp nu se mai iveau probleme noi. Pentru ea, Nancy era surprinsă să-şi dea seama cît de mult o durea asta. Neavînd o familie proprie, îşi făcuse în­totdeauna vise ciudate despre Marion. Că ar fi pu­tut fi prietene, că Marion ar fi plăcut-o, ea şi cu Marion ducîndu-se să facă cumpărături pentru Mi­chael... Marion devenind... mama pe care n-o avu­sese şi n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu in­tra prea uşor în pielea unui asemenea personaj. în doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţeleagă asta. Numai Michael se încăpăţîna să susţină că maică-sa o să se facă femeie cumsecade,- că odată pusă în faţa inevitabilului, o să-l accepte şi o să fie prieteni la cataramă.                                                               t Dar Nancy nu era niciodată sigură de asta. Il si­lise chiar pe Michael să se gîndească şi la posibili­tatea ca Marion să n-o accepte nici în ruptul capu­lui, să nu fie în nici un oaz de acord cu căsătoria. Şi atunci ?...   „Atunci sărim in maşină şi-i dăm drumul spre cel mai apropiat judecător de pace. Avem amîndoi vîrsta, ştii doar“. Nancy ^îmbise atunci la gîndul unei soluţii atît de simple, deşi în mintea ei ştia că fiu va fi nicio­dată aşa de uşor. Dar ce conta ? După doi ani îm­preună, se simţeau oricum căsătoriţi. Stătură tăcuţi o clipă extraordinar de lungă ad- mirînd priveliştea, apoi Michael luă mina fetei. Te iubesc, Nancy ! Şi eu te iubesc ! Se uită la el îngrijorată, iar el reduse privirea la tăcere cu un sărut. Insă nimic nu putea reduce la tăcere gindurile şi întrebările pe care şi le puneau amîndoi. Nimic, decît întîlnirea cu Marion. Nancy îşi lăsă bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se cuibări în braţele lui Michael. Aş fi vrut să fie mai uşor, Michael! O să fie ! Ai să vezi. Acuma haide. Ii dăm drumul sau ai de gînd să stăm aici toată ziua ? Din nou îi dădu una peste fund," iar ea zîmbi vă- zîndu-1 că ridică bicicleta în locul ei. într-o clipă erau din nou la drum, rîzînd şi jucîndu-se şi cîn- tînd, prefăcîndu-se că Marion nu mai există. Dar exista. Şi aşa avea să fie întotdeauna. Marion era mai mult o instituţie decît o femeie. în viaţa lui" Michael în orice caz. Şi acum în a lui Nancy. Soarele se înălţase şi mai mult pe cer în vreme ce pedalau pe drumul de ţară mergînd în rind sau unul în faţa altuia, într-o clipă sîcîindu-se reci­proc, pentru ca-n clipa următoare să devină tăcuţi şi gînditori. Era aproape de amiază rind ajunseseră la Revers Beach şi văzură o figură cunoscută îna- intind spre ei. Era Ben Avery, din nou cu o tipă lîngă el. Iarăşi o blondă cu picioare lungi. Toate arătau a prinţese care se întorc acasă şi mult dintre ele chiar erau. Salut, voi ăia doi. Mergeţi la bîlci ? Ben rînji la ei şi apoi cu o mişcare uşoară a mîi- nii o prezentă pe Jeanette. Schimbară saluturi cu toţii, iar Nancy îşi duse mîna streaşină la ochi ca să se uite înainte spre bîici. Pînă la el mai erau cî- teva intersecţii. Merită să ne oprim ? —: La dracu, sigur că merită ! noi am cîştigat un cîine roz, adăugă, arătînd spre fiinţa oribilă din co­şul lui Jeanette, plus o ţestoasă verde pe care o fi pierdut-o cineva şi două căni de bere. în afară de asta, au porumb copt care-i grozav. Gata, mă au de muşteriu ! Michael îi aruncă o privire lui Nancy şi zîmbi. Mergem şi noi ? Sigur ! Voi doi vă întoarceţi acasă deja ? Dar îşi dădu şi singură seama că da. Ben avea o privire pe care Nancy o mai văzuse la el şi ştia ce înseamnă, iar Jeanette nu părea să aibă ceva împotrivă. Nancy îşi zîmbi sieşi uitîndu-se la ei. Da, am fost în oraş încă de la şase dimineaţa. Sînt la pămînt. Apropo, ce program aveţi voi doi pentru diseară ? Ny vă opriţi la mine să luaţi o pizza ? Camera lui Ben era cu vreo două uşi înaintea camerei lui Mike. Ce program avem pentru diseară, senor ? . Nancy îl privi pe Michael cu un zîmebt larg, dar el clătină din cap. Am nişte treburi de rezolvat noaptea asta. Poate altădată ! Asta-i aminti repede fetei de întîlnirea cu Ma­rion. O.K. Salve ! Ben şi Jeanette le făcură cu mîna şi dispărură, în vreme ce Nancy îl fixa pe Michael. Chiar"ai de gînd să te duci s-o vezi în noaptea asta ? Da ! Şi nu-ţj mai face griji. Totul o să fie bine. Apropo, mama a zis că e angajat în slujba pe care o voia. Ben ? Nancy îl privi întrebător în vreme ce începuseră să pedaleze spre bîlci. Da ! O să începem în acelaşi timp. în domenii diferite, dar începem în aceeaşi zi. Mike părea încîntat. îl cunoştea pe Ben din pri­mii ani de şcoală şi se aveau ca fraţii. Ben ştie ? Michael clătină din cap, zîmbind misterios. M-am gîndit să-i las bucuria să afle veştile oficial. N-am vrut să i-o stric. Nancy îi zîmbi. Eşti un timp cumsecade şi te iubesc, Hillyard. Mulţumesc, d-ră H. Termină, Michael. îşi dorea numele ăsta prea mult ca să suporte să-l audă rostit în răspăr, fie şi numai de Michael. Nu termin. Şi-ai face mai bine să încerci să te obişnuieşti cu el. Devenise deodată serios. O să încerc. Cînd o să fie timpul. Dar pînă atunci „d-ra McAllistu“ merge încă foarte bine. Pînă peste două săptămîni, ca să fim exacţi. Dă-i drumul, hai să vedem care ajunge mai re­pede. Zvîcniseră înainte, unul lîngă altul, gîfîind şi ri- zînd. Michael ajunse la intrarea în bîlci cu exact de secunde înaintea ei. Dar amîndoi erau bron­zaţi şi sănătoţi şi nepăsători. Ei bine, domnule, unde mergem mai întîi ? Dar ghicise deja şi avea dreptate. La porumb, fireşte. Mai era nevoie să întrebi ? .Nu prea ! ' Lăsară bicicletele lîngă un copac, ştiind că-n oră­şelul ăsta adormit nu le va fura nimeni şi plecară, braţ la braţ. Zece minute mai tîrziu erau veseli şi fericiţi, picurînd unt peste porumbul pe care-1 mîn- cau, apoi îndopîndu-se cu cîrnăciori şi luînd înghi­ţituri mici dintr-o bere rece ca gheaţa. Nancy în­cheie ospăţul cu un rotogol imens de vată de zahăr. Cum poţi să mănînci aşa ceva ? Uşor. E delicioasă ! Bolborosise cuvintele prin ceva lipicios şi roz, dar avea figura încîntată a unei puştoaice de cinci ani. Ţi-am mai spus vreodată că eşti frumoasă ? Se strîmbă la el, cu faţa plină de urme roz Mi­chael scoase batista şi o şterse pe barbă. Dacă te-ai şterge puţin am putea să ne facem o poză. Da ! Unde ? Se aplecă să înfulece încă un nor roz, şi nasu-i dispăru iarăşi. Eşti groaznică. Acolo ! Arătă spre o ghereită unde-şi puteau băga cape­tele prin nişte găuri rotunde şi să-şi facă fotografii în diverse costume bizare. Rătăcind de colo pînă colo, au ales costumele de Rhet Butler şi Scarlet O’Hara. Şi, ciudat, nici un erau caraghioşi în poză. Chipull ui Nancy arăta su­perb deasupra costumului pictat cu deosebită grijă. Frumuseţea delicată a figurii ei şi regularitatea trăsăturilor se potriveau perfect cu rochia mai mult decît feminină a frumoasei sudiste. Iar Michael arăta ca un tînăr craidon. Fotograful le înmînă poza şi-şi primi dolarul. Ar trebui s-o păstrez, aşa de bine arătaţi amîndoi. Mulţumim ! Pe Nancy complimentul o impresionase, dar Mi­chael zîmbise numai. Era întotdeauna al naibii de mlndru de ea. încă dquă săptămîni numai şi... Dar trăgîndu-1 puternic de mînecă Nancy îl smulse din visarea lui cu ochii deschişi. Uite, acolo ! Acolo, unde se aruncă cu cercul. Întotdeauna îşi dorise să se joace şi la asta la bîlci, cîrud era mică, dar călugăriţele de la orfelinat spuneau totdeauna că e prea scump. Putem ? Dar bineînţeles, draga mea ! Ii făcu o plecăciune adîncă, îi oferi braţul şi în­cepu să meargă agale spre ghereta respectivă. Dar Nancy era mult prea nerăbdătoare ca să suporte să meargă în pas de plimbare. Aproape că sărea ca un copil, iar nerăbdarea ei îl încînta. Putem s-o facem chiar acum ? Sigur, iubito ! Puse un dolar pe tejghea, iar omul îi înmînă fetei de patru ori mai multe cercuri ca de obicei. Cei mai mulţi clienţi plăteau doar un sfert. Dar nu se pricepea să arunce, aşa că nu-i reuşi nici o încercare. Michael privea amuzat. Pentru care premiu te chinui atîta ? Pentru mărgele. Ochii îi străluceau ca la un copil, iar răspunsul nu era cu mult mai mult decît o şoaptă. N-am avut niciodată un şirag dintr-ăsta, ieftin şi ţipător.^ Era singurul lucru pe care şi-l dorise încă de cînd era copil. Ceva strălucitor, sclipitor şi frivol. Eşti uşor de satisfăcut, iubita mea. Sigur nu vrei mai degrabă căţeluşul roz ? Era exact ca cel pe care-1 avusese Jeanette în co- şuleţ, dar Nancy clătină din cap, hotărîtă. Mărgelele ! Dorinţa ta e lege pentru mine. Şi toate cele trei cercuri pe care le aruncă au că­zut exact la ţintă. Cu un zîmbet, omul din spatele tejghelei le dădu mărgelele, iar Michael le petrecu repede în jurul gîtului ei. Voila, mademoiselle. Sînt ale tale. Dar nu crezi că e cazul să încheiem o asigurare pentru ele ? N-ai vrea să nu mai rîzi de mărgelele mele ? Părerea mea e că sînt minunate. Le atinse uşurel, bucuroasă să ştie că-i scînteiau acum la gît. Părerea mea e că tu eşti minunată. Altceva ce-ţi mai doreşte inima ? Multă vată de zahăr ! îi cumpără din nou vată înfăşurată pe băţ şi por­niră încet-încet spre biciclete. Ai obosit ? Nu prea ! Vrei să mergem ceva mai încolo ? E un locşor simpatic undeva, în faţă. Putem să stăm puţin şi să ascultăm zgomotul valurilor. E superb. Se urcară pe biciclete şi-i dădură drumul din nou, dar de-această dată în linişte. Atmosfera de carna­val dispăruse, şi erau acum amîndoi pierduţi în gîn- durile proprii. Michael începuse să-şi dorească să fie din nou în pat, iar Nancy n-avea nimic împo­trivă. Se apropiau de Nahant cînd ea zări locşorul de care-i vorbise, la capătul unei limbi de pămînt, sub un copac bătrîn. Nancy fu bucuroasă că excursia lor avea un asemenea sfîrşit. O, Michael, ce frtimos e. Nu-i aşa ? Se aşezară pe un petic de iarbă, chiar deasupra locului unde încăpea o limbă îngustă de nisip. La distanţă se vedea valurile spărgîndu-se încet de un relif care se găsea imediat sub suprafaţa apei. . — Mi-am dorit întotdeauna să te aduc aici. Mă bucur că ai făcut-o. • Stăteau tăcuţi, ţinîndu-se de mînâ, cînd deodată Nancy sări în picioare. Ce-i ? Vreau să fac ceva. Uite colo, în tufiş. Nu, prostule. Nu asta. Începuse să alerge pe plajă, spre nu ştiu ce ţintă. El se ridică alene, urmînd-o încet şi întrebîndu-se ce-i mai trecea prin minte. Nancy se opri lîngă o stîncă mare şi încercă din toate puterile s-o clin­tească, dar fără succes. Hei, prostuţo, lasă-mă pe mine. Ce vrei să faci cu ea ? Era intrigat. Vreau numai s-o mişc puţin... aşa. Cedase sub împingerea hotărită a lui Michael şi se rostogolise ceva mai încolo, dezvăluind o adânci­tură umedă în nisip. Repede, Nancy îşi scoase măr- geluşele albastre de la gît, închise ochii ţinîndu-le strîns în mină cîteva clipe, apoi le dădu drumul în nisipul de sub stîncă. O. K. pune-o la loc. Peste mărgele ? Ea încuviinţă, fără să-şi dezlipească privirea de la sticla albastră şi scînteietoare. Mărgelele au să fie legătura dintre noi, legătura spirituală dintre noi. Fie ca ea să dureze atîta timp cît ele stau îngropate aici, atîta timp cît vor fi aci şi stîncă asta şi copacii de acolo. în regulă ? în regulă. Zîmbi cu blîndeţe. Am devenit foarte romantici. Ei de ce nu ? Dacă eşti destul de norocos să simţi iubirea, sărbătoreşte-o. Fă-i o casă, fă-i un templu. Ai. dreptate. Ai absolută drfeptate. In regulă, asta să-i fie casa. Acum, hai să facem o promisiune. Eu promit să nu uit niciodată ce-i aici sau de ce-i aici. E rîn- dul tău acum. Ea-i atinse mina şi din nou tînărul privi în jos •pre ea, zîmbind. Niciodată n-o iubise mai mult. Iar eu promit... Promit să nu-ţi spun niciodată adio... Şi apoi, fără nici un motiv, începură să rîdă. Pen­tru că era bine să fii tînăr, să fii romantic, să fii ohiar şi excesiv de sentimental. De fapt, toată ziua fusese bine. Să ne întoarcem acum ? Ea încuviinţă cu o mişcare a capului şi porniră mînă în mînă spre locul unde^şi lăsaseră bicicletele. Două ore mai tîrziu erau înapoi în apartamentul minuscul al lui Nancy, pe Spark Street, lîngă uni­versitate. Mike se uită în jur şi, întinzîndu-şi som­noros pe canapea îşi dădu încă o dată seama cît de mult îi plăcea apartamentul ei, pe care-1 considera oa un adevărat cămin pentru el. Singurul cămin adevărat pe care-1 cunoscuse vreodată. în apartamentul imens al mamei lui nu se sim­ţise niciodată ca acasă, dar în locşorul ăsta, da. Avea în el toate minunatele tente de căldură ale lui Nancy. Tablourile pe care le picta în decursul ani­lor, culorile calde, pămînteşti, pe care le alesese pentru lucrurile din casă, canapeaua de un maro plăcut, catifelat, armonizînd perfect cu pătura de lînă pe care o cumpărase de la o prietenă. întotdeauna erau flori peste tot, laolaltă cu pan­sele din ghivece, de care ea avea aşa de multă grijă. Şi măsuţa albă, din marmură, fără nici o pată, pe care mîncau. Şi în sfîrşit, patul de alamă, pe care au făcut dragoste... Ştii ce mult îmi place locul ăsta, Nancy ? ştiu. Ea Privi în jur, cu nostalgia aproape. Şi mie-nti place. Ce-o să facem cu el cînd o să ne căsătorim ? C) să luăm toate lucrurile astea grozave ale tale la New York şi o să găsim o căsuţă conforta­bilă pentru ele. DeocJa^ăi ceva-i atrase atenţia. Ce-i asta ? Ceva nou ? Se uita la şevaletul ei, pe care se găsea un tablou aflat î*ică în stadiul de început, daT care, oricum, promitea. Reprezenta un peisaj cu cîmpie şi copaci şi, apropiindu^se Michael distinse şi un băieţel, as­cuns în copac, legănîndu-şi picioarele. Dar o să se mai vadă cînd ai să faci şi frun­zele ? Poate. Dar în orice caz, noi o să ştim că-i acolo. îţi place ? Ochii ei străluciră cînd îi întîlniră pe-ai lui şi ci­tiră în ei încuviinţarea. întotdeauna înţelegea per­fect ceea ce picta ea. îmi place la nebunie. Atunci o să ţi-1 fac cadou la nuntă — cînd o să fie gata. Perfect. Ne-am înţeles. Şi pentru că veni vorba de cadouri de nuntă... Se uită la ceas. Era deja ora cinci, iar el voia să fie la aeroport la şase. Trebuie să plec. Trebuie neapărat să te duci în noaptea asta ? Pa. E important. O să fiu înapoi în cîteva ore. Am să fiu la Marion pe la şapte şi jumătate sau pe la opt, în funcţie de traficul în New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece, aşa că o să ajung acasă pe la miezul nopţii. E-n regulă ? E-n regulă. Dar încă ezita. Nu-i plăcea să ştie că el pleacă. Dorea din tot sufletul să-l oprească şi nici măcar nu ştia de ce. Sper că o să fie bine. Ştiu că o să fie bine. Dar amîndoi ştiau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă şi înţelegea nu­mai ce-i convenea. Şi totuşi, într-un fel sau altul, Michael simţea că au s-o convingă. Trebuiau s-o facă. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent de preţ. O cuprinse în braţe încă o dată, apoi îşi petrecu cravata pe după gulerul cămăşii sport pe care o purta şi înşfăcă o jachetă uşoară de pe spătarul unui scaun. O lăsase acolo de dimineaţă. Ştia că va fi foarte cald la New York, dar mai ştia că trebuie să apară în faţa lui Marion cu haină şi cravată. Asta era esenţial. Marion nu-i tolera pe „hippy“ sau pe oamenii nimănui... ca Nancy. Amîndoi ştiau ce-i aşteaptă cînd se sărutară de rămas bun în uşă. Succes. Te iubesc. Mult timp, Nancy rămase în apartamentul tăcut, uitîndu-se la fotografia pe care şi-o făcuseră la bîlci. Rhett şi Scarlefct, îndrăgostiţii nemuritori, în cos­tumele lor caraghioase, pictate pe lemn, cu capetele vîrîte prin găuri. Dar nu erau caraghioşf. Erau fericiţi. Se întrebă dacă Marion ar înţelege una ca asta, dacă şi-ar da seama de diferenţa dintre „fericit" şi „caraghios11, dintre real şi imaginar. Se întrebă dacă nu cumva Marion n-ar fi înţeles nimic. CAPITOLUL 2 Masa din sufragerie strălucea ca suprafaţa unui lac. Perfecţiunea ei scânteietoare era stricată numai la un capăt unde, în faţa unui singur scaun era aşe­zat un şerveţel sidefiu, irlandez, alături de o farfu­rie de porţelan pictată cu auriu şi albastru, pusă ca ornament. Lîngă farfurie era un serviciu de cafea de argint şi un clopoţel mic, tot de argint cu desene şi ornamente. Marion Hillyard se rezemă pe spătarul scaunului cu un suspin, în vreme ce trăgea un fum din ţigara pe care abia o aprinsese. Era dbosită azi. Duminicile o oboseau întotdeauna. Câteodată avea impresia că muncea mai mult acasă decît la birou. întotdeauna petrecea duminicile răspunzând la corespondenţa ei personală, uitîndu^se peste notele de plată păstrate de bucătar sau de menajeră, făcînd lista cu ceea ce observase că trebuie reparat prin casă sau cu obiec­tele de care avea nevoie ca să-şi completeze garde­roba, sau planificînd meniurile pentru săptămîna care urma. Era o muncă obositoare, dar o făcea de ani de zile, chiar înainte să fi început să conducă afacerile companiei Cotter-Hillyard. După ce preluase munca soţului ei, îşi petrecea fiecare duminică suprave­ghind servitorii şi avînd grijă de Michael în ziua liberă a doicii. Amintirea asta o făcu să zîmbească şi să închidă ochii pentru cîteva clipe. Acele duminici i-au fost dragi : cîteva ore cu el fără nimeni care să se ames­tece, nimeni care să i-1 ia. Duminicile nu-i mai erau acum aşa. Nu-i mai erau aşa de ani de zile. O la­crimă mică dar strălucitoare i se strecură printre gene, aşa cum stătea acolo, liniştită, pe scaun, vă- zîndu-1 cu ochii minţii aşa cum fusese cu optspre­zece ani înainte : un băieţaş de abia şase ani, şi al ei în întregime. Cî<t de mult îl iubea. Ar fi făcut orice pentru el. Şi făcuse. Menţinuse un imperiu pentru el, purtase moştenirea de la o generaţie la alta. Era darul ei cel mai de preţ pentru Michael. Compania Cotter-Hillyard. Şi aşa ajunsese să-şi iu­bească meseria aproape tot atît de mult cît îşi iubea fiul. Eşti frumoasă, mamă ! Ochii ei se deschiseră repede, surprinşi, ca să-l vadă stînd acolo, în uşa boltită a sufrageriei bogat lambrisată. Vederea lui aproape că o făcu să plîngă. Ar fi dorit să-l îmbrăţişeze, cum făcea mereu în urmă cu acei 18 ani, dar în loc de asta îi zîmbi nu­mai, liniştit, fiului ei. Nu te-am auzit cînd ai intrat. Nu l-a invitat să se apropie, nu i-a arătat în nici un fel ceea ce simţea. Nimeni nu ştia niciodată, cînd era vorba de Marion, ce se petrecea înăuntru. Am folosit cheia mea. Pot să intru ? Sigur. Vrei desert ? Michael păşi încet în. cameră, cu un mic surîs nervos pe buze şi apoi, ca un copil, îi cercetă scru­tător farfuria. Hm... ce e ? După cît se vede, e cu ciocolată, nu ? Ea chicoti şi încuviinţă cu o mişcare a capului. N-o să se maturizeze niciodată. în anumite privinţe, în orice caz. Profiterol. Vrei şi tu ? Mattie e încă în ca­meră. începură amîndoi să rîdă de ceea ce ştiau că are toate şansele să fie adevărat. Marion se întinse după clopoţel. Mattie apăru într-o clipă. Purta o uniformă nea­gră şt un şirag de mărgele la gît. Era palidă, însă în putere. Toată viaţa întreţinuse şi adusese şi fă­cuse diverse pentru alţii, cu numai o duminică   scurtă pe care s-o poată numi a ei cu care — in clipa cînd ziua mult-dorită şi invidiată la alţii îi' aparţinea cu desăvîrşire — de cele mai multe, ori nu prea avea ce face. Da, doamnă ? Cafea pentru d-1 Hillyard, Mattie. Şi... dragă vrei şi desert ? El clătină din cap. Numai cafea atunci ! Da doamnă ! Pentru o clipă, Michael se întrebă, aşa cum mai făcuse de multe ori, de ce mama lui nu mulţumea niciodată servitorilor. Ca şi cum ar fi fost născuţi ca s-o servească. Dar la urma urmei ştia că exact aşa gmdea mama lui. Dintotdeauna trăise înconju­rată de servitori şi de secretari şi de toate ajutoa­rele posibile. Avusese o copilărie, apoi o tinereţe singuratică, dar confortabilă. Mama ei murise cînd avea trei ani, într-un accident, cu singurul frate al lui Marion, moştenitorul tronului Cotter. Accidentul a lăsat-o numai pe Marion să devină un înlocuitor de fire. Iar ea exact asta făcuse. Şi_ cum e cu şcoala ? Aproape că-i gata, salvă Domnului. încă două săptămîni. Ştiu. Sînt foarte mîndră de tine. E minunat să-ţi fi dat doctoratul, mai ales în arhitectură. Pentru anumite motive, cuvintele îl făcură să do­rească să-i răspundă cu un : „O, mamă“, aşa cum făcea cînd avea nouă ani. O să luăm legătura cu tînărul Avery săptă- mîna asta, cu privire la post. Nu i-ai spus nimic, nu ? Părea mai mult curioasă decît severă : în reali­tate nu-i păsa. Socotise că-i mai degrabă o copilă­rie părerea lui Michael că era aşa de important să se facă o surpriză lui Ben.    

PARTEA ÎNTÂI   STATELE UNITE: SAVANNAH… BERKELEY… Noiembrie 1963-Iunie 1968   Capitolul 1   Era o zi răcoroasă şi mohorâtă în Savannah, iar dinspre ocean sufla lin o briză proaspătă. În Forysth Park pământul era acoperit de frunze, câteva perechi se plimbau mână în mână; nişte femei stăteau de vorbă fumând o ţigară înainte de a se întoarce la slujbă. Dar în liceul din Savannah coridoarele erau pustii. Clopoţelul sunase la ora unu şi toţi elevii erau în sălile de clasă. Se auzeau râsete dintr-o clasă dar în cele mai multe era linişte. Doar scârţâitul cretei pe tablă şi privirile plictisite, disperate, ale elevilor din anul doi care nu s-au pregătit pentru testul surpriză. Claselor terminale li se vorbea despre colegiile pentru care vor trebui să opteze săptămâna viitoare, chiar înainte de Thanksgiving[1]. În timp ce ei ascultau, undeva departe, în Dallas, au răsunat împuşcături. Un bărbat aflat într-un convoi de automobile a fost aruncat în braţele soţiei sale, capul explodându-i în mod oribil. Încă nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, iar profesorii continuau să vorbească monoton despre viitoarele colegii. Paxton Andrews încerca din răsputeri să nu adoarmă. Şi în cele din urmă în încăperea în care nimeni nu mişca, Paxton simţi că nu mai rezistă nici o secundă fără să închidă ochii. Din fericire clopoţelul a sunat la unu şi cincizeci de minute, toate uşile s-au deschis şi valuri de liceeni s-au revărsat pe coridoare, scăpaţi în sfârşit de teste, prelegeri, literatură franceză şi faraonii din Egipt. Fiecare se îndrepta spre noua sală de clasă, oprindu-se să-şi schimbe cărţile în dulăpiorul de pe coridor, să glumească cu un coleg sau să râdă de o poantă bună. Şi apoi, brusc, s-a auzit un ţipăt. Un urlet lung, îndurerat care străbătu aerul ca o săgeată trasă de la mare distanţă. Un tropot de paşi, o cursă rapidă spre camera din colţ, folosită de obicei doar de profesori, imagini cu încetinitorul pe ecranul televizorului, sute de tineri îngrămădindu-se îngrijoraţi la uşa camerei, vorbind, strigând şi nimeni nu auzea ce se transmitea la televizor pentru că toţi continuau să strige unii la alţii să facă linişte. — Tăceţi din gură! Nu auzim nimic! — Este rănit? Este… Nimeni nu îndrăznea să rostească acel cuvânt şi prin mulţimea de tineri se auzeau aceleaşi întrebări: — Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat? — Preşedintele Kennedy a fost împuşcat… Preşedintele… Nu ştiu… în Dallas… Preşedintele… e… Nimeni nu vroia să creadă la început. Toţi îşi doreau să fie doar o glumă stupidă. — Ai auzit că preşedintele Kennedy a fost împuşcat? — Hm, şi pe urmă? Care-i poanta? Dar nu era o glumă. Doar discuţii frenetice, nenumărate întrebări şi nici un răspuns. Pe ecran se reluau imagini confuze ale convoiului de maşini care porneau în viteză. Walter Cronkite, palid ca un mort, transmitea de la faţa locului. — Preşedintele Kennedy a fost grav rănit. Mulţimea din Savannah fu străbătută de un fior şi parcă toţi elevii şi profesorii din liceu erau adunaţi în camera aceea mică. — Ce-a zis?… Ce-a spus? întrebă o voce din spate. — A spus că preşedintele Kennedy a fost grav rănit, îi răspunse o voce din primul rând, iar trei fete din anul întâi începură să plângă. Paxton stătea posomorâtă, înghesuită într-un colţ şi îi privea pe ceilalţi. Dintr-odată în cameră se lăsă o linişte sinistră, de parcă nimeni nu mai vroia să se mişte, speriat fiecare că ar putea perturba un fragil echilibru din aer, orice zgomot cât de mic putând să schimbe cursul vieţii lui… iar Paxton îşi aminti de o altă zi, cu şase ani în urmă când avea doar unsprezece ani… — Tata a fost rănit, Pax… o anunţase fratele ei George. Mama e la spital. Tatălui ei îi plăcea să-şi piloteze singur avionul atunci când mergea la diferite întruniri şi a trebuit să aterizeze forţat din cauza unei furtuni, undeva lângă Atlanta. — E… Nu e nimic grav, nu? — Eu… Vocea lui George suna ciudat, iar cumplitul adevăr din ochii lui a făcut-o să-şi dorească să o ia la goană şi să se ascundă. Paxton avea atunci unsprezece ani, iar George douăzeci şi cinci. Îi despărţeau paisprezece ani şi trăiau în lumi diferite. Paxton a fost un „accident”, obişnuia mama ei să le spună prietenilor, un accident pentru care Carlton Andrews a fost mereu recunoscător dar care continua şi acum să o surprindă. Beatrice Andrews l-a născut pe George la douăzeci şi şapte de ani. I-au trebuit cinci ani ca să rămână însărcinată şi pentru ea sarcina a fost un coşmar. S-a simţit rău în fiecare zi timp de nouă luni, iar naşterea a fost atât de dificilă încât şi-o va aminti toată viaţa. George s-a născut cu cezariană după patruzeci şi două de ore de chinuri şi deşi era un băiat sănătos de patru kilograme şi jumătate, Beatrice Andrews şi-a promis solemn că nu va mai avea alt copil. N-avea de gând să mai repete o astfel de experienţă şi a avut mare grijă să nu fie nevoită să o facă. Ca de obicei Carlton a avut răbdare cu ea, mai ales era nebun după fiul lui. George era genul de băiat pe care oricare tată şi l-ar fi dorit. Era un băiat fericit, cu care te puteai înţelege uşor, destul de atletic şi cu o foarte serioasă înclinaţie spre studiu, lucru care o încânta pe mama lui. Duceau o viaţă liniştită şi fericită. Carlton era un avocat cu mulţi clienţi, iar Beatrice avea un rol important în „Societatea Istorică” şi în „Fiicele Războiului Civil”. Viaţa ei era împlinită. Juca bridge în fiecare marţi. Tocmai la o partidă de bridge a simţit primul spasm şi i s-a făcut greaţă după mulţi ani de zile. A crezut că a mâncat ceva în dimineaţa aceea şi a plecat imediat acasă să se întindă în pat. Dar trei săptămâni mai târziu ştia deja. La patruzeci şi unu de ani cu un băiat de paisprezece ani, care tocmai intra la liceu şi un soţ care nu avea nici măcar bunul simţ să-şi ascundă încântarea, Beatrice Andrews era din nou însărcinată. De data asta sarcina a fost mult mai uşoară, dar ei parcă nici nu-i păsa. Era atât de indignată, se simţea aşa de penibil să fie din nou însărcinată când alte femei la vârsta ei se gândeau la nepoţi! Nu-şi dorea un alt copil, nu şi-a dorit niciodată un alt copil şi indiferent ce-i spunea soţul ei nu reuşea să o calmeze. Nici măcar micuţa blondă cu chip de înger pe care i-au pus-o în braţe când s-a trezit nu a reuşit să o consoleze. Luni de zile n-a vorbit decât despre cât de stupid se simţea şi îşi lăsa copilul cu doica neagră, grasă şi liniştită pe care o angajase când încă mai era însărcinată. Doica se numea Elizabeth McQueen dar toată lumea îi spunea Queenie. Şi nu era de fapt o doică. Născuse unsprezece copii din care trăiau doar şapte şi reprezenta una din puţinele amintiri plăcute ale vechiului Sud, bătrâna doică neagră care iubeşte copiii stăpânei. Era plină de înţelegere pentru toată lumea, dar iubea în mod special copiii şi bebeluşii, iar pe Paxton o iubea cu toată dragostea unei mame adevărate, poate chiar mai mult decât Beatrice Andrews. Ea nu se simţea bine când copilul era prin preajma ei, din motive pe care nici ea nu şi le putea explica şi păstra totdeauna o anumită distanţă faţă de propria-i fiică. Copilul avea întotdeauna mâini lipicioase, se juca cu sticluţele de parfum ale lui Beatrice pe care inevitabil le răsturna şi se părea că mama şi fiica reuşesc doar să se enerveze una pe alta. Queenie era cea care o mângâia atunci când plângea, în braţele căreia alerga când se lovea sau îi era frică, Queenie nu o lăsa singură, nici măcar o clipă. Queenie nu avea zile libere. N-ar fi avut unde să meargă chiar dacă ar fi fost liberă, copiii ei îşi aveau propria lor viaţă şi nu-şi putea imagina ce s-ar întâmpla cu Paxton dacă nu ar fi fost lângă ea să o ajute. Tatăl fetiţei era întotdeauna bun cu ea şi îşi iubea aşa de mult copilul, dar mama ei… cu ea era altă poveste. Pe măsură ce Paxton creştea, diferenţa dintre ele devenea tot mai mare, iar când ajunse la vârsta de zece ani Paxton ghicise deja că nu au nimic în comun. Era greu de imaginat că făceau parte din aceeaşi familie. Pentru mama ei, cluburile însemnau totul; trăia pentru prietenele ei, pentru activităţile din diferite societăţi, pentru zilele de bridge. Aproape că nu o mai interesa când vine soţul ei acasă, asculta politicos ce povestea el când se aşezau la cină dar până şi Paxton observă că mama ei era plictisită de soţul ei. Iar Carlton Andrews observă acelaşi lucru. Cu toate că n-ar fi recunoscut pentru nimic în lume aşa ceva, simţi şi el aceeaşi răceală care emana din soţia lui pe care o simţea şi Paxton de ani de zile. Beatrice Andrews era o femeie care îşi făcea datoria de soţie, era loială, bine organizată, bine îmbrăcată, plăcută, politicoasă, perfect educată, dar în întreaga ei viaţă nu simţise nici cea mai mică emoţie pentru cineva anume. Pur şi simplu nu era în firea ei aşa ceva. Şi Queenie ştia asta dar folosea alte cuvinte decât Carlton; le povestise fiicelor ei că inima lui Beatrice Andrews era mai mică decât un sâmbure de piersică. Persoana de care reuşise cât de cât să se apropie era fiul el George. Exista între ei o anumită legătură, pe care niciodată nu şi-o permisese cu Paxton. ÎI admira, îl respecta, iar George era înzestrat cu un mod de a privi lucrurile, distant, superior, clinic care în cele din urmă l-a îndreptat spre medicină şi asta a impresionat-o de asemenea pe mama lui. Îi făcea plăcere faptul că fiul ei este doctor. Era chiar mai deştept decât tatăl lui, le şoptea ea pe ascuns prietenilor ei, de fapt îi amintea foarte mult de propriul el tată care fusese procuror al statului Georgia şi era sigură că într-o zi George va face lucruri deosebite. Ce va face Paxton? Va merge la şcoală, va absolvi un colegiu şi în cele din urmă se va căsători şi va avea copii. Lui Beatrice nu i se părea nimic deosebit în această cale, cu toate că era aceeaşi pe care şi ea o urmase. La insistenţele tatălui ei absolvise colegiul „Sweet Briar”. La două săptămâni după aceea se căsătorise cu Carlton. Adevărul era că deşi se simţea bine în compania femeilor şi căuta să fie cât mai mult în preajma lor, Beatrice Andrews nu avea mare respect pentru femei. Bărbaţii erau cei care o impresionau, ei erau cel care realizau ceva în viaţă. Şi nu se îndoia nici măcar o clipă că fetiţa frumoasă care îşi punea mânuţele lipicioase peste tot ori de câte ori avea prilejul nu era destinată să realizeze ceva în viaţă.   *  *  *   Vocea lui Walter Cronkite continua monotonă în timp ce Paxton şi ceilalţi priveau atenţi şi nemişcaţi ecranul televizorului. Cei care mai vorbeau o făceau în şoaptă. Şi tot la câteva minute Cronkite comuta transmisia spre reporterii care se aflau în holul spitalului Parkland Memorial din Dallas unde fusese adus preşedintele. — Încă nu ştim nimic exact, spunea crainicul de pe ecran, doar că starea preşedintelui este critică, dar n-am aflat nimic nou în ultimele minute. După aceasta mâna unui profesor schimbă canalul, dar şi aici se spunea acelaşi lucru. Liceenii se priveau unii pe alţii cu groaza întipărită pe chip. Şi din nou Paxton îşi aminti de George, care venise să o ia de la şcoală, să-i spună despre tatăl ei. Accidentul, avionul care cobora… şi faţa lui George în timp ce îi povestea. Tocmai terminase medicina şi aştepta să înceapă un curs de specializare în Atlanta. Reuşise să rămână în Sud pe tot timpul studiilor sale cu toate că tatăl lor studiase la Harvard şi îl încurajase să plece în Nord. Dar Beatrice considera că este important sa rămână cât mai aproape de rădăcinile lor şi să sprijine sistemul educaţional din Sud. Era ora două, iar Paxton stătea în colţ abia respirând, încercând să-şi spună că totul va fi în ordine, luptându-se cu lacrimile, neştiind nici ea dacă plânge pentru preşedinte sau pentru tatăl ei. Tatăl ei murise a doua zi după ce avionul se prăbuşise, rănile lui au fost prea grave, iar soţia şi fiul lui au stat lângă el în timp ce Paxton a aşteptat acasă împreună cu Queenie. S-au gândit că la unsprezece ani era încă prea mică pentru a fi la spital şi oricum tatăl ei a rămas inconştient până la sfârşit. Nu l-a mai văzut niciodată. Plecase pentru totdeauna cu căldura, dragostea şi înţelepciunea lui, cu fascinaţia pentru oameni şi istorie care depăşea cu mult graniţele Sudului. Era un gentleman din vechea gardă a Sudului dar în multe privinţe nu se potrivea deloc cu tiparele în care fusese crescut şi asta iubea Paxton cel mai mult la tatăl ei. Asta şi toate celelalte, felul în care o strângea la piept când alerga să-l întâmpine, felul în care îi povestea despre diferite lucruri când făceau lungi plimbări, lucruri care o interesau, cum ar fi fost războiul, Europa şi ce a însemnat pentru el să studieze la Harvard. Îi plăceau sunetul vocii lui, felul în care mirosea, izul loţiunii de după ras care rămânea într-o cameră după ce el trecuse pe acolo… felul în care i se încreţea faţa când zâmbea şi când îi spunea cât de mândru este de ea… Paxton simţise că moare în ziua când se cântase „Amazing Grace” la înmormântarea lui; Queenie era în spate şi plângea aşa de tare, încât Paxton o auzea din locul unde se afla lângă mama şi fratele ei. Viaţa ei nu a mai fost aceeaşi de când tatăl ei a murit. Parcă ar fi luat o parte din ea cu el, acea parte care obişnuia să miroasă a flori de câmp şi care îl vizita la birou în zilele de sâmbătă când trebuia să lucreze, partea care putea să-i vorbească despre lumea din jurul ei ca şi cum ar fi înţeles-o şi care îi punea tot felul de întrebări. Paxton avea o perspicacitate neobişnuită în ceea ce priveşte oamenii şi odată îi spusese tatălui ei că ea aşa crede, că mama ei nu o iubeşte. De fapt nici măcar nu o mai deranja. Era doar o observaţie. Îi avea pe tatăl ei şi pe Queenie. — Cred… cred că are nevoie de cineva ca George. El nu o face să fie nervoasă şi vorbeşte despre lucruri care o interesează. El este ca şi ea, nu-i aşa tăticule? Câteodată când spun că îmi place foarte mult ceva, parcă se sperie. Paxton era mult mai perspicace decât îşi dădea ea însăşi seama; iar Carlton Andrews o ştia, dar nu voia să recunoască adevărul în faţa propriei fiice. — Mama ta nu îşi exprimă sentimentele ca tine sau ca mine, îi spuse el încercând să fie cât mai cinstit cu ea, stând pe un scaun ce se rotea şi pe care Paxton îl tot învârtea până aproape reuşea să-l desfacă. Dar dacă nu şi le exprimă, asta nu înseamnă că nu le are. Era de datoria lui să-şi protejeze soţia chiar în faţa lui Paxton, deşi şi el ştia că fetiţa are dreptate. Beatrice era rece ca un aisberg. Îşi făcea datoria, era loială şi o „soţie model” în propriii ei ochi. Avea grijă de casă, era politicoasă şi drăguţă cu el, nu l-ar fi înşelat niciodată, n-ar fi fost vulgară sau nu l-ar fi trădat. Era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului dar şi el ca şi Paxton se întreba dacă vreodată iubise pe cineva sau ceva cu excepţia lui George, deşi până şi faţă de el păstra o anumită distanţă şi răceală. Doar că fiul ei îi semăna atât de mult şi nici nu aştepta mai nimic din partea ei. Dar Carlton ştia, la fel cum ştia şi Paxton, că de la Beatrice nu vor primi niciodată dragostea după care tânjeau amândoi. — Te iubeşte, Pax. Dar ea se întreba dacă o minte sau nu. Nu-şi dădea bine seama de subtilele nuanţe ale iubirii unei femei, dar Carlton avea un tablou mult mai clar în faţa ochilor. — Te iubesc, tăticule. Se aruncă în braţele lui fără ezitări şi fără nici o rezervă. Nu-i ascundea nimic şi el râse când ea aproape îl răsturnă de pe scaun. — Hei, tu… o să mă faci să mă întind pe covor. Lui Carlton îi plăcea să viseze la anii care vor urma, la faptul că într-o zi va merge la colegiul „Radcliffe” şi va creşte mare şi frumoasă şi va fi mândria bătrâneţii lui. Era tot ce îşi dorise vreodată, prietenoasă, plină de dragoste, generoasă şi înţelegătoare. Era tot ce era el însuşi, chiar dacă el nu-şi dădea seama. Şi apoi, el plecă, iar Paxton rămase singură cu doi străini, o avea doar pe Queenie. Învăţa foarte bine şi citea tot timpul. Îi scria tatălui ei, ca şi cum el ar fi fost plecat într-o excursie şi ar fi putut să pună o adresă pe plic, doar că de fapt nu putea. Câteodată păstra scrisorile, alteori le rupea în bucăţi. Dar o ajuta faptul că-i scria. Era ca şi cum încă mai vorbea cu el, pentru că nu putea să vorbească cu ei. Mama ei era iritată de tot ce îi spunea, aveau păreri diferite în toate privinţele, iar Paxton câteodată simţea că venise de fapt de pe o altă planetă. Erau atât de deosebite. Iar George era ca şi mama lui. O muştruluia pe Paxton să „fie cuminte” şi să vadă lucrurile ca mama lor, să fie „înţelegătoare”, să-şi amintească cine este, toate astea o zăpăceau pe Paxton şi mai mult. Cine era ea? Fata lor sau a tatălui ei? Cine avea dreptate? Dar în adâncul sufletului ei nimic nu era confuz. Ştia că felul în care tatăl ei iubise viaţa şi oamenii va fi şi felul ei de viaţă. Când George îşi termină perfecţionarea la Grady Memorial şi ea împlini şaisprezece ani, ştia deja că va pleca din Sud şi va urma colegiul „Radcliffe”. Mama ei ar fi vrut să continue să studieze la „Agnes Scott” sau la „Mary Baldwin” sau la „Sweet Briar” unde absolvise şi ea colegiul şi i se părea o idee ridicolă ca Paxton să meargă la „Radcliffe”. — Nu-i nevoie să te duci la o şcoală din Nord. Avem aici în Sud toate lucrurile de care ai nevoie. Uită-te la fratele tău. Ar fi avut posibilitatea să meargă la orice şcoală din ţară dar a rămas aici în Georgia. Numai ideea de a rămâne mai departe aici o făcea pe Paxton să se simtă ca într-o închisoare. Vroia să scape de ideile lor înguste, de prietenele mamei ei, de ceea ce auzise a fi „ororile integrării”. Drepturile civile era un subiect pe care îl discuta cu prietenele de la şcoală, cu Queenie în şoaptă în bucătărie. Dar chiar şi Queenie adera la ideile învechite că negrii trebuie să stea la locul lor şi că nu au ce căuta în locurile făcute doar pentru albi. Gândul că n-ar mai exista o delimitare precisă o speria şi doar copiii şi nepoţii ei îşi doreau aceleaşi schimbări ca şi Paxton. Iar Paxton considera că lucrurile nu mai puteau rămâne la fel, erau greşite şi nu-i era frică să afirme ceea ce credea sau să scrie lucrări la şcoală despre aşa ceva. Ştia că tatăl ei ar fi fost de acord cu ea, ca întotdeauna, şi asta o stimula şi mai mult. Era un subiect pe care învăţase că nu trebuie să-l discute cu mama sau cu fratele ei. Dar în acea toamnă solicită înscrierea la vreo şase şcoli din Nord şi la două din California. Îşi trimise cererea la „Vassar”, „Wellesley”, „Radcliffe”, „Smith” iar în Vest la „Stanford” şi „U.C. Berkeley”. N-ar fi vrut să meargă la un colegiu de fete şi de fapt „Radcliffe” era singurul colegiu pe care îl dorea cu adevărat. Îşi trimise cererea şi la cele două şcoli din vest pentru că aşa o sfătuise dirigintele ei şi până la urmă se înscrisese şi la „Sweet Briar”, ca să-i facă pe plac mamei ei. Iar prietenele mamei continuau să-i spună cât de fericită va fi acolo, de parcă era de la sine înţeles că va urma aceeaşi şcoală ca şi mama ei. Dar acum nu se putea gândi la aşa ceva şi ochii ei urmăreau acele ceasornicului. Era doar două şi jumătate; o jumătate de oră trecuse de când preşedintele fusese împuşcat, zece minute de când se anunţaseră ultimele noutăţi despre starea lui şi întreaga naţiune se ruga, iar familia lui trăia aceleaşi momente ca şi Paxton acum şase ani când tatăl ei murise… totul se terminase. La două şi un minut Walter Cronkite privise direct în aparatul de filmat şi cu o privire învinsă anunţase poporul american că preşedintele lor era mort, iar în mica cameră din Savannah s-a auzit un murmur de durere care deveni strigăt şi apoi doar hohote şi plânsete. Peste tot oamenii plângeau, iar profesorii şi elevii se îmbrăţişau întrebându-se cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. La televizor Walter Cronkite, continua să vorbească, doi doctori au dat câte un interviu, iar Paxton simţea că se mişcă sub apă. Toate parcă se derulau cu încetinitorul şi erau foarte departe de ea. Oriunde priveai oamenii plângeau şi Paxton abia vedea din cauza lacrimilor care îi curgeau pe obraz şi se simţea fără aer aşa cum se mai simţise odată în viaţă, de parcă nu mai reuşea să respire, de parcă organismul ei nu mai reuşea să tragă aer în piept. Durere şi suferinţă de nesuportat. Şi într-un mod ciudat parcă îşi pierdea din nou tatăl. Tatăl ei a avut cincizeci şi şapte de ani când a murit, iar Kennedy doar patruzeci şi şase, amândoi seceraţi în floarea vârstei, când încă erau plini de viaţă, de idei, de entuziasm, amândoi aveau familii, copii pe care îi iubeau foarte mult. Jack Kennedy va fi jelit de o lume întreagă în timp ce Carlton Andrews doar de cei care îl cunoscuseră. Dar pentru Paxton era aceeaşi durere şi ea ştia ce simţeau copiii lui, durerea cumplită, pierderea, suferinţa, furia. Era ceva atât de groaznic, de nedrept, cum a putut cineva să facă aşa ceva? Cu ochii în lacrimi străbătu coridoarele şcolii şi fără să spună un cuvânt o luă la goană spre casă, cu părul în vânt, iar uşa de la intrare se trânti cu zgomot când Paxton intră înăuntru. Semăna atât de mult cu tatăl ei: păr blond strălucitor, ochi mari verzi care păreau să caute mereu răspunsuri la întrebări nerostite. Dar acum era îngrozitor de palidă. Îşi aruncă grăbită cărţile şi geanta şi se îndreptă spre bucătărie să o găsească pe Queenie. Queenie cânta încetişor în timp ce se învârtea veselă prin bucătăria pe care o iubea. Oalele de cupru străluceau pe rafturile lor iar în aer se simţea miros de prăjituri. Se întoarse surprinsă şi o văzu pe Paxton privind-o cu ochi speriaţi, cu chipul îngrozit şi îndurerat. — Ce s-a întâmplat, fetiţo? Queenie era şi ea speriată în timp ce se apropia de copilul pe care l-a crescut şi pe care îl iubea cum nu-l iubea nimeni altcineva. — Eu… Paxton nu ştia ce să spună. Nu-şi găsea cuvintele. Şi nu ştia cum să înceapă. Nu te-ai uitat astăzi la televizor? Queenie era mare amatoare de seriale dar acum doar dădu din cap şi continuă să o privească pe Paxton. — Nu, mama ta a luat televizorul din bucătărie ca să-l ducă la reparat. S-a stricat. Iar eu nu privesc niciodată la televizorul din sufragerie. Arăta indignată doar gândindu-se la aşa ceva. De ce? Se întreba dacă nu se întâmplase ceva cumplit în Savannah… poate George… poate doamna Andrews… sau poate chiar copiii ei… poate una din demonstraţiile alea teribile cu drepturile civile… poate. Dar nu era deloc pregătită pentru ce-i spuse Paxton. — Preşedintele Kennedy a fost împuşcat. — Doamne Dumnezeule… Queenie se scufundă în cel mai apropiat scaun, şocată şi înspăimântată. Ochii ei s-au întors din nou la Paxton plini de întrebări nerostite. — A murit. Paxton începu să plângă din nou şi apoi îngenunche lângă Queenie şi o înconjură cu braţele. Parcă îl pierdea din nou pe tatăl ei. Trăia din nou aceleaşi sentimente de singurătate, disperare, durere şi trădare. Iar Queenie o strânse în braţe şi amândouă au plâns pentru omul pe care nu l-au cunoscut niciodată şi care murise atât de tânăr şi pentru ce? De ce? De ce s-a ajuns până aici? Câtă furie exista într-un om pentru a face aşa ceva? Şi cu ce scop? Şi de ce el ca exemplu? De ce un om cu doi copii mici şi o soţie tânără? De ce trebuia să moară cineva? De ce el, care reprezenta speranţa şi încrederea pentru atât de mulţi? Paxie l-a plâns în braţele lui Queenie, iar bătrâna negresă o legănă aşa cum obişnuia când era doar un copilaş şi plânse şi ea pentru omul pe care nu-l cunoscuse dar despre care credea că a fost un om bun. — Doamne, copile… Nu-mi vine să cred. De ce ar face cineva aşa ceva? Se ştie cine l-a împuşcat? — Nu cred. Dar când s-au dus în sufragerie şi au deschis televizorul, au aflat ultimele noutăţi; un bărbat numit Lee Harvey Oswald a tras într-un poliţist din Dallas când acesta l-a oprit ca să-i pună întrebări şi se părea că fusese ascuns exact în locul de unde s-au tras gloanţele fatale la ora unu treizeci. Şi se credea că el este ucigaşul preşedintelui. Oswald a fost arestat, preşedintele şi un poliţist erau morţi şi încă un agent de la serviciul secret, iar guvernatorul statului Texas era şi el grav rănit dar nu era într-o stare critică; corpul preşedintelui era în drum spre Washington în avionul prezidenţial însoţit de soţia lui. La bord se aflau de asemenea noul preşedinte Johnson cu soţia lui şi în transmisiile anterioare se anunţase că şi el ar fi fost rănit dar nu erau decât nişte zvonuri. Întreaga naţiune era într-o stare de şoc, iar Paxton şi Queenie priveau în tăcere televizorul nevenindu-le să creadă ceea ce vedeau şi auzeau. Încă erau acolo cu lacrimi şiroind pe obraz când mama lui Paxton intră câteva minute mai târziu. În fiecare vineri după-masă mergea la coafor şi acum tocmai se întorcea de la întâlnirea ei săptămânală. Auzise ştirile acolo şi arăta şi ea înfiorător când se aşeză în linişte lângă ele. Mai multe femei plecaseră acasă cu părul ud şi majoritatea coafezelor nu mai aveau chef să termine ceea ce începuseră. Toată lumea era în lacrimi şi lui Beatrice Andrews tocmai i se spăla capul când s-a anunţat vestea la televizor. Dar ea rămăsese să-şi termine coafura şi chiar o convinsese pe una din fete să-i termine manichiura. N-avea nici un chef să amâne totul pentru o altă zi. Avea multe de făcut în acel sfârşit, de săptămână înainte de Thanksgiving, iar la clubul ei de bridge urma să aibă loc un dineu. Nu-i trecuse prin cap că nimeni nu va mai avea poftă să meargă la nici un dineu. Toate festivităţile vor fi anulate pentru ca toată lumea rămăsese lipită de televizor şi întreaga naţiune era în doliu. Dar nu se gândise la aşa ceva şi venise acasă simţindu-se copleşită dar în nici un caz isterică. Era de părere că unele femei se cam dădeau în spectacol. Ea ştia ce înseamnă adevărata durere, la urma urmei îşi pierduse şi ea soţul şi nu era posibil să simţi acelaşi lucru pentru o persoană publică. Şi totuşi aşa simţeau oamenii, o durere personală, puternică, de parcă l-ar fi cunoscut şi l-ar fi iubit. El adusese noi speranţe în viaţa multor oameni, promisiunea schimbării, magia unei lumi pe care nu o vor cunoaşte niciodată şi la care puteau doar să viseze. Iar frumoasa lui soţie le amintea de o prinţesă dintr-o poveste cu zâne. Beatrice Andrews rămase în picioare, solemnă, în spatele fiicei ei şi al femeii care o crescuse, apoi se aşeză ca să-l privească pe Lyndon Johnson rostindu-şi jurământul în avionul prezidenţial, dar nu o invită pe Queenie să ia loc. Aparatele de filmat îl arătau pe judecătorul Hughes luându-i jurământul lui Johnson iar Jacqueline Kennedy era lângă el şi toată lumea care privea îşi dădu brusc seama că ea poartă acelaşi costum roz pe care îl purtase când soţul ei fusese împuşcat, costum care era încă plin de sângele lui. Iar pe faţa ei se vedeau urmele durerii în timp ce Lyndon Johnson devenea preşedinte. Paxton alunecă uşor în scaunul de lângă mama ei. Pe obraji îi curgeau lacrimi şi privea cu ochi mari ecranul nevenindu-i să creadă, incapabilă să accepte ce s-a întâmplat. — Cum a putut cineva să facă aşa ceva? hohoti ea, iar Queenie dădu din cap şi încă plângând se întoarse în bucătărie. — Nu ştiu, Paxton. Se vorbeşte despre o conspiraţie. Dar cred că încă nimeni nu ştie ce s-a întâmplat de fapt. Îmi pare rău pentru doamna Kennedy şi pentru copii. Ce întâmplare îngrozitoare. Paxton se gândi din nou la tatăl ei. Cu toate că nu fusese asasinat, murise şi el pe neaşteptate şi absenţa lui încă o făcea să sufere. — Sunt vremuri foarte tulburi, continuă mama ei, nemulţumirile rasiale… schimbările pe care a încercat să le facă… poate că acesta a fost preţul pe care a trebuit să-l plătească… Beatrice Andrews vorbea afectat în timp ce se ridică să închidă televizorul iar Paxton se întrebă dacă vreodată va ajunge să o înţeleagă. Paxton nu mai spuse nimic. Se duse în camera ei, se aşeză pe pat şi plânse până veni vremea cinei, când sosi şi fratele ei, iar ea apăru la masă palidă şi cu ochii umflaţi. Fratele ei venea la cină în fiecare marţi şi vineri dacă nu avea un caz urgent sau o altă întâlnire mai importantă, ceea ce se întâmpla destul de rar. Şi ca şi mama lui, avea opinii diferite faţă de sora lui mult mai tânără. Şi doar zâmbea atunci când ea îşi exprima părerile sau îi respingea scârbit argumentele spunându-i că va gândi diferit atunci când va fi mai în vârstă. Şi de aceea Paxton rareori îşi exprima propriile idei în faţa lor şi trăia tăcută păstrând o distanţă respectuoasă. Nu avea nimic să le comunice, iar încercarea de a discuta probleme filozofice sau politice cu ei doar o enerva şi mai mult. Îşi păstra opiniile pentru prietenii de la şcoală sau pentru profesorii mai puţin conservatori sau pentru eseurile pe care le scria; când credea că Queenie ar putea-o înţelege discuta cu ea, pentru că bătrâna avea o înţelepciune care dezminţea educaţia ei foarte sumară. Dar Queenie era înţeleaptă, ştia să înţeleagă oamenii şi de multe ori Paxton putea să-şi descarce inima povestindu-i despre necazurile ei. Paxton discutase cu ea despre colegiile la care îşi trimisese cererile de acceptare şi care era părerea ei despre ele. Era de neclintit când îşi exprima motivele pentru care nu voia să rămână în Sud, iar Queenie o înţelegea. Se întrista gândindu-se că Paxie va pleca dar ştia că asta o va ajuta. Semăna prea mult cu tatăl ei. — Cred că este o conspiraţie cubaneză, afirmă George la cină. Se va descoperi că lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. Paxton îl privi atent şi se întrebă dacă s-ar putea să aibă dreptate. Era un om inteligent chiar dacă nu era un bărbat interesant. Mai tot timpul era ocupat doar de medicină şi nimic altceva nu-l prea interesa. Avea păreri foarte conservatoare şi devenea entuziast doar dacă era vorba de noi descoperiri în domeniul diabetului, ceea ce pe Paxton nu o interesa deloc. Avea treizeci şi unu de ani, aproape că se logodise anul trecut dar până la urmă totul căzuse baltă, iar Paxton avea sentimentul că mama lor este mulţumită, pentru că afirmase de mai multe ori că George era încă prea tânăr ca să se căsătorească. Va trebui să-şi facă un nume înainte de a se trezi pe cap cu o nevastă şi copii. Lui Paxton nu-i plăceau fetele cu care se întâlnea el. Toate erau drăguţe dar prostuţe şi superficiale. N-aveau pic de caracter şi nu puteai să discuţi nimic serios cu ele. Ultima pe care o adusese acasă la o petrecere pe care o dăduse mama ei, avea douăzeci şi doi de ani şi chicotise toată seara. Le explicase că nu urmase nici un colegiu pentru că notele ei din liceu au fost groaznice, dar îi plăcea să lucreze pentru diferite societăţi filantropice şi urma să apară într-un spectacol destinat prezentării unor noi modele de îmbrăcăminte şi murea de plictiseală. Spre sfârşitul serii, Paxton ar fi fost în stare să o strângă de gât. Era aşa de cretină şi de enervantă încât se întreba cum de o suportă fratele ei, doar că părea sfioasă şi lipicioasă când au plecat împreună în oraş să bea ceva, dar continua să chicotească prosteşte. De mult timp Paxton se resemnase cu faptul că va detesta fata cu care se va căsători George. Bineînţeles va fi dulce, simplă, fără pretenţii, fără să gândească, neinteresantă ca o adevărată sudistă. Şi Paxton era o sudistă dar în cazul ei era doar o problemă de geografie nu o scuză sau o boală. Erau încă atât de multe tinere care se mulţumeau cu rolul de „frumoasa sudistă” şi foloseau asta ca o scuză pentru ignoranţa şi prostia lor. Paxton ura fetele de acest gen dar era clar că fratele ei gândea diferit. Paxton nu a reuşit să doarmă toată noaptea şi devenise obsedată de televizor. Continua să-l tot deschidă până când, la trei dimineaţa, se hotărî să rămână în faţa lui. Urmări cum este dus coşciugul în Casa Albă, iar doamna Kennedy păşea în urma lui. În următoarele trei zile aproape că nu mai plecă din faţa ecranului. Sâmbătă urmări cum membri ai familiei şi reprezentanţi ai guvernului veneau să-şi ia rămas bun de la omul pe care l-au iubit. Iar duminică urmări cum coşciugul era transportat la Capitoliu. Privi cum doamna Kennedy şi fiica ei, Caroline, se aşezară în genunchi în faţa sicriului, iar micuţa îşi puse mâna sub drapelul care îl învelea. Feţele lor erau imagini vii ale suferinţei. Apoi Paxton văzu cum Lee Oswald moare împuşcat de Jack Ruby pe când îl transportau la o alta închisoare şi privi mirată, crezând la început ca este o greşeală sau o confuzie. Părea imposibil ca încă o persoană să fie ucisă în aceste zile oribile. Luni privi înmormântarea şi plânse fără să se poată controla în timp ce răsuna sunetul tobelor. Îşi aminti de tatăl ei. Suferinţa părea interminabilă, durerea de neînchipuit şi tristeţea fără margini, iar luni seară până şi mama ei era zguduită; la cină în seara aceea aproape că n-au vorbit deloc. Queenie încă îşi mai ştergea ochii când Paxton s-a dus în bucătărie să-i vorbească şi se aşeză într-un scaun privind în tăcere cum şterge vasele şi apoi o ajută să le aşeze la loc. Mama urcase în camera ei şi vorbea la telefon cu o prietenă. Ca de obicei nu aveau nimic să-şi spună, nimic să-şi ofere, nici o încurajare, nici o consolare. Erau prea departe una de alta, aşa cum au fost întotdeauna. — Nu ştiu de ce, dar mă simt la fel ca atunci când a murit tata… ca şi cum aş aştepta să se întâmple ceva deosebit. Ca şi cum tata va veni acasă şi-mi va spune ca nu este adevărat, totul a fost doar o glumă sau Walter Cronkite va apărea la televizor şi va anunţa că totul nu a fost decât un test, preşedintele îşi petrece week-end-ul la Palm Beach cu Jackie şi copiii şi le pare rău că ne-au necăjit… dar nu se va întâmpla aşa ceva. Continuă… este adevărat… şi-mi dă un sentiment straniu. Queenie aprobă dând din capul ei cărunt, plin de înţelepciune. Ştia, ca întotdeauna, ce simţea Paxton. — Da, ştiu, copile. Aşa se întâmplă când moare cineva. Aştepţi ca cineva să vină să-ţi spună că nu s-a întâmplat nimic. Am simţit asta când au murit copilaşii mei. Cere timp ca să uiţi totul. Era dificil să te gândeşti acum la Thanksgiving. Era greu să fii recunoscător pentru o lume furioasă care lua oameni, înainte ca ei să fie pregătiţi să o părăsească. Era greu să te gândeşti la vacanţă şi dacă Paxton simţea aşa, cum trebuie să se fi simţit cei din familia Kennedy? Cel mai cumplit coşmar posibil pentru Jacqueline Kennedy şi copiii ei. Organizase la perfecţie funeraliile, iar pe cartonaşele pentru liturghie, tipărite pe hârtie cu antetul Casei Albe, scrisese cu mâna ei: „Doamne, ai grijă de sufletul servitorului tău John Fitzgerald Kennedy”. Erau şi extrase din cuvântarea lui de la inaugurare. Era sfârşitul unei ere… sfârşitul unui moment… care aproape se realizase… efemer… care dispăruse, plecase. Torţa fusese trecută unei noi generaţii care o ţinea strâns dar încă nu era sigură ce să facă cu ea. Apoi Queenie stinse luminile în bucătărie, o sărută pe Paxton şi rămaseră pentru o clipă în întuneric, bătrâna şi tânăra, femeia neagră şi copila albă, tristeţea tuturor învăluindu-le; pe urmă Queenie coborî în camera ei, iar Paxton urcă şi ea într-a ei ca să se gândească la ce pierduse şi ce o aştepta în viitor. Simţea că le datorează ceva, că ea trebuie să realizeze ceva deosebit ca ei să nu fi murit degeaba… Preşedintele şi tatăl ei… Trebuia să ajungă cineva pentru ei… să facă ceva important în viaţă… ceva care să însemne ceva. Dar ce anume? Asta era întrebarea. Stătea întinsă în pat şi se gândea la amândoi, la ce au reprezentat, la lucrurile în care au crezut, la omul pe care l-a iubit atât de mult şi l-a cunoscut atât de bine şi la celălalt pe care şi-l putea doar imagina. Şi dintr-odată îşi dori să-şi poată începe viaţa… să fie ea însăşi… să plece de aici. Îşi dorea să ajungă la Harvard aşa cum au ajuns şi ei. Întinsă în pat, închise ochii şi le promise în şoaptă să facă ceva cu viaţa ei, să fie cineva de care ei să fie mândri. Era darul ei, moştenirea pe care o primise de la ei şi o promisiune pe care ştia că şi-o va ţine. Nu avea decât să aştepte primăvara… şi să se roage să fie acceptată la „Radcliffe”.     Capitolul 2   Ultimele plicuri au sosit în a doua săptămână a lui aprilie. Colegiul „Sweet Briar” îi trimisese aprobarea încă din martie. Iar celelalte colegii „Vassar”, „Wellesley” şi „Smith” au anunţat-o că o acceptă ca studentă în primele zile ale lui aprilie. Dar nici unul nu o interesa pe Paxton. Aşeză scrisorile în ordine pe biroul ei şi continuă să o aştepte pe cea care avea importanţă pentru ea. „Radcliffe”. Iar în mintea ei cele două colegii din California erau doar o rezervă. Se ruga să reuşească de prima dată şi de fapt nici nu se gândea foarte serios să nu fie acceptată. Tatăl ei îşi urmase cursurile la Harvard şi ea avea note bune. Nu foarte mari, dar bune. Singurul lucru care o îngrijora era faptul că nu era bună la nici un sport şi nu prea se ocupase de activităţi extraşcolare. Îi plăcea să scrie  poezii şi scurte povestiri şi îi plăcuseră orele de învăţare a tehnicii foto, încercase să facă balet pe când era încă un copil şi participase şi la clubul de dramă pentru elevii din anul întâi de liceu, dar apoi renunţase la toate pentru că îi luau din timpul pentru lecţii. Şi auzise de mai multe ori că cei de la Harvard apreciau doar studenţii care erau buni la toate şi aveau activităţi multiple în afara programului. Dar şi aşa era foarte sigură că va fi acceptată. Mama ei a fost încântată şi mândră când sosi acceptarea de la colegiul „Sweet Briar”, dar îi făcea plăcere să se laude că Paxton a fost acceptată şi la alte colegii, dar spre deosebire de ea, nu-i păsa de aceste alte colegii. Iar pentru Beatrice Andrews şcolile din California puteau să fie şi pe o altă planetă. O sfătuia pe Paxton să facă cea mai „inteligentă” alegere şi să se înscrie la „Sweet Briar” înainte de a mai afla răspunsul altor colegii. — Nu pot face aşa ceva, mamă, spuse Paxton încet, ochii ei verzi, mari, privind cu atenţie chipul care parcă era al unei străine. Mi-am promis ceva cu mult timp în urmă. Dar era mai mult decât o simplă promisiune, era ceva ce simţea că îi datorează tatălui ei. — N-ai să fii niciodată fericită în Boston, Paxton. Vremea e groaznică. Şi e o şcoală imensă. Te vei simţi mult mai bine aproape de casă, într-un mediu familiar. Vei putea apoi să-ţi continui studiile la Harvard. — Mai bine aşteptăm să vedem dacă mă primesc şi apoi mai discutăm. Mi se pare mai logic aşa. Dar ceea ce i se părea ei logic nu i se părea şi mamei ei. O deranja enorm faptul că Paxton îşi dorea cu atâta încăpăţânare să urmeze o şcoală în Nord când ar fi putut să se înscrie la „Sweet Briar” şi să rămână mult mai aproape de casă. Apăru şi George, într-o sâmbătă după-amiază ca să-şi reverse asupra ei opiniile lui şi Paxton zâmbi în gând ascultându-l. A vorbi cu George era ca şi cum ar fi vorbit cu mama ei. Amândoi credeau că viaţa ei era destinată să se desfăşoare cât mai aproape de a lor, şi că era o prostie din partea ei să-şi întindă aripile şi să zboare spre alte orizonturi. — Dar tata, George? A reuşit să rămână acelaşi deşi şi-a riscat viata în Nord mergând la aceeaşi şcoala cu yancheii. Îl tachina, ceea ce o amuza pe ea dar nu şi pe el. Printre multele sale virtuţi, George n-a fost binecuvântat cu simţul umorului ca tatăl său. — Nu e acelaşi lucru, Pax. Şi ştii foarte bine că nu am nici o fixaţie în privinţa Sudului. Cred doar că pentru o femeie „Sweet Briar” este cea mal bună alegere. Mama are dreptate. Şi n-are nici un sens să faci tot drumul ăsta până la Boston. — Cu felul în care gândeşti tu, George, America n-ar fi fost niciodată descoperită. Imaginează-ţi ce s-ar fi întâmplat dacă Regina Isabela i-ar fi spus lui Columb că n-are nici un rost să facă tot drumul până în Lumea Nouă. Râdea de el dar George nu găsea nimic amuzant. — Mama are dreptate. Eşti încă un copil şi e ridicol să faci aşa ceva doar ca să demonstrezi că ai dreptate. Nu eşti bărbat şi nu există nici un motiv pe lumea asta ca tu să mergi la Harvard. Nu vrei să urmezi medicina sau dreptul, de fapt n-are nici un sens să mergi niciunde. Ar trebui să rămâi cât mai aproape de noi. Ce se va întâmpla dacă mama se va îmbolnăvi? Nu mai e atât de tânără şi are nevoie de noi aici. Încerca totul cu ea chiar şi să o facă să se simtă vinovată, dar nu reuşi decât să o enerveze. Nu putea înţelege de ce vroiau să-i taie aripile. Dar aşa simţeau ei, ea era proprietatea lor. — Mama are cincizeci şi opt de ani şi nu nouăzeci şi trei, George! Şi eu n-am de gând să stau aici tot restul vieţii mele să am grijă de ea. Şi de unde dracu ştii tu ce fel de carieră îmi doresc eu? Din câte ştii tu despre mine aş putea să-mi doresc să ajung chirurg. Atunci aş avea permisiunea voastră să plec în Nord sau trebuie să rămân aici şi să fac prăjituri doar pentru că sunt femeie? — Nu la aşa ceva ne-am gândit. Arăta jignit de fracheţea ei. — Ştiu. Paxton încercă să rămână calmă. Iar „Sweet Briar” este o şcoală minunată dar eu toată viaţa mi-am dorit să merg la „Radcliffe”. — Şi dacă nu reuşeşti? O privi cu înţeles. — Voi reuşi. Trebuie. Îi promisese doar tatălui ei. Jurase că îl va face să fie mândru de ea şi că va păşi pe urmele lui. — Şi dacă nu reuşeşti? insistă fratele ei cu sânge rece. Atunci vei fi de acord să rămâi în Sud? — Poate… nu ştiu. Celelalte colegii nu-i prea plăceau nici ei şi nu se gândise serios la „Stanford” sau „Berkeley”. Nu-şi imagina că va merge acolo mai ales că nu cunoştea pe nimeni în California. Mă mai gândesc. — Cred că ar trebui să te gândeşti foarte serios. Şi mai ales gândeşte-te bine înainte să o necăjeşti pe mama. De ce trebuia să se poarte aşa cu ea? Nu era drept. De ce trebuia ea să-şi sacrifice viaţa pentru ei? Ce doreau de la ea? Şi de ce vroiau să o ţină aici în Savannah? Doar ca să meargă la dineuri şi la întrunirile societăţii „Fiicele Războiului Civil” împreună cu mama ei şi poate să facă şi ea parte din clubul de bridge, astfel încât mama ei să nu fie „făcută de ruşine” că Paxton nu rămâne în cercul lor. Dar ea nu vroia să fie ca ei. Ea îşi dorea ceva mai mult. Ea îşi dorea să meargă la Şcoala de Jurnalistică de la „Radcliffe”.  De multe ori îi povestise lui Queenie despre visurile ei, iar Queenie era singura care o încuraja, care o iubea îndeajuns pentru a o lăsa să plece. Ştia de ce are Paxton nevoie şi îşi dorea să o vadă eliberată de cei doi oameni care îi cereau atât de multe dar nu-i ofereau nimic în schimb. Avea dreptul la mai mult decât atât în viaţa ei, merita să încerce să facă ceva şi nu va reuşi dacă va rămâne în Savannah. Şi dacă după ce termina şcoala vroia să se întoarcă înapoi, atunci Queenie o va aştepta cu braţele deschise. Dar nu avea de gând să o implore să rămână, să o cicălească la fel ca şi ceilalţi doi. Plicurile au sosit într-o marţi după-masă, şi o aşteptau în cutia de scrisori, cel trimis de „Radcliffe” şi cel de la „Stanford”. Iar lui Paxton i se tăie respiraţia în momentul când le văzu. Era o după-amiază plăcută de primăvară, iar Paxton venea încet spre casă, gândindu-se la băiatul care o invitase la balul de primăvară chiar în acea după-amiază. Era înalt, brunet şi drăguţ, ea îl admirase încă de anul trecut dar el avea o altă prietenă. Şi acum dintr-odată era liber, iar capul lui Paxton era plin de vise şi dorinţe. Până la  urmă îi va povesti totul lui Queenie dar acum sosise scrisoarea pe care o aşteptase cu nerăbdare. Întregul ei viitor pe o hârtie albă, împăturită şi sigilată într-un plic de la Harvard. Dragă domnişoară Andrews, suntem încântaţi să vă informăm că aţi fost acceptată… Dragă domnişoară Andrews, ne pare rău să vă informăm că… oare care din ele? Mâinile îi tremurară când luă cele două plicuri, încercând să se hotărască pe care să-l deschidă primul; se aşeză pe treptele din faţa casei de cărămidă şi se hotărî să-l deschidă pe cel de la „Radcliffe” pentru că era singurul care conta şi n-ar fi suportat suspansul până l-ar fi citit pe celălalt. Îşi aruncă coama blondă pe spate, închise ochii şi se sprijini de gratiile din fier forjat, rugându-se să fie aşa cum îşi dorea ea… te rog Doamne… te rog fă să fiu acceptată. Deschise ochii şi cât mai repede rupse plicul. Dar prima propoziţie nu era deloc ceea ce aşteptase ea. Nu specifica nimic şi lăuda doar instituţia numită Harvard, şi ce bună elevă era ea şi doar în al doilea paragraf era ceea ce căuta şi simţi că i se opreşte inima când ajunse acolo. «Cu toate că aveţi toate atributele pentru a deveni studentă la „Radcliffe” noi credem că… cu această ocazie… poate o altă instituţie… suntem siguri că veţi face progrese la oricare altă şcoală superioară… vă dorim mult noroc…» Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar cuvintele dansau în faţa ei estompate de durerea care îi frângea inima. Nu reuşise. Au refuzat-o. Toate visele ei au dispărut într-o singură clipă. „Radcliffe” o refuza. Şi acum ce va face? Unde se va duce? Va trebui într-adevăr să rămână în Sud, unde toţi gândeau strâmt, unde se discutau doar aceleaşi lucruri, să rămână lângă fratele şi mama ei? Asta era tot? A ajuns aici? Sau mai bine să meargă la unul din celelalte colegii? Dar parcă toate erau plictisitoare. Ezitând, deschise şi celălalt plic, puţin nervoasă. Poate că ar trebui să se gândească serios la „Stanford”. Dar nu pentru mult timp. Îi scriau acelaşi lucru, dar în primul paragraf şi nu în al doilea, şi răspunsul lor era aproape identic cu cel de la „Radcliffe”. Îi doreau mult succes, dar îi recomandau o altă şcoală. Deci rămânea… fără nimic. Celelalte colegii pe care nu le voia şi poate o şansă la Berkeley. Simţi cum îi piere tot entuziasmul în timp ce se ridică, urcă treptele şi intră în casă. Se îngrozea la gândul că va trebui să-i spună mamei ei. Îi spuse mai întâi lui Queenie, iar bătrâna negresă a fost copleşită de necaz la început dar apoi încercă să o consoleze cât mai filozofic. — Dacă nu te-au acceptat înseamnă că nu a fost să fie aşa. Într-o zi te vei gândi la asta şi vei înţelege. Dar între timp şansele ei erau mici şi Paxton era deprimată. Nu dorea să rămână în Sud, nu dorea să meargă la un colegiu de fete şi nici nu-şi imagina că va merge la Berkeley. Şi atunci? Dar modul de gândire al lui Queenie era mult mai practic. — Şi ce zici de California? E foarte departe dar s-ar putea să-ţi placă. Una dintre fiicele ei se mutase în Okland acum câţiva ani şi cu toate că niciodată nu a fost acolo auzise că San Francisco ar fi un oraş frumos. Am auzit că e minunat. N-o să-ţi fie frig ca în Nord. Îi zâmbi fetiţei pe care o iubea şi o alina de când venise pe lume şi o durea să vadă cât era de dezamăgită. Mama ta ar fi în stare să mă ucidă dacă m-ar auzi, dar eu aşa cred, că ar trebui să te gândeşti serios la California. Paxton zâmbi. Mama. Ei ar fi în stare să le ucidă pe amândouă dacă ar auzi măcar jumătate din conversaţiile care se desfăşurau în bucătărie. — Pare atât de departe… aşa de… nu ştiu… aşa străin! — California? Queenie râse. Nu fi prostuţă. E doar la câteva ore cu avionul, cel puţin aşa îmi povestea fiica mea Rosie. Aşa că gândeşte-te bine. Şi roagă-te Domnului la noapte. Poate şcoala aceea din Berkeley e soluţia problemelor tale. Dar în seara aceea, la cină, mama ei şi George continuau să creadă că soluţia ar fi să rămână cât mai aproape de casă şi, în ceea ce-i privea, refuzul de la „Radcliffe” rezolva toate problemele. Nici măcar nu le părea rău că ea este dezamăgită, se simţeau doar uşuraţi. Şi ca şi Queenie i-au spus că aşa a fost să fie. Dar spre deosebire de bătrâna negresă care o iubea, erau aproape mulţumiţi că visele ei au luat sfârşit. Iar Paxton simţea că într-un fel îl dezamăgise pe tatăl ei, ca şi cum l-ar fi trădat pentru că fusese refuzată de şcoala pe care el o urmase. Ar fi dorit să vorbească cu cineva despre asta, să recunoască că se simţea teribil de rău, dar credea că nici măcar Queenie n-ar fi putut-o înţelege, pentru că era clar că mama ei şi George nu înţelegeau nimic. Iar prietenele ei erau ocupate cu propriile lor nenorociri şi bucurii. Toată lumea era de-a dreptul obsedată de colegiile la care urma să se înscrie, de refuzul sau aprobarea lor. Băiatul care o invitase la balul primăverii îi făcu o vizită în seara aceea, iar Paxton încercă să-i explice câteva dintre sentimentele ei dar el nu era în stare să vorbească decât despre faptul că fusese acceptat de „Chapel Hill” şi parcă nici nu o auzea. Nu putea decât să sufere sau să se bucure singură. Şi în noaptea aceea când se duse la culcare se gândi la ce-i spusese Queenie în acea după-amiază şi se întrebă dacă ideea era chiar trăznită sau merita să se gândească la ea. Dar mai important era faptul că nici nu ştia dacă va fi acceptată. Spre sfârşitul săptămânii mama şi fratele ei au reuşit să o cicălească atât de mult încât acceptă să se înscrie la „Sweet Briar” săptămâna viitoare, promiţându-şi în gând să încerce din nou la „Radcliffe” în anul următor şi să tot încerce până va reuşi, indiferent cât va trebui să muncească pentru a fi acceptată. Se simţi mai bine după ce îşi făcu acest plan în minte şi ştiu că va putea suporta să stea acasă dacă nu va fi pentru totdeauna. Şi apoi, luni sosi răspunsul de la Berkeley. Erau încântaţi să o accepte ca studentă. Şi chiar dacă nu ştia bine de ce inima ei bătu mai puternic, dintr-odată se simţi mult mai bine. Alergă în bucătărie să-i arate lui Queenie scrisoarea. Bătrâna o privi fericită ca şi cum asta ar fi rezolvat totul şi parcă ea ar fi ştiut de la început că aşa va fi. — Vezi, ce ţi-am spus. Ăsta e răspunsul! — Ce te face să fii aşa de sigură? De unde ar fi putut Queenie să ştie? Oricum celelalte colegii nu o încântau deloc. — Cum te simţi acum? — Bine. Pe cuvânt. Emoţionată… puţin speriată… dar fericită. — Şi celelalte şcoli despre care mi-ai vorbit? Cum te-au făcut să te simţi? — Deprimată… plictisită… de fapt groaznic. — Atunci ele nu par a fi o soluţie fericită. Cred că ăsta e răspunsul. Dar mai gândeşte-te, scumpa mea. Şi roagă-te. Ascultă-l pe Dumnezeu şi ascultă de stomacul tău. Totdeauna să fii atentă la burticica ta, să fii atentă la ce simţi înăuntru. Ştii. Toţi ştim. Ştim cu asta. Queenie arătă spre burta ei imensă luând un aer foarte serios. Dacă te simţi bine, înseamnă că totul este în regulă, dar dacă te simţi rău ca şi cum ai fi bolnavă, atunci înseamnă că ai făcut o mare greşeală, şi, dacă nu ai făcut-o încă, o vei face. Paxton începu să râdă de această înţelepciune simplistă dar ştia că Queenie are dreptate, ca întotdeauna. Bătrâna negresă ştia multe. Era mult mai isteaţă decât mama ei sau George sau chiar decât Paxton. — Queenie, e o nebunie dar cred că ai dreptate. Se aşeză pe un scaun în bucătărie, muşcă dintr-un morcov şi rămase pe gânduri. Era tânără şi frumoasă şi era ceva foarte calm în jurul ei. Era o persoană care se simţea bine cu ea însăşi şi se simţea de mult timp aşa. Era liniştită şi puternică şi într-un fel întreagă, ceea ce era destul de rar la o fată de vârsta ei, dar de la moartea tatălui se gândise foarte mult. — Ce le voi spune? — Adevărul, atunci când o să-l ştii. Şi să nu faci ceva pentru că ţi-am spus eu să faci. Eşti prea deşteaptă pentru aşa ceva. Să faci ce vrei tu să faci, ceea ce crezi tu că trebuie. Mai întâi gândeşte-te bine. O să-ţi dai seama ce anume trebuie să faci. Îi arătă din nou cu degetul burta ei mare, iar Paxton izbucni în râs şi se ridică în picioare. Era înaltă şi subţire, ca tatăl ei, dar plină de graţie. Era mult mai înaltă decât majoritatea colegelor ei, dar asta nu o deranjase niciodată. Şi spre marea mirare a lui Queenie nu era prea interesată de cum arată. Era frumoasă, dar se purta de parcă nu o interesa sau nu-i păsa. Era preocupată de alte lucruri, de problemele inimii şi sufletului. Semăna prea mult cu tatăl ei ca să-i pese de cum arată, iar indiferenţa ei o exaspera frecvent pe mama ei. Ar fi vrut ca Paxton să fie un manechin pentru spectacolele de modă şi pentru diferitele competiţii organizate de „Fiicele Războiului Civil”. Dar Paxton nici nu voia să audă de aşa ceva. Era calmă, timidă şi amuzată de tot tărăboiul care se făcea în jurul acelor competiţii. Îi plăcea să vorbească despre lucruri serioase cu profesorii ei, despre recentele evenimente din Vietnam, implicaţiile morţii lui Kennedy, despre poziţia lui Johnson în privinţa drepturilor omului, despre marşurile şi protestele lui Martin Luther King. Era pasionată de evenimentele care se desfăşurau în lumea întreagă, legăturile şi verigile dintre ele şi efectul lor asupra vieţii oamenilor. Despre aşa ceva îi plăcea să scrie, la aşa ceva îi plăcea să se gândească şi abia aştepta să ia parte la toate aceste evenimente. Spre sfârşitul săptămânii îl căută pe unul dintre profesorii ei preferaţi şi îl întrebă ce gândea el despre „UC Berkeley”. — Cred că este una dintre cele mai bune şcoli din ţară. De ce? O privi direct în ochi, iar Paxton ezită doar pentru un moment. — Încerc să mă hotărăsc dacă să merg acolo sau nu. — Cei de la „Radcliffe” nu ţi-au dat răspunsul aşteptat? El ştia cât de mult îşi dorise ea să meargă acolo, cât de mult se bazase pe acest colegiu, şi de ce, şi era dezamăgit pentru că nu reuşise. — M-au refuzat. Şi „Stanford” de asemenea. Toate  celelalte m-au acceptat. Îi povesti despre celelalte posibilităţi şi fără nici o ezitare el o sfătui să aleagă „Berkeley” — În locul tău n-aş ezita nici o clipă, Pax. Bucură-te de această şansă şi nu te mai gândi la „Radcliffe”. Poţi merge acolo la o specializare. Să le ia dracu, du-te în Vest. Îi zâmbi. O să-ţi placă. În timp ce îl asculta deveni entuziastă şi încântată. Poate că Queenie a avut dreptate. Poate aşa se vor rezolva problemele ei. Nu-i spuse nimic mamei ei, iar la sfârşitul săptămânii îşi trimise actele de acceptare şi vineri seara la cină le spuse adevărul. — Mi-am trimis astăzi actele, spuse ea încet, aşteptând furtuna care era sigură că va urma. — Foarte bine, o lăudă repede fratele ei. În sfârşit a făcut ceea ce o sfătuiseră. Până la urmă nu era de fapt aşa de încăpăţânată cum susţinea mama lor. Eşti mândra de tine, nu-i aşa, Pax? Ar trebui să fii. Paxton zâmbi auzind laudele exagerate, ştiind ce va urma. — Da, sunt. M-am gândit foarte mult şi cred că am luat cea mai bună hotărâre din viaţa mea. De fapt sunt sigură de asta. Mama ei o privi cu prudenţă neştiind ce să spună. — Mă bucur că lucrurile s-au rezolvat în acest fel, Paxton, spuse ea scurt. — Şi eu mă bucur, îi răspunse Paxton. — Foarte multe fete drăguţe studiază la „Sweet Briar”. Este o şcoală minunată, spuse fericit fratele ei, iar Paxton îi privi calmă pe amândoi. — Da, este, dar eu nu mă duc acolo. Pentru o clipă totul încremeni. Nu se aşteptaseră la aşa ceva. Mă duc la Universitatea din California, la Berkeley. Amândoi o priveau în tăcere, năuciţi, apoi fratele ei se ridică de la masă şi îşi aruncă şerveţelul lângă farfurie. — Ce te-a apucat să faci aşa o prostie? Queenie părăsi încăperea cu zâmbetul pe buze şi se duse în bucătărie să mai aducă un platou de friptură. — Am discutat cu dirigintele meu şi cu mai mulţi profesori. Ei sunt de părere că este o şcoală excelentă şi că am făcut o foarte bună alegere din moment ce nu am fost acceptată la „Radcliffe”. — Dar în California? spuse mama ei disperată. Pentru Dumnezeu, de ce atât de departe? De ce anume vrei să mergi la şcoala aceea? Dar toţi ştiau de ce, chiar dacă nu vroiau să o recunoască. Paxton vroia să plece de lângă ei. De când tatăl ei murise, Paxton a fost nefericită acasă şi ei au făcut foarte puţin ca să o ajute. Mama ei şi George şi-au continuat vieţile şi doar din când în când îşi aminteau de ea încercând să o implice în activităţile lor, fie că ei îi plăcea sau nu. Se aşteptau ca ea să se „potrivească” cu felul lor de a trăi chiar dacă ea nu-şi dorea aşa ceva. Pentru ei nu era important ce îşi dorea ea. Şi acum Paxton îşi dorea propria ei viaţă, vroia să-şi urmeze destinul. Iar pentru început drumul ei ducea în California. — Este ceva ce simt că trebuie să fac, spuse ea încet, cu ochii verzi pătrunzători privind-o atentă pe mama ei. Nu-i explică nimic, dar era foarte hotărâtă să nu cedeze. Tatăl avusese grijă să-i ofere luxul de a hotărî singură. Lăsase pe numele ei o mică sumă de bani, ca să-şi poată plăti studiile, ceea ce însemna că mama ei nu o putea ameninţa că nu o va întreţine în timpul studiilor dacă nu va merge acolo unde va vrea ea. Avea libertatea de a alege şi tocmai asta făcea înscriindu-se la Berkeley. — Tatăl tău ar fi fost foarte dezamăgit, spuse mama ei cu răceală, iar Paxton simţi cuţitul lovind-o în spate. — Am încercat să intru la Harvard, mamă, spuse cât mai calmă. N-am reuşit. Cred că el ar fi înţeles. Îşi aminti despre poveştile lui, despre cum încercase să intre la „Princeton” sau „Yale” dar pentru că fusese refuzat se „mulţumise” cu „Harvard”. Aşa se întâmplase şi cu ea, se „mulţumea” cu UC Berkeley. — Vreau să spun că ar fi fost dezamăgit că pleci de acasă aşa de repede şi atât de departe. — Am să vin înapoi, spuse ea blând dar imediat se întrebă dacă într-adevăr avea de gând să vină înapoi. Va dori oare să se întoarcă? Va duce dorul Sudului sau se va îndrăgosti de California şi va dori să rămână acolo toată viaţa? Într-un fel era nerăbdătoare să plece şi în acelaşi timp îi părea rău. Era necăjită că va trebui să-şi părăsească prietenii, dar era şi uşurată că-şi va părăsi căminul. Întotdeauna simţise că nu le aparţine lor. Niciodată nu făcuse ceea ce i-ar fi plăcut mamei ei. Dar nu putea face ceea ce se aştepta de la ea. Îi cereau prea mult. Nu putea să rămână în Sud, nu dorea să rămână cu ei, nu putea să se prefacă în continuare că era ca ei. Nu dorea să fie ca ei. Şi brusc îşi dori să poată să recunoască că era altfel şi să-şi înceapă propria viaţă în Berkeley. — Şi cât de des vei veni acasă? o întrebă acuzator mama ei, iar Queenie o urmări atentă. — Voi veni de Crăciun, şi probabil în vacanţa de vară. Era tot ce le putea oferi şi nu-şi dorea decât să o lase să fie liberă. Voi veni cât de des voi putea. Le zâmbi uşor, dorindu-şi ca ei să fie fericiţi pentru ea, dar ei nu erau. Şi veţi putea să veniţi să mă vizitaţi. — Am fost odată cu tatăl tău până în Los Angeles, spuse mama ei cu o privire sumbră. E un loc groaznic. Niciodată nu voi mai merge acolo. — Berkeley e foarte aproape de San Francisco. Dar ar fi putut spune la fel, de bine că e foarte aproape de iad, după cum o privea mama ei şi restul cinei se desfăşură în linişte, nimeni nu mai scoase un cuvânt.      

Capitolul I   Vremea era neobişnuit de caldă la Paris când avionul lui Peter Haskell a aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle. Câteva minute mai târziu, cu servieta în mână, Peter străbătea aeroportul. Aproape că zâmbea când a ajuns în sala de aşteptare, în ciuda căldurii şi a mulţimii pasagerilor ce se îmbulzeau în faţa lui. Peter Haskell iubea Parisul. Călătorea în Europa de patru, cinci ori pe an. Imperiul farmaceutic pe care-l conducea avea centre de cercetare în Germania, Elveţia şi Franţa, laboratoare imense şi fabrici în Anglia. Îi plăcea să vină în Europa, să supravegheze echipele de cercetare, mai ales să caute noi pieţe de desfacere. De data asta însă era ceva mai mult decât atât, mai mult decât o simplă călătorie de cercetare sau de promovare a unui nou produs. Era aici pentru naşterea „copilului” său. Vicotec. Visul vieţii sale. Vicotec avea să schimbe viaţa şi înfăţişarea tuturor celor afectaţi de cancer. Avea să modifice în mod spectaculos tratamentul bolii în lumea întreagă. Avea să fie cea mai importantă contribuţie adusă de Peter umanităţii. De patru ani nu trăia decât pentru asta, exceptând propria-i familie. Şi, aspect deloc neglijabil, Vicotec va aduce milioane companiei Wilson-Donovan. Câştigurile pentru primii cinci ani erau estimate la peste un miliard de dolari. Nu asta îl interesa însă pe Peter. Ţinta era viaţa şi calitatea acestor vieţi omeneşti ce abia pâlpâiau în noaptea adâncă a cancerului. Dar Vicotec avea să le ajute. La început păruse o utopie, acum erau însă la câţiva paşi de victorie, victorie ce-i dădea fiori lui Peter ori de câte ori se gândea la ceea ce avea să se întâmple. Până acum rezultatele au fost perfecte. În Germania şi Elveţia totul a mers ca pe roate. Testele efectuate în laboratoarele de acolo au fost chiar mai riguroase decât cele făcute în Statele Unite. Acum erau siguri. Medicamentul era sigur. Puteau să treacă la faza de testare pe subiecţi umani de îndată ce FDA va aproba, ceea ce însemna tratarea unui număr de doritori bine informaţi cu doze mici de medicament şi urmărirea reacţiilor. Wilson-Donovan depusese deja cererea către FDA în ianuarie, în urmă cu câteva luni, şi, pe baza informaţiilor pe care le deţinea acum, urma să ceară ca Vicotec să fie trecut printre priorităţi, pentru a se putea începe testarea pe subiecţi umani. Formula „priorităţi” era folosită pentru a grăbi aprobarea utilizării medicamentelor în maladiile mortale. O dată obţinută aprobarea de la FDA, aveau să înceapă testările pe un grup de o sută de persoane, cu liberul consimţământ al acestora, subiecţii cunoscând potenţialul pericol al tratamentului. Erau însă pe moarte şi ştiau că ar putea fi şansa lor. Oamenii care fuseseră de acord să fie supuşi experimentului o făcuseră cu recunoştinţă. Wilson-Donovan voia să pornească testele cât se poate de repede, de aceea era atât de important ca testările preliminare să aibă loc înainte de audierile FDA din septembrie. Peter era sigur că rezultatele obţinute de Paul-Louis Suchard, şeful laboratorului din Paris, vor confirma veştile bune primite de la Geneva. — În vacanţă sau cu afaceri, domnule? Funcţionarul de la vamă i-a ştampilat indiferent paşaportul şi de-abia i-a aruncat o privire după ce i-a privit fotografia. Avea ochi albaştri şi păr întunecat şi arăta mai tânăr decât cei patruzeci şi patru de ani ai săi. Avea trăsături frumoase, era înalt şi, în general, era considerat un bărbat atrăgător. — Afaceri, spuse mândru. Vicotec. Victorie. Salvare pentru fiecare om în luptă cu cancerul. Funcţionarul îi înmână paşaportul, Peter îşi luă geanta şi ieşi, căutând un taxi. Era o superbă zi însorită de iunie şi, nemaiavând ce face în Geneva, venise la Paris cu o zi mai devreme. Îi plăcea aici, unde se puteau face atâtea, fie şi numai să se plimbe de-a lungul Senei. Sau poate că Suchard ar putea fi convins să se întâlnească mai devreme decât fusese stabilit, cu toate că era duminică. Era încă devreme, nu avusese timp să-i telefoneze lui Suchard. Deşi omul era un francez tipic, foarte serios şi cam rigid, Peter avea să-l sune de la hotel pentru a încerca să fixeze o întâlnire. Cu timpul, Peter învăţase franceza, cu toate acestea discuta cu Suchard în engleză. Peter Haskell învăţase multe de când plecase din Midwest. Era evident până şi pentru funcţionarul de la vamă că Peter Haskell era un om cu greutate, inteligent şi rafinat. Calm, liniştit, puternic şi sigur de el. La patruzeci şi patru de ani, conducea una dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume. Nu era un savant, ci un bun manager, asemeni lui Frank Donovan, preşedintele firmei. Şi oarecum întâmplător, cu optsprezece ani înainte, Peter se căsătorise cu fiica lui Frank. Nu fusese o „mişcare inteligentă” din partea lui sau una calculată. Peter o considera un accident, o hotărâre a destinului, împotriva căruia în primii şase ani încercase să lupte. Peter nu vrusese să se căsătorească cu Kate Donovan. Când s-au cunoscut – la Universitatea din Michigan, ea avea nouăsprezece, iar el douăzeci de ani – nici măcar nu ştia cine este. Kate era blonda drăguţă, studentă în anul doi, pe care o întâlnise la o petrecere; la a doua întâlnire era îndrăgostit nebuneşte. Erau împreună de cinci luni când cineva i-a spus că e deştept pentru că a pus ochii pe micuţa Katie. A explicat şi de ce. Era unica moştenitoare a averii Wilson-Donovan, cea mai mare companie farmaceutică din ţară. Peter s-a enervat şi a certat-o pe Kate, cu toată mânia şi naivitatea unui băiat de douăzeci de ani, că nu i-a spus. — Cum ai putut? De ce nu mi-ai spus? a strigat el. — Ce să-ţi spun? Trebuia să-ţi fi spus cine-i tata? Nu m-am gândit că te-ar putea interesa. O rănise ieşirea lui şi-i era teamă că ar putea s-o părăsească. Ştia că e extrem de mândru şi că părinţii lui sunt foarte săraci. Îi spusese că abia în anul acela reuşiseră să cumpere ferma la care tatăl lui muncise toată viaţa. Fusese înecată în ipoteci, iar Peter era tot timpul îngrijorat că nu vor reuşi şi că va trebui să renunţe la şcoală şi să se întoarcă în Wisconsin pentru a-i ajuta. — Ba ai ştiut că mă interesează. Ce-am să fac acum? Ştia mai bine ca oricine că nu putea pătrunde în lumea ei, că locul lui nu era printre ai ei şi că ea n-ar putea trăi niciodată la o fermă din Wisconsin. Văzuse prea multe, era prea sofisticată, chiar dacă nu era conştientă de asta. Problema era însă că Peter nu se simţea acasă nici în lumea lui. Cu toate eforturile de a fi „unul de-al lor”, al celor de acasă, de fiecare dată distanţa creştea. Ura viaţa de la fermă de copil, când visa să ajungă la Chicago sau New York şi să facă afaceri. Nu-i plăcea să mulgă vaci, să strângă fânul în clăi, să cureţe staule la nesfârşit. Ani de zile şi-a ajutat tatăl la fermă, după ce venea de la şcoală, iar acum ferma era a tatălui său. Şi Peter ştia ce înseamnă asta. În cele din urmă, după terminarea colegiului, va trebui să se întoarcă acasă pentru a-i ajuta. Nu voia, dar nu căuta cu tot dinadinsul să scape. Credea că trebuie să faci ceea ce se aşteaptă de la tine, că trebuie să-ţi asumi responsabilităţi şi că nu trebuie să te eschivezi. Fusese întotdeauna un băiat bun, aşa spunea mama lui, chiar dacă asta însemna că lua lucrurile în serios. Era de acord să muncească pentru tot ceea ce voia să obţină. Din momentul în care a aflat cine era Katie, i s-a părut incorect să fie cu ea. Cu toate că o iubea sincer, i se părea că a apucat-o pe o cale uşoară, spre vârf, pe scurtătură. Nu conta cât era de frumoasă sau cât de îndrăgostit de ea era, toate astea nu schimbau nimic. Era atât de hotărât să nu profite de situaţie încât, indiferent la argumentele ei, la două săptămâni după ce a aflat cine e Katie, a părăsit-o. Ea a fost distrusă, iar el nu i-a spus niciodată cât de mult a suferit la gândul că o pierde. Era student în anul trei şi în iunie a plecat acasă, în Wisconsin, să-şi ajute tatăl. La sfârşitul verii s-a hotărât să întrerupă şcoala pentru un an, pentru a-l ajuta să pună afacerea pe picioare. Avuseseră o iarnă grea, iar Peter spera ca, aplicând ceea ce învăţase la facultate, să acopere pierderile. Ar fi reuşit dacă n-ar fi fost recrutat şi trimis în Vietnam. A petrecut un an aproape de Da Nang, apoi a fost racolat de Intelligence Service şi trimis în Saigon. A fost o perioadă confuză. Avea douăzeci şi doi de ani la plecarea din Vietnam şi nu găsise răspunsuri la întrebările care-l frământau. Nu ştia ce o să facă în restul vieţii sale, nu dorea să se întoarcă la munca de la fermă, dar credea că ar trebui totuşi. În vreme ce el se afla în Vietnam, mama lui murise şi ştia cât de greu trebuie să-i fie tatălui său. Mai avea de făcut un an de facultate, însă nu voia să se întoarcă la Universitatea din Michigan, se simţea cumva deasupra acestor lucruri. Nici despre Vietnam nu ştia ce să creadă. Începuse să îndrăgească această ţară, unde venise încărcat de ură şi pe care acum o părăsea cu regret. Avusese aici două aventuri sentimentale fără importanţă, cu o americancă din personalul armatei şi cu o foarte frumoasă vietnameză, însă totul era atât de complicat, iar relaţiile erau afectate inevitabil de faptul că nimeni nu credea că va supravieţui zilei de mâine. Pe Katie Donovan nu o mai căutase, deşi primise de la ea felicitări de Crăciun. La început, când era la Da Nang, se gândise mult la ea, dar i s-a părut mai firesc să nu-i scrie. Ce i-ar fi putut spune? Îmi pare rău că eşti atât de bogată şi eu atât de sărac… îţi doresc o viaţă fericită în Connecticut, eu îmi voi petrece restul zilelor curăţând grajdurile unei crescătorii de vaci… pa. Dar o dată întors în Wisconsin, pentru toată lumea a devenit evident că era în plus: tatăl lui a fost cel care l-a îndemnat să-şi caute o slujbă la Chicago. A găsit una, a studiat noaptea şi şi-a luat diploma; tocmai se angajase când a dat peste Katie la o petrecere a unui prieten din Michigan. Se transferase şi locuia şi ea în Chicago şi urma să termine facultatea la Northwestern. I s-a tăiat respiraţia de cum a văzut-o. Era mai frumoasă ca niciodată. N-o văzuse de aproape trei ani. L-a şocat faptul că, după trei ani în care s-a chinuit să stea departe de ea, vederea ei îi dădea fiori. — Ce-i cu tine aici? a întrebat-o nervos, ca şi când ea n-ar fi trebuit să existe decât în amintirile lui din vremea studenţiei. Îl urmărise în gând după ce părăsise facultatea, mai ales în prima parte a serviciului militar. O surghiunise însă de mult undeva în trecut şi se aştepta ca ea să rămână acolo. Dar redevenise, brusc, prezent. — Termin şcoala, a spus ea, privindu-l cu răsuflarea tăiată. Era mai înalt şi mai slab, ochii-i păreau mai albaştri şi părul mai negru decât îşi amintea. Totul la el devenise mai accentuat şi mai atrăgător decât în amintire. Nu-l uitase nicio clipă. Era singurul om care fugise de ea pentru ceea ce era şi pentru ceea ce el credea că nu-i poate oferi. Am auzit că ai fost în Vietnam, i-a şoptit ea, iar el a încuviinţat. Trebuie să fi fost îngrozitor. Îi era frică să nu-l sperie iarăşi, să nu facă vreo mişcare greşită. Ştia cât e de mândru şi că a doua oară nu s-ar mai întoarce. Şi el o privea. Se întreba ce făcuse ea în tot acest timp şi ce aştepta de la el. Dar îi părea atât de inocentă şi de inofensivă în ciuda presimţirii pericolului pe care era convins că îl reprezintă. În ochii lui, ea constituise o ameninţare la adresa integrităţii lui, o legătură între un trecut la care nu se mai putea întoarce şi un viitor pe care îl dorea, fără să ştie cum să ajungă acolo. Văzuse atât de multe de la ultima lor întâlnire încât, privind-o acum, abia de-şi mai putea da seama de motivele vechii lui spaime. Nu-l mai speria acum, părea foarte tânără, foarte naivă şi irezistibilă. Au vorbit ore întregi în noaptea aceea, iar la sfârşit a condus-o acasă. Apoi, deşi ştia că n-ar trebui, a căutat-o. Totul a venit de la sine – Peter îşi spunea chiar că ar putea fi doar prieteni, lucru pe care niciunul din ei nu-l credea. Tot ce ştia era că voia să fie lângă ea. Era inteligentă şi spirituală, înţelegea senzaţia lui că nu-şi găseşte locul, înţelegea ceea ce dorea el de la viaţă. Până la urmă, cândva, la capătul drumului, dorea să răstoarne lumea sau măcar să o schimbe cât de puţin. Era unicul om din viaţa lui care înţelegea asta. Atunci avea atâtea visuri, atâtea intenţii bune. Şi acum, după douăzeci de ani, toate acele visuri se întrupau în Vicotec. Făcu semn unui taxi, şoferul îi puse geanta în maşină şi dădu din cap când îi spuse unde să-l ducă. Totul la Peter Haskell lăsa impresia că e un om important, obişnuit să comande. Cu toate astea, în ochii lui vedeai bunătate, forţă, integritate, căldură şi umor. Peter Haskell era ceva mai mult decât costumul bine croit, cămaşa albă scrobită, cravata Hermes şi servieta scumpă. — Cald, nu-i aşa? spuse Peter pe drumul spre oraş, iar şoferul încuviinţă. Îşi dădea seama după accent că era american, dar vorbea bine, iar şoferul îi răspunse în franceză, rar, pentru a fi înţeles: — De o săptămână vremea e frumoasă. Veniţi din America? îl întrebă cu interes. Aşa reacţionau oamenii faţă de Peter, îi atrăgea fără voia lor. Fireşte, faptul că vorbise în franceză îl cucerise pe şofer. — Vin de la Geneva, îi explică Peter şi iarăşi tăcură, Peter zâmbind în sinea lui cu gândul la Katie. Îşi dorise întotdeauna să călătorească împreună, ea însă nu. La început pretextul au fost copiii; mai târziu se legase prea mult de lumea ei, avea mii de obligaţii, în toţi aceşti ani îl însoţise numai o dată sau de două ori. O dată la Londra, a doua oară în Elveţia, dar niciodată la Paris. Pentru el Parisul era cu totul special, era tot ce visase vreodată, tot ce nici măcar nu ştia că dorise. Muncise din greu ani de zile pentru tot ceea ce avea, deşi anumite lucruri păreau obţinute uşor. El ştia mai bine ca oricine că nu era aşa. În viaţă nimic nu vine de la sine. Dacă nu munceşti, nu ai nimic. După ce a regăsit-o pe Katie, vreme de doi ani au fost împreună. Ea a rămas în Chicago după absolvire şi şi-a găsit o slujbă într-o galerie de artă numai pentru a fi împreună. Era îndrăgostită nebuneşte de Peter, deşi el rămânea neclintit în hotărârea de a nu o lua niciodată de soţie. Şi insista ca în cele din urmă să se despartă, iar Katie să se întoarcă la New York şi să-şi găsească pe altcineva. Dar nici n-a putut s-o părăsească, nici s-o facă pe ea să plece. Erau prea apropiaţi, iar Katie ştia că el o iubea cu adevărat. Intervenţia tatălui ei a fost hotărâtoare. Era un om inteligent. Nu a discutat cu Peter altceva decât afaceri. Simţise că era singura modalitate de a-l dezarma. Frank Donovan îi voia pe amândoi în New York şi a făcut totul pentru a o ajuta pe Katie să-l cucerească pe Peter. Ca şi Peter, Frank Donovan era un om de afaceri, şi încă unul bun. A vorbit cu Peter despre carieră, despre planurile lui de viitor şi, pentru că i-a plăcut ce a auzit, i-a oferit o slujbă la Wilson-Donovan. N-a spus nimic despre Katie. L-a făcut să creadă că oferta n-avea nimic de-a face cu ea. L-a convins că munca la Wilson-Donovan înseamnă o carieră minunată şi l-a asigurat că nimeni nu va gândi niciodată că ar avea vreo legătură cu Katie. După Frank, relaţia dintre ei era o cu totul altă problemă. Dar slujba merita toată atenţia şi Peter ştia acest lucru. În ciuda reţinerii sale, o slujbă la o mare companie din New York era tot ce-şi dorise, aşa cum o dorea şi pe Katie. A ezitat, s-a gândit îndelung, dar până şi tatăl lui l-a încurajat atunci când Peter i-a cerut părerea. S-a dus acasă şi au discutat un weekend întreg. Tatăl lui voia totul pentru Peter şi l-a sfătuit să accepte oferta lui Donovan. Vedea în fiul lui ceva de care el însuşi nu era conştient. Avea calităţi de conducător cum puţini oameni au, o forţă latentă şi un curaj neobişnuit. Tatăl lui ştia că orice ar fi făcut ar fi făcut bine. Şi intuia că slujba de la Wilson-Donovan nu era decât începutul. Când Peter era mic, obişnuia s-o tachineze pe maică-sa spunându-i că băiatul va ajunge dacă nu preşedinte, măcar guvernatorul statului Wisconsin. Şi uneori ea chiar îl credea. Nu era greu să crezi aşa ceva despre Peter. Asta credea despre el şi Muriel, sora lui. În ochii ei, Peter era un erou, înainte de Chicago sau Vietnam, înainte chiar ca el să meargă la universitate. Avea ceva special, ceva ce remarca toată lumea. Şi ea i-a spus acelaşi lucru ca şi tatăl lor: du-te la New York şi nu pierde ocazia. L-a întrebat ce are de gând cu Katie şi i-a părut rău să-l audă spunând că n-o să se căsătorească cu ea. Katie i se părea încântătoare şi frumoasă în fotografiile pe care i le arătase Peter. Tatăl lui l-a tot rugat să o aducă cu el, însă Peter s-a scuzat spunând că n-ar vrea să-i dea false speranţe asupra viitorului lor. Katie probabil s-ar fi purtat ca acasă, ar fi învăţat de la Muriel să mulgă vacile, ce altceva însă? Era tot ce i-ar fi putut oferi şi cu niciun chip n-ar fi putut s-o târască pe Katie în viaţa grea pe care o dusese de mic. Viaţă care, în opinia lui, îi omorâse mama. Murise de cancer şi din cauza lipsei de bani nu fusese îngrijită cum se cuvine. Tatăl lui nu avea nici măcar o asigurare medicală. Era convins că mama murise de sărăcie şi oboseală, din cauza greutăţilor îndurate o viaţă întreagă. Şi o iubea prea mult pe Katie – cu toate că ea nu era săracă – pentru a o obliga să ducă o asemenea viaţă sau măcar să o cunoască mai îndeaproape. La douăzeci şi doi de ani, sora lui părea şi ea extenuată. Se măritase imediat ce terminase liceul cu băiatul pe care-l iubea din şcoală, când el era în Vietnam, şi făcuse trei copii în trei ani. Încă de la douăzeci şi unu de ani arăta învinsă şi posomorâtă. Peter dorise şi pentru ea mult mai mult, însă numai privind-o ştia că asta era tot. Nu urmase nici măcar colegiul. De-acum era prinsă în capcană. Peter ştia, aşa cum ştia şi Muriel, că ea şi soţul ei vor munci toată viaţa la ferma tatălui lor. Nu exista nicio ieşire. Numai Peter scăpase. Iar Muriel nici măcar nu regreta, era doar fericită pentru el. Pentru el era uşor, nu trebuia decât să apuce pe calea deschisă de Frank Donovan. — Fă-o, Peter, l-a rugat Muriel când a venit la fermă pentru a vorbi cu ei. Du-te la New York. Tata vrea asta. Toţi o vrem. Toţi îl îndemnau parcă să se salveze, să-şi ia zborul din locul care l-ar fi înghiţit dacă s-ar fi lăsat. Toţi doreau ca el să plece la New York, în marea aventură. Pe drumul de întoarcere de la fermă, a simţit un nod în gât gândindu-se la tatăl său şi la Muriel cum îl priveau plecând, micşorându-se pe măsură ce maşina se depărta. Era ca şi când toţi trei ar fi ştiut că se găsea într-un punct important al vieţii sale. Mai important decât universitatea. Decât Vietnamul. În inima şi în sufletul său, ultima legătură cu ferma era acum tăiată. Întors la Chicago, şi-a petrecut noaptea singur. N-a sunat-o pe Katie. Dimineaţa însă l-a sunat pe tatăl ei. Cu mâinile tremurând pe receptor, a acceptat oferta. Două săptămâni mai târziu, Peter începea munca la Wilson-Donovan şi, o dată ajuns la New York, se trezea dimineaţa cu sentimentul că a câştigat la loterie. Katie a renunţat la slujba la galeria de artă din Chicago şi s-a întors la New York pentru a locui cu tatăl ei. Frank Donovan era încântat. Planul lui reuşise. Fetiţa lui era acasă şi găsise un tânăr strălucit pentru a se ocupa de afacerile companiei. Planul era bun sub toate aspectele. În următoarele câteva luni, Peter a fost mai ocupat cu afacerile decât cu dragostea. La început Katie a fost dezamăgită, dar, când s-a plâns tatălui ei, acesta i-a recomandat cu înţelepciune să aibă răbdare. Peter s-a mai relaxat cu timpul, s-a lăsat mai puţin acaparat de diversele proiecte la care lucra la birou, cu toate că, în general, dorea ca totul să meargă ca pe roate pentru a-i răsplăti lui Frank încrederea pe care a avut-o în el, pentru a-şi arăta recunoştinţa. Nu s-a mai dus acasă, în Wisconsin, n-avea niciodată răgazul necesar. Cu timpul, spre uşurarea lui Katie, în programul lui a început să fie loc şi pentru distracţii. Mergeau la petreceri, la teatru, Katie l-a prezentat tuturor prietenilor ei. Peter a constatat surprins că aceşti prieteni îi plac, că nu i-a fost greu să intre în viaţa ei. Încetul cu încetul, în lunile următoare, niciunul din lucrurile care-l speriau la Katie nu mai părea atât de îngrijorător. Cariera lui mergea bine şi, spre surprinderea sa, pe nimeni nu deranja poziţia lui sau modul cum a ajuns la ea. Toată lumea părea să-l placă şi să-l accepte. Şi, dus de un val de bune sentimente, într-un an de zile s-a căsătorit cu Katie, lucru care n-a mirat pe nimeni, în afară poate de el însuşi. O cunoştea de atât de mult timp, se simţea atât de bine în compania şi anturajul ei, încât era peste tot în elementul lui. Frank Donovan a spus că aşa a fost să fie, iar Katie a zâmbit. Nu se îndoise niciodată că Peter era bărbatul vieţii ei. O ştiuse dintotdeauna şi dorise cu ardoare să-i fie soţie. Muriel, sora lui Peter, a fost încântată de vestea cea bună, singurul care a avut ceva de obiectat fiind, spre dezamăgirea lui Peter, tatăl său. Pe cât de convins era acesta că slujba la Wilson-Donovan fusese o şansă pentru fiul său, pe atât de hotărât respingea ideea căsătoriei. Era convins că până la urmă Peter va regreta acest pas. — Vei fi întotdeauna angajatul lor, fiule. Nu e drept, dar aşa stau lucrurile. Vor vedea întotdeauna în tine omul care ai fost, nu pe cel care eşti. Dar Peter nu mai credea asta. Lumea ei devenise acum şi a lui. Propria lui lume îi devenise străină, nu-i mai aparţinea. Era ca şi cum ar fi crescut în Wisconsin numai datorită unui accident sau ca şi când ar fi fost un alt om, iar el însuşi nu fusese niciodată acolo. Chiar şi Vietnamul avea pentru el mai multă substanţă decât copilăria petrecută la fermă. Nu-i venea să creadă că petrecuse acolo mai mult de douăzeci de ani. În mai puţin de un an, Peter se transformase într-un om de afaceri, un om de lume, un adevărat newyorkez. Îşi iubea încă familia, o va iubi întotdeauna, însă gândul că ar fi putut duce o viaţă de fermier îi dădea coşmaruri, dar era imposibil să-l convingă pe tatăl său că ceea ce făcea era bine. Bătrânul Haskell a rămas neclintit în obiecţia lui, cu toate că, la insistenţele lui Peter, a fost de acord să vină la nuntă. În cele din urmă, totuşi, Peter a fost îndurerat de absenţa tatălui său care suferise un accident de tractor din care s-a ales cu spatele rănit şi cu o mână ruptă. Pe punctul de a naşte al patrulea copil, Muriel n-a venit nici ea, nici soţul ei Jack, care n-o putea părăsi într-un asemenea moment. La început Peter s-a simţit părăsit, dar s-a lăsat prins în vârtejul noii sale vieţi. Luna de miere şi-au petrecut-o în Europa şi luni de zile n-au găsit niciodată timp să se ducă în Wisconsin. Plănuiau o vizită, când unul, când altul. Dar, în ciuda bunelor intenţii, planurile nu s-au concretizat niciodată. Peter îi promisese tatălui său o vizită de Crăciun şi de data asta credea că nimic nu l-ar putea opri. Katie nu ştia nimic, avea să fie o surpriză pentru ea; Peter începuse să creadă că numai astfel vor ajunge acolo. Când tatăl său a murit în urma unui atac de inimă chiar înainte de ziua Recunoştinţei, Peter a fost zdrobit. Se simţea vinovat pentru tot ceea ce îşi dorise să facă şi nu făcuse. Katie nu-i cunoscuse tatăl. Peter a dus-o la înmormântare. A fost îngrozitor; sub ploaia continuă, cum stătea lângă Peter, păreau amândoi împietriţi. Peter era distrus, iar Muriel, la distanţă de el, suspina alături de soţ şi copii. O alăturare bizară de ţărani şi domni de la oraş. Şi abia acum a realizat Peter distanţa dintre el şi ei, faptul că nu aveau absolut nimic. În comun. Katie nu s-a simţit în largul ei, Muriel purtându-se rece, contrar firii sale. Când Peter i-a reproşat-o, a bâlbâit stânjenită ceva despre mediul din care vine Katie. Că, deşi era nevasta lui Peter, nu-şi cunoscuse măcar socrul. Că era îmbrăcată luxos în haină neagră şi căciulă de blană şi că părea iritată că se află acolo. Peter s-a supărat pe ea, s-au certat, apoi au plâns amândoi. Citirea testamentului a adus iarăşi motive de iritare. Tatăl lor le lăsase ferma lui Muriel şi Jack, spre furia lui Katie. — Cum a putut să-ţi facă asta? a strigat ea când au rămas singuri, în dormitor. Pe jos era linoleum, iar tapetul vechi crăpase şi se cojea. Era altceva decât casa pe care le-o cumpărase Frank la Greenwich. Te-a dezmoştenit! spumega de furie, în timp ce Peter încerca să-i explice. Îşi înţelegea tatăl mult mai bine decât reuşea soţia lui. — E tot ce au, Katie. Ferma asta nenorocită. Aici e viaţa lor. Eu am o carieră, o slujbă bună, te am pe tine. Eu nu am nevoie de nimic. Nici măcar nu mi-am dorit ferma, iar tata ştia. Peter nu se considera nedreptăţit. Voia ca ferma să fie a lui Muriel, pentru ea însemna totul. — Ai fi putut s-o vinzi, să le dai o jumătate din bani, cu care s-ar fi putut muta undeva mai bine, spuse ea pe un ton mai blând, nedovedind însă altceva decât că nu înţelege nimic. — Ei nu vor asta, Katie, şi poate că tata tocmai de aşa ceva s-a temut. El n-a vrut ca noi să vindem ferma. I-a trebuit o viaţă ca s-o cumpere. Ea nu i-a spus ce credea despre fermă, dar se putea ghici în ochii ei şi în tăcerea care se adâncea între ei. Despre fermă îşi făcuse acum o idee mai proastă decât o avea din povestirile lui din facultate şi se simţea uşurată la gândul că nu vor mai veni niciodată aici. Ea, cel puţin, dacă nu şi Peter, acum că tatăl lui îl dezmoştenise. În opinia ei, Wisconsin era acum de domeniul trecutului şi dorea ca şi pentru Peter să fie la fel. La plecare, Muriel era încă supărată, iar Peter a rămas cu impresia apăsătoare că şi-a luat adio şi de la ea, nu numai de la tatăl său. Deşi nu o spusese niciodată, asta părea să fie dorinţa lui Katie; îl dorea legat numai de ea, prin rădăcini, supunere şi afecţiune. Era ca şi cum Katie ar fi fost geloasă pe Muriel, pe ceea ce însemna ea în viaţa fratelui ei, iar excluderea lui din testament era un bun pretext pentru ruptură. — Ai avut dreptate să pleci de-aici, şopti Katie pe drumul de întoarcere, părând să nu bage de seamă că Peter plângea. Tot ce-şi dorea Katie era să ajungă la New York cât se poate de repede. Peter, locul tău nu este aici, i-a spus ferm. Ar fi vrut să o contrazică, să-i spună că greşeşte, să-i apere, numai că ştia că avea dreptate şi se simţea vinovat pentru asta. În avion, la Chicago, s-a simţit uşurat. Scăpase încă o dată. Într-un fel se temuse ca nu cumva tatăl său să-i lase ferma şi să fie nevoit să o conducă. Bătrânul fusese însă înţelept. Peter nu mai avea acum de-a face cu ferma; nu era a lui, nu-l putea înghiţi, aşa cum se temuse. Era, în sfârşit, liber. Problema era acum a lui Muriel şi Jack. A fost tăcut în avion şi în săptămânile următoare şi-a plâns tatăl în sinea lui. Lui Katie nu i-a spus foarte multe, mai ales că nu părea dispusă să-l asculte. I-a telefonat o dată sau de două ori lui Muriel, dar şi ea era ocupată cu copiii sau se grăbea să-i dea o mână de ajutor lui Jack. N-avea timp de vorbit, iar când o făcea, îl supăra pe Peter cu ceea ce spunea despre Katie. Criticile deschise la adresa soţiei lui au căscat şi mai mult prăpastia dintre ei şi, după o vreme, a încetat să-i mai telefoneze. S-a aruncat în muncă, găsindu-şi astfel încă o dată liniştea. Se simţea în sfârşit acasă. Viaţa la New York era tot ceea ce-şi dorise. Se integrase perfect, la Wilson-Donovan, printre prieteni, în viaţa socială pe care o construia Katie. Părea că se născuse aici, că nu trăise niciodată în altă parte. Pentru prietenii din New York, era unul de-al lor. Era calm şi rafinat, lumea râdea când le spunea că a crescut la o fermă. Părea mai degrabă originar din Boston sau New York. Răspundea cu naturaleţe aşteptărilor Donovanilor. Frank insistase ca ei să locuiască în Greenwich, Connecticut. Îşi dorea copilul aproape şi, în plus, asta dorea şi Katie. Aveau un apartament şi în New York, unde se afla sediul firmei Wilson-Donovan, dar locuiseră întotdeauna la Greenwich, la o oră de New York. Era aproape, Peter făcea acest drum zilnic cu trenul, împreună cu Frank. Şi lui îi plăcea la Greenwich, îndrăgea casa în care locuiau, era fericit împreună cu Katie. Se înţelegeau perfect, singurul motiv de neînţelegere rămânând acea problemă a moştenirii, dar şi asupra acestui punct încetaseră să se mai certe. Mai era ceva ce-l apăsa pe Peter: faptul că Frank fusese acela care le cumpărase prima locuinţă. Peter a încercat să se opună, dar n-a îndrăznit să o supere pe Katie, care a câştigat. Ea îşi dorea o casă mare, casă pe care Peter nu şi-ar fi permis să o cumpere. Dar Donovanii au rezolvat problema într-un mod elegant, Frank numind casa minunată în stil Tudor, care lui Peter i se părea un castel, un „dar de nuntă”. Era destul de mare pentru o familie cu trei, patru copii, cu o verandă superbă, o sufragerie, o cameră de zi, cinci dormitoare şi o bucătărie impresionantă. Complet diferită de vechea căsuţă pe care o moştenise sora lui şi Peter trebuia să admită cu umilinţă că îi plăcea. La încercarea lui Frank de a le angaja pe cineva pentru menaj, Peter s-a opus şi de data asta a avut câştig de cauză; i-a ameninţat că va găti el dacă va trebui, dar nu va accepta şi asta de la Frank. Katie a învăţat să gătească şi a făcut-o, chiar dacă pentru puţin timp; înainte de Crăciun s-a îmbolnăvit atât de tare, încât Peter a trebuit să se ocupe de gătit şi curăţenie. Nu l-a deranjat deloc, era înnebunit după copilul lor. Era ca o transformare mistică, un fel de consolare pentru pierderea tatălui său, pierdere care-l durea încă mai mult decât o spusese vreodată. Aşa au început optsprezece ani de fericire. În primii patru ani au avut trei băieţi, după care Katie a început să se implice din ce în ce mai mult în acţiuni sociale: comitete de caritate, asociaţii de părinţi. Îi plăceau toate astea. Băieţii aveau o mulţime de preocupări: fotbal, base-ball, înot. De curând, Katie se hotărâse să candideze pentru conducerea Comitetului Şcolii din Greenwich. Era foarte implicată în viaţa comunităţii, în probleme de ecologie şi într-o serie întreagă de chestiuni în care Peter ar fi putut fi interesat, dar nu era. Îi plăcea să spună că problemele globale erau specialitatea lui Katie, care se ocupa de ele pentru amândoi. El încerca să facă faţă la slujbă. Până şi aici era implicată Katie. Îşi pierduse mama la trei ani şi crescuse avându-l pe Frank permanent alături. Cu vremea, Katie învăţase totul despre munca lui, iar căsătoria ei n-a schimbat nimic. Se întâmpla ca ea să afle înaintea lui Peter despre probleme ale companiei, lucru care-l uimea întotdeauna. Peter a făcut eforturi pentru a se obişnui cu prezenţa lui Frank în viaţa lor. Legăturile lui cu Katie erau mai puternice decât se aşteptase, era însă un om drept şi ştia întotdeauna unde să se oprească. Cel puţin aşa credea Peter înainte ca Frank să se amestece în educaţia fiului lor. În acest caz, Peter a pus piciorul în prag şi l-a ţinut acasă până la liceu. Erau şi momente când Frank rămânea neclintit pe poziţie, iar supărarea lui Peter creştea ori de câte ori Katie îşi sprijinea tatăl, deşi de obicei încerca s-o facă cu diplomaţie. În ciuda acestor eforturi, legătura dintre Katie şi tatăl ei rămânea la fel de puternică şi se aliau mult mai des decât ar fi dorit Peter. Era singurul lucru de care se plângea în menajul lui, altminteri fericit. Dar avusese atâtea bucurii, încât nu credea că are dreptul să se plângă de rarele divergenţe dintre el şi Frank. Examinându-şi viaţa, constata că aceste bucurii atârnă mai mult decât necazurile. Singura durere adevărată fusese provocată de pierderea surorii lui, moartă de cancer la douăzeci şi nouă de ani. Exact ca mama lor, numai că Muriel era mult mai tânără. Şi tot ca mama lor, nu-şi putuse permite un tratament adecvat. Din prea multă mândrie, ea şi bărbatul ei nu au apelat la el până în pragul morţii. Cu inima zdrobită, Peter a reuşit să ajungă în Wisconsin câteva zile înainte de moartea lui Muriel. În mai puţin de un an, Jack a vândut ferma, s-a recăsătorit şi s-a mutat în Montana. Ani de zile, Peter n-a ştiut unde s-a dus şi ce s-a întâmplat cu copiii surorii sale. Iar când, într-un târziu, la ani după moartea lui Muriel, a primit veşti de la Jack, Katie l-a convins că s-a scurs prea mult timp pentru ca relaţia să poată fi reluată. Peter i-a trimis lui Jack banii de care avea nevoie, dar n-a ajuns niciodată în Montana pentru a-şi vedea nepoţii. Ştia că, dacă ar face-o la un moment dat, ar fi un necunoscut pentru ei. Aveau o altă mamă, o nouă familie, iar Jack îl căutase numai pentru că avusese nevoie de bani. Nu ţinea la fratele primei lui soţii, ca şi Peter, de altminteri, deşi acestuia i-ar fi plăcut să-şi vadă nepoţii şi nepoatele. Era însă prea ocupat pentru a-şi face timp să-i viziteze şi, într-un fel, ei făceau parte din altă lume şi era mai uşor să urmeze recomandările lui Katie de a lăsa lucrurile în voia lor, cu toate că se simţea vinovat ori de câte ori se gândea la ei. Peter avea acum propria-i viaţă, o familie la care să se gândească, copii de care să aibă grijă, pentru care să lupte. Şi se luptase într-adevăr când, acum patru ani, Mike, fiul lor cel mare, a trebuit să meargă la liceu. Tradiţia familiei Donovan dicta în favoarea liceului din Andover, în timp ce Peter nu era de acord ca fiul său să plece de acasă înainte de universitate. De data asta Frank a câştigat. Votul decisiv a fost cel al lui Mike, convins dinainte de mama şi bunicul său că, pentru a ajunge la o universitate de prestigiu, iar mai apoi pentru a obţine o slujbă bună, trebuie să studieze la Andover. Lui Peter, argumentul i se părea ridicol: el însuşi studiase la Universitatea Michigan, învăţând noaptea în ultimul an, la Chicago, şi nici măcar nu auzise de Andover când era în Wisconsin. — Şi m-am descurcat bine, a spus zâmbind. Conducea una din cele mai mari companii din ţară. Nu era pregătit pentru ceea ce avea să-i spună Mike. — Da, dar te-ai însurat bine, tată. E o diferenţă. A fost cea mai puternică lovitură pe care ar fi putut-o primi şi Mike i-a citit în ochi cât de tare îl lovise, pentru că imediat încercă să îndulcească lucrurile: în douăzeci de ani, vremurile se schimbaseră. Asta a vrut să spună. Amândoi ştiau însă adevărul. Şi Mike s-a dus la Andover, apoi la Princeton, ca bunicul său. Acum şi Paul era la Andover şi numai mezinul, Patrick, se gândea să rămână acasă sau să meargă la Exeter, numai pentru a face altfel decât fraţii săi. Mai avea un an să se gândească, şi vorbea despre internat în California. Peter ar fi vrut să schimbe ceva, dar ştia că nu poate. A pleca de acasă pentru a urma liceul era în tradiţia familiei Donovan. Chiar Katie, în ciuda apropierii de tatăl său, plecase la Miss Porter’s. Peter şi-ar fi vrut copiii acasă, însă a nu-i vedea câteva luni pe an i s-a părut un mic compromis faţă de avantajul unei educaţii de elită. Argumentul era indiscutabil, în plus băieţii aveau să-şi facă acolo prieteni pentru toată viaţa, insista Frank. Peter a cedat şi se simţea foarte singur când băieţii plecau în fiecare an la internat. Nu-i avea decât pe ei şi pe Katie. Fără să o recunoască, le simţea încă lipsa lui Muriel şi a părinţilor. Viaţa lui a avut un curs excepţional. Era un om important, cu o carieră strălucită. Când şi-a putut permite să o cumpere el însuşi, s-au mutat într-o casă mai mare în Greenwich. Nu se mai punea problema să accepte casa de la Frank. Era o casă superbă, cu un domeniu de şase acri şi, deşi se simţea legat de New York, ştia cât era de important pentru Katie să locuiască la Greenwich, unde trăise toată viaţa, unde-şi avea prietenii, unde copiii ei făcuseră şcoala, alături de tatăl ei. Îi plăcea să trăiască alături de el. Încă mai avea grijă de casa lui, mergeau acolo în weekend pentru a discuta afaceri, probleme de familie sau pentru un meci de tenis. Katie îl vizita tot timpul. Mergeau vara la Martha’s Vineyard pentru a fi cu el. Avea aici o proprietate de vis, faţă de care ferma familiei Haskell era prea modestă, iar Peter a trebuit să fie de acord cu Katie că e un loc minunat pentru copii şi că îi place. Vineyard a însemnat mult pentru el şi, de îndată ce şi-a permis să-şi cumpere o casă acolo, i-a impus lui Katie să se mute din cabana pe care le-o pusese Frank la dispoziţie pe proprietatea lui. Băieţii s-au bucurat când le-a construit o cabană numai pentru ei şi pentru prietenii lor. Mulţi ani, Kate şi Peter au fost înconjuraţi de copii, mai ales la vie. Întotdeauna păreau să fie invitaţi în casa lor pe puţin jumătate de duzină. Viaţa lor era confortabilă, în ciuda compromisurilor pe care le-a făcut uneori în legătură cu chestiuni domestice ca, de exemplu, unde şi cum să locuiască sau trimiterea băieţilor la internat; nu renunţase însă niciodată la principii şi-şi păstrase integritatea, mai ales că în afaceri avea mână liberă. Peter pusese în practică câteva idei strălucite care au făcut ca firma să prospere mai mult decât Frank îndrăznise vreodată să spere. Sugestiile lui Peter s-au dovedit inestimabile, deciziile lui erau îndrăzneţe, dar sigure. Frank ştiuse ce face când îl angajase şi mai apoi, când îl făcuse preşedinte la Wilson-Donovan, la treizeci şi şapte de ani. S-a dovedit un bun manager încă de la început. Trecuseră şapte ani de atunci, patru dintre ei petrecuţi cu cercetările pentru Vicotec. Era ideea lui Peter, ca şi linia ştiinţifică de cercetare pentru Vicotec, şi l-a convins pe Frank să-l susţină. A fost o investiţie fabuloasă, care, amândoi erau de acord, avea să merite. Pentru Peter însemna ceva mai mult. Era visul vieţii sale, de om călit în lumea rapace, egoistă a afacerilor: să-i ajute pe oameni. Dacă nu pentru altceva, în memoria mamei şi a surorii sale, Peter dorea ca Vicotec să ia fiinţă cât de curând posibil. Cu un asemenea medicament, viaţa lor ar fi putut fi prelungită, dacă nu salvată. Şi acum dorea să-i salveze pe cei ameninţaţi de cancer, pe fermierii şi ţăranii izolaţi din cauza sărăciei. Se gândea la toate acestea în taxi, la întâlnirile pe care le avusese în Europa timp de o săptămână. Era deja mulţumit cu stadiul actual al lui Vicotec. În goana maşinii spre Paris, îi părea rău că Katie, ca de obicei, nu îl însoţeşte. Era oraşul lui preferat. Întotdeauna îi tăia respiraţia. Parisul avea ceva ce făcea ca inima să-i bată nebuneşte. Venise pentru prima oară aici acum cincisprezece ani, cu afaceri, şi avusese senzaţia că în clipa aceea s-a născut. Ajunsese la Paris de unul singur – era o sărbătoare naţională, şi încă îşi mai amintea drumul cu maşina pe Champs-Elysees, spre Arcul de Triumf, cu steagul Franţei fâlfâind în vânt. Oprise maşina, coborâse şi constatase jenat că plângea. Katie îl tachina spunându-i că probabil fusese francez într-o viaţă anterioară, din moment ce iubea atât de mult Parisul. Oraşul însemna enorm pentru el, deşi nu prea ştia de ce. Îi dădea o impresie de incredibilă frumuseţe şi forţă. Se simţise întotdeauna excelent aici. Şi nici de data asta nu va fi altfel. Cu toată morga lui Paul-Louis Suchard, ştia că întâlnirea lor de a doua zi nu va fi altceva decât un prilej de bucurie. Peter privea locurile familiare din taxiul care se strecura prin traficul amiezii, Invalides şi Opera, apoi Piaţa Vendôme, unde se simţea ca acasă. În mijlocul pieţei trona statuia lui Napoleon; privind-o printre gene, îţi puteai lesne imagina trecând trăsuri cu armoarii ce purtau nobili francezi cu pantaloni bufanţi de satin. Absurditatea tabloului l-a făcut pe Peter să zâmbească atunci când, la „Ritz”, portarul s-a grăbit să-i deschidă portiera. L-a recunoscut, aşa cum părea să-i recunoască pe toţi clienţii hotelului, şi a chemat un băiat să ia singurul bagaj, în timp ce Peter plătea taxiul. Faţada hotelului era în mod surprinzător modestă, numai cu o mică arcadă, cu nimic mai impresionantă decât cele ale puzderiei de magazine din jur – Chaumet şi Boucheron cu porţelanurile scânteietoare, Chanel – în colţul scuarului, în spatele căruia se ascundea JAR’s (de la iniţialele fondatorului, Joel A. Rosenthal), cu cele mai scumpe bijuterii. Şi bineînţeles, unic în lume după părerea lui Peter, hotelul Ritz. Decadent şi luxos, oferea clienţilor săi confort nelimitat şi rafinament. Avusese întotdeauna un sentiment de vinovăţie fiindcă stătea aici în călătoriile sale de afaceri, dar îi plăcea prea mult pentru a putea locui altundeva. Era una din puţinele fantezii dintr-o viaţă altminteri condusă de raţiune. Peter aprecia subtilitatea, eleganţa, decoraţia rafinată a camerelor, frumuseţea somptuoasă a brocarturilor ce tapetau pereţii, minunatul şemineu. Din momentul în care a păşit dincolo de uşa turnantă, s-a simţit cuprins de emoţie. Hotelul Ritz nu-l dezamăgise şi nu-l înşelase niciodată. Ca o femeie frumoasă pe care o vezi din când în când, îl aştepta de fiecare dată cu braţele deschise, coafată şi cu machiajul perfect, mai frumoasă decât la precedenta întâlnire. Peter iubea hotelul cum iubea Parisul. Era parte din farmecul lui. În hol îl salută voios o funcţionară, după care se grăbi să urce cele două trepte spre recepţie. Îl amuza chiar şi să aştepte pentru a semna în registru, să privească oamenii. La stânga sa se afla un sud-american atrăgător, mai în vârstă, cu o tânără răpitoare alături, îmbrăcată într-o rochie roşie. Îşi vorbeau în şoaptă, în spaniolă. Avea părul coafat şi unghiile vopsite impecabil, iar pe mâna stângă purta un diamant enorm. L-a privit şi i-a zâmbit. Era extrem de atrăgător şi nimic din ţinuta lui nu-i putea sugera femeii de alături că crescuse la ţară. Părea a fi exact ceea ce era: un om bogat şi puternic aparţinând elitei celor ce conduc imperii. Totul la el sugera putere şi importanţă, dar mai era ceva, o bunătate şi o tinereţe care te cucereau. Iar dacă cineva l-ar fi privit mai atent în ochi, ar mai fi observat încă ceva, ceva ascuns pentru cei mai mulţi dintre oameni. Era acolo o nobleţe, o bunătate şi un fel de compasiune mai rar întâlnite la un om cu putere. Dar nu asta vedea femeia în rochie roşie. Ea văzuse cravata Hermes, mâinile puternice şi curate, servieta, pantofii englezeşti, costumul bine croit, şi a trebuit să facă un efort ca să-şi întoarcă privirile spre propriul companion. În dreapta lui se găseau trei bătrâni japonezi, bine îmbrăcaţi, în costume închise, care fumau şi discutau discret. Îi aştepta un bărbat mai tânăr şi una din recepţionere le vorbea în japoneză; întorcând privirea de la ei în timp ce-şi aştepta rândul, văzu agitaţie la intrare şi observă intrând prin uşa turnantă patru bărbaţi puternici, cu pielea de culoare închisă, urmaţi de încă doi la fel, apoi pătrunseră vijelios trei femei extrem de atrăgătoare, îmbrăcate de casa Dior în culori vii. Purtau haine la fel, dar de culori diferite, ele însele arătând foarte diferit. Asemeni femeii spaniole de lângă el, aveau o înfăţişare impecabilă. Toate purtau diamante la urechi şi la gât şi, împreună, făceau o impresie puternică. Cele şase gărzi de corp le înconjurară imediat, laolaltă cu un arab în vârstă, foarte distins, intrat pe uşă imediat după ele. — Regele Khaled… auzi pe cineva de lângă el murmurând, sau poate fratele său… cu cele trei soţii… rămân aici o lună… au ocupat toate camerele cu vedere la parc de la etajul al patrulea… Era regele unei mici ţări arabe; străbătu holul însoţit de opt gărzi de corp şi de o mulţime de oameni care păreau să facă parte din suită, acompaniat de o recepţioneră şi de privirile tuturor celor prezenţi. Nimeni nu mai avea ochi pentru Catherine Deneuve, care se grăbea spre restaurant, uitaseră şi de Clint Eastwood, care locuia în hotel pe timpul filmărilor pe care le făcea undeva pe lângă Paris. Erau nume obişnuite la „Ritz”, iar Peter se întrebă dacă va fi vreodată suficient de blazat pentru a le ignora. Acum, privind la toate acestea, îl amuza faptul că nu se putea uita în altă parte, prefăcându-se plictisit; asemeni unora dintre obişnuiţii hotelului, nu putea să nu se zgâiască la regele arab şi la stolul lui de neveste încântătoare. Femeile vorbeau şi râdeau discret, apărate de bodyguarzii la pândă. Le înconjuraseră ca un zid de statui, iar regele se plimba cu paşi mici, de vorbă cu un alt bărbat; Peter tresări auzind o voce imediat în spatele lui. — Bună ziua, domnule Haskell. Bine aţi venit. Ne bucurăm să vă revedem. — Şi eu mă bucur să vă revăd. Peter se întoarse şi îi zâmbi tinerei recepţionere. I se dăduse o cameră la etajul al treilea. După părerea lui, la „Ritz” nu erau camere proaste. Ar fi fost fericit cu oricare. — Păreţi la fel de solicitată ca de obicei. Se gândea la rege şi la mica armată de bodyguarzi, dar hotelul nu ducea niciodată lipsă de asemenea clienţi. — Comme d’habitude… ca de obicei… Tânăra zâmbi în timp ce luă formularul completat de Peter. Acum am să vă arăt camera. Îi dădu numărul camerei unui boy, făcându-i semn lui Peter să-l urmeze de-a lungul holului. Trecură pe lângă bar şi restaurant, pline cu clienţi bine îmbrăcaţi ce mâncau sau beau discutând afaceri sau făcând planuri. În trecere, reuşi să arunce o privire spre Catherine Deneuve, frumoasă încă, râzând în timp ce stătea de vorbă cu un prieten. Îi plăcea acest aspect al hotelului; oamenii, înfăţişarea lor îl interesau. De-a lungul coridorului spre ascensor, pereţii erau tapetaţi cu vitrine pline cu cele mai scumpe mărfuri din Paris. La jumătatea lui văzu o brăţară de aur care ar fi putut să-i placă lui Katie şi îşi notă în minte să se întoarcă să o cumpere. Era obiceiul lui. Întotdeauna îi aducea ceva, drept consolare pentru a nu fi venit cu el, obişnuinţă din anii când era ori însărcinată, ori prea ocupată cu copiii încă mici. Acum chiar nu-şi dorea să călătorească, iar Peter o ştia. Prefera întâlnirile cu comitetele în care era membră sau cu prietenii. Ar fi putut să vină acum că băieţii mai mari erau plecaţi de acasă, găsea însă întotdeauna câte o scuză, şi Peter nu mai insista. Pur şi simplu nu voia să vină. Încă le cumpăra cadouri, şi ei şi băieţilor, când ştia că îl aşteaptă acasă. Când au ajuns la ascensor, regele arab nu se mai vedea, urcase cu suita să-şi ocupe duzina de apartamente. Erau obişnuiţi ai hotelului, nevestele lui îşi petreceau la Paris lunile mai şi iunie, rămâneau uneori şi pentru colecţiile de modă din iulie. Se întorceau iarna pentru acelaşi motiv. — E cald anul acesta, îi spuse Peter băiatului în timp ce aşteptau ascensorul. Vremea era superbă, liniştită şi caldă, îţi venea să zaci pe iarbă sub un copac, să te uiţi la cer şi la nori. Nu era o zi pentru afaceri, dar Peter avea de gând să-l sune pe Suchard pentru a încerca să devanseze întâlnirea de a doua zi. — Toată săptămâna a fost cald, îi răspunse acesta prietenos. Toată lumea era bine dispusă datorită vremii frumoase şi, datorită aerului condiţionat din fiecare cameră, nimeni nu se plângea de căldură. Zâmbiră amândoi când îi depăşi o americancă ce trăgea după ea trei terieri ciufuliţi. Deodată, ca şi când aerul s-ar fi electrizat, Peter a simţit că ceva se petrece în spatele lui. Se uită la femeia cu câinii, dar şi ea părea intrigată. Crezu că au reapărut arabii cu bodyguarzii lor sau poate vreo stea de cinema. Se întoarse să vadă ce se întâmplase şi văzu un grup de oameni în costume închise şi cu căşti îndreptându-se spre el. Erau patru şi nu lăsau să se vadă nimic în spatele lor. Îţi dădeai seama uşor că erau bodyguarzi după căşti şi walkie-talkies. Dacă ar fi fost mai frig, ar fi purtat cu siguranţă impermeabile. Se îndreptară spre Peter şi lăsară să se vadă cei câţiva oameni din spatele lor: în costume uşoare, păreau să fie americani, unul dintre ei ceva mai înalt şi mai blond decât ceilalţi. Arăta ca un star şi prezenţa lui magnetiza asistenţa. Ceilalţi trei îi sorbeau fiecare, cuvânt, manifestau un zel deosebit şi mult interes, râdeau la spusele lui. Intrigat, Peter îl privi lung, sigur că îl ştia de undeva şi până la urmă îşi aminti. Era senatorul de Virginia, Anderson Thatcher, o persoană controversată şi în plină ascensiune. La patruzeci şi opt de ani, implicat nu o dată în scandaluri din care ieşise basma curată, cunoscuse de asemenea tragedia. Cu şase ani înainte, fratele său – candidat la preşedinţie – fusese ucis în campania electorală. Ar fi câştigat cu certitudine; şi despre asasinarea lui se făcuseră tot felul de supoziţii, plus două filme proaste. S-a acceptat ideea asasinului dement. În anii care au urmat, Anderson Thatcher a câştigat un serios capital politic şi acum era considerat un serios pretendent pentru viitoarele alegeri prezidenţiale. Nu-şi anunţase candidatura, dar lumea politică o aştepta în curând. În ultimii ani, Peter îl urmărise cu interes. În ciuda unor amănunte mai puţin plăcute pe care le auzise, îl considera un candidat interesant la următorul mandat prezidenţial. Privindu-l acum, înconjurat de oficiali şi bodyguarzi, îşi dădea seama că avea ceea ce se numeşte charisma. A doua tragedie fusese moartea de cancer a băiatului lui de doi ani. Peter nu ştia mare lucru, îşi amintea doar nişte fotografii mişcătoare din Time, de la moartea copilului. Una în special, cu soţia lui arătând răvăşită, surprinzător de singură la ieşirea din cimitir, în timp ce Thatcher îşi conducea de braţ propria mamă. Durerea de pe faţa tinerei mame îl făcuse să se înfioare. Toată lumea i-a compătimit atunci şi acum îl privea intrigat pe senatorul adâncit în discuţie cu suita. Un moment mai târziu, în timp ce ascensorul întârzia, grupul s-a mişcat, lăsându-l pe Peter să vadă încă o persoană în spatele lor. Abia a întrezărit-o – femeia din fotografie. Cu ochii plecaţi, dădea impresia unei incredibile delicateţe, părea foarte mică şi fragilă şi gata să se desprindă de la pământ. Era imaginea feminităţii, cu cei mai mari ochi care se văzuseră vreodată, cu ceva fascinant în toată persoana ei. Purta un costum Chanel albastru ca cerul şi, mergând în spatele bărbaţilor, părea foarte distinsă şi foarte distrată. Nimeni, nici măcar bodyguarzii nu păreau s-o bage în seamă, aşa cum stătea în spatele lor, aşteptând ascensorul. Deodată ridică ochii şi întâlni privirea lui Peter. Erau cei mai trişti ochi pe care-i văzuse vreodată, cu toate că ea însăşi nu avea nimic patetic. Era pur şi simplu cu gândul în altă parte şi, când scoase din poşetă o pereche de ochelari întunecaţi, el îi observă mâinile, delicate, fragile. Nimeni nu i-a vorbit până la sosirea ascensorului, când toţi au intrat înaintea ei şi ea i-a urmat. Părea de o izbitoare demnitate, o lady din cap până-n picioare, retrasă într-o lume a ei. Interesul sau dezinteresul celor din jur faţă de ea părea s-o lase rece. Peter ştia multe despre ea: văzuse numeroase fotografii din momente mai fericite ale vieţii ei, când se căsătorise, şi chiar dinainte, împreună cu tatăl ei. Era soţia lui Andy Thatcher, Olivia Douglas Thatcher. Ca şi Thatcher, se trăgea dintr-o importantă familie de oameni politici. Tatăl ei era respectatul guvernator al statului Massachusetts, fratele ei – reprezentantul Boston-ului în Congres. Peter socoti că ar avea cam treizeci şi patru de ani. Făcea parte din acele persoane aflate mereu în atenţia presei, deşi nu prea oferea subiecte. Interviuri cu el văzuse Peter destule, nu însă şi cu Olivia Thatcher. Se păstra cu totul în umbră, şi acum, intrând în ascensor în urma ei, se simţea fermecat. Stătea cu spatele la el, dar era atât de aproape, încât, fără nici cel mai mic efort, ar fi putut să o îmbrăţişeze. Uitându-se în jos, la părul ei negru minunat, ideea îl făcu aproape să suspine. Ca şi când i-ar fi înţeles gândul, se întoarse brusc spre el şi timpul se opri când privirile li se întâlniră pentru a doua oară. Fu izbit din nou de tristeţea din ochii ei. Părea că încearcă, fără cuvinte, să-i spună ceva. Nu văzuse niciodată ochi atât de expresivi şi se întrebă dacă nu cumva se înşală crezând că citeşte în ei mai mult decât există. Aproape la fel de brusc întoarse capul şi nu-l mai privi până când el părăsi ascensorul, oarecum impresionat. Băiatul îi adusese deja bagajul, îngrijitoarea verificase camera pentru a constata că totul e în ordine şi, privind în jur, Peter simţi din nou că a ajuns în cer. Brocartul de pe pereţi avea culoarea caldă a piersicii, mobila era stil, marmura şemineului de culoarea caisei, asortându-se cu perdeaua şi cuverturile de pe pat. Camera de baie placată în marmură avea tot ce-şi putea dori. Era ca un vis împlinit; se cufundă în scaunul confortabil privind la grădina întreţinută impecabil. Era perfect. Îi dădu bacşiş îngrijitoarei, după care se plimbă încet prin cameră, apoi ieşi în balcon admirând florile şi gândindu-se la Olivia Thatcher. Îl obseda imaginea ei, ochii ei, se gândea la acele fotografii; nu văzuse niciodată ceva atât de pregnant ca acel ceva din ochii ei, acel ceva atât de dureros şi atât de puternic. Părea să-i vorbească, lui sau oricui i-ar fi întâlnit ochii. În felul ei, era de departe mai puternică şi mai fascinantă decât soţul ei. Iar Peter nu-şi putu reţine gândul că nu părea genul care să se implice în politică. După câte ştia, nici n-o făcuse şi n-o făcea nici măcar acum, când soţul ei era atât de aproape de intrarea în cursa electorală. Se întreba dacă într-adevăr există secrete dincolo de ceea ce era afişat sau totul se petrecea numai în imaginaţia lui? Probabil că nu era tristă deloc, ci doar tăcută. Nu vorbise cu nimeni în definitiv. Dar de ce îl privise aşa? Ce gândise oare? Când, cinci minute mai târziu, după ce se spălase pe faţă şi pe mâini, îi telefonă lui Suchard, îl mai preocupau încă toate acestea. Nu mai putea aştepta, trebuia să-l vadă imediat, dar era duminică şi Suchard nu părea prea entuziasmat de ideea unei întâlniri neprevăzute, deşi acceptă să-l vadă o oră mai târziu. Peter se plimbă nerăbdător prin cameră, încercă să-i telefoneze lui Kate, dar, ca de obicei, nu era acasă. Era nouă dimineaţa în America şi probabil ieşise cu treabă sau era în vizită la prietene. Kate era foarte rar acasă după ora nouă şi niciodată înainte de cinci şi jumătate. Era din ce în ce mai ocupată, deşi cu numai un copil acasă, şi uneori se întorcea chiar mai târziu. Când în sfârşit ieşi din cameră, Peter era foarte nerăbdător să-l vadă pe Suchard. Era momentul mult aşteptat, ultimul aviz pentru Vicotec. Ştia că nu e decât o formalitate, dar era importantă pentru a convinge FDA să-l treacă printre priorităţi. Iar Suchard era cel mai autorizat şi cel mai respectat dintre şefii echipelor de cercetare. Binecuvântarea lui era vitală pentru Vicotec. De data asta ascensorul veni repede şi Peter păşi înăuntru. Purta acelaşi costum, îşi pusese doar o cămaşă albastră cu manşete şi guler apretate şi arăta proaspăt şi curat; în colţul din faţa lui era o siluetă fragilă, o femeie în ţinută sport, cu un tricou negru şi ochelari de soare. Purta părul pe spate, pantofi sport; În ciuda ochelarilor negri, o recunoscu pe Olivia Thatcher. O ştia de ani de zile din presă şi acum o vedea de două ori la interval de o oră; de data aceasta arăta complet diferit. Părea mai subţire şi mai tânără decât în costumul Chanel şi pentru o clipă îşi scoase ochelarii şi se uită la el. Era sigur că şi ea l-a recunoscut; nu-şi vorbiră însă şi Peter încercă să nu se mai uite la ea. Ceva mai puternic decât el îl atrăgea însă. Nu-şi dădea seama ce. Desigur, ochii, dar şi ceva mai mult decât atât. Era ceva în felul cum arăta, cum se mişca, era legenda care circula pe seama ei. Părea foarte mândră, foarte sigură pe ea, foarte liniştită şi extrem de interiorizată. Privind-o, îţi venea să te duci la ea şi să-i pui o mie de întrebări stupide. Exact ca reporterii. De ce sunteţi atât de sigură de dumneavoastră? Atât de distrată?… Şi, cu toate acestea, păreţi tristă. Sunteţi tristă, doamnă Thatcher? Ce-aţi simţit când va murit băieţelul? Sunteţi deprimată acum? întrebările pe care toţi reporterii i le puneau şi la care nu răspundea niciodată. Şi iată că acum, privind-o, ar fi vrut şi el să ştie toate aceste lucruri, să şi-o apropie, să ştie ce simte, să ştie de ce ochii ei îi căutau pe-ai lui ca două mâini care cer ajutor, să ştie dacă era nebun citind în ea toate aceste lucruri. Ar fi vrut să afle cine e, dar ştia că nu va reuşi niciodată. Erau meniţi să fie străini, să nu-şi vorbească nicicând. Simpla ei apropiere îi tăia respiraţia. Îi simţea parfumul, vedea lumina strălucindu-i în păr, îi simţea moliciunea pielii şi nu-şi mai putea desprinde privirile când, din fericire, ajunseră la parter şi uşa se deschise. Păşi în hol fără să spună niciun cuvânt bodyguardului care o aştepta şi care o urmă. Avea o viaţă atât de ciudată, gândi Peter urmărind-o cu privirea, atras ca de un magnet; trebui să-şi aducă aminte că are treburi de rezolvat şi că nu are timp pentru fantezii copilăreşti. Îi era clar acum de ce se crease o legendă în jurul ei – avea într-adevăr ceva magic. Era în primul rând un mister. Era genul de om pe care nu ajungi să-l cunoşti niciodată, cu toate că ţi-ai dori. Se întreba, în vreme ce portarul îi opri un taxi, dacă cineva o cunoştea cu adevărat. Din taxi o văzu dând colţul, părăsind Place Vendôme, grăbind pasul pe rue de la Paix, cu capul în jos, cu ochelarii fumurii, cu bodyguardul în spatele ei şi, fără să vrea, Peter se întrebă unde s-o fi ducând. Se strădui să-şi ia ochii şi mintea de la ea şi, în goana taxiului, privi străzile pariziene alergând în urma lui.  

I Zgomotul unei vechi mașini de scris se auzea sacadat în liniștea camerei, un nor de fum albastru atârna deasupra colțului unde lucra Scott Robinson. Ochelarii ridicați pe cap, cafeaua în cești mari rătăcea periculos pe marginea biroului, scrumierele erau pline, fața lui intensă, cu ochi albaștri care se uitau cruciș era concentrată la ceea ce lucra. Mai repede, mai repede! Aruncă o privire fugară, peste umăr, spre ceasul care ticăia neobosit în spatele lui. Bătea la mașină ca și cum, de undeva, din apropiere, îl pândeau niște demoni. Părul lui castaniu, care încărunțea, arăta ca și cum dormise și se sculase de mai multe ori, dar nu-și amintise niciodată să-l pieptene. Fața era proaspăt bărbierită și blândă, liniile puternice și, cu toate astea, ceva îl făcea plăcut. Nu era un bărbat pe care să-l poți categorisi limpede ca fiind frumos, dar părea puternic, atrăgător, merita să-l privești mai atent, un bărbat cu care oricui i-ar fi plăcut să-și petreacă timpul. Însă nu acum, nu în vreme ce ofta, uitându-se din nou la ceas și-și forța cu îndărătnicie degetele să bată la mașină și mai repede. Apoi, într-un târziu, se așternu liniștea. Făcu un semn cu pixul, apoi se aplecă și adună teancuri întregi din ceea ce lucrase în ultimele șapte ore, de la ora cinci dimineața. Era aproape unu, acum... Se apropia ora la care să intre în emisie... Străbătu camera, deschise larg ușa, trecu în fugă prin biroul secretarei sale, ca un alergător olimpic, își continuă drumul de-a lungul coridorului cât de repede putu, precipitându-se printre oameni, evitând coliziunile, ignorând privirile surprinse sau saluturile prietenești, în vreme ce izbea în ușile care se deschideau doar puțin și el flutura o mână în interior, înhățând un teanc de noi modificări făcute scenariilor sale. Era o procedură obișnuită. Se întâmpla o dată, de două ori, ba chiar și de trei - patru ori pe lună, când Scott hotăra că nu-i plăcea felul în care se desfășura serialul. Drept inițiatorul celui mai reușit serial de televiziune care se transmitea în timpul zilei, de câte ori era îngrijorat în privința episodului, se oprea, scria unu - două fragmente, schimba totul pe dos și abia apoi era și el mulțumit. Agentul lui îl numea „cea mai nevrotică mamă a televiziunii”, însă știa foarte bine că era cel mai bun. Scott Robinson avea un instinct care nu dădea niciodată greș, știa exact ce-i trebuie emisiunii ca să continue. Nu greșise niciodată. Cel puțin, până în prezent. „Life goes on” (Viața merge înainte) era încă cel mai iubit serial al televiziunii americane și era copilul lui Scott Robinson. Îl concepuse ca să aibă din ce trăi, pe vremea în care murea de foame la New York, cu ani în urmă, când nu era decât un tânăr dramaturg. La început, i se păruse o simplă joacă cu ideea generală a serialului, apoi, scrise primul scenariu, între două piese, în New York. Începuse prin a scrie, piese de înaltă clasă, care să se joace pe Broadway. Pe atunci, era un purist. Teatrul mai presus de orice! Numai că, se și căsătorise, locuia în Soho în New York și nu avea nici ce mânca. Soția lui, Alicia, era dansatoare în spectacolele de pe Broadway, dar la acel moment nu mai lucra nici ea, întrucât era însărcinată cu primul lor copil. Mai întâi o luase în glumă, spunând că ar fi o „ironie” să se preteze să facă un serial, dacă asta s-ar dovedi a fi un fel de pauză mare pe care și-o lua în desăvârșirea carierei lui. În vreme ce se lupta cu scenariul și biblia pentru un serial de lungă durată, n-a mai fost o glumă, ba, mai mult, a devenit o obsesie. Trebuia să-l facă... pentru Alicia... pentru copilul lor. Adevărul era, însă, că-i plăcea. Îl iubea, la fel ca și cei de la rețeaua de televiziune, care se dădeau în vânt după el. Copilul, Mike, și serialul, s-au născut aproape în același timp: unul, un băiețel voinic de trei kg și nouă sute de grame, cu ochi albaștri, mari, ca ai tatălui său, celălalt, o reprezentație de probă, în programul de vară, care a câștigat imediat popularitatea și care a stârnit un protest instantaneu când a dispărut de pe ecrane în septembrie. Peste două luni, „Viața merge înainte” se difuza din nou, iar Scott Robinson devenise acum realizatorul celui mai reușit serial de televiziune care a existat vreodată. Posibilitățile de alegere mai importante au venit abia mai târziu. A început prin a scrie el însuși primele episoade. Erau bune, dar îi înnebuneau pe actori și pe regizori. Pe atunci, cariera lui de dramaturg de piese pentru Broadway fusese cu totul dată uitării. Televiziunea devenise izvorul forței lui de viaţă. Până la urmă, i s-au oferit mai mulți bani ca să vândă ideea de bază pe care o avea asupra continuării serialului, să stea acasă să primească fondurile cuvenite din drepturile de autor și să se apuce din nou să scrie piese pentru Broadway. Numai că, la vremea aceea, ca și fiul său de șase luni, „Viața”, cum îi spunea el, era tot copilul său. Nu-l putea părăsi și cu atât mai puțin vinde. Trebuia să rămână cu el. Serialul era prea adevărat pentru el, prea plin de viaţă și-și punea tot sufletul în ceea ce spunea în serial. Vorbea despre necazurile vieții, dezamăgirile, durerile, furiile, triumfurile, provocările, încântarea, dragostea, simpla frumusețe. Spectatorul avea toată dragostea lui pentru viață, propria lui suferință în durere, propria lui încântare de a trăi. Dădea spectacolului speranță după disperare, raza de soare de după furtună. Tema centrală a povestirii precum și personajele principale erau decente. Erau și răi, desigur, dar oamenii îi devorau. Exista însă un tip de integritate fundamentală a serialului care-i făcea pe fanii săi de nezdruncinat în devotamentul lor pentru serial. Era, în fapt, o reflectare a esenței creatorului lui: plin de viaţă, încântat să trăiască, modest, încrezător, blând, naiv, inteligent, creativ. El iubea serialul aproape ca pe un copil de care era legat și pe care era hotărât să-l hrănească, să-l crească. Îl iubea aproape la fel de mult ca pe Mike și Alicia. În acele zile de la începutul serialului era mereu frământat, parcă întruna îmboldit, dorind în egală măsură să stea cu familia lui dar și să supravegheze îndeaproape serialul, să se asigure că era pe drumul cel bun și nu foloseau vreun scriitor sau regizor nepotrivit. Îi privea pe toți cu suspiciune și îi ținea sub un control strict. Ei nu înțelegeau nimic din serialul lui... copilul lui. Urmărea fiecare episod ca o cloșcă agitată, înnebunit de teama de a nu i se întâmpla ceva. Continuă să scrie episoade la întâmplare, când și când, să fie prezent cât mai mult timp la realizarea spectacolului și să chibițeze de pe margine. La sfârșitul primului an, nu mai puteai pretinde că Scott Robinson se va mai întoarce vreodată pe Broadway. Era prins ca-ntr-o capcană, atras, îndrăgostit nebunește de televiziune și de serialul lui. Nici nu mai încerca să găsească scuze când vorbea cu prietenii lui, dramaturgi de piese de clasă care se jucau pe Broadway. Admitea, în mod deschis, că-i plăcea ceea ce făcea. Nu se putea să nu ajungă undeva, îi explică el lui Alicia într-o noapte, târziu, după ce scrisese patru ore în șir, dezvoltând noi conflicte, imaginând noi personaje, noi idei filosofice pentru seria anotimpului următor. Nu-și putea abandona personajele, actorii, complexitatea conflictului, avalanșa de tragedii, traume, probleme. Îi plăcea. Episodul se transmitea în direct, de cinci ori pe săptămână, iar chiar și atunci când el n-avea nici un motiv să fie prezent la filmare, îl mânca, îl bea, îl iubea, îl respira, dormea cu el. Erau scenariști care mențineau desfășurarea zilnică a episodului, dar Scott îi urmărea întotdeauna. Știa el ce face. Toți cei implicați în serial erau de acord cu asta. Era bun. Era chiar mai bun decât bun. Era grozav. Avea un simț instinctiv a ceea ce mergea și ce nu, ce anume voia publicul, ce personaje iubea, pe care i-ar fi plăcut să le urască. Pe când se năștea cel de-al doilea fiu al său, Terry, doi ani mai târziu, „Viața merge înainte” primise deja două premii din partea criticii și un premiu „Emmy”. După premiul „Emmy” pe care l-a obținut serialul, rețeaua a sugerat transferul serialului în California. Din punct de vedere creativ, părea mai rațional, aranjamentele de producție ar fi mai ușor de făcut acolo, iar ei simțeau că de fapt, serialul „aparținea” Californiei. Scott a fost încântat de idee, mai puțin, însă, Alicia, soția sa. Se întorcea să lucreze, nu ca un simplu copil în corul de pe Broadway. După ce timp de doi ani și jumătate îl tot văzuse pe Scott obsedat de serialul lui, pentru ea era clar. În timp ce el scria zi și noapte despre incest, sarcina unei adolescente, aventuri amoroase extraconjugale de la periferia orașului, ea se întorsese la orele ei, în felul ei original, de disciplină, iar acum dorea să dea ore de balet la Juilliard. — Ce? se uită el fix la ea, uluit, într-o duminică dimineață la micul dejun. Totul mergea atât de bine pentru ei, el făcea bani cu nemiluita, copiii erau minunați și, după câte știa el, totul mergea perfect, până în acea dimineață. — Nu pot, Scott. Eu nu merg. Se uită spre el, cu ochii aceia mari, căprui, la fel de blânzi și de copilăroși ca atunci când o întâlnise, cu sacoșa în care avea echipamentul de antrenament de dans, în fața unui teatru, când avea douăzeci de ani. Era din partea de nord a New York-ului. Fusese întotdeauna modestă, blândă, nepretențioasă, un suflet cald, cu ochi expresivi, cu un simț al umorului timid, dar sincer. Râdeau mult în primele lor zile împreună, vorbeau până noaptea târziu în apartamentul lor jalnic pe care-l închiriaseră până la frumosul și foarte scumpul apartament de la ultimul etaj, pe care Scott tocmai li-l cumpărase în SoHo. Instalase și o bară de exerciții pentru ea, ca să-și continue încălzirea și exercițiile de balet, fără să fie nevoită să meargă la studio. Iată că acum, dintr-o dată, ea îi spunea că totul s-a sfârșit. — De ce? Ce vrei să spui, Alicia? Nu vrei să pleci din New York? El păru dezorientat când ochii ei se umplură de lacrimi și clătină din cap. O clipă se întoarse cu spatele la el, apoi se uită din nou în ochii lui, dar ceea ce văzu el în ei îi provoacă o durere ca de cuțit înfipt în inimă. Era furie, dezamăgire, sfidare și, brusc, pentru prima dată, văzu ceea ce trebuia să fi observat cu luni în urmă: se întrebă cu groază dacă-l mai iubea. — Ce este? Ce s-a întâmplat? Cum de i-a scăpat? se întrebă el. Cum de-a putut fi atât de prost? — Nu știu... m-am schimbat... Clătină din nou din cap, părul ei lung, negru fluturând în jurul ei ca aripile unui înger căzut. — Nu... nu e drept... amândoi am... Respiră adânc și încercă să-i explice. Îi datora măcar atât după cinci ani de căsătorie și cei doi copii pe care-i aveau. — Ne-am schimbat locurile, cred. Eu voiam să devin o mare vedetă pe Broadway, dansatoarea care reușește și devine o vedetă, iar tu nu voiai decât să scrii piese de calitate, „integre”, „cu miez”, „cu substrat”. Numai că, dintr-o dată ai început să scrii... ezită, zâmbind trist. Ai început să scrii ceva mai degrabă comercial, ceva care a devenit o obsesie pentru tine. În ultimii trei ani nu te-ai gândit decât la serial... se va căsători Sylvia cu Buck?... a încercat oare Eddie s-o omoare pe mama lui?... este Nick homosexual?... dar Margaret, e lesbiană?... își va părăsi Margaret bărbatul ca să plece cu o altă femeie?... al cui copil este Amelia, de fapt?... va fugi Joan de acasă?... și, dacă o va face, va începe iar să se drogheze? Brenda este un copil nelegitim? Se va căsători cu Chris?... Alicia se ridică și începu să meargă prin cameră, în timp ce înșira nume familiare. — Adevărul este că mă înnebunesc. Nu mai vreau să aud de ei! Vreau să mă întorc la ceva simplu, sănătos și normal; disciplina dansului, încântarea de a preda. Vreau o viață normală, liniștită, fără tot rahatul ăsta, care vrea să pară realitate. Ea-l privi nefericită, iar lui îi venea să plângă. În vreme ce se juca cu prietenii lui imaginari, pierdea oamenii pe care-i iubea și nici măcar nu-și dădea seama de asta. Cu toate acestea, nu-i putea promite că va renunța, că va vinde ideea centrală asupra continuării serialului și se va întoarce la piesele pentru care va trebui să se roage în genunchi să-i fie puse în scenă. Cum mai putea face asta acum? Mai ales că iubea serialul. Îl făcea să se simtă bun, fericit, realizat, puternic... iar acum Alicia pleca. Era o ironie. Serialul era un succes enorm, la fel și el, iar ea tânjea după zilele în care n-aveau ce mânca. — Îmi pare rău, încercă el să rămână calm și să stea de vorbă rațional cu ea. Știu că m-a acaparat acest serial în ultimii trei ani, dar am simțit că trebuie să controlez eu totul. Dacă l-aș lăsa din mână, dacă aș permite altcuiva să-l supravegheze, l-ar putea transforma în ceva ieftin, l-ar putea face asemănător acelor seriale ridicole banale, insipide, siropoase care-ți întorc mațele pe dos. Nu i-aș putea lăsa să facă așa ceva. Serialul chiar are integritate. Fie că recunoști sau nu, Alicia, de aceea oamenii îl apreciază. Asta nu înseamnă că o să fiu mereu în vârf. Cred că în California lucrurile vor fi foarte diferite... mai profesioniste... vor fi mai bine controlate. Voi putea să mă detașez de el mai des. În ultimul timp nu scria decât fragmente, ocazional. Însă ținea încă totul sub controlul lui. Leslie scutură numai din cap, a neîncredere. Îl cunoștea mai bine. La fel fusese și când scrisese primele lui piese. Lucra două luni în șir, fără pauză, abia de mânca, dormea ori se gândea la altceva. Asta însă nu durase decât două luni, iar pe atunci ea încă mai considera că este fermecător. Acum nu mai era. I se scârbise de tot, îi era silă de intensitatea, de obsesia, de mania lui pentru perfecțiune. Știa c-o iubește și pe ea și pe băieți, însă nu așa cum își dorise ea. Ea-și dorea un soț care să meargă la lucru la ora nouă, să vină acasă la ora șase, gata să stea de vorbă cu ea, să se joace cu copiii, s-o ajute să pregătească cina și s-o scoată la un film. Nu pe cineva care lucra toată noaptea și apoi o tulea din casă la zece dimineața epuizat, cu ochii sălbăticiți, cu un vraf de însemnări, dispoziții și schimbări făcute scenariilor, pe care să le dădea la repetat la ora zece și treizeci de minute. Era prea mult, prea epuizant, prea solicitant și, după trei ani, ei îi ajunsese până peste cap. Era saturată, dacă mai auzea încă o dată cuvintele „Viața merge înainte” sau numele personajelor pe care întruna le tot adăuga sau la care renunța, știa că va face o criză de isterie. — Alicia, acordă-i o șansă, iubito, te rog!... acordă-mi mie o șansă! O să fie nemaipomenit în Los Angeles. Ia gândește-te: s-a terminat cu zăpada, cu vremea rece, o să fie minunat și pentru băieți. Îi putem duce la plajă... ne putem pune un bazin la noi în curte... Putem merge la Disneyland... Ea însă dădea mereu din cap... îl cunoștea mult prea bine. — Nu. Eu pot să-i duc la Disneyland și la plajă. Tu vei lucra tot timpul, vei sta până dimineață ca să mai scoți pe cineva din serial, ori vei alerga să vezi repetițiile sau să fii prezent la înregistrări, fie că vei rescrie cu frenezie altceva. Când i-ai dus tu ultima dată pe băieți la grădina zoologică Bronx sau oriunde altundeva? — Bine... Bine... Deci, lucrez prea mult... sunt un tată groaznic... un ticălos, ori un soț dezrădăcinat, ori tot ce vrei tu mai rău, dar, pentru numele lui Dumnezeu, Alicia, ani de zile am murit de foame. Acum, iată, poți avea tot ce vrei și tu și copiii. Îi putem trimite la școli decente, într-o bună zi, le putem da tot ce ne-am dorit noi. Îi putem trimite la colegiu. E așa de cumplit? Bun. De acord, am avut niște ani mai dificili, dar lucrurile încep să se îndrepte. Acum ți-ai găsit tu să pleci? Înainte de a fi mai bine? Ce socoteală e asta? Se uită fix la ea, cu ochii plini de lacrimi și întinse o mână spre ea: — Draga mea, te implor... te rog... nu face asta!... Dar ea, în loc să se îndrepte spre el, își lăsă ușor privirea în jos ca să nu mai vadă durerea din ochii lui. Știa că o iubește și știa mai bine ca oricine că îi iubea pe băieți. Însă asta nu conta. Știa doar că, de dragul ei, trebuia să facă ceea ce făcea... — Vrei să stai aici? O să le spun că nu mutăm turnarea serialului, dacă asta-i problema. La dracu’ cu California! Vom rămâne aici. O undă de panică se strecură în vocea lui când se uită la ea, dându-și seama că nu California era motivul. — Asta n-ar schimba cu nimic lucrurile, zise ea cu o voce scăzută, moale, și se vedea că-i părea rău. E prea târziu pentru noi. Nu pot să explic de ce, știu numai că eu trebuie să fac altceva. — Ce altceva? Să te muți în India, să-ți schimbi religia, să te călugărești? Cât e de diferit să predai la Juilliard? Ce dracu’ vrei de fapt, ce nu-mi spui? Că vrei să pleci? Ce are asta de-a face cu Juilliard sau California? Era rănit și confuz, iar într-un târziu se înfurie. De ce îi făcea lui una ca asta? Ce rău făcuse ca să merite așa ceva. Muncise din greu. Se descurcase. Părinții lui ar fi fost mândri de el, dacă ar mai fi trăit, dar muriseră amândoi, când el abia împlinise douăzeci de ani. Muriseră de cancer, la un an diferență unul de altul, iar el n-avea alte rude. Nu-i avea decât pe ea și pe băieți, iar ea îi spunea că-l părăseau și că urma să fie din nou singur. Absolut singur. Fără cele trei ființe pe care le iubea, pentru că făcuse ceva rău: muncise prea mult și reușise, se încununase de succes. Nedreptatea aceasta îl enervă peste măsură. — Pur și simplu, tu nu înțelegi, zise ea moale. — Nu, nu înțeleg! Spui că nu vii cu mine în California. Și eu îți spun că, dacă asta e problema, vom rămâne aici. Nu-mi pasă ce-or spune cei de la rețea. Se vor obișnui și cu ideea asta. Bun. Și mai departe? Încotro o luăm de aici încolo? Ne întoarcem la felul în care trăiam înainte, sau ce? Ce se întâmplă, Alicia? Se zbătea între furie și disperare. Nu știa ce să-i spună ca s-o determine să renunțe la idee. Numai că ceea ce el încă nu înțelesese era că ea se hotărâse deja și nu mai putea fi nicidecum întoarsă din drum. — Nu știu cum să-ți spun asta... zise ea moale. I se umplură și ei ochii de lacrimi, iar pentru o clipă, el avu sentimentul ciudat că intrase în propriul său serial și nu mai putea ieși de acolo. Îl va părăsi Alicia pe Scott?... Se poate, oare, schimba Scott?... Înțelege, oare, Alicia cât de mult o iubește Scott? Îi venea să râdă sau să plângă, dar nu făcu nici una nici alta. — S-a terminat totul. Cred că e singurul mod de a-ți spune. California nu are nici o legătură cu asta. N-am vrut să-mi recunosc mie însămi până acum,dar gata, nu mai pot continua așa. Vreau să am propria mea viață cu băieții. Vreau să-mi fac propria mea viață, Scott... fără să trăiesc zi și noapte cu serialul. Și fără el, nu fu însă în stare să-i spună asta. Privirea plină de durere din ochii lui era atât de copleșitoare încât se gândi că s-ar putea să leșine și numai privindu-l. — Îmi pare rău... El arăta de parcă-l trăsnise fulgerul. Era alb ca varul, ochii lui mari, albaștri arătau o suferință cumplită. — Iei băieții cu tine? Ce făcuse ca să merite asta? Știau amândoi că oricât de ocupat fusese în ultimii trei ani, îi adora. — Tu nu poți avea singur grijă de ei în California, zise ea simplu. El o privi furios. — Nu. Dar tu ai putea veni cu mine să mă ajuți. Era o remarcă caustică, dar niciunuia nu-i ardea de glume. — Scott, nu! — O să-i lași să vină să mă viziteze? Alicia aprobă din cap, iar el se rugă Domnului ca ea să se țină de cuvânt. O clipă, se gândi să abandoneze serialul, să rămână la New York și s-o implore să nu-l părăsească. Își dădu seama că, orice ar face, era prea târziu. În inima, în sufletul și în mintea ei, îl părăsise deja. Își reproșa numai faptul că nu sesizase la timp. Poate că, dacă ar fi observat, acum ar fi fost altfel. O cunoștea destul de bine ca să-și dea seama că acum nu mai era nimic de făcut. Se terminase totul între ei, fără smiorcăieli și văicăreli. Pierduse războiul cu mult înainte și el habar n-avea. Viața lui era sfârșită. Următoarele două luni au fost o adevărată nenorocire, care-l mai făcea încă să plângă de câte ori își amintea: cum le-a spus băieților, cum i-a ajutat să se mute într-un apartament pe West Side înainte de a pleca el, cum s-a simțit prima noapte singur, în casa în care fuseseră cu toții... Se gândise de mai multe ori să renunțe la serial, s-o implore să-l ia din nou, numai că acum era limpede că ușa era închisă, că nu se va mai deschide niciodată. A descoperit, înainte de plecare, că exista un profesor la Juilliard de care ea era „foarte încântată”. N-avusese o aventură cu el, Scott o cunoștea destul de bine ca să fie convins că-i fusese credincioasă, dar se îndrăgostise de tipul acela și ăsta fusese unul dintre motivele pentru care plecase. Voia să fie liberă, să poată dezvolta relația cu el, fără să se simtă vinovată, fără Scott Robinson. Ea și prietenul ei, profesorul, aveau atâtea în comun, pe când ea și Scott nu mai aveau nimic, cu excepția copiilor. Lui Mike i se rupse inima când îl văzu plecând, dar, la doi ani și jumătate și-a revenit destul de ușor. Terry n-avea decât opt luni și pentru el nu era nici o diferență. Numai Scott resimțea enorma diferență ca pe o durere cumplită. Ochii îi erau plini de lacrimi care i se prelingeau ușor pe obraji, în timp ce avionul survola încet New York-ul, îndreptându-se spre California. Odată ajuns acolo, Scott munci la serial ca din răzbunare. Lucra zi și noapte, uneori chiar dormea pe canapeaua de la birou. Popularitatea serialului crescu pe culmile gloriei primind nenumărate premii Emmy. În cei șapte ani de când se afla în California, Scott Robinson devenise ceva mai puțin maniac. „Viața merge înainte” devenise mândria și bucuria lui, îi ținea zilnic de urât, era cel mai bun prieten al lui, era copilul lui. Nu mai avea de ce să se lupte cu el. Lăsă ca munca să devină pasiunea lui zilnică. Băieții veneau să-l viziteze cu ocazia anumitor sărbători și câte o lună vara. Îi iubea mai mult ca oricând. Fiind însă la o distanță de peste cinci mii de kilometri depărtare, când și-ar fi dorit, dimpotrivă, să-i vadă în fiecare zi, simțea o durere de neînlăturat. Fuseseră o mulțime de femei-în viața lui, dar singurul lucru care îi ținea cu adevărat companie, erau serialul și actorii care jucau în el. Trăia numai pentru a se bucura de vacanțele cu Mike și Terry. Alicia se măritase de mult cu profesorul de la Juilliard, aveau și ei doi copii, iar ea, până la urmă, renunțase la meserie, nu mai preda. Cu patru copii sub zece ani acasă, era deja foarte ocupată, dar se părea că asta era viața pe care o iubea. Ea și Scott mai stăteau din când în când de vorbă la telefon, mai ales când veneau băieții la el, sau dacă vreunul dintre ei era bolnav, dacă avea vreo problemă, însă nu prea mai aveau ce-și spune, cu excepția discuțiilor despre Mike și Terry. Abia de-și mai amintea cum era când fuseseră căsătoriți. Nu mai simțea durerea pierderii ei, iar amintirea zilelor frumoase era estompată. În afară băieților, totul dispăruse dintre ei. Ei erau adevăratele iubiri ale vieții lui. Vara, când petreceau luna cu el, pasiunea lui pentru ei era chiar mai mare decât orice simțea pentru serial, atenția pe care le-o acorda era mai intensă. Își lua un concediu, în fiecare an, de o lună și de obicei mergeau undeva împreună o parte din acea lună, restul îl petreceau la Los Angeles, se duceau la Disneyland, vizitau prieteni, sau se jucau pe undeva; el le gătea, avea grijă de ei și suferea de fiecare dată când se întorceau la New York și îl lăsau din nou singur. Mike, cel mare, avea aproape zece ani. Puteai conta pe el. Era vesel, dar și serios. Îi semăna în multe privințe, mamei lui. Terry era încă un copil, dezordonat, chiar la cei șapte ani ai săi părea încă un bebeluș, capricios, mofturos, dar uneori foarte nostim. Alicia îi spunea adesea lui Scott că Terry îi semăna întru totul lui, dar el nu vedea această asemănare. El îi adora pe amândoi, iar în nopțile acelea lungi, singuratice din Los Angeles, îi era dor de ei, își dorea să locuiască împreună cu ei. Era singurul lucru din viața lui pe care-l regreta, singurul pe care nu-l putea schimba, singurul care-l deprima din când în când, deși încerca din răsputeri să nu se lase cuprins de deznădejde. Ideea că avea doi copii pe care-i iubea și pe care-i vedea atât de rar, nu era oare un preț prea ridicat ce-l plătea pentru o căsnicie nereușită? De ce a trebuit să-i ia ea și nu el? De ce ea trebuia recompensată pentru anii pierduți, iar el pedepsit? Ce era cinstit în asta? Nimic. Nu făcea decât să-i întărească convingerea asupra unui lucru: nu va mai permite să i se întâmple așa ceva. Nu se va mai îndrăgosti el nebunește, să se căsătorească, să aibă copii și să-i piardă! Stop! Nici gând! Cu anii, găsise și soluția ideală: actrițele. Cu zecile, când avea timp, ceea ce nu se întâmpla prea des. Când venise în California, cu durerea în suflet pentru că-i lăsase pe Alicia și pe copii, căzuse, plin de recunoștință, în brațele unei regizoare serioase. A avut cu ea o aventură care a durat șase luni și care a dus aproape la un dezastru. Se mutase la el, îl acaparase cu totul, invita prieteni care să stea la ei, îi mobilase apartamentul, îi dirija viața întrutotul, până când el se simți sufocat. Fusese la UCLA (Academia de teatru din Los Angeles), era absolventa Universității din Yale, vorbea întruna despre doctoratul ei, lucra la un „film serios” și-i spunea mereu că „Viața” este sub nivelul lui. Vorbea despre el ca despre o boală de care Scott putea fi cât mai curând vindecat dacă ar lăsa-o pe ea să-l ajute. Ei nu-i plăceau deloc copiii și-i tot ascundea pozele copiilor lui. Categoric, i-au trebuit șase luni întregi ca să-și tragă sufletul, timp în care a lăsat-o să facă ce-a vrut. A durat șase luni pentru că era grozavă în pat: se purta cu el ca și cu un copil de șase ani, exact atunci când el avea atâta nevoie de căldură. De altfel, ea părea să știe totul despre industria programelor de televiziune din Los Angeles, însă, când a început să-i spună că ar trebui să nu mai vorbească despre copiii lui, să-i uite, atunci, el a închiriat un apartament la hotelul din Beverly Hills pentru o lună, i-a dat cheia, i-a spus să se distreze de minune și să nu se deranjeze să-l sune când își va găsi un alt apartament. I-a mutat lucrurile în casa ei în aceeași seară și n-a mai întâlnit-o în următorii patru ani deloc, până la o ceremonie de decernare a premiilor, unde ea s-a prefăcut că nici nu-l cunoaște. Ce-a urmat apoi, a fost intenționat vesel și fără complicații. Actrițe, mici vedete, figurante, modele, fete care doreau să se distreze puțin, când avea el timp, cărora le plăcea să meargă la o petrecere ocazională cu el, când el nu era în una din marile perioade de stres datorită modificărilor ce trebuiau aduse serialului, și care nu doreau nimic mai mult de la el. Ele nu se supărau dacă el nu le suna. Unele îi mai găteau câte o cină, când și când, ori gătea el pentru ele, pentru că lui îi plăcea să gătească, iar cele care erau bune cu copiii, erau invitate uneori să meargă la Disneyland când erau băieții în oraș, dar de cele mai multe ori prefera să fie singur cu copiii de câte ori veneau în California. Mai nou, Scott se încurcase cu una dintre actrițele serialului. Gloria era o fată frumoasă din New York și avea un rol important în serial. Era pentru prima dată, de multă vreme, când își permitea să se combine cu cineva dintre cei cu care lucra efectiv. Ea însă arăta senzațional și nu-i putuse rezista. Juca în serial, după ce ani de zile jucase roluri de copil, fusese model sau dublura actriței din filmul „Vogue”. Lucrase un an la Paris pentru Lacroix, șase luni în Los Angeles turnase diferite părți, scene mai mult sau mai puțin importante din filme nereușite. Era o actriță foarte modestă, lucru destul de rar și surprinzător, o fată dulce care parcă picase din cer. Se mira și Scott cât de mult putea s-o placă. Doar s-o placă! Nu s-o iubească. Dragostea și-o rezerva numai pentru Mike și Terry, care acum aveau nouă ani și jumătate și, respectiv, șapte ani. Gloria avea douăzeci și trei de ani, dar uneori lui i se părea că și ea se comporta ca un copil. Pe lângă dulceață, avea un fel de simplitate și naivitate care-l mișcau și-l făceau să se simtă bine cu ea. În ciuda bogatei ei experiențe în actorie ca și în prezentarea de modă din ultimii nouă ani, rămăsese relativ nesofisticată, ceea ce uneori era odihnitor, alteori plictisitor. Era atât de inconștientă de inevitabilele sfori care se trăgeau ta spatele scenelor din serial, încât jocul ei era superb, dar era și o pradă ușoară pentru femeile mai surmenate împreună cu care juca ea. Scott se trezea mereu avertizând-o să fie mai sprintenă în fazele pe care le juca și mai precaută la necazurile pe care ele încercau pe furiș să i le cauzeze. Copilărește, ea reușea însă să se strecoare printre toate acestea și se străduia să se distreze cum putea când Scott era prea ocupat ca să stea cu ea, așa cum se întâmpla de săptămâni de zile, de când el lucra la introducerea a două noi personaje și la o modificare surprinzătoare a unuia. Avea mereu grijă ca serialul să rămână interesant, să-și mențină telespectatorii fascinați de nesfârșitele modificări de conflict. La treizeci și nouă de ani, devenise regele scenariilor serialelor zilnice de televiziune, așa cum atesta șirul de premii Emmy care străluceau aliniate pe un raft. Pentru el, erau, însă, ca de obicei, absolut inexistente. Se întorcea la birou și începea să se plimbe de colo-colo, întrebându-se cum vor reacționa actorii la neașteptatele sale schimbări de ultim moment. Două dintre femei, de obicei, se descurcau de minune, dar unul dintre actori încurca frecvent replicile, când se întâmpla să existe modificări în ultima clipă, mai ales dacă ele îl și deranjau. Juca în serial de doi ani. Scott se gândise de mai multe ori să-l înlocuiască, dar totuși îi plăcea calitatea umană pe care o dădea serialului ca și tăria pe care o aducea reprezentațiilor când credea și el în ceea ce spunea. Era un serial care părea să însemne mult pentru milioane de oameni din Statele Unite, iar scrisorile pe care le primeau Scott, actorii și producătorii nu erau cu nimic mai puțin uimitoare. Interpreții, întregul echipaj de filmare și regie, deveniseră de-a lungul anilor, un fel de familie, iar serialul însemna foarte mult pentru ei toți. Devenise o casă și un mod de viață pentru o mulțime de oameni talentați. În acea după-amiază, iubita lui, Gloria, urma să joace rolul lui Kelly Hartwell, frumoasa soră mai tânără a Brendei, eroina principală a serialului. Kelly fusese atrasă într-o aventură de către cumnatul ei. El o învățase să se drogheze, neștiută de nimeni din familie, cu atât mai puțin de propria ei soră. Prinsă într-o capcană din care ea părea incapabilă să se elibereze singură, cumnatul lui Kelly, Chris, o seducea din ce în ce mai mult, o prindea în mrejele lui, împingând-o spre distrugere. Printr-o neașteptată schimbare de situație, în episodul din acea zi, Kelly avea să fie martora unei crime comise de către Chris. Poliția o va căuta pe Kelly pentru uciderea vânzătorului de droguri, care-i furniza ei drogurile de când i-l prezentase Chris. Fusese o serie de evenimente dificile, iar Scott supraveghease îndeaproape scriitorii scenariilor, gata să intervină dacă era necesar. Era, însă, exact tipul de schimbare de conflict care ținea serialul mereu deschis spre noi acțiuni, de zece ani de zile. Scott era foarte mulțumit de ceea ce lucrase în acea dimineață, schițând noile modificări în dezvoltarea acțiunii. Se așeză pe un scaun în biroul lui, își aprinse o țigară, luă o gură din ceașca de cafea aburindă pe care tocmai i-o adusese secretara. Se întreba ce va spune Gloria de schimbarea din scenariu pe care abia i-o dăduse prin ușa de la cabina ei. N-o mai văzuse din noaptea aceea, când plecase de la ea la ora trei și venise la birou să înceapă să pună pe hârtie ideea care-l obsedase toată seara. Ea dormea când el a plecat. S-a dus acasă la el, s-a bărbierit și s-a schimbat înainte de a veni la birou la ora patru și treizeci de minute. Pe la douăsprezece și treizeci, atmosfera din biroul lui era încă fierbinte. Se ridică în picioare, stinse țigara și se îndreptă în grabă spre studioul de filmare, unde îl urmări cu atenție pe regizorul care citea noile modificări. Regizorul era un bărbat pe care Scott îl cunoștea de ani de zile, era un veteran de la Hollywood, care venise la acest serial după ce regizase o mulțime de filme reușite pentru televiziune. Fusese o decizie neobișnuit de serioasă pentru un foileton cu episoade zilnice, însă era clar că Scott știa ce face. Tate MacMillan îi ținea pe toți în frâu. Când Scott intră în studio, el stătea serios de vorbă cu Gloria și cu actorul care-l interpreta pe Chris. Scott se așeză direct într-un colț al încăperii de unde putea să vadă totul fără să-i deranjeze. — Vrei niște cafea, Scott? îl întrebă o tânără scenaristă. Îl urmărea de un an. Îl plăcea. Era un fel de „ursuleț de jucărie” cum l-ar putea numi unii: înalt, puternic, blând, inteligent, arătos, dar nu splendid, cu un râs ușor și un stil plăcut, care mai diminua intensitatea cu care muncea. Scott zâmbi doar și clătină din cap. Era un copil drăguț, dar el nu se gândise la ea decât ca la o scenaristă. Era prea ocupat, cât era acolo, ca să se mai poată concentra la orice altceva în afara a ceea ce se petrecea în fața camerelor de luat vederi, sau în capul lui, de îndată ce se gândea la noi schimbări și răsturnări de situații în serial. — Nu, mulțumesc. Îi zâmbi fetei și-și îndreptă din nou atenția spre regizor. Observă că Gloria studia replicile ei, actorii care-i interpretau pe Brenda și Chris stăteau încet de vorbă într-un colț. Doi oameni erau îmbrăcați în uniforme de polițiști, iar „victima”, vânzătorul de droguri pe care Chris urma să-l omoare în episodul de azi, purta deja o cămașă însângerată care părea surprinzător de reală. Râdea și glumea cu unul din polițiști. Era ultima lui apariție în serial și n-avea nici o replică de învățat. Avea să fie deja mort când aparatul de filmat îl va prezenta pentru prima dată. — Două minute! zise o voce, destul de tare pentru ca lumea s-o audă. Scott simți o gheară strângându-i partea de sus a stomacului. Întotdeauna pățea așa. Resimțise acest spasm încă din primele zile de actorie, de când era la colegiu. La New York, se simțea literalmente rău cu o oră înainte de ridicarea cortinei, în fiecare seară când se juca una din piesele lui. Acum, la zece ani după ce născuse „Viața”, tot mai simțea un spasm ori de câte ori erau gata să intre în emisie și să înceapă transmiterea episodului. Dacă era un fiasco?... dacă-i scădea publicitatea?... dacă nu-l urmărea nimeni?... dacă nu toți actorii erau pregătiți?... dacă-și uitau replicile?... dacă?... posibilitățile și potențialele erori erau infinite. — Un minut! Nodul din stomac i se strânse și mai tare. Ochii lui Scott trecură repede în revistă toată încăperea. Gloria, cu ochii închiși, memora încă o dată replicile și-și menținea stăpânirea de sine. Brenda și Chris, la locurile de unde trebuiau ei să intre în scenă, erau gata să aibă acea ceartă cumplită cu care începea episodul de azi. Vânzătorul de droguri mânca un enorm sandviș cu pastramă, îmbrăcat în cămașa lui plină de sânge. Nu se afla încă pe platoul de filmare. Nimeni nu mai scoase nici un sunet când regizorul secund ridică o mână, cu degetele desfăcute, care indicau cinci secunde până la intrarea în emisie... patru... trei... doi... unu... Un gol în stomacul lui Scott, mâna coboară, Brenda și Chris se luptă cu furie pe platou, un limbaj ușor abuziv, care se abate puțin de la text, dar încă în limitele acceptabile pentru cenzori. Situația se tensionează până la punctul de explozie. Cuvintele îi sunt familiare lui Scott, cu toate acestea, ici și colo, pe măsură ce le dau viață, accelerează ritmul. Brenda mai mult decât Chris, dar la ea merge, iar pe Scott nu-l deranjează atâta timp cât nu se distanțează prea mult de scenariu și nu îi încurcă pe ceilalți actori. Până acum, merge... Ușa se trântește după patru minute intens dramatice, acțiunea episodului se întrerupe pentru a introduce o reclamă comercială. Brenda iese din platou arătând albă ca varul. Munca pe care o fac este de scurtă durată, dar este intens trăită, dialogul și situațiile sunt atât de reale, încât ei toți cred în ele. Scott îi surprinde privirea și-i zâmbește. A făcut o treabă bună. Întotdeauna face o treabă bună. E o actriță minunată. Ea dispare. Mâna se ridică din nou. Liniște deplină. Nici un sunet, apoi, o monedă zbârnâie într-un buzunar, ori o cheie sau un inel de chei, ori un pas. Chris se dusese la casa îndepărtată de la țară a vânzătorului de droguri, care-i dăduse un telefon anonim Brendei și-i spusese de legătura amoroasă a soțului cu sora ei. Se aud împușcături și cu toții vedem corpul căzut la pământ al bărbatului cu cămașa plină de sânge, întins pe podea, desigur mort. Fața de o duritate extremă a lui Chris, privirea de criminal din ochii lui, în timp ce Kelly stă în picioare chiar lângă el. Pălește. Pălește și el. Fața lui Kelly devine de o extremă duritate, deși pare incredibil de frumoasă în micul, dar luxosul apartament. Chris o tratează ca pe o fetiță bună care a devenit rea și noi o vedem pe ea luându-și rămas bun de la un bărbat, simțind fără să ni se spună, că ea anunță intrarea unui alt personaj în scenă. Ochii lui Kelly se fixează pe camera de luat vederi, tulburați, frumoși și cumva de gheață. Scott, privește cu înfrigurare, în vreme ce acțiunea continuă și nu se relaxează decât în momentul în care se opresc din nou, pentru o altă reclamă. Este o plăcere această nouă piesă, în fiecare zi, o nouă dramă, o lume complet nouă, iar partea de magie a acestui lucru nu încetează să-l intrige. Uneori, se miră și el cum de continuă, de ce serialul are atâta succes, dar se întreabă și dacă nu cumva este pentru că el însuși e așa prins de el. Se mai întreabă, dar foarte rar, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi vândut conceptul general în realizarea serialului sau dacă l-ar fi lăsat baltă cu ani în urmă... să se fi apucat de altceva... să fi rămas cu Alicia și cu băieții... ar mai fi avut oare alți copii? Ar scrie, oare, acum piese pentru Broadway? Ar fi reușit? S-ar fi despărțit, oare, oricum până acum? Era ciudat să te uiți în urmă și să faci speculații de mâna a doua. Apoi Scott părăsi studioul, convins că fragmentele următoare vor merge bine și nu era nevoie să stea până la sfârșit. Regizorul ținea totul sub control, iar Scott se îndreptă încet spre biroul lui, simțindu-se obosit, ușurat și sigur pe regia următoarelor fragmente. Ce-i plăcea lui cel mai mult în acest serial era că nu putea să-l lase să lenevească sau să fie mulțumit de el, nu putea să-l lase să urmeze o singură linie sau formulă, sau aceleași linii generale ale acțiunii. Trebuia să-l mențină viu, clipă de clipă, oră de oră, altfel serialul ar muri pur și simplu. Îi plăcea, îl încânta această provocare zilnică. Odată întâlnită provocarea, se întorcea la biroul lui, se răsturna pe canapea, privind fix afară, pe fereastră. — Cum a mers? întrebă Sarah. Era secretara lui de aproape trei ani, ceea ce în televiziune înseamnă jumătate dintr-o viață. Era o adevărată comediană noaptea și credea că Scott mergea la apă când nu-l vedea nimeni. — A mers bine. Părea relaxat și mulțumit. Nodul din stomac se transformase într-un freamăt pașnic de satisfacție. — Avem vreo veste de la rețea? Trimisese câteva idei noi de regii interesante pentru serial și aștepta să audă acceptul lor, deși știa că, mai mult ca sigur, îl vor lăsa să facă orice dorea. — Nu încă. Dar mi se pare că Robin McNeil nu e în oraș, ca și Roger Denault, de altfel. Zeii care-i dirijau viața, omnipotenții, tipul „gândește tot”, „vede tot”, „știe tot”. El și Roger mergeau împreună la pescuit și cu toate că se spunea despre el că ar fi un ticălos, Scott îl plăcea și susținea că, cu el, fusese foarte de treabă. — Pleci devreme în seara asta? întrebă Sarah plină de speranță. Câteodată când venea la birou înainte de răsăritul soarelui, pleca după ora cinci, dar asta se întâmpla destul de rar. Dădu din cap și se duse spre celălalt capăt al încăperii, unde vechea mașină de scris stătea pe o măsuță chiar în spatele lui. Era un Remington, una dintre putinele amintiri care-i rămăseseră de la tatăl său. — Cred că mai rămân pe aici. Scenele pe care le-am turnat azi au fost foarte bune, ceea ce înseamnă că avem o mulțime de modificări de făcut pentru noile fragmente. Trebuie să-l elimine complet pe Norman. L-am omorât. Kelly va ajunge la pușcărie, ca să nu mai vorbim de faptul că Brenda a descoperit adevărul despre Chris. Așteaptă numai să vezi ce va face când va afla că surioara ei a făcut o mulțime de șmecherii ca să-și întrețină obiceiul de-a utiliza droguri, gratie drăgălașului ei soțior. Radia de fericire în timp ce-și întinse picioarele sub birou, lăsându-se pe spate, cu mâinile deasupra capului, într-o poziție de totală încântare și relaxare. — Ai o minte bolnavă! se strâmbă Sarah și închise ușa biroului lui, apoi își băgă din nou capul pe ușă: — Vrei să-ți comand ceva de la bufet de mâncare pentru seara asta? — Doamne... ei bine, acum știu că tu încerci să mă omori. Lasă-mi doar câteva sandvișuri și un termos cu cafea pe biroul tău. Am să înghit dacă-mi va fi foame. De cele mai multe ori, era trecut de miezul nopții înainte ca el să se fi uitat măcar la ceas și-i trecuse de mult foamea. Era o minune că nu murea de foame, zicea adeseori Sarah, când constata că lucrase toată noaptea și lăsase scrumiere pline de mucuri de țigară, paisprezece căni de cafea rece și vreo șase învelitori de ciocolată Mars în urma lui. — Ar trebui să te duci acasă să te culci! — Mulțumesc, mami, zâmbi el, în vreme ce ea închidea ușa. Era o fată de treabă și îl plăcea. Încă mai zâmbea, cu gândul la Sarah, când ușa se deschise din nou și el uită să vadă cine era. Ca de fiecare dată când o privea, i se tăia răsuflarea văzând cum arăta. Era Gloria, încă îmbrăcată în costumația și cu machiajul din platou: arăta uluitor. Era înaltă, subțire, fină, cu sânii plini, ridicați, care parcă te implorau să te ridici să-i atingi, iar picioarele păreau că-i încep de la subțiori. Era aproape la fel de înaltă ca Scott, avea un păr negru, bogat, care-i ajungea până la talie, o piele albă, catifelată și niște ochi verzi, uimitori, ca de pisică. Era o femeie care putea opri traficul oriunde, chiar și-n Los Angeles, unde actrițele, modelele și femeile frumoase se găseau la tot pasul. Gloria Wyman nu se afla la tot pasul, iar Scott era primul care să recunoască faptul că juca minunat și că ea sporise popularitatea serialului. — Ai făcut o treabă bună, iubito! Ai fost grozavă astăzi. De fapt așa ești tu mereu. Se ridică, zâmbind, ocoli biroul și veni s-o sărute. Ea stătea pe un scaun, picior peste picior. Privind-o, își simți inima bătându-i ceva mai repede. — Doamne, mă înnebunești când vii aici îmbrăcată astfel. Purta rochia neagră scurtă, sexy, pe care o avusese în timpul ultimei scene la filmare și era evident formidabilă. Departamentul de costume și vestimentație o luase de la Alee Dulfer. — Măcar de ți-ai pune un tricou și niște jeanși. Dar nici jeanșii nu erau de prea mare folos. Îi purta foarte strâns pe corp, iar el de câte ori o vedea în jeanși nu se putea gândi decât cum să-i smulgă hainele de pe ea. — Costumiera mi-a spus că pot păstra rochia, reuși ea să pară în același timp inocentă și erotică. — Drăguț, îi zâmbi din nou și se așeză la biroul lui. Arată bine pe tine. Poate ieșim la cină împreună săptămâna viitoare și o poți purta atunci. — Săptămâna viitoare? Arăta ca un copil căruia tocmai i s-a spus că păpușa preferată era dată la reparat până marțea viitoare. — De ce nu putem ieși în oraș în seara asta? se uită îmbufnată la el, lucru care-l amuza teribil. Acestea erau scene la care Gloria era maestră. Erau momente în care arăta excepțional, cu corpul ei sexy, irezistibil. — Ai remarcat probabil că în episodul de astăzi au intervenit niște schimbări de acțiune, iar personajul tău va sfârși în închisoare. Scenografii au o tonă de scene noi de scris, iar eu o să scriu câteva și o să verific măcar ce scriu ei. Oricine îl cunoștea, știa că va lucra optsprezece - douăzeci de ore pe zi în următoarele săptămâni, inventând, explicând, încercând să-i convingă pe scenografi, rescriind el însuși scene întregi. Materialul obținut merita efortul. — Nu putem ieși împreună în acest weekend? Incredibilele picioare își schimbară poziția, de pe unul pe celălalt, provocând o tresărire în jeanșii lui Scott, dar ei tot nu-i era clar. — Nu, nu putem. Dacă am puțin noroc și totul merge bine, poate mergem duminică să jucăm tenis. Îmbufnarea se adânci. Gloria nu era mulțumită. — Voiam să mergem în Miami. Un grup de colegi de la „My neighbour” (Vecinul meu) se duc la Miami în weekend-ul acesta. „My neighbour” era serialul cu care ei erau într-o acerbă concurentă. — Eu nu pot, Gloria. Am de lucru. Apoi, știind că era mai simplu dacă ea se ducea fără el, decât dacă ar rămâne și s-ar tot plânge, îi sugeră să se ducă cu ceilalți: — De ce nu te duci cu ei? Mâine nu intri în emisie. S-ar putea să te distrezi. Eu oricum nu mă clintesc de aici tot weekend-ul, arătă el cu mâna spre cei patru pereți ai biroului. Era abia joi, iar el știa că-l așteaptă cel puțin trei - patru zile de muncă intensă, verificând scenariile. Gloria păru încântată de sugestia de a pleca fără el. — Vii și tu la Miami când termini? Avea din nou acea înfățișare copilărească, a cărei ingenuitate uneori îl mișca. În realitate, însă, corpul ei îl atrăgea cel mai mult. Aveau o relație simplă, de vreo șapte luni, cu toate că nu era o relație de care el să fie prea mândru. Ea era modestă și o plăcea, numai că nu era nici pe departe provocatoare, iar el știa că nu corespundea întotdeauna așteptărilor ei. Ea voia pe cineva care să aibă timp să fie în jurul ei, să se joace cu ea, să meargă la premiere, la petreceri, la cinele de la ora zece la Corso. Cel mai adesea însă, el era prins cu problemele serialului, scria noi scene, ori era prea obosit ca să mai meargă undeva. În ce priveau petrecerile de la Hollywood, ele nu fuseseră niciodată punctul lui forte. — Nu cred că voi termina la timp ca să pot merge undeva. Ne vedem duminică seara, când te întorci. Lui, timpul o să-i ajungă, mai ales că i-o lua de pe cap, cu toate că se simțea răutăcios gândind astfel. Îi era însă mai ușor să o știe fericită undeva, decât să-l sune la birou din două în două ore și să-l tot piseze la cap, întrebându-l când termină. — Bine, se ridică, părând mulțumită. Nu te superi, nu? Se simțea un pic vinovată că-l lăsa singur. El îi zâmbi și o conduse spre ușă. — Nu, deloc. Ai grijă, nu cumva să-i lași pe colegii de la „My Neighbour” să-ți vândă vreun nou contract. Ea râse. De data asta el o sărută lung, pe gură: — O să-mi fie dor de tine. — Și mie. Era însă ceva trist în privirea ei, iar o clipă, el se întrebă dacă nu cumva avea vreo problemă. Mai văzuse acea privire și-n alți ochi... începând cu ai lui Alicia. Era un mod de exprimare al femeilor, fără cuvinte. Însemna că se simțeau singure, că erau singure. Știa și el, numai că nu putea face nimic, nu se va schimba el acum. N-o făcuse mai înainte, iar la treizeci și nouă de ani, își închipuia că-i prea târziu pentru o schimbare radicală. Gloria plecă din birou, iar Scott se întoarse la lucru. Avea o mulțime de adnotări pe care voia să le facă pentru noile scenarii, date fiind modificările de acțiune care interveneau. Când își ridică capul din mașina de scris, era deja întuneric și-și dădu abia atunci seama că era ora zece și că îi era cumplit de sete. Se ridică de la birou, mai aprinse câteva lumini și-și turnă niște sifon. Știa că Sarah îi lăsase câteva sandvișuri pe biroul ei, numai că lui nu-i era foame. Munca părea că-i umplea sufletul atunci când totul mergea bine, era mulțumit când își arunca privirea asupra a ceea ce lucrase. Se lăsă pe spătarul scaunului și sorbi câte o gură de sifon. Mai era încă o scenă pe care voia s-o modifice, înainte de a se opri din lucru în seara aceea, așa că următoarele două ore stătu din nou aplecat asupra vechii mașini de scris Remington, uitând totul din jurul lui, concentrat numai asupra a ceea ce scria. De data asta, când se opri, era miezul nopții. Lucra de aproape douăzeci de ore și abia dacă simțea vreun strop oboseala. Dimpotrivă, se simțea vesel, îi plăceau schimbările de situație pe care le concepuse și felul în care evolua acțiunea. Luă teancul de hârtii pe care le umpluse în acea după-amiază, le încuie în biroul său, mai luă un pahar cu sifon în drum spre ieșire și-și lăsă țigările pe birou. Rareori fuma în timp ce nu lucra. Trecu de biroul secretarei lui, cu sandvișurile în cutia de carton, merse de-a lungul coridorului iluminat de neoane, trecu de vreo șase studiouri care erau închise la acea oră. Era o discuție târzie, în emisie, într-unul din studiouri, unde un grup de puști ciudați, îmbrăcați în haine punk tocmai intrau pe platoul de filmare. Le zâmbi, dar ei nu-i dădură nici o atenție. Erau prea emoționați. Trecu mai departe, pe lângă studioul de unde se transmiteau Știrile de la ora unsprezece, care era și el întunecat, având deja pregătită emisiunea de dimineață. Paznicul de la intrare îi înmână lui Scott condica. Semnă și făcură un scurt comentariu asupra ultimului joc de baseball. El și bătrânul portar aveau o pasiune comună pentru echipa Los Angeles Bulls. Când ieși în aerul proaspăt al serii respiră adânc, simțind căldura nopții de primăvară. Amestecul de fum și ceață (caracteristic orașelor industriale) nu era prea evident la acea oră și era minunat simplul fapt că te aflai în viață. Își iubea meseria, i se părea că merită să lucrezi până la orele acelea înaintate, ca să scrii povestiri despre oameni imaginari. În timp ce lucra, personajele și situațiile parcă deveneau reale, iar când termina era întotdeauna încântat de ceea ce scrisese. Când și când, era un adevărat chin, dacă o scenă nu-i reușea. Un personaj ieșea de sub control și devenea cineva, la care el nu se gândise. De cele mai multe ori munca lui era o pasiune, pe care o iubea și uneori îi invidia pe scenariști că nu putea să scrie el totul. Oftă fericit în timp ce-și porni mașina. Avea un Dodge ’ 52 un gen de camionetă pe care o cumpărase cu șapte ani în urmă cu șapte sute de dolari și pe care o îndrăgea foarte mult. Avea o culoare castanie, era în perfectă stare de funcționare, cu mult spațiu, ceea ce le plăcea mai ales băieților când veneau să-l viziteze și se plimbau cu el. În timp ce se îndrepta spre casă, pe autostrada Santa Barbara, spre Sixth Avenue, își dădu brusc seama că-i era foame. Mai mult, murea de foame. Știa că n-are nimic acasă. Nu mai mâncase acolo de zile în șir. Lucrase mult și mâncase în oraș, iar weekend-ul trecut și-l petrecuse cu Gloria, în Malibu. Închiriase această casă din Malibu de la o vedetă de cinema în vârstă, care se pensionase și locuia în altă parte de ani de zile, dar mai ținea încă această casă în care locuise cândva. Scott se opri la Supermarket în drum spre casă. Era trecut bine de miezul nopții, când își îndreptă camioneta în locul de parcare și se strecură într-un loc liber, chiar în fața intrării principale. O parcă exact lângă un vechi Ford Mustang albastru, decapotabil. Intră în magazinul non-stop luminat puternic și își luă un căruț. Alături, se frigeau niște pui la proțap și-l izbi mirosul grozav. Își luă și el unul, un set de șase beri, niște cartofi prăjiți, în vid, niște salam, murături, apoi se îndreptă spre raionul de legume și fructe, de unde-și luă salată verde, roșii și alte legume ca să-și facă el singur o salată. Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se făcea mai foame și abia aștepta să ajungă acasă. Nu-și mai amintea dacă mâncase sau nu la prânz. I se părea că trecuseră ani întregi de când nu mai mâncase. Își aminti că-i trebuiau șervetele și hârtie igienică pentru amândouă băile, îi trebuia cremă de ras și parcă nici pastă de dinți nu mai avea. Nu mai avusese timp să-și facă cumpărăturile. În vreme ce se învârtea prin magazin, ca în mijlocul după-amiezii, își cumpără produse de uz casnic, apoi ulei de măsline, boabe de cafea, compoziție pentru făcut clătite, cârnați, sirop - pentru data viitoare când va lua micul dejun acasă în weekend - câteva brioșe, câteva tipuri de fulgi de cereale, un fruct de ananas și un pepene proaspăt. Se simțea ca un copil care umple cu sălbăticie coșul cu diverse lucruri. Pentru o clipă, încetă să se mai grăbească. Nu trebuia să se ducă la lucru, nu-l aștepta nimeni, nicăieri și putea să caute prin magazin, după bunul lui plac, orice. Încercă să se decidă dacă voia niște franzelă franțuzească sau pâine Brie la cină. Coti, uitându-se după pâine și dădu peste o tânără care-și ridica de pe jos un teanc de șervetele. Parcă ieșise din pământ și înainte de-a putea s-o ajute cu ceva, era cât pe ce s-o răstoarne cu căruciorul de autoservire. Ea sări într-o parte, se uită îngrozită, lăsând să-i cadă totul din mână în jurul ei. El o privea, era ceva izbitor, frumos și curat la ea, care emana sănătate. Nu se putea abține să n-o fixeze cu privirea, în timp ce ea se întorcea și-și adună lucrurile de pe jos: — Îmi pare rău... eu... dați-mi voie să vă ajut... Își lăsă căruciorul, se aplecă să-i dea o mână de ajutor, ea însă se grăbi să se ridice. Zâmbi, roșind ușor. — Nu-i nimic. Avea un zâmbet larg, pătrunzător, ochi mari, albaștri. Părea un om care avea multe de spus. Se uită fix la ea, ca un copil. Ea-și împinse căruciorul, zâmbindu-i din nou, peste umăr. Semăna cu o scenă de film, ori cu ceva ce ar scrie el pentru serial. El o întâlnește pe ea, vrea să fugă după ea... Hei, așteaptă!... Stai! Plecase, cu părul ei negru, strălucitor, care-i atârna liber pe umeri, cu zâmbetul ei de fildeș, cu enormii ei ochi albaștri. Era ceva atât de direct pe care-l transmisese, ceva atât de misterios în zâmbetul ei, ca și cum ar fi vrut să-i pună o întrebare, și-n același timp ceva atât de prietenos ca și cum era gata să râdă de una singură. Nu se mai putu gândi decât la ea, cât încercă să-și termine de făcut cumpărăturile. Maioneză... anșoa... cremă de ras... ouă? Avea nevoie de ouă? Smântână? Nu se mai putea concentra. Era ridicol. Era drăguță, dar nu chiar superbă. Avea alura aceea proaspătă a unei absolvente de colegiu din est. Purta niște jeanși, un tricou roșu și pantofi sport. I se strânse ușor inima, când o văzu golind căruciorul la casă, câteva minute mai târziu. Se opri o clipă și se uită la ea. Nu era chiar atât de grozavă, își zise el. Plăcută, da... chiar frumoasă, de fapt, dar pentru gustul lui, gust ce și-l formase în California, în tot cazul, era prea obișnuită. Arăta exact ca cineva cu care să stai de vorbă până seara târziu, care spunea o glumă, putea face un desert din nimica toată, sau îți putea istorisi o poveste bună. Ce-i trebuia lui o fată ca asta, când putea avea unele ca Gloria care să-i țină de cald în pat? Însă, în vreme ce-o urmărea punând căruciorul gol la locul lui, nu-și putea explica de ce, dar simți un fel de gol, tânjind după ea. Era o ființă pe care i-ar fi plăcut s-o cunoască. Se întrebă, oare cum o chema și se îndreptă încet spre ea. „Bună!... Eu sunt Scott Robinson...” repetă el în minte, împingând căruciorul spre casa la care ea deja plătea. Se părea că nu-l observase. Completa un cec. El se uită peste umărul ei, dar nu reuși să-i vadă numele. Tot ce reuși să observe fu mâna stângă care ținea carnetul de cecuri: mâna stângă cu un inel de aur. Inelul de cununie. Oricine ar fi fost, nu mai conta. Era măritată. Își simți inima bătând, asemeni unui copil dezamăgit și mai că-l pufni râsul când ea se întoarse și-i zâmbi din nou, recunoscându-l de la ciocnirea