Recent Posts
Posts
Viata dubla de Danielle Steel   " Acei dispăruţi mă înnebunesc".          " Mergeam la culcare gândindu-mă la trageri şi la a fi împu§cat şi , când mă  trezeam , încă mă  mai gândeam la asta. Ai nevoie de  ceva de calibru mare  , ca un AK47 cu foc continuu: tataratatatataratata , nu doar ta...ta..ja...ta...ta...                RAYMOND , 15 ani             Pacient al secţiei de traumatologie             din Spitalul General din Brooklyn              New York , 1992       Capitolul  1   - Iubeşte-mă...   .  De ore întregi el mttqiiura aceste cuvinte , iar ea îl  iubea - de ore întregi. Cuibărită lângă el , în timp ce  se  odihnea  înlăuntrul  ei  ,  moţăia  , respirând alături de el - o singură bătaie a inimii , o iubire , o viaţă.                      .      <>     - E§ti a  mea  pentru  totdeauna  ,  şopti el în noapte.     Era încă întuneric când tăcură dragoste pentru ultima oară ; zgomotele străzii umpleau camera  , prisme de lumină venind de la maşini şi autobuze reflectau raze pe tavan. O ţinea de încheietura mâinii pentru acea ultimă  oară , o trăgea uşor în genunchi,  apropiinclu-şi-o . gura lui era îngropată în părul ei  , cuverturile aruncate de-o parte.     - Iubeşte-mă toată viaţa , şopti el , înainte ca buzele-i să le găsească pe ale ei.     - Nu pleca , şopti şi ea.     Apoi o sărută încă şi  încă o dată  . oprindu-se numai pentru a privi în ochii ei , pentru a ofta uşor când ea îl atingea.   .  - Sunt cu tine , iubito , sunt aici , spuse el uşor, încreţindu-şi ochii negri într-un mic zâmbet.     îi acoperi gura , o sărută din nou , o mângâie, î§i îngropa  fata între sânii ei  , plimbându-şi limba în jurul sfârcurilor , o trase mai aproape pentru a se contopi cu tremurai ei. Buzele lui striveau buzele ei, limbile li  se întâlneau  şi  se  retrăgeau.  Se  aşeză deasupra ei , cu genunchiul între coapsele ei , cu trupu-i greu şi sărutările mai pătimaşe.      în timp ce  o penetra , amândoi  şoptiră  vorbe  neînţelese   , apoi se cufundară într-o  senzaţie  de  istorie ce transcende timpul. O ţinea atât de strâns ,  încât abia mai putea respira ; făceau dragoste atât de  intens încât , la un moment dat , ea ţipă  surprinsă.  Dar când  o facu să jure că-1 va  iubi întotdeauna ,  indiferent  de ce se va întâmpla , o cuprinse o emoţie  atât de  puternică , încât rămase  fără grai ; când o  imploră să nu-1 părăsească niciodată , atingerea lui  deveni aproape sfioasă.      " O eternitate " , jură ea ; " pentru totdeauna  " ,  repetă el;" si mai departe."      Coriander îi spuse lui Danny cu umor că tot ce  avea de făcut era să o privească , s-o atingă ,  să facă  dragoste  ,  până la pierderea  raţiunii.  Glumea , . spunând că avea de gând să lanseze un studiu la spital  despre  cât de  obişnuit era. ca  femeile sensibile şi inteligente  să  se  limiteze  numai  la  dragostea bărbaţilor. Avea chiar o teorie , cum  că  sperma ar pătrunde în  porţiunea raţională   a  creierului... Obişnuia să glumească în legătură cu asta , clar , în ultimul timp  , se  simţea  deconectată de celelalte aspecte  ale vieţii lui. Trebuia să citească un  ziar pentru a afla dacă avusese o zi bună  sau proastă ; nu avea să-i ofere nimic când vorbea fără noimă , evitând subiectul  sau  când  petrecea  nopţi  de nesomn umblând  şi fumând. Chiar în condiţii normale  , nu era nimic încurajator să te  trezeşti şi să-ţi  găseşti bărbatul îmbrăcat ca un hoţ.     Dar când se trezise în  dimineaţa aceea , fusese neplăcut  surprinsă să-1  vadă stând  la fereastră şi fumând , îmbrăcat cu un pulover pe gât şi pantaloni, ambele negre... Faţa lui părea aproape suprarealistă, profilându-se în lumina roz a acelui răsărit de vară  ; ochii lui se concentrau asupra cercurilor de fum ale ţigării aprinse. Ea se prefăcu că doarme şi îl privi pe deasupra cuverturii, întrebându-se dacă să reînceapă discuţia sau nu. Dacă învăţase ceva în  aceste  ultime şase luni , acel ceva era să nu-1 forţeze cu nimic în legătură cu afacerea lui , de vreme ce răspunsul era întotdeauna acelaşi. Spre deosebire  de afacerile ei, care prosperau fără să ţină seama  de  evoluţiile economice şi financiare , afacerile  lui erau legate de cele mai subtile schimbări din lume. Diferenţa era că mai mulţi oameni aveau nevoie de îndemânarea ei   profesională decât de el  ; mult mai mulţi oameni erau  împuşcaţi  şi  înjunghiaţi  decât  cei   care investeau şi economiseau banii. în cele din urmă , conveniseră să nu se plictisească reciproc cu "organe donatoare " sau cu  " societăţi pe acţiuni ". Doar că, - în această dimineaţă  , regulile  nu  mai păreau să le guverneze viaţa de la sine.     Mai aşteptă un minut  sau două  înainte de  a începe   discuţia ,  ca şi cum  abia şi-ar  fi deschis ochii să arunce o privire la ceasul de lângă pat si şopti:     - E numai şase...     El nu şe mişcă ,  deşi mâna îi tremură când îşi duse ţigara la gură.     - Dormi, Coriander , spuse el pe un ton nu prea convingător.   * Stând încă între perne  , ea îşi trecu mâna prin păr , apoi o întinse  spre el.     - La ce oră pleacă avionul  ?     - Nu înainte de şase astă-seară. Se întoarse cu spatele.     Era singurul bărbat pe care-1 iubise vreodată. •     - Şi-atunci , de ce te grăbeşti aşa ? Observă că ochii lui erau  roşii , parcă  de plâns  , cu cearcăne negre dedesubt, ca şi când  n-ar fi dormit de luni de zile. în loc să-i răspundă  , o întrebă : '     - La ce oră trebuie să fii la spital ?     - Nu înainte de prânz.     El era singurul bărbat cu care făcuse dragoste vreodată.     Formulă întrebarea următoare cu mare seriozi- tate :     - Ai greşit, căsătorindu-te cu mine ?     Danny  vorbea  întotdeauna  cu  subînţeles   , folosind mesaje ascunse cu dublu înţeles.     - Ce întrebare mai e şi asta ? îl întrebă ea.     - Ştii  , puteai să te măriţi cu altcineva , un doctor sau un diplomat.     Se îndreptă spre pat.     Erau momente când îi frângea inima.     - Destinul, spuse ea încet. Aşa mi-a fost scris în stele.     - în stele , repetă el uşor. Şi.presupun că oricare din închisoarea  Puesto  Vasco  în timpul  Alianţei militare1* era Văţsător ; sau oricine din Auschwitz era Leu.     Ea  se apropie ,  încercând  totuşi  să  nu  se molipsească de dispoziţia lui morbidă.     - Crezi că  , după  toţi acei  ani fără tine  , aş  fi fost tâmpită să nu mă mărit cu tine , când m-ai cerut în cele din urmă ?     El stătea  pe  marginea  patului  ,  iar  ochii  îi străluceau.     -  N-ai nevoie de  toate   aceste  probleme   , Coriander. Pentru  binele tău  , cred că  ţi-ar fi mai uşor fără mine.       îl studie un moment şi fu surprinsă de părul lui argintiu , care părea să fi apărut recent , brăzdat de acei perciuni negri ondulaţi pe care-i adora.     - Oricine  dă  sfaturi  începând prin  a  spune "pentru binele tău" nu spune niciodată lucruri bune.     Ea zâmbi.     - Şi nici  acela care  începe o  propoziţie cu "apropo" nu  va  spune  nimic  bun.  Ştiai asta  ? îndrăgostiţii   nu   spun   niciodată  " Apropo , îmi părăsesc  soţia1  " , ci  " apropo ,  între  noi totul s-a terminat".     Pălăvrăgea chiar dacă avea goluri în stomac.     - Ei nu spun ," Voi sta cu tine toată viaţa .pentru binele tău", ci   " Te părăsesc  tocmai pentru binele tău "...     Ea se întinse  să netezească câteva fire din părul lui.     Era atât de serios.     - Coriander , nu...     - Ultima oară , când  m-ai îndepărtat" spre binele meu ", ai dispărut zece ani.     - Erai  atât de tânără  , murmură  el , dând din cap ; nu aveai decât 20 de ani...     - S-a întâmplat în  cafeneaua aceea  oribilă de lângă universitatea din Cordoba , continuă ea.     Trase tare din ţigară  , scoase câteva rotocoale de fum şi apoi adăugă :     - Nu te-am sfătuit rău atunci...    - Există un statut pentru sfaturi bune ?    El o privi cu duioşie.    - Poate ar trebui să existe.    - îţi pare rău că nu ţi-am urmat  sfatul ? întrebă ea.    - îmi pare  rău numai pentru tine.    - Te iubesc , Danny , spuse ea solemn.    - "  te amo "2)  , răspunse  el , întorcându-se la spaniola lui nativă.    Dar nu o linişti cu asta , nici ea nu ştia de ce , poate pentru că suna ca un " te  amo  "dinaintea unui " adios ".    - Vom rezolva noi problemele ,  spuse ea încet , întinzându-se spre mâna lui. Vom trece şi prin asta, aşa cum am trecut prin toate.    Ea îi atinse uşor buzele cu  vârful degetului , iar ochii de chihlimbar îi străluciră.    - Nu pleca în weekendul acesta şi voi încerca să găsesc pe cineva să mă înlocuiască la spital.    Deoarece nu-i răspunse , ea insistă :    - Hai , iubitule , vom merge cu  maşina până la Coney Island şi vom mânca hot dogs la Nathan's...  ,  - Nu vei găsi niciodată pe cineva să te înlocuiască în ultimul moment în weekend.    Se întinse după o scrumieră şi îşi aprinse ţigara.    - Oricum  , am  o întâlnire acolo cu cineva care m-ar putea scoate din încurcătura asta.    - Asta e. prima oară când vorbeşti chiar şi cu  o   uşoară urmă de speranţă în glas.     — E o chestiune de şanse...     - Ce vrei să spui ?     - Tu  ar trebui  să înţelegi cel mai bine  ce înseamnă şansa , spuse el. O şansă de 50% să treci printr-o operaţie chirurgicală dificilă nu înseamnă nimic. Dacă  pacientul supravieţuieşte , şansele sunt de 100% , iar dacă moare , ele sunt nule.     - Ce crezi despre situaţia ta ?  -     - Cine poate şti ? Mă lupt din răsputeri şi , de fiecare dată când cred că am trecut de un obstacol, apar altele şi mai mari.     - Cine e persoana care te-ar putea ajuta ?     - îţi voi spune tot când vom lua legătura...     - Când se va întâmpla acest lucru , voi citi despre asta în pagina financiară a ziarului" Times     - De data asta am să-ţi spun tot , chiar dacă nu mă va contacta.     - Când ?     îi displăcea să-1 cicălească.     - Când mă voi întoarce...     - Promiţi ?     -Jur!     El ridică o mână.     Ea începu  să spună ceva când  observă că el o privea insistent.    - De ce mă priveşti aşa ?     Se aplecă şi o sărută duios.     - Eşti mai frumoasă decât  atunci când  ne-am întâlnit.     Ea se strâmbă.     - Anii plini de  griji fac ca o femeie să fie mai interesantă.     " Quiereme para siempre no importe Io que pase ". El rosti iar aceleaşi vorbe , de data aceasta cu un ton de protest :  " îubeşte-mă pentru totdeauna ,  indiferent de ce se va întâmpla ".     îi  acoperi  mâna  cu mâna  ei . iar lacrimile  îi umplură  ochii.     - Bineînţeles  că te voi iubi întotdeauna şi nu se va întâmpla  nimic rău...     N-avea altă soluţie dacă voia  o  ultimă garanţie înainte ca el să plece în weekend.     - Nu s-ar putea  întâmpla  nimic  rău , nu-i aşa ?     Nu se poate spune că i-a răspuns , dar nici că a evitat răspunsul.     - Sunt atâtea riscuri.     - De exemplu ?     Câteodată abia-1 recunoştea  pe acest bărbat care a sedus-o când avea douăzeci de ani, a abandonat-o la douăzeci  şi unu , s-a căsătorit cu  ea la treizeci şi. unu şi acum , la treizeci şi patru  , o făcea să se simtă ca şi cum s-ar repeta totul.     -  Când mă voi întoarce  ,  spuse el pe un ton plictisit, îţi voi spune  tot.     Fondul muzical era cel al bătăilor nervoase ale inimii.     - Pot să-ţi pun o întrebare ?     El dădu din cap afirmativ.     - Şi dacă ai pleca pur şi  simplu şi nu ţi-ar păsa de pierderi?     - Ar suferi foarte mulţi oameni.     - Nu eşti asigurat ?     - Mi-ai pus două întrebări.     Din nou acea preocupare serioasă.     - Prima mea obligaţie e  faţă de oamenii  care contribuie cu bani la cumpărarea băncii, iar cea mai mare obligaţie e către deponenţi.     Ceea  ce  iubea cel mai  mult la  el  era  simţul decenţei care-1 făcea să se implice atât de mult în ceea ce era just şi drept.     - Dragul  meu , ţine  minte ceva. Chiar dacă totul  eşuează , nu  se  va  reflecta  asupra integri- tăţii    şi  moralităţii  tale.   Sunt numai  afaceri bancare...     - Nu înţelegi , Coriander , e acelaşi lucru. Eu sunt  banca  ,  fiecare debit  , datorie ,  pierdere , transfer, depunere , totul e răspunderea mea.     - E vorba de afaceri, nu  despre tine , insistă ea.     - E mai mult decât afacerile ," amor mio "4, e vorba de vieţile oamenilor.     - Când e vorba de  bani,  sunt implicate şi vieţile lor., argumentă ea.     - Poate am fost prea ambiţios , spuse el aproape numai pentru sine.     - Poate n-ar fi trebuit'să venim niciodată la New York ,  adăugă  ea încet , simţindu-se vinovată şi furioasă pentru toţi anii aceia de nelinişte , în care au suferit acolo , în Argentina.     - Poate ar fi trebuit să-insist să ne întoarcem la Buenos Aires.     Vocea ei deveni rugătoare.     - Aş fi mers oriunde cu tine.     O  privire  de  infinită tristeţe umbri faţa  lui frumoasă.     -Aveam prea multe amintiri acolo ,în Argentina. Oricum  ,  credeam că  vrei să  stăm  în New  York pentru cariera ta.     Ochii lui se umplură din nou de lacrimi.     - Aş fi făcut orice ca să fii fericită.     Unul era dornic să meargă oriunde  ,  celălalt dispus să facă orice , totuşi persista sentimentul că rezultatul fusese deja decis. Demult, la Universitatea din Corcloba  , când  erau  profesor,  şi  student  , încercase să-1  convingă  să rămână în universitate , în loc să se îndrepte spre afaceri. Nimic nu era mai patetic decât un război  urban fără cauză , argumentă el  , nimic  mai  trist  decât un idealist  care  nu ştia încotro  să se îndrepte. Aceia  erau învinşii  care hoinăreau prin păduri tropicale şi întâlniri ecologice la  nivel  înalt,  cu  bărbi  uscăţive  şi   rucsacuri.     învingătorii erau  rebelii  care  au introdus tactica terorii în camerele de consiliu şi bănci, negociind în retorica şi lozincile lor obosite salarii mari şi acţiuni. Ea  nu crezuse nici un moment ;, nici atunci  , nici acum. Nimic n-o putea face să creadă că lui îi păsa de bani şi putere sau de lumea corporaţiilor sau  că ar putea vreodată să-şi spună rebel cu o cauză pierdută, atâta timp  cât nu deosebea o pădure tropicală de o mlaştină. Ea  îi atinse faţa şi observă că nici barba uscăţivă nu făcea parte din aceste caracteristici. Nu putea număra de câte ori pielea  bărbiei se jupuise din cauza bărbii lui aspre şi ţepoase şi a sărutărilor.     Cum îl privea acum , părea atât de trist şi nervos, încât se hotărî să-i spună ce nu voia să-i spună înainte de a se întoarce din weekend.     - Sunt însărcinată , îi mărturisi ea simplu  , fără nici un avertisment, aproape conciliant, apoi aşteptă.     în ochii lui se citiră o sută  de emoţii, de la şoc la tristeţe , o incredibilă bucurie  şi toate acestea se încheiară cu  o îmbrăţişare puternică şi un murmur continuu :     - Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta !  Slavă Domnului!     Şi, prin mintea ei trecură o sută de gânduri, de la uimire  la  nesiguranţă  , uşurare  , până  la  a se întreba ce-a  vrut de fapt  să  spună  prin  "  Slavă Domnului ! " Mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce  ? Un copil să înlocuiască tatăl...     Manuel  Rojas  1-a văzut pe Iisus. S-a întâmplat  ieri , pe când conducea chiar pe acelaşi drum spre  aeroportul internaţional din Acapulco. El era acolo,  stătea în picioare , pe marginea drumului murdar ,  care venea dinspre Cerro el Burro , lângă un indicator  pentru distanţe  ;  douăsprezece  mile  până   la  Chilpancingo , cincizeci până la Acapulco. Numai că  Iisus nu stătea chiar pe marginea drumului murdar , ,mai degrabă plutea deasupra lui. Unul din lucrurile pe  care Manuel le observase era cum picioarele Lui, în  acele sandale maro de piele , abia atingeau pământul  şi cum braţele Lui erau întinse , cu palmele în sus ,  dar nu ca şi cum ar fi arătat spre o maşină , ci mai  degrabă ca şi cum El ar fi binecuvântat totul din jurul  Lui : praful , cameleonii, cactuşii , chiar şi antenele  de televiziune de pe acele barăci de lângă şosea.     Manuel trase pe dreapta şi  merse fără motor  până la un stop. Ieşind din camion  , stătu acolo şi se  uită fix, nu prea aproape , dar destul ca să nu piardă   nici un amănunt. Ar fi vrut să aibă  un aparat de fotografiat. Iisus  stătea şi El  acolo  ,  chiar lângă indicatorul acela , mantia  Lui albă mişcându-se din cauza adierii; doar că nu era nici o adiere. Manuel observă asta imediat. în iulie , în Cerro el Burro nu era vânt, numai foarte mult soare , căldură arzătoare şi praf.     Când  Manuel se întoarse în seara  aceea de la Acapulco  , merse direct  la biserică  pentru ca  să vorbească cu preotul. Părintele Ramon era destul de agitat de toate astea , chiar dacă încerca să pară calm. Continuă  să-1  liniştească pe Manuel , spunându-i să înceapă  cu  momentul  iniţial  al viziunii  ,  să-i povestească foarte rar , aşa încât să poată nota totul, întrucât  avea  nevoie  de  mărturia  lui  pentru documentele oficiale. Nu avea nici o îndoială faţă de cele spuse de Manuel; ştia numai că , uneori, omul devine prea  sensibil  când  e vorba  de  credinţă. Manuel relată fiecare detaliu cu un calm surprinzător: cum  fusese în drum spre  aeroportul internaţional Acapulco pentru a răspunde unui anunţ publicitar în legătură cu o slujbă , prima posibilitate de a munci în cele şase  luni  în care nu fusese plătit şi cum totul se întâmplase chiar atunci  când era pe  punctul de a spune o rugăciune rapidă pentru noroc. Manuel era stânjenit  din cale-afară să  se roage  lui Dumnezeu pentru favoruri , dar vremurile erau dure şi slujbele foarte rare. Nu putea spune că a lucra ca ajutor la  Pelicanos Rosas în terminalul Aeromexico era ideal.  pentru că însemna o călătorie zilnică de peste o sută  de mile ; dar ,  mai însemna  şi  un venit  stabil şi  garantat pentru orele suplimentare în zilele  de luni ,  când erau zboruri charter.     Manuel spuse că părul şaten al lui Iisus îi cădea  pe umeri ; avea o barbă rară şi ochi atât de  blânzi şi  iertători  , totuşi  atât de  răniţi  şi trişti în acelaşi  timp. Părintele Ramon vru să ştie ce făcuse Manuel  în afară de a  sta şi a se zgâi ca un prost. Manuel îi  spuse că  a căzut în genunchi şi a plâns , iar  atunci  când şi-a ridicat privirea , Iisus parcă pierise.     Preotul era tulburat. Nu aflase nimic diferit şi  special  faţă de celelalte cincisprezece vedenii din  México  din ultimul an. Cea ce-1 îngrijora pe părintele  Ramon era dacă  Vaticanul va considera problema  atât  de  serioasă încât să  transforme Cerro el  Burro  într-un  mormânt sfânt , sau chiar să  fie inclus pe  intinerariul Papei loan Paul al Il-lea ,  în pelerinajul  său  din  toamnă  în  America Latină.  Măcar  dacă  Manuel s-ar putea gândi la altceva înainte de a trimite uri fax la Roma ; s-ar putea ruga o zi sau două pentru un alt semn sau chiar o altă,viziune , orice ar  putea face încât Comitetul pentru  miracole de la Vatican să le  acorde atenţie.    Pe 3 iulie , la două zile după întâmplare , Manuel conducea   pe  acelaşi   drum   dintre  aeroportul internaţional Acapulco şi Cerro  el Burro şi  încă nu   se întâmplase nimic deosebit. Nu că ar fi avut vreo îndoială în legătură cu faptul că fusese atins de un miracol. La urma urmelor , mersese mai departe şi învinsese pe-cei 64  de candidat  , obţinând astfel slujba la Aeromexico. Şi ce dacă directorul îl pusese în schimbul de noapte cu acela§i tarif cu ora  ca şi pe cei din schimbul de  zi ? N-avea importanţă. Două lucruri contau pentru Manuel  : avea o  slujbă  §i îl văzuse pe Iisus.     Manuel se  gândea la noua lui slujbă când luă curba  aceea  periculoasă unde Cerro el Burro  se transformă într-o şosea pavată , cu două benzi, care continuă până  în  Acapulco. Ceasul lui digital nou strălucea în întuneric şi arăta exact ora  11:57  când văzu explozia. Nu exista nici un dubiu în legătură cu ora  , deoarece  Manuel tocmai verificase  dacă se încadrează în timp.     Detunătura a  fost asurzitoare , sclipirile de foc deasupra  capului erau atât de  intense încât Manuel trase frâna ca  să  nu piardă  controlul maşinii , lovindu-şi  capul de parbriz. I-au trebuit  treizeci de secunde sau chiar mai mult până să tragă la marginea drumului. Cu ochii întredeschişi, privi mingea de foc rostogolindu-se şi luminând dealurile care înconjurau oraşul Acapulco. O serie de explozii mai mici izbiră noaptea , frânturi care pluteau spre pământ. Se auzi o  ultimă detunătură  asurzitoare , apoi  cerul se limpezi, fiind luminat numai de stele  căzătoare şi de  o umbră alb-cenuşie de fum  , ridicându-se din vârful  unuia dintre  acele dealuri îndepărtate. Manuel se  închină.     Primul lui gând a fost că un avion exploadase în  plin zbor , ţâşnind din cer ca una din cutiile acelea  de  tablă pe  care le folosea uneori drept ţintă.  Următorul lui gând se îndreptă către Iisus , chiar dacă  era absolut sigur că ceea ce tocmai văzuse nu era o  altă viziune. De. fapt  , se gândi la asta zece minute  bune şi deveni  chiar mai  convins  că asistase la  distragerea echipajului, cât şi a aparatului. Cu numai  câteva secunde înainte de a se întâmpla totul văzuse  un mănunchi de lumini sclipitoare venind din direcţia  aeroportului.  Acum  era  într-o dilemă. Dacă nu se  grăbea, întârzia la muncă şi îşi pierdea slujba înainte  chiar de a fi început să lucreze. Totuşi , cum putea  să-şi continue drumul fără  să relateze ce văzuse  ?  Cea mai apropiată secţie de  poliţie se afla la  zece  mile  de drumul  principal  , într-un  orăşel numit  Chilpancingo.  în adâncul sufletului, ştia că nu are de  ales , de vreme ce totul avea legătură cu Iisus. în  definitiv, dacă n-ar fi fost El, n-ar fi mers cu maşina  pe acel drum  la aeroport , deoarece n-ar fi avut o  slujbă. Manuel făcu un târg  cu propria-i conştiinţă.  Decise  să  anunţe explozia  la secţia  de poliţie a  aeroportului ,  după ce ar fi ieşit  din  schimb , ca şi'  cum n-ar fi existat supravieţuitori , ca şi cum n-ar fi o chestiune de viaţă şi moarte.       Aproape de ora şase dimineaţa , la cinci ore şi ceva  de la  accident  , getul  poliţiei  aeroportului internaţional Acapulco declară , în sfârşit , stare de urgenţă. Dădu  dispărut §i presupus a  se fi prăbuşit un avion particular Dassault Falcon de la aeroportul La  Guardia din New York.  Trimise un avion de cercetare  Cessna  185  , al cărui echipaj raportă la întoarcere  că rămăşiţele a ceea  ce părea un avion fuseseră reparate direct la sud-vest de Chilpancingo , la o înălţime de aproximativ 7.000 de picioare. Dar, având în vedere terenul dur ,  numai un elicopter de poliţie putea să se apropie destul de mult pentru a aprecia pagubele  şi pentru a  verifica dacă  avionul fusese complet distrus, neexistând supravieţuitori.         Soarele răsărise când Manuel termină schimbul, lumina  roz reflectând clădirile albe şi înalte  care se înşirau  de-a  lungul  plajei.   Secţia  de poliţie  a aeroportului internaţional  Acapulco   se  găsea -la Cocos Condominius, la parter , la aproximativ două treimi din drumul către plaja  Caleta. Manuel trecu prin uşile glisante de sticlă şi se opri într-un hol de marmură neagră strălucitoare , în dreptul unui semn care arăta că secţia  de poliţie se afla în  spatele altor uşi glisante. împinse o uşă de fier forjat, se  apropie de  biroul din faţă şi îi spuse  poliţistului de  serviciu motivul pentru care  venise.  Fu  condus  printr-un coridor  lung într-o altă cameră  unde îi   descrise căpitanului de serviciu ceea ce văzuse. Ce-1 descuraja în legătură cu toţi aceia care-i ascultau povestea era plictiseala şi o aparentă lipsă de interes. Dar , ce era şi mai  rău  , nimeni nu părea  să ştie ceva despre vreun accident.     Manuel se găsi într-o cameră mică  , cu un birou sculptat dintr-un lemn de culoare închisă , în spatele căruia se atla un scaun îmbrăcat în maro , cu braţe. Trei  scaune mai mici de  piele erau întoarse  spre birou   ,  iar  pe   pereţi   se   aflau  trei  tablouri reprezentând pe  Pancho Villa  , preşedintele Carlos Salinas şi  pe  Iisus  Hristos. Căpitanul  stătea pe scaunul din spatele biroului, iar pe un altul şedea un bărbat care părea  să aibă spre treizeci de ani şi care purta un costum  şifonat  din mătase gri.  De fapt , bărbatul ar  fi putut fi mai tânăr  , având  în vedere buclele  negre ce-i  încadrau  faţa  angelică cu trăsături mici şi  delicate. Pe celălalt scaun stătea un bărbat mai tânăr , înalt şi zvelt , cu trăsături mai ascuţite şi păr negru , netezit pe spate. Manuel încercă să nu-i privească insistent. în locul mâinilor  , bărbatul avea' două proteze de metal.    - în urmă cu  două nopţi l-ai văzut  pe  Iisus , iar noaptea trecută ai văzut un avion explodând pe cer.    Căpitanul  se  aplecă  deasupra  biroului  ,  iar ochelarii lui de aviator îi ascundeau aproape toată faţa.    Manuel n-ar fi dorit să spună că î-a văzut pe Iisus,   el doar voia ca ei să ştie cât de bine cunoştea dramul acela , cât de des mersese pe acolo , că văzuse alte lucruri chiar mai incredibile decât o explozie în aer.     - A fost altfel noaptea trecută , domnule căpitan, spuse Manuel cu convingere. Am văzut o bombă !     - De  ce   ai  aşteptat  toată  noaptea fără  să anunţi ? întrebă omul cu faţa angelică.     Când vorbea spaniola , avea un accent mai slab faţă de cum ar vorbi un mexican , deşi tonul lui era arogant.     - M-am temut că , dacă mă opresc , voi întârzia la lucru , domnule. Era prima noapte în  care aveam de lucru.     - Şi n-ai vorbit nimănui despre asta la lucru ?     Vorbise bărbatul cu cârligele de metal. Din nou , accentul hu era mexican ;  era  mai slab decât  al celuilalt bărbat , deşi tonul  cu care vorbea  nu era deloc arogant , ci aproape înţelegător.     - Mă tem  să nu creadă că am inventat totul.     - într-adevăr ? întrebă căpitanul zâmbind. Poate ai băut prea multă tequila ?     Manuel se simţi insultat.     - Jur , domnule căpitan , nu băusem. Mergeam cu maşina şi am văzut un avion explodând din senin - zdrang !     îşi îndesă un pumn în cealaltă palmă.     - Am văzut cu ochii mei.     Căpitanul se lăsă pe săpătarul scaunului.     - Nu  s-a raportat nici un accident sau explozie noaptea trecută , spuse el simplu.     Chiar atunci se deschise uşa şi un bărbat intră în cameră.  îndesat şi  complet chel  , semăna cu  Mr. Clean. Aruncă  o  privire scurtă împrejur , întoarse capul spre  civilul  cu faţa angelică şi-i şopti ceva la ureche , apoi se aşeză în faţa lui Manuel.     - Poate te-a inspirat apropiata vizită a Papei Ioan Paul ? întrebă el.     Toţi râseră.     - Nu  , domnule  ,  şopti Manuel plecându-şi capul.     Urmă  un  moment de tăcere  , timp  în care căpitanul părea să se gândească la această situaţie  ; potrivindu-şi   ochelarii pe nas, mai cercetă  nişte hârtii, apoi ridică uşor din umeri şi privi în  sus.     - Vreau să-ţi mulţumesc  că ai venit  , dar mi-e teamă că  nu   putem  face  nimic  în  legătură  cu avioanele fantomă care explodează.     Se ridică.     — Sau cu viziunile.     Se plimbă în jurul biroului.     - Poţi pleca , zise el. Haide , poţi să pleci.     Manuel se  ridică încet ,  zgâriind  podeaua cu scaunul.     - Şi dacă e un miracol , începu  el uşor şi există supravieţuitori ?     - Nu  există  miracole  , Manuel , zise simplu                                                       / căpitanul, asta e toată chestiunea , nu există nici un fel de miracole.     îşi îndreptă privirea către ceilalţi.     - Şi nu s-a prăbu§it  nici  un avion  ,  adăugă bărbatul chel.     Manuel vru să-i întrebe cum puteau fi atât de siguri de ceva, atâta vreme cât nu fuseseră acolo şi nu văzuseră , dar nu spuse  nimic.     - Ceea ce probabil ai crezut că ai văzut era o stea căzătoare sau  o scânteie  de fulger ,  îşi  dădu  cu părerea cel cu faţa angelică şi zâmbi.     Totuşi  , Manuel nu răspunse nimic  , ci îşi studie numai pantofii.     - Poate  ai vrut să-ţi  impresionezi şeful să te mute în schimbul de zi , sugeră bărbatul chel. Ochii lui negri străluceau sub sprâncenele spâne.     Căpitanul ţinu uşa deschisă.     - Dacă te grăbeşti , poţi ajunge înapoi la Cerro el Burro la timp pentru liturghia de dimineaţă.     - Dacă auziţi ceva , începu Manuel, mergând cu spatele către uşă , şi aveţi nevoie de mine...     - Dacă aflăm ceva , îţi telefonăm  , nu-ţi face griji , îl asigură căpitanul.     Toţi erau  în  picioare  ,  bărbatul  cel  chel  se îndreptă spre mijlocul camerei, iar celălalt  se aplecă- pe spătarul scaunului.     - îţi mulţumim că ai venit, spuse el politicos.     - Ai grijă cum conduci, adăugă altcineva.         - Şi , fără viziuni , pentru o vreme , îl sfătui zâmbind căpitanul.         în dimineaţa de 4 iulie , la ora 7 , Joe Pasinsky tocmai termina tura în calitate de controlor trafic la oficiul Gwenda din  Westchester când sună telefonul. Joe ridică receptorul şi auzi cum  cineva de la turnul de control al aeroportului internaţional Acapulco  îl aqunţă   că  unul  din  avioanele lor se prăbuşise undeva  , pe  dealurile  care  înconjoară  Acapulco. Informaţiile preliminare indicau  faptul că nu există supravieţuitori. Pasinsky îi telefona imediat lui Fritz Luckinbill , proprietarul oficiului Gwenda  , care-i spuse să nu facă nimic , până nu vine el, asigurându-1 dirrtr-o  suflare  că  va  pleca de-acasă  , din  oraşul învefcinat Greenwich ,din statul Connecticut ,în cinci minute, Douăzeci de minute mai târziu , Luckinbill stătea la biroul său  din Gwenda şi vorbea la telefon.     De-a lungul  orelor dimineţii   ,  Pasinsky  şi Luckinbill urmăriră evoluţia situaţiei prin telefon şi fax.  Informaţiile despre accident . erau  sumare  , pentru că Washingtonul nu putea lansa o investiţie până ce  guvernul  mexican  nu  făcea  o  invitaţie formală  de  a participa. Până  la  urmă  , la ora  11 dimineaţa  , la  aproape  12 ore de la  prăbuşire . mexicanii au  făcut invitaţia  de a  merge  la locul prăbuşirii şi de a colecta ce mai rămăsese din avion, echipaj şi pasager.  Luckinbill  se simţea uşurat  că   putea în sfârşit participa, dar era foarte îngrijorat de recuperarea acelei indestructibile cutii negre situată în partea din spate a oricărui avion. Numai dacă ar avea-o în mână , ar putea şti exact ce s-a întâmplat. Cutia neagră conţinea intinerariul până în momentul impactului , ca şi benzi cu fiecare convorbire dintre cabina pilotului gi turnul de  control. Pe Luckinbill îl deranja faptul că mexicanii  n-au  spus nimic despre descoperirea cutiei , iar când ,  într-un târziu  , a întrebat despre acest lucru , fusese informat că până în acel moment cutia nu fusese găsită. La prânz făcea deja un zbor comercial la Mexico.         La ieşirea din Acapulco , traficul e  greoi până când şoseaua  cu două  benzi se transformă într-un drum nurdar între Chilpancingo şi Cerro el Burro. Manuel  observă maşina numai în acel moment , probabil pentru  că nu circulau alte maşini din nici o direcţie pe o distanţă de mile întregi. Dar , ceea  ce-1 surprinse cel mai mult , erau ocupanţii maşinii , aceiaşi doi bărbaţi de  la secţia de poliţie. Cel chel şi îndesat şofa  paralel  cu camionul , iar  cel cu faţa de înger îi făcu semn să tragă pe dreapta.     Manuel se simţi dezvinovăţit , convins fiind că , în final , un avion fusese raportat ca dispărut şi că cei doi  veniseră  după el  să-şi spună povestea autorităţilor în  drept. Semnalizând că se va spune , Manuel întoarse volanul şi opri. Deschise portiera , sări  din  camion  şi stătu  la  nu mai mult de  zece picioare de locul unde îl văzuse pe Iisus. îi privi cum coboară  , observând că cel cu  cârligele de metal în locul mâinilor nu era cu ei. Un moment-două se întrebă ce se întâmplă. Atunci zări puşca.     Cu o mişcare bruscă , îndesatul scoase arma din tocul de  pe umăr , ochi şi trase de trei ori în succesiune rapidă. Manuel fu lovit în piept de două ori şi o dată în adbomen , apoi alte trei gloanţe fură trase cu putere după ce se prăbuşise deja la pământ. Muri  pe loc. Bărbaţii traseră corpul înapoi  spre camion , îl proptiră pe locul şoferului, îl strânseră cu centura de siguranţă şi îl puseră cu braţele pe volan.     Bărbatul cel  chel aprinse focul , trase frâna de mână , apoi merse lângă  cel  care-1 întovărăşa , la spatele vehiculului. N-a fost nevoie de un efort prea mare pejrtru a împinge camionul într-o parte şi apoi în râpă. Rostogolindu-se şi năruindu-se printre pietre şi copaci, camionul ateriza în cele din urmă în fundul văgăunii şi izbucni în flăcări.
capitolul 1 Întâi noiembrie era ziua de care Valerie Wyatt se îngrozea în fiecare an, sau cel puțin în ultimii douăzeci, de când împlinise patruzeci de ani. Împiedicase cu succes potențialele ravagii ale timpului, și nimeni n-ar fi ghicit că tocmai ce împlinise șaizeci de ani în dimineața aceea. De ceva vreme începuse să scadă discret din ani, și era chiar ușor să crezi vârsta creativă pe care și-o acorda. Revista People scrisese recent că avea cincizeci și unu de ani, ceea ce era oricum destul de rău. Șaizeci i se părea de neimaginat, și era recunoscătoare că oamenii păreau să fi uitat cifra corectă. Valerie făcea tot ce putea ca să îi inducă în eroare. Își operase ochii pentru prima oară când împlinise patruzeci de ani, apoi încă o dată, cincisprezece ani mai târziu. Rezultatele erau excelente. Arăta odihnită și revigorată, de parcă tocmai s-ar fi întors dintr-o vacanță grozavă. Se operase în L.A., într-o pauză de-o vară. La cincizeci de ani, își operase și gâtul, care era acum neted, tineresc, fără piele lăsată, iar chirurgul ei plastician era de acord că nu avea nevoie de un lifting facial complet. Avea o structură osoasă excelentă, o piele bună, iar operațiile la ochi și la gât îi conferiseră efectul dorit. Injecțiile cu botox, de patru ori pe an, o întinereau și mai mult. Sportul zilnic și un antrenor personal de trei ori pe săptămână îi păstrau trupul înalt și zvelt tonifiat și neafectat de vârstă. Dacă ar fi vrut, ar fi putut foarte bine să pretindă că avea în jur de patruzeci de ani, dar nu voia să pară ridicolă și se mulțumea să scadă doar nouă ani din vârsta ei reală. În plus, oamenii știau că avea o fiică de treizeci de ani, așa că nu putea să întindă prea tare coarda. Cincizeci și unu era în regulă. Era nevoie de timp, de efort, de întreținere și de bani ca să își păstreze înfățișarea. Îi era de folos vanității proprii, dar era important și pentru cariera ei. De-a lungul carierei sale de treizeci și cinci de ani, Valerie fusese guru numărul unu al stilului și al unui mod de viață elegant. Începuse ca editor pentru o revistă de decorațiuni, imediat ce terminase facultatea, apoi se dedicase întru totul acesteia. Era marea preoteasă a protocoalelor și a tot ce se petrecea în casă. Avea contracte de licențe pentru lenjerii elegante, mobilier, tapet, diverse materiale, ciocolate rare și o linie de muștaruri. Scrisese șase cărți despre nunți, decorațiuni și protocoale și avea o emisiune TV cu unul dintre cele mai ridicate ratinguri. Planificase trei nunți la Casa Albă, când se căsătoriseră fiice și nepoate ale președintelui, iar cartea ei despre nunți fusese numărul unu pe lista de cărți de non-ficțiune a New York Times cincizeci și șapte de săptămâni la rând. Rivala ei supremă era Martha Stewart, dar Valerie făcea parte dintr-o clasă aparte și își respectase întotdeauna rivala. Erau cele mai importante două femei din domeniu. Valerie trăia exact așa cum predica. Apartamentul ei de lux de pe Fifth Avenue, cu o priveliște panoramică asupra Central Park și o colecție semnificativă de artă contemporană, era întotdeauna gata să fie fotografiat, la fel ca ea. Valerie era obsedată de frumusețe. Oamenii voiau să trăiască așa cum le spunea ea, femeile voiau să arate ca ea, iar fetele tinere voiau o nuntă așa cum ar fi avut-o Valerie, sau așa cum le recomanda ea în emisiunea și în cărțile ei. Valerie Wyatt era arhicunoscută. Era o femeie frumoasă, avea o carieră incredibilă și ducea o viață de lux. Singurul lucru care lipsea din viața ei era un bărbat și nu mai avusese nicio relație de trei ani. Gândul o deprima și în dimineața aceasta. Indiferent de cât de bine arăta, vârsta de pe permisul de conducere era cea care era, și cine ar fi vrut o femeie de șaizeci de ani? Chiar și bărbații octogenari voiau acum fete de douăzeci de ani. Valerie simțea că, odată cu această aniversare a zilei sale de naștere, începea să fie depășită. Nu era un gând plăcut, și ea nu era deloc fericită astăzi. Se privi cu atenție în oglindă în timp ce se pregătea să iasă din apartament. Trebuia să ajungă la studio pe la prânz, pentru o înregistrare, și înainte de asta avea două întâlniri. Spera ca prima să o înveselească. Și singurul motiv pentru care nu făcuse încă un atac de panică era faptul că nimeni nu știa exact câți ani avea. Dar tot era deprimată. Răsuflă ușurată când imaginea din oglindă o asigură că viața ei nu se sfârșise încă. Își purta părul blond într-un bob șic bine tuns, care îi încadra fața, și se vopsea regulat. Nu avea niciodată rădăcini de altă culoare - părul ei avea aceeași nuanță ca întotdeauna. Și avea o siluetă superbă. Alese cu grijă din dulap o haină de lână roșie pe care să o poarte peste rochia neagră scurtă, care îi scotea în evidență picioarele incredibil de lungi, și o pereche de pantofi sexy cu toc înalt de la Manolo Blahnik. Era un look grozav, elegant și la modă, potrivit pentru înregistrarea emisiunii din ziua aceea. Când ieși din clădire, portarul îi opri un taxi, și ea îi spuse șoferului adresa din Upper West Side. Era într-un cartier mai murdar, și îl observă pe șofer privind-o admirativ în oglinda retrovizoare. O copleșiră o mulțime de gânduri în timp ce goneau prin Central Park. Vremea din New York se răcise cu două săptămâni în urmă, frunzele se ofiliseră și ultimele dintre ele cădeau din copaci. Haina de lână roșie pe care o purta părea potrivită. Valerie privea pe geamul taxiului în timp ce radioul turuia, și ieșiră din parc pe West Side. Apoi simți un curent electric străbătându-i tot corpul când auzi vocea crainicului. — Măi să fie, n-aș fi crezut niciodată, și pun pariu că nici voi n-o să credeți. Arată grozav pentru vârsta ei! Ghiciți cine împlinește astăzi șaizeci de ani? Valerie Wyatt! Asta da, surpriză! Bravo, Valerie, zici că ai doar patruzeci și cinci! Se simți ca și cum crainicul tocmai o pocnise în stomac. Tare! Nu-i venea să creadă. De unde naiba știa? „Probabil că documentariștii lor verifică registrele rutiere”, își spuse ea deprimată. Era cel mai popular talk-show de radio din New York, deci toată lumea avea să știe. Îi venea să îi spună șoferului să închidă radioul, dar ce mai conta? Îl auzise deja, la fel ca jumătate din New York. Acum toată lumea știa că avea șaizeci de ani. Sau cel puțin oamenii mai răsăriți din New York. Era incredibil de umilitor; fierbea în sinea ei. Chiar nu mai exista pic de intimitate? Nu când erai așa faimoasă ca Valerie Wyatt și aveai propria emisiune TV de ani de zile. Ar fi vrut să plângă chiar acolo, pe bancheta din spate a mașinii, întrebându-se câte alte emisiuni de radio aveau să mai preia știrea, câte emisiuni TV, în ce ziare avea să apară și pe unde avea să-și mai audă numele și vârsta. De ce nu o scriau pur și simplu pe cerul de deasupra New Yorkului? Se încruntă când îi plăti șoferului de taxi și îi lăsă un bacșiș gras. Ziua începuse groaznic pentru ea, și oricum nu-i plăcuse niciodată ziua ei. Era întotdeauna o zi dezamăgitoare, și, în pofida faimei și a succesului, nu avea un bărbat cu care să o petreacă. Nu avea nici întâlnire sau iubit, nici soț, iar fiica ei era mereu prea ocupată ca să ia cina cu ea. Și ultimul lucru pe care voia să îl facă era să bată toba pe seama vârstei ei în fața prietenilor. Plănuia să petreacă noaptea acasă, singură, în pat. Urcă în grabă scările ponosite din gresie, pe care le cunoștea bine, aproape împiedicându-se de o treaptă ciobită, și apăsă butonul de la interfon. Numele din dreptul soneriei era Alan Starr. Valerie venea aici de cel puțin două ori pe an, ca să își ridice moralul sau când era plictisită. După ce sună, o voce răsună în aerul rece de noiembrie. — Dragă? Era o voce veselă, iar bărbatul părea încântat să o vadă. — Eu sunt, confirmă ea, iar el îi deschise. Ea împinse ușa grea descuiată și urcă în grabă scările până la al doilea etaj. Clădirea era veche și părea cam jerpelită, dar era curată. Bărbatul o aștepta în ușă, și o cuprinse în brațe, cu un zâmbet larg pe față. Era înalt, arătos, pe la patruzeci de ani, cu ochii de un albastru electric și păr castaniu până la umeri. Și, în pofida cartierului sărăcăcios, era destul de cunoscut în oraș. — La mulți ani! spuse el, strângând-o tare la piept, și zâmbi, cu adevărat bucuros că o vedea. Ea se trase în spate, încruntându-se nefericită la el. — O, mai taci! Un cretin de la radio tocmai a spus lumii întregi câți ani împlinesc azi. Părea pe punctul de a izbucni în plâns când intră apăsat în salonul cunoscut, unde, de-o parte și de alta a două canapele albe, cu o măsuță de cafea neagră lăcuită între ele, se aflau statui mari ale lui Buddha și o statuie de marmură albă a lui Quan Yin. În cameră se simțea un miros puternic de tămâie. — Ce-ți pasă? Oricum nu îți arăți vârsta! E doar un număr, dragă, o asigură el, în timp ce ea își azvârli haina pe canapea. — Ba îmi pasă. Și cel mai rău e că chiar am o asemenea vârstă. Mă simt de parcă aș avea o sută de ani azi. — Nu fi prostuță, zise Alan, în timp ce se așeză pe canapeaua de vizavi. Pe masă se aflau două seturi de cărți. Se spunea că Alan era unul dintre cele mai bune mediumuri din New York. Se simțea ca o bleagă fiindcă venea la el, dar avea încredere în unele dintre prezicerile lui, și, de cele mai multe ori, reușea să o înveselească. Era o persoană iubitoare, caldă, cu simțul umorului foarte dezvoltat și cu mai mulți clienți faimoși. Valerie venea la el de ani de zile, și multe dintre lucrurile pe care le prezisese el se adeveriseră. În fiecare an își începea aniversarea cu o întâlnire cu el. Îi mai îndulcea ziua și, dacă citirea era bună, îi oferea și un strop de speranță. — Vei avea un an grozav, îi spuse el pe un ton încrezător, în timp ce amesteca bine cărțile. Toate planetele sunt aliniate pentru tine. Am făcut și o citire astrologică pentru tine ieri, și acesta va fi, categoric, cel mai bun an al tău. Arătă înspre cărți. Valeria știa ce avea de făcut. O făcuse de multe ori. — Alege cinci și pune-le cu fața în jos, îi spuse el, în timp ce așeză pachetul de cărți în fața ei, iar ea oftă. Alese cele cinci cărți, le lăsă cu fața în jos, iar Alan le întoarse una câte una. Doi ași, un zece de treflă, un doi de inimă roșie și un valet de pică. — Vei face mulți bani anul acesta, spuse el cu o expresie serioasă. Niște contracte noi. Și ratingurile emisiunii tale vor fi fantastice. În mare, în fiecare an îi spunea cam același lucru și, până acum, avusese dreptate. Dar, în cazul ei, asta era ușor de prezis. Imperiul stilului de viață elegant al lui Valerie era trainic. — Ce-i cu valetul de pică? Știau amândoi că își dorea un bărbat în viața ei încă de când se încheiase ultima ei relație. Era divorțată de douăzeci și trei de ani și își dedicase mai mult timp și energie carierei decât dragostei. Dar îi era dor să fie cu cineva și se simțea dezamăgită că nu se ivise nimeni de ani de zile. Începea să creadă că nici nu mai avea să apară cineva. Poate că era prea bătrână. Cu siguranță se simțea așa. — Cred că unul dintre avocații tăi se va pensiona, spuse Alan în legătură cu valetul de pică. Mai pune-mi încă cinci. De data aceasta apărură regele de inimă roșie și dama de caro. Alan zâmbi. — Ei bine, asta-i chiar interesant. Văd un bărbat nou, spuse el, zâmbind tot mai tare, dar ea ridică din umeri, neimpresionată. — Spui asta de trei ani. — Răbdare, draga mea, răbdare. Merită să-l aștepți pe cel potrivit. Îmi place de el. E important, puternic, foarte înalt și arătos. Cred c-o să-l cunoști la serviciu. Valerie râse. — Nu și în domeniul meu. Orice tip preocupat de decorațiuni, stilul de viață casnic sau industria nunților mai mult ca sigur nu e hetero. Va trebui să-l cunosc în altă parte. — Poate e unul dintre producătorii tăi, spuse Alan, concentrându-se pe cărți. Sunt aproape sigur că-l vei cunoaște prin intermediul muncii tale. Mai spusese asta, și nu apăruse nimeni. Celelalte preziceri ale lui fuseseră deseori adevărate, dar, în ultima vreme, nu și cele despre bărbați. — S-ar putea ca fiica ta să aibă un copil anul acesta, spuse el, întorcând dama de caro și înmânându-i din nou pachetul de cărți. Valerie zâmbi și clătină din cap. — Nu prea cred. Muncește mai mult ca mine. Nici măcar n-are timp de întâlniri. Nu e căsătorită și nici măcar nu sunt sigură că își dorește soț sau copil. Și nici Valerie nu era nerăbdătoare să devină bunică - asta categoric nu era pe lista ei de dorințe, nici măcar pe radarul ei și, din fericire, nici pe al fiicei sale. Alan nu nimerise chiar deloc la faza asta. — Cred că s-ar putea să te surprindă, spuse Alan, în timp ce Valerie întoarse alte cinci cărți și continuă. Erau chestii pe care i le prezisese întotdeauna - succes în afaceri, un nou bărbat în viața ei și mai multe avertizări mărunte despre proiectele și tranzacțiile viitoare și oamenii cu care lucra. Dar, de data aceea, bărbatul acesta nou apăru de mai multe ori. Alan era neînduplecat, iar Valerie oftă în timp ce asculta. Oamenii îi spuneau tot timpul că nu le putea avea pe toate: și o carieră fabuloasă, și dragoste. Viața pur și simplu nu funcționa așa. Nimeni nu obținea tot ce voia, îi spuneau ei - și nici Valerie nu reușise. Ca majoritatea oamenilor, lucrase din greu ca să aibă succes și sfârșise și ea singură. Cei doi continuară să pălăvrăgească, în timp ce ea întorcea cărți, iar Alan îi zicea ce vedea în viitorul ei. În mare, erau lucruri de bine. Nu urma să aibă probleme de sănătate și, ca de obicei, ratingurile aveau să crească. El văzu o oportunitate de afaceri în Orientul Îndepărtat, posibil o linie de mobilier, care avea să fie avantajoasă pentru ea; pe măsură ce îi citea, era evident că o plăcea cu adevărat. Era sinceră, directă și corectă. Unii spuneau că era cam dură, dar era vorba mai degrabă despre un standard de excelență pe care și-l aplica ei însăși și tuturor celorlalți. Valerie era exigentă cu ea însăși și cu cei din jurul ei. Nu întâmplător ajunsese cea mai bună din domeniu. Urcase târâș muntele timp de treizeci și cinci de ani, cu multă muncă și cu un instinct genial și infailibil pentru ceea ce făcea. Alan o admira pentru asta. Îi plăcea la nebunie cât de directă era. Nu se juca, nu avea nimic de ascuns. Era exact ceea ce pretindea a fi. Și nu avea nevoie de cărți ca să știe cât de supărată era din cauza vârstei ei. Valerie îi spusese de câteva ori că șaizeci de ani părea pur și simplu atât de al naibii de mult, iar acum toată lumea avea să știe. El observă că simplul gând la asta o aducea pe Valerie pe punctul de-a izbucni în plâns.   În timp ce Valerie asculta predicțiile lui Alan în apartamentul lui din West Side, Jack Adams se târa la propriu pe podeaua dormitorului său, cu lacrimi în ochi. Nu mai simțise niciodată o asemenea durere. Niciodată. Ei bine, poate că mai simțise ceva similar o dată sau de două ori, în tinerețe când juca fotbal profesionist, dar niciodată de atunci - și cu siguranță nu în ultimii ani. Ziceai că îi împlântase cineva un tomahawk în spate. Durerile ascuțite îi trecură direct spre creier și apoi în jos, prin picioare. Nu putea să stea în picioare sau să meargă. Ajunse la baie și se ridică încet, agățându-se de chiuvetă. Își înșfăcă telefonul de pe un raft și se așeză pe toaletă cu un țipăt. — Dumnezeule mare, spuse el, când găsi numărul în telefon. Când se privi în oglindă, arăta de parcă ar fi supraviețuit unui naufragiu și se simțea ca de o mie de ani. Jack fusese la o petrecere de Halloween cu o noapte în urmă și cunoscuse o fată incredibilă la bar. El purta costum de Superman, iar ea era Catwoman, cu un costum de piele strâmt lucios, cizme până la șold și mustăți. Avea un corp de neuitat, și când își dăduse masca jos, văzuse că nu era nici urâtă. Îi spusese că era model, dar el nu auzise niciodată de ea. Avea douăzeci și doi de ani, părul vopsit negru metalic și ochii verzi. El avea un metru nouăzeci și trei, iar ea era cu doar câțiva centimetri mai scundă. Și partida de sex de mai târziu, când merseseră în apartamentul lui, fusese mai mult decât acrobatic. Amândoi băuseră destul de mult, și nu-și amintea să se mai fi distrat așa bine de multă vreme. Era tipul de fată cu care se întâlnea de obicei, invariabil la vreo douăzeci de ani, deseori fotomodele, uneori actrițe și, în general, orice fată drăguță care-i ieșea în cale. Nu-i fusese niciodată greu să întâlnească femei sau să le seducă. Fetele i se aruncaseră în brațe încă din adolescență, uneori chiar mai mult decât putea duce. Și, la fel ca în cazul dulciurilor, nu le putuse rezista niciodată, iar Catwoman nu făcuse nici ea excepție. Singurul lucru diferit fusese faptul că, ultima dată când făcuse dragoste cu ea îi trosnise ceva la spate, și nu mai putuse să se miște. Țipase atât de groaznic din cauza durerii, încât fata se oferise să sune la 911, dar el refuzase îngrozit, încercând să pretindă că nu îl durea chiar așa tare. Îi sugerase să se ducă acasă, și fata ascultase. Iar el își petrecuse restul nopții în agonie, așteptând să își sune chiropractorul, ceea ce făcea acum. Recepționera răspunse și când auzi că la telefon era Jack Adams promise să-i facă pe dată legătura. Până și ea își dădu seama că era într-o stare groaznică. Iar el îi spuse că era o urgență. Bărbatul care îi răspunse lui Jack părea vesel și fericit să îl audă. Jack Adams îi era pacient de doisprezece ani. — Care-i treaba, Jack? Asistenta mi-a zis că-i important — Așa cred, spuse acesta aproape în șoaptă. Și să vorbească îl durea. Să respire îl durea. Își imagină că avea să stea într-un scaun cu rotile tot restul vieții. — Nu știu ce dracu’ am făcut azi-noapte. Cred că o întindere de mușchi la spate sau așa ceva. Poate mi-am rupt un ligament. Abia pot merge. Se vedea deja paralizat. Durerea era de neimaginat La început, aproape crezuse că era un atac de cord. Orice-ar fi, îl omora cu zile. — Cum ai mai reușit-o și pe asta? Sau nu vreau să știu? îl tachină Frank Barker. Știa ce viață sexuală activă avea Jack. Uneori mai râdeau pe tema asta, dar acum lui Jack nu-i ardea de râs. Era pe punctul de a izbucni în lacrimi, și chiropractorul lui își dădu seama. — Probabil că nu. Pot să vin la tine? — Cât de repede poți ajunge aici? Jack Adams era un pacient foarte important, iar Frank era fericit să-i facă loc în program, mai ales pentru o asemenea urgență. — Douăzeci de minute, spuse Jack strângând din dinți. Nu avea nici cea mai vagă idee cum avea să iasă din apartament, dar trebuia să ajungă acolo cumva. Închise și sună la compania de mașini pe care o folosea, apoi se târî în hainele de sală care stăteau aruncate pe jos în baie. S-ar fi dus și în chiloți dacă era nevoie. Se întrebă dacă ar fi trebuit să se ducă la spital, dar Frank avea să știe ce trebuia făcut. Întotdeauna știa. Și nu se putea să fie chiar atât de rău pe cât părea. Pur și simplu nu se putea. Eliminase odată o piatră la rinichi, însă acum era mult mai rău. Zece minute mai târziu, era deja jos, în fața clădirii, mișcându-se încet și aplecat de spate. Portarul îl văzu și îl ajută să urce în mașină. Îl întrebă ce se întâmplase, iar Jack îi dădu un răspuns vag. După alte zece minute, ajunse la cabinetul chiropractorului, iar șoferul îl ajută să intre, apoi fu condus într-o sală. Frank veni să îl vadă în cinci minute și îl examină. Jack abia de se putea mișca. După examinare, chiropractorul se uită pe fișa lui și zâmbi. — E ziua ta, Jack! La mulți ani! — Ah, te rog... nici nu-mi aminti... Ce naiba am pățit azi-noapte? Își dorea să fie ceva minor, dar nu părea așa. Părea să se fi rănit grav. Îi spuse doctorului exact cum și când se întâmplase, iar Frank nu se abținu să nu-l tachineze. — Fetele astea tinere, Jack... sunt o pacoste! — Cred că-i gimnastă, sau contorsionistă. Sunt într-o formă destul de bună, și ea aproape m-a ucis. Ce mi-am rupt? Se simțea ca un boșorog, dacă o noapte de sex acrobatic îl lăsase într-o astfel de stare și chiar de ziua lui. Împlinea cincizeci de ani azi. Ce număr urât! Brusc, se întrebă dacă avea să mai facă vreodată sex. Poate că totuși nu ca noaptea trecută. — Te trimit să-ți faci un RMN. Presimt că e posibil să-ți fi rupt un disc. Sper că nu, sper că e doar o hernie. Dar stai să vedem. — La naiba, spuse Jack, de parcă ar fi fost condamnat la moarte. O să am nevoie de operație? Părea panicat. — Sper că nu. Să vedem ce spune RMN-ul. Te programez imediat. Frank era un geniu când venea vorba să îi facă pe tehnicieni și pe medici să îi primească pe clienții lui importanți. Un lucru e clar: ar trebui s-o lași mai moale o noapte sau două. Zâmbi larg, în timp ce Jack se ridică, crispat de durere. Își invitase în seara aceea la Cipriani câțiva prieteni, printre care și niște fotomodele tinere, dar știa deja că trebuia să anuleze. N-avea nicio șansă să reziste în timpul cinei. Și trebuia să se ducă la birou, măcar câteva minute. Sunase în drum spre chiropractor, să anunțe că avea să întârzie, dar nu spusese de ce. Nu voia să recunoască în ce stare era, cel puțin nu înainte de a afla mai multe. Jack se întoarse la mașină și merse la spital pentru RMN. Frank aranjase totul pentru el, și, când intră în spital, aplecat de spate ca un bătrânel, doi bărbați îi cerură autograful, ceea ce fu și mai umilitor. Fusese unul dintre cei mai importanți jucători din NFL, câștigase șase premii MVP ca pasator, participase la Super Bowl de douăsprezece ori, câștigase patru dintre ele pentru echipa lui și era în Hall of Fame. Și acum de-abia de putea să stea în picioare sau să meargă după o noapte cu o tipă de douăzeci și doi de ani. Le spuse celor doi fani cărora le dăduse autografe că avusese un accident de mașină. Aceștia fuseseră încântați să îl vadă, indiferent de starea lui. RMN-ul dură o oră și jumătate și se spuse că avusese noroc. Din câte vedea tehnicianul, era doar o hernie de disc, nu o ruptură, deci nu avea nevoie de operație, ci doar de odihnă și de niște terapie fizică după ce se calma durerea. Ce mai mod de a-și începe ziua de naștere! Avea cincizeci de ani, iar cariera lui de iubit sălbatic și nebunatic se încheiase în forță cu o hernie de disc. Asta îl făcea să se simtă chiar mai prost. Luase un calmant până să ajungă la serviciu, încă îmbrăcat în hainele de sală și arătând cam jerpelit. Nu se bărbierise și nici nu se pieptănase, dar, mort sau viu, trebuia să meargă la birou câteva minute. Trebuia să discute cu producătorul despre o ediție specială pentru ziua următoare. Jack fusese unul dintre cei mai importanți prezentatori de sport încă de când se retrăsese, cu doisprezece ani în urmă, la treizeci și opt de ani. Se rănise grav la genunchi, ceea ce îl scosese în cele din urmă de tot din joc, dar nici măcar atunci nu îl duruse nici pe departe ca acum. Avusese o carieră strălucită, care se încheiase într-un mod respectabil. Și cariera lui de prezentator de sport și de erou al rețelei de televiziune fusese la rândul ei satisfăcătoare. Îi plăcea ce făcea, iar rețeaua, fanii și ratingurile îl iubeau. Arăta bine pe ecran, ceea ce îi adusese alți fani, pe lângă cei vechi, iar pentru femei fusese întotdeauna în egală măsură irezistibil și incapabil să le reziste. Divorțase cu cinci ani înainte să se retragă. O înșelase constant pe soția lui, și o admira pe Debbie pentru că se despărțiseră prieteni. Fusese un soț jalnic, și o știa. Oportunitățile și tentațiile cu care se confruntase constant ca superstar NFL fuseseră prea mari pentru el și pentru căsnicia lui. Debbie se căsătorise cu unul dintre medicii echipei la un an de la divorțul lor, era fericită și mai avusese trei copii, toți băieți. Ea și Jack aveau un fiu de douăzeci și unu de ani, student în ultimul an la Universitatea din Boston, care nu era absolut deloc interesat de fotbal, în afară de faptul că admira realizările tatălui său. Baschetul era sportul lui, fiind și el înalt, dar era un student mai bun decât fusese Jack vreodată și voia să facă Dreptul. Nu îl interesau nicicum sporturile profesioniste. Nici măcar nu se uita la fotbal la televizor. Când ajunse la muncă, Jack șchiopătă prin lobby[1], aproape că intră târâș în lift și se aplecă de spate după ce apăsă butonul pentru etajul lui. Nu se putea îndrepta, așa că nu văzu chipul femeii care urcă în lift după el. Văzu doar niște pantofi negri cu toc, o bluză roșie și o pereche de picioare frumoase. Dar nu voia să se gândească la asta acum. Mai bine se gândea la o mănăstire pentru anii lui de glorie. Femeia cu bluză roșie și pantofi negri apăsă butonul pentru etajul ei și se așeză lângă el. — Te simți bine? întrebă ea îngrijorată. — Nu prea, dar o să supraviețuiesc, spuse el, încercând să-și ridice privirea spre ea, crispându-se de durere. Îi părea vag cunoscută, dar nu-și amintea exact cine era, până când îi pică fisa. Era guru mondial al unui stil de viață elegant, iar el era cocoșat mai ceva ca Quasimodo, în haine de sală, șlapi, nepieptănat și nebărbierit. Îl durea așa tare, că aproape nu-i păsa. Întotdeauna crezuse că Valerie arăta puțin prea perfect la televizor, dar femeia îl privea acum cu o compasiune care îi confirmă starea lui jalnică. Era patetic. Și, când o privi, observă câte o urmă mică de sânge de fiecare parte a gurii, aproape inobservabile, dar care îi săriră totuși în ochi. — M-am ales c-o hernie de disc, explică el, iar tu cred că te-ai tăiat când te bărbiereai, adăugă el. Ea își atinse fața speriată. — Nu-i nimic grav, spuse ea vag, referindu-se la împunsături, pe când se opriră la etajul lui. Nu se întâmpla tot timpul, dar astăzi se întâmplase. Fusese să își facă injecțiile cu Botox după ce îl văzuse pe medium, înainte de serviciu. Nu avea de gând să-i explice și lui, dar se întrebă dacă oare nu cumva știa oricum. Și ea știa cine era el și îl mai văzuse pe acolo, chipeș și aranjat. Astăzi era terminat și părea foarte bolnav și foarte grav rănit. — Ai nevoie de ajutor ca să ieși din lift? Îi părea tare rău pentru el. Era evident cât de tare suferea. — Dacă ai putea să ții ușa de la lift, până ies. Dacă mă lovește și ea, probabil o să ajung un tetraplegic. Am întrecut puțin măsura de Halloween, noaptea trecută, spuse el în timp ce se târî pe ușa liftului. Sperase să întreacă puțin măsura și de ziua lui, dar, evident, asta nu-i mai era scris în cărți și posibil nici să nu mai fie vreodată, se gândi el trist, în timp ce îi mulțumi, iar ușile se închiseră în urma lui. Abia se mai putea mișca în momentul când ajunse în biroul lui; se prăbuși pe canapea și rămase întins, gemând. Asistentul lui de producție favorit, Norman Waterman, intră și îl privi uimit. Norman îl adorase când fusese copil și cunoștea toate statisticile despre el mai bine chiar decât Jack. Încă avea toate cartonașele de fotbal cu el, și Jack i le semnase pe toate. — La naiba, Jack! Ce-ai pățit? Arăți de parcă te-a lovit un tren! — Mda, așa-i. Am avut un accident azi-noapte. M-am ales cu o hernie de disc. George e aici? Trebuie să vorbesc cu el despre emisiunea de mâine. — Îl chem. Hei, apropo, la mulți ani! — De unde știi? îl întrebă Jack, suferind. — Glumești? Ești o legendă, omule. Am știut întotdeauna când e ziua ta, și-au anunțat și la știri azi-dimineață. — Că este ziua mea sau câți ani am? întrebă Jack, ușor panicat. — Amândouă, bineînțeles. Oricum oamenii știau. Orice pasionat de fotbal știe câți ani ai. Ești în istoria NFL-ului. — Asta-i tot ce-mi lipsea. O să-mi petrec restul vieții într-un scaun cu rotile, și ei le amintesc tuturor cât sunt de bătrân. Grozav! Spunea că avea treizeci și nouă de ani la mai toate fetele cu care ieșea, care oricum nu erau destul de bătrâne ca să îi fi urmărit cariera sau ca să le pese. O mare parte îl credeau și toate erau încântate să iasă cu Jack Adams. Faptul că se anunțase la știri că împlinea cincizeci de ani nu avea să-i fie de folos carierei sale amoroase, dar nici domnișoara Catwoman nu prea îl ajutase cu asta, făcându-l praf într-o noapte. Se simțea de toată jena. — Cum o să sărbătorești azi? întrebă Norman inocent, în timp ce Jack gemea. — Probabil o să mă sinucid. Cheamă-l pe George. — Sigur, Jack... și la mulți ani din nou. O spusese cu sinceritate, în timp ce Jack închise ochii, întins pe canapea în agonie, și nu mai zise nimic. Îl emoționa admirația pe care i-o purta Norman, dar, în ziua aceea, voia doar să nu mai aibă dureri și să-și recapete viața. O viață plină de sex și de femei.   La biroul ei, câteva etaje mai sus, Valerie se uita la un teanc de mostre de materiale pe care voia să le folosească într-o emisiune despre redecorarea sufrageriei și la alt teanc pentru un segment despre decorațiunile de Crăciun. Unele dintre ele păreau chiar bune. Biroul ei era plin de mostre și de fotografii. Toate lucrurile erau într-o ordine meticuloasă, și își organizase emisiunile cu mult timp înainte. O aștepta o săptămână plină. Se uitase în oglindă când intrase, să caute punctulețele de sânge pe care le menționase Jack. Erau niște picături minuscule; se spălase, gândindu-se că fusese nepoliticos din partea lui să pomenească despre ele, mai ales la cum arăta el. Întotdeauna i se păruse foarte îngâmfat și parcă mereu desprins de pe coperta revistei Sports Illustrated sau GQ. De data asta îi păruse complet diferit, de parcă ar fi locuit într-o cușcă sau de parcă ar fi eșuat pe o plajă după un naufragiu, dar era evident că avea dureri groaznice. Apoi uită de el, în timp ce își făcu notițe pentru emisiunile viitoare. Avea doar două ore în care să lucreze înainte să iasă cu fiica ei, să ia prânzul, de ziua lor, la restaurantul La Grenouille. Era o tradiție anuală să ia prânzul la restaurantul francez, fiind singura sărbătorire a zilei ei de naștere. Apoi secretara ei, Marilyn, impecabil de eficientă, îi aduse niște vești proaste, spunându-i că se anunțase la televizor în dimineața aceea, de mai multe ori, că era ziua ei. Deci nu doar toți cei care ascultau radioul știau câți ani are, ci și oricine urmărea știrile de dimineață. Cutia Pandorei fusese deschisă. Și nu o consolă cu nimic faptul că Marilyn îi spuse că era și ziua lui Jack Adams, fost pasator, acum prezentator la sport. Valerie nu se obosi să-i spună că tocmai îl văzuse în lift, îndoit de durere. Lui Valerie nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă era și ziua lui sau câți ani avea. Era suficient de rău faptul că ea împlinise șaizeci de ani și că acum toată lumea știa acest adevăr. Oare lucrurile ar fi putut să se înrăutățească? Toată planeta știa acum că era bătrână, și nici măcar prezicerile lui Alan Starr de dragoste și succes pentru anul următor nu o consolau cu nimic. Oricum, cine știe dacă aveau să se împlinească?! Realitatea vârstei ei o deprima incredibil. Pentru ea, șaizeci de ani erau ca nouăzeci.   [1] 1) Sală de așteptare. 2) Sală specială în clădirea unei bănci. 3) Grup de influență, de presiune.    
1   Cauciucurile Ferrari-ului de culoare roşie scârţâiră în momentul în care maşina, dând colţul, intră cu viteză în spaţiul liber de parcare rezervat lui Jack Watson. Acesta era parkingul magazinului său din Beverly Hills, căruia, cu exact douăzeci de ani în urmă, îi dăduse numele fiicei sale, Julie, pe atunci în vârstă de nouă ani. La vremea respectivă, deschiderea magazinului fusese numai o joacă, un simplu divertisment pentru care optase după ce renunţase la cinematografie. Regizase şapte sau opt filme de duzină, dintr-acelea prost finanţate. Niciunul nu reţinuse atenţia publicului. Iar înainte de aceasta, îşi petrecuse primii şase ani de după terminarea facultăţii, jucând ca actor, în diferite roluri mici. Cariera sa cinematografică, relativ nesemnificativă, fusese plină de obişnuitele speranţe şi promisiuni, care nu se ridicaseră niciodată la nivelul aşteptărilor lui şi care, mult prea deseori, se transformaseră în deziluzii. Norocul îi surâsese abia atunci când, cu ajutorul neprevăzut al unui unchi, care îi lăsase nişte bani, se hotărâse să devină comerciant. Aparent fără să depună un efort deosebit, pusese pe picioare un magazin prosper. Toate femeile din Los Angeles se înghesuiau să-şi facă cumpărăturile în el. Iniţial, soţia lui îl ajutase să achiziţioneze marfa, dar după doi ani îşi dăduse seama că avea un ochi mai bun decât ea atunci când era vorba de alegerea celor mai potrivite articole. De fapt, spre exasperarea ei, avusese ochi nu numai pentru mărfuri, ci şi pentru femeile care se îmbrăcau în magazinul lui. Fie că erau actriţe, doamne mondene, manechine sau simple gospodine ce dispuneau de bani, toate femeile din oraş voiau să meargă la Julie’s… şi să se întâlnească cu Jack Watson. El făcea parte din categoria acelor bărbaţi care nu trebuiau să facă niciun efort pentru a le atrage. La doi ani după deschiderea magazinului, spre surprinderea lui, dar nu şi a celorlalţi, soţia sa l-a părăsit. De atunci, trecuseră optsprezece ani în care, trebuia să recunoască, nu-i simţise niciodată lipsa. O cunoscuse în timpul unor filmări. Venise să-i citească un text, apoi petrecuseră împreună două săptămâni fierbinţi, în vila lui din Malibu. La început, fusese îndrăgostit la nebunie de ea. După şase luni, se căsătoriseră. Atunci făcuse pentru prima şi ultima dată tentativa de a-şi pune un inel pe deget. Căsnicia, care durase cincisprezece ani, se materializase prin naşterea a doi copii, dar se încheiase cu toată amărăciunea şi veninul care, din punctul lui de vedere, erau inevitabile în orice căsnicie. În anii care urmaseră, mai fusese tentat o singură dată să se lege pe viaţă de cineva. Dar femeia aceea se dovedise mult prea deşteaptă pentru a-şi pune pirostriile. Aceea fusese unica femeie căreia simţise nevoia să-i rămână fidel. Pe vremea aceea, el avea patruzeci de ani şi ceva, iar ea treizeci şi nouă. Fusese o actriţă de origine franceză, foarte bine cotată. Trăiseră împreună doi ani. Când aflase de moartea ei, survenită într-un accident pe autostrada spre Palm Springs, unde ar fi trebuit să se întâlnească cu el, crezuse că n-o să-şi mai revină niciodată. Pentru prima oară în viaţa sa, Jack Watson aflase ce înseamnă adevărata durere. Doar în vise îndrăznise să năzuiască la o femeie ca ea. Chiar şi acum, în rarele sale momente de seriozitate, continua să afirme că nu mai iubise nicio altă femeie în afara ei. Dorianne Matthieu fusese amuzantă, insolentă, frumoasă, sexy şi, în felul ei, extrem de nesăbuită. Nu-l acceptase din niciun punct de vedere. Spusese chiar că numai o nebună s-ar fi măritat cu el, însă Jack nu se îndoise nicio clipă de dragostea ei. Iar el, la rândul său, o adorase. Dorianne îl luase la Paris, pentru a-i face cunoştinţă cu prietenii ei. Călătoriseră peste tot împreună – prin Europa, Asia, Africa şi America de Sud. Fiecare moment petrecut alături de ea i se păruse magic. Când murise, simţise un gol atât de mare în suflet şi o senzaţie de pierdere atât de copleşitoare încât crezuse, realmente, că se va prăpădi şi el. De la dispariţia ei, cunoscuse suficiente femei, chiar foarte multe, pentru a-i umple zilele şi nopţile. În cei doisprezece ani care se scurseseră între timp, nu fusese aproape niciodată singur, dar nici nu mai iubise pe altcineva. Şi nici nu voise să se mai îndrăgostească. Din punctul lui de vedere, iubirea genera prea multă suferinţă. La cei cincizeci şi nouă de ani ai săi, Jack Watson avea absolut tot ce-şi dorea: o afacere prosperă, de pe urma căreia câştiga o mulţime de bani. Înainte de moartea preaiubitei sale Dori, deschisese un al doilea magazin, în Palm Springs, iar cinci ani mai târziu, un al treilea, în New York. De vreo doi ani plănuia să mai inaugureze unul în San Francisco. Dar, la vârsta lui, nu ştia dacă merita să-şi bată capul cu problemele pe care le implica o asemenea extindere. Ar fi făcut-o doar dacă fiul său, Paul, i s-ar fi alăturat, însă, până acum, eforturile lui de a-l determina pe Paul să renunţe la cariera cinematografică se izbiseră de refuzul lui categoric. Deşi abia împlinise treizeci şi doi de ani, Paul devenise deja un regizor de succes. Se putea mândri cu mai multe reuşite în domeniu decât tatăl său şi îşi iubea cu ardoare meseria. Jack, însă, privea cu o profundă neîncredere riscurile pe care le implica industria filmului, anticipând inevitabilele ei dezamăgiri. Acesta era motivul pentru care ar fi dat orice să-şi poată convinge fiul să-i devină partener de afaceri. Poate că, într-o bună zi, avea să reuşească. Dar, pe moment, nu întrezărea nicio şansă. Paul nici nu voia să audă de aşa ceva. Paul nu-şi iubea numai munca, ci şi soţia. Se căsătorise în urmă cu doi ani. Singurul lucru care părea să-i lipsească – cel puţin, după cum pretindea el – era un copil. Jack înclina să creadă că Paul nu se sinchisea prea mult de lipsa copilului, însă Jan suferea din cauza asta. Ea lucra la o galerie de artă, dar Jack avusese întotdeauna impresia că, pentru ea, meseria nu reprezenta decât o modalitate de a-şi petrece timpul, în aşteptarea copiilor. Din punctul lui de vedere, Jan era cam insipidă, însă nu putea să nu admită că e o fată amabilă, care, în mod evident, îl făcea pe Paul foarte fericit. Şi avea un fizic agreabil; mama ei era superba Amanda Robbins, o actriţă care, la cei cincizeci de ani ai săi, continua să arate minunat. Renunţase la extraordinara sa carieră la numai douăzeci şi şase de ani, înainte de a se mărita cu un bancher respectabil, foarte sobru şi extrem de plicticos, după părerea lui Jack, pe nume Matthew Kingston. Aveau două fiice, o casă imensă în Bel Air, şi se învârteau în cele mai distinse cercuri. Amanda era una dintre puţinele femei din Los Angeles care nu-şi făcea niciodată cumpărăturile în magazinul lui Jack. În rarele ocazii în care drumurile li se intersectau, el se amuza să constate că Amanda, pur şi simplu, nu-l putea suporta. Nu ar fi fost surprins dacă ar fi aflat că ea făcuse tot posibilul pentru a-şi convinge fata să nu se mărite cu Paul Watson. În aparenţă, atât Amanda, cât şi soţul ei aveau o impresie proastă despre lumea spectacolului. Amândoi fuseseră convinşi că în scurtă vreme Paul va ajunge să ducă o viaţă la fel de promiscuă ca şi tatăl său. Dar se înşelaseră. Paul era un tânăr ponderat, care le demonstrase deja că putea fi un soţ serios, demn de toată încrederea. Iar ei îl acceptaseră repede ca pe un membru al familiei lor, fără a stabili însă acelaşi gen de relaţii cu tatăl lui. Reputaţia lui Jack era binecunoscută în tot L.A.-ul. Bărbat chipeş, veşnic prezent în viaţa publică, el ajunsese vestit pentru felul în care le ademenea în pat şi se descotorosea, fără justificări, de orice actriţă sau manechin care îi ieşea în cale. Le trata cu multă deferenţă pe femeile cu care se întâlnea. Era generos, inteligent, agreabil şi amuzant. Femeile cu care ieşea în oraş pur şi simplu îl adorau. Când şi când, se găsea chiar câte una care să fie suficient de prostuţă pentru a crede că-l „prinsese în capcană” pentru mai multă vreme, nu doar pentru o relaţie trecătoare. Dar Jack Watson era prea deştept ca să se lase „prins”. Avea grijă ca fetele care îi călcau pragul casei să plece înainte de a se instala acolo sau de a începe să-şi lase primele haine în dulapul lui. Întotdeauna era dureros de sincer cu ele. Nu le făcea promisiuni, nu le întreţinea iluziile. Le distra, le ducea oriunde voiau să meargă, le servea cu vinurile şi mâncărurile oferite de cele mai bune restaurante şi, înainte ca ele să-şi dea seama ce se întâmplă, trecea mai departe, la următoarea starletă. Iar ele rămâneau cu amintirea unei relaţii amoroase plăcute şi cu regretul de a nu-l fi putut „agăţa” pentru o perioadă mai lungă de timp. Era imposibil să te superi pe Jack şi, chiar dacă o făceai, nu puteai să-i porţi pică prea multă vreme. Absolut tot ce făcea le apărea celorlalţi irezistibil de încântător – chiar şi modul în care îşi părăsea amantele. Câteodată avea întâlniri şi cu femei măritate, dar nu spunea decât lucruri agreabile despre bărbaţii lor. Jack Watson era un tip amuzant, bun la pat, pe scurt un amorez incurabil, care nu pretindea nici măcar o fracţiune de secundă că ar fi altceva. La cei cincizeci şi nouă de ani ai săi, părea cu zece ani mai tânăr. Muncea în aer liber, atunci când avea timp, înota deseori în apele oceanului, continua să-şi păstreze casa din Malibu şi le iubea pe femei aproape la fel de mult cum îşi iubea maşina – acel Ferrari roşu. Nu-i păsa de nimic. Excepţie făceau numai copiii lui, ale căror probleme le aborda cu maximum de seriozitate. Julie şi Paul erau luminile vieţii sale. Doar mama lor se transformase într-o amintire nebuloasă, care, atunci când îi revenea în minte, îi stârnea recunoştinţa pentru inspiraţia de a-l fi părăsit la timp. În ultimii optsprezece ani, făcuse absolut tot ce voise; chiar şi atunci când fusese cu Dori. Era un răsfăţat, avea bani, conducea o afacere profitabilă, părea un bărbat irezistibil pentru aproape orice femeie. Şi era conştient de reuşitele sale. Cu toate acestea, în mod paradoxal nu arbora niciodată un aer de aroganţă. Era sexy, hazliu, aproape în permanenţă fericit. Iubea distracţia. „Adorabil” era cuvântul pe care îl foloseau de obicei femeile pentru a-l descrie. — ’Neaţa, Jack. Directorul său de la Julie’s, îi zâmbi când îl văzu traversând în grabă magazinul, pentru a se îndrepta spre liftul său particular care îl ducea până la birou. Aflat la etajul al patrulea, acesta avea tot mobilierul şi ornamentele din metal combinate cu piele de culoare neagră. I-l amenajase o faimoasă decoratoare italiancă, mai exact o altă femeie cu care avusese relaţii intime. Ea voise să-şi lase bărbatul – un arhitect – şi să renunţe la cei trei copii pe care îi aveau, doar pentru a-şi lega definitiv viaţa de a lui, dar Jack o asigurase că ar înnebuni dacă s-ar căsători cu un bărbat ca el. Şi, până la sfârşitul relaţiei lor, chiar reuşise s-o convingă că are dreptate. Era suficient doar să-l priveşti pe Jack cum se învârtea prin micul lui univers, ca să te simţi în acelaşi timp şi fascinat, şi alarmat. Ştia că în birou avea să-l aştepte o cafeluţă şi că în scurtă vreme i se va servi un prânz uşor. Aruncă o privire spre ceas. De data aceasta, întârziase. Se hotărâse să vină la serviciu cu o jumătate de oră mai târziu, pentru a înota puţin în ocean, cu toate că, fiind luna ianuarie, apa era destul de rece. Deşi cocheta mereu cu femeile, era extrem de disciplinat atunci când trebuia să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu. Nu întâmplător Julie’s reprezenta una dintre verigile cele mai solide ale lanţului de firme care se ocupau de vânzările cu amănuntul. De-a lungul anilor, fusese abordat de mai mulţi indivizi care îi propuseseră să le vândă acţiuni, dar pe moment nu se simţea pregătit s-o facă. Îi plăcea să menţină controlul afacerilor sale, să fie unicul proprietar al magazinelor. În felul acesta, nu era nevoit să se consulte cu alţii pentru fiecare decizie în parte, să răspundă de acţiunile sale în faţa altora, să-şi bată capul dând explicaţii. Julie’s reprezenta în proporţie de sută la sută „copilul” său. Pe birou găsi un maldăr de mesaje, aranjate în ordine – o listă a întâlnirilor pe care le avea în acea după amiază şi nişte mostre de materiale comandate la Paris. Acestea din urmă erau, pur şi simplu, splendide. Dori fusese cea care îl familiarizase cu miraculoasele materiale franţuzeşti, cu mâncărurile franţuzeşti, cu vinurile franţuzeşti şi… cu franţuzoaicele. Şi continua să manifeste o anumită sensibilitate faţă de tot ceea ce provenea din acea ţară. Multe dintre mărfurile care se desfăceau la Julie’s erau din import. Iar materialele acestea întreceau orice aşteptări. I se promisese şi, într-adevăr, i se furnizase tot ce era mai bun pe piaţa pariziană. Telefonul sună aproape imediat după ce se aşeză pe scaun. Era intercom-ul. Jack apăsă pe buton fără să-şi desprindă privirile de la materialele franţuzeşti. — Bună. Vorbea degajat spre microfonul aparatului, cu vocea aceea care le subjuga pe femei. Nu însă şi pe secretara sa, Gladdie. Îşi cunoştea prea bine şeful pentru a se lăsa prinsă în mrejele lui. Lucra de cinci ani pentru el, aşa că ştia absolut tot ce se putea şti despre el. În afară de aceasta, singurele femei care păreau a fi sacre pentru el, singurele cu care nu se încurca, erau cele care lucrau aici, în magazin. Aceasta constituia una dintre puţinele reguli ale vieţii sale intime pe care n-o încălcase niciodată. Cine este? întrebă. — Paul aşteaptă pe fir. Vrei să vorbeşti cu el sau să-i spun că eşti ocupat? Persoana cu care ai întâlnire la ora zece şi un sfert trebuie să sosească din clipă în clipă. — Nu-i nicio grabă. Era vorba de o întrevedere cu un fabricant milanez de genţi, care îşi confecţiona mărfurile în special din piele de aligator şi de şopârlă. Dacă vine tipul, întreţine-l câteva minute. Vreau să discut mai întâi cu Paul. În măsura în care putea, încerca să-şi pună copiii pe primul plan, înaintea oricăror alte probleme. Zâmbind, ridică receptorul. Paul era un fiu minunat. Salut, care-i treaba? — Te-am sunat ca să-mi spui dacă vrei să vin după tine sau dacă preferi să ne întâlnim acolo. Spre deosebire de Jack, Paul era din fire un tip tăcut, dar astăzi părea mai puţin comunicativ ca oricând. — Unde să ne întâlnim? Oferta lui Paul de a veni să-l ia de la magazin îl surprinse. Nu-şi amintea să-i fi fixat vreo întrevedere, or, de obicei îşi amintea de întâlniri, în special dacă era vorba de copiii lui. — Haide, tată! După voce, Paul părea foarte agitat. Era clar că întrebarea tatălui său nu-l amuzase. Nu e de glumit cu asemenea chestiuni. — Nu glumesc, replică Jack, lăsând din mână eşantioanele de materiale franţuzeşti, în timp ce scruta cu privirea hârtiile de pe birou, în căutarea unei chei care să-i descifreze misterul spuselor fiului său. Unde mergem? Apoi, amintindu-şi, se simţi stingherit. Oh, Hristoase, eu… Era vorba de funeraliile socrului lui Paul. Cum naiba uitase? Nu-şi notase în agendă şi, probabil că nu-i comunicase nici secretarei intenţia sa de a participa la funeralii, pentru că, dacă i-ar fi spus, Gladdie i-ar fi amintit de ele şi în seara anterioară, şi în dimineaţa aceea. — Ai uitat, nu-i aşa, tată? Din vocea lui Paul răzbătea un reproş nedisimulat. Nu-mi vine să cred! — N-am uitat. Pur şi simplu, în clipa de faţă, mă gândeam la altceva. — La naiba. Ai uitat. Slujba religioasă are loc la prânz. La masă nu trebuie să fi prezent, dar cred că s-ar cuveni să vii la slujbă. Şi Julie, sora lui, îi promisese că o să vină. — Câţi invitaţi crezi că au? se interesă Jack, întrebându-se cum o să-şi reprogrameze cele câteva întâlniri stabilite pentru acea după amiază. N-o să-i fie uşor să participe la înmormântare, dar, dacă prezenţa lui era importanţă pentru Paul, n-o să-l dezamăgească. — La masă? Nu ştiu… oamenii aceştia cunosc al naibii de multă lume… Probabil că vor fi vreo două sau trei sute de inşi. La nunta fiului său, Jack avusese surpriza să vadă peste cinci sute de invitaţi. Veniseră oameni din toată ţara, cu precădere cunoscuţi de-ai familiei Kingston. — Atunci, n-o să-mi resimtă lipsa la masă, spuse Jack pe un ton sec. Îţi mulţumesc că te-ai oferit să mă iei, dar prefer să ne întâlnim acolo. Oricum, probabil că vei fi însoţit de Jan, de sora şi de mama ei. Eu voi sta ceva mai retras. — Ai grijă să te vadă Amanda, îl instrui Paul. Jan s-ar supăra foarte tare dacă mama ei ar rămâne cu impresia că n-ai venit la înmormântare. — Dimpotrivă, cred că Amanda ar fi mult mai fericită dacă n-aş veni, spuse Jack râzând, fără să facă un secret din animozităţile ce existau între ei. La nuntă dansase de două ori cu Amanda Kingston. În ambele ocazii, fără să scoată niciun cuvânt, ea îi dăduse de înţeles că nu putea să-l sufere. La fel ca toţi ceilalţi locuitori ai oraşului, Amanda citea în permanenţă câte ceva despre el în ziare. Or, de când abandonase cariera de actriţă, ea adoptase părerile foarte sobre ale soţului ei, potrivit cărora numele unui om nu trebuia să apară în presă decât la naştere, la cununie şi la moarte. În schimb, numele lui Jack apărea mereu în ziare fie din cauza faptului că era văzut în compania unei actriţe necunoscute sau a uneia foarte tinere, fie din pricina vreunei „lovituri” pe care o dăduse la Julie’s. Magazinul era faimos pentru petrecerile fastuoase care se organizau în cinstea designerilor şi clienţilor. Lumea cerşea invitaţii la aceste petreceri. Doar cei din familia Kingston nu-şi exprimaseră dorinţa de a participa, iar el, ştiind că ei, oricum, n-ar veni, nu-i invitase. — Să vii la timp, tată. Tu ai fi în stare să întârzii şi la propria înmormântare. — Să sperăm că nu va avea loc prea curând, spuse Jack, gândindu-se la atacul de cord care îl răpusese pe Matthew Kingston. Acesta murise cu patru zile în urmă, pe terenul de tenis. Fusese cu doi ani mai tânăr decât el şi cu şapte mai bătrân decât soţia sa, Amanda, care abia împlinise cincizeci de ani. Cei care jucaseră tenis cu el încercaseră să-i dea un prim ajutor, dar eforturile lor se dovediseră zadarnice. La cincizeci şi şapte de ani, Matthew era plâns de familia sa, de întreaga comunitate a bancherilor şi de toţi ceilalţi cunoscuţi. Dar Jack nu-l simpatizase niciodată. Îl considerase înfumurat, posac şi plictisitor. — Deci ne vedem acolo, tată. Trebuie s-o iau pe Jan de la mama ei, de acasă. Şi-a petrecut noaptea acolo. — Are nevoie de ceva? De o pălărie? De o rochie? O să-i cer uneia dintre fete să-i aleagă ceva potrivit. În drum spre ea, poţi să te opreşti aici ca să iei pachetul. — Nu-i nevoie, tată. Paul zâmbi. Uneori tatăl lui era enervant, dar avea o inimă foarte bună, motiv pentru care se simţea foarte ataşat de el. Cred că Amanda le-a făcut rost de toate cele necesare. Deşi nu este deloc în formă, din cauza morţii lui Matt, dă dovadă, chiar şi acum, de un spirit organizatoric incredibil. E o femeie uluitoare. — Regina de gheaţă, spuse Jack, regretându-şi cuvintele aproape imediat ce acestea îi scăpară de pe buze. — Este urât să vorbeşti aşa despre o femeie care abia şi-a pierdut bărbatul. — Scuză-mă. Nu mi-am dat seama ce spun. Dar nu lovise departe de ţintă. Amanda lăsa întotdeauna impresia că este perfect stăpână pe ea şi avea în permanenţă o ţinută absolut ireproşabilă. Doar privind-o, Jack simţea un irezistibil impuls de a o ciufuli şi de a-i scoate cu gesturi brutale toate hainele. Amuzat de acest gând, puse receptorul în furcă. Dar nu şi-o putu smulge pe Amanda din minte – lucru ciudat, având în vedere că i se întâmpla foarte rar să-şi amintească de existenţa ei. Îi părea rău pentru pierderea suferită de biata femeie, deoarece ştia ce înseamnă asta. Şi acum îşi mai aducea aminte cum se simţise la moartea lui Dori. Dar soacra lui Paul părea atât de distantă şi de rece încât îi venea greu s-o compătimească cu adevărat. Amanda era al naibii de perfectă. Insuportabil de perfectă. Pe deasupra, continua – incredibil! – să arate aproape la fel ca fosta Amanda Robbins, cea care se despărţise de cinematografie la douăzeci şi şase de ani, pentru a se căsători cu Matthew Kingston. Căsătoria lor fusese un adevărat spectacol pentru Hollywood şi pentru întreaga societate. După aceea, timp de mai mulţi ani, oamenii făcuseră pariuri, încercând să ghicească dacă Amanda se va plictisi şi va reveni pe platourile de filmare. Dar ea renunţase definitiv la cariera de actriţă. Îşi păstrase doar frumuseţea glacială. După toate probabilităţile, Matthew Kingston nici n-ar fi lăsat-o să se întoarcă la Hollywood. El se comportase de parcă ar fi fost stăpânul ei. Jack deschise dulapul pe care îl avea în camera de toaletă şi constată cu bucurie că îşi lăsase acolo un costum mai închis la culoare. În schimb, toate cravatele din colecţia pe care o păstra în acel dulap pentru situaţii de urgenţă erau fie roşii, fie albastre, fie galbene. Se îndreptă cu paşi mari spre secretariat, pentru a o căuta pe Gladdie. — De ce nu mi-ai adus aminte de înmormântare? o întrebă încruntându-se, deşi nu era supărat. Gladdie îşi dădu imediat seama că se preface. Jack făcea parte din categoria acelor oameni, puţini la număr, care aveau curajul să răspundă pentru propriile greşeli. Acesta era şi unul din nenumăratele motive pentru care ei îi făcea plăcere să lucreze pentru el. În ciuda reputaţiei lui, de ins neserios şi iresponsabil, ea ajunsese să-l cunoască mult prea bine pentru a lua în seamă bârfele. Ca şef, Jack era grijuliu, generos, demn de toată încrederea. Pe scurt, o făcea să se simtă bine la serviciu. — Am crezut că problema asta s-a rezolvat. Ai uitat de înmormântare? îl întrebă ea, schiţând un zâmbet. Jack dădu aprobator din cap. — Probabil că asta dovedeşte receptivitatea mea la teoriile lui Freud. Nu suport să merg la înmormântarea unor oameni mai tineri decât mine. Glad, vrei să-mi faci un serviciu? Du-te la magazinul acela care se află la capătul străzii – Hermes, îi spune – şi cumpără-mi o cravată de culoare închisă. Să nu fie prea mizerabilă, ci numai suficient de serioasă pentru a nu-l pune într-o situaţie stânjenitoare pe Paul. Şi, oricum, să nu aibă desenată pe ea vreo femeie goală. Râzând, Gladdie îşi luă poşeta. Exact în acel moment, în secretariat intră fabricantul de genţi, însoţit de asistentul lui Jack. Întâlnirea aceasta avea să fie foarte scurtă. Pe la ora unsprezece, Jack comandă o sută de genţi. Gladdie se întorsese între timp de la Hermes, cu o cravată gri-fer, pe care erau desenate nişte minuscule figuri geometrice de culoare albă. Era perfectă. — Te-ai descurcat bine, îi spuse Jack recunoscător, în timp ce, fără a se uita în oglindă, îşi făcea un nod ireproşabil la cravată. Se îmbrăcase cu costumul de culoare gri închis şi cu o cămaşă albă, iar în picioare avea o pereche de pantofi franţuzeşti, confecţionaţi manual. Adăugând la toate acestea părul lui blond roşcat, ochii căprui, calzi şi trăsăturile frumoase, parcă sculptate, se putea spune că arăta senzaţional. Par respectabil? întrebă. — Nu prea ştiu ce cuvânt ar fi mai potrivit pentru tine… poate că „frumos” ar fi mai nimerit decât „respectabil”. Gladdie îi zâmbi. Se deprinsese cu farmecele lui, la care devenise imună. Iar lui îi plăcea lucrul acesta. Prezenţa ei era liniştitoare, ca un balsam al sufletului. Nu dădea nicio ceapă degerată pe aspectul, pe reputaţia sau pe tendinţa lui de a fi un afemeiat. Pentru ea, nu contau decât afacerile lui. Arăţi superb. Paul va fi mândru de tine. — Sper. Poate că încântătoarea lui soacră se va abţine să cheme brigada de moravuri atunci când mă va vedea venind. Dumnezeule, cât urăsc înmormântările! Începuse deja să se întristeze, deoarece numai gândul că se va duce la o înmormântare îi aducea aminte de Dori. Hristoase, ce groaznic fusese atunci… şocul, durerea aceea insuportabilă, încercările chinuitoare de a înţelege că iubita lui plecase pentru totdeauna de lângă el… îi trebuiseră ani de zile pentru a-şi reveni, deşi se străduise să umple golul lăsat de ea cu o mulţime de alte femei. Dar niciodată nu mai întâlnise una asemănătoare. Dori fusese atât de caldă, atât de frumoasă, atât de sexy, atât de ştrengăriţă, atât de atrăgătoare… într-un cuvânt, senzaţională. Era de-ajuns să se gândească la ea acum, cu câteva minute înainte de miezul zilei, în timp ce cobora cu liftul, îmbrăcat în hainele sale sobre, ca să se simtă deprimat. Trecuseră doisprezece ani de la moartea ei, dar tot îi mai simţea lipsa. Nu observă femeile care îl urmăreau pline de admiraţie cum părăseşte magazinul şi cum se aşază la volanul Ferrari-ului său. După colţ, apăsă la maximum pedala de acceleraţie. Motorul începu să urle. Cinci minute mai târziu, străbătea bulevardul Santa Monica, îndreptându-se spre biserica episcopală „Toţi Sfinţii”, unde avea loc slujba religioasă. Se făcuse ora douăsprezece şi zece minute, iar traficul era infernal. În acea zi caldă de ianuarie, toţi oamenii păreau să se fi urcat în maşini, pentru a se îndrepta în toate direcţiile posibile. Ajunse la „Toţi Sfinţii” cu o întârziere de douăzeci de minute. Fără să facă niciun zgomot, se aşeză pe un scaun din ultimul rând. Nu-şi putea imagina nici măcar câţi inşi puteau fi acolo. Din locul în care stătea, i se părea că erau vreo şapte sau opt sute, deşi nu credea că în biserica aceea puteau intra atât de mulţi. Încercă s-o zărească pe fiica sa, Julie, însă aceasta se afla undeva, în mulţime. Şi nu-l putea vedea nici pe Paul, care stătea în faţă, între soţia lui şi sora acesteia. La rândul său, şi văduva era complet ascunsă de privirile sale. Jack nu putea zări decât coşciugul, care îl trimitea cu gândul la destinul inevitabil al decedatului. Era un coşciug simplu, din lemn de mahon. Pe margini avea două mânere din alamă, iar deasupra un adevărat covor realizat din muşchi, pe care fuseseră presărate orhidee mici, de culoare albă. Era auster, dar frumos, ca şi buchetele de flori din biserică. Peste tot se vedeau orhidee. Nu ştia cine făcuse aranjamentele florale, dar intuia că numai Amanda ar fi fost în stare. Aceeaşi atenţie pentru fiecare detaliu, chiar dacă momentul de faţă era cu totul altul, o remarcase şi la căsătoria copiilor lor. Jack uită rapid de Amanda, amintindu-şi că el însuşi este muritor. Pe tot parcursul înaltei slujbe episcopale, rămase adânc cufundat în gânduri. Apoi rostiră câteva cuvinte un prieten de-al decedatului şi ambii săi gineri. Paul vorbi puţin, la obiect, dar cuvintele lui fură atât de înduioşătoare încât Jack se trezi la sfârşitul slujbei aducându-i laude fiului său. — A fost foarte frumos, fiule, îi spuse cu voce răguşită. Poţi să ţii un discurs şi la înmormântarea mea, atunci când va veni vremea. Paul îşi clătină capul cu un aer dezgustat şi îi înlănţui umerii cu braţul. — Nu-ţi face iluzii deşarte. N-aş fi în stare să spun nimic bun despre tine, aşa că nu-ţi mai bate capul de pomană. — Îţi mulţumesc, am înţeles aluzia. Poate că ar trebui să renunţ la tenis. — Tată…! spuse Paul, aruncându-i o privire semnificativă. Făcându-şi loc prin mulţime, plină de dezinvoltură, Amanda se apropia de locul de unde putea să-i salute pe cei care veniseră la slujbă. Înainte de-a apuca să schiţeze vreo mişcare, Jack se trezi privind-o ţintă. Soacra lui Paul era uluitor de frumoasă. În pofida anilor care se scurseseră de când renunţase la cinematografie, arăta tot ca un star. Avea o pălărie neagră, cu bor enorm, de care era prins un voal. Taiorul negru, deosebit de distins, îi fusese conceput – presupuse imediat Jack – de un creator de modă francez. — Bună, Jack, spuse ea pe un ton calm, părând a fi foarte stăpână pe sine. Totuşi, ochii ei imenşi, de culoare albastră, erau atât de îndureraţi, încât Jack se simţi înduioşat. — Îmi pare rău, Amanda. În pofida relaţiilor încordate dintre ei, îşi dădu seama cât de distrusă era din cauza morţii soţului ei. Dar mai mult decât atât, nu prea avea ce să-i spună. Ea se uită în altă direcţie, îşi înclină capul şi, o clipă mai târziu, se îndepărtă. La rândul său, Paul plecă în căutarea lui Jan, care stătea de vorbă cu sora ei. Jack mai zăbovi pe acolo un minut sau două, dar, nemaivăzând niciun cunoscut, se hotărî să se retragă discret, fără să-şi mai deranjeze fiul. O jumătate de oră mai târziu, Jack se întorcea în biroul lui. Totuşi, în după amiaza aceea nu făcu nimic altceva decât să se gândească la familia Kingston, care pierduse un membru important, poate unicul care o ţinea unită. Deşi nu-l simpatizase pe Matthew, nu putea nega faptul că acesta merita tot respectul şi că cei care îl iubiseră trebuiau deplânşi pentru o pierdere atât de neaşteptată. Pe de altă parte, toată după amiaza, indiferent ce făcea, Jack fu urmărit de amintirea adoratei sale Dori. Scoase până şi fotografia ei. I se întâmpla foarte rar lucrul acesta, dar continua s-o ţină în fundul unui sertar al biroului exact pentru astfel de momente. Era o fotografie făcută pe plaja din Saint-Tropez. Coborându-şi privirile spre chipul ei surâzător, simţi că-i lipseşte enorm… mai mult ca oricând. Gladdie intră în birou o dată sau de două ori, să vadă ce face, însă îşi dădu seama că voia să rămână singur. Îi ceruse să-i anuleze şi ultimele două întâlniri. Jack nu avea nici cea mai vagă idee că, exact în momentul în care Gladdie intra pentru a doua oară în biroul său, era pomenit în casa din Bel Air, de Amanda Kingston. — A fost drăguţ din partea tatălui tău că a venit, îi spuse ea lui Paul, când plecară, în sfârşit, şi ultimii musafiri. După amiaza li se păruse tuturor interminabilă. Până şi Amanda era epuizată, în ciuda echilibrului ei interior greu de zdruncinat. — I-a părut foarte rău de Matthew, o asigură Paul, atingându-i cu afecţiune braţul. Ea dădu din cap, apoi îşi întoarse privirile spre fiicele sale. Amândouă erau foarte afectate de moartea tatălui lor. Suferinţa le determinase ca, măcar acum, să înceteze lupta lor perpetuă. Între Jan şi sora ei, Louise, era o diferenţă de vârstă de numai un an şi ceva. Cu toate acestea, se deosebeau din absolut toate punctele de vedere. Şi se înfruntau, permanent, zi şi noapte, încă din copilărie. Dar în aceste momente, îşi dăduseră mâna pentru a-şi alina mama. Paul le lăsă singure, retrăgându-se discret în bucătărie, cu intenţia de a bea o ceaşcă de cafea. Personalul de serviciu, încă prezent, continua să spele farfuriile şi paharele lăsate în urmă de cei peste trei sute de oameni care veniseră să-şi prezinte omagiile familiei Kingston. — Nu-mi vine să cred că ne-a lăsat să respirăm puţin, şopti Amanda în vreme ce stătea cu spatele spre ambele fete şi cu privirile aţintite pe fereastră, spre grădina lor perfect aranjată. — Nici mie nu-mi vine să cred, zise Jan, cu ochii înotând în lacrimi. Louise oftă adânc. Şi ea îşi iubise tatăl, însă nu se înţelesese cu el. Întotdeauna i se păruse că fusese mai dur cu ea decât cu Jan, deşi, în aparenţă, avea pretenţii mai mari de la ea. Astfel, se înfuriase atunci când ea se hotărâse să nu mai urmeze avocatura, preferând să se mărite la terminarea colegiului. Şi, asta, în pofida faptului că avusese parte de o căsnicie reuşită. Pe parcursul primilor cinci ani, adusese pe lume trei copii. Dar el avusese ceva de spus şi în privinţa aceasta. Considerase că face prea mulţi copii. În schimb, nu-l deranjase niciodată faptul că Jan nu-şi propusese şi nici nu se ostenise să-şi facă o carieră serioasă. De asemenea, nu avusese nimic împotrivă ca Jan să se mărite cu un bărbat care lucra în lumea spectacolului, nemaivorbind de faptul că tatăl lui nu era decât un simplu comerciant, de pe Rodeo Drive. Louise nu-l simpatiza pe Paul. Şi nici nu-şi ascundea sentimentele pe care le nutrea faţă de el. Soţul ei era avocat la „Loeb  Loeb”, deci un om mult mai potrivit pentru a face parte din familia Kingston. În timp ce Jan plânse pe tot parcursul după amiezii din ziua înmormântării, Louise nu se putu gândi decât la observaţiile pe care i le făcuse tatăl lor, la problemele pe care i le ridicase un om atât de dificil, la desele ocazii în care se îndoise de dragostea părintelui său. Simţea nevoia să-şi împărtăşească gândurile cuiva, însă ştia că nici mama, nici sora ei n-ar fi înţeles-o. Mama ei, cel puţin, nu suportase niciodată s-o audă criticându-l pe tatăl ei. Iar acum, cu atât mai mult având în vedere faptul că, după opinia ei, Matthew Kingston se transformase deja într-un sfânt. — Aş vrea să vă amintiţi amândouă cât de minunat a fost, spuse Amanda, întorcându-se spre ele. Bărbia îi tremura, iar ochii i se umpluseră de lacrimi. Părul ei blond era strâns cu grijă la spate, într-un coc mic. Ambele fete îşi dădeau seama de faptul că Amanda le întrecea cu mult în frumuseţe. Fusese o femeie superbă şi continua să-şi păstreze graţia. Louise o invidiase întotdeauna din cauza asta. Aveau o mamă la nivelul căreia nu se puteau ridica, o mamă ale cărei aşteptări, întotdeauna prea mari, nu puteau fi împlinite. Louise nu înţelesese niciodată pe deplin latura mai umană a personalităţii ei. — Vulnerabilitatea, nesiguranţa permanentă, care îi umbrise viaţa, fiind tot timpul ascunsă sub „faţada” ei desăvârşită. Jan era mai apropiată de mama lor, iar lucrul acesta stârnea noi resentimente între cele două surori. Louise o învinuise întotdeauna pe Jan că ar fi protejata părinţilor, în timp ce Jan se considerase în permanenţă acuzată pe nedrept, deoarece nu se simţea favorizată. — Să nu vă îndoiţi nicio clipă că tatăl vostru va iubit foarte, foarte mult, adăugă Amanda. Dar nu-şi putu continua ideea, din cauza lacrimilor care o podidiră. Nu-i venea să creadă că Matthew murise, nu-i venea să creadă că nu avea s-o mai ţină niciodată în braţe. Cel mai groaznic coşmar al ei se transformase în realitate. Fusese în totalitate dependentă de el. Nu era în stare să-şi imagineze viaţa în absenţa soţului ei. — Oh, mamă! Jan o strânse pe Amanda în braţe, ca pe un copil neajutorat. Fără să scoată un cuvânt, Louise părăsi încăperea pentru a se duce la Paul. Acesta îşi bea cafeaua, la masa din bucătărie. — Cum se simte? o întrebă el, îngrijorat. Louise ridică din umeri. Se vedea că suferă, dar, ca de obicei, durerea îi era amestecată cu furie. Copiii ei plecaseră deja acasă, însoţiţi de femeia care-i îngrijea, iar soţul ei se întorsese la serviciu. Deci nu mai avea alt interlocutor în afara lui Paul. — E total debusolată. Toată viaţa a fost dependentă de el. El îi spunea când să se scoale şi când să se culce, ce să facă, cu cine să se împrietenească. Nu înţeleg cum de i-a permis s-o domine în halul ăsta. A fost dezgustător. — Poate că de aşa ceva avea nevoie, spuse Paul, privind-o cu interes pe cumnata sa. Era în permanenţă atât de furioasă şi de refractară, încât ajunsese să se îndoiască de fericirea ei în căsătorie. Familia Kingston, ca oricare alta, îşi avea secretele ei şi preferinţe ascunse, întotdeauna fusese curios să le audă pe fete discutând despre mama lor. Fiecare dintre ele o vedea prin altă prismă, dar amândouă o cunoşteau pe femeia care se ascundea dincolo de masca rece pe care Amanda o arbora în prezenţa celorlalţi. Şi acea femeie se deosebea radical de cea cu care veneau în contact oamenii din exterior. Era o femeie neajutorată, înspăimântată, care îşi tăinuia frica. Paul se întreba dacă exista vreun motiv real care o determinase pe Amanda să părăsească definitiv lumea filmului. Poate că nu era vorba numai de interdicţia lui Matthew, dar şi de propriile sale temeri. „Se va descurca”, o asigură el pe Louise, neştiind ce altceva i-ar putea spune. Louise tocmai îşi turna vin într-un pahar. Prea se complăcea în postura de victimă… „Jan va avea grijă de ea”, adăugă Paul, pentru a-şi linişti cumnata. Dar remarca nu făcu decât s-o înfurie. — Mda, pun pariu că o să aibă grijă de ea. Întotdeauna s-a gudurat pe lângă mama. Absolut întotdeauna, chiar şi în copilărie. Mă mir că nu v-aţi oferit să vă mutaţi aici, cu ea. O asemenea ofertă ar impresiona-o. Ştii doar că va avea nevoie de ajutor ca să pună la punct toate problemele legate de administrarea averii. Sunt sigură că tu şi Jan o să fiţi alături de ea. — De ce eşti atât de încrâncenată, Lou? o întrebă Paul, folosind diminutivul cu care i se adresa Jan. Louise îi aruncă o privire inexpresivă, surprinzător de asemănătoare cu aceea a mamei sale. Însă, dacă nu făceai abstracţie de ochi, puteai afirma că semăna leit cu Matthew. Adică era drăguţă, nimic mai mult. Dintre cele două fete, Jan avea un fizic mult mai atrăgător. Nimeni nu încearcă să-ţi facă vreun rău. — Este prea târziu pentru asemenea asigurări, spuse ea, reumplându-şi paharul cu vin, imediat după ce-l golise. De mai mulţi ani mi se face încontinuu câte un rău. Poate că, după dispariţia tatei, mama va reuşi să se maturizeze. Poate că şi noi, ceilalţi, ne vom maturiza. Şi, cu aceste cuvinte, Louise îşi lăsă paharul pe masă, apoi ieşi în grădină. Paul n-o urmă. De la fereastra biroului în care se aflau, Jan şi Amanda o zăriră pe Louise. — Iar s-a supărat pe mine, spuse Jan. Întotdeauna găseşte câte un motiv de supărare. — M-aş bucura dacă aţi pune capăt acestor confruntări permanente, zise Amanda cu tristeţe în glas, uitându-se la fiica sa mai mică. Am crezut că, o dată cu trecerea timpului, veţi lăsa deoparte animozităţile şi veţi deveni prietene. Mai ales atunci după ce o să vă măritaţi şi o să aveţi copii. Amanda sperase lucrul acesta încă de pe vremea când Louise şi Jan fuseseră în faşă, dar privirea plină de regret care apăru în ochii fiicei sale aproape imediat ce termină de vorbit, se dovedi cât se poate de grăitoare. — Păi, eu nu… nu… — Ce? Pentru o clipă, Amanda păru derutată şi atât de tristă încât lui Jan i se strânse inima. — Nu am copii, îi spuse Jan pe un ton care atrase imediat atenţia mamei sale. — Nu vrei să ai copii? Amanda părea uluită, de parcă o asemenea dorinţă ar fi fost o dovadă de trădare. — Ba da, spuse Jan, dând aprobator din cap. Apoi se uită pe fereastră, la sora ei. Lou adusese pe lume trei copii, în decurs de numai cinci ani. Îi zămislise exact atunci când dorise, ca şi cum copiii s-ar fi făcut uşor, la comandă, ca o plăcintă. De data aceasta, Jan era geloasă. Bineînţeles că vreau. Încercăm de un an, dar n-am reuşit. — Asta nu înseamnă nimic. Amanda îi zâmbi. Uneori, durează mai mult. Fi răbdătoare. — Pentru tine, n-a „durat mai mult”. Ne-aţi avut în primii doi ani după căsătorie. Oftând, Jan se uită la degetele cu care mama sa o bătu uşor pe mână. O clipă mai târziu, când îşi ridică privirile, Amanda văzu în ochii ei un amestec sfâşietor de suferinţă, teamă şi dezamăgire cruntă. I-am cerut lui Paul să vină cu mine la un medic, dar n-a vrut. Spune că e o nebunie să mă agit atâta. — Tu ai vorbit cu medicul? Crede că ar putea fi vreo problemă? Amanda părea cu adevărat îngrijorată din pricina ei. — Nu ştie ce să zică, dar crede că n-ar strica să ne supunem unui consult. Mi-a dat numele unui specialist. Paul s-a înfuriat când a auzit una ca asta. Cică atât sora lui, cât şi sora mea au copii, aşa încât nu există niciun motiv ca noi să întâmpinăm dificultăţi. Dar nu întotdeauna lucrurile sunt atât de simple… Brusc, Amanda se întrebă dacă nu cumva omisese ceva anume, vreo boală gravă din tinereţea fiicei sale, vreo faptă necugetată, vreun avort. Dar nu îndrăzni s-o chestioneze în această privinţă. Era mai bine să lase problema în seama medicului. — Bine, atunci poate că ar trebui să-l asculţi pe Paul, să nu-ţi mai faci griji, cel puţin deocamdată. — Dar nu mă pot gândi decât la asta, mamă, i se confesă Jan, izbucnind în plâns. Sfâşiată de durere, Amanda îi văzu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, apoi picurându-i pe rochie. Îmi doresc atât demult să am un copil… şi sunt atât de îngrozită la gândul că s-ar putea să nu-l am niciodată… — Bineînţeles că o să-l ai… spuse Amanda. Nu suporta să-şi vadă fiica atât de nefericită, mai ales acum, când abia îşi pierduse tatăl. Mai târziu, dacă nu vei reuşi să faci un copil, n-ai decât să adopţi unul. — Paul n-ar fi de acord sub nicio formă. Vrea să aibă propriii lui copii. La auzul acestei afirmaţii, Amanda făcu un efort ca să-şi ţină gura, pentru că ar fi fost tentată să-i spună că, după cum vorbea, Paul nu părea numai dificil, ci şi extrem de egoist. — Peste dificultatea aceasta s-ar putea trece mai târziu. Dar, pe moment, încearcă să te destinzi. Oricum, sunt în stare să pariez pe orice că vei rămâne însărcinată când nici nu te vei gândi. Jan dădu aprobator din cap, deşi, după expresia ochilor, se vedea clar că era departe de a fi convinsă. Tot anul se frământase din cauza acestei probleme, îngrijorarea iniţială cedase repede locul panicii. Dar, dacă această discuţie n-o liniştise, ea servise totuşi la ceva. Deschisese o portiţă între mamă şi fiică. — Vorbeşte-mi de tine, mamă. Cum o să te împaci cu dispariţia tatei? Era o întrebare chinuitoare, la auzul căreia Amanda izbucni din nou în plâns. Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, ea clătină din cap. — Nu mă pot imagina trăind fără el. Niciodată n-o să mă mai pot apropia de un alt bărbat, Jan. N-aş putea suporta. Am fost căsătorită cu Matthew timp de douăzeci şi şase de ani – mai mult de o jumătate din viaţă. Nici măcar nu mă pot gândi ce-o să fac de-acum încolo… cum o să mă trezesc în fiecare dimineaţă… Jan îşi luă mama în braţe, fără să rostească un cuvânt. Ar fi vrut să-i promită că va veni o vreme când se va împăca cu situaţia, dar nici ea nu şi-o putea închipui supravieţuind fără tatăl ei. Matthew Kingston fusese forţa vitală a familiei lor. El o izolase pe Amanda de lume, îi spusese ce să facă în fiecare situaţie, o tratase, deşi fusese cu numai şapte ani mai vârstnic decât ea, de parcă i-ar fi fost părinte. Efectiv nu pot trăi fără el, adăugă Amanda, şi Jan îi dădu dreptate. Mai vorbiră despre Matthew timp de o oră, până când, într-un târziu, Paul reveni în încăpere. Lou se dusese acasă fără să-şi ia rămas-bun. Plecase plângând, după ce le privise pe mama şi sora ei stând la fereastră. Şi Paul trebuia să se retragă, deoarece avea de lucru acasă. Se făcuse aproape ora şase. Oricât de greu i-ar fi fost Amandei, mai devreme sau mai târziu, tot ar fi fost nevoiţi s-o părăsească. Amanda trebuia să se deprindă să înfrunte viaţa de una singură. Despărţirea de ea fu atât de înduioşătoare, încât Jan izbucni din nou în plâns văzând-o cum le face semn cu mâna de pe treptele de la intrarea casei din Bel Air, îmbrăcată în taiorul ei negru. — Dumnezeule, Paul, o să moară fără tata. Plângea încontinuu, neputându-se gândi decât la tatăl pe care îl pierduse, la sora sa atât de ostilă, la mama îndurerată şi la copilul care nu voia să vină pe lume. Suferinţa ei era copleşitoare. Ţinând-o de mână, în timp ce conducea maşina spre casă, Paul încercă s-o liniştească. — O să-şi revină. Uită-te la ea. Este încă tânără şi frumoasă. Pe toţi sfinţii, peste şase luni, tot Los Angeles-ul va bate la uşa ei, pentru a o invita la o plimbare prin oraş. Poate că se va hotărî chiar să se întoarcă pe platourile de filmare. Cu siguranţă are suficientă vitalitate pentru a trece la fapte. — Chiar dacă şi-ar dori, n-ar face-o, fiindcă ar nesocoti interdicţia tatei. A vrut-o numai pentru el, iar ea a renunţat la carieră pentru că l-a iubit. Ştiind că Jan l-ar fi omorât dacă şi-ar fi dat drumul la gură, Paul se abţinu să-i spună că, în cazul acesta, Matthew Kingston fusese, probabil, cel mai egoist bărbat din lume. Şi cum poţi insinua că mama o să se întâlnească cu alţi bărbaţi? Este dezgustător. — Nu este dezgustător, îi replică el, calm. Asta-i realitatea, Jan. Amanda are cincizeci de ani. Tatăl tău a murit, ea nu. Doar nu te aştepţi s-o vezi petrecându-şi singură tot restul vieţii. Jan îi aruncă o privire scurtă. Văzându-l că schiţează un zâmbet şters, se înfurie. — N-o să se întâlnească cu nimeni! Pentru numele lui Dumnezeu, doar nu-i seamănă tatălui tău. A avut parte de o căsnicie minunată şi l-a iubit pe tata. — Atunci, probabil că va dori să se recăsătorească. N-ar fi o crimă. — Nu-mi vine să cred că poţi vorbi aşa, spuse Jan smulgându-şi degetele din mâna lui. Îl privea lung, cu ochii măriţi. Chiar crezi că mama mea o să se întâlnească cu alţi bărbaţi? Eşti bolnav! N-ai niciun strop de respect, pentru nimic! Şi, pe deasupra, n-o cunoşti pe mama. — Presupun că nu, draga mea, îi replică el pe un ton liniştitor. Dar cunosc oamenii, în general. Jan nu-i mai adresă niciun cuvânt. Parcurseră restul drumului în tăcere, ea furioasă, uitându-se fix pe geamul portierei. Ar fi fost în stare să jure pe un morman întreg de Biblii că mama ei va rămâne credincioasă memoriei soţului său pentru tot restul vieţii.
Capitolul 1   Soarele dimineţii le încălzea spatele când îşi dezlegau bicicletele din faţa colegiului Eliot din campusul Harvard. Se opriră o clipă să-şi zâmbească. Era luna mai şi erau foarte tineri, Părul ei scurt strălucea în soare, îi întâlni ochii şi începu să râdă. — Ei, domnule doctor în arhitectură, cum te simţi? — Întreabă-mă asta peste două săptămâni, când îmi iau doctoratul. Îi zâmbi la rândul lui, scuturându-şi o şuviţă de păr blond de pe frunte. — La dracu’ cu diploma ta, eu vorbeam despre noaptea trecută. Îi zâmbi iar şi el o lovi peste fund. — Deşteapto. Cum te simţi tu, domnişoară McAllister? Mai poţi să mergi? Se urcaseră pe biciclete şi ea se uită la el peste umăr, jucăuş. — Dar tu? Şi cu aceasta o luă înainte, pedalând pe bicicleta mică şi elegantă pe care i-o dăruise el de ziua ei, cu câteva luni în urmă. Era îndrăgostit de ea. Fusese întotdeauna îndrăgostit de ea. Visase la ea toată viaţa. Şi o cunoştea de doi ani. Dusese o viaţă singuratică la Harvard înainte de asta şi în anul doi se resemnase să continue aşa. Nu dorea ce doreau ceilalţi. Nu voia fete de la Radcliffe, Vassar sau Wellesley. Cunoscuse prea multe asemenea fete în liceu şi lui Michael i se părea mereu că lipseşte ceva. Voia mai mult. Suflet, substanţă. Nancy era cu totul specială. Ştiuse asta din prima clipă când o văzuse în galeria de artă din Boston unde-şi expunea tablourile. În peisajele ei era o singurătate obsedantă, oamenii din tablourile ei aveau o tandreţe solitară care-l umplea de compasiune şi-l făcea să-şi dorească să le întindă o mână, lor, şi artistului care îi pictase. O văzuse în ziua aceea, stând acolo, cu o beretă roşie şi cu o haină veche de raton, cu tenul delicat îmbujorat de mersul pe jos până la galeria din strada Charles, cu ochii strălucind, cu faţa plină de viaţă. Nu dorise nicio femeie cum o dorise pe ea. Cumpărase două din picturile ei şi o dusese la cină la Lockober’s. Dar restul durase mai mult. Nancy McAllister nu-şi dăruia uşor trupul sau inima. Fusese prea singură prea mult timp ca să se dăruiască uşor. La nouăsprezece ani era deja înţeleaptă şi cunoştea durerea. Durerea de a fi singură. Durerea de a fi părăsită. O chinuise de când fusese lăsată la orfelinat, în copilărie. Nu-şi mai putea aminti ziua când mama ei o abandonase acolo, cu puţin înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul de pe coridoare. Mirosurile oamenilor străini. Sunetele dimineţii, când stătea în pat, luptându-se cu lacrimile. Avea să-şi amintească toate astea tot restul vieţii. Multă vreme crezuse că nimic nu avea să umple golul din sufletul ei. Dar acum îl avea pe Michael. Nu era întotdeauna o relaţie confortabilă, dar era puternică, bazată pe dragoste şi respect, îşi topiseră lumile lor separate una într-alta şi realizaseră ceva minunat şi rar. Şi nici Michael nu era un prost. Cunoştea riscurile de a se îndrăgosti de cineva „diferit”, cum spunea mama lui, când avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „diferit”. Singurul lucru diferit era că era artistă, nu doar studentă. Nu se mai introspecta, era deja ceea ce dorea să fie. Şi, spre deosebire de alte femei pe care le cunoştea, nu audia candidaţi, ci îl alesese deja pe bărbatul pe care-l iubea. În doi ani de zile, n-o dezamăgise niciodată. Nancy era sigură că nici nu avea s-o dezamăgească vreodată; se cunoşteau prea bine unul pe altul. Ce ar mai fi putut fi pe care să nu-l ştie? Ştia totul. Glumele, secretele caraghioase, visurile copilăreşti, temerile disperate. Şi prin el, ajunsese să-i respecte familia. Chiar şi pe mama lui. Michael se născuse într-o familie cu tradiţie şi fusese crescut pentru a moşteni un tron. Nu era un lucru pe care să-l trateze cu uşurinţă şi nici nu glumea măcar despre el. Era ceva care de fapt îl înspăimânta. Avea oare să fie la înălţimea legendei? Nancy însă ştia că o să fie. Bunicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, la fel şi tatăl lui. Bunicul lui Michael fusese cel care fondase imperiul. Dar unirea dintre firma Cotter şi averea Hillyard, prin căsătoria părinţilor lui Michael, crease imperiul Cotter-Hillyard. Richard Cotter ştiuse cum să facă bani, dar banii familiei Hillyard, banii susţinuţi de tradiţie, aduseseră cu ei ritualurile şi tradiţia puterii. Era uneori o mantie grea, dar nu una care să-i displacă lui Michael. Iar Nancy o respecta şi ea. Ştia că într-o zi Michael avea să fie la cârma imperiului Cotter-Hillyard. La început vorbiseră despre asta fără încetare şi apoi, mai târziu, când realizaseră cât de serioasă era relaţia lor. Dar Michael ştia că găsise o femeie care putea face faţă la toate şi răspunderilor de familie şi îndatoririlor de afaceri. Orfelinatul nu făcuse nimic pentru a o pregăti pe Nancy pentru rolul pe care avea să-l aibă, dar temelia părea să se afle în chiar sufletul ei. O privi acum cu o mândrie aproape de nesuportat, în timp ce pedala în faţa lui, atât de sigură de ea însăşi, atât de puternică, cu picioarele mici mişcându-se agile, cu bărbia întoarsă peste umăr din când în când ca să-l privească şi să râdă. Ar fi vrut să o ia înainte şi s-o dea jos de pe bicicletă… acolo… pe iarbă… cum făcuse cu o noapte înainte… cum… îşi alungă gândul din minte şi porni în urmărirea ei. — Hei, aşteaptă-mă, nebuno! În câteva minute ajunse în dreptul ei şi, cum acum pedalau mult mai repede, întinse o mână în spaţiul strâmt dintre ei. — Arăţi minunat astăzi, Nancy. Vocea lui era o mângâiere în aerul de primăvară şi în jurul lor lumea era proaspătă şi verde. — Ştii ce mult te iubesc? — Hm, poate pe jumătate cât te iubesc eu, domnule Hillyard? — Se vede ce bine ştii. Michael o făcea întotdeauna fericită, făcea lucruri minunate. Aşa i se păruse din prima clipă când intrase în galerie şi o ameninţase că se dezbracă complet dacă nu-i vinde lui toate tablourile. — Întâmplător te iubesc de cel puţin şapte ori mai mult decât mă iubeşti tu pe mine. — Nu. Ea îi zâmbi din nou, ridică nasul în vânt şi îl depăşi iar. Eu te iubesc mai mult, Michael. — De unde ştii? — Mi-a spus Moş Crăciun. Şi cu aceasta se îndepărtă din nou şi el o lăsă să o ia înainte pe poteca îngustă. Erau într-o dispoziţie festivă, şi-i plăcea s-o privească. Silueta şoldurilor ei în blugii strâmţi, talia subţire, umerii delicaţi cu puloverul roşu legat în jurul lor şi legănarea minunată a părului întunecat. Ar fi putut s-o privească ani în şir. De fapt, exact asta avea de gând să facă. Ceea ce-i amintea… Toată dimineaţa voise să-i vorbească despre asta. Se apropie din nou de ea şi o bătu uşor pe umăr. — Scuzaţi-mă, doamnă Hillyard. Ea tresări auzind, apoi îi zâmbi timid, cu soarele luminându-i faţa. Michael vedea pistruii mărunţi, ca un praf de aur, cu care spiriduşii îi pudraseră faţa albă. — Am spus… doamnă Hillyard… Rosti cuvintele cu infinită plăcere. Aşteptase doi ani. — Nu te grăbeşti puţin, Michael? Nancy suna ezitant, aproape temătoare. Michael nu vorbise cu Marion încă. Indiferent ce plănuiau el şi Nancy. — Nu cred că mă grăbesc cu nimic. Şi mă gândeam s-o facem de acum în două săptămâni. Imediat după absolvire. Demult căzuseră de acord asupra unei nunţi restrânse şi intime. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă momentul cu ea, nu cu sute de invitaţi şi cu o armată de fotografi de societate. — De fapt, mă gândeam să mă duc astă-seară la New York şi să vorbesc cu Marion despre asta. — Astă-seară? Cuvintele aveau un ecou de teamă şi Nancy lăsă bicicleta să se oprească. El încuviinţă din cap şi ea deveni gânditoare, privind la dealurile înverzite din jurul lor. — Ce crezi că o să spună? Se temea să-l privească. Se temea să audă. — ”Da”, evident. Chiar te îngrijorează? Dar era o întrebare stupidă şi amândoi ştiau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era oricine. Era mama lui Michael şi avea toată delicateţea Titanicului. Era o femeie puternică, hotărâtă, de oţel şi beton. Preluase conducerea firmei familiei, după ce tatăl ei murise şi cu reînnoită hotărâre după moartea soţului ei. Nimic n-o oprea pe Marion Hillyard. Nimic. Categoric nu o bucăţică de fată sau unicul ei fiu. Dacă ea nu voia ca ei să se căsătorească, nimic nu avea s-o facă să le acorde „da”-ul de care Michael pretindea că este atât de sigur. Iar Nancy ştia exact ce gândea Marion Hillyard despre ea. Marion nu făcuse niciodată un secret din sentimentele ei, oricum, nu din momentul când hotărâse că aventura lui Michael cu artista aia era serioasă. Îl chemase pe Michael la New York şi îl linguşise şi îl fermecase, apoi tunase şi fulgerase, îl ameninţase şi îl momise. Iar apoi se resemnase sau cel puţin aşa lăsase impresia. Michael luase aceasta ca pe un semn încurajator, dar Nancy nu era atât de sigură. Avea sentimentul că Marion ştia ce face, pentru moment hotărâse să ignore situaţia. Nu se făcuseră invitaţii, nu se aduseseră acuzaţii, scuzele pentru lucrurile spuse lui Michael în trecut nu veneau, dar nu apăreau nici probleme noi. Pentru ea, Nancy pur şi simplu nu exista. Şi, în mod ciudat, Nancy era mereu surprinsă să-şi dea seama cât de tare o durea. Neavând familie, avusese întotdeauna speranţe legate de Marion. Că ar fi putut fi prietene, că Marion avea s-o placă şi cum s-ar fi dus împreună să facă cumpărături pentru Michael… că Marion ar fi putut fi mama pe care n-o avusese sau pe care n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu se lăsa cu uşurinţă distribuită în acest rol. În doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţeleagă asta. Numai Michael rămânea cu încăpăţânare la părerea că mama lui avea să-şi schimbe atitudinea, că, o dată ce avea să accepte inevitabilul, aveau să fie cele mai bune prietene. Dar Nancy nu era deloc atât de sigură. Chiar îl forţase pe Michael să discute posibilitatea ca Marion să n-o accepte niciodată, să nu fie niciodată de acord cu căsătoria. Şi atunci? „Atunci ne urcăm în maşină şi ne ducem la primul judecător de pace. Suntem amândoi majori, ştii?” Nancy zâmbise simplităţii soluţiei lui. Ştia că nu putea fi atât de simplu. Dar ce conta? După doi ani împreună se simţeau oricum căsătoriţi. Rămaseră tăcuţi pentru un lung moment, uitându-se la privelişte, apoi Michael o luă de mână pe Nancy. — Te iubesc, fetiţo. — Şi eu te iubesc. Îl privi îngrijorată şi el îi închise ochii cu un sărut. Dar nimic nu putea reduce la tăcere întrebările pe care le aveau amândoi. Nimic, în afara întrevederii cu Marion. Nancy îşi lăsă bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se strecură în braţele lui Michael. — Aş vrea să fie mai uşor, Michael. — O să fie. O să vezi. Mergem sau stăm aici toată ziua? Nancy zâmbi când el îi ridică bicicleta. Într-o clipă porneau din nou, râzând şi jucându-se şi cântând, prefăcându-se că Marion nu există. Dar exista. Avea să existe mereu. Marion era mai mult o instituţie decât o femeie. Oricum, asta era în viaţa lui Michael. Şi acum şi în a lui Nancy. Soarele se ridică mai sus pe cer, în timp ce ei pedalau pe drumul de ţară, luându-şi-o unul altuia înainte, sau mergând unul lângă altul, acum tachinându-se veseli, acum căzând pe gânduri. Era aproape de prânz când ajunseră la Revere Beach şi văzură o figură familiară apropiindu-se de ei. Era Ben Avery, cu o fată nouă alături. Încă o blondă cu picioare lungi. — Salut, voi doi. Vă duceţi la târg? Ben rânji la ei şi cu o mişcare vagă a mâinii le-o prezentă pe Jeannette. Se salutară cu toţii şi Nancy îşi puse mâna la ochi ca să se uite la târgul care se vedea în depărtare. — Merită să ne oprim? — Păi, da. Am câştigat un câine roz, arătă către creatura urâtă din coşul lui Jeannette, o ţestoasă verde pe care o pierduseră şi două cutii de bere. În plus, au porumb fiert şi e extraordinar. — M-ai convins! Michael se uită la Nancy şi zâmbi: Mergem? — Sigur. Voi doi vă întoarceţi deja? Dar se vedea că asta fac. Ben avea o strălucire cunoscută în ochi şi Jeannette părea să fie de acord. Nancy zâmbi în sinea sa privindu-i. — Mda, suntem sculaţi de la şase dimineaţa. Sunt mort. Apropo, ce faceţi astă-seară la cină? Nu vreţi să vă opriţi la o pizza? Camera lui Ben era la câteva camere distanţă de a lui Michael. — Ce facem la cină, señor? Nancy se uită la Michael cu un zâmbet larg, dar el clătină din cap. — Am o treabă de rezolvat diseară. Poate altădată. Era o aluzie la Marion. — O.K. Ne mai vedem. Ben şi Jeannette le făcură cu mâna şi dispărură, în timp ce Nancy se uita la Michael. — Chiar te duci s-o vezi astă-seară? — Da. Şi nu-ţi mai face griji. Totul o să fie perfect. Apropo, mama spune că a obţinut slujba. — Ben? întrebă Nancy pornind din nou spre târg. — Da. Începem în aceeaşi zi. Departamente diferite, dar începem în aceeaşi zi. Mike părea mulţumit. Se cunoştea cu Ben din şcoala primară şi erau ca fraţii. — Ben ştie? Michael clătină din cap cu un zâmbet expresiv. — M-am gândit să-i las plăcerea să afle veştile pe cale oficială. Nu vreau să i-o stric. Nancy îi răspunse cu alt zâmbet. — Eşti drăguţ şi te iubesc. — Mulţumesc, doamnă H. — Încetează, Michael. Îşi dorea prea tare numele ca să suporte să-l audă luat în râs, chiar şi de Michael. — N-am de gând să încetez. Şi ai face bine să te obişnuieşti. Părea brusc serios. — O să mă obişnuiesc. Când va veni vremea. Dar până atunci, domnişoara McAllister e de-ajuns. — Adică încă două săptămâni, ca să fim exacţi. Hai să ne întrecem. O luară înainte, gâfâind şi râzând, iar Michael ajunse la intrarea târgului cu mai bine de treizeci de secunde înaintea ei. Dar amândoi erau bronzaţi şi sănătoşi şi lipsiţi de griji. — Deci, domnule, ce facem întâi? Dar ghicise deja şi ghicise bine. — Porumb, bineînţeles. Mai ai nevoie să întrebi? — Nu tocmai. Îşi parcară bicicletele lângă un copac, ştiind că în zona aceea liniştită de ţară nu avea să le fure nimeni şi porniră braţ la braţ. Zece minute mai târziu îşi mâncau fericiţi porumbul, apoi luară hot dog şi băură bere rece. Nancy încheie cu o porţie imensă de vată de zahăr. — Cum poţi să mănânci chestia aia? — Simplu. E delicioasă. Cuvintele ieşeau cu greu prin vata roz şi lipicioasă pe care o mânca. Dar avea figura fericită a unui copil de cinci ani. — Ţi-am spus de curând ce frumoasă eşti? Ea zâmbi către el, mânjită de zahărul roz, iar el luă batista şi-i şterse faţa. — Dacă te cureţi puţin putem să ne facem o poză. — Zău? Unde? Nasul ei dispăru din nou când muşcă iar din vată. — Eşti imposibilă. Acolo. Arătă către o cabină unde-şi puteau băga capul în nişte găuri rotunde şi se puteau fotografia în costume incredibile. Se îndreptară într-acolo şi aleseră Rhett şi Scarlett O’Hara. Şi, destul de ciudat, nici măcar nu erau caraghioşi în poză. Nancy era superbă în costumul pictat. Frumuseţea delicată a feţei ei şi precizia trăsăturilor mergeau perfect cu costumul extrem de feminin al unei frumoase din Sud. Iar Michael arăta ca un tânăr aventurier. Fotograful le înmână fotografia şi primi dolarul. — Ar trebui să o păstrez, aşa de bine arătaţi. — Mulţumim. Nancy era încântată de compliment, dar Mike se mulţumi să zâmbească. Era întotdeauna atât de mândru de ea. Numai două săptămâni şi… dar Nancy îl trase de mânecă şi-l scoase din visare. — Uite acolo! Inele aruncate la ţintă! Întotdeauna îşi dorise să joace aşa ceva la un târg când era mică, dar călugăriţele de la orfelinat spuseseră mereu că e prea scump. — Putem? — Sigur că da, draga mea. Îi făcu o plecăciune adâncă, îi oferi braţul şi porni către stand, dar Nancy era prea entuziasmată ca să meargă încet. Sărea aproape ca un copil şi încântarea ei îl fermeca. — Putem acum? — Sigur, iubito. Puse jos un dolar şi omul de la ghişeu îi întinse de patru ori numărul obişnuit de inele. Cei mai mulţi clienţi plăteau un sfert de dolar. Dar Nancy era lipsită de experienţa jocului şi greşi toate aruncările. Michael o privea amuzat. — Care e premiul pe care-l ocheşti? — Mărgelele. Ochii îi străluceau ca ai unui copil şi vorbele abia dacă-i erau mai mult decât o şoaptă. N-am mai avut niciodată un colier aşa îndrăzneţ. Era un lucru pe care şi-l dorise întotdeauna în copilărie. Ceva strălucitor, sclipitor şi frivol. — Eşti uşor de mulţumit, iubirea mea. Eşti sigură că n-ai prefera căţelul roz? Era exact ca aceia pe care-l avea Jeannette în coş, dar Nancy scutură hotărâtă din cap: — Mărgelele. — Dorinţa ta e ordin pentru mine. Şi aruncă toate trei inelele perfect la ţintă. Cu un zâmbet, omul de la stand îi înmână mărgelele, iar Michael i le puse lui Nancy la gât. — Voilá, mademoiselle. Ale tale sunt. Crezi că ar trebui să le asigurăm? — Vrei să încetezi să mai râzi de mărgelele mele? Eu cred că sunt superbe. Le atinse delicat, încântată să ştie că străluceau la gâtul ei. — Eu cred că tu eşti superbă. Altceva îţi mai doreşte inima? Ea îi zâmbi. — Vată de zahăr. Îi mai cumpără vată de zahăr şi se întoarseră încet la biciclete. — Obosită? — Nu tocmai. — Vrei să mai mergem puţin? Mai sus e un loc minunat. Putem să stăm puţin să privim valurile. — Sună grozav. Porniră din nou, dar de data aceasta mai încet. Atmosfera de carnaval pierise şi amândoi erau cufundaţi în propriile gânduri. Se apropiau de Nahart, când el văzu locul pe care-l alesese, pe o limbă de pământ, sub copaci cu coroană bogată şi Nancy se bucură că mai făcuseră şi bucata aceea de drum. — O, Michael, e minunat. — Nu-i aşa? Se aşezară pe un petec de iarbă, chiar unde începea limba îngustă de pământ şi în depărtare se vedeau valurile spărgându-se de un recif aflat chiar sub suprafaţa apei. — Întotdeauna mi-am dorit să te aduc aici. — Mă bucur că ai făcut-o. Rămaseră tăcuţi, ţinându-se de mâini, apoi Nancy se ridică brusc. — Ce s-a întâmplat? — Vreau să fac ceva. — Acolo, în tufişuri. — Nu, prostule. Nu asta. Nancy alerga deja către un loc de pe plajă şi el o urmă încet, întrebându-se ce avea de gând. Ea se opri lângă o stâncă mare şi încercă din toate puterile s-o mişte, dar fără succes. — Hei, caraghioaso, stai să te ajut. Ce vrei să faci cu ea? Era uimit. Vreau doar ş-o mişc o clipă… aşa. Stânca se mişcă la eforturile lui Michael şi se dădu la o parte, arătând o pată umedă pe nisip. Repede, Nancy îşi scoase mărgelele albastre, strălucitoare, le ţinu o clipă în mână, cu ochii închişi, apoi le dădu drumul în nisip, sub piatră. — O.K., pune-o la loc. — Peste mărgele? Ea dădu din cap, fără să piardă din privire strălucirea albastră. — Mărgelele astea vor fi legătura noastră, o legătură fizică, îngropate atâta timp cât va dura stânca şi plaja şi copacii. Bine? — Bine. Zâmbi blând. Suntem foarte romantici. — De ce nu? Dacă eşti atât de norocos, încât să ai dragoste, sărbătoreşte-o! Oferă-i un cămin! — Ai dreptate. Ai perfectă dreptate. O.K., ăsta-i căminul ei. — Acum, hai să facem o promisiune. Promit să nu uit ce se află aici sau să uit ce înseamnă. Acum tu. Îi atinse mâna şi el îi zâmbi din nou. Niciodată n-o iubise mai mult. — Iar eu promit… promit să nu-mi iau niciodată rămas-bun de la tine… Şi apoi, fără niciun motiv aparent, râseră. Pentru că era atât de bine să fi tânăr, să fi romantic, chiar să fi prost. Întreaga zi era atât de minunată. — Ne întoarcem acum? Ea dădu din cap a încuviinţare şi mână-n mână se întoarseră unde-şi lăsaseră bicicletele. Iar două ore mai târziu erau înapoi în micuţul apartament al lui Nancy, pe Spark Street, lângă campus. Mike privi în jur în timp ce se lăsa să cadă, obosit, pe sofa şi îşi dădu seama din nou cât de mult îi plăcea apartamentul ei, cât de mult îl resimţea ca pe un cămin. Singurul cămin adevărat pe care-l avusese vreodată. Apartamentul mamut al mamei lui nu i se păruse niciodată cu adevărat un cămin, cum era acest loc. Avea amprenta minunată a lui Nancy peste tot: tablourile pe care le pictase de-a lungul anilor, culorile calde, de pământ, pe care le alesese pentru decoraţiuni, canapeaua moale de catifea cafenie şi covorul de blană pe care-l cumpărase de la un prieten. Întotdeauna erau flori peste tot şi plantele de care avea mare grijă. Masa mică de marmură, sclipitor de curată, pe care mâncau şi patul de fier care scârţâia de plăcere de câte ori făceau dragoste. — Ştii cât demult iubesc locul ăsta, Nancy? — Da, ştiu. Privi cu nostalgie în jur. Şi eu. Ce facem după ce ne căsătorim? — Luăm toate lucrurile astea minunate la New York şi le găsim un cămin plăcut acolo. Apoi ceva îi atrase atenţia. Ce-i asta? Ceva nou? Se uita la şevalet, pe care se afla un tablou aflat în faza de început, dar care avea deja puterea de a-i face o impresie de neuitat. Era un peisaj cu copaci pe un câmp dar, apropiindu-se, văzu un băieţel ascuns într-un copac, legănându-şi picioarele. — O să se mai vadă după ce pui frunzele în copac? — Probabil. Dar noi o să ştim oricum că e acolo. Îţi place? Ochii îi străluciră văzându-i aprobarea. Întotdeauna Michael îi înţelegea perfect lucrările. — Îl iubesc. — Atunci o să fie cadoul meu de nuntă, când îl termin. — S-a făcut. Şi, vorbind de cadouri de nuntă… Se uită la ceas. Era deja ora cinci şi voia să fie la aeroport la şase. Ar trebui să plec. — Chiar trebuie să te duci astă-seară? — Da. E important. Mă întorc în câteva ore. Ar trebui să ajung la Marion pe la şapte şi jumătate sau opt, în funcţie de traficul din New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece şi să fiu acasă la miezul nopţii. O.K.? — O.K. Dar Nancy ezita. O deranja că pleca. N-ar fi vrut să-l lase, dar nu ştia de ce. — Sper să fie bine. — Sunt sigur că o să fie. Dar amândoi ştiau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă şi înţelegea numai ce-i convenea. Dar cumva Michael era sigur că aveau s-o câştige de partea lor. Trebuia. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent ce se întâmpla. O luă în braţe o ultimă oară, înainte de a-şi pune o cravată la gât, peste cămaşa sport pe care o purta şi de a înhăţa o jachetă de pe spătarul unui scaun. Le lăsase acolo de dimineaţă. Ştia că avea să fie cald la New York, dar mai ştia şi că trebuia să apară la Marion acasă cu cămaşă şi cravată. Era esenţial. Marion nu tolera hippioţii sau necunoscuţii… ca Nancy. Amândoi ştiau la ce avea de făcut faţă când se sărutară în faţa uşii. — Noroc. — Te iubesc. Multă vreme Nancy rămase în apartamentul tăcut, privind fotografia pe care şi-o făcuseră la târg. Rhett şi Scarlett, îndrăgostiţii nemuritori, în costumele lor caraghioase de lemn, scoţând capetele prin găuri. Dar nu arătau caraghios. Arătau fericiţi. Se întrebă dacă Marion putea înţelege asta, dacă ştia să facă diferenţa între fericit şi caraghios, între real şi imaginar. Se întreba dacă Marion avea să înţeleagă ceva.
Promisiunea de Daniele Estelle CAPITOLUL 1   Un soare dulce, de dimineaţă le scaldă în lumină spatele în vreme' ce se dădeau jos de pe biciclete în faţă la „Eliot House“, din incinta Harvardului. Se opriră pentru o clipă să-şi zîmbească. Era în mai şi erau foarte tineri. Părul ei scurt strălucea în lumina soarelui, iar cînd privirea ei o întîlni pe-a lui, fata începu să rîdă. Ei, Doctore în Arhitectură, cum te simţi ? întreabă-mă în două săptămîni după ce-mi iau doctoratul. li întoarse zîmbetul în vreme ce-şi îndepărta o şuviţă de păr blond de pe frunte. Ducă-se dracului diploma, te întreb după noaptea trecută. Rînji din nou la el, iar tipul îi dădu repede una peste fund în joacă. Mişto. Dar cum te simţi dumneata, d-ră McAl- listu ? Mai poţi să mergi ? Săriră din nou pe biciclete acum, iaT ea întoarse capul, cu un răspuns sîcîitor. Dar tu poţi ? Şi cu asta dusă a fost, zburind departe, cu mult înaintea lui, pe bicicleta micuţă pe care i-o cum­părase de ziua ei doaT cu cîteva luni în urmă. Era' îndrăgostit de ea. Fusese îndrăgostit de ea dintot- deauna. Visase la ea toată viaţa. Şi o cunoştea de doi ani. Se simţea singur la Harvard înainte de asta, şi o bună parte din al doilea an de aspiranţă socotise că va fi la fel şi acolo. N-avea nevoie de Radcliffe sau Vassar sau Wellseley cu el în pat. Cunoscuse prea multe fete de astea la anii studenţiei şi, în ceea ce-1 privea pe Michael, tipelor ăstora le lipsea întotdea­una ceva. El voia ceva mai mult. Textură, sub­stanţă, suflet. Rezolvase problema foarte convena­bilă vara' trecută, cu o legătură cu una dintre prie­tenele mamei sale. Normal că mama sa n-a ştiut. Dar se distrase de minune. Era o femeie a naibii de atrăgătoare, în vîrstă de vreo treizeci de ani, mult mai tînărâ ca mama lui, fireşte, şi era ceva editor la „Vogue*. Dar totul nu fusese decît o distracţie. Pentru amîndoi. Nancy era altceva. Ştiuse asta din prima clipă în care o văzuse, în Galeriile de artă din Boston, unde erau expuse ta­blourile ei. Exista în fiecare o tentă de singurătate care.bîntuia fiecare peisaj al ei, iar oamenii pe care îi pictase aveau toţi un soi de tandreţe solitară ca- re-1 umpluse de milă şi-l făcuse să-şi dorească să ajungă de la ei la artistul care-i pictase. Iar ea stă­tuse acolo, purtînd în acea zi o beretă roşie şi o haină veche din piele de raton, cu o uşoară roşeaţă pe pielea delicată, din cauza mersului grăbit pro­babil pînâ la galeriile din Strada Charles cu ochii strălucind, cu faţa plină de viaţă. Nu dorise niciodată pînă atunci o femeie aşa cum o dorea pe ea. Cumpărase două tablouri de-ale ei şi o invitase la masă la Lockobar. Insă pentru rest a fost nevoie de mai mult timp. Nancy McAllistu nu era deloc grăbită să-şi dăruiască timpul sau inima. Fusese mult prea singură prea mult timp ca să cedeze uşor. La 19 ani era deja înţeleaptă şi cu­noscuse bine durerea. Durerea de a fi singur. Du­rerea de a fi părăsit. O torturase încă de cînd, co­pil fiind, fusese trimisă la orfelinat. Nu-şi putea aminti ziua în care mama ei o lăsase acolo, nu cu mult înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul din săli. Mirosul de oameni străini. Zgomotele dimine­ţilor în care stătea întinsă în pat, luptîndu-se cu la­crimile. Avea sănşi amintească lucrurile astea toată viaţa. Mult timp, crezuse că nu va găsi nimic să umple golul din ea. Dar acum îl avea pe Michael. Legătura lor nu era uşoară, dar era solidă, bazată pe dragoste şi respect : fiecare scotocise în lumea lui, o întorsese pe dos, dar apăruse cu ceva frumos şi rar. Iar Michael nu era nici el un prost. Ştia' ce riscă îndrăgostindu-se de cineva „deosebit44 — aşa cum se exprima mama lui, cînd avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „deosebit". Singurul lucru deosebit era că era pictoriţă, nu o simplă studentă. Nu mai era în perioada căutărilor, ci deja era ceea ce voia să fie şi spre deosebire de alte femei pe care le cu­noscuse, Nancy nu mai trecea în revistă candidaţi, ci-1 alesese pe bărbatul pe care-1 iubea. In doi ani n-o părăsise niciodată. Iar ea era sigură că n-o va face nicicînd, se cunoşteau prea bine unul pe altul. Oare ce-ar mai fi putut exista în viaţa lui, pe care ea să nu-1 ştie ? Ştia totul. Isprăvile nostime, secretele aiurite, visurile copilăriei, spaimele îngro­zitoare. Şi prin intermediul lui, Nancy ajunsese să-i respecte familia. Chiar şi pe maică-sa. Michael fusese născut într-o tradiţie, sortit din copilărie să moştenească un tron. Nu era ceva pe care să-l ia uşor sau pe seama căruia să glumească. Cîteodată chiar îl înspăimînta. Va fi oare în stare să facă faţă legendei ? Dar Nancy ştia că va fi. Bu­nicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, iar tatăl lui, 'la fel. Bunicul lui Michael fusese cel care fon­dase imperiul. însă numai joncţiunea afacerilor   Cotter cu averea Hillyard prin căsătoria părinţilor lui Michael, crease „Cotta-Hillyard“-ul de astăzi. Richard Cotter ştiuse să facă bani, insă banii Hil­lyard — bani vechi — fuseseră cei care să aducă cu ei ritualurile şi tradiţiile puterii. Asta era, din cînd în cînd, o povară greu de purtat, dar lui Mi­chael îi plăcea, iar Nancy o respecta. Ştia că într-o bună zi Michael va fi la cîrma firmei Cotter-Hil- lard.. La începutul legăturii lor, vorbeau numai de asta, iar mai tîrziu la fel, cînd şi-au dat seama cît de serioasă era legătura lor. Dar Michael ştia că o găsise pe cea capabilă să se descurce cu toate aces­tea, cu responsabilităţile familiei la fel de bine ca şi cu îndatoririle de'la serviri. Orfelinatul nu făcuse nimic ca s-o pregătească pe Nancy pentru rolul care avea să i se potrivească, după părerea lui Michael, însă munca părea să-i fie o a doua natură. O privea acum cu o infinită mîndrie, cum zbura înaintea lui, aşa de sigură pe sine, aşa de puter­nică, cu picioarele mici pedalînd cu hotărîre, cu bărbia peste umăr din cînd în cîndi ca să se uite la el şi să rîdă. Avu impulsul nebunesc să ţîşnească înainte, s-o ajungă şi s-o ia de pe bicicletă... acolo... pe iarbă... la fel ca noaptea trecută... la fel... însă îşi alungă gîndul din minte şi porni după ea. Hei, aşteaptă-mă, ticăloasă mică. • în cîteva clipe, era în acelaşi rînd cu ea, şi, în timp ce-şi continuau drumul, mai liniştiţi acum, Michael întinse o mină spre ea, în spaţiul îngust dintre amîndoi. Eşti foarte frumoasă azi, Nancy. Vocea lui sruna ca o mîngîiere în aerul de primă­vară şi în jurul lor lumea era proaspătă şi verde. Ştii cît de mult te iubesc ? O, să fie jumătate cît de iubesc eu, domnule Hillyard ? Asta dovedeşte cît de incultă eşti, d-ră Nancy Fancy-pants [1]. Ca întotdeauna, porecla o făcu să râdă, Michael o făcea întotdeauna fericită. Făcea nişte lucruri mi­nunate. Nancy începuse să gîndească astfel din prima clipă în care el intrase în galerie şi o ameninţase că se dezbracă la pielea goală dacă nu-i vinde toate tablourile.' Din întîmplare te iubesc de cel puţin şapte ori mai mult decît mă iubeşti tu. Aiurea. Rînji din nou spre el, cu nasul în vînt, şi iarăşi ţîşni înainte. Eu te iubesc mai mult, Michael. De unde ştii ? începuse^ să accelereze ritmul ca s-o ajungă. Mi-a spus mie Moş Crăciun. Şi cu asta dusă a fost din nou, iar de data asta Michael o lăsă să se ducă înainte pe poteca îngustă. . Era într-o dispoziţie sărbătorească şi-i plăcea să se uite la ea. Să vadă forma suplă a şoldurilor ei în blugi, talia subţire, umerii mici gătiţi cu un şal roşu legat lejer în jurul lor, şi părul negru şi stră­lucitor fluturând în vînt. Ar fi putut să se uite la ea ani de-a rîndul fără să se sature. De fapt, chiar asta avea de gînd să facă. Ceea ce-i aduse aminte de... Avusese de gînd toată dimineaţa să vorbească cu ea despre asta. Iarăşi micşoră distanţa dintre ei şi o bătu uşurel pe umăr : Scuzaţi-mă, d-ră Hillyard. Ea avu o mică trerărire la auzul numelui, dar apoi îi zîmbi timid, cu toată lumina soarelui re­vărsată pe faţă. Dacă se uita atent, el îi putea diş   tinge pistruii extrem de mici, aproape ca un praf de aur lăsat de spiriduşi pe pielea ei sidefie. Şi cum ziceam... d-nă Hillyard... Rosti cuvîntul cu o plăcere infinită. Aşteptase asta timp de doi ani. Nu crezi că forţezi puţin lucriurile, Michael ? Vocea îi suna şovăitoare, aproape înspăimîntată. El nu vorbise încă cu Marion. Aşa că nu conta ce hotărîseră el şi cu Nancy între ei. Nu forţez nimic. Mă gîndeam s-o facem de azi în două săptămîni. Imediat după absolvire. De mult se hotărîseră la o nuntă mică, în cerc restrîns. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă bucuria momentului cu Nancy, fără so­coteli făcute pentru o mie de invitaţi şi fără ar­mate de fotografi de la o mie şi una de ziare. De fapt, mă gîndeam să mă duc la New York ca să discut asta cu Marion chiar astă seară. Astă seară ? Se ptuea distinge ecoul unei spaime în cuvinte. Fata lăsă bicicleta să încetinească şi apoi să se oprească. El răspunse cu o înclinare* a capului, iar figura fetei deveni gînditoare în timp ce privea peste dealurile pline de verdeaţă din jurul lor. Şi ce crezi că are să spună ? Se temea să se uite la el. Se temea să şi asculte. Da, fireşte. Chiar eşti îngrijorată ? 8 J Dar era o întrebare stupidă şi amîndoi ştiau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era o femeie suavă ca o floare. Era mr.-na lui Michael şi nu era mai tandră decît „Titanicul". Era o fe­meie puternică, hotărîtă, concretă, de oţel. Se ocu­pase de toate treburile din familie după ce-a murit tatăl ei şi continuase cu şi mai multă hotărîre după moartea soţului ei. Nimic nu o putea opri pe Marion Hillyard.' Nimic şi în orice caz nu o puştoaică şi nici măcar unicul ei fiu. Dacă nu voia ca ei să se căsătorească, pentru nimic în lume n-avea să-i fe-   ricească cu acel „daa de care Michael se prefăcea aşa de sigur. Iar Nancy ştia exact ce credea Marion Hillyard despre ea. Marion nu ascunsese niciodată ceea «e simţea sau, cel puţin, nu din momentul în care-şi dăduse seama că pasiunea „prostească" a lui Michael pen­tru „pictoriţa aia“ ar putea fi ceva cît se poate de serios. L-a chemat pe Michael la New York şi l-a rugat cu blîndeţe şi cu dulceaţă, i-a zîmbit plină de farmec, după care a izbucnit mînioasă, amenin- ţîndu-1 şi ispitindu-1, tunînd şi fulgerînd. După care s-a resemnat sau a dat impresia c-o face. Michael a luat asta drept un semn bun, dar Nancy nu era de aceeaşi părere. Avea senzaţia că Marion ştia ce face, şi că1 în prezent se hotărîse să ignore „situaţia". Nu erau făcute invitaţii, nu erau rostite acuzaţii, scuzele pentru cele spuse în trecut lui Michael n-aveau să vină niciodată, dar în ace­laşi timp nu se mai iveau probleme noi. Pentru ea, Nancy era surprinsă să-şi dea seama cît de mult o durea asta. Neavînd o familie proprie, îşi făcuse în­totdeauna vise ciudate despre Marion. Că ar fi pu­tut fi prietene, că Marion ar fi plăcut-o, ea şi cu Marion ducîndu-se să facă cumpărături pentru Mi­chael... Marion devenind... mama pe care n-o avu­sese şi n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu in­tra prea uşor în pielea unui asemenea personaj. în doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţeleagă asta. Numai Michael se încăpăţîna să susţină că maică-sa o să se facă femeie cumsecade,- că odată pusă în faţa inevitabilului, o să-l accepte şi o să fie prieteni la cataramă.                                                               t Dar Nancy nu era niciodată sigură de asta. Il si­lise chiar pe Michael să se gîndească şi la posibili­tatea ca Marion să n-o accepte nici în ruptul capu­lui, să nu fie în nici un oaz de acord cu căsătoria. Şi atunci ?...   „Atunci sărim in maşină şi-i dăm drumul spre cel mai apropiat judecător de pace. Avem amîndoi vîrsta, ştii doar“. Nancy ^îmbise atunci la gîndul unei soluţii atît de simple, deşi în mintea ei ştia că fiu va fi nicio­dată aşa de uşor. Dar ce conta ? După doi ani îm­preună, se simţeau oricum căsătoriţi. Stătură tăcuţi o clipă extraordinar de lungă ad- mirînd priveliştea, apoi Michael luă mina fetei. Te iubesc, Nancy ! Şi eu te iubesc ! Se uită la el îngrijorată, iar el reduse privirea la tăcere cu un sărut. Insă nimic nu putea reduce la tăcere gindurile şi întrebările pe care şi le puneau amîndoi. Nimic, decît întîlnirea cu Marion. Nancy îşi lăsă bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se cuibări în braţele lui Michael. Aş fi vrut să fie mai uşor, Michael! O să fie ! Ai să vezi. Acuma haide. Ii dăm drumul sau ai de gînd să stăm aici toată ziua ? Din nou îi dădu una peste fund," iar ea zîmbi vă- zîndu-1 că ridică bicicleta în locul ei. într-o clipă erau din nou la drum, rîzînd şi jucîndu-se şi cîn- tînd, prefăcîndu-se că Marion nu mai există. Dar exista. Şi aşa avea să fie întotdeauna. Marion era mai mult o instituţie decît o femeie. în viaţa lui" Michael în orice caz. Şi acum în a lui Nancy. Soarele se înălţase şi mai mult pe cer în vreme ce pedalau pe drumul de ţară mergînd în rind sau unul în faţa altuia, într-o clipă sîcîindu-se reci­proc, pentru ca-n clipa următoare să devină tăcuţi şi gînditori. Era aproape de amiază rind ajunseseră la Revers Beach şi văzură o figură cunoscută îna- intind spre ei. Era Ben Avery, din nou cu o tipă lîngă el. Iarăşi o blondă cu picioare lungi. Toate arătau a prinţese care se întorc acasă şi mult dintre ele chiar erau. Salut, voi ăia doi. Mergeţi la bîlci ? Ben rînji la ei şi apoi cu o mişcare uşoară a mîi- nii o prezentă pe Jeanette. Schimbară saluturi cu toţii, iar Nancy îşi duse mîna streaşină la ochi ca să se uite înainte spre bîici. Pînă la el mai erau cî- teva intersecţii. Merită să ne oprim ? —: La dracu, sigur că merită ! noi am cîştigat un cîine roz, adăugă, arătînd spre fiinţa oribilă din co­şul lui Jeanette, plus o ţestoasă verde pe care o fi pierdut-o cineva şi două căni de bere. în afară de asta, au porumb copt care-i grozav. Gata, mă au de muşteriu ! Michael îi aruncă o privire lui Nancy şi zîmbi. Mergem şi noi ? Sigur ! Voi doi vă întoarceţi acasă deja ? Dar îşi dădu şi singură seama că da. Ben avea o privire pe care Nancy o mai văzuse la el şi ştia ce înseamnă, iar Jeanette nu părea să aibă ceva împotrivă. Nancy îşi zîmbi sieşi uitîndu-se la ei. Da, am fost în oraş încă de la şase dimineaţa. Sînt la pămînt. Apropo, ce program aveţi voi doi pentru diseară ? Ny vă opriţi la mine să luaţi o pizza ? Camera lui Ben era cu vreo două uşi înaintea camerei lui Mike. Ce program avem pentru diseară, senor ? . Nancy îl privi pe Michael cu un zîmebt larg, dar el clătină din cap. Am nişte treburi de rezolvat noaptea asta. Poate altădată ! Asta-i aminti repede fetei de întîlnirea cu Ma­rion. O.K. Salve ! Ben şi Jeanette le făcură cu mîna şi dispărură, în vreme ce Nancy îl fixa pe Michael. Chiar"ai de gînd să te duci s-o vezi în noaptea asta ? Da ! Şi nu-ţj mai face griji. Totul o să fie bine. Apropo, mama a zis că e angajat în slujba pe care o voia. Ben ? Nancy îl privi întrebător în vreme ce începuseră să pedaleze spre bîlci. Da ! O să începem în acelaşi timp. în domenii diferite, dar începem în aceeaşi zi. Mike părea încîntat. îl cunoştea pe Ben din pri­mii ani de şcoală şi se aveau ca fraţii. Ben ştie ? Michael clătină din cap, zîmbind misterios. M-am gîndit să-i las bucuria să afle veştile oficial. N-am vrut să i-o stric. Nancy îi zîmbi. Eşti un timp cumsecade şi te iubesc, Hillyard. Mulţumesc, d-ră H. Termină, Michael. îşi dorea numele ăsta prea mult ca să suporte să-l audă rostit în răspăr, fie şi numai de Michael. Nu termin. Şi-ai face mai bine să încerci să te obişnuieşti cu el. Devenise deodată serios. O să încerc. Cînd o să fie timpul. Dar pînă atunci „d-ra McAllistu“ merge încă foarte bine. Pînă peste două săptămîni, ca să fim exacţi. Dă-i drumul, hai să vedem care ajunge mai re­pede. Zvîcniseră înainte, unul lîngă altul, gîfîind şi ri- zînd. Michael ajunse la intrarea în bîlci cu exact de secunde înaintea ei. Dar amîndoi erau bron­zaţi şi sănătoţi şi nepăsători. Ei bine, domnule, unde mergem mai întîi ? Dar ghicise deja şi avea dreptate. La porumb, fireşte. Mai era nevoie să întrebi ? .Nu prea ! ' Lăsară bicicletele lîngă un copac, ştiind că-n oră­şelul ăsta adormit nu le va fura nimeni şi plecară, braţ la braţ. Zece minute mai tîrziu erau veseli şi fericiţi, picurînd unt peste porumbul pe care-1 mîn- cau, apoi îndopîndu-se cu cîrnăciori şi luînd înghi­ţituri mici dintr-o bere rece ca gheaţa. Nancy în­cheie ospăţul cu un rotogol imens de vată de zahăr. Cum poţi să mănînci aşa ceva ? Uşor. E delicioasă ! Bolborosise cuvintele prin ceva lipicios şi roz, dar avea figura încîntată a unei puştoaice de cinci ani. Ţi-am mai spus vreodată că eşti frumoasă ? Se strîmbă la el, cu faţa plină de urme roz Mi­chael scoase batista şi o şterse pe barbă. Dacă te-ai şterge puţin am putea să ne facem o poză. Da ! Unde ? Se aplecă să înfulece încă un nor roz, şi nasu-i dispăru iarăşi. Eşti groaznică. Acolo ! Arătă spre o ghereită unde-şi puteau băga cape­tele prin nişte găuri rotunde şi să-şi facă fotografii în diverse costume bizare. Rătăcind de colo pînă colo, au ales costumele de Rhet Butler şi Scarlet O’Hara. Şi, ciudat, nici un erau caraghioşi în poză. Chipull ui Nancy arăta su­perb deasupra costumului pictat cu deosebită grijă. Frumuseţea delicată a figurii ei şi regularitatea trăsăturilor se potriveau perfect cu rochia mai mult decît feminină a frumoasei sudiste. Iar Michael arăta ca un tînăr craidon. Fotograful le înmînă poza şi-şi primi dolarul. Ar trebui s-o păstrez, aşa de bine arătaţi amîndoi. Mulţumim ! Pe Nancy complimentul o impresionase, dar Mi­chael zîmbise numai. Era întotdeauna al naibii de mlndru de ea. încă dquă săptămîni numai şi... Dar trăgîndu-1 puternic de mînecă Nancy îl smulse din visarea lui cu ochii deschişi. Uite, acolo ! Acolo, unde se aruncă cu cercul. Întotdeauna îşi dorise să se joace şi la asta la bîlci, cîrud era mică, dar călugăriţele de la orfelinat spuneau totdeauna că e prea scump. Putem ? Dar bineînţeles, draga mea ! Ii făcu o plecăciune adîncă, îi oferi braţul şi în­cepu să meargă agale spre ghereta respectivă. Dar Nancy era mult prea nerăbdătoare ca să suporte să meargă în pas de plimbare. Aproape că sărea ca un copil, iar nerăbdarea ei îl încînta. Putem s-o facem chiar acum ? Sigur, iubito ! Puse un dolar pe tejghea, iar omul îi înmînă fetei de patru ori mai multe cercuri ca de obicei. Cei mai mulţi clienţi plăteau doar un sfert. Dar nu se pricepea să arunce, aşa că nu-i reuşi nici o încercare. Michael privea amuzat. Pentru care premiu te chinui atîta ? Pentru mărgele. Ochii îi străluceau ca la un copil, iar răspunsul nu era cu mult mai mult decît o şoaptă. N-am avut niciodată un şirag dintr-ăsta, ieftin şi ţipător.^ Era singurul lucru pe care şi-l dorise încă de cînd era copil. Ceva strălucitor, sclipitor şi frivol. Eşti uşor de satisfăcut, iubita mea. Sigur nu vrei mai degrabă căţeluşul roz ? Era exact ca cel pe care-1 avusese Jeanette în co- şuleţ, dar Nancy clătină din cap, hotărîtă. Mărgelele ! Dorinţa ta e lege pentru mine. Şi toate cele trei cercuri pe care le aruncă au că­zut exact la ţintă. Cu un zîmbet, omul din spatele tejghelei le dădu mărgelele, iar Michael le petrecu repede în jurul gîtului ei. Voila, mademoiselle. Sînt ale tale. Dar nu crezi că e cazul să încheiem o asigurare pentru ele ? N-ai vrea să nu mai rîzi de mărgelele mele ? Părerea mea e că sînt minunate. Le atinse uşurel, bucuroasă să ştie că-i scînteiau acum la gît. Părerea mea e că tu eşti minunată. Altceva ce-ţi mai doreşte inima ? Multă vată de zahăr ! îi cumpără din nou vată înfăşurată pe băţ şi por­niră încet-încet spre biciclete. Ai obosit ? Nu prea ! Vrei să mergem ceva mai încolo ? E un locşor simpatic undeva, în faţă. Putem să stăm puţin şi să ascultăm zgomotul valurilor. E superb. Se urcară pe biciclete şi-i dădură drumul din nou, dar de-această dată în linişte. Atmosfera de carna­val dispăruse, şi erau acum amîndoi pierduţi în gîn- durile proprii. Michael începuse să-şi dorească să fie din nou în pat, iar Nancy n-avea nimic împo­trivă. Se apropiau de Nahant cînd ea zări locşorul de care-i vorbise, la capătul unei limbi de pămînt, sub un copac bătrîn. Nancy fu bucuroasă că excursia lor avea un asemenea sfîrşit. O, Michael, ce frtimos e. Nu-i aşa ? Se aşezară pe un petic de iarbă, chiar deasupra locului unde încăpea o limbă îngustă de nisip. La distanţă se vedea valurile spărgîndu-se încet de un relif care se găsea imediat sub suprafaţa apei. . — Mi-am dorit întotdeauna să te aduc aici. Mă bucur că ai făcut-o. • Stăteau tăcuţi, ţinîndu-se de mînâ, cînd deodată Nancy sări în picioare. Ce-i ? Vreau să fac ceva. Uite colo, în tufiş. Nu, prostule. Nu asta. Începuse să alerge pe plajă, spre nu ştiu ce ţintă. El se ridică alene, urmînd-o încet şi întrebîndu-se ce-i mai trecea prin minte. Nancy se opri lîngă o stîncă mare şi încercă din toate puterile s-o clin­tească, dar fără succes. Hei, prostuţo, lasă-mă pe mine. Ce vrei să faci cu ea ? Era intrigat. Vreau numai s-o mişc puţin... aşa. Cedase sub împingerea hotărită a lui Michael şi se rostogolise ceva mai încolo, dezvăluind o adânci­tură umedă în nisip. Repede, Nancy îşi scoase măr- geluşele albastre de la gît, închise ochii ţinîndu-le strîns în mină cîteva clipe, apoi le dădu drumul în nisipul de sub stîncă. O. K. pune-o la loc. Peste mărgele ? Ea încuviinţă, fără să-şi dezlipească privirea de la sticla albastră şi scînteietoare. Mărgelele au să fie legătura dintre noi, legătura spirituală dintre noi. Fie ca ea să dureze atîta timp cît ele stau îngropate aici, atîta timp cît vor fi aci şi stîncă asta şi copacii de acolo. în regulă ? în regulă. Zîmbi cu blîndeţe. Am devenit foarte romantici. Ei de ce nu ? Dacă eşti destul de norocos să simţi iubirea, sărbătoreşte-o. Fă-i o casă, fă-i un templu. Ai. dreptate. Ai absolută drfeptate. In regulă, asta să-i fie casa. Acum, hai să facem o promisiune. Eu promit să nu uit niciodată ce-i aici sau de ce-i aici. E rîn- dul tău acum. Ea-i atinse mina şi din nou tînărul privi în jos •pre ea, zîmbind. Niciodată n-o iubise mai mult. Iar eu promit... Promit să nu-ţi spun niciodată adio... Şi apoi, fără nici un motiv, începură să rîdă. Pen­tru că era bine să fii tînăr, să fii romantic, să fii ohiar şi excesiv de sentimental. De fapt, toată ziua fusese bine. Să ne întoarcem acum ? Ea încuviinţă cu o mişcare a capului şi porniră mînă în mînă spre locul unde^şi lăsaseră bicicletele. Două ore mai tîrziu erau înapoi în apartamentul minuscul al lui Nancy, pe Spark Street, lîngă uni­versitate. Mike se uită în jur şi, întinzîndu-şi som­noros pe canapea îşi dădu încă o dată seama cît de mult îi plăcea apartamentul ei, pe care-1 considera oa un adevărat cămin pentru el. Singurul cămin adevărat pe care-1 cunoscuse vreodată. în apartamentul imens al mamei lui nu se sim­ţise niciodată ca acasă, dar în locşorul ăsta, da. Avea în el toate minunatele tente de căldură ale lui Nancy. Tablourile pe care le picta în decursul ani­lor, culorile calde, pămînteşti, pe care le alesese pentru lucrurile din casă, canapeaua de un maro plăcut, catifelat, armonizînd perfect cu pătura de lînă pe care o cumpărase de la o prietenă. întotdeauna erau flori peste tot, laolaltă cu pan­sele din ghivece, de care ea avea aşa de multă grijă. Şi măsuţa albă, din marmură, fără nici o pată, pe care mîncau. Şi în sfîrşit, patul de alamă, pe care au făcut dragoste... Ştii ce mult îmi place locul ăsta, Nancy ? ştiu. Ea Privi în jur, cu nostalgia aproape. Şi mie-nti place. Ce-o să facem cu el cînd o să ne căsătorim ? C) să luăm toate lucrurile astea grozave ale tale la New York şi o să găsim o căsuţă conforta­bilă pentru ele. DeocJa^ăi ceva-i atrase atenţia. Ce-i asta ? Ceva nou ? Se uita la şevaletul ei, pe care se găsea un tablou aflat î*ică în stadiul de început, daT care, oricum, promitea. Reprezenta un peisaj cu cîmpie şi copaci şi, apropiindu^se Michael distinse şi un băieţel, as­cuns în copac, legănîndu-şi picioarele. Dar o să se mai vadă cînd ai să faci şi frun­zele ? Poate. Dar în orice caz, noi o să ştim că-i acolo. îţi place ? Ochii ei străluciră cînd îi întîlniră pe-ai lui şi ci­tiră în ei încuviinţarea. întotdeauna înţelegea per­fect ceea ce picta ea. îmi place la nebunie. Atunci o să ţi-1 fac cadou la nuntă — cînd o să fie gata. Perfect. Ne-am înţeles. Şi pentru că veni vorba de cadouri de nuntă... Se uită la ceas. Era deja ora cinci, iar el voia să fie la aeroport la şase. Trebuie să plec. Trebuie neapărat să te duci în noaptea asta ? Pa. E important. O să fiu înapoi în cîteva ore. Am să fiu la Marion pe la şapte şi jumătate sau pe la opt, în funcţie de traficul în New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece, aşa că o să ajung acasă pe la miezul nopţii. E-n regulă ? E-n regulă. Dar încă ezita. Nu-i plăcea să ştie că el pleacă. Dorea din tot sufletul să-l oprească şi nici măcar nu ştia de ce. Sper că o să fie bine. Ştiu că o să fie bine. Dar amîndoi ştiau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă şi înţelegea nu­mai ce-i convenea. Şi totuşi, într-un fel sau altul, Michael simţea că au s-o convingă. Trebuiau s-o facă. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent de preţ. O cuprinse în braţe încă o dată, apoi îşi petrecu cravata pe după gulerul cămăşii sport pe care o purta şi înşfăcă o jachetă uşoară de pe spătarul unui scaun. O lăsase acolo de dimineaţă. Ştia că va fi foarte cald la New York, dar mai ştia că trebuie să apară în faţa lui Marion cu haină şi cravată. Asta era esenţial. Marion nu-i tolera pe „hippy“ sau pe oamenii nimănui... ca Nancy. Amîndoi ştiau ce-i aşteaptă cînd se sărutară de rămas bun în uşă. Succes. Te iubesc. Mult timp, Nancy rămase în apartamentul tăcut, uitîndu-se la fotografia pe care şi-o făcuseră la bîlci. Rhett şi Scarlefct, îndrăgostiţii nemuritori, în cos­tumele lor caraghioase, pictate pe lemn, cu capetele vîrîte prin găuri. Dar nu erau caraghioşf. Erau fericiţi. Se întrebă dacă Marion ar înţelege una ca asta, dacă şi-ar da seama de diferenţa dintre „fericit" şi „caraghios11, dintre real şi imaginar. Se întrebă dacă nu cumva Marion n-ar fi înţeles nimic. CAPITOLUL 2 Masa din sufragerie strălucea ca suprafaţa unui lac. Perfecţiunea ei scânteietoare era stricată numai la un capăt unde, în faţa unui singur scaun era aşe­zat un şerveţel sidefiu, irlandez, alături de o farfu­rie de porţelan pictată cu auriu şi albastru, pusă ca ornament. Lîngă farfurie era un serviciu de cafea de argint şi un clopoţel mic, tot de argint cu desene şi ornamente. Marion Hillyard se rezemă pe spătarul scaunului cu un suspin, în vreme ce trăgea un fum din ţigara pe care abia o aprinsese. Era dbosită azi. Duminicile o oboseau întotdeauna. Câteodată avea impresia că muncea mai mult acasă decît la birou. întotdeauna petrecea duminicile răspunzând la corespondenţa ei personală, uitîndu^se peste notele de plată păstrate de bucătar sau de menajeră, făcînd lista cu ceea ce observase că trebuie reparat prin casă sau cu obiec­tele de care avea nevoie ca să-şi completeze garde­roba, sau planificînd meniurile pentru săptămîna care urma. Era o muncă obositoare, dar o făcea de ani de zile, chiar înainte să fi început să conducă afacerile companiei Cotter-Hillyard. După ce preluase munca soţului ei, îşi petrecea fiecare duminică suprave­ghind servitorii şi avînd grijă de Michael în ziua liberă a doicii. Amintirea asta o făcu să zîmbească şi să închidă ochii pentru cîteva clipe. Acele duminici i-au fost dragi : cîteva ore cu el fără nimeni care să se ames­tece, nimeni care să i-1 ia. Duminicile nu-i mai erau acum aşa. Nu-i mai erau aşa de ani de zile. O la­crimă mică dar strălucitoare i se strecură printre gene, aşa cum stătea acolo, liniştită, pe scaun, vă- zîndu-1 cu ochii minţii aşa cum fusese cu optspre­zece ani înainte : un băieţaş de abia şase ani, şi al ei în întregime. Cî<t de mult îl iubea. Ar fi făcut orice pentru el. Şi făcuse. Menţinuse un imperiu pentru el, purtase moştenirea de la o generaţie la alta. Era darul ei cel mai de preţ pentru Michael. Compania Cotter-Hillyard. Şi aşa ajunsese să-şi iu­bească meseria aproape tot atît de mult cît îşi iubea fiul. Eşti frumoasă, mamă ! Ochii ei se deschiseră repede, surprinşi, ca să-l vadă stînd acolo, în uşa boltită a sufrageriei bogat lambrisată. Vederea lui aproape că o făcu să plîngă. Ar fi dorit să-l îmbrăţişeze, cum făcea mereu în urmă cu acei 18 ani, dar în loc de asta îi zîmbi nu­mai, liniştit, fiului ei. Nu te-am auzit cînd ai intrat. Nu l-a invitat să se apropie, nu i-a arătat în nici un fel ceea ce simţea. Nimeni nu ştia niciodată, cînd era vorba de Marion, ce se petrecea înăuntru. Am folosit cheia mea. Pot să intru ? Sigur. Vrei desert ? Michael păşi încet în. cameră, cu un mic surîs nervos pe buze şi apoi, ca un copil, îi cercetă scru­tător farfuria. Hm... ce e ? După cît se vede, e cu ciocolată, nu ? Ea chicoti şi încuviinţă cu o mişcare a capului. N-o să se maturizeze niciodată. în anumite privinţe, în orice caz. Profiterol. Vrei şi tu ? Mattie e încă în ca­meră. începură amîndoi să rîdă de ceea ce ştiau că are toate şansele să fie adevărat. Marion se întinse după clopoţel. Mattie apăru într-o clipă. Purta o uniformă nea­gră şt un şirag de mărgele la gît. Era palidă, însă în putere. Toată viaţa întreţinuse şi adusese şi fă­cuse diverse pentru alţii, cu numai o duminică   scurtă pe care s-o poată numi a ei cu care — in clipa cînd ziua mult-dorită şi invidiată la alţii îi' aparţinea cu desăvîrşire — de cele mai multe, ori nu prea avea ce face. Da, doamnă ? Cafea pentru d-1 Hillyard, Mattie. Şi... dragă vrei şi desert ? El clătină din cap. Numai cafea atunci ! Da doamnă ! Pentru o clipă, Michael se întrebă, aşa cum mai făcuse de multe ori, de ce mama lui nu mulţumea niciodată servitorilor. Ca şi cum ar fi fost născuţi ca s-o servească. Dar la urma urmei ştia că exact aşa gmdea mama lui. Dintotdeauna trăise înconju­rată de servitori şi de secretari şi de toate ajutoa­rele posibile. Avusese o copilărie, apoi o tinereţe singuratică, dar confortabilă. Mama ei murise cînd avea trei ani, într-un accident, cu singurul frate al lui Marion, moştenitorul tronului Cotter. Accidentul a lăsat-o numai pe Marion să devină un înlocuitor de fire. Iar ea exact asta făcuse. Şi_ cum e cu şcoala ? Aproape că-i gata, salvă Domnului. încă două săptămîni. Ştiu. Sînt foarte mîndră de tine. E minunat să-ţi fi dat doctoratul, mai ales în arhitectură. Pentru anumite motive, cuvintele îl făcură să do­rească să-i răspundă cu un : „O, mamă“, aşa cum făcea cînd avea nouă ani. O să luăm legătura cu tînărul Avery săptă- mîna asta, cu privire la post. Nu i-ai spus nimic, nu ? Părea mai mult curioasă decît severă : în reali­tate nu-i păsa. Socotise că-i mai degrabă o copilă­rie părerea lui Michael că era aşa de important să se facă o surpriză lui Ben.   Nu, nu i-am spus. O sa se bucure foarte mult. Atîta cît e cazul. E un post excelent. îl merită ! Sper. Niciodată nu ceda nici un milimetru. Dar tu ? Eşti gata să începi ? Biroul tău va fi terminat săptămîna viitoare. Ochii îi scînteiară. la gîndul biroului. Era exce­lent făcut, lambrisat cu lemn aşa cum fusese şi al tatălui lui, cu gravuri care aparţinuseră chiar ta­tălui ei, o impresionantă canapea de piele şi scaune şi mobilier în stil Georgian. Se gîndise la tot la Londra, în concediu. Arată într-adevăr splendid, dragul meu. Bine. îi zîmbi. Aş avea cîteva lucruri pe care aş vrea să le înrămez, dar am să aştept să arunc întîi o privire la decor. N-o să fie nevoie. Am tot ce-ţi trebuie pentru pereţi. Şi el avea. Picturile lui Nancy. Acum era un foc ciudat în privirile lui şi un aer de aşteptare atentă, de pîndă în ai ei. Observase fără îndoială ceva pe figura tlnărului. Mamă... Se aşezase lîngă ea acum, dar fu nevoit să între­rupă. Cu un suspin, îşi întinse picioarele în vreme ce Mattie intra cu cafeaua. Mulţumesc, Mattie. Bine-aţi venit, d-le Hillyard. îi zîmbi, călduros ca întotdeauna. Poate pentru că era mereu drăguţ cu ea, ca şi cum i-ar fi displă­cut s-o deranjeze, nu ca... Altceva, doamnă ? Nu. Sau, de fapt... Michael, nu vrei să ne mu­tăm în bibliotecă ? Ba da. Poate că ar fi fost mai uşor să stea de vorbă acolo. Sufrageria mamei lui îi amintea întotdeauna de sălile de bal pe care le văzuse în case străvechi. Nu părea să favorizeze conversaţia intimă şi în nici un caz tentativele blînde convingere.- Se ridică şi o urmă pe maică-sa afară din ca­meră, în josul treptelor acoperite cu un covor moale şi apoi în bibliotecă, imediat pe stînga. Biblioteca avea o privelişte splendidă asupra lui Five Avenue şi a unei părţi destul de mari din Cen­tral Park, dar- mai avea şi un foc bun şi doi pereţi acoperiţi de cărţi. Cel de-al patrulea perete era do­minat de un portret al tatălui lui Michael însă era unul care-i plăcea, unul în care tatăl lui părea blînd şi apropiat — o persoană pe care ţi-ai putea dori s-o cunoşti. Copil fiind, obişnuia să vină şi să se uite la. por­tret. Mamă-sa îl găsise aşa odată şi-i spusese că-i o prostie ce face. Dar mai tîrziu o văzuse plîngînd în acea cameră şi privind ţintă la portret, aşa cum fă­cuse şi el. Mama lui se insta'lă în locul ei obişnuit, un foto­liu stil Ludovic XV acoperit cu damasc bej, cu faţa spre foc. în seara aceea rochia ei avea aproape ace­eaşi culoare şi, pentru o clipă, cînd focul se înteţi puţin, Michael avu impresia că e într-adevăr fru­moasă. Fusese odată, şi nu cu multă vreme în urmă. Acum avea 57 de ani. Michael se născuse cînd avea 33. Nu avusese timp de copii înainte. Şi era foarte frumoasă atunci. Avusese acelaşi păr de un blond bogat, culoarea mierii, dar acum încărunţea, iar tră­săturile nu-i mai erau pline de viaţă. Altceva era întipărit pe ele acum. Mai cu seamă preocuparea. Iar ochii, odată albaştri ca cerul, deveniseră şi ei centişii aproape. Ca şi cum venise în sfîrşit iarna. Am senzaţia că ai venit să discutăm ceva im­portant, Michael. S-a întâmplat ceva ? Lăsase pe cineva gravidă ? îşi făcuse praf ma­şina ? Rănise pe cineva ? Nimic nu era ireparabil, dacă-i spunea. Era mulţumită că apelase la ea. Nu, nu s-a întîmplat nimic. Dar am ceva de discutat cu tine. Greşit. începu să se teamă aproape vizibil de propriile lui cuvinte. Auzi, să discute. Ar fi trebuit să-i spună că are ceva să-i comunice, nu să discute cu ea. La naiba. Cred că e cazul să fim sinceri unul cu altul. Vorbeşti de parcă de obicei n-am fi. în legătură cu anumite lucruri nu sîntem. Tot trupul îi era încordat acum şi se întinsese înainte, abia stînd pe scaun dîndu-şi seama că din perete tatăl său privea peste umărul lui. Nu sîntem sinceri în ceea ce o priveşte pe Nancy, mamă. Nancy ? Părea consternată. în clipa aceea, Mike ar fi vrut să sară de pe scaun şi s-o plesnească. Nu putea să sufere felul în care îi pronunţa numele. Ca şi cum ar fi fost una dintre servitoare. Nancy McAllister. Prietena mea. A, da. Urmă o pauză interminabilă, în oare ea mută mi­cuţa linguriţă smălţuită dintr-un loc într-altul pe farfurioara ceştii de cafea. Şi în ce fel nu sîntem sinceri în ceea ce o pri­veşte pe Nancy ? Ochii ei erau umbriţi acum de o peliculă de gheaţă cenuşie. Te prefaci că nu există. Iar eu încerc să nu te sîcîi cu asta. Dar adevărul este, mamă... că am de gînd să mă însor cu ea.              , Trase din nou aer în piept şi se afundă In scaun. Şi asta peste două săptămîni. înţeleg.   Marion Hillyard era perfect calmă. Ochii nu-i se mişcau, nici mîinile, nici faţa. Nimic. Aş putea să ştiu de ce ? E gravidă ? Fireşte că nu. Ce noroc. Atunci de ce, dacă-mi este permis să întreb, te însori cu ea ? Şi de ce în două săptă- mîni ? Pentru că sînt absolvent atunci, pentru că mă- mut la New York atunci, pentru că încep să lucrez atunci. Pentru că are sens. Din punctul cui de vedere ? Gheaţa devenea din ce în ce mai dură. Un picior se aşeză încet peste celălalt, cu fîşîitul plăcut al mă­tăsii, Privirea aceea neclintită, aţintită asupra lui îi dă­dea lui Michael o senzaţie neplăcută. La fel ca şi în afaceri, Marion era neîndurătoare. Putea face pe oricine să se simtă prost şi, eventual, să cedeze ner­vos. Din al nostru, mamă. In orice caz, nu din al meu. Am primit o co­mandă să construim un centru medical în San Fran­cisco de la aceeaşi asociaţie care a comandat şi Hartford Center. N-o să ai timp pentru o nevastă. Am de gînd să contez foarte serios pe tine în anul care vine şi poate şi în celălalt. Sincer îţi spun dragă, aş dori să aştepţi. Pentru prima dată vocea i se îndulcise ceea ce aproape că-1 făcu pe Michael să se întrebe dacă nu cumva exista o şansă. Nancy ar fi o achiziţie pentru amîndoi, mamă. Nu e piedică în cariera mea, nici o pacoste pentru tine. E o fată minunată.     [1] Fancy-pants = pantaloni fistichii.