Danielle Steel carti

I Zgomotul unei vechi mașini de scris se auzea sacadat în liniștea camerei, un nor de fum albastru atârna deasupra colțului unde lucra Scott Robinson. Ochelarii ridicați pe cap, cafeaua în cești mari rătăcea periculos pe marginea biroului, scrumierele erau pline, fața lui intensă, cu ochi albaștri care se uitau cruciș era concentrată la ceea ce lucra. Mai repede, mai repede! Aruncă o privire fugară, peste umăr, spre ceasul care ticăia neobosit în spatele lui. Bătea la mașină ca și cum, de undeva, din apropiere, îl pândeau niște demoni. Părul lui castaniu, care încărunțea, arăta ca și cum dormise și se sculase de mai multe ori, dar nu-și amintise niciodată să-l pieptene. Fața era proaspăt bărbierită și blândă, liniile puternice și, cu toate astea, ceva îl făcea plăcut. Nu era un bărbat pe care să-l poți categorisi limpede ca fiind frumos, dar părea puternic, atrăgător, merita să-l privești mai atent, un bărbat cu care oricui i-ar fi plăcut să-și petreacă timpul. Însă nu acum, nu în vreme ce ofta, uitându-se din nou la ceas și-și forța cu îndărătnicie degetele să bată la mașină și mai repede. Apoi, într-un târziu, se așternu liniștea. Făcu un semn cu pixul, apoi se aplecă și adună teancuri întregi din ceea ce lucrase în ultimele șapte ore, de la ora cinci dimineața. Era aproape unu, acum... Se apropia ora la care să intre în emisie... Străbătu camera, deschise larg ușa, trecu în fugă prin biroul secretarei sale, ca un alergător olimpic, își continuă drumul de-a lungul coridorului cât de repede putu, precipitându-se printre oameni, evitând coliziunile, ignorând privirile surprinse sau saluturile prietenești, în vreme ce izbea în ușile care se deschideau doar puțin și el flutura o mână în interior, înhățând un teanc de noi modificări făcute scenariilor sale. Era o procedură obișnuită. Se întâmpla o dată, de două ori, ba chiar și de trei - patru ori pe lună, când Scott hotăra că nu-i plăcea felul în care se desfășura serialul. Drept inițiatorul celui mai reușit serial de televiziune care se transmitea în timpul zilei, de câte ori era îngrijorat în privința episodului, se oprea, scria unu - două fragmente, schimba totul pe dos și abia apoi era și el mulțumit. Agentul lui îl numea „cea mai nevrotică mamă a televiziunii”, însă știa foarte bine că era cel mai bun. Scott Robinson avea un instinct care nu dădea niciodată greș, știa exact ce-i trebuie emisiunii ca să continue. Nu greșise niciodată. Cel puțin, până în prezent. „Life goes on” (Viața merge înainte) era încă cel mai iubit serial al televiziunii americane și era copilul lui Scott Robinson. Îl concepuse ca să aibă din ce trăi, pe vremea în care murea de foame la New York, cu ani în urmă, când nu era decât un tânăr dramaturg. La început, i se păruse o simplă joacă cu ideea generală a serialului, apoi, scrise primul scenariu, între două piese, în New York. Începuse prin a scrie, piese de înaltă clasă, care să se joace pe Broadway. Pe atunci, era un purist. Teatrul mai presus de orice! Numai că, se și căsătorise, locuia în Soho în New York și nu avea nici ce mânca. Soția lui, Alicia, era dansatoare în spectacolele de pe Broadway, dar la acel moment nu mai lucra nici ea, întrucât era însărcinată cu primul lor copil. Mai întâi o luase în glumă, spunând că ar fi o „ironie” să se preteze să facă un serial, dacă asta s-ar dovedi a fi un fel de pauză mare pe care și-o lua în desăvârșirea carierei lui. În vreme ce se lupta cu scenariul și biblia pentru un serial de lungă durată, n-a mai fost o glumă, ba, mai mult, a devenit o obsesie. Trebuia să-l facă... pentru Alicia... pentru copilul lor. Adevărul era, însă, că-i plăcea. Îl iubea, la fel ca și cei de la rețeaua de televiziune, care se dădeau în vânt după el. Copilul, Mike, și serialul, s-au născut aproape în același timp: unul, un băiețel voinic de trei kg și nouă sute de grame, cu ochi albaștri, mari, ca ai tatălui său, celălalt, o reprezentație de probă, în programul de vară, care a câștigat imediat popularitatea și care a stârnit un protest instantaneu când a dispărut de pe ecrane în septembrie. Peste două luni, „Viața merge înainte” se difuza din nou, iar Scott Robinson devenise acum realizatorul celui mai reușit serial de televiziune care a existat vreodată. Posibilitățile de alegere mai importante au venit abia mai târziu. A început prin a scrie el însuși primele episoade. Erau bune, dar îi înnebuneau pe actori și pe regizori. Pe atunci, cariera lui de dramaturg de piese pentru Broadway fusese cu totul dată uitării. Televiziunea devenise izvorul forței lui de viaţă. Până la urmă, i s-au oferit mai mulți bani ca să vândă ideea de bază pe care o avea asupra continuării serialului, să stea acasă să primească fondurile cuvenite din drepturile de autor și să se apuce din nou să scrie piese pentru Broadway. Numai că, la vremea aceea, ca și fiul său de șase luni, „Viața”, cum îi spunea el, era tot copilul său. Nu-l putea părăsi și cu atât mai puțin vinde. Trebuia să rămână cu el. Serialul era prea adevărat pentru el, prea plin de viaţă și-și punea tot sufletul în ceea ce spunea în serial. Vorbea despre necazurile vieții, dezamăgirile, durerile, furiile, triumfurile, provocările, încântarea, dragostea, simpla frumusețe. Spectatorul avea toată dragostea lui pentru viață, propria lui suferință în durere, propria lui încântare de a trăi. Dădea spectacolului speranță după disperare, raza de soare de după furtună. Tema centrală a povestirii precum și personajele principale erau decente. Erau și răi, desigur, dar oamenii îi devorau. Exista însă un tip de integritate fundamentală a serialului care-i făcea pe fanii săi de nezdruncinat în devotamentul lor pentru serial. Era, în fapt, o reflectare a esenței creatorului lui: plin de viaţă, încântat să trăiască, modest, încrezător, blând, naiv, inteligent, creativ. El iubea serialul aproape ca pe un copil de care era legat și pe care era hotărât să-l hrănească, să-l crească. Îl iubea aproape la fel de mult ca pe Mike și Alicia. În acele zile de la începutul serialului era mereu frământat, parcă întruna îmboldit, dorind în egală măsură să stea cu familia lui dar și să supravegheze îndeaproape serialul, să se asigure că era pe drumul cel bun și nu foloseau vreun scriitor sau regizor nepotrivit. Îi privea pe toți cu suspiciune și îi ținea sub un control strict. Ei nu înțelegeau nimic din serialul lui... copilul lui. Urmărea fiecare episod ca o cloșcă agitată, înnebunit de teama de a nu i se întâmpla ceva. Continuă să scrie episoade la întâmplare, când și când, să fie prezent cât mai mult timp la realizarea spectacolului și să chibițeze de pe margine. La sfârșitul primului an, nu mai puteai pretinde că Scott Robinson se va mai întoarce vreodată pe Broadway. Era prins ca-ntr-o capcană, atras, îndrăgostit nebunește de televiziune și de serialul lui. Nici nu mai încerca să găsească scuze când vorbea cu prietenii lui, dramaturgi de piese de clasă care se jucau pe Broadway. Admitea, în mod deschis, că-i plăcea ceea ce făcea. Nu se putea să nu ajungă undeva, îi explică el lui Alicia într-o noapte, târziu, după ce scrisese patru ore în șir, dezvoltând noi conflicte, imaginând noi personaje, noi idei filosofice pentru seria anotimpului următor. Nu-și putea abandona personajele, actorii, complexitatea conflictului, avalanșa de tragedii, traume, probleme. Îi plăcea. Episodul se transmitea în direct, de cinci ori pe săptămână, iar chiar și atunci când el n-avea nici un motiv să fie prezent la filmare, îl mânca, îl bea, îl iubea, îl respira, dormea cu el. Erau scenariști care mențineau desfășurarea zilnică a episodului, dar Scott îi urmărea întotdeauna. Știa el ce face. Toți cei implicați în serial erau de acord cu asta. Era bun. Era chiar mai bun decât bun. Era grozav. Avea un simț instinctiv a ceea ce mergea și ce nu, ce anume voia publicul, ce personaje iubea, pe care i-ar fi plăcut să le urască. Pe când se năștea cel de-al doilea fiu al său, Terry, doi ani mai târziu, „Viața merge înainte” primise deja două premii din partea criticii și un premiu „Emmy”. După premiul „Emmy” pe care l-a obținut serialul, rețeaua a sugerat transferul serialului în California. Din punct de vedere creativ, părea mai rațional, aranjamentele de producție ar fi mai ușor de făcut acolo, iar ei simțeau că de fapt, serialul „aparținea” Californiei. Scott a fost încântat de idee, mai puțin, însă, Alicia, soția sa. Se întorcea să lucreze, nu ca un simplu copil în corul de pe Broadway. După ce timp de doi ani și jumătate îl tot văzuse pe Scott obsedat de serialul lui, pentru ea era clar. În timp ce el scria zi și noapte despre incest, sarcina unei adolescente, aventuri amoroase extraconjugale de la periferia orașului, ea se întorsese la orele ei, în felul ei original, de disciplină, iar acum dorea să dea ore de balet la Juilliard. — Ce? se uită el fix la ea, uluit, într-o duminică dimineață la micul dejun. Totul mergea atât de bine pentru ei, el făcea bani cu nemiluita, copiii erau minunați și, după câte știa el, totul mergea perfect, până în acea dimineață. — Nu pot, Scott. Eu nu merg. Se uită spre el, cu ochii aceia mari, căprui, la fel de blânzi și de copilăroși ca atunci când o întâlnise, cu sacoșa în care avea echipamentul de antrenament de dans, în fața unui teatru, când avea douăzeci de ani. Era din partea de nord a New York-ului. Fusese întotdeauna modestă, blândă, nepretențioasă, un suflet cald, cu ochi expresivi, cu un simț al umorului timid, dar sincer. Râdeau mult în primele lor zile împreună, vorbeau până noaptea târziu în apartamentul lor jalnic pe care-l închiriaseră până la frumosul și foarte scumpul apartament de la ultimul etaj, pe care Scott tocmai li-l cumpărase în SoHo. Instalase și o bară de exerciții pentru ea, ca să-și continue încălzirea și exercițiile de balet, fără să fie nevoită să meargă la studio. Iată că acum, dintr-o dată, ea îi spunea că totul s-a sfârșit. — De ce? Ce vrei să spui, Alicia? Nu vrei să pleci din New York? El păru dezorientat când ochii ei se umplură de lacrimi și clătină din cap. O clipă se întoarse cu spatele la el, apoi se uită din nou în ochii lui, dar ceea ce văzu el în ei îi provoacă o durere ca de cuțit înfipt în inimă. Era furie, dezamăgire, sfidare și, brusc, pentru prima dată, văzu ceea ce trebuia să fi observat cu luni în urmă: se întrebă cu groază dacă-l mai iubea. — Ce este? Ce s-a întâmplat? Cum de i-a scăpat? se întrebă el. Cum de-a putut fi atât de prost? — Nu știu... m-am schimbat... Clătină din nou din cap, părul ei lung, negru fluturând în jurul ei ca aripile unui înger căzut. — Nu... nu e drept... amândoi am... Respiră adânc și încercă să-i explice. Îi datora măcar atât după cinci ani de căsătorie și cei doi copii pe care-i aveau. — Ne-am schimbat locurile, cred. Eu voiam să devin o mare vedetă pe Broadway, dansatoarea care reușește și devine o vedetă, iar tu nu voiai decât să scrii piese de calitate, „integre”, „cu miez”, „cu substrat”. Numai că, dintr-o dată ai început să scrii... ezită, zâmbind trist. Ai început să scrii ceva mai degrabă comercial, ceva care a devenit o obsesie pentru tine. În ultimii trei ani nu te-ai gândit decât la serial... se va căsători Sylvia cu Buck?... a încercat oare Eddie s-o omoare pe mama lui?... este Nick homosexual?... dar Margaret, e lesbiană?... își va părăsi Margaret bărbatul ca să plece cu o altă femeie?... al cui copil este Amelia, de fapt?... va fugi Joan de acasă?... și, dacă o va face, va începe iar să se drogheze? Brenda este un copil nelegitim? Se va căsători cu Chris?... Alicia se ridică și începu să meargă prin cameră, în timp ce înșira nume familiare. — Adevărul este că mă înnebunesc. Nu mai vreau să aud de ei! Vreau să mă întorc la ceva simplu, sănătos și normal; disciplina dansului, încântarea de a preda. Vreau o viață normală, liniștită, fără tot rahatul ăsta, care vrea să pară realitate. Ea-l privi nefericită, iar lui îi venea să plângă. În vreme ce se juca cu prietenii lui imaginari, pierdea oamenii pe care-i iubea și nici măcar nu-și dădea seama de asta. Cu toate acestea, nu-i putea promite că va renunța, că va vinde ideea centrală asupra continuării serialului și se va întoarce la piesele pentru care va trebui să se roage în genunchi să-i fie puse în scenă. Cum mai putea face asta acum? Mai ales că iubea serialul. Îl făcea să se simtă bun, fericit, realizat, puternic... iar acum Alicia pleca. Era o ironie. Serialul era un succes enorm, la fel și el, iar ea tânjea după zilele în care n-aveau ce mânca. — Îmi pare rău, încercă el să rămână calm și să stea de vorbă rațional cu ea. Știu că m-a acaparat acest serial în ultimii trei ani, dar am simțit că trebuie să controlez eu totul. Dacă l-aș lăsa din mână, dacă aș permite altcuiva să-l supravegheze, l-ar putea transforma în ceva ieftin, l-ar putea face asemănător acelor seriale ridicole banale, insipide, siropoase care-ți întorc mațele pe dos. Nu i-aș putea lăsa să facă așa ceva. Serialul chiar are integritate. Fie că recunoști sau nu, Alicia, de aceea oamenii îl apreciază. Asta nu înseamnă că o să fiu mereu în vârf. Cred că în California lucrurile vor fi foarte diferite... mai profesioniste... vor fi mai bine controlate. Voi putea să mă detașez de el mai des. În ultimul timp nu scria decât fragmente, ocazional. Însă ținea încă totul sub controlul lui. Leslie scutură numai din cap, a neîncredere. Îl cunoștea mai bine. La fel fusese și când scrisese primele lui piese. Lucra două luni în șir, fără pauză, abia de mânca, dormea ori se gândea la altceva. Asta însă nu durase decât două luni, iar pe atunci ea încă mai considera că este fermecător. Acum nu mai era. I se scârbise de tot, îi era silă de intensitatea, de obsesia, de mania lui pentru perfecțiune. Știa c-o iubește și pe ea și pe băieți, însă nu așa cum își dorise ea. Ea-și dorea un soț care să meargă la lucru la ora nouă, să vină acasă la ora șase, gata să stea de vorbă cu ea, să se joace cu copiii, s-o ajute să pregătească cina și s-o scoată la un film. Nu pe cineva care lucra toată noaptea și apoi o tulea din casă la zece dimineața epuizat, cu ochii sălbăticiți, cu un vraf de însemnări, dispoziții și schimbări făcute scenariilor, pe care să le dădea la repetat la ora zece și treizeci de minute. Era prea mult, prea epuizant, prea solicitant și, după trei ani, ei îi ajunsese până peste cap. Era saturată, dacă mai auzea încă o dată cuvintele „Viața merge înainte” sau numele personajelor pe care întruna le tot adăuga sau la care renunța, știa că va face o criză de isterie. — Alicia, acordă-i o șansă, iubito, te rog!... acordă-mi mie o șansă! O să fie nemaipomenit în Los Angeles. Ia gândește-te: s-a terminat cu zăpada, cu vremea rece, o să fie minunat și pentru băieți. Îi putem duce la plajă... ne putem pune un bazin la noi în curte... Putem merge la Disneyland... Ea însă dădea mereu din cap... îl cunoștea mult prea bine. — Nu. Eu pot să-i duc la Disneyland și la plajă. Tu vei lucra tot timpul, vei sta până dimineață ca să mai scoți pe cineva din serial, ori vei alerga să vezi repetițiile sau să fii prezent la înregistrări, fie că vei rescrie cu frenezie altceva. Când i-ai dus tu ultima dată pe băieți la grădina zoologică Bronx sau oriunde altundeva? — Bine... Bine... Deci, lucrez prea mult... sunt un tată groaznic... un ticălos, ori un soț dezrădăcinat, ori tot ce vrei tu mai rău, dar, pentru numele lui Dumnezeu, Alicia, ani de zile am murit de foame. Acum, iată, poți avea tot ce vrei și tu și copiii. Îi putem trimite la școli decente, într-o bună zi, le putem da tot ce ne-am dorit noi. Îi putem trimite la colegiu. E așa de cumplit? Bun. De acord, am avut niște ani mai dificili, dar lucrurile încep să se îndrepte. Acum ți-ai găsit tu să pleci? Înainte de a fi mai bine? Ce socoteală e asta? Se uită fix la ea, cu ochii plini de lacrimi și întinse o mână spre ea: — Draga mea, te implor... te rog... nu face asta!... Dar ea, în loc să se îndrepte spre el, își lăsă ușor privirea în jos ca să nu mai vadă durerea din ochii lui. Știa că o iubește și știa mai bine ca oricine că îi iubea pe băieți. Însă asta nu conta. Știa doar că, de dragul ei, trebuia să facă ceea ce făcea... — Vrei să stai aici? O să le spun că nu mutăm turnarea serialului, dacă asta-i problema. La dracu’ cu California! Vom rămâne aici. O undă de panică se strecură în vocea lui când se uită la ea, dându-și seama că nu California era motivul. — Asta n-ar schimba cu nimic lucrurile, zise ea cu o voce scăzută, moale, și se vedea că-i părea rău. E prea târziu pentru noi. Nu pot să explic de ce, știu numai că eu trebuie să fac altceva. — Ce altceva? Să te muți în India, să-ți schimbi religia, să te călugărești? Cât e de diferit să predai la Juilliard? Ce dracu’ vrei de fapt, ce nu-mi spui? Că vrei să pleci? Ce are asta de-a face cu Juilliard sau California? Era rănit și confuz, iar într-un târziu se înfurie. De ce îi făcea lui una ca asta? Ce rău făcuse ca să merite așa ceva. Muncise din greu. Se descurcase. Părinții lui ar fi fost mândri de el, dacă ar mai fi trăit, dar muriseră amândoi, când el abia împlinise douăzeci de ani. Muriseră de cancer, la un an diferență unul de altul, iar el n-avea alte rude. Nu-i avea decât pe ea și pe băieți, iar ea îi spunea că-l părăseau și că urma să fie din nou singur. Absolut singur. Fără cele trei ființe pe care le iubea, pentru că făcuse ceva rău: muncise prea mult și reușise, se încununase de succes. Nedreptatea aceasta îl enervă peste măsură. — Pur și simplu, tu nu înțelegi, zise ea moale. — Nu, nu înțeleg! Spui că nu vii cu mine în California. Și eu îți spun că, dacă asta e problema, vom rămâne aici. Nu-mi pasă ce-or spune cei de la rețea. Se vor obișnui și cu ideea asta. Bun. Și mai departe? Încotro o luăm de aici încolo? Ne întoarcem la felul în care trăiam înainte, sau ce? Ce se întâmplă, Alicia? Se zbătea între furie și disperare. Nu știa ce să-i spună ca s-o determine să renunțe la idee. Numai că ceea ce el încă nu înțelesese era că ea se hotărâse deja și nu mai putea fi nicidecum întoarsă din drum. — Nu știu cum să-ți spun asta... zise ea moale. I se umplură și ei ochii de lacrimi, iar pentru o clipă, el avu sentimentul ciudat că intrase în propriul său serial și nu mai putea ieși de acolo. Îl va părăsi Alicia pe Scott?... Se poate, oare, schimba Scott?... Înțelege, oare, Alicia cât de mult o iubește Scott? Îi venea să râdă sau să plângă, dar nu făcu nici una nici alta. — S-a terminat totul. Cred că e singurul mod de a-ți spune. California nu are nici o legătură cu asta. N-am vrut să-mi recunosc mie însămi până acum,dar gata, nu mai pot continua așa. Vreau să am propria mea viață cu băieții. Vreau să-mi fac propria mea viață, Scott... fără să trăiesc zi și noapte cu serialul. Și fără el, nu fu însă în stare să-i spună asta. Privirea plină de durere din ochii lui era atât de copleșitoare încât se gândi că s-ar putea să leșine și numai privindu-l. — Îmi pare rău... El arăta de parcă-l trăsnise fulgerul. Era alb ca varul, ochii lui mari, albaștri arătau o suferință cumplită. — Iei băieții cu tine? Ce făcuse ca să merite asta? Știau amândoi că oricât de ocupat fusese în ultimii trei ani, îi adora. — Tu nu poți avea singur grijă de ei în California, zise ea simplu. El o privi furios. — Nu. Dar tu ai putea veni cu mine să mă ajuți. Era o remarcă caustică, dar niciunuia nu-i ardea de glume. — Scott, nu! — O să-i lași să vină să mă viziteze? Alicia aprobă din cap, iar el se rugă Domnului ca ea să se țină de cuvânt. O clipă, se gândi să abandoneze serialul, să rămână la New York și s-o implore să nu-l părăsească. Își dădu seama că, orice ar face, era prea târziu. În inima, în sufletul și în mintea ei, îl părăsise deja. Își reproșa numai faptul că nu sesizase la timp. Poate că, dacă ar fi observat, acum ar fi fost altfel. O cunoștea destul de bine ca să-și dea seama că acum nu mai era nimic de făcut. Se terminase totul între ei, fără smiorcăieli și văicăreli. Pierduse războiul cu mult înainte și el habar n-avea. Viața lui era sfârșită. Următoarele două luni au fost o adevărată nenorocire, care-l mai făcea încă să plângă de câte ori își amintea: cum le-a spus băieților, cum i-a ajutat să se mute într-un apartament pe West Side înainte de a pleca el, cum s-a simțit prima noapte singur, în casa în care fuseseră cu toții... Se gândise de mai multe ori să renunțe la serial, s-o implore să-l ia din nou, numai că acum era limpede că ușa era închisă, că nu se va mai deschide niciodată. A descoperit, înainte de plecare, că exista un profesor la Juilliard de care ea era „foarte încântată”. N-avusese o aventură cu el, Scott o cunoștea destul de bine ca să fie convins că-i fusese credincioasă, dar se îndrăgostise de tipul acela și ăsta fusese unul dintre motivele pentru care plecase. Voia să fie liberă, să poată dezvolta relația cu el, fără să se simtă vinovată, fără Scott Robinson. Ea și prietenul ei, profesorul, aveau atâtea în comun, pe când ea și Scott nu mai aveau nimic, cu excepția copiilor. Lui Mike i se rupse inima când îl văzu plecând, dar, la doi ani și jumătate și-a revenit destul de ușor. Terry n-avea decât opt luni și pentru el nu era nici o diferență. Numai Scott resimțea enorma diferență ca pe o durere cumplită. Ochii îi erau plini de lacrimi care i se prelingeau ușor pe obraji, în timp ce avionul survola încet New York-ul, îndreptându-se spre California. Odată ajuns acolo, Scott munci la serial ca din răzbunare. Lucra zi și noapte, uneori chiar dormea pe canapeaua de la birou. Popularitatea serialului crescu pe culmile gloriei primind nenumărate premii Emmy. În cei șapte ani de când se afla în California, Scott Robinson devenise ceva mai puțin maniac. „Viața merge înainte” devenise mândria și bucuria lui, îi ținea zilnic de urât, era cel mai bun prieten al lui, era copilul lui. Nu mai avea de ce să se lupte cu el. Lăsă ca munca să devină pasiunea lui zilnică. Băieții veneau să-l viziteze cu ocazia anumitor sărbători și câte o lună vara. Îi iubea mai mult ca oricând. Fiind însă la o distanță de peste cinci mii de kilometri depărtare, când și-ar fi dorit, dimpotrivă, să-i vadă în fiecare zi, simțea o durere de neînlăturat. Fuseseră o mulțime de femei-în viața lui, dar singurul lucru care îi ținea cu adevărat companie, erau serialul și actorii care jucau în el. Trăia numai pentru a se bucura de vacanțele cu Mike și Terry. Alicia se măritase de mult cu profesorul de la Juilliard, aveau și ei doi copii, iar ea, până la urmă, renunțase la meserie, nu mai preda. Cu patru copii sub zece ani acasă, era deja foarte ocupată, dar se părea că asta era viața pe care o iubea. Ea și Scott mai stăteau din când în când de vorbă la telefon, mai ales când veneau băieții la el, sau dacă vreunul dintre ei era bolnav, dacă avea vreo problemă, însă nu prea mai aveau ce-și spune, cu excepția discuțiilor despre Mike și Terry. Abia de-și mai amintea cum era când fuseseră căsătoriți. Nu mai simțea durerea pierderii ei, iar amintirea zilelor frumoase era estompată. În afară băieților, totul dispăruse dintre ei. Ei erau adevăratele iubiri ale vieții lui. Vara, când petreceau luna cu el, pasiunea lui pentru ei era chiar mai mare decât orice simțea pentru serial, atenția pe care le-o acorda era mai intensă. Își lua un concediu, în fiecare an, de o lună și de obicei mergeau undeva împreună o parte din acea lună, restul îl petreceau la Los Angeles, se duceau la Disneyland, vizitau prieteni, sau se jucau pe undeva; el le gătea, avea grijă de ei și suferea de fiecare dată când se întorceau la New York și îl lăsau din nou singur. Mike, cel mare, avea aproape zece ani. Puteai conta pe el. Era vesel, dar și serios. Îi semăna în multe privințe, mamei lui. Terry era încă un copil, dezordonat, chiar la cei șapte ani ai săi părea încă un bebeluș, capricios, mofturos, dar uneori foarte nostim. Alicia îi spunea adesea lui Scott că Terry îi semăna întru totul lui, dar el nu vedea această asemănare. El îi adora pe amândoi, iar în nopțile acelea lungi, singuratice din Los Angeles, îi era dor de ei, își dorea să locuiască împreună cu ei. Era singurul lucru din viața lui pe care-l regreta, singurul pe care nu-l putea schimba, singurul care-l deprima din când în când, deși încerca din răsputeri să nu se lase cuprins de deznădejde. Ideea că avea doi copii pe care-i iubea și pe care-i vedea atât de rar, nu era oare un preț prea ridicat ce-l plătea pentru o căsnicie nereușită? De ce a trebuit să-i ia ea și nu el? De ce ea trebuia recompensată pentru anii pierduți, iar el pedepsit? Ce era cinstit în asta? Nimic. Nu făcea decât să-i întărească convingerea asupra unui lucru: nu va mai permite să i se întâmple așa ceva. Nu se va mai îndrăgosti el nebunește, să se căsătorească, să aibă copii și să-i piardă! Stop! Nici gând! Cu anii, găsise și soluția ideală: actrițele. Cu zecile, când avea timp, ceea ce nu se întâmpla prea des. Când venise în California, cu durerea în suflet pentru că-i lăsase pe Alicia și pe copii, căzuse, plin de recunoștință, în brațele unei regizoare serioase. A avut cu ea o aventură care a durat șase luni și care a dus aproape la un dezastru. Se mutase la el, îl acaparase cu totul, invita prieteni care să stea la ei, îi mobilase apartamentul, îi dirija viața întrutotul, până când el se simți sufocat. Fusese la UCLA (Academia de teatru din Los Angeles), era absolventa Universității din Yale, vorbea întruna despre doctoratul ei, lucra la un „film serios” și-i spunea mereu că „Viața” este sub nivelul lui. Vorbea despre el ca despre o boală de care Scott putea fi cât mai curând vindecat dacă ar lăsa-o pe ea să-l ajute. Ei nu-i plăceau deloc copiii și-i tot ascundea pozele copiilor lui. Categoric, i-au trebuit șase luni întregi ca să-și tragă sufletul, timp în care a lăsat-o să facă ce-a vrut. A durat șase luni pentru că era grozavă în pat: se purta cu el ca și cu un copil de șase ani, exact atunci când el avea atâta nevoie de căldură. De altfel, ea părea să știe totul despre industria programelor de televiziune din Los Angeles, însă, când a început să-i spună că ar trebui să nu mai vorbească despre copiii lui, să-i uite, atunci, el a închiriat un apartament la hotelul din Beverly Hills pentru o lună, i-a dat cheia, i-a spus să se distreze de minune și să nu se deranjeze să-l sune când își va găsi un alt apartament. I-a mutat lucrurile în casa ei în aceeași seară și n-a mai întâlnit-o în următorii patru ani deloc, până la o ceremonie de decernare a premiilor, unde ea s-a prefăcut că nici nu-l cunoaște. Ce-a urmat apoi, a fost intenționat vesel și fără complicații. Actrițe, mici vedete, figurante, modele, fete care doreau să se distreze puțin, când avea el timp, cărora le plăcea să meargă la o petrecere ocazională cu el, când el nu era în una din marile perioade de stres datorită modificărilor ce trebuiau aduse serialului, și care nu doreau nimic mai mult de la el. Ele nu se supărau dacă el nu le suna. Unele îi mai găteau câte o cină, când și când, ori gătea el pentru ele, pentru că lui îi plăcea să gătească, iar cele care erau bune cu copiii, erau invitate uneori să meargă la Disneyland când erau băieții în oraș, dar de cele mai multe ori prefera să fie singur cu copiii de câte ori veneau în California. Mai nou, Scott se încurcase cu una dintre actrițele serialului. Gloria era o fată frumoasă din New York și avea un rol important în serial. Era pentru prima dată, de multă vreme, când își permitea să se combine cu cineva dintre cei cu care lucra efectiv. Ea însă arăta senzațional și nu-i putuse rezista. Juca în serial, după ce ani de zile jucase roluri de copil, fusese model sau dublura actriței din filmul „Vogue”. Lucrase un an la Paris pentru Lacroix, șase luni în Los Angeles turnase diferite părți, scene mai mult sau mai puțin importante din filme nereușite. Era o actriță foarte modestă, lucru destul de rar și surprinzător, o fată dulce care parcă picase din cer. Se mira și Scott cât de mult putea s-o placă. Doar s-o placă! Nu s-o iubească. Dragostea și-o rezerva numai pentru Mike și Terry, care acum aveau nouă ani și jumătate și, respectiv, șapte ani. Gloria avea douăzeci și trei de ani, dar uneori lui i se părea că și ea se comporta ca un copil. Pe lângă dulceață, avea un fel de simplitate și naivitate care-l mișcau și-l făceau să se simtă bine cu ea. În ciuda bogatei ei experiențe în actorie ca și în prezentarea de modă din ultimii nouă ani, rămăsese relativ nesofisticată, ceea ce uneori era odihnitor, alteori plictisitor. Era atât de inconștientă de inevitabilele sfori care se trăgeau ta spatele scenelor din serial, încât jocul ei era superb, dar era și o pradă ușoară pentru femeile mai surmenate împreună cu care juca ea. Scott se trezea mereu avertizând-o să fie mai sprintenă în fazele pe care le juca și mai precaută la necazurile pe care ele încercau pe furiș să i le cauzeze. Copilărește, ea reușea însă să se strecoare printre toate acestea și se străduia să se distreze cum putea când Scott era prea ocupat ca să stea cu ea, așa cum se întâmpla de săptămâni de zile, de când el lucra la introducerea a două noi personaje și la o modificare surprinzătoare a unuia. Avea mereu grijă ca serialul să rămână interesant, să-și mențină telespectatorii fascinați de nesfârșitele modificări de conflict. La treizeci și nouă de ani, devenise regele scenariilor serialelor zilnice de televiziune, așa cum atesta șirul de premii Emmy care străluceau aliniate pe un raft. Pentru el, erau, însă, ca de obicei, absolut inexistente. Se întorcea la birou și începea să se plimbe de colo-colo, întrebându-se cum vor reacționa actorii la neașteptatele sale schimbări de ultim moment. Două dintre femei, de obicei, se descurcau de minune, dar unul dintre actori încurca frecvent replicile, când se întâmpla să existe modificări în ultima clipă, mai ales dacă ele îl și deranjau. Juca în serial de doi ani. Scott se gândise de mai multe ori să-l înlocuiască, dar totuși îi plăcea calitatea umană pe care o dădea serialului ca și tăria pe care o aducea reprezentațiilor când credea și el în ceea ce spunea. Era un serial care părea să însemne mult pentru milioane de oameni din Statele Unite, iar scrisorile pe care le primeau Scott, actorii și producătorii nu erau cu nimic mai puțin uimitoare. Interpreții, întregul echipaj de filmare și regie, deveniseră de-a lungul anilor, un fel de familie, iar serialul însemna foarte mult pentru ei toți. Devenise o casă și un mod de viață pentru o mulțime de oameni talentați. În acea după-amiază, iubita lui, Gloria, urma să joace rolul lui Kelly Hartwell, frumoasa soră mai tânără a Brendei, eroina principală a serialului. Kelly fusese atrasă într-o aventură de către cumnatul ei. El o învățase să se drogheze, neștiută de nimeni din familie, cu atât mai puțin de propria ei soră. Prinsă într-o capcană din care ea părea incapabilă să se elibereze singură, cumnatul lui Kelly, Chris, o seducea din ce în ce mai mult, o prindea în mrejele lui, împingând-o spre distrugere. Printr-o neașteptată schimbare de situație, în episodul din acea zi, Kelly avea să fie martora unei crime comise de către Chris. Poliția o va căuta pe Kelly pentru uciderea vânzătorului de droguri, care-i furniza ei drogurile de când i-l prezentase Chris. Fusese o serie de evenimente dificile, iar Scott supraveghease îndeaproape scriitorii scenariilor, gata să intervină dacă era necesar. Era, însă, exact tipul de schimbare de conflict care ținea serialul mereu deschis spre noi acțiuni, de zece ani de zile. Scott era foarte mulțumit de ceea ce lucrase în acea dimineață, schițând noile modificări în dezvoltarea acțiunii. Se așeză pe un scaun în biroul lui, își aprinse o țigară, luă o gură din ceașca de cafea aburindă pe care tocmai i-o adusese secretara. Se întreba ce va spune Gloria de schimbarea din scenariu pe care abia i-o dăduse prin ușa de la cabina ei. N-o mai văzuse din noaptea aceea, când plecase de la ea la ora trei și venise la birou să înceapă să pună pe hârtie ideea care-l obsedase toată seara. Ea dormea când el a plecat. S-a dus acasă la el, s-a bărbierit și s-a schimbat înainte de a veni la birou la ora patru și treizeci de minute. Pe la douăsprezece și treizeci, atmosfera din biroul lui era încă fierbinte. Se ridică în picioare, stinse țigara și se îndreptă în grabă spre studioul de filmare, unde îl urmări cu atenție pe regizorul care citea noile modificări. Regizorul era un bărbat pe care Scott îl cunoștea de ani de zile, era un veteran de la Hollywood, care venise la acest serial după ce regizase o mulțime de filme reușite pentru televiziune. Fusese o decizie neobișnuit de serioasă pentru un foileton cu episoade zilnice, însă era clar că Scott știa ce face. Tate MacMillan îi ținea pe toți în frâu. Când Scott intră în studio, el stătea serios de vorbă cu Gloria și cu actorul care-l interpreta pe Chris. Scott se așeză direct într-un colț al încăperii de unde putea să vadă totul fără să-i deranjeze. — Vrei niște cafea, Scott? îl întrebă o tânără scenaristă. Îl urmărea de un an. Îl plăcea. Era un fel de „ursuleț de jucărie” cum l-ar putea numi unii: înalt, puternic, blând, inteligent, arătos, dar nu splendid, cu un râs ușor și un stil plăcut, care mai diminua intensitatea cu care muncea. Scott zâmbi doar și clătină din cap. Era un copil drăguț, dar el nu se gândise la ea decât ca la o scenaristă. Era prea ocupat, cât era acolo, ca să se mai poată concentra la orice altceva în afara a ceea ce se petrecea în fața camerelor de luat vederi, sau în capul lui, de îndată ce se gândea la noi schimbări și răsturnări de situații în serial. — Nu, mulțumesc. Îi zâmbi fetei și-și îndreptă din nou atenția spre regizor. Observă că Gloria studia replicile ei, actorii care-i interpretau pe Brenda și Chris stăteau încet de vorbă într-un colț. Doi oameni erau îmbrăcați în uniforme de polițiști, iar „victima”, vânzătorul de droguri pe care Chris urma să-l omoare în episodul de azi, purta deja o cămașă însângerată care părea surprinzător de reală. Râdea și glumea cu unul din polițiști. Era ultima lui apariție în serial și n-avea nici o replică de învățat. Avea să fie deja mort când aparatul de filmat îl va prezenta pentru prima dată. — Două minute! zise o voce, destul de tare pentru ca lumea s-o audă. Scott simți o gheară strângându-i partea de sus a stomacului. Întotdeauna pățea așa. Resimțise acest spasm încă din primele zile de actorie, de când era la colegiu. La New York, se simțea literalmente rău cu o oră înainte de ridicarea cortinei, în fiecare seară când se juca una din piesele lui. Acum, la zece ani după ce născuse „Viața”, tot mai simțea un spasm ori de câte ori erau gata să intre în emisie și să înceapă transmiterea episodului. Dacă era un fiasco?... dacă-i scădea publicitatea?... dacă nu-l urmărea nimeni?... dacă nu toți actorii erau pregătiți?... dacă-și uitau replicile?... dacă?... posibilitățile și potențialele erori erau infinite. — Un minut! Nodul din stomac i se strânse și mai tare. Ochii lui Scott trecură repede în revistă toată încăperea. Gloria, cu ochii închiși, memora încă o dată replicile și-și menținea stăpânirea de sine. Brenda și Chris, la locurile de unde trebuiau ei să intre în scenă, erau gata să aibă acea ceartă cumplită cu care începea episodul de azi. Vânzătorul de droguri mânca un enorm sandviș cu pastramă, îmbrăcat în cămașa lui plină de sânge. Nu se afla încă pe platoul de filmare. Nimeni nu mai scoase nici un sunet când regizorul secund ridică o mână, cu degetele desfăcute, care indicau cinci secunde până la intrarea în emisie... patru... trei... doi... unu... Un gol în stomacul lui Scott, mâna coboară, Brenda și Chris se luptă cu furie pe platou, un limbaj ușor abuziv, care se abate puțin de la text, dar încă în limitele acceptabile pentru cenzori. Situația se tensionează până la punctul de explozie. Cuvintele îi sunt familiare lui Scott, cu toate acestea, ici și colo, pe măsură ce le dau viață, accelerează ritmul. Brenda mai mult decât Chris, dar la ea merge, iar pe Scott nu-l deranjează atâta timp cât nu se distanțează prea mult de scenariu și nu îi încurcă pe ceilalți actori. Până acum, merge... Ușa se trântește după patru minute intens dramatice, acțiunea episodului se întrerupe pentru a introduce o reclamă comercială. Brenda iese din platou arătând albă ca varul. Munca pe care o fac este de scurtă durată, dar este intens trăită, dialogul și situațiile sunt atât de reale, încât ei toți cred în ele. Scott îi surprinde privirea și-i zâmbește. A făcut o treabă bună. Întotdeauna face o treabă bună. E o actriță minunată. Ea dispare. Mâna se ridică din nou. Liniște deplină. Nici un sunet, apoi, o monedă zbârnâie într-un buzunar, ori o cheie sau un inel de chei, ori un pas. Chris se dusese la casa îndepărtată de la țară a vânzătorului de droguri, care-i dăduse un telefon anonim Brendei și-i spusese de legătura amoroasă a soțului cu sora ei. Se aud împușcături și cu toții vedem corpul căzut la pământ al bărbatului cu cămașa plină de sânge, întins pe podea, desigur mort. Fața de o duritate extremă a lui Chris, privirea de criminal din ochii lui, în timp ce Kelly stă în picioare chiar lângă el. Pălește. Pălește și el. Fața lui Kelly devine de o extremă duritate, deși pare incredibil de frumoasă în micul, dar luxosul apartament. Chris o tratează ca pe o fetiță bună care a devenit rea și noi o vedem pe ea luându-și rămas bun de la un bărbat, simțind fără să ni se spună, că ea anunță intrarea unui alt personaj în scenă. Ochii lui Kelly se fixează pe camera de luat vederi, tulburați, frumoși și cumva de gheață. Scott, privește cu înfrigurare, în vreme ce acțiunea continuă și nu se relaxează decât în momentul în care se opresc din nou, pentru o altă reclamă. Este o plăcere această nouă piesă, în fiecare zi, o nouă dramă, o lume complet nouă, iar partea de magie a acestui lucru nu încetează să-l intrige. Uneori, se miră și el cum de continuă, de ce serialul are atâta succes, dar se întreabă și dacă nu cumva este pentru că el însuși e așa prins de el. Se mai întreabă, dar foarte rar, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi vândut conceptul general în realizarea serialului sau dacă l-ar fi lăsat baltă cu ani în urmă... să se fi apucat de altceva... să fi rămas cu Alicia și cu băieții... ar mai fi avut oare alți copii? Ar scrie, oare, acum piese pentru Broadway? Ar fi reușit? S-ar fi despărțit, oare, oricum până acum? Era ciudat să te uiți în urmă și să faci speculații de mâna a doua. Apoi Scott părăsi studioul, convins că fragmentele următoare vor merge bine și nu era nevoie să stea până la sfârșit. Regizorul ținea totul sub control, iar Scott se îndreptă încet spre biroul lui, simțindu-se obosit, ușurat și sigur pe regia următoarelor fragmente. Ce-i plăcea lui cel mai mult în acest serial era că nu putea să-l lase să lenevească sau să fie mulțumit de el, nu putea să-l lase să urmeze o singură linie sau formulă, sau aceleași linii generale ale acțiunii. Trebuia să-l mențină viu, clipă de clipă, oră de oră, altfel serialul ar muri pur și simplu. Îi plăcea, îl încânta această provocare zilnică. Odată întâlnită provocarea, se întorcea la biroul lui, se răsturna pe canapea, privind fix afară, pe fereastră. — Cum a mers? întrebă Sarah. Era secretara lui de aproape trei ani, ceea ce în televiziune înseamnă jumătate dintr-o viață. Era o adevărată comediană noaptea și credea că Scott mergea la apă când nu-l vedea nimeni. — A mers bine. Părea relaxat și mulțumit. Nodul din stomac se transformase într-un freamăt pașnic de satisfacție. — Avem vreo veste de la rețea? Trimisese câteva idei noi de regii interesante pentru serial și aștepta să audă acceptul lor, deși știa că, mai mult ca sigur, îl vor lăsa să facă orice dorea. — Nu încă. Dar mi se pare că Robin McNeil nu e în oraș, ca și Roger Denault, de altfel. Zeii care-i dirijau viața, omnipotenții, tipul „gândește tot”, „vede tot”, „știe tot”. El și Roger mergeau împreună la pescuit și cu toate că se spunea despre el că ar fi un ticălos, Scott îl plăcea și susținea că, cu el, fusese foarte de treabă. — Pleci devreme în seara asta? întrebă Sarah plină de speranță. Câteodată când venea la birou înainte de răsăritul soarelui, pleca după ora cinci, dar asta se întâmpla destul de rar. Dădu din cap și se duse spre celălalt capăt al încăperii, unde vechea mașină de scris stătea pe o măsuță chiar în spatele lui. Era un Remington, una dintre putinele amintiri care-i rămăseseră de la tatăl său. — Cred că mai rămân pe aici. Scenele pe care le-am turnat azi au fost foarte bune, ceea ce înseamnă că avem o mulțime de modificări de făcut pentru noile fragmente. Trebuie să-l elimine complet pe Norman. L-am omorât. Kelly va ajunge la pușcărie, ca să nu mai vorbim de faptul că Brenda a descoperit adevărul despre Chris. Așteaptă numai să vezi ce va face când va afla că surioara ei a făcut o mulțime de șmecherii ca să-și întrețină obiceiul de-a utiliza droguri, gratie drăgălașului ei soțior. Radia de fericire în timp ce-și întinse picioarele sub birou, lăsându-se pe spate, cu mâinile deasupra capului, într-o poziție de totală încântare și relaxare. — Ai o minte bolnavă! se strâmbă Sarah și închise ușa biroului lui, apoi își băgă din nou capul pe ușă: — Vrei să-ți comand ceva de la bufet de mâncare pentru seara asta? — Doamne... ei bine, acum știu că tu încerci să mă omori. Lasă-mi doar câteva sandvișuri și un termos cu cafea pe biroul tău. Am să înghit dacă-mi va fi foame. De cele mai multe ori, era trecut de miezul nopții înainte ca el să se fi uitat măcar la ceas și-i trecuse de mult foamea. Era o minune că nu murea de foame, zicea adeseori Sarah, când constata că lucrase toată noaptea și lăsase scrumiere pline de mucuri de țigară, paisprezece căni de cafea rece și vreo șase învelitori de ciocolată Mars în urma lui. — Ar trebui să te duci acasă să te culci! — Mulțumesc, mami, zâmbi el, în vreme ce ea închidea ușa. Era o fată de treabă și îl plăcea. Încă mai zâmbea, cu gândul la Sarah, când ușa se deschise din nou și el uită să vadă cine era. Ca de fiecare dată când o privea, i se tăia răsuflarea văzând cum arăta. Era Gloria, încă îmbrăcată în costumația și cu machiajul din platou: arăta uluitor. Era înaltă, subțire, fină, cu sânii plini, ridicați, care parcă te implorau să te ridici să-i atingi, iar picioarele păreau că-i încep de la subțiori. Era aproape la fel de înaltă ca Scott, avea un păr negru, bogat, care-i ajungea până la talie, o piele albă, catifelată și niște ochi verzi, uimitori, ca de pisică. Era o femeie care putea opri traficul oriunde, chiar și-n Los Angeles, unde actrițele, modelele și femeile frumoase se găseau la tot pasul. Gloria Wyman nu se afla la tot pasul, iar Scott era primul care să recunoască faptul că juca minunat și că ea sporise popularitatea serialului. — Ai făcut o treabă bună, iubito! Ai fost grozavă astăzi. De fapt așa ești tu mereu. Se ridică, zâmbind, ocoli biroul și veni s-o sărute. Ea stătea pe un scaun, picior peste picior. Privind-o, își simți inima bătându-i ceva mai repede. — Doamne, mă înnebunești când vii aici îmbrăcată astfel. Purta rochia neagră scurtă, sexy, pe care o avusese în timpul ultimei scene la filmare și era evident formidabilă. Departamentul de costume și vestimentație o luase de la Alee Dulfer. — Măcar de ți-ai pune un tricou și niște jeanși. Dar nici jeanșii nu erau de prea mare folos. Îi purta foarte strâns pe corp, iar el de câte ori o vedea în jeanși nu se putea gândi decât cum să-i smulgă hainele de pe ea. — Costumiera mi-a spus că pot păstra rochia, reuși ea să pară în același timp inocentă și erotică. — Drăguț, îi zâmbi din nou și se așeză la biroul lui. Arată bine pe tine. Poate ieșim la cină împreună săptămâna viitoare și o poți purta atunci. — Săptămâna viitoare? Arăta ca un copil căruia tocmai i s-a spus că păpușa preferată era dată la reparat până marțea viitoare. — De ce nu putem ieși în oraș în seara asta? se uită îmbufnată la el, lucru care-l amuza teribil. Acestea erau scene la care Gloria era maestră. Erau momente în care arăta excepțional, cu corpul ei sexy, irezistibil. — Ai remarcat probabil că în episodul de astăzi au intervenit niște schimbări de acțiune, iar personajul tău va sfârși în închisoare. Scenografii au o tonă de scene noi de scris, iar eu o să scriu câteva și o să verific măcar ce scriu ei. Oricine îl cunoștea, știa că va lucra optsprezece - douăzeci de ore pe zi în următoarele săptămâni, inventând, explicând, încercând să-i convingă pe scenografi, rescriind el însuși scene întregi. Materialul obținut merita efortul. — Nu putem ieși împreună în acest weekend? Incredibilele picioare își schimbară poziția, de pe unul pe celălalt, provocând o tresărire în jeanșii lui Scott, dar ei tot nu-i era clar. — Nu, nu putem. Dacă am puțin noroc și totul merge bine, poate mergem duminică să jucăm tenis. Îmbufnarea se adânci. Gloria nu era mulțumită. — Voiam să mergem în Miami. Un grup de colegi de la „My neighbour” (Vecinul meu) se duc la Miami în weekend-ul acesta. „My neighbour” era serialul cu care ei erau într-o acerbă concurentă. — Eu nu pot, Gloria. Am de lucru. Apoi, știind că era mai simplu dacă ea se ducea fără el, decât dacă ar rămâne și s-ar tot plânge, îi sugeră să se ducă cu ceilalți: — De ce nu te duci cu ei? Mâine nu intri în emisie. S-ar putea să te distrezi. Eu oricum nu mă clintesc de aici tot weekend-ul, arătă el cu mâna spre cei patru pereți ai biroului. Era abia joi, iar el știa că-l așteaptă cel puțin trei - patru zile de muncă intensă, verificând scenariile. Gloria păru încântată de sugestia de a pleca fără el. — Vii și tu la Miami când termini? Avea din nou acea înfățișare copilărească, a cărei ingenuitate uneori îl mișca. În realitate, însă, corpul ei îl atrăgea cel mai mult. Aveau o relație simplă, de vreo șapte luni, cu toate că nu era o relație de care el să fie prea mândru. Ea era modestă și o plăcea, numai că nu era nici pe departe provocatoare, iar el știa că nu corespundea întotdeauna așteptărilor ei. Ea voia pe cineva care să aibă timp să fie în jurul ei, să se joace cu ea, să meargă la premiere, la petreceri, la cinele de la ora zece la Corso. Cel mai adesea însă, el era prins cu problemele serialului, scria noi scene, ori era prea obosit ca să mai meargă undeva. În ce priveau petrecerile de la Hollywood, ele nu fuseseră niciodată punctul lui forte. — Nu cred că voi termina la timp ca să pot merge undeva. Ne vedem duminică seara, când te întorci. Lui, timpul o să-i ajungă, mai ales că i-o lua de pe cap, cu toate că se simțea răutăcios gândind astfel. Îi era însă mai ușor să o știe fericită undeva, decât să-l sune la birou din două în două ore și să-l tot piseze la cap, întrebându-l când termină. — Bine, se ridică, părând mulțumită. Nu te superi, nu? Se simțea un pic vinovată că-l lăsa singur. El îi zâmbi și o conduse spre ușă. — Nu, deloc. Ai grijă, nu cumva să-i lași pe colegii de la „My Neighbour” să-ți vândă vreun nou contract. Ea râse. De data asta el o sărută lung, pe gură: — O să-mi fie dor de tine. — Și mie. Era însă ceva trist în privirea ei, iar o clipă, el se întrebă dacă nu cumva avea vreo problemă. Mai văzuse acea privire și-n alți ochi... începând cu ai lui Alicia. Era un mod de exprimare al femeilor, fără cuvinte. Însemna că se simțeau singure, că erau singure. Știa și el, numai că nu putea face nimic, nu se va schimba el acum. N-o făcuse mai înainte, iar la treizeci și nouă de ani, își închipuia că-i prea târziu pentru o schimbare radicală. Gloria plecă din birou, iar Scott se întoarse la lucru. Avea o mulțime de adnotări pe care voia să le facă pentru noile scenarii, date fiind modificările de acțiune care interveneau. Când își ridică capul din mașina de scris, era deja întuneric și-și dădu abia atunci seama că era ora zece și că îi era cumplit de sete. Se ridică de la birou, mai aprinse câteva lumini și-și turnă niște sifon. Știa că Sarah îi lăsase câteva sandvișuri pe biroul ei, numai că lui nu-i era foame. Munca părea că-i umplea sufletul atunci când totul mergea bine, era mulțumit când își arunca privirea asupra a ceea ce lucrase. Se lăsă pe spătarul scaunului și sorbi câte o gură de sifon. Mai era încă o scenă pe care voia s-o modifice, înainte de a se opri din lucru în seara aceea, așa că următoarele două ore stătu din nou aplecat asupra vechii mașini de scris Remington, uitând totul din jurul lui, concentrat numai asupra a ceea ce scria. De data asta, când se opri, era miezul nopții. Lucra de aproape douăzeci de ore și abia dacă simțea vreun strop oboseala. Dimpotrivă, se simțea vesel, îi plăceau schimbările de situație pe care le concepuse și felul în care evolua acțiunea. Luă teancul de hârtii pe care le umpluse în acea după-amiază, le încuie în biroul său, mai luă un pahar cu sifon în drum spre ieșire și-și lăsă țigările pe birou. Rareori fuma în timp ce nu lucra. Trecu de biroul secretarei lui, cu sandvișurile în cutia de carton, merse de-a lungul coridorului iluminat de neoane, trecu de vreo șase studiouri care erau închise la acea oră. Era o discuție târzie, în emisie, într-unul din studiouri, unde un grup de puști ciudați, îmbrăcați în haine punk tocmai intrau pe platoul de filmare. Le zâmbi, dar ei nu-i dădură nici o atenție. Erau prea emoționați. Trecu mai departe, pe lângă studioul de unde se transmiteau Știrile de la ora unsprezece, care era și el întunecat, având deja pregătită emisiunea de dimineață. Paznicul de la intrare îi înmână lui Scott condica. Semnă și făcură un scurt comentariu asupra ultimului joc de baseball. El și bătrânul portar aveau o pasiune comună pentru echipa Los Angeles Bulls. Când ieși în aerul proaspăt al serii respiră adânc, simțind căldura nopții de primăvară. Amestecul de fum și ceață (caracteristic orașelor industriale) nu era prea evident la acea oră și era minunat simplul fapt că te aflai în viață. Își iubea meseria, i se părea că merită să lucrezi până la orele acelea înaintate, ca să scrii povestiri despre oameni imaginari. În timp ce lucra, personajele și situațiile parcă deveneau reale, iar când termina era întotdeauna încântat de ceea ce scrisese. Când și când, era un adevărat chin, dacă o scenă nu-i reușea. Un personaj ieșea de sub control și devenea cineva, la care el nu se gândise. De cele mai multe ori munca lui era o pasiune, pe care o iubea și uneori îi invidia pe scenariști că nu putea să scrie el totul. Oftă fericit în timp ce-și porni mașina. Avea un Dodge ’ 52 un gen de camionetă pe care o cumpărase cu șapte ani în urmă cu șapte sute de dolari și pe care o îndrăgea foarte mult. Avea o culoare castanie, era în perfectă stare de funcționare, cu mult spațiu, ceea ce le plăcea mai ales băieților când veneau să-l viziteze și se plimbau cu el. În timp ce se îndrepta spre casă, pe autostrada Santa Barbara, spre Sixth Avenue, își dădu brusc seama că-i era foame. Mai mult, murea de foame. Știa că n-are nimic acasă. Nu mai mâncase acolo de zile în șir. Lucrase mult și mâncase în oraș, iar weekend-ul trecut și-l petrecuse cu Gloria, în Malibu. Închiriase această casă din Malibu de la o vedetă de cinema în vârstă, care se pensionase și locuia în altă parte de ani de zile, dar mai ținea încă această casă în care locuise cândva. Scott se opri la Supermarket în drum spre casă. Era trecut bine de miezul nopții, când își îndreptă camioneta în locul de parcare și se strecură într-un loc liber, chiar în fața intrării principale. O parcă exact lângă un vechi Ford Mustang albastru, decapotabil. Intră în magazinul non-stop luminat puternic și își luă un căruț. Alături, se frigeau niște pui la proțap și-l izbi mirosul grozav. Își luă și el unul, un set de șase beri, niște cartofi prăjiți, în vid, niște salam, murături, apoi se îndreptă spre raionul de legume și fructe, de unde-și luă salată verde, roșii și alte legume ca să-și facă el singur o salată. Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se făcea mai foame și abia aștepta să ajungă acasă. Nu-și mai amintea dacă mâncase sau nu la prânz. I se părea că trecuseră ani întregi de când nu mai mâncase. Își aminti că-i trebuiau șervetele și hârtie igienică pentru amândouă băile, îi trebuia cremă de ras și parcă nici pastă de dinți nu mai avea. Nu mai avusese timp să-și facă cumpărăturile. În vreme ce se învârtea prin magazin, ca în mijlocul după-amiezii, își cumpără produse de uz casnic, apoi ulei de măsline, boabe de cafea, compoziție pentru făcut clătite, cârnați, sirop - pentru data viitoare când va lua micul dejun acasă în weekend - câteva brioșe, câteva tipuri de fulgi de cereale, un fruct de ananas și un pepene proaspăt. Se simțea ca un copil care umple cu sălbăticie coșul cu diverse lucruri. Pentru o clipă, încetă să se mai grăbească. Nu trebuia să se ducă la lucru, nu-l aștepta nimeni, nicăieri și putea să caute prin magazin, după bunul lui plac, orice. Încercă să se decidă dacă voia niște franzelă franțuzească sau pâine Brie la cină. Coti, uitându-se după pâine și dădu peste o tânără care-și ridica de pe jos un teanc de șervetele. Parcă ieșise din pământ și înainte de-a putea s-o ajute cu ceva, era cât pe ce s-o răstoarne cu căruciorul de autoservire. Ea sări într-o parte, se uită îngrozită, lăsând să-i cadă totul din mână în jurul ei. El o privea, era ceva izbitor, frumos și curat la ea, care emana sănătate. Nu se putea abține să n-o fixeze cu privirea, în timp ce ea se întorcea și-și adună lucrurile de pe jos: — Îmi pare rău... eu... dați-mi voie să vă ajut... Își lăsă căruciorul, se aplecă să-i dea o mână de ajutor, ea însă se grăbi să se ridice. Zâmbi, roșind ușor. — Nu-i nimic. Avea un zâmbet larg, pătrunzător, ochi mari, albaștri. Părea un om care avea multe de spus. Se uită fix la ea, ca un copil. Ea-și împinse căruciorul, zâmbindu-i din nou, peste umăr. Semăna cu o scenă de film, ori cu ceva ce ar scrie el pentru serial. El o întâlnește pe ea, vrea să fugă după ea... Hei, așteaptă!... Stai! Plecase, cu părul ei negru, strălucitor, care-i atârna liber pe umeri, cu zâmbetul ei de fildeș, cu enormii ei ochi albaștri. Era ceva atât de direct pe care-l transmisese, ceva atât de misterios în zâmbetul ei, ca și cum ar fi vrut să-i pună o întrebare, și-n același timp ceva atât de prietenos ca și cum era gata să râdă de una singură. Nu se mai putu gândi decât la ea, cât încercă să-și termine de făcut cumpărăturile. Maioneză... anșoa... cremă de ras... ouă? Avea nevoie de ouă? Smântână? Nu se mai putea concentra. Era ridicol. Era drăguță, dar nu chiar superbă. Avea alura aceea proaspătă a unei absolvente de colegiu din est. Purta niște jeanși, un tricou roșu și pantofi sport. I se strânse ușor inima, când o văzu golind căruciorul la casă, câteva minute mai târziu. Se opri o clipă și se uită la ea. Nu era chiar atât de grozavă, își zise el. Plăcută, da... chiar frumoasă, de fapt, dar pentru gustul lui, gust ce și-l formase în California, în tot cazul, era prea obișnuită. Arăta exact ca cineva cu care să stai de vorbă până seara târziu, care spunea o glumă, putea face un desert din nimica toată, sau îți putea istorisi o poveste bună. Ce-i trebuia lui o fată ca asta, când putea avea unele ca Gloria care să-i țină de cald în pat? Însă, în vreme ce-o urmărea punând căruciorul gol la locul lui, nu-și putea explica de ce, dar simți un fel de gol, tânjind după ea. Era o ființă pe care i-ar fi plăcut s-o cunoască. Se întrebă, oare cum o chema și se îndreptă încet spre ea. „Bună!... Eu sunt Scott Robinson...” repetă el în minte, împingând căruciorul spre casa la care ea deja plătea. Se părea că nu-l observase. Completa un cec. El se uită peste umărul ei, dar nu reuși să-i vadă numele. Tot ce reuși să observe fu mâna stângă care ținea carnetul de cecuri: mâna stângă cu un inel de aur. Inelul de cununie. Oricine ar fi fost, nu mai conta. Era măritată. Își simți inima bătând, asemeni unui copil dezamăgit și mai că-l pufni râsul când ea se întoarse și-i zâmbi din nou, recunoscându-l de la ciocnirea  

Capitolul I   Vremea era neobişnuit de caldă la Paris când avionul lui Peter Haskell a aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle. Câteva minute mai târziu, cu servieta în mână, Peter străbătea aeroportul. Aproape că zâmbea când a ajuns în sala de aşteptare, în ciuda căldurii şi a mulţimii pasagerilor ce se îmbulzeau în faţa lui. Peter Haskell iubea Parisul. Călătorea în Europa de patru, cinci ori pe an. Imperiul farmaceutic pe care-l conducea avea centre de cercetare în Germania, Elveţia şi Franţa, laboratoare imense şi fabrici în Anglia. Îi plăcea să vină în Europa, să supravegheze echipele de cercetare, mai ales să caute noi pieţe de desfacere. De data asta însă era ceva mai mult decât atât, mai mult decât o simplă călătorie de cercetare sau de promovare a unui nou produs. Era aici pentru naşterea „copilului” său. Vicotec. Visul vieţii sale. Vicotec avea să schimbe viaţa şi înfăţişarea tuturor celor afectaţi de cancer. Avea să modifice în mod spectaculos tratamentul bolii în lumea întreagă. Avea să fie cea mai importantă contribuţie adusă de Peter umanităţii. De patru ani nu trăia decât pentru asta, exceptând propria-i familie. Şi, aspect deloc neglijabil, Vicotec va aduce milioane companiei Wilson-Donovan. Câştigurile pentru primii cinci ani erau estimate la peste un miliard de dolari. Nu asta îl interesa însă pe Peter. Ţinta era viaţa şi calitatea acestor vieţi omeneşti ce abia pâlpâiau în noaptea adâncă a cancerului. Dar Vicotec avea să le ajute. La început păruse o utopie, acum erau însă la câţiva paşi de victorie, victorie ce-i dădea fiori lui Peter ori de câte ori se gândea la ceea ce avea să se întâmple. Până acum rezultatele au fost perfecte. În Germania şi Elveţia totul a mers ca pe roate. Testele efectuate în laboratoarele de acolo au fost chiar mai riguroase decât cele făcute în Statele Unite. Acum erau siguri. Medicamentul era sigur. Puteau să treacă la faza de testare pe subiecţi umani de îndată ce FDA va aproba, ceea ce însemna tratarea unui număr de doritori bine informaţi cu doze mici de medicament şi urmărirea reacţiilor. Wilson-Donovan depusese deja cererea către FDA în ianuarie, în urmă cu câteva luni, şi, pe baza informaţiilor pe care le deţinea acum, urma să ceară ca Vicotec să fie trecut printre priorităţi, pentru a se putea începe testarea pe subiecţi umani. Formula „priorităţi” era folosită pentru a grăbi aprobarea utilizării medicamentelor în maladiile mortale. O dată obţinută aprobarea de la FDA, aveau să înceapă testările pe un grup de o sută de persoane, cu liberul consimţământ al acestora, subiecţii cunoscând potenţialul pericol al tratamentului. Erau însă pe moarte şi ştiau că ar putea fi şansa lor. Oamenii care fuseseră de acord să fie supuşi experimentului o făcuseră cu recunoştinţă. Wilson-Donovan voia să pornească testele cât se poate de repede, de aceea era atât de important ca testările preliminare să aibă loc înainte de audierile FDA din septembrie. Peter era sigur că rezultatele obţinute de Paul-Louis Suchard, şeful laboratorului din Paris, vor confirma veştile bune primite de la Geneva. — În vacanţă sau cu afaceri, domnule? Funcţionarul de la vamă i-a ştampilat indiferent paşaportul şi de-abia i-a aruncat o privire după ce i-a privit fotografia. Avea ochi albaştri şi păr întunecat şi arăta mai tânăr decât cei patruzeci şi patru de ani ai săi. Avea trăsături frumoase, era înalt şi, în general, era considerat un bărbat atrăgător. — Afaceri, spuse mândru. Vicotec. Victorie. Salvare pentru fiecare om în luptă cu cancerul. Funcţionarul îi înmână paşaportul, Peter îşi luă geanta şi ieşi, căutând un taxi. Era o superbă zi însorită de iunie şi, nemaiavând ce face în Geneva, venise la Paris cu o zi mai devreme. Îi plăcea aici, unde se puteau face atâtea, fie şi numai să se plimbe de-a lungul Senei. Sau poate că Suchard ar putea fi convins să se întâlnească mai devreme decât fusese stabilit, cu toate că era duminică. Era încă devreme, nu avusese timp să-i telefoneze lui Suchard. Deşi omul era un francez tipic, foarte serios şi cam rigid, Peter avea să-l sune de la hotel pentru a încerca să fixeze o întâlnire. Cu timpul, Peter învăţase franceza, cu toate acestea discuta cu Suchard în engleză. Peter Haskell învăţase multe de când plecase din Midwest. Era evident până şi pentru funcţionarul de la vamă că Peter Haskell era un om cu greutate, inteligent şi rafinat. Calm, liniştit, puternic şi sigur de el. La patruzeci şi patru de ani, conducea una dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume. Nu era un savant, ci un bun manager, asemeni lui Frank Donovan, preşedintele firmei. Şi oarecum întâmplător, cu optsprezece ani înainte, Peter se căsătorise cu fiica lui Frank. Nu fusese o „mişcare inteligentă” din partea lui sau una calculată. Peter o considera un accident, o hotărâre a destinului, împotriva căruia în primii şase ani încercase să lupte. Peter nu vrusese să se căsătorească cu Kate Donovan. Când s-au cunoscut – la Universitatea din Michigan, ea avea nouăsprezece, iar el douăzeci de ani – nici măcar nu ştia cine este. Kate era blonda drăguţă, studentă în anul doi, pe care o întâlnise la o petrecere; la a doua întâlnire era îndrăgostit nebuneşte. Erau împreună de cinci luni când cineva i-a spus că e deştept pentru că a pus ochii pe micuţa Katie. A explicat şi de ce. Era unica moştenitoare a averii Wilson-Donovan, cea mai mare companie farmaceutică din ţară. Peter s-a enervat şi a certat-o pe Kate, cu toată mânia şi naivitatea unui băiat de douăzeci de ani, că nu i-a spus. — Cum ai putut? De ce nu mi-ai spus? a strigat el. — Ce să-ţi spun? Trebuia să-ţi fi spus cine-i tata? Nu m-am gândit că te-ar putea interesa. O rănise ieşirea lui şi-i era teamă că ar putea s-o părăsească. Ştia că e extrem de mândru şi că părinţii lui sunt foarte săraci. Îi spusese că abia în anul acela reuşiseră să cumpere ferma la care tatăl lui muncise toată viaţa. Fusese înecată în ipoteci, iar Peter era tot timpul îngrijorat că nu vor reuşi şi că va trebui să renunţe la şcoală şi să se întoarcă în Wisconsin pentru a-i ajuta. — Ba ai ştiut că mă interesează. Ce-am să fac acum? Ştia mai bine ca oricine că nu putea pătrunde în lumea ei, că locul lui nu era printre ai ei şi că ea n-ar putea trăi niciodată la o fermă din Wisconsin. Văzuse prea multe, era prea sofisticată, chiar dacă nu era conştientă de asta. Problema era însă că Peter nu se simţea acasă nici în lumea lui. Cu toate eforturile de a fi „unul de-al lor”, al celor de acasă, de fiecare dată distanţa creştea. Ura viaţa de la fermă de copil, când visa să ajungă la Chicago sau New York şi să facă afaceri. Nu-i plăcea să mulgă vaci, să strângă fânul în clăi, să cureţe staule la nesfârşit. Ani de zile şi-a ajutat tatăl la fermă, după ce venea de la şcoală, iar acum ferma era a tatălui său. Şi Peter ştia ce înseamnă asta. În cele din urmă, după terminarea colegiului, va trebui să se întoarcă acasă pentru a-i ajuta. Nu voia, dar nu căuta cu tot dinadinsul să scape. Credea că trebuie să faci ceea ce se aşteaptă de la tine, că trebuie să-ţi asumi responsabilităţi şi că nu trebuie să te eschivezi. Fusese întotdeauna un băiat bun, aşa spunea mama lui, chiar dacă asta însemna că lua lucrurile în serios. Era de acord să muncească pentru tot ceea ce voia să obţină. Din momentul în care a aflat cine era Katie, i s-a părut incorect să fie cu ea. Cu toate că o iubea sincer, i se părea că a apucat-o pe o cale uşoară, spre vârf, pe scurtătură. Nu conta cât era de frumoasă sau cât de îndrăgostit de ea era, toate astea nu schimbau nimic. Era atât de hotărât să nu profite de situaţie încât, indiferent la argumentele ei, la două săptămâni după ce a aflat cine e Katie, a părăsit-o. Ea a fost distrusă, iar el nu i-a spus niciodată cât de mult a suferit la gândul că o pierde. Era student în anul trei şi în iunie a plecat acasă, în Wisconsin, să-şi ajute tatăl. La sfârşitul verii s-a hotărât să întrerupă şcoala pentru un an, pentru a-l ajuta să pună afacerea pe picioare. Avuseseră o iarnă grea, iar Peter spera ca, aplicând ceea ce învăţase la facultate, să acopere pierderile. Ar fi reuşit dacă n-ar fi fost recrutat şi trimis în Vietnam. A petrecut un an aproape de Da Nang, apoi a fost racolat de Intelligence Service şi trimis în Saigon. A fost o perioadă confuză. Avea douăzeci şi doi de ani la plecarea din Vietnam şi nu găsise răspunsuri la întrebările care-l frământau. Nu ştia ce o să facă în restul vieţii sale, nu dorea să se întoarcă la munca de la fermă, dar credea că ar trebui totuşi. În vreme ce el se afla în Vietnam, mama lui murise şi ştia cât de greu trebuie să-i fie tatălui său. Mai avea de făcut un an de facultate, însă nu voia să se întoarcă la Universitatea din Michigan, se simţea cumva deasupra acestor lucruri. Nici despre Vietnam nu ştia ce să creadă. Începuse să îndrăgească această ţară, unde venise încărcat de ură şi pe care acum o părăsea cu regret. Avusese aici două aventuri sentimentale fără importanţă, cu o americancă din personalul armatei şi cu o foarte frumoasă vietnameză, însă totul era atât de complicat, iar relaţiile erau afectate inevitabil de faptul că nimeni nu credea că va supravieţui zilei de mâine. Pe Katie Donovan nu o mai căutase, deşi primise de la ea felicitări de Crăciun. La început, când era la Da Nang, se gândise mult la ea, dar i s-a părut mai firesc să nu-i scrie. Ce i-ar fi putut spune? Îmi pare rău că eşti atât de bogată şi eu atât de sărac… îţi doresc o viaţă fericită în Connecticut, eu îmi voi petrece restul zilelor curăţând grajdurile unei crescătorii de vaci… pa. Dar o dată întors în Wisconsin, pentru toată lumea a devenit evident că era în plus: tatăl lui a fost cel care l-a îndemnat să-şi caute o slujbă la Chicago. A găsit una, a studiat noaptea şi şi-a luat diploma; tocmai se angajase când a dat peste Katie la o petrecere a unui prieten din Michigan. Se transferase şi locuia şi ea în Chicago şi urma să termine facultatea la Northwestern. I s-a tăiat respiraţia de cum a văzut-o. Era mai frumoasă ca niciodată. N-o văzuse de aproape trei ani. L-a şocat faptul că, după trei ani în care s-a chinuit să stea departe de ea, vederea ei îi dădea fiori. — Ce-i cu tine aici? a întrebat-o nervos, ca şi când ea n-ar fi trebuit să existe decât în amintirile lui din vremea studenţiei. Îl urmărise în gând după ce părăsise facultatea, mai ales în prima parte a serviciului militar. O surghiunise însă de mult undeva în trecut şi se aştepta ca ea să rămână acolo. Dar redevenise, brusc, prezent. — Termin şcoala, a spus ea, privindu-l cu răsuflarea tăiată. Era mai înalt şi mai slab, ochii-i păreau mai albaştri şi părul mai negru decât îşi amintea. Totul la el devenise mai accentuat şi mai atrăgător decât în amintire. Nu-l uitase nicio clipă. Era singurul om care fugise de ea pentru ceea ce era şi pentru ceea ce el credea că nu-i poate oferi. Am auzit că ai fost în Vietnam, i-a şoptit ea, iar el a încuviinţat. Trebuie să fi fost îngrozitor. Îi era frică să nu-l sperie iarăşi, să nu facă vreo mişcare greşită. Ştia cât e de mândru şi că a doua oară nu s-ar mai întoarce. Şi el o privea. Se întreba ce făcuse ea în tot acest timp şi ce aştepta de la el. Dar îi părea atât de inocentă şi de inofensivă în ciuda presimţirii pericolului pe care era convins că îl reprezintă. În ochii lui, ea constituise o ameninţare la adresa integrităţii lui, o legătură între un trecut la care nu se mai putea întoarce şi un viitor pe care îl dorea, fără să ştie cum să ajungă acolo. Văzuse atât de multe de la ultima lor întâlnire încât, privind-o acum, abia de-şi mai putea da seama de motivele vechii lui spaime. Nu-l mai speria acum, părea foarte tânără, foarte naivă şi irezistibilă. Au vorbit ore întregi în noaptea aceea, iar la sfârşit a condus-o acasă. Apoi, deşi ştia că n-ar trebui, a căutat-o. Totul a venit de la sine – Peter îşi spunea chiar că ar putea fi doar prieteni, lucru pe care niciunul din ei nu-l credea. Tot ce ştia era că voia să fie lângă ea. Era inteligentă şi spirituală, înţelegea senzaţia lui că nu-şi găseşte locul, înţelegea ceea ce dorea el de la viaţă. Până la urmă, cândva, la capătul drumului, dorea să răstoarne lumea sau măcar să o schimbe cât de puţin. Era unicul om din viaţa lui care înţelegea asta. Atunci avea atâtea visuri, atâtea intenţii bune. Şi acum, după douăzeci de ani, toate acele visuri se întrupau în Vicotec. Făcu semn unui taxi, şoferul îi puse geanta în maşină şi dădu din cap când îi spuse unde să-l ducă. Totul la Peter Haskell lăsa impresia că e un om important, obişnuit să comande. Cu toate astea, în ochii lui vedeai bunătate, forţă, integritate, căldură şi umor. Peter Haskell era ceva mai mult decât costumul bine croit, cămaşa albă scrobită, cravata Hermes şi servieta scumpă. — Cald, nu-i aşa? spuse Peter pe drumul spre oraş, iar şoferul încuviinţă. Îşi dădea seama după accent că era american, dar vorbea bine, iar şoferul îi răspunse în franceză, rar, pentru a fi înţeles: — De o săptămână vremea e frumoasă. Veniţi din America? îl întrebă cu interes. Aşa reacţionau oamenii faţă de Peter, îi atrăgea fără voia lor. Fireşte, faptul că vorbise în franceză îl cucerise pe şofer. — Vin de la Geneva, îi explică Peter şi iarăşi tăcură, Peter zâmbind în sinea lui cu gândul la Katie. Îşi dorise întotdeauna să călătorească împreună, ea însă nu. La început pretextul au fost copiii; mai târziu se legase prea mult de lumea ei, avea mii de obligaţii, în toţi aceşti ani îl însoţise numai o dată sau de două ori. O dată la Londra, a doua oară în Elveţia, dar niciodată la Paris. Pentru el Parisul era cu totul special, era tot ce visase vreodată, tot ce nici măcar nu ştia că dorise. Muncise din greu ani de zile pentru tot ceea ce avea, deşi anumite lucruri păreau obţinute uşor. El ştia mai bine ca oricine că nu era aşa. În viaţă nimic nu vine de la sine. Dacă nu munceşti, nu ai nimic. După ce a regăsit-o pe Katie, vreme de doi ani au fost împreună. Ea a rămas în Chicago după absolvire şi şi-a găsit o slujbă într-o galerie de artă numai pentru a fi împreună. Era îndrăgostită nebuneşte de Peter, deşi el rămânea neclintit în hotărârea de a nu o lua niciodată de soţie. Şi insista ca în cele din urmă să se despartă, iar Katie să se întoarcă la New York şi să-şi găsească pe altcineva. Dar nici n-a putut s-o părăsească, nici s-o facă pe ea să plece. Erau prea apropiaţi, iar Katie ştia că el o iubea cu adevărat. Intervenţia tatălui ei a fost hotărâtoare. Era un om inteligent. Nu a discutat cu Peter altceva decât afaceri. Simţise că era singura modalitate de a-l dezarma. Frank Donovan îi voia pe amândoi în New York şi a făcut totul pentru a o ajuta pe Katie să-l cucerească pe Peter. Ca şi Peter, Frank Donovan era un om de afaceri, şi încă unul bun. A vorbit cu Peter despre carieră, despre planurile lui de viitor şi, pentru că i-a plăcut ce a auzit, i-a oferit o slujbă la Wilson-Donovan. N-a spus nimic despre Katie. L-a făcut să creadă că oferta n-avea nimic de-a face cu ea. L-a convins că munca la Wilson-Donovan înseamnă o carieră minunată şi l-a asigurat că nimeni nu va gândi niciodată că ar avea vreo legătură cu Katie. După Frank, relaţia dintre ei era o cu totul altă problemă. Dar slujba merita toată atenţia şi Peter ştia acest lucru. În ciuda reţinerii sale, o slujbă la o mare companie din New York era tot ce-şi dorise, aşa cum o dorea şi pe Katie. A ezitat, s-a gândit îndelung, dar până şi tatăl lui l-a încurajat atunci când Peter i-a cerut părerea. S-a dus acasă şi au discutat un weekend întreg. Tatăl lui voia totul pentru Peter şi l-a sfătuit să accepte oferta lui Donovan. Vedea în fiul lui ceva de care el însuşi nu era conştient. Avea calităţi de conducător cum puţini oameni au, o forţă latentă şi un curaj neobişnuit. Tatăl lui ştia că orice ar fi făcut ar fi făcut bine. Şi intuia că slujba de la Wilson-Donovan nu era decât începutul. Când Peter era mic, obişnuia s-o tachineze pe maică-sa spunându-i că băiatul va ajunge dacă nu preşedinte, măcar guvernatorul statului Wisconsin. Şi uneori ea chiar îl credea. Nu era greu să crezi aşa ceva despre Peter. Asta credea despre el şi Muriel, sora lui. În ochii ei, Peter era un erou, înainte de Chicago sau Vietnam, înainte chiar ca el să meargă la universitate. Avea ceva special, ceva ce remarca toată lumea. Şi ea i-a spus acelaşi lucru ca şi tatăl lor: du-te la New York şi nu pierde ocazia. L-a întrebat ce are de gând cu Katie şi i-a părut rău să-l audă spunând că n-o să se căsătorească cu ea. Katie i se părea încântătoare şi frumoasă în fotografiile pe care i le arătase Peter. Tatăl lui l-a tot rugat să o aducă cu el, însă Peter s-a scuzat spunând că n-ar vrea să-i dea false speranţe asupra viitorului lor. Katie probabil s-ar fi purtat ca acasă, ar fi învăţat de la Muriel să mulgă vacile, ce altceva însă? Era tot ce i-ar fi putut oferi şi cu niciun chip n-ar fi putut s-o târască pe Katie în viaţa grea pe care o dusese de mic. Viaţă care, în opinia lui, îi omorâse mama. Murise de cancer şi din cauza lipsei de bani nu fusese îngrijită cum se cuvine. Tatăl lui nu avea nici măcar o asigurare medicală. Era convins că mama murise de sărăcie şi oboseală, din cauza greutăţilor îndurate o viaţă întreagă. Şi o iubea prea mult pe Katie – cu toate că ea nu era săracă – pentru a o obliga să ducă o asemenea viaţă sau măcar să o cunoască mai îndeaproape. La douăzeci şi doi de ani, sora lui părea şi ea extenuată. Se măritase imediat ce terminase liceul cu băiatul pe care-l iubea din şcoală, când el era în Vietnam, şi făcuse trei copii în trei ani. Încă de la douăzeci şi unu de ani arăta învinsă şi posomorâtă. Peter dorise şi pentru ea mult mai mult, însă numai privind-o ştia că asta era tot. Nu urmase nici măcar colegiul. De-acum era prinsă în capcană. Peter ştia, aşa cum ştia şi Muriel, că ea şi soţul ei vor munci toată viaţa la ferma tatălui lor. Nu exista nicio ieşire. Numai Peter scăpase. Iar Muriel nici măcar nu regreta, era doar fericită pentru el. Pentru el era uşor, nu trebuia decât să apuce pe calea deschisă de Frank Donovan. — Fă-o, Peter, l-a rugat Muriel când a venit la fermă pentru a vorbi cu ei. Du-te la New York. Tata vrea asta. Toţi o vrem. Toţi îl îndemnau parcă să se salveze, să-şi ia zborul din locul care l-ar fi înghiţit dacă s-ar fi lăsat. Toţi doreau ca el să plece la New York, în marea aventură. Pe drumul de întoarcere de la fermă, a simţit un nod în gât gândindu-se la tatăl său şi la Muriel cum îl priveau plecând, micşorându-se pe măsură ce maşina se depărta. Era ca şi când toţi trei ar fi ştiut că se găsea într-un punct important al vieţii sale. Mai important decât universitatea. Decât Vietnamul. În inima şi în sufletul său, ultima legătură cu ferma era acum tăiată. Întors la Chicago, şi-a petrecut noaptea singur. N-a sunat-o pe Katie. Dimineaţa însă l-a sunat pe tatăl ei. Cu mâinile tremurând pe receptor, a acceptat oferta. Două săptămâni mai târziu, Peter începea munca la Wilson-Donovan şi, o dată ajuns la New York, se trezea dimineaţa cu sentimentul că a câştigat la loterie. Katie a renunţat la slujba la galeria de artă din Chicago şi s-a întors la New York pentru a locui cu tatăl ei. Frank Donovan era încântat. Planul lui reuşise. Fetiţa lui era acasă şi găsise un tânăr strălucit pentru a se ocupa de afacerile companiei. Planul era bun sub toate aspectele. În următoarele câteva luni, Peter a fost mai ocupat cu afacerile decât cu dragostea. La început Katie a fost dezamăgită, dar, când s-a plâns tatălui ei, acesta i-a recomandat cu înţelepciune să aibă răbdare. Peter s-a mai relaxat cu timpul, s-a lăsat mai puţin acaparat de diversele proiecte la care lucra la birou, cu toate că, în general, dorea ca totul să meargă ca pe roate pentru a-i răsplăti lui Frank încrederea pe care a avut-o în el, pentru a-şi arăta recunoştinţa. Nu s-a mai dus acasă, în Wisconsin, n-avea niciodată răgazul necesar. Cu timpul, spre uşurarea lui Katie, în programul lui a început să fie loc şi pentru distracţii. Mergeau la petreceri, la teatru, Katie l-a prezentat tuturor prietenilor ei. Peter a constatat surprins că aceşti prieteni îi plac, că nu i-a fost greu să intre în viaţa ei. Încetul cu încetul, în lunile următoare, niciunul din lucrurile care-l speriau la Katie nu mai părea atât de îngrijorător. Cariera lui mergea bine şi, spre surprinderea sa, pe nimeni nu deranja poziţia lui sau modul cum a ajuns la ea. Toată lumea părea să-l placă şi să-l accepte. Şi, dus de un val de bune sentimente, într-un an de zile s-a căsătorit cu Katie, lucru care n-a mirat pe nimeni, în afară poate de el însuşi. O cunoştea de atât de mult timp, se simţea atât de bine în compania şi anturajul ei, încât era peste tot în elementul lui. Frank Donovan a spus că aşa a fost să fie, iar Katie a zâmbit. Nu se îndoise niciodată că Peter era bărbatul vieţii ei. O ştiuse dintotdeauna şi dorise cu ardoare să-i fie soţie. Muriel, sora lui Peter, a fost încântată de vestea cea bună, singurul care a avut ceva de obiectat fiind, spre dezamăgirea lui Peter, tatăl său. Pe cât de convins era acesta că slujba la Wilson-Donovan fusese o şansă pentru fiul său, pe atât de hotărât respingea ideea căsătoriei. Era convins că până la urmă Peter va regreta acest pas. — Vei fi întotdeauna angajatul lor, fiule. Nu e drept, dar aşa stau lucrurile. Vor vedea întotdeauna în tine omul care ai fost, nu pe cel care eşti. Dar Peter nu mai credea asta. Lumea ei devenise acum şi a lui. Propria lui lume îi devenise străină, nu-i mai aparţinea. Era ca şi cum ar fi crescut în Wisconsin numai datorită unui accident sau ca şi când ar fi fost un alt om, iar el însuşi nu fusese niciodată acolo. Chiar şi Vietnamul avea pentru el mai multă substanţă decât copilăria petrecută la fermă. Nu-i venea să creadă că petrecuse acolo mai mult de douăzeci de ani. În mai puţin de un an, Peter se transformase într-un om de afaceri, un om de lume, un adevărat newyorkez. Îşi iubea încă familia, o va iubi întotdeauna, însă gândul că ar fi putut duce o viaţă de fermier îi dădea coşmaruri, dar era imposibil să-l convingă pe tatăl său că ceea ce făcea era bine. Bătrânul Haskell a rămas neclintit în obiecţia lui, cu toate că, la insistenţele lui Peter, a fost de acord să vină la nuntă. În cele din urmă, totuşi, Peter a fost îndurerat de absenţa tatălui său care suferise un accident de tractor din care s-a ales cu spatele rănit şi cu o mână ruptă. Pe punctul de a naşte al patrulea copil, Muriel n-a venit nici ea, nici soţul ei Jack, care n-o putea părăsi într-un asemenea moment. La început Peter s-a simţit părăsit, dar s-a lăsat prins în vârtejul noii sale vieţi. Luna de miere şi-au petrecut-o în Europa şi luni de zile n-au găsit niciodată timp să se ducă în Wisconsin. Plănuiau o vizită, când unul, când altul. Dar, în ciuda bunelor intenţii, planurile nu s-au concretizat niciodată. Peter îi promisese tatălui său o vizită de Crăciun şi de data asta credea că nimic nu l-ar putea opri. Katie nu ştia nimic, avea să fie o surpriză pentru ea; Peter începuse să creadă că numai astfel vor ajunge acolo. Când tatăl său a murit în urma unui atac de inimă chiar înainte de ziua Recunoştinţei, Peter a fost zdrobit. Se simţea vinovat pentru tot ceea ce îşi dorise să facă şi nu făcuse. Katie nu-i cunoscuse tatăl. Peter a dus-o la înmormântare. A fost îngrozitor; sub ploaia continuă, cum stătea lângă Peter, păreau amândoi împietriţi. Peter era distrus, iar Muriel, la distanţă de el, suspina alături de soţ şi copii. O alăturare bizară de ţărani şi domni de la oraş. Şi abia acum a realizat Peter distanţa dintre el şi ei, faptul că nu aveau absolut nimic. În comun. Katie nu s-a simţit în largul ei, Muriel purtându-se rece, contrar firii sale. Când Peter i-a reproşat-o, a bâlbâit stânjenită ceva despre mediul din care vine Katie. Că, deşi era nevasta lui Peter, nu-şi cunoscuse măcar socrul. Că era îmbrăcată luxos în haină neagră şi căciulă de blană şi că părea iritată că se află acolo. Peter s-a supărat pe ea, s-au certat, apoi au plâns amândoi. Citirea testamentului a adus iarăşi motive de iritare. Tatăl lor le lăsase ferma lui Muriel şi Jack, spre furia lui Katie. — Cum a putut să-ţi facă asta? a strigat ea când au rămas singuri, în dormitor. Pe jos era linoleum, iar tapetul vechi crăpase şi se cojea. Era altceva decât casa pe care le-o cumpărase Frank la Greenwich. Te-a dezmoştenit! spumega de furie, în timp ce Peter încerca să-i explice. Îşi înţelegea tatăl mult mai bine decât reuşea soţia lui. — E tot ce au, Katie. Ferma asta nenorocită. Aici e viaţa lor. Eu am o carieră, o slujbă bună, te am pe tine. Eu nu am nevoie de nimic. Nici măcar nu mi-am dorit ferma, iar tata ştia. Peter nu se considera nedreptăţit. Voia ca ferma să fie a lui Muriel, pentru ea însemna totul. — Ai fi putut s-o vinzi, să le dai o jumătate din bani, cu care s-ar fi putut muta undeva mai bine, spuse ea pe un ton mai blând, nedovedind însă altceva decât că nu înţelege nimic. — Ei nu vor asta, Katie, şi poate că tata tocmai de aşa ceva s-a temut. El n-a vrut ca noi să vindem ferma. I-a trebuit o viaţă ca s-o cumpere. Ea nu i-a spus ce credea despre fermă, dar se putea ghici în ochii ei şi în tăcerea care se adâncea între ei. Despre fermă îşi făcuse acum o idee mai proastă decât o avea din povestirile lui din facultate şi se simţea uşurată la gândul că nu vor mai veni niciodată aici. Ea, cel puţin, dacă nu şi Peter, acum că tatăl lui îl dezmoştenise. În opinia ei, Wisconsin era acum de domeniul trecutului şi dorea ca şi pentru Peter să fie la fel. La plecare, Muriel era încă supărată, iar Peter a rămas cu impresia apăsătoare că şi-a luat adio şi de la ea, nu numai de la tatăl său. Deşi nu o spusese niciodată, asta părea să fie dorinţa lui Katie; îl dorea legat numai de ea, prin rădăcini, supunere şi afecţiune. Era ca şi cum Katie ar fi fost geloasă pe Muriel, pe ceea ce însemna ea în viaţa fratelui ei, iar excluderea lui din testament era un bun pretext pentru ruptură. — Ai avut dreptate să pleci de-aici, şopti Katie pe drumul de întoarcere, părând să nu bage de seamă că Peter plângea. Tot ce-şi dorea Katie era să ajungă la New York cât se poate de repede. Peter, locul tău nu este aici, i-a spus ferm. Ar fi vrut să o contrazică, să-i spună că greşeşte, să-i apere, numai că ştia că avea dreptate şi se simţea vinovat pentru asta. În avion, la Chicago, s-a simţit uşurat. Scăpase încă o dată. Într-un fel se temuse ca nu cumva tatăl său să-i lase ferma şi să fie nevoit să o conducă. Bătrânul fusese însă înţelept. Peter nu mai avea acum de-a face cu ferma; nu era a lui, nu-l putea înghiţi, aşa cum se temuse. Era, în sfârşit, liber. Problema era acum a lui Muriel şi Jack. A fost tăcut în avion şi în săptămânile următoare şi-a plâns tatăl în sinea lui. Lui Katie nu i-a spus foarte multe, mai ales că nu părea dispusă să-l asculte. I-a telefonat o dată sau de două ori lui Muriel, dar şi ea era ocupată cu copiii sau se grăbea să-i dea o mână de ajutor lui Jack. N-avea timp de vorbit, iar când o făcea, îl supăra pe Peter cu ceea ce spunea despre Katie. Criticile deschise la adresa soţiei lui au căscat şi mai mult prăpastia dintre ei şi, după o vreme, a încetat să-i mai telefoneze. S-a aruncat în muncă, găsindu-şi astfel încă o dată liniştea. Se simţea în sfârşit acasă. Viaţa la New York era tot ceea ce-şi dorise. Se integrase perfect, la Wilson-Donovan, printre prieteni, în viaţa socială pe care o construia Katie. Părea că se născuse aici, că nu trăise niciodată în altă parte. Pentru prietenii din New York, era unul de-al lor. Era calm şi rafinat, lumea râdea când le spunea că a crescut la o fermă. Părea mai degrabă originar din Boston sau New York. Răspundea cu naturaleţe aşteptărilor Donovanilor. Frank insistase ca ei să locuiască în Greenwich, Connecticut. Îşi dorea copilul aproape şi, în plus, asta dorea şi Katie. Aveau un apartament şi în New York, unde se afla sediul firmei Wilson-Donovan, dar locuiseră întotdeauna la Greenwich, la o oră de New York. Era aproape, Peter făcea acest drum zilnic cu trenul, împreună cu Frank. Şi lui îi plăcea la Greenwich, îndrăgea casa în care locuiau, era fericit împreună cu Katie. Se înţelegeau perfect, singurul motiv de neînţelegere rămânând acea problemă a moştenirii, dar şi asupra acestui punct încetaseră să se mai certe. Mai era ceva ce-l apăsa pe Peter: faptul că Frank fusese acela care le cumpărase prima locuinţă. Peter a încercat să se opună, dar n-a îndrăznit să o supere pe Katie, care a câştigat. Ea îşi dorea o casă mare, casă pe care Peter nu şi-ar fi permis să o cumpere. Dar Donovanii au rezolvat problema într-un mod elegant, Frank numind casa minunată în stil Tudor, care lui Peter i se părea un castel, un „dar de nuntă”. Era destul de mare pentru o familie cu trei, patru copii, cu o verandă superbă, o sufragerie, o cameră de zi, cinci dormitoare şi o bucătărie impresionantă. Complet diferită de vechea căsuţă pe care o moştenise sora lui şi Peter trebuia să admită cu umilinţă că îi plăcea. La încercarea lui Frank de a le angaja pe cineva pentru menaj, Peter s-a opus şi de data asta a avut câştig de cauză; i-a ameninţat că va găti el dacă va trebui, dar nu va accepta şi asta de la Frank. Katie a învăţat să gătească şi a făcut-o, chiar dacă pentru puţin timp; înainte de Crăciun s-a îmbolnăvit atât de tare, încât Peter a trebuit să se ocupe de gătit şi curăţenie. Nu l-a deranjat deloc, era înnebunit după copilul lor. Era ca o transformare mistică, un fel de consolare pentru pierderea tatălui său, pierdere care-l durea încă mai mult decât o spusese vreodată. Aşa au început optsprezece ani de fericire. În primii patru ani au avut trei băieţi, după care Katie a început să se implice din ce în ce mai mult în acţiuni sociale: comitete de caritate, asociaţii de părinţi. Îi plăceau toate astea. Băieţii aveau o mulţime de preocupări: fotbal, base-ball, înot. De curând, Katie se hotărâse să candideze pentru conducerea Comitetului Şcolii din Greenwich. Era foarte implicată în viaţa comunităţii, în probleme de ecologie şi într-o serie întreagă de chestiuni în care Peter ar fi putut fi interesat, dar nu era. Îi plăcea să spună că problemele globale erau specialitatea lui Katie, care se ocupa de ele pentru amândoi. El încerca să facă faţă la slujbă. Până şi aici era implicată Katie. Îşi pierduse mama la trei ani şi crescuse avându-l pe Frank permanent alături. Cu vremea, Katie învăţase totul despre munca lui, iar căsătoria ei n-a schimbat nimic. Se întâmpla ca ea să afle înaintea lui Peter despre probleme ale companiei, lucru care-l uimea întotdeauna. Peter a făcut eforturi pentru a se obişnui cu prezenţa lui Frank în viaţa lor. Legăturile lui cu Katie erau mai puternice decât se aşteptase, era însă un om drept şi ştia întotdeauna unde să se oprească. Cel puţin aşa credea Peter înainte ca Frank să se amestece în educaţia fiului lor. În acest caz, Peter a pus piciorul în prag şi l-a ţinut acasă până la liceu. Erau şi momente când Frank rămânea neclintit pe poziţie, iar supărarea lui Peter creştea ori de câte ori Katie îşi sprijinea tatăl, deşi de obicei încerca s-o facă cu diplomaţie. În ciuda acestor eforturi, legătura dintre Katie şi tatăl ei rămânea la fel de puternică şi se aliau mult mai des decât ar fi dorit Peter. Era singurul lucru de care se plângea în menajul lui, altminteri fericit. Dar avusese atâtea bucurii, încât nu credea că are dreptul să se plângă de rarele divergenţe dintre el şi Frank. Examinându-şi viaţa, constata că aceste bucurii atârnă mai mult decât necazurile. Singura durere adevărată fusese provocată de pierderea surorii lui, moartă de cancer la douăzeci şi nouă de ani. Exact ca mama lor, numai că Muriel era mult mai tânără. Şi tot ca mama lor, nu-şi putuse permite un tratament adecvat. Din prea multă mândrie, ea şi bărbatul ei nu au apelat la el până în pragul morţii. Cu inima zdrobită, Peter a reuşit să ajungă în Wisconsin câteva zile înainte de moartea lui Muriel. În mai puţin de un an, Jack a vândut ferma, s-a recăsătorit şi s-a mutat în Montana. Ani de zile, Peter n-a ştiut unde s-a dus şi ce s-a întâmplat cu copiii surorii sale. Iar când, într-un târziu, la ani după moartea lui Muriel, a primit veşti de la Jack, Katie l-a convins că s-a scurs prea mult timp pentru ca relaţia să poată fi reluată. Peter i-a trimis lui Jack banii de care avea nevoie, dar n-a ajuns niciodată în Montana pentru a-şi vedea nepoţii. Ştia că, dacă ar face-o la un moment dat, ar fi un necunoscut pentru ei. Aveau o altă mamă, o nouă familie, iar Jack îl căutase numai pentru că avusese nevoie de bani. Nu ţinea la fratele primei lui soţii, ca şi Peter, de altminteri, deşi acestuia i-ar fi plăcut să-şi vadă nepoţii şi nepoatele. Era însă prea ocupat pentru a-şi face timp să-i viziteze şi, într-un fel, ei făceau parte din altă lume şi era mai uşor să urmeze recomandările lui Katie de a lăsa lucrurile în voia lor, cu toate că se simţea vinovat ori de câte ori se gândea la ei. Peter avea acum propria-i viaţă, o familie la care să se gândească, copii de care să aibă grijă, pentru care să lupte. Şi se luptase într-adevăr când, acum patru ani, Mike, fiul lor cel mare, a trebuit să meargă la liceu. Tradiţia familiei Donovan dicta în favoarea liceului din Andover, în timp ce Peter nu era de acord ca fiul său să plece de acasă înainte de universitate. De data asta Frank a câştigat. Votul decisiv a fost cel al lui Mike, convins dinainte de mama şi bunicul său că, pentru a ajunge la o universitate de prestigiu, iar mai apoi pentru a obţine o slujbă bună, trebuie să studieze la Andover. Lui Peter, argumentul i se părea ridicol: el însuşi studiase la Universitatea Michigan, învăţând noaptea în ultimul an, la Chicago, şi nici măcar nu auzise de Andover când era în Wisconsin. — Şi m-am descurcat bine, a spus zâmbind. Conducea una din cele mai mari companii din ţară. Nu era pregătit pentru ceea ce avea să-i spună Mike. — Da, dar te-ai însurat bine, tată. E o diferenţă. A fost cea mai puternică lovitură pe care ar fi putut-o primi şi Mike i-a citit în ochi cât de tare îl lovise, pentru că imediat încercă să îndulcească lucrurile: în douăzeci de ani, vremurile se schimbaseră. Asta a vrut să spună. Amândoi ştiau însă adevărul. Şi Mike s-a dus la Andover, apoi la Princeton, ca bunicul său. Acum şi Paul era la Andover şi numai mezinul, Patrick, se gândea să rămână acasă sau să meargă la Exeter, numai pentru a face altfel decât fraţii săi. Mai avea un an să se gândească, şi vorbea despre internat în California. Peter ar fi vrut să schimbe ceva, dar ştia că nu poate. A pleca de acasă pentru a urma liceul era în tradiţia familiei Donovan. Chiar Katie, în ciuda apropierii de tatăl său, plecase la Miss Porter’s. Peter şi-ar fi vrut copiii acasă, însă a nu-i vedea câteva luni pe an i s-a părut un mic compromis faţă de avantajul unei educaţii de elită. Argumentul era indiscutabil, în plus băieţii aveau să-şi facă acolo prieteni pentru toată viaţa, insista Frank. Peter a cedat şi se simţea foarte singur când băieţii plecau în fiecare an la internat. Nu-i avea decât pe ei şi pe Katie. Fără să o recunoască, le simţea încă lipsa lui Muriel şi a părinţilor. Viaţa lui a avut un curs excepţional. Era un om important, cu o carieră strălucită. Când şi-a putut permite să o cumpere el însuşi, s-au mutat într-o casă mai mare în Greenwich. Nu se mai punea problema să accepte casa de la Frank. Era o casă superbă, cu un domeniu de şase acri şi, deşi se simţea legat de New York, ştia cât era de important pentru Katie să locuiască la Greenwich, unde trăise toată viaţa, unde-şi avea prietenii, unde copiii ei făcuseră şcoala, alături de tatăl ei. Îi plăcea să trăiască alături de el. Încă mai avea grijă de casa lui, mergeau acolo în weekend pentru a discuta afaceri, probleme de familie sau pentru un meci de tenis. Katie îl vizita tot timpul. Mergeau vara la Martha’s Vineyard pentru a fi cu el. Avea aici o proprietate de vis, faţă de care ferma familiei Haskell era prea modestă, iar Peter a trebuit să fie de acord cu Katie că e un loc minunat pentru copii şi că îi place. Vineyard a însemnat mult pentru el şi, de îndată ce şi-a permis să-şi cumpere o casă acolo, i-a impus lui Katie să se mute din cabana pe care le-o pusese Frank la dispoziţie pe proprietatea lui. Băieţii s-au bucurat când le-a construit o cabană numai pentru ei şi pentru prietenii lor. Mulţi ani, Kate şi Peter au fost înconjuraţi de copii, mai ales la vie. Întotdeauna păreau să fie invitaţi în casa lor pe puţin jumătate de duzină. Viaţa lor era confortabilă, în ciuda compromisurilor pe care le-a făcut uneori în legătură cu chestiuni domestice ca, de exemplu, unde şi cum să locuiască sau trimiterea băieţilor la internat; nu renunţase însă niciodată la principii şi-şi păstrase integritatea, mai ales că în afaceri avea mână liberă. Peter pusese în practică câteva idei strălucite care au făcut ca firma să prospere mai mult decât Frank îndrăznise vreodată să spere. Sugestiile lui Peter s-au dovedit inestimabile, deciziile lui erau îndrăzneţe, dar sigure. Frank ştiuse ce face când îl angajase şi mai apoi, când îl făcuse preşedinte la Wilson-Donovan, la treizeci şi şapte de ani. S-a dovedit un bun manager încă de la început. Trecuseră şapte ani de atunci, patru dintre ei petrecuţi cu cercetările pentru Vicotec. Era ideea lui Peter, ca şi linia ştiinţifică de cercetare pentru Vicotec, şi l-a convins pe Frank să-l susţină. A fost o investiţie fabuloasă, care, amândoi erau de acord, avea să merite. Pentru Peter însemna ceva mai mult. Era visul vieţii sale, de om călit în lumea rapace, egoistă a afacerilor: să-i ajute pe oameni. Dacă nu pentru altceva, în memoria mamei şi a surorii sale, Peter dorea ca Vicotec să ia fiinţă cât de curând posibil. Cu un asemenea medicament, viaţa lor ar fi putut fi prelungită, dacă nu salvată. Şi acum dorea să-i salveze pe cei ameninţaţi de cancer, pe fermierii şi ţăranii izolaţi din cauza sărăciei. Se gândea la toate acestea în taxi, la întâlnirile pe care le avusese în Europa timp de o săptămână. Era deja mulţumit cu stadiul actual al lui Vicotec. În goana maşinii spre Paris, îi părea rău că Katie, ca de obicei, nu îl însoţeşte. Era oraşul lui preferat. Întotdeauna îi tăia respiraţia. Parisul avea ceva ce făcea ca inima să-i bată nebuneşte. Venise pentru prima oară aici acum cincisprezece ani, cu afaceri, şi avusese senzaţia că în clipa aceea s-a născut. Ajunsese la Paris de unul singur – era o sărbătoare naţională, şi încă îşi mai amintea drumul cu maşina pe Champs-Elysees, spre Arcul de Triumf, cu steagul Franţei fâlfâind în vânt. Oprise maşina, coborâse şi constatase jenat că plângea. Katie îl tachina spunându-i că probabil fusese francez într-o viaţă anterioară, din moment ce iubea atât de mult Parisul. Oraşul însemna enorm pentru el, deşi nu prea ştia de ce. Îi dădea o impresie de incredibilă frumuseţe şi forţă. Se simţise întotdeauna excelent aici. Şi nici de data asta nu va fi altfel. Cu toată morga lui Paul-Louis Suchard, ştia că întâlnirea lor de a doua zi nu va fi altceva decât un prilej de bucurie. Peter privea locurile familiare din taxiul care se strecura prin traficul amiezii, Invalides şi Opera, apoi Piaţa Vendôme, unde se simţea ca acasă. În mijlocul pieţei trona statuia lui Napoleon; privind-o printre gene, îţi puteai lesne imagina trecând trăsuri cu armoarii ce purtau nobili francezi cu pantaloni bufanţi de satin. Absurditatea tabloului l-a făcut pe Peter să zâmbească atunci când, la „Ritz”, portarul s-a grăbit să-i deschidă portiera. L-a recunoscut, aşa cum părea să-i recunoască pe toţi clienţii hotelului, şi a chemat un băiat să ia singurul bagaj, în timp ce Peter plătea taxiul. Faţada hotelului era în mod surprinzător modestă, numai cu o mică arcadă, cu nimic mai impresionantă decât cele ale puzderiei de magazine din jur – Chaumet şi Boucheron cu porţelanurile scânteietoare, Chanel – în colţul scuarului, în spatele căruia se ascundea JAR’s (de la iniţialele fondatorului, Joel A. Rosenthal), cu cele mai scumpe bijuterii. Şi bineînţeles, unic în lume după părerea lui Peter, hotelul Ritz. Decadent şi luxos, oferea clienţilor săi confort nelimitat şi rafinament. Avusese întotdeauna un sentiment de vinovăţie fiindcă stătea aici în călătoriile sale de afaceri, dar îi plăcea prea mult pentru a putea locui altundeva. Era una din puţinele fantezii dintr-o viaţă altminteri condusă de raţiune. Peter aprecia subtilitatea, eleganţa, decoraţia rafinată a camerelor, frumuseţea somptuoasă a brocarturilor ce tapetau pereţii, minunatul şemineu. Din momentul în care a păşit dincolo de uşa turnantă, s-a simţit cuprins de emoţie. Hotelul Ritz nu-l dezamăgise şi nu-l înşelase niciodată. Ca o femeie frumoasă pe care o vezi din când în când, îl aştepta de fiecare dată cu braţele deschise, coafată şi cu machiajul perfect, mai frumoasă decât la precedenta întâlnire. Peter iubea hotelul cum iubea Parisul. Era parte din farmecul lui. În hol îl salută voios o funcţionară, după care se grăbi să urce cele două trepte spre recepţie. Îl amuza chiar şi să aştepte pentru a semna în registru, să privească oamenii. La stânga sa se afla un sud-american atrăgător, mai în vârstă, cu o tânără răpitoare alături, îmbrăcată într-o rochie roşie. Îşi vorbeau în şoaptă, în spaniolă. Avea părul coafat şi unghiile vopsite impecabil, iar pe mâna stângă purta un diamant enorm. L-a privit şi i-a zâmbit. Era extrem de atrăgător şi nimic din ţinuta lui nu-i putea sugera femeii de alături că crescuse la ţară. Părea a fi exact ceea ce era: un om bogat şi puternic aparţinând elitei celor ce conduc imperii. Totul la el sugera putere şi importanţă, dar mai era ceva, o bunătate şi o tinereţe care te cucereau. Iar dacă cineva l-ar fi privit mai atent în ochi, ar mai fi observat încă ceva, ceva ascuns pentru cei mai mulţi dintre oameni. Era acolo o nobleţe, o bunătate şi un fel de compasiune mai rar întâlnite la un om cu putere. Dar nu asta vedea femeia în rochie roşie. Ea văzuse cravata Hermes, mâinile puternice şi curate, servieta, pantofii englezeşti, costumul bine croit, şi a trebuit să facă un efort ca să-şi întoarcă privirile spre propriul companion. În dreapta lui se găseau trei bătrâni japonezi, bine îmbrăcaţi, în costume închise, care fumau şi discutau discret. Îi aştepta un bărbat mai tânăr şi una din recepţionere le vorbea în japoneză; întorcând privirea de la ei în timp ce-şi aştepta rândul, văzu agitaţie la intrare şi observă intrând prin uşa turnantă patru bărbaţi puternici, cu pielea de culoare închisă, urmaţi de încă doi la fel, apoi pătrunseră vijelios trei femei extrem de atrăgătoare, îmbrăcate de casa Dior în culori vii. Purtau haine la fel, dar de culori diferite, ele însele arătând foarte diferit. Asemeni femeii spaniole de lângă el, aveau o înfăţişare impecabilă. Toate purtau diamante la urechi şi la gât şi, împreună, făceau o impresie puternică. Cele şase gărzi de corp le înconjurară imediat, laolaltă cu un arab în vârstă, foarte distins, intrat pe uşă imediat după ele. — Regele Khaled… auzi pe cineva de lângă el murmurând, sau poate fratele său… cu cele trei soţii… rămân aici o lună… au ocupat toate camerele cu vedere la parc de la etajul al patrulea… Era regele unei mici ţări arabe; străbătu holul însoţit de opt gărzi de corp şi de o mulţime de oameni care păreau să facă parte din suită, acompaniat de o recepţioneră şi de privirile tuturor celor prezenţi. Nimeni nu mai avea ochi pentru Catherine Deneuve, care se grăbea spre restaurant, uitaseră şi de Clint Eastwood, care locuia în hotel pe timpul filmărilor pe care le făcea undeva pe lângă Paris. Erau nume obişnuite la „Ritz”, iar Peter se întrebă dacă va fi vreodată suficient de blazat pentru a le ignora. Acum, privind la toate acestea, îl amuza faptul că nu se putea uita în altă parte, prefăcându-se plictisit; asemeni unora dintre obişnuiţii hotelului, nu putea să nu se zgâiască la regele arab şi la stolul lui de neveste încântătoare. Femeile vorbeau şi râdeau discret, apărate de bodyguarzii la pândă. Le înconjuraseră ca un zid de statui, iar regele se plimba cu paşi mici, de vorbă cu un alt bărbat; Peter tresări auzind o voce imediat în spatele lui. — Bună ziua, domnule Haskell. Bine aţi venit. Ne bucurăm să vă revedem. — Şi eu mă bucur să vă revăd. Peter se întoarse şi îi zâmbi tinerei recepţionere. I se dăduse o cameră la etajul al treilea. După părerea lui, la „Ritz” nu erau camere proaste. Ar fi fost fericit cu oricare. — Păreţi la fel de solicitată ca de obicei. Se gândea la rege şi la mica armată de bodyguarzi, dar hotelul nu ducea niciodată lipsă de asemenea clienţi. — Comme d’habitude… ca de obicei… Tânăra zâmbi în timp ce luă formularul completat de Peter. Acum am să vă arăt camera. Îi dădu numărul camerei unui boy, făcându-i semn lui Peter să-l urmeze de-a lungul holului. Trecură pe lângă bar şi restaurant, pline cu clienţi bine îmbrăcaţi ce mâncau sau beau discutând afaceri sau făcând planuri. În trecere, reuşi să arunce o privire spre Catherine Deneuve, frumoasă încă, râzând în timp ce stătea de vorbă cu un prieten. Îi plăcea acest aspect al hotelului; oamenii, înfăţişarea lor îl interesau. De-a lungul coridorului spre ascensor, pereţii erau tapetaţi cu vitrine pline cu cele mai scumpe mărfuri din Paris. La jumătatea lui văzu o brăţară de aur care ar fi putut să-i placă lui Katie şi îşi notă în minte să se întoarcă să o cumpere. Era obiceiul lui. Întotdeauna îi aducea ceva, drept consolare pentru a nu fi venit cu el, obişnuinţă din anii când era ori însărcinată, ori prea ocupată cu copiii încă mici. Acum chiar nu-şi dorea să călătorească, iar Peter o ştia. Prefera întâlnirile cu comitetele în care era membră sau cu prietenii. Ar fi putut să vină acum că băieţii mai mari erau plecaţi de acasă, găsea însă întotdeauna câte o scuză, şi Peter nu mai insista. Pur şi simplu nu voia să vină. Încă le cumpăra cadouri, şi ei şi băieţilor, când ştia că îl aşteaptă acasă. Când au ajuns la ascensor, regele arab nu se mai vedea, urcase cu suita să-şi ocupe duzina de apartamente. Erau obişnuiţi ai hotelului, nevestele lui îşi petreceau la Paris lunile mai şi iunie, rămâneau uneori şi pentru colecţiile de modă din iulie. Se întorceau iarna pentru acelaşi motiv. — E cald anul acesta, îi spuse Peter băiatului în timp ce aşteptau ascensorul. Vremea era superbă, liniştită şi caldă, îţi venea să zaci pe iarbă sub un copac, să te uiţi la cer şi la nori. Nu era o zi pentru afaceri, dar Peter avea de gând să-l sune pe Suchard pentru a încerca să devanseze întâlnirea de a doua zi. — Toată săptămâna a fost cald, îi răspunse acesta prietenos. Toată lumea era bine dispusă datorită vremii frumoase şi, datorită aerului condiţionat din fiecare cameră, nimeni nu se plângea de căldură. Zâmbiră amândoi când îi depăşi o americancă ce trăgea după ea trei terieri ciufuliţi. Deodată, ca şi când aerul s-ar fi electrizat, Peter a simţit că ceva se petrece în spatele lui. Se uită la femeia cu câinii, dar şi ea părea intrigată. Crezu că au reapărut arabii cu bodyguarzii lor sau poate vreo stea de cinema. Se întoarse să vadă ce se întâmplase şi văzu un grup de oameni în costume închise şi cu căşti îndreptându-se spre el. Erau patru şi nu lăsau să se vadă nimic în spatele lor. Îţi dădeai seama uşor că erau bodyguarzi după căşti şi walkie-talkies. Dacă ar fi fost mai frig, ar fi purtat cu siguranţă impermeabile. Se îndreptară spre Peter şi lăsară să se vadă cei câţiva oameni din spatele lor: în costume uşoare, păreau să fie americani, unul dintre ei ceva mai înalt şi mai blond decât ceilalţi. Arăta ca un star şi prezenţa lui magnetiza asistenţa. Ceilalţi trei îi sorbeau fiecare, cuvânt, manifestau un zel deosebit şi mult interes, râdeau la spusele lui. Intrigat, Peter îl privi lung, sigur că îl ştia de undeva şi până la urmă îşi aminti. Era senatorul de Virginia, Anderson Thatcher, o persoană controversată şi în plină ascensiune. La patruzeci şi opt de ani, implicat nu o dată în scandaluri din care ieşise basma curată, cunoscuse de asemenea tragedia. Cu şase ani înainte, fratele său – candidat la preşedinţie – fusese ucis în campania electorală. Ar fi câştigat cu certitudine; şi despre asasinarea lui se făcuseră tot felul de supoziţii, plus două filme proaste. S-a acceptat ideea asasinului dement. În anii care au urmat, Anderson Thatcher a câştigat un serios capital politic şi acum era considerat un serios pretendent pentru viitoarele alegeri prezidenţiale. Nu-şi anunţase candidatura, dar lumea politică o aştepta în curând. În ultimii ani, Peter îl urmărise cu interes. În ciuda unor amănunte mai puţin plăcute pe care le auzise, îl considera un candidat interesant la următorul mandat prezidenţial. Privindu-l acum, înconjurat de oficiali şi bodyguarzi, îşi dădea seama că avea ceea ce se numeşte charisma. A doua tragedie fusese moartea de cancer a băiatului lui de doi ani. Peter nu ştia mare lucru, îşi amintea doar nişte fotografii mişcătoare din Time, de la moartea copilului. Una în special, cu soţia lui arătând răvăşită, surprinzător de singură la ieşirea din cimitir, în timp ce Thatcher îşi conducea de braţ propria mamă. Durerea de pe faţa tinerei mame îl făcuse să se înfioare. Toată lumea i-a compătimit atunci şi acum îl privea intrigat pe senatorul adâncit în discuţie cu suita. Un moment mai târziu, în timp ce ascensorul întârzia, grupul s-a mişcat, lăsându-l pe Peter să vadă încă o persoană în spatele lor. Abia a întrezărit-o – femeia din fotografie. Cu ochii plecaţi, dădea impresia unei incredibile delicateţe, părea foarte mică şi fragilă şi gata să se desprindă de la pământ. Era imaginea feminităţii, cu cei mai mari ochi care se văzuseră vreodată, cu ceva fascinant în toată persoana ei. Purta un costum Chanel albastru ca cerul şi, mergând în spatele bărbaţilor, părea foarte distinsă şi foarte distrată. Nimeni, nici măcar bodyguarzii nu păreau s-o bage în seamă, aşa cum stătea în spatele lor, aşteptând ascensorul. Deodată ridică ochii şi întâlni privirea lui Peter. Erau cei mai trişti ochi pe care-i văzuse vreodată, cu toate că ea însăşi nu avea nimic patetic. Era pur şi simplu cu gândul în altă parte şi, când scoase din poşetă o pereche de ochelari întunecaţi, el îi observă mâinile, delicate, fragile. Nimeni nu i-a vorbit până la sosirea ascensorului, când toţi au intrat înaintea ei şi ea i-a urmat. Părea de o izbitoare demnitate, o lady din cap până-n picioare, retrasă într-o lume a ei. Interesul sau dezinteresul celor din jur faţă de ea părea s-o lase rece. Peter ştia multe despre ea: văzuse numeroase fotografii din momente mai fericite ale vieţii ei, când se căsătorise, şi chiar dinainte, împreună cu tatăl ei. Era soţia lui Andy Thatcher, Olivia Douglas Thatcher. Ca şi Thatcher, se trăgea dintr-o importantă familie de oameni politici. Tatăl ei era respectatul guvernator al statului Massachusetts, fratele ei – reprezentantul Boston-ului în Congres. Peter socoti că ar avea cam treizeci şi patru de ani. Făcea parte din acele persoane aflate mereu în atenţia presei, deşi nu prea oferea subiecte. Interviuri cu el văzuse Peter destule, nu însă şi cu Olivia Thatcher. Se păstra cu totul în umbră, şi acum, intrând în ascensor în urma ei, se simţea fermecat. Stătea cu spatele la el, dar era atât de aproape, încât, fără nici cel mai mic efort, ar fi putut să o îmbrăţişeze. Uitându-se în jos, la părul ei negru minunat, ideea îl făcu aproape să suspine. Ca şi când i-ar fi înţeles gândul, se întoarse brusc spre el şi timpul se opri când privirile li se întâlniră pentru a doua oară. Fu izbit din nou de tristeţea din ochii ei. Părea că încearcă, fără cuvinte, să-i spună ceva. Nu văzuse niciodată ochi atât de expresivi şi se întrebă dacă nu cumva se înşală crezând că citeşte în ei mai mult decât există. Aproape la fel de brusc întoarse capul şi nu-l mai privi până când el părăsi ascensorul, oarecum impresionat. Băiatul îi adusese deja bagajul, îngrijitoarea verificase camera pentru a constata că totul e în ordine şi, privind în jur, Peter simţi din nou că a ajuns în cer. Brocartul de pe pereţi avea culoarea caldă a piersicii, mobila era stil, marmura şemineului de culoarea caisei, asortându-se cu perdeaua şi cuverturile de pe pat. Camera de baie placată în marmură avea tot ce-şi putea dori. Era ca un vis împlinit; se cufundă în scaunul confortabil privind la grădina întreţinută impecabil. Era perfect. Îi dădu bacşiş îngrijitoarei, după care se plimbă încet prin cameră, apoi ieşi în balcon admirând florile şi gândindu-se la Olivia Thatcher. Îl obseda imaginea ei, ochii ei, se gândea la acele fotografii; nu văzuse niciodată ceva atât de pregnant ca acel ceva din ochii ei, acel ceva atât de dureros şi atât de puternic. Părea să-i vorbească, lui sau oricui i-ar fi întâlnit ochii. În felul ei, era de departe mai puternică şi mai fascinantă decât soţul ei. Iar Peter nu-şi putu reţine gândul că nu părea genul care să se implice în politică. După câte ştia, nici n-o făcuse şi n-o făcea nici măcar acum, când soţul ei era atât de aproape de intrarea în cursa electorală. Se întreba dacă într-adevăr există secrete dincolo de ceea ce era afişat sau totul se petrecea numai în imaginaţia lui? Probabil că nu era tristă deloc, ci doar tăcută. Nu vorbise cu nimeni în definitiv. Dar de ce îl privise aşa? Ce gândise oare? Când, cinci minute mai târziu, după ce se spălase pe faţă şi pe mâini, îi telefonă lui Suchard, îl mai preocupau încă toate acestea. Nu mai putea aştepta, trebuia să-l vadă imediat, dar era duminică şi Suchard nu părea prea entuziasmat de ideea unei întâlniri neprevăzute, deşi acceptă să-l vadă o oră mai târziu. Peter se plimbă nerăbdător prin cameră, încercă să-i telefoneze lui Kate, dar, ca de obicei, nu era acasă. Era nouă dimineaţa în America şi probabil ieşise cu treabă sau era în vizită la prietene. Kate era foarte rar acasă după ora nouă şi niciodată înainte de cinci şi jumătate. Era din ce în ce mai ocupată, deşi cu numai un copil acasă, şi uneori se întorcea chiar mai târziu. Când în sfârşit ieşi din cameră, Peter era foarte nerăbdător să-l vadă pe Suchard. Era momentul mult aşteptat, ultimul aviz pentru Vicotec. Ştia că nu e decât o formalitate, dar era importantă pentru a convinge FDA să-l treacă printre priorităţi. Iar Suchard era cel mai autorizat şi cel mai respectat dintre şefii echipelor de cercetare. Binecuvântarea lui era vitală pentru Vicotec. De data asta ascensorul veni repede şi Peter păşi înăuntru. Purta acelaşi costum, îşi pusese doar o cămaşă albastră cu manşete şi guler apretate şi arăta proaspăt şi curat; în colţul din faţa lui era o siluetă fragilă, o femeie în ţinută sport, cu un tricou negru şi ochelari de soare. Purta părul pe spate, pantofi sport; În ciuda ochelarilor negri, o recunoscu pe Olivia Thatcher. O ştia de ani de zile din presă şi acum o vedea de două ori la interval de o oră; de data aceasta arăta complet diferit. Părea mai subţire şi mai tânără decât în costumul Chanel şi pentru o clipă îşi scoase ochelarii şi se uită la el. Era sigur că şi ea l-a recunoscut; nu-şi vorbiră însă şi Peter încercă să nu se mai uite la ea. Ceva mai puternic decât el îl atrăgea însă. Nu-şi dădea seama ce. Desigur, ochii, dar şi ceva mai mult decât atât. Era ceva în felul cum arăta, cum se mişca, era legenda care circula pe seama ei. Părea foarte mândră, foarte sigură pe ea, foarte liniştită şi extrem de interiorizată. Privind-o, îţi venea să te duci la ea şi să-i pui o mie de întrebări stupide. Exact ca reporterii. De ce sunteţi atât de sigură de dumneavoastră? Atât de distrată?… Şi, cu toate acestea, păreţi tristă. Sunteţi tristă, doamnă Thatcher? Ce-aţi simţit când va murit băieţelul? Sunteţi deprimată acum? întrebările pe care toţi reporterii i le puneau şi la care nu răspundea niciodată. Şi iată că acum, privind-o, ar fi vrut şi el să ştie toate aceste lucruri, să şi-o apropie, să ştie ce simte, să ştie de ce ochii ei îi căutau pe-ai lui ca două mâini care cer ajutor, să ştie dacă era nebun citind în ea toate aceste lucruri. Ar fi vrut să afle cine e, dar ştia că nu va reuşi niciodată. Erau meniţi să fie străini, să nu-şi vorbească nicicând. Simpla ei apropiere îi tăia respiraţia. Îi simţea parfumul, vedea lumina strălucindu-i în păr, îi simţea moliciunea pielii şi nu-şi mai putea desprinde privirile când, din fericire, ajunseră la parter şi uşa se deschise. Păşi în hol fără să spună niciun cuvânt bodyguardului care o aştepta şi care o urmă. Avea o viaţă atât de ciudată, gândi Peter urmărind-o cu privirea, atras ca de un magnet; trebui să-şi aducă aminte că are treburi de rezolvat şi că nu are timp pentru fantezii copilăreşti. Îi era clar acum de ce se crease o legendă în jurul ei – avea într-adevăr ceva magic. Era în primul rând un mister. Era genul de om pe care nu ajungi să-l cunoşti niciodată, cu toate că ţi-ai dori. Se întreba, în vreme ce portarul îi opri un taxi, dacă cineva o cunoştea cu adevărat. Din taxi o văzu dând colţul, părăsind Place Vendôme, grăbind pasul pe rue de la Paix, cu capul în jos, cu ochelarii fumurii, cu bodyguardul în spatele ei şi, fără să vrea, Peter se întrebă unde s-o fi ducând. Se strădui să-şi ia ochii şi mintea de la ea şi, în goana taxiului, privi străzile pariziene alergând în urma lui.  

PARTEA ÎNTÂI   STATELE UNITE: SAVANNAH… BERKELEY… Noiembrie 1963-Iunie 1968   Capitolul 1   Era o zi răcoroasă şi mohorâtă în Savannah, iar dinspre ocean sufla lin o briză proaspătă. În Forysth Park pământul era acoperit de frunze, câteva perechi se plimbau mână în mână; nişte femei stăteau de vorbă fumând o ţigară înainte de a se întoarce la slujbă. Dar în liceul din Savannah coridoarele erau pustii. Clopoţelul sunase la ora unu şi toţi elevii erau în sălile de clasă. Se auzeau râsete dintr-o clasă dar în cele mai multe era linişte. Doar scârţâitul cretei pe tablă şi privirile plictisite, disperate, ale elevilor din anul doi care nu s-au pregătit pentru testul surpriză. Claselor terminale li se vorbea despre colegiile pentru care vor trebui să opteze săptămâna viitoare, chiar înainte de Thanksgiving[1]. În timp ce ei ascultau, undeva departe, în Dallas, au răsunat împuşcături. Un bărbat aflat într-un convoi de automobile a fost aruncat în braţele soţiei sale, capul explodându-i în mod oribil. Încă nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, iar profesorii continuau să vorbească monoton despre viitoarele colegii. Paxton Andrews încerca din răsputeri să nu adoarmă. Şi în cele din urmă în încăperea în care nimeni nu mişca, Paxton simţi că nu mai rezistă nici o secundă fără să închidă ochii. Din fericire clopoţelul a sunat la unu şi cincizeci de minute, toate uşile s-au deschis şi valuri de liceeni s-au revărsat pe coridoare, scăpaţi în sfârşit de teste, prelegeri, literatură franceză şi faraonii din Egipt. Fiecare se îndrepta spre noua sală de clasă, oprindu-se să-şi schimbe cărţile în dulăpiorul de pe coridor, să glumească cu un coleg sau să râdă de o poantă bună. Şi apoi, brusc, s-a auzit un ţipăt. Un urlet lung, îndurerat care străbătu aerul ca o săgeată trasă de la mare distanţă. Un tropot de paşi, o cursă rapidă spre camera din colţ, folosită de obicei doar de profesori, imagini cu încetinitorul pe ecranul televizorului, sute de tineri îngrămădindu-se îngrijoraţi la uşa camerei, vorbind, strigând şi nimeni nu auzea ce se transmitea la televizor pentru că toţi continuau să strige unii la alţii să facă linişte. — Tăceţi din gură! Nu auzim nimic! — Este rănit? Este… Nimeni nu îndrăznea să rostească acel cuvânt şi prin mulţimea de tineri se auzeau aceleaşi întrebări: — Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat? — Preşedintele Kennedy a fost împuşcat… Preşedintele… Nu ştiu… în Dallas… Preşedintele… e… Nimeni nu vroia să creadă la început. Toţi îşi doreau să fie doar o glumă stupidă. — Ai auzit că preşedintele Kennedy a fost împuşcat? — Hm, şi pe urmă? Care-i poanta? Dar nu era o glumă. Doar discuţii frenetice, nenumărate întrebări şi nici un răspuns. Pe ecran se reluau imagini confuze ale convoiului de maşini care porneau în viteză. Walter Cronkite, palid ca un mort, transmitea de la faţa locului. — Preşedintele Kennedy a fost grav rănit. Mulţimea din Savannah fu străbătută de un fior şi parcă toţi elevii şi profesorii din liceu erau adunaţi în camera aceea mică. — Ce-a zis?… Ce-a spus? întrebă o voce din spate. — A spus că preşedintele Kennedy a fost grav rănit, îi răspunse o voce din primul rând, iar trei fete din anul întâi începură să plângă. Paxton stătea posomorâtă, înghesuită într-un colţ şi îi privea pe ceilalţi. Dintr-odată în cameră se lăsă o linişte sinistră, de parcă nimeni nu mai vroia să se mişte, speriat fiecare că ar putea perturba un fragil echilibru din aer, orice zgomot cât de mic putând să schimbe cursul vieţii lui… iar Paxton îşi aminti de o altă zi, cu şase ani în urmă când avea doar unsprezece ani… — Tata a fost rănit, Pax… o anunţase fratele ei George. Mama e la spital. Tatălui ei îi plăcea să-şi piloteze singur avionul atunci când mergea la diferite întruniri şi a trebuit să aterizeze forţat din cauza unei furtuni, undeva lângă Atlanta. — E… Nu e nimic grav, nu? — Eu… Vocea lui George suna ciudat, iar cumplitul adevăr din ochii lui a făcut-o să-şi dorească să o ia la goană şi să se ascundă. Paxton avea atunci unsprezece ani, iar George douăzeci şi cinci. Îi despărţeau paisprezece ani şi trăiau în lumi diferite. Paxton a fost un „accident”, obişnuia mama ei să le spună prietenilor, un accident pentru care Carlton Andrews a fost mereu recunoscător dar care continua şi acum să o surprindă. Beatrice Andrews l-a născut pe George la douăzeci şi şapte de ani. I-au trebuit cinci ani ca să rămână însărcinată şi pentru ea sarcina a fost un coşmar. S-a simţit rău în fiecare zi timp de nouă luni, iar naşterea a fost atât de dificilă încât şi-o va aminti toată viaţa. George s-a născut cu cezariană după patruzeci şi două de ore de chinuri şi deşi era un băiat sănătos de patru kilograme şi jumătate, Beatrice Andrews şi-a promis solemn că nu va mai avea alt copil. N-avea de gând să mai repete o astfel de experienţă şi a avut mare grijă să nu fie nevoită să o facă. Ca de obicei Carlton a avut răbdare cu ea, mai ales era nebun după fiul lui. George era genul de băiat pe care oricare tată şi l-ar fi dorit. Era un băiat fericit, cu care te puteai înţelege uşor, destul de atletic şi cu o foarte serioasă înclinaţie spre studiu, lucru care o încânta pe mama lui. Duceau o viaţă liniştită şi fericită. Carlton era un avocat cu mulţi clienţi, iar Beatrice avea un rol important în „Societatea Istorică” şi în „Fiicele Războiului Civil”. Viaţa ei era împlinită. Juca bridge în fiecare marţi. Tocmai la o partidă de bridge a simţit primul spasm şi i s-a făcut greaţă după mulţi ani de zile. A crezut că a mâncat ceva în dimineaţa aceea şi a plecat imediat acasă să se întindă în pat. Dar trei săptămâni mai târziu ştia deja. La patruzeci şi unu de ani cu un băiat de paisprezece ani, care tocmai intra la liceu şi un soţ care nu avea nici măcar bunul simţ să-şi ascundă încântarea, Beatrice Andrews era din nou însărcinată. De data asta sarcina a fost mult mai uşoară, dar ei parcă nici nu-i păsa. Era atât de indignată, se simţea aşa de penibil să fie din nou însărcinată când alte femei la vârsta ei se gândeau la nepoţi! Nu-şi dorea un alt copil, nu şi-a dorit niciodată un alt copil şi indiferent ce-i spunea soţul ei nu reuşea să o calmeze. Nici măcar micuţa blondă cu chip de înger pe care i-au pus-o în braţe când s-a trezit nu a reuşit să o consoleze. Luni de zile n-a vorbit decât despre cât de stupid se simţea şi îşi lăsa copilul cu doica neagră, grasă şi liniştită pe care o angajase când încă mai era însărcinată. Doica se numea Elizabeth McQueen dar toată lumea îi spunea Queenie. Şi nu era de fapt o doică. Născuse unsprezece copii din care trăiau doar şapte şi reprezenta una din puţinele amintiri plăcute ale vechiului Sud, bătrâna doică neagră care iubeşte copiii stăpânei. Era plină de înţelegere pentru toată lumea, dar iubea în mod special copiii şi bebeluşii, iar pe Paxton o iubea cu toată dragostea unei mame adevărate, poate chiar mai mult decât Beatrice Andrews. Ea nu se simţea bine când copilul era prin preajma ei, din motive pe care nici ea nu şi le putea explica şi păstra totdeauna o anumită distanţă faţă de propria-i fiică. Copilul avea întotdeauna mâini lipicioase, se juca cu sticluţele de parfum ale lui Beatrice pe care inevitabil le răsturna şi se părea că mama şi fiica reuşesc doar să se enerveze una pe alta. Queenie era cea care o mângâia atunci când plângea, în braţele căreia alerga când se lovea sau îi era frică, Queenie nu o lăsa singură, nici măcar o clipă. Queenie nu avea zile libere. N-ar fi avut unde să meargă chiar dacă ar fi fost liberă, copiii ei îşi aveau propria lor viaţă şi nu-şi putea imagina ce s-ar întâmpla cu Paxton dacă nu ar fi fost lângă ea să o ajute. Tatăl fetiţei era întotdeauna bun cu ea şi îşi iubea aşa de mult copilul, dar mama ei… cu ea era altă poveste. Pe măsură ce Paxton creştea, diferenţa dintre ele devenea tot mai mare, iar când ajunse la vârsta de zece ani Paxton ghicise deja că nu au nimic în comun. Era greu de imaginat că făceau parte din aceeaşi familie. Pentru mama ei, cluburile însemnau totul; trăia pentru prietenele ei, pentru activităţile din diferite societăţi, pentru zilele de bridge. Aproape că nu o mai interesa când vine soţul ei acasă, asculta politicos ce povestea el când se aşezau la cină dar până şi Paxton observă că mama ei era plictisită de soţul ei. Iar Carlton Andrews observă acelaşi lucru. Cu toate că n-ar fi recunoscut pentru nimic în lume aşa ceva, simţi şi el aceeaşi răceală care emana din soţia lui pe care o simţea şi Paxton de ani de zile. Beatrice Andrews era o femeie care îşi făcea datoria de soţie, era loială, bine organizată, bine îmbrăcată, plăcută, politicoasă, perfect educată, dar în întreaga ei viaţă nu simţise nici cea mai mică emoţie pentru cineva anume. Pur şi simplu nu era în firea ei aşa ceva. Şi Queenie ştia asta dar folosea alte cuvinte decât Carlton; le povestise fiicelor ei că inima lui Beatrice Andrews era mai mică decât un sâmbure de piersică. Persoana de care reuşise cât de cât să se apropie era fiul el George. Exista între ei o anumită legătură, pe care niciodată nu şi-o permisese cu Paxton. ÎI admira, îl respecta, iar George era înzestrat cu un mod de a privi lucrurile, distant, superior, clinic care în cele din urmă l-a îndreptat spre medicină şi asta a impresionat-o de asemenea pe mama lui. Îi făcea plăcere faptul că fiul ei este doctor. Era chiar mai deştept decât tatăl lui, le şoptea ea pe ascuns prietenilor ei, de fapt îi amintea foarte mult de propriul el tată care fusese procuror al statului Georgia şi era sigură că într-o zi George va face lucruri deosebite. Ce va face Paxton? Va merge la şcoală, va absolvi un colegiu şi în cele din urmă se va căsători şi va avea copii. Lui Beatrice nu i se părea nimic deosebit în această cale, cu toate că era aceeaşi pe care şi ea o urmase. La insistenţele tatălui ei absolvise colegiul „Sweet Briar”. La două săptămâni după aceea se căsătorise cu Carlton. Adevărul era că deşi se simţea bine în compania femeilor şi căuta să fie cât mai mult în preajma lor, Beatrice Andrews nu avea mare respect pentru femei. Bărbaţii erau cei care o impresionau, ei erau cel care realizau ceva în viaţă. Şi nu se îndoia nici măcar o clipă că fetiţa frumoasă care îşi punea mânuţele lipicioase peste tot ori de câte ori avea prilejul nu era destinată să realizeze ceva în viaţă.   *  *  *   Vocea lui Walter Cronkite continua monotonă în timp ce Paxton şi ceilalţi priveau atenţi şi nemişcaţi ecranul televizorului. Cei care mai vorbeau o făceau în şoaptă. Şi tot la câteva minute Cronkite comuta transmisia spre reporterii care se aflau în holul spitalului Parkland Memorial din Dallas unde fusese adus preşedintele. — Încă nu ştim nimic exact, spunea crainicul de pe ecran, doar că starea preşedintelui este critică, dar n-am aflat nimic nou în ultimele minute. După aceasta mâna unui profesor schimbă canalul, dar şi aici se spunea acelaşi lucru. Liceenii se priveau unii pe alţii cu groaza întipărită pe chip. Şi din nou Paxton îşi aminti de George, care venise să o ia de la şcoală, să-i spună despre tatăl ei. Accidentul, avionul care cobora… şi faţa lui George în timp ce îi povestea. Tocmai terminase medicina şi aştepta să înceapă un curs de specializare în Atlanta. Reuşise să rămână în Sud pe tot timpul studiilor sale cu toate că tatăl lor studiase la Harvard şi îl încurajase să plece în Nord. Dar Beatrice considera că este important sa rămână cât mai aproape de rădăcinile lor şi să sprijine sistemul educaţional din Sud. Era ora două, iar Paxton stătea în colţ abia respirând, încercând să-şi spună că totul va fi în ordine, luptându-se cu lacrimile, neştiind nici ea dacă plânge pentru preşedinte sau pentru tatăl ei. Tatăl ei murise a doua zi după ce avionul se prăbuşise, rănile lui au fost prea grave, iar soţia şi fiul lui au stat lângă el în timp ce Paxton a aşteptat acasă împreună cu Queenie. S-au gândit că la unsprezece ani era încă prea mică pentru a fi la spital şi oricum tatăl ei a rămas inconştient până la sfârşit. Nu l-a mai văzut niciodată. Plecase pentru totdeauna cu căldura, dragostea şi înţelepciunea lui, cu fascinaţia pentru oameni şi istorie care depăşea cu mult graniţele Sudului. Era un gentleman din vechea gardă a Sudului dar în multe privinţe nu se potrivea deloc cu tiparele în care fusese crescut şi asta iubea Paxton cel mai mult la tatăl ei. Asta şi toate celelalte, felul în care o strângea la piept când alerga să-l întâmpine, felul în care îi povestea despre diferite lucruri când făceau lungi plimbări, lucruri care o interesau, cum ar fi fost războiul, Europa şi ce a însemnat pentru el să studieze la Harvard. Îi plăceau sunetul vocii lui, felul în care mirosea, izul loţiunii de după ras care rămânea într-o cameră după ce el trecuse pe acolo… felul în care i se încreţea faţa când zâmbea şi când îi spunea cât de mândru este de ea… Paxton simţise că moare în ziua când se cântase „Amazing Grace” la înmormântarea lui; Queenie era în spate şi plângea aşa de tare, încât Paxton o auzea din locul unde se afla lângă mama şi fratele ei. Viaţa ei nu a mai fost aceeaşi de când tatăl ei a murit. Parcă ar fi luat o parte din ea cu el, acea parte care obişnuia să miroasă a flori de câmp şi care îl vizita la birou în zilele de sâmbătă când trebuia să lucreze, partea care putea să-i vorbească despre lumea din jurul ei ca şi cum ar fi înţeles-o şi care îi punea tot felul de întrebări. Paxton avea o perspicacitate neobişnuită în ceea ce priveşte oamenii şi odată îi spusese tatălui ei că ea aşa crede, că mama ei nu o iubeşte. De fapt nici măcar nu o mai deranja. Era doar o observaţie. Îi avea pe tatăl ei şi pe Queenie. — Cred… cred că are nevoie de cineva ca George. El nu o face să fie nervoasă şi vorbeşte despre lucruri care o interesează. El este ca şi ea, nu-i aşa tăticule? Câteodată când spun că îmi place foarte mult ceva, parcă se sperie. Paxton era mult mai perspicace decât îşi dădea ea însăşi seama; iar Carlton Andrews o ştia, dar nu voia să recunoască adevărul în faţa propriei fiice. — Mama ta nu îşi exprimă sentimentele ca tine sau ca mine, îi spuse el încercând să fie cât mai cinstit cu ea, stând pe un scaun ce se rotea şi pe care Paxton îl tot învârtea până aproape reuşea să-l desfacă. Dar dacă nu şi le exprimă, asta nu înseamnă că nu le are. Era de datoria lui să-şi protejeze soţia chiar în faţa lui Paxton, deşi şi el ştia că fetiţa are dreptate. Beatrice era rece ca un aisberg. Îşi făcea datoria, era loială şi o „soţie model” în propriii ei ochi. Avea grijă de casă, era politicoasă şi drăguţă cu el, nu l-ar fi înşelat niciodată, n-ar fi fost vulgară sau nu l-ar fi trădat. Era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului dar şi el ca şi Paxton se întreba dacă vreodată iubise pe cineva sau ceva cu excepţia lui George, deşi până şi faţă de el păstra o anumită distanţă şi răceală. Doar că fiul ei îi semăna atât de mult şi nici nu aştepta mai nimic din partea ei. Dar Carlton ştia, la fel cum ştia şi Paxton, că de la Beatrice nu vor primi niciodată dragostea după care tânjeau amândoi. — Te iubeşte, Pax. Dar ea se întreba dacă o minte sau nu. Nu-şi dădea bine seama de subtilele nuanţe ale iubirii unei femei, dar Carlton avea un tablou mult mai clar în faţa ochilor. — Te iubesc, tăticule. Se aruncă în braţele lui fără ezitări şi fără nici o rezervă. Nu-i ascundea nimic şi el râse când ea aproape îl răsturnă de pe scaun. — Hei, tu… o să mă faci să mă întind pe covor. Lui Carlton îi plăcea să viseze la anii care vor urma, la faptul că într-o zi va merge la colegiul „Radcliffe” şi va creşte mare şi frumoasă şi va fi mândria bătrâneţii lui. Era tot ce îşi dorise vreodată, prietenoasă, plină de dragoste, generoasă şi înţelegătoare. Era tot ce era el însuşi, chiar dacă el nu-şi dădea seama. Şi apoi, el plecă, iar Paxton rămase singură cu doi străini, o avea doar pe Queenie. Învăţa foarte bine şi citea tot timpul. Îi scria tatălui ei, ca şi cum el ar fi fost plecat într-o excursie şi ar fi putut să pună o adresă pe plic, doar că de fapt nu putea. Câteodată păstra scrisorile, alteori le rupea în bucăţi. Dar o ajuta faptul că-i scria. Era ca şi cum încă mai vorbea cu el, pentru că nu putea să vorbească cu ei. Mama ei era iritată de tot ce îi spunea, aveau păreri diferite în toate privinţele, iar Paxton câteodată simţea că venise de fapt de pe o altă planetă. Erau atât de deosebite. Iar George era ca şi mama lui. O muştruluia pe Paxton să „fie cuminte” şi să vadă lucrurile ca mama lor, să fie „înţelegătoare”, să-şi amintească cine este, toate astea o zăpăceau pe Paxton şi mai mult. Cine era ea? Fata lor sau a tatălui ei? Cine avea dreptate? Dar în adâncul sufletului ei nimic nu era confuz. Ştia că felul în care tatăl ei iubise viaţa şi oamenii va fi şi felul ei de viaţă. Când George îşi termină perfecţionarea la Grady Memorial şi ea împlini şaisprezece ani, ştia deja că va pleca din Sud şi va urma colegiul „Radcliffe”. Mama ei ar fi vrut să continue să studieze la „Agnes Scott” sau la „Mary Baldwin” sau la „Sweet Briar” unde absolvise şi ea colegiul şi i se părea o idee ridicolă ca Paxton să meargă la „Radcliffe”. — Nu-i nevoie să te duci la o şcoală din Nord. Avem aici în Sud toate lucrurile de care ai nevoie. Uită-te la fratele tău. Ar fi avut posibilitatea să meargă la orice şcoală din ţară dar a rămas aici în Georgia. Numai ideea de a rămâne mai departe aici o făcea pe Paxton să se simtă ca într-o închisoare. Vroia să scape de ideile lor înguste, de prietenele mamei ei, de ceea ce auzise a fi „ororile integrării”. Drepturile civile era un subiect pe care îl discuta cu prietenele de la şcoală, cu Queenie în şoaptă în bucătărie. Dar chiar şi Queenie adera la ideile învechite că negrii trebuie să stea la locul lor şi că nu au ce căuta în locurile făcute doar pentru albi. Gândul că n-ar mai exista o delimitare precisă o speria şi doar copiii şi nepoţii ei îşi doreau aceleaşi schimbări ca şi Paxton. Iar Paxton considera că lucrurile nu mai puteau rămâne la fel, erau greşite şi nu-i era frică să afirme ceea ce credea sau să scrie lucrări la şcoală despre aşa ceva. Ştia că tatăl ei ar fi fost de acord cu ea, ca întotdeauna, şi asta o stimula şi mai mult. Era un subiect pe care învăţase că nu trebuie să-l discute cu mama sau cu fratele ei. Dar în acea toamnă solicită înscrierea la vreo şase şcoli din Nord şi la două din California. Îşi trimise cererea la „Vassar”, „Wellesley”, „Radcliffe”, „Smith” iar în Vest la „Stanford” şi „U.C. Berkeley”. N-ar fi vrut să meargă la un colegiu de fete şi de fapt „Radcliffe” era singurul colegiu pe care îl dorea cu adevărat. Îşi trimise cererea şi la cele două şcoli din vest pentru că aşa o sfătuise dirigintele ei şi până la urmă se înscrisese şi la „Sweet Briar”, ca să-i facă pe plac mamei ei. Iar prietenele mamei continuau să-i spună cât de fericită va fi acolo, de parcă era de la sine înţeles că va urma aceeaşi şcoală ca şi mama ei. Dar acum nu se putea gândi la aşa ceva şi ochii ei urmăreau acele ceasornicului. Era doar două şi jumătate; o jumătate de oră trecuse de când preşedintele fusese împuşcat, zece minute de când se anunţaseră ultimele noutăţi despre starea lui şi întreaga naţiune se ruga, iar familia lui trăia aceleaşi momente ca şi Paxton acum şase ani când tatăl ei murise… totul se terminase. La două şi un minut Walter Cronkite privise direct în aparatul de filmat şi cu o privire învinsă anunţase poporul american că preşedintele lor era mort, iar în mica cameră din Savannah s-a auzit un murmur de durere care deveni strigăt şi apoi doar hohote şi plânsete. Peste tot oamenii plângeau, iar profesorii şi elevii se îmbrăţişau întrebându-se cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. La televizor Walter Cronkite, continua să vorbească, doi doctori au dat câte un interviu, iar Paxton simţea că se mişcă sub apă. Toate parcă se derulau cu încetinitorul şi erau foarte departe de ea. Oriunde priveai oamenii plângeau şi Paxton abia vedea din cauza lacrimilor care îi curgeau pe obraz şi se simţea fără aer aşa cum se mai simţise odată în viaţă, de parcă nu mai reuşea să respire, de parcă organismul ei nu mai reuşea să tragă aer în piept. Durere şi suferinţă de nesuportat. Şi într-un mod ciudat parcă îşi pierdea din nou tatăl. Tatăl ei a avut cincizeci şi şapte de ani când a murit, iar Kennedy doar patruzeci şi şase, amândoi seceraţi în floarea vârstei, când încă erau plini de viaţă, de idei, de entuziasm, amândoi aveau familii, copii pe care îi iubeau foarte mult. Jack Kennedy va fi jelit de o lume întreagă în timp ce Carlton Andrews doar de cei care îl cunoscuseră. Dar pentru Paxton era aceeaşi durere şi ea ştia ce simţeau copiii lui, durerea cumplită, pierderea, suferinţa, furia. Era ceva atât de groaznic, de nedrept, cum a putut cineva să facă aşa ceva? Cu ochii în lacrimi străbătu coridoarele şcolii şi fără să spună un cuvânt o luă la goană spre casă, cu părul în vânt, iar uşa de la intrare se trânti cu zgomot când Paxton intră înăuntru. Semăna atât de mult cu tatăl ei: păr blond strălucitor, ochi mari verzi care păreau să caute mereu răspunsuri la întrebări nerostite. Dar acum era îngrozitor de palidă. Îşi aruncă grăbită cărţile şi geanta şi se îndreptă spre bucătărie să o găsească pe Queenie. Queenie cânta încetişor în timp ce se învârtea veselă prin bucătăria pe care o iubea. Oalele de cupru străluceau pe rafturile lor iar în aer se simţea miros de prăjituri. Se întoarse surprinsă şi o văzu pe Paxton privind-o cu ochi speriaţi, cu chipul îngrozit şi îndurerat. — Ce s-a întâmplat, fetiţo? Queenie era şi ea speriată în timp ce se apropia de copilul pe care l-a crescut şi pe care îl iubea cum nu-l iubea nimeni altcineva. — Eu… Paxton nu ştia ce să spună. Nu-şi găsea cuvintele. Şi nu ştia cum să înceapă. Nu te-ai uitat astăzi la televizor? Queenie era mare amatoare de seriale dar acum doar dădu din cap şi continuă să o privească pe Paxton. — Nu, mama ta a luat televizorul din bucătărie ca să-l ducă la reparat. S-a stricat. Iar eu nu privesc niciodată la televizorul din sufragerie. Arăta indignată doar gândindu-se la aşa ceva. De ce? Se întreba dacă nu se întâmplase ceva cumplit în Savannah… poate George… poate doamna Andrews… sau poate chiar copiii ei… poate una din demonstraţiile alea teribile cu drepturile civile… poate. Dar nu era deloc pregătită pentru ce-i spuse Paxton. — Preşedintele Kennedy a fost împuşcat. — Doamne Dumnezeule… Queenie se scufundă în cel mai apropiat scaun, şocată şi înspăimântată. Ochii ei s-au întors din nou la Paxton plini de întrebări nerostite. — A murit. Paxton începu să plângă din nou şi apoi îngenunche lângă Queenie şi o înconjură cu braţele. Parcă îl pierdea din nou pe tatăl ei. Trăia din nou aceleaşi sentimente de singurătate, disperare, durere şi trădare. Iar Queenie o strânse în braţe şi amândouă au plâns pentru omul pe care nu l-au cunoscut niciodată şi care murise atât de tânăr şi pentru ce? De ce? De ce s-a ajuns până aici? Câtă furie exista într-un om pentru a face aşa ceva? Şi cu ce scop? Şi de ce el ca exemplu? De ce un om cu doi copii mici şi o soţie tânără? De ce trebuia să moară cineva? De ce el, care reprezenta speranţa şi încrederea pentru atât de mulţi? Paxie l-a plâns în braţele lui Queenie, iar bătrâna negresă o legănă aşa cum obişnuia când era doar un copilaş şi plânse şi ea pentru omul pe care nu-l cunoscuse dar despre care credea că a fost un om bun. — Doamne, copile… Nu-mi vine să cred. De ce ar face cineva aşa ceva? Se ştie cine l-a împuşcat? — Nu cred. Dar când s-au dus în sufragerie şi au deschis televizorul, au aflat ultimele noutăţi; un bărbat numit Lee Harvey Oswald a tras într-un poliţist din Dallas când acesta l-a oprit ca să-i pună întrebări şi se părea că fusese ascuns exact în locul de unde s-au tras gloanţele fatale la ora unu treizeci. Şi se credea că el este ucigaşul preşedintelui. Oswald a fost arestat, preşedintele şi un poliţist erau morţi şi încă un agent de la serviciul secret, iar guvernatorul statului Texas era şi el grav rănit dar nu era într-o stare critică; corpul preşedintelui era în drum spre Washington în avionul prezidenţial însoţit de soţia lui. La bord se aflau de asemenea noul preşedinte Johnson cu soţia lui şi în transmisiile anterioare se anunţase că şi el ar fi fost rănit dar nu erau decât nişte zvonuri. Întreaga naţiune era într-o stare de şoc, iar Paxton şi Queenie priveau în tăcere televizorul nevenindu-le să creadă ceea ce vedeau şi auzeau. Încă erau acolo cu lacrimi şiroind pe obraz când mama lui Paxton intră câteva minute mai târziu. În fiecare vineri după-masă mergea la coafor şi acum tocmai se întorcea de la întâlnirea ei săptămânală. Auzise ştirile acolo şi arăta şi ea înfiorător când se aşeză în linişte lângă ele. Mai multe femei plecaseră acasă cu părul ud şi majoritatea coafezelor nu mai aveau chef să termine ceea ce începuseră. Toată lumea era în lacrimi şi lui Beatrice Andrews tocmai i se spăla capul când s-a anunţat vestea la televizor. Dar ea rămăsese să-şi termine coafura şi chiar o convinsese pe una din fete să-i termine manichiura. N-avea nici un chef să amâne totul pentru o altă zi. Avea multe de făcut în acel sfârşit, de săptămână înainte de Thanksgiving, iar la clubul ei de bridge urma să aibă loc un dineu. Nu-i trecuse prin cap că nimeni nu va mai avea poftă să meargă la nici un dineu. Toate festivităţile vor fi anulate pentru ca toată lumea rămăsese lipită de televizor şi întreaga naţiune era în doliu. Dar nu se gândise la aşa ceva şi venise acasă simţindu-se copleşită dar în nici un caz isterică. Era de părere că unele femei se cam dădeau în spectacol. Ea ştia ce înseamnă adevărata durere, la urma urmei îşi pierduse şi ea soţul şi nu era posibil să simţi acelaşi lucru pentru o persoană publică. Şi totuşi aşa simţeau oamenii, o durere personală, puternică, de parcă l-ar fi cunoscut şi l-ar fi iubit. El adusese noi speranţe în viaţa multor oameni, promisiunea schimbării, magia unei lumi pe care nu o vor cunoaşte niciodată şi la care puteau doar să viseze. Iar frumoasa lui soţie le amintea de o prinţesă dintr-o poveste cu zâne. Beatrice Andrews rămase în picioare, solemnă, în spatele fiicei ei şi al femeii care o crescuse, apoi se aşeză ca să-l privească pe Lyndon Johnson rostindu-şi jurământul în avionul prezidenţial, dar nu o invită pe Queenie să ia loc. Aparatele de filmat îl arătau pe judecătorul Hughes luându-i jurământul lui Johnson iar Jacqueline Kennedy era lângă el şi toată lumea care privea îşi dădu brusc seama că ea poartă acelaşi costum roz pe care îl purtase când soţul ei fusese împuşcat, costum care era încă plin de sângele lui. Iar pe faţa ei se vedeau urmele durerii în timp ce Lyndon Johnson devenea preşedinte. Paxton alunecă uşor în scaunul de lângă mama ei. Pe obraji îi curgeau lacrimi şi privea cu ochi mari ecranul nevenindu-i să creadă, incapabilă să accepte ce s-a întâmplat. — Cum a putut cineva să facă aşa ceva? hohoti ea, iar Queenie dădu din cap şi încă plângând se întoarse în bucătărie. — Nu ştiu, Paxton. Se vorbeşte despre o conspiraţie. Dar cred că încă nimeni nu ştie ce s-a întâmplat de fapt. Îmi pare rău pentru doamna Kennedy şi pentru copii. Ce întâmplare îngrozitoare. Paxton se gândi din nou la tatăl ei. Cu toate că nu fusese asasinat, murise şi el pe neaşteptate şi absenţa lui încă o făcea să sufere. — Sunt vremuri foarte tulburi, continuă mama ei, nemulţumirile rasiale… schimbările pe care a încercat să le facă… poate că acesta a fost preţul pe care a trebuit să-l plătească… Beatrice Andrews vorbea afectat în timp ce se ridică să închidă televizorul iar Paxton se întrebă dacă vreodată va ajunge să o înţeleagă. Paxton nu mai spuse nimic. Se duse în camera ei, se aşeză pe pat şi plânse până veni vremea cinei, când sosi şi fratele ei, iar ea apăru la masă palidă şi cu ochii umflaţi. Fratele ei venea la cină în fiecare marţi şi vineri dacă nu avea un caz urgent sau o altă întâlnire mai importantă, ceea ce se întâmpla destul de rar. Şi ca şi mama lui, avea opinii diferite faţă de sora lui mult mai tânără. Şi doar zâmbea atunci când ea îşi exprima părerile sau îi respingea scârbit argumentele spunându-i că va gândi diferit atunci când va fi mai în vârstă. Şi de aceea Paxton rareori îşi exprima propriile idei în faţa lor şi trăia tăcută păstrând o distanţă respectuoasă. Nu avea nimic să le comunice, iar încercarea de a discuta probleme filozofice sau politice cu ei doar o enerva şi mai mult. Îşi păstra opiniile pentru prietenii de la şcoală sau pentru profesorii mai puţin conservatori sau pentru eseurile pe care le scria; când credea că Queenie ar putea-o înţelege discuta cu ea, pentru că bătrâna avea o înţelepciune care dezminţea educaţia ei foarte sumară. Dar Queenie era înţeleaptă, ştia să înţeleagă oamenii şi de multe ori Paxton putea să-şi descarce inima povestindu-i despre necazurile ei. Paxton discutase cu ea despre colegiile la care îşi trimisese cererile de acceptare şi care era părerea ei despre ele. Era de neclintit când îşi exprima motivele pentru care nu voia să rămână în Sud, iar Queenie o înţelegea. Se întrista gândindu-se că Paxie va pleca dar ştia că asta o va ajuta. Semăna prea mult cu tatăl ei. — Cred că este o conspiraţie cubaneză, afirmă George la cină. Se va descoperi că lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. Paxton îl privi atent şi se întrebă dacă s-ar putea să aibă dreptate. Era un om inteligent chiar dacă nu era un bărbat interesant. Mai tot timpul era ocupat doar de medicină şi nimic altceva nu-l prea interesa. Avea păreri foarte conservatoare şi devenea entuziast doar dacă era vorba de noi descoperiri în domeniul diabetului, ceea ce pe Paxton nu o interesa deloc. Avea treizeci şi unu de ani, aproape că se logodise anul trecut dar până la urmă totul căzuse baltă, iar Paxton avea sentimentul că mama lor este mulţumită, pentru că afirmase de mai multe ori că George era încă prea tânăr ca să se căsătorească. Va trebui să-şi facă un nume înainte de a se trezi pe cap cu o nevastă şi copii. Lui Paxton nu-i plăceau fetele cu care se întâlnea el. Toate erau drăguţe dar prostuţe şi superficiale. N-aveau pic de caracter şi nu puteai să discuţi nimic serios cu ele. Ultima pe care o adusese acasă la o petrecere pe care o dăduse mama ei, avea douăzeci şi doi de ani şi chicotise toată seara. Le explicase că nu urmase nici un colegiu pentru că notele ei din liceu au fost groaznice, dar îi plăcea să lucreze pentru diferite societăţi filantropice şi urma să apară într-un spectacol destinat prezentării unor noi modele de îmbrăcăminte şi murea de plictiseală. Spre sfârşitul serii, Paxton ar fi fost în stare să o strângă de gât. Era aşa de cretină şi de enervantă încât se întreba cum de o suportă fratele ei, doar că părea sfioasă şi lipicioasă când au plecat împreună în oraş să bea ceva, dar continua să chicotească prosteşte. De mult timp Paxton se resemnase cu faptul că va detesta fata cu care se va căsători George. Bineînţeles va fi dulce, simplă, fără pretenţii, fără să gândească, neinteresantă ca o adevărată sudistă. Şi Paxton era o sudistă dar în cazul ei era doar o problemă de geografie nu o scuză sau o boală. Erau încă atât de multe tinere care se mulţumeau cu rolul de „frumoasa sudistă” şi foloseau asta ca o scuză pentru ignoranţa şi prostia lor. Paxton ura fetele de acest gen dar era clar că fratele ei gândea diferit. Paxton nu a reuşit să doarmă toată noaptea şi devenise obsedată de televizor. Continua să-l tot deschidă până când, la trei dimineaţa, se hotărî să rămână în faţa lui. Urmări cum este dus coşciugul în Casa Albă, iar doamna Kennedy păşea în urma lui. În următoarele trei zile aproape că nu mai plecă din faţa ecranului. Sâmbătă urmări cum membri ai familiei şi reprezentanţi ai guvernului veneau să-şi ia rămas bun de la omul pe care l-au iubit. Iar duminică urmări cum coşciugul era transportat la Capitoliu. Privi cum doamna Kennedy şi fiica ei, Caroline, se aşezară în genunchi în faţa sicriului, iar micuţa îşi puse mâna sub drapelul care îl învelea. Feţele lor erau imagini vii ale suferinţei. Apoi Paxton văzu cum Lee Oswald moare împuşcat de Jack Ruby pe când îl transportau la o alta închisoare şi privi mirată, crezând la început ca este o greşeală sau o confuzie. Părea imposibil ca încă o persoană să fie ucisă în aceste zile oribile. Luni privi înmormântarea şi plânse fără să se poată controla în timp ce răsuna sunetul tobelor. Îşi aminti de tatăl ei. Suferinţa părea interminabilă, durerea de neînchipuit şi tristeţea fără margini, iar luni seară până şi mama ei era zguduită; la cină în seara aceea aproape că n-au vorbit deloc. Queenie încă îşi mai ştergea ochii când Paxton s-a dus în bucătărie să-i vorbească şi se aşeză într-un scaun privind în tăcere cum şterge vasele şi apoi o ajută să le aşeze la loc. Mama urcase în camera ei şi vorbea la telefon cu o prietenă. Ca de obicei nu aveau nimic să-şi spună, nimic să-şi ofere, nici o încurajare, nici o consolare. Erau prea departe una de alta, aşa cum au fost întotdeauna. — Nu ştiu de ce, dar mă simt la fel ca atunci când a murit tata… ca şi cum aş aştepta să se întâmple ceva deosebit. Ca şi cum tata va veni acasă şi-mi va spune ca nu este adevărat, totul a fost doar o glumă sau Walter Cronkite va apărea la televizor şi va anunţa că totul nu a fost decât un test, preşedintele îşi petrece week-end-ul la Palm Beach cu Jackie şi copiii şi le pare rău că ne-au necăjit… dar nu se va întâmpla aşa ceva. Continuă… este adevărat… şi-mi dă un sentiment straniu. Queenie aprobă dând din capul ei cărunt, plin de înţelepciune. Ştia, ca întotdeauna, ce simţea Paxton. — Da, ştiu, copile. Aşa se întâmplă când moare cineva. Aştepţi ca cineva să vină să-ţi spună că nu s-a întâmplat nimic. Am simţit asta când au murit copilaşii mei. Cere timp ca să uiţi totul. Era dificil să te gândeşti acum la Thanksgiving. Era greu să fii recunoscător pentru o lume furioasă care lua oameni, înainte ca ei să fie pregătiţi să o părăsească. Era greu să te gândeşti la vacanţă şi dacă Paxton simţea aşa, cum trebuie să se fi simţit cei din familia Kennedy? Cel mai cumplit coşmar posibil pentru Jacqueline Kennedy şi copiii ei. Organizase la perfecţie funeraliile, iar pe cartonaşele pentru liturghie, tipărite pe hârtie cu antetul Casei Albe, scrisese cu mâna ei: „Doamne, ai grijă de sufletul servitorului tău John Fitzgerald Kennedy”. Erau şi extrase din cuvântarea lui de la inaugurare. Era sfârşitul unei ere… sfârşitul unui moment… care aproape se realizase… efemer… care dispăruse, plecase. Torţa fusese trecută unei noi generaţii care o ţinea strâns dar încă nu era sigură ce să facă cu ea. Apoi Queenie stinse luminile în bucătărie, o sărută pe Paxton şi rămaseră pentru o clipă în întuneric, bătrâna şi tânăra, femeia neagră şi copila albă, tristeţea tuturor învăluindu-le; pe urmă Queenie coborî în camera ei, iar Paxton urcă şi ea într-a ei ca să se gândească la ce pierduse şi ce o aştepta în viitor. Simţea că le datorează ceva, că ea trebuie să realizeze ceva deosebit ca ei să nu fi murit degeaba… Preşedintele şi tatăl ei… Trebuia să ajungă cineva pentru ei… să facă ceva important în viaţă… ceva care să însemne ceva. Dar ce anume? Asta era întrebarea. Stătea întinsă în pat şi se gândea la amândoi, la ce au reprezentat, la lucrurile în care au crezut, la omul pe care l-a iubit atât de mult şi l-a cunoscut atât de bine şi la celălalt pe care şi-l putea doar imagina. Şi dintr-odată îşi dori să-şi poată începe viaţa… să fie ea însăşi… să plece de aici. Îşi dorea să ajungă la Harvard aşa cum au ajuns şi ei. Întinsă în pat, închise ochii şi le promise în şoaptă să facă ceva cu viaţa ei, să fie cineva de care ei să fie mândri. Era darul ei, moştenirea pe care o primise de la ei şi o promisiune pe care ştia că şi-o va ţine. Nu avea decât să aştepte primăvara… şi să se roage să fie acceptată la „Radcliffe”.     Capitolul 2   Ultimele plicuri au sosit în a doua săptămână a lui aprilie. Colegiul „Sweet Briar” îi trimisese aprobarea încă din martie. Iar celelalte colegii „Vassar”, „Wellesley” şi „Smith” au anunţat-o că o acceptă ca studentă în primele zile ale lui aprilie. Dar nici unul nu o interesa pe Paxton. Aşeză scrisorile în ordine pe biroul ei şi continuă să o aştepte pe cea care avea importanţă pentru ea. „Radcliffe”. Iar în mintea ei cele două colegii din California erau doar o rezervă. Se ruga să reuşească de prima dată şi de fapt nici nu se gândea foarte serios să nu fie acceptată. Tatăl ei îşi urmase cursurile la Harvard şi ea avea note bune. Nu foarte mari, dar bune. Singurul lucru care o îngrijora era faptul că nu era bună la nici un sport şi nu prea se ocupase de activităţi extraşcolare. Îi plăcea să scrie  poezii şi scurte povestiri şi îi plăcuseră orele de învăţare a tehnicii foto, încercase să facă balet pe când era încă un copil şi participase şi la clubul de dramă pentru elevii din anul întâi de liceu, dar apoi renunţase la toate pentru că îi luau din timpul pentru lecţii. Şi auzise de mai multe ori că cei de la Harvard apreciau doar studenţii care erau buni la toate şi aveau activităţi multiple în afara programului. Dar şi aşa era foarte sigură că va fi acceptată. Mama ei a fost încântată şi mândră când sosi acceptarea de la colegiul „Sweet Briar”, dar îi făcea plăcere să se laude că Paxton a fost acceptată şi la alte colegii, dar spre deosebire de ea, nu-i păsa de aceste alte colegii. Iar pentru Beatrice Andrews şcolile din California puteau să fie şi pe o altă planetă. O sfătuia pe Paxton să facă cea mai „inteligentă” alegere şi să se înscrie la „Sweet Briar” înainte de a mai afla răspunsul altor colegii. — Nu pot face aşa ceva, mamă, spuse Paxton încet, ochii ei verzi, mari, privind cu atenţie chipul care parcă era al unei străine. Mi-am promis ceva cu mult timp în urmă. Dar era mai mult decât o simplă promisiune, era ceva ce simţea că îi datorează tatălui ei. — N-ai să fii niciodată fericită în Boston, Paxton. Vremea e groaznică. Şi e o şcoală imensă. Te vei simţi mult mai bine aproape de casă, într-un mediu familiar. Vei putea apoi să-ţi continui studiile la Harvard. — Mai bine aşteptăm să vedem dacă mă primesc şi apoi mai discutăm. Mi se pare mai logic aşa. Dar ceea ce i se părea ei logic nu i se părea şi mamei ei. O deranja enorm faptul că Paxton îşi dorea cu atâta încăpăţânare să urmeze o şcoală în Nord când ar fi putut să se înscrie la „Sweet Briar” şi să rămână mult mai aproape de casă. Apăru şi George, într-o sâmbătă după-amiază ca să-şi reverse asupra ei opiniile lui şi Paxton zâmbi în gând ascultându-l. A vorbi cu George era ca şi cum ar fi vorbit cu mama ei. Amândoi credeau că viaţa ei era destinată să se desfăşoare cât mai aproape de a lor, şi că era o prostie din partea ei să-şi întindă aripile şi să zboare spre alte orizonturi. — Dar tata, George? A reuşit să rămână acelaşi deşi şi-a riscat viata în Nord mergând la aceeaşi şcoala cu yancheii. Îl tachina, ceea ce o amuza pe ea dar nu şi pe el. Printre multele sale virtuţi, George n-a fost binecuvântat cu simţul umorului ca tatăl său. — Nu e acelaşi lucru, Pax. Şi ştii foarte bine că nu am nici o fixaţie în privinţa Sudului. Cred doar că pentru o femeie „Sweet Briar” este cea mal bună alegere. Mama are dreptate. Şi n-are nici un sens să faci tot drumul ăsta până la Boston. — Cu felul în care gândeşti tu, George, America n-ar fi fost niciodată descoperită. Imaginează-ţi ce s-ar fi întâmplat dacă Regina Isabela i-ar fi spus lui Columb că n-are nici un rost să facă tot drumul până în Lumea Nouă. Râdea de el dar George nu găsea nimic amuzant. — Mama are dreptate. Eşti încă un copil şi e ridicol să faci aşa ceva doar ca să demonstrezi că ai dreptate. Nu eşti bărbat şi nu există nici un motiv pe lumea asta ca tu să mergi la Harvard. Nu vrei să urmezi medicina sau dreptul, de fapt n-are nici un sens să mergi niciunde. Ar trebui să rămâi cât mai aproape de noi. Ce se va întâmpla dacă mama se va îmbolnăvi? Nu mai e atât de tânără şi are nevoie de noi aici. Încerca totul cu ea chiar şi să o facă să se simtă vinovată, dar nu reuşi decât să o enerveze. Nu putea înţelege de ce vroiau să-i taie aripile. Dar aşa simţeau ei, ea era proprietatea lor. — Mama are cincizeci şi opt de ani şi nu nouăzeci şi trei, George! Şi eu n-am de gând să stau aici tot restul vieţii mele să am grijă de ea. Şi de unde dracu ştii tu ce fel de carieră îmi doresc eu? Din câte ştii tu despre mine aş putea să-mi doresc să ajung chirurg. Atunci aş avea permisiunea voastră să plec în Nord sau trebuie să rămân aici şi să fac prăjituri doar pentru că sunt femeie? — Nu la aşa ceva ne-am gândit. Arăta jignit de fracheţea ei. — Ştiu. Paxton încercă să rămână calmă. Iar „Sweet Briar” este o şcoală minunată dar eu toată viaţa mi-am dorit să merg la „Radcliffe”. — Şi dacă nu reuşeşti? O privi cu înţeles. — Voi reuşi. Trebuie. Îi promisese doar tatălui ei. Jurase că îl va face să fie mândru de ea şi că va păşi pe urmele lui. — Şi dacă nu reuşeşti? insistă fratele ei cu sânge rece. Atunci vei fi de acord să rămâi în Sud? — Poate… nu ştiu. Celelalte colegii nu-i prea plăceau nici ei şi nu se gândise serios la „Stanford” sau „Berkeley”. Nu-şi imagina că va merge acolo mai ales că nu cunoştea pe nimeni în California. Mă mai gândesc. — Cred că ar trebui să te gândeşti foarte serios. Şi mai ales gândeşte-te bine înainte să o necăjeşti pe mama. De ce trebuia să se poarte aşa cu ea? Nu era drept. De ce trebuia ea să-şi sacrifice viaţa pentru ei? Ce doreau de la ea? Şi de ce vroiau să o ţină aici în Savannah? Doar ca să meargă la dineuri şi la întrunirile societăţii „Fiicele Războiului Civil” împreună cu mama ei şi poate să facă şi ea parte din clubul de bridge, astfel încât mama ei să nu fie „făcută de ruşine” că Paxton nu rămâne în cercul lor. Dar ea nu vroia să fie ca ei. Ea îşi dorea ceva mai mult. Ea îşi dorea să meargă la Şcoala de Jurnalistică de la „Radcliffe”.  De multe ori îi povestise lui Queenie despre visurile ei, iar Queenie era singura care o încuraja, care o iubea îndeajuns pentru a o lăsa să plece. Ştia de ce are Paxton nevoie şi îşi dorea să o vadă eliberată de cei doi oameni care îi cereau atât de multe dar nu-i ofereau nimic în schimb. Avea dreptul la mai mult decât atât în viaţa ei, merita să încerce să facă ceva şi nu va reuşi dacă va rămâne în Savannah. Şi dacă după ce termina şcoala vroia să se întoarcă înapoi, atunci Queenie o va aştepta cu braţele deschise. Dar nu avea de gând să o implore să rămână, să o cicălească la fel ca şi ceilalţi doi. Plicurile au sosit într-o marţi după-masă, şi o aşteptau în cutia de scrisori, cel trimis de „Radcliffe” şi cel de la „Stanford”. Iar lui Paxton i se tăie respiraţia în momentul când le văzu. Era o după-amiază plăcută de primăvară, iar Paxton venea încet spre casă, gândindu-se la băiatul care o invitase la balul de primăvară chiar în acea după-amiază. Era înalt, brunet şi drăguţ, ea îl admirase încă de anul trecut dar el avea o altă prietenă. Şi acum dintr-odată era liber, iar capul lui Paxton era plin de vise şi dorinţe. Până la  urmă îi va povesti totul lui Queenie dar acum sosise scrisoarea pe care o aşteptase cu nerăbdare. Întregul ei viitor pe o hârtie albă, împăturită şi sigilată într-un plic de la Harvard. Dragă domnişoară Andrews, suntem încântaţi să vă informăm că aţi fost acceptată… Dragă domnişoară Andrews, ne pare rău să vă informăm că… oare care din ele? Mâinile îi tremurară când luă cele două plicuri, încercând să se hotărască pe care să-l deschidă primul; se aşeză pe treptele din faţa casei de cărămidă şi se hotărî să-l deschidă pe cel de la „Radcliffe” pentru că era singurul care conta şi n-ar fi suportat suspansul până l-ar fi citit pe celălalt. Îşi aruncă coama blondă pe spate, închise ochii şi se sprijini de gratiile din fier forjat, rugându-se să fie aşa cum îşi dorea ea… te rog Doamne… te rog fă să fiu acceptată. Deschise ochii şi cât mai repede rupse plicul. Dar prima propoziţie nu era deloc ceea ce aşteptase ea. Nu specifica nimic şi lăuda doar instituţia numită Harvard, şi ce bună elevă era ea şi doar în al doilea paragraf era ceea ce căuta şi simţi că i se opreşte inima când ajunse acolo. «Cu toate că aveţi toate atributele pentru a deveni studentă la „Radcliffe” noi credem că… cu această ocazie… poate o altă instituţie… suntem siguri că veţi face progrese la oricare altă şcoală superioară… vă dorim mult noroc…» Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar cuvintele dansau în faţa ei estompate de durerea care îi frângea inima. Nu reuşise. Au refuzat-o. Toate visele ei au dispărut într-o singură clipă. „Radcliffe” o refuza. Şi acum ce va face? Unde se va duce? Va trebui într-adevăr să rămână în Sud, unde toţi gândeau strâmt, unde se discutau doar aceleaşi lucruri, să rămână lângă fratele şi mama ei? Asta era tot? A ajuns aici? Sau mai bine să meargă la unul din celelalte colegii? Dar parcă toate erau plictisitoare. Ezitând, deschise şi celălalt plic, puţin nervoasă. Poate că ar trebui să se gândească serios la „Stanford”. Dar nu pentru mult timp. Îi scriau acelaşi lucru, dar în primul paragraf şi nu în al doilea, şi răspunsul lor era aproape identic cu cel de la „Radcliffe”. Îi doreau mult succes, dar îi recomandau o altă şcoală. Deci rămânea… fără nimic. Celelalte colegii pe care nu le voia şi poate o şansă la Berkeley. Simţi cum îi piere tot entuziasmul în timp ce se ridică, urcă treptele şi intră în casă. Se îngrozea la gândul că va trebui să-i spună mamei ei. Îi spuse mai întâi lui Queenie, iar bătrâna negresă a fost copleşită de necaz la început dar apoi încercă să o consoleze cât mai filozofic. — Dacă nu te-au acceptat înseamnă că nu a fost să fie aşa. Într-o zi te vei gândi la asta şi vei înţelege. Dar între timp şansele ei erau mici şi Paxton era deprimată. Nu dorea să rămână în Sud, nu dorea să meargă la un colegiu de fete şi nici nu-şi imagina că va merge la Berkeley. Şi atunci? Dar modul de gândire al lui Queenie era mult mai practic. — Şi ce zici de California? E foarte departe dar s-ar putea să-ţi placă. Una dintre fiicele ei se mutase în Okland acum câţiva ani şi cu toate că niciodată nu a fost acolo auzise că San Francisco ar fi un oraş frumos. Am auzit că e minunat. N-o să-ţi fie frig ca în Nord. Îi zâmbi fetiţei pe care o iubea şi o alina de când venise pe lume şi o durea să vadă cât era de dezamăgită. Mama ta ar fi în stare să mă ucidă dacă m-ar auzi, dar eu aşa cred, că ar trebui să te gândeşti serios la California. Paxton zâmbi. Mama. Ei ar fi în stare să le ucidă pe amândouă dacă ar auzi măcar jumătate din conversaţiile care se desfăşurau în bucătărie. — Pare atât de departe… aşa de… nu ştiu… aşa străin! — California? Queenie râse. Nu fi prostuţă. E doar la câteva ore cu avionul, cel puţin aşa îmi povestea fiica mea Rosie. Aşa că gândeşte-te bine. Şi roagă-te Domnului la noapte. Poate şcoala aceea din Berkeley e soluţia problemelor tale. Dar în seara aceea, la cină, mama ei şi George continuau să creadă că soluţia ar fi să rămână cât mai aproape de casă şi, în ceea ce-i privea, refuzul de la „Radcliffe” rezolva toate problemele. Nici măcar nu le părea rău că ea este dezamăgită, se simţeau doar uşuraţi. Şi ca şi Queenie i-au spus că aşa a fost să fie. Dar spre deosebire de bătrâna negresă care o iubea, erau aproape mulţumiţi că visele ei au luat sfârşit. Iar Paxton simţea că într-un fel îl dezamăgise pe tatăl ei, ca şi cum l-ar fi trădat pentru că fusese refuzată de şcoala pe care el o urmase. Ar fi dorit să vorbească cu cineva despre asta, să recunoască că se simţea teribil de rău, dar credea că nici măcar Queenie n-ar fi putut-o înţelege, pentru că era clar că mama ei şi George nu înţelegeau nimic. Iar prietenele ei erau ocupate cu propriile lor nenorociri şi bucurii. Toată lumea era de-a dreptul obsedată de colegiile la care urma să se înscrie, de refuzul sau aprobarea lor. Băiatul care o invitase la balul primăverii îi făcu o vizită în seara aceea, iar Paxton încercă să-i explice câteva dintre sentimentele ei dar el nu era în stare să vorbească decât despre faptul că fusese acceptat de „Chapel Hill” şi parcă nici nu o auzea. Nu putea decât să sufere sau să se bucure singură. Şi în noaptea aceea când se duse la culcare se gândi la ce-i spusese Queenie în acea după-amiază şi se întrebă dacă ideea era chiar trăznită sau merita să se gândească la ea. Dar mai important era faptul că nici nu ştia dacă va fi acceptată. Spre sfârşitul săptămânii mama şi fratele ei au reuşit să o cicălească atât de mult încât acceptă să se înscrie la „Sweet Briar” săptămâna viitoare, promiţându-şi în gând să încerce din nou la „Radcliffe” în anul următor şi să tot încerce până va reuşi, indiferent cât va trebui să muncească pentru a fi acceptată. Se simţi mai bine după ce îşi făcu acest plan în minte şi ştiu că va putea suporta să stea acasă dacă nu va fi pentru totdeauna. Şi apoi, luni sosi răspunsul de la Berkeley. Erau încântaţi să o accepte ca studentă. Şi chiar dacă nu ştia bine de ce inima ei bătu mai puternic, dintr-odată se simţi mult mai bine. Alergă în bucătărie să-i arate lui Queenie scrisoarea. Bătrâna o privi fericită ca şi cum asta ar fi rezolvat totul şi parcă ea ar fi ştiut de la început că aşa va fi. — Vezi, ce ţi-am spus. Ăsta e răspunsul! — Ce te face să fii aşa de sigură? De unde ar fi putut Queenie să ştie? Oricum celelalte colegii nu o încântau deloc. — Cum te simţi acum? — Bine. Pe cuvânt. Emoţionată… puţin speriată… dar fericită. — Şi celelalte şcoli despre care mi-ai vorbit? Cum te-au făcut să te simţi? — Deprimată… plictisită… de fapt groaznic. — Atunci ele nu par a fi o soluţie fericită. Cred că ăsta e răspunsul. Dar mai gândeşte-te, scumpa mea. Şi roagă-te. Ascultă-l pe Dumnezeu şi ascultă de stomacul tău. Totdeauna să fii atentă la burticica ta, să fii atentă la ce simţi înăuntru. Ştii. Toţi ştim. Ştim cu asta. Queenie arătă spre burta ei imensă luând un aer foarte serios. Dacă te simţi bine, înseamnă că totul este în regulă, dar dacă te simţi rău ca şi cum ai fi bolnavă, atunci înseamnă că ai făcut o mare greşeală, şi, dacă nu ai făcut-o încă, o vei face. Paxton începu să râdă de această înţelepciune simplistă dar ştia că Queenie are dreptate, ca întotdeauna. Bătrâna negresă ştia multe. Era mult mai isteaţă decât mama ei sau George sau chiar decât Paxton. — Queenie, e o nebunie dar cred că ai dreptate. Se aşeză pe un scaun în bucătărie, muşcă dintr-un morcov şi rămase pe gânduri. Era tânără şi frumoasă şi era ceva foarte calm în jurul ei. Era o persoană care se simţea bine cu ea însăşi şi se simţea de mult timp aşa. Era liniştită şi puternică şi într-un fel întreagă, ceea ce era destul de rar la o fată de vârsta ei, dar de la moartea tatălui se gândise foarte mult. — Ce le voi spune? — Adevărul, atunci când o să-l ştii. Şi să nu faci ceva pentru că ţi-am spus eu să faci. Eşti prea deşteaptă pentru aşa ceva. Să faci ce vrei tu să faci, ceea ce crezi tu că trebuie. Mai întâi gândeşte-te bine. O să-ţi dai seama ce anume trebuie să faci. Îi arătă din nou cu degetul burta ei mare, iar Paxton izbucni în râs şi se ridică în picioare. Era înaltă şi subţire, ca tatăl ei, dar plină de graţie. Era mult mai înaltă decât majoritatea colegelor ei, dar asta nu o deranjase niciodată. Şi spre marea mirare a lui Queenie nu era prea interesată de cum arată. Era frumoasă, dar se purta de parcă nu o interesa sau nu-i păsa. Era preocupată de alte lucruri, de problemele inimii şi sufletului. Semăna prea mult cu tatăl ei ca să-i pese de cum arată, iar indiferenţa ei o exaspera frecvent pe mama ei. Ar fi vrut ca Paxton să fie un manechin pentru spectacolele de modă şi pentru diferitele competiţii organizate de „Fiicele Războiului Civil”. Dar Paxton nici nu voia să audă de aşa ceva. Era calmă, timidă şi amuzată de tot tărăboiul care se făcea în jurul acelor competiţii. Îi plăcea să vorbească despre lucruri serioase cu profesorii ei, despre recentele evenimente din Vietnam, implicaţiile morţii lui Kennedy, despre poziţia lui Johnson în privinţa drepturilor omului, despre marşurile şi protestele lui Martin Luther King. Era pasionată de evenimentele care se desfăşurau în lumea întreagă, legăturile şi verigile dintre ele şi efectul lor asupra vieţii oamenilor. Despre aşa ceva îi plăcea să scrie, la aşa ceva îi plăcea să se gândească şi abia aştepta să ia parte la toate aceste evenimente. Spre sfârşitul săptămânii îl căută pe unul dintre profesorii ei preferaţi şi îl întrebă ce gândea el despre „UC Berkeley”. — Cred că este una dintre cele mai bune şcoli din ţară. De ce? O privi direct în ochi, iar Paxton ezită doar pentru un moment. — Încerc să mă hotărăsc dacă să merg acolo sau nu. — Cei de la „Radcliffe” nu ţi-au dat răspunsul aşteptat? El ştia cât de mult îşi dorise ea să meargă acolo, cât de mult se bazase pe acest colegiu, şi de ce, şi era dezamăgit pentru că nu reuşise. — M-au refuzat. Şi „Stanford” de asemenea. Toate  celelalte m-au acceptat. Îi povesti despre celelalte posibilităţi şi fără nici o ezitare el o sfătui să aleagă „Berkeley” — În locul tău n-aş ezita nici o clipă, Pax. Bucură-te de această şansă şi nu te mai gândi la „Radcliffe”. Poţi merge acolo la o specializare. Să le ia dracu, du-te în Vest. Îi zâmbi. O să-ţi placă. În timp ce îl asculta deveni entuziastă şi încântată. Poate că Queenie a avut dreptate. Poate aşa se vor rezolva problemele ei. Nu-i spuse nimic mamei ei, iar la sfârşitul săptămânii îşi trimise actele de acceptare şi vineri seara la cină le spuse adevărul. — Mi-am trimis astăzi actele, spuse ea încet, aşteptând furtuna care era sigură că va urma. — Foarte bine, o lăudă repede fratele ei. În sfârşit a făcut ceea ce o sfătuiseră. Până la urmă nu era de fapt aşa de încăpăţânată cum susţinea mama lor. Eşti mândra de tine, nu-i aşa, Pax? Ar trebui să fii. Paxton zâmbi auzind laudele exagerate, ştiind ce va urma. — Da, sunt. M-am gândit foarte mult şi cred că am luat cea mai bună hotărâre din viaţa mea. De fapt sunt sigură de asta. Mama ei o privi cu prudenţă neştiind ce să spună. — Mă bucur că lucrurile s-au rezolvat în acest fel, Paxton, spuse ea scurt. — Şi eu mă bucur, îi răspunse Paxton. — Foarte multe fete drăguţe studiază la „Sweet Briar”. Este o şcoală minunată, spuse fericit fratele ei, iar Paxton îi privi calmă pe amândoi. — Da, este, dar eu nu mă duc acolo. Pentru o clipă totul încremeni. Nu se aşteptaseră la aşa ceva. Mă duc la Universitatea din California, la Berkeley. Amândoi o priveau în tăcere, năuciţi, apoi fratele ei se ridică de la masă şi îşi aruncă şerveţelul lângă farfurie. — Ce te-a apucat să faci aşa o prostie? Queenie părăsi încăperea cu zâmbetul pe buze şi se duse în bucătărie să mai aducă un platou de friptură. — Am discutat cu dirigintele meu şi cu mai mulţi profesori. Ei sunt de părere că este o şcoală excelentă şi că am făcut o foarte bună alegere din moment ce nu am fost acceptată la „Radcliffe”. — Dar în California? spuse mama ei disperată. Pentru Dumnezeu, de ce atât de departe? De ce anume vrei să mergi la şcoala aceea? Dar toţi ştiau de ce, chiar dacă nu vroiau să o recunoască. Paxton vroia să plece de lângă ei. De când tatăl ei murise, Paxton a fost nefericită acasă şi ei au făcut foarte puţin ca să o ajute. Mama ei şi George şi-au continuat vieţile şi doar din când în când îşi aminteau de ea încercând să o implice în activităţile lor, fie că ei îi plăcea sau nu. Se aşteptau ca ea să se „potrivească” cu felul lor de a trăi chiar dacă ea nu-şi dorea aşa ceva. Pentru ei nu era important ce îşi dorea ea. Şi acum Paxton îşi dorea propria ei viaţă, vroia să-şi urmeze destinul. Iar pentru început drumul ei ducea în California. — Este ceva ce simt că trebuie să fac, spuse ea încet, cu ochii verzi pătrunzători privind-o atentă pe mama ei. Nu-i explică nimic, dar era foarte hotărâtă să nu cedeze. Tatăl avusese grijă să-i ofere luxul de a hotărî singură. Lăsase pe numele ei o mică sumă de bani, ca să-şi poată plăti studiile, ceea ce însemna că mama ei nu o putea ameninţa că nu o va întreţine în timpul studiilor dacă nu va merge acolo unde va vrea ea. Avea libertatea de a alege şi tocmai asta făcea înscriindu-se la Berkeley. — Tatăl tău ar fi fost foarte dezamăgit, spuse mama ei cu răceală, iar Paxton simţi cuţitul lovind-o în spate. — Am încercat să intru la Harvard, mamă, spuse cât mai calmă. N-am reuşit. Cred că el ar fi înţeles. Îşi aminti despre poveştile lui, despre cum încercase să intre la „Princeton” sau „Yale” dar pentru că fusese refuzat se „mulţumise” cu „Harvard”. Aşa se întâmplase şi cu ea, se „mulţumea” cu UC Berkeley. — Vreau să spun că ar fi fost dezamăgit că pleci de acasă aşa de repede şi atât de departe. — Am să vin înapoi, spuse ea blând dar imediat se întrebă dacă într-adevăr avea de gând să vină înapoi. Va dori oare să se întoarcă? Va duce dorul Sudului sau se va îndrăgosti de California şi va dori să rămână acolo toată viaţa? Într-un fel era nerăbdătoare să plece şi în acelaşi timp îi părea rău. Era necăjită că va trebui să-şi părăsească prietenii, dar era şi uşurată că-şi va părăsi căminul. Întotdeauna simţise că nu le aparţine lor. Niciodată nu făcuse ceea ce i-ar fi plăcut mamei ei. Dar nu putea face ceea ce se aştepta de la ea. Îi cereau prea mult. Nu putea să rămână în Sud, nu dorea să rămână cu ei, nu putea să se prefacă în continuare că era ca ei. Nu dorea să fie ca ei. Şi brusc îşi dori să poată să recunoască că era altfel şi să-şi înceapă propria viaţă în Berkeley. — Şi cât de des vei veni acasă? o întrebă acuzator mama ei, iar Queenie o urmări atentă. — Voi veni de Crăciun, şi probabil în vacanţa de vară. Era tot ce le putea oferi şi nu-şi dorea decât să o lase să fie liberă. Voi veni cât de des voi putea. Le zâmbi uşor, dorindu-şi ca ei să fie fericiţi pentru ea, dar ei nu erau. Şi veţi putea să veniţi să mă vizitaţi. — Am fost odată cu tatăl tău până în Los Angeles, spuse mama ei cu o privire sumbră. E un loc groaznic. Niciodată nu voi mai merge acolo. — Berkeley e foarte aproape de San Francisco. Dar ar fi putut spune la fel, de bine că e foarte aproape de iad, după cum o privea mama ei şi restul cinei se desfăşură în linişte, nimeni nu mai scoase un cuvânt.      

                                                           Promisiunea de Daniele Estelle    CAPITOLUL 1 Un soare dulce, de dimineaţă le scaldă în lumină spatele în vreme' ce se dădeau jos de pe biciclete în faţă la „Eliot House“, din incinta Harvardului. Se opriră pentru o clipă să-şi zîmbească. Era în mai şi erau foarte tineri. Părul ei scurt strălucea în lumina soarelui, iar cînd privirea ei o întîlni pe-a lui, fata începu să rîdă. Ei, Doctore în Arhitectură, cum te simţi ? întreabă-mă în două săptămîni după ce-mi iau doctoratul. li întoarse zîmbetul în vreme ce-şi îndepărta o şuviţă de păr blond de pe frunte. Ducă-se dracului diploma, te întreb după noaptea trecută. Rînji din nou la el, iar tipul îi dădu repede una peste fund în joacă. Mişto. Dar cum te simţi dumneata, d-ră McAl- listu ? Mai poţi să mergi ? Săriră din nou pe biciclete acum, iaT ea întoarse capul, cu un răspuns sîcîitor. Dar tu poţi ? Şi cu asta dusă a fost, zburind departe, cu mult înaintea lui, pe bicicleta micuţă pe care i-o cum­părase de ziua ei doaT cu cîteva luni în urmă. Era' îndrăgostit de ea. Fusese îndrăgostit de ea dintot- deauna. Visase la ea toată viaţa. Şi o cunoştea de doi ani. Se simţea singur la Harvard înainte de asta, şi o bună parte din al doilea an de aspiranţă socotise că va fi la fel şi acolo. N-avea nevoie de Radcliffe sau Vassar sau Wellseley cu el în pat. Cunoscuse prea multe fete de astea la anii studenţiei şi, în ceea ce-1 privea pe Michael, tipelor ăstora le lipsea întotdea­una ceva. El voia ceva mai mult. Textură, sub­stanţă, suflet. Rezolvase problema foarte convena­bilă vara' trecută, cu o legătură cu una dintre prie­tenele mamei sale. Normal că mama sa n-a ştiut. Dar se distrase de minune. Era o femeie a naibii de atrăgătoare, în vîrstă de vreo treizeci de ani, mult mai tînărâ ca mama lui, fireşte, şi era ceva editor la „Vogue*. Dar totul nu fusese decît o distracţie. Pentru amîndoi. Nancy era altceva. Ştiuse asta din prima clipă în care o văzuse, în Galeriile de artă din Boston, unde erau expuse ta­blourile ei. Exista în fiecare o tentă de singurătate care.bîntuia fiecare peisaj al ei, iar oamenii pe care îi pictase aveau toţi un soi de tandreţe solitară ca- re-1 umpluse de milă şi-l făcuse să-şi dorească să ajungă de la ei la artistul care-i pictase. Iar ea stă­tuse acolo, purtînd în acea zi o beretă roşie şi o haină veche din piele de raton, cu o uşoară roşeaţă pe pielea delicată, din cauza mersului grăbit pro­babil pînâ la galeriile din Strada Charles cu ochii strălucind, cu faţa plină de viaţă. Nu dorise niciodată pînă atunci o femeie aşa cum o dorea pe ea. Cumpărase două tablouri de-ale ei şi o invitase la masă la Lockobar. Insă pentru rest a fost nevoie de mai mult timp. Nancy McAllistu nu era deloc grăbită să-şi dăruiască timpul sau inima. Fusese mult prea singură prea mult timp ca să cedeze uşor. La 19 ani era deja înţeleaptă şi cu­noscuse bine durerea. Durerea de a fi singur. Du­rerea de a fi părăsit. O torturase încă de cînd, co­pil fiind, fusese trimisă la orfelinat. Nu-şi putea aminti ziua în care mama ei o lăsase acolo, nu cu mult înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul din săli. Mirosul de oameni străini. Zgomotele dimine­ţilor în care stătea întinsă în pat, luptîndu-se cu la­crimile. Avea sănşi amintească lucrurile astea toată viaţa. Mult timp, crezuse că nu va găsi nimic să umple golul din ea. Dar acum îl avea pe Michael. Legătura lor nu era uşoară, dar era solidă, bazată pe dragoste şi respect : fiecare scotocise în lumea lui, o întorsese pe dos, dar apăruse cu ceva frumos şi rar. Iar Michael nu era nici el un prost. Ştia' ce riscă îndrăgostindu-se de cineva „deosebit44 — aşa cum se exprima mama lui, cînd avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „deosebit". Singurul lucru deosebit era că era pictoriţă, nu o simplă studentă. Nu mai era în perioada căutărilor, ci deja era ceea ce voia să fie şi spre deosebire de alte femei pe care le cu­noscuse, Nancy nu mai trecea în revistă candidaţi, ci-1 alesese pe bărbatul pe care-1 iubea. In doi ani n-o părăsise niciodată. Iar ea era sigură că n-o va face nicicînd, se cunoşteau prea bine unul pe altul. Oare ce-ar mai fi putut exista în viaţa lui, pe care ea să nu-1 ştie ? Ştia totul. Isprăvile nostime, secretele aiurite, visurile copilăriei, spaimele îngro­zitoare. Şi prin intermediul lui, Nancy ajunsese să-i respecte familia. Chiar şi pe maică-sa. Michael fusese născut într-o tradiţie, sortit din copilărie să moştenească un tron. Nu era ceva pe care să-l ia uşor sau pe seama căruia să glumească. Cîteodată chiar îl înspăimînta. Va fi oare în stare să facă faţă legendei ? Dar Nancy ştia că va fi. Bu­nicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, iar tatăl lui, 'la fel. Bunicul lui Michael fusese cel care fon­dase imperiul. însă numai joncţiunea afacerilor   Cotter cu averea Hillyard prin căsătoria părinţilor lui Michael, crease „Cotta-Hillyard“-ul de astăzi. Richard Cotter ştiuse să facă bani, insă banii Hil­lyard — bani vechi — fuseseră cei care să aducă cu ei ritualurile şi tradiţiile puterii. Asta era, din cînd în cînd, o povară greu de purtat, dar lui Mi­chael îi plăcea, iar Nancy o respecta. Ştia că într-o bună zi Michael va fi la cîrma firmei Cotter-Hil- lard.. La începutul legăturii lor, vorbeau numai de asta, iar mai tîrziu la fel, cînd şi-au dat seama cît de serioasă era legătura lor. Dar Michael ştia că o găsise pe cea capabilă să se descurce cu toate aces­tea, cu responsabilităţile familiei la fel de bine ca şi cu îndatoririle de'la serviri. Orfelinatul nu făcuse nimic ca s-o pregătească pe Nancy pentru rolul care avea să i se potrivească, după părerea lui Michael, însă munca părea să-i fie o a doua natură. O privea acum cu o infinită mîndrie, cum zbura înaintea lui, aşa de sigură pe sine, aşa de puter­nică, cu picioarele mici pedalînd cu hotărîre, cu bărbia peste umăr din cînd în cîndi ca să se uite la el şi să rîdă. Avu impulsul nebunesc să ţîşnească înainte, s-o ajungă şi s-o ia de pe bicicletă... acolo... pe iarbă... la fel ca noaptea trecută... la fel... însă îşi alungă gîndul din minte şi porni după ea. Hei, aşteaptă-mă, ticăloasă mică. • în cîteva clipe, era în acelaşi rînd cu ea, şi, în timp ce-şi continuau drumul, mai liniştiţi acum, Michael întinse o mină spre ea, în spaţiul îngust dintre amîndoi. Eşti foarte frumoasă azi, Nancy. Vocea lui sruna ca o mîngîiere în aerul de primă­vară şi în jurul lor lumea era proaspătă şi verde. Ştii cît de mult te iubesc ? O, să fie jumătate cît de iubesc eu, domnule Hillyard ? Asta dovedeşte cît de incultă eşti, d-ră Nancy Fancy-pants [1]. Ca întotdeauna, porecla o făcu să râdă, Michael o făcea întotdeauna fericită. Făcea nişte lucruri mi­nunate. Nancy începuse să gîndească astfel din prima clipă în care el intrase în galerie şi o ameninţase că se dezbracă la pielea goală dacă nu-i vinde toate tablourile.' Din întîmplare te iubesc de cel puţin şapte ori mai mult decît mă iubeşti tu. Aiurea. Rînji din nou spre el, cu nasul în vînt, şi iarăşi ţîşni înainte. Eu te iubesc mai mult, Michael. De unde ştii ? începuse^ să accelereze ritmul ca s-o ajungă. Mi-a spus mie Moş Crăciun. Şi cu asta dusă a fost din nou, iar de data asta Michael o lăsă să se ducă înainte pe poteca îngustă. . Era într-o dispoziţie sărbătorească şi-i plăcea să se uite la ea. Să vadă forma suplă a şoldurilor ei în blugi, talia subţire, umerii mici gătiţi cu un şal roşu legat lejer în jurul lor, şi părul negru şi stră­lucitor fluturând în vînt. Ar fi putut să se uite la ea ani de-a rîndul fără să se sature. De fapt, chiar asta avea de gînd să facă. Ceea ce-i aduse aminte de... Avusese de gînd toată dimineaţa să vorbească cu ea despre asta. Iarăşi micşoră distanţa dintre ei şi o bătu uşurel pe umăr : Scuzaţi-mă, d-ră Hillyard. Ea avu o mică trerărire la auzul numelui, dar apoi îi zîmbi timid, cu toată lumina soarelui re­vărsată pe faţă. Dacă se uita atent, el îi putea diş   tinge pistruii extrem de mici, aproape ca un praf de aur lăsat de spiriduşi pe pielea ei sidefie. Şi cum ziceam... d-nă Hillyard... Rosti cuvîntul cu o plăcere infinită. Aşteptase asta timp de doi ani. Nu crezi că forţezi puţin lucriurile, Michael ? Vocea îi suna şovăitoare, aproape înspăimîntată. El nu vorbise încă cu Marion. Aşa că nu conta ce hotărîseră el şi cu Nancy între ei. Nu forţez nimic. Mă gîndeam s-o facem de azi în două săptămîni. Imediat după absolvire. De mult se hotărîseră la o nuntă mică, în cerc restrîns. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă bucuria momentului cu Nancy, fără so­coteli făcute pentru o mie de invitaţi şi fără ar­mate de fotografi de la o mie şi una de ziare. De fapt, mă gîndeam să mă duc la New York ca să discut asta cu Marion chiar astă seară. Astă seară ? Se ptuea distinge ecoul unei spaime în cuvinte. Fata lăsă bicicleta să încetinească şi apoi să se oprească. El răspunse cu o înclinare* a capului, iar figura fetei deveni gînditoare în timp ce privea peste dealurile pline de verdeaţă din jurul lor. Şi ce crezi că are să spună ? Se temea să se uite la el. Se temea să şi asculte. Da, fireşte. Chiar eşti îngrijorată ? 8 J Dar era o întrebare stupidă şi amîndoi ştiau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era o femeie suavă ca o floare. Era mr.-na lui Michael şi nu era mai tandră decît „Titanicul". Era o fe­meie puternică, hotărîtă, concretă, de oţel. Se ocu­pase de toate treburile din familie după ce-a murit tatăl ei şi continuase cu şi mai multă hotărîre după moartea soţului ei. Nimic nu o putea opri pe Marion Hillyard.' Nimic şi în orice caz nu o puştoaică şi nici măcar unicul ei fiu. Dacă nu voia ca ei să se căsătorească, pentru nimic în lume n-avea să-i fe-   ricească cu acel „daa de care Michael se prefăcea aşa de sigur. Iar Nancy ştia exact ce credea Marion Hillyard despre ea. Marion nu ascunsese niciodată ceea «e simţea sau, cel puţin, nu din momentul în care-şi dăduse seama că pasiunea „prostească" a lui Michael pen­tru „pictoriţa aia“ ar putea fi ceva cît se poate de serios. L-a chemat pe Michael la New York şi l-a rugat cu blîndeţe şi cu dulceaţă, i-a zîmbit plină de farmec, după care a izbucnit mînioasă, amenin- ţîndu-1 şi ispitindu-1, tunînd şi fulgerînd. După care s-a resemnat sau a dat impresia c-o face. Michael a luat asta drept un semn bun, dar Nancy nu era de aceeaşi părere. Avea senzaţia că Marion ştia ce face, şi că1 în prezent se hotărîse să ignore „situaţia". Nu erau făcute invitaţii, nu erau rostite acuzaţii, scuzele pentru cele spuse în trecut lui Michael n-aveau să vină niciodată, dar în ace­laşi timp nu se mai iveau probleme noi. Pentru ea, Nancy era surprinsă să-şi dea seama cît de mult o durea asta. Neavînd o familie proprie, îşi făcuse în­totdeauna vise ciudate despre Marion. Că ar fi pu­tut fi prietene, că Marion ar fi plăcut-o, ea şi cu Marion ducîndu-se să facă cumpărături pentru Mi­chael... Marion devenind... mama pe care n-o avu­sese şi n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu in­tra prea uşor în pielea unui asemenea personaj. în doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţeleagă asta. Numai Michael se încăpăţîna să susţină că maică-sa o să se facă femeie cumsecade,- că odată pusă în faţa inevitabilului, o să-l accepte şi o să fie prieteni la cataramă.                                                               t Dar Nancy nu era niciodată sigură de asta. Il si­lise chiar pe Michael să se gîndească şi la posibili­tatea ca Marion să n-o accepte nici în ruptul capu­lui, să nu fie în nici un oaz de acord cu căsătoria. Şi atunci ?...   „Atunci sărim in maşină şi-i dăm drumul spre cel mai apropiat judecător de pace. Avem amîndoi vîrsta, ştii doar“. Nancy ^îmbise atunci la gîndul unei soluţii atît de simple, deşi în mintea ei ştia că fiu va fi nicio­dată aşa de uşor. Dar ce conta ? După doi ani îm­preună, se simţeau oricum căsătoriţi. Stătură tăcuţi o clipă extraordinar de lungă ad- mirînd priveliştea, apoi Michael luă mina fetei. Te iubesc, Nancy ! Şi eu te iubesc ! Se uită la el îngrijorată, iar el reduse privirea la tăcere cu un sărut. Insă nimic nu putea reduce la tăcere gindurile şi întrebările pe care şi le puneau amîndoi. Nimic, decît întîlnirea cu Marion. Nancy îşi lăsă bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se cuibări în braţele lui Michael. Aş fi vrut să fie mai uşor, Michael! O să fie ! Ai să vezi. Acuma haide. Ii dăm drumul sau ai de gînd să stăm aici toată ziua ? Din nou îi dădu una peste fund," iar ea zîmbi vă- zîndu-1 că ridică bicicleta în locul ei. într-o clipă erau din nou la drum, rîzînd şi jucîndu-se şi cîn- tînd, prefăcîndu-se că Marion nu mai există. Dar exista. Şi aşa avea să fie întotdeauna. Marion era mai mult o instituţie decît o femeie. în viaţa lui" Michael în orice caz. Şi acum în a lui Nancy. Soarele se înălţase şi mai mult pe cer în vreme ce pedalau pe drumul de ţară mergînd în rind sau unul în faţa altuia, într-o clipă sîcîindu-se reci­proc, pentru ca-n clipa următoare să devină tăcuţi şi gînditori. Era aproape de amiază rind ajunseseră la Revers Beach şi văzură o figură cunoscută îna- intind spre ei. Era Ben Avery, din nou cu o tipă lîngă el. Iarăşi o blondă cu picioare lungi. Toate arătau a prinţese care se întorc acasă şi mult dintre ele chiar erau. Salut, voi ăia doi. Mergeţi la bîlci ? Ben rînji la ei şi apoi cu o mişcare uşoară a mîi- nii o prezentă pe Jeanette. Schimbară saluturi cu toţii, iar Nancy îşi duse mîna streaşină la ochi ca să se uite înainte spre bîici. Pînă la el mai erau cî- teva intersecţii. Merită să ne oprim ? —: La dracu, sigur că merită ! noi am cîştigat un cîine roz, adăugă, arătînd spre fiinţa oribilă din co­şul lui Jeanette, plus o ţestoasă verde pe care o fi pierdut-o cineva şi două căni de bere. în afară de asta, au porumb copt care-i grozav. Gata, mă au de muşteriu ! Michael îi aruncă o privire lui Nancy şi zîmbi. Mergem şi noi ? Sigur ! Voi doi vă întoarceţi acasă deja ? Dar îşi dădu şi singură seama că da. Ben avea o privire pe care Nancy o mai văzuse la el şi ştia ce înseamnă, iar Jeanette nu părea să aibă ceva împotrivă. Nancy îşi zîmbi sieşi uitîndu-se la ei. Da, am fost în oraş încă de la şase dimineaţa. Sînt la pămînt. Apropo, ce program aveţi voi doi pentru diseară ? Ny vă opriţi la mine să luaţi o pizza ? Camera lui Ben era cu vreo două uşi înaintea camerei lui Mike. Ce program avem pentru diseară, senor ? . Nancy îl privi pe Michael cu un zîmebt larg, dar el clătină din cap. Am nişte treburi de rezolvat noaptea asta. Poate altădată ! Asta-i aminti repede fetei de întîlnirea cu Ma­rion. O.K. Salve ! Ben şi Jeanette le făcură cu mîna şi dispărură, în vreme ce Nancy îl fixa pe Michael. Chiar"ai de gînd să te duci s-o vezi în noaptea asta ? Da ! Şi nu-ţj mai face griji. Totul o să fie bine. Apropo, mama a zis că e angajat în slujba pe care o voia. Ben ? Nancy îl privi întrebător în vreme ce începuseră să pedaleze spre bîlci. Da ! O să începem în acelaşi timp. în domenii diferite, dar începem în aceeaşi zi. Mike părea încîntat. îl cunoştea pe Ben din pri­mii ani de şcoală şi se aveau ca fraţii. Ben ştie ? Michael clătină din cap, zîmbind misterios. M-am gîndit să-i las bucuria să afle veştile oficial. N-am vrut să i-o stric. Nancy îi zîmbi. Eşti un timp cumsecade şi te iubesc, Hillyard. Mulţumesc, d-ră H. Termină, Michael. îşi dorea numele ăsta prea mult ca să suporte să-l audă rostit în răspăr, fie şi numai de Michael. Nu termin. Şi-ai face mai bine să încerci să te obişnuieşti cu el. Devenise deodată serios. O să încerc. Cînd o să fie timpul. Dar pînă atunci „d-ra McAllistu“ merge încă foarte bine. Pînă peste două săptămîni, ca să fim exacţi. Dă-i drumul, hai să vedem care ajunge mai re­pede. Zvîcniseră înainte, unul lîngă altul, gîfîind şi ri- zînd. Michael ajunse la intrarea în bîlci cu exact de secunde înaintea ei. Dar amîndoi erau bron­zaţi şi sănătoţi şi nepăsători. Ei bine, domnule, unde mergem mai întîi ? Dar ghicise deja şi avea dreptate. La porumb, fireşte. Mai era nevoie să întrebi ? .Nu prea ! ' Lăsară bicicletele lîngă un copac, ştiind că-n oră­şelul ăsta adormit nu le va fura nimeni şi plecară, braţ la braţ. Zece minute mai tîrziu erau veseli şi fericiţi, picurînd unt peste porumbul pe care-1 mîn- cau, apoi îndopîndu-se cu cîrnăciori şi luînd înghi­ţituri mici dintr-o bere rece ca gheaţa. Nancy în­cheie ospăţul cu un rotogol imens de vată de zahăr. Cum poţi să mănînci aşa ceva ? Uşor. E delicioasă ! Bolborosise cuvintele prin ceva lipicios şi roz, dar avea figura încîntată a unei puştoaice de cinci ani. Ţi-am mai spus vreodată că eşti frumoasă ? Se strîmbă la el, cu faţa plină de urme roz Mi­chael scoase batista şi o şterse pe barbă. Dacă te-ai şterge puţin am putea să ne facem o poză. Da ! Unde ? Se aplecă să înfulece încă un nor roz, şi nasu-i dispăru iarăşi. Eşti groaznică. Acolo ! Arătă spre o ghereită unde-şi puteau băga cape­tele prin nişte găuri rotunde şi să-şi facă fotografii în diverse costume bizare. Rătăcind de colo pînă colo, au ales costumele de Rhet Butler şi Scarlet O’Hara. Şi, ciudat, nici un erau caraghioşi în poză. Chipull ui Nancy arăta su­perb deasupra costumului pictat cu deosebită grijă. Frumuseţea delicată a figurii ei şi regularitatea trăsăturilor se potriveau perfect cu rochia mai mult decît feminină a frumoasei sudiste. Iar Michael arăta ca un tînăr craidon. Fotograful le înmînă poza şi-şi primi dolarul. Ar trebui s-o păstrez, aşa de bine arătaţi amîndoi. Mulţumim ! Pe Nancy complimentul o impresionase, dar Mi­chael zîmbise numai. Era întotdeauna al naibii de mlndru de ea. încă dquă săptămîni numai şi... Dar trăgîndu-1 puternic de mînecă Nancy îl smulse din visarea lui cu ochii deschişi. Uite, acolo ! Acolo, unde se aruncă cu cercul. Întotdeauna îşi dorise să se joace şi la asta la bîlci, cîrud era mică, dar călugăriţele de la orfelinat spuneau totdeauna că e prea scump. Putem ? Dar bineînţeles, draga mea ! Ii făcu o plecăciune adîncă, îi oferi braţul şi în­cepu să meargă agale spre ghereta respectivă. Dar Nancy era mult prea nerăbdătoare ca să suporte să meargă în pas de plimbare. Aproape că sărea ca un copil, iar nerăbdarea ei îl încînta. Putem s-o facem chiar acum ? Sigur, iubito ! Puse un dolar pe tejghea, iar omul îi înmînă fetei de patru ori mai multe cercuri ca de obicei. Cei mai mulţi clienţi plăteau doar un sfert. Dar nu se pricepea să arunce, aşa că nu-i reuşi nici o încercare. Michael privea amuzat. Pentru care premiu te chinui atîta ? Pentru mărgele. Ochii îi străluceau ca la un copil, iar răspunsul nu era cu mult mai mult decît o şoaptă. N-am avut niciodată un şirag dintr-ăsta, ieftin şi ţipător.^ Era singurul lucru pe care şi-l dorise încă de cînd era copil. Ceva strălucitor, sclipitor şi frivol. Eşti uşor de satisfăcut, iubita mea. Sigur nu vrei mai degrabă căţeluşul roz ? Era exact ca cel pe care-1 avusese Jeanette în co- şuleţ, dar Nancy clătină din cap, hotărîtă. Mărgelele ! Dorinţa ta e lege pentru mine. Şi toate cele trei cercuri pe care le aruncă au că­zut exact la ţintă. Cu un zîmbet, omul din spatele tejghelei le dădu mărgelele, iar Michael le petrecu repede în jurul gîtului ei. Voila, mademoiselle. Sînt ale tale. Dar nu crezi că e cazul să încheiem o asigurare pentru ele ? N-ai vrea să nu mai rîzi de mărgelele mele ? Părerea mea e că sînt minunate. Le atinse uşurel, bucuroasă să ştie că-i scînteiau acum la gît. Părerea mea e că tu eşti minunată. Altceva ce-ţi mai doreşte inima ? Multă vată de zahăr ! îi cumpără din nou vată înfăşurată pe băţ şi por­niră încet-încet spre biciclete. Ai obosit ? Nu prea ! Vrei să mergem ceva mai încolo ? E un locşor simpatic undeva, în faţă. Putem să stăm puţin şi să ascultăm zgomotul valurilor. E superb. Se urcară pe biciclete şi-i dădură drumul din nou, dar de-această dată în linişte. Atmosfera de carna­val dispăruse, şi erau acum amîndoi pierduţi în gîn- durile proprii. Michael începuse să-şi dorească să fie din nou în pat, iar Nancy n-avea nimic împo­trivă. Se apropiau de Nahant cînd ea zări locşorul de care-i vorbise, la capătul unei limbi de pămînt, sub un copac bătrîn. Nancy fu bucuroasă că excursia lor avea un asemenea sfîrşit. O, Michael, ce frtimos e. Nu-i aşa ? Se aşezară pe un petic de iarbă, chiar deasupra locului unde încăpea o limbă îngustă de nisip. La distanţă se vedea valurile spărgîndu-se încet de un relif care se găsea imediat sub suprafaţa apei. . — Mi-am dorit întotdeauna să te aduc aici. Mă bucur că ai făcut-o. • Stăteau tăcuţi, ţinîndu-se de mînâ, cînd deodată Nancy sări în picioare. Ce-i ? Vreau să fac ceva. Uite colo, în tufiş. Nu, prostule. Nu asta. Începuse să alerge pe plajă, spre nu ştiu ce ţintă. El se ridică alene, urmînd-o încet şi întrebîndu-se ce-i mai trecea prin minte. Nancy se opri lîngă o stîncă mare şi încercă din toate puterile s-o clin­tească, dar fără succes. Hei, prostuţo, lasă-mă pe mine. Ce vrei să faci cu ea ? Era intrigat. Vreau numai s-o mişc puţin... aşa. Cedase sub împingerea hotărită a lui Michael şi se rostogolise ceva mai încolo, dezvăluind o adânci­tură umedă în nisip. Repede, Nancy îşi scoase măr- geluşele albastre de la gît, închise ochii ţinîndu-le strîns în mină cîteva clipe, apoi le dădu drumul în nisipul de sub stîncă. O. K. pune-o la loc. Peste mărgele ? Ea încuviinţă, fără să-şi dezlipească privirea de la sticla albastră şi scînteietoare. Mărgelele au să fie legătura dintre noi, legătura spirituală dintre noi. Fie ca ea să dureze atîta timp cît ele stau îngropate aici, atîta timp cît vor fi aci şi stîncă asta şi copacii de acolo. în regulă ? în regulă. Zîmbi cu blîndeţe. Am devenit foarte romantici. Ei de ce nu ? Dacă eşti destul de norocos să simţi iubirea, sărbătoreşte-o. Fă-i o casă, fă-i un templu. Ai. dreptate. Ai absolută drfeptate. In regulă, asta să-i fie casa. Acum, hai să facem o promisiune. Eu promit să nu uit niciodată ce-i aici sau de ce-i aici. E rîn- dul tău acum. Ea-i atinse mina şi din nou tînărul privi în jos •pre ea, zîmbind. Niciodată n-o iubise mai mult. Iar eu promit... Promit să nu-ţi spun niciodată adio... Şi apoi, fără nici un motiv, începură să rîdă. Pen­tru că era bine să fii tînăr, să fii romantic, să fii ohiar şi excesiv de sentimental. De fapt, toată ziua fusese bine. Să ne întoarcem acum ? Ea încuviinţă cu o mişcare a capului şi porniră mînă în mînă spre locul unde^şi lăsaseră bicicletele. Două ore mai tîrziu erau înapoi în apartamentul minuscul al lui Nancy, pe Spark Street, lîngă uni­versitate. Mike se uită în jur şi, întinzîndu-şi som­noros pe canapea îşi dădu încă o dată seama cît de mult îi plăcea apartamentul ei, pe care-1 considera oa un adevărat cămin pentru el. Singurul cămin adevărat pe care-1 cunoscuse vreodată. în apartamentul imens al mamei lui nu se sim­ţise niciodată ca acasă, dar în locşorul ăsta, da. Avea în el toate minunatele tente de căldură ale lui Nancy. Tablourile pe care le picta în decursul ani­lor, culorile calde, pămînteşti, pe care le alesese pentru lucrurile din casă, canapeaua de un maro plăcut, catifelat, armonizînd perfect cu pătura de lînă pe care o cumpărase de la o prietenă. întotdeauna erau flori peste tot, laolaltă cu pan­sele din ghivece, de care ea avea aşa de multă grijă. Şi măsuţa albă, din marmură, fără nici o pată, pe care mîncau. Şi în sfîrşit, patul de alamă, pe care au făcut dragoste... Ştii ce mult îmi place locul ăsta, Nancy ? ştiu. Ea Privi în jur, cu nostalgia aproape. Şi mie-nti place. Ce-o să facem cu el cînd o să ne căsătorim ? C) să luăm toate lucrurile astea grozave ale tale la New York şi o să găsim o căsuţă conforta­bilă pentru ele. DeocJa^ăi ceva-i atrase atenţia. Ce-i asta ? Ceva nou ? Se uita la şevaletul ei, pe care se găsea un tablou aflat î*ică în stadiul de început, daT care, oricum, promitea. Reprezenta un peisaj cu cîmpie şi copaci şi, apropiindu^se Michael distinse şi un băieţel, as­cuns în copac, legănîndu-şi picioarele. Dar o să se mai vadă cînd ai să faci şi frun­zele ? Poate. Dar în orice caz, noi o să ştim că-i acolo. îţi place ? Ochii ei străluciră cînd îi întîlniră pe-ai lui şi ci­tiră în ei încuviinţarea. întotdeauna înţelegea per­fect ceea ce picta ea. îmi place la nebunie. Atunci o să ţi-1 fac cadou la nuntă — cînd o să fie gata. Perfect. Ne-am înţeles. Şi pentru că veni vorba de cadouri de nuntă... Se uită la ceas. Era deja ora cinci, iar el voia să fie la aeroport la şase. Trebuie să plec. Trebuie neapărat să te duci în noaptea asta ? Pa. E important. O să fiu înapoi în cîteva ore. Am să fiu la Marion pe la şapte şi jumătate sau pe la opt, în funcţie de traficul în New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece, aşa că o să ajung acasă pe la miezul nopţii. E-n regulă ? E-n regulă. Dar încă ezita. Nu-i plăcea să ştie că el pleacă. Dorea din tot sufletul să-l oprească şi nici măcar nu ştia de ce. Sper că o să fie bine. Ştiu că o să fie bine. Dar amîndoi ştiau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă şi înţelegea nu­mai ce-i convenea. Şi totuşi, într-un fel sau altul, Michael simţea că au s-o convingă. Trebuiau s-o facă. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent de preţ. O cuprinse în braţe încă o dată, apoi îşi petrecu cravata pe după gulerul cămăşii sport pe care o purta şi înşfăcă o jachetă uşoară de pe spătarul unui scaun. O lăsase acolo de dimineaţă. Ştia că va fi foarte cald la New York, dar mai ştia că trebuie să apară în faţa lui Marion cu haină şi cravată. Asta era esenţial. Marion nu-i tolera pe „hippy“ sau pe oamenii nimănui... ca Nancy. Amîndoi ştiau ce-i aşteaptă cînd se sărutară de rămas bun în uşă. Succes. Te iubesc. Mult timp, Nancy rămase în apartamentul tăcut, uitîndu-se la fotografia pe care şi-o făcuseră la bîlci. Rhett şi Scarlefct, îndrăgostiţii nemuritori, în cos­tumele lor caraghioase, pictate pe lemn, cu capetele vîrîte prin găuri. Dar nu erau caraghioşf. Erau fericiţi. Se întrebă dacă Marion ar înţelege una ca asta, dacă şi-ar da seama de diferenţa dintre „fericit" şi „caraghios11, dintre real şi imaginar. Se întrebă dacă nu cumva Marion n-ar fi înţeles nimic. CAPITOLUL 2 Masa din sufragerie strălucea ca suprafaţa unui lac. Perfecţiunea ei scânteietoare era stricată numai la un capăt unde, în faţa unui singur scaun era aşe­zat un şerveţel sidefiu, irlandez, alături de o farfu­rie de porţelan pictată cu auriu şi albastru, pusă ca ornament. Lîngă farfurie era un serviciu de cafea de argint şi un clopoţel mic, tot de argint cu desene şi ornamente. Marion Hillyard se rezemă pe spătarul scaunului cu un suspin, în vreme ce trăgea un fum din ţigara pe care abia o aprinsese. Era dbosită azi. Duminicile o oboseau întotdeauna. Câteodată avea impresia că muncea mai mult acasă decît la birou. întotdeauna petrecea duminicile răspunzând la corespondenţa ei personală, uitîndu^se peste notele de plată păstrate de bucătar sau de menajeră, făcînd lista cu ceea ce observase că trebuie reparat prin casă sau cu obiec­tele de care avea nevoie ca să-şi completeze garde­roba, sau planificînd meniurile pentru săptămîna care urma. Era o muncă obositoare, dar o făcea de ani de zile, chiar înainte să fi început să conducă afacerile companiei Cotter-Hillyard. După ce preluase munca soţului ei, îşi petrecea fiecare duminică suprave­ghind servitorii şi avînd grijă de Michael în ziua liberă a doicii. Amintirea asta o făcu să zîmbească şi să închidă ochii pentru cîteva clipe. Acele duminici i-au fost dragi : cîteva ore cu el fără nimeni care să se ames­tece, nimeni care să i-1 ia. Duminicile nu-i mai erau acum aşa. Nu-i mai erau aşa de ani de zile. O la­crimă mică dar strălucitoare i se strecură printre gene, aşa cum stătea acolo, liniştită, pe scaun, vă- zîndu-1 cu ochii minţii aşa cum fusese cu optspre­zece ani înainte : un băieţaş de abia şase ani, şi al ei în întregime. Cî<t de mult îl iubea. Ar fi făcut orice pentru el. Şi făcuse. Menţinuse un imperiu pentru el, purtase moştenirea de la o generaţie la alta. Era darul ei cel mai de preţ pentru Michael. Compania Cotter-Hillyard. Şi aşa ajunsese să-şi iu­bească meseria aproape tot atît de mult cît îşi iubea fiul. Eşti frumoasă, mamă ! Ochii ei se deschiseră repede, surprinşi, ca să-l vadă stînd acolo, în uşa boltită a sufrageriei bogat lambrisată. Vederea lui aproape că o făcu să plîngă. Ar fi dorit să-l îmbrăţişeze, cum făcea mereu în urmă cu acei 18 ani, dar în loc de asta îi zîmbi nu­mai, liniştit, fiului ei. Nu te-am auzit cînd ai intrat. Nu l-a invitat să se apropie, nu i-a arătat în nici un fel ceea ce simţea. Nimeni nu ştia niciodată, cînd era vorba de Marion, ce se petrecea înăuntru. Am folosit cheia mea. Pot să intru ? Sigur. Vrei desert ? Michael păşi încet în. cameră, cu un mic surîs nervos pe buze şi apoi, ca un copil, îi cercetă scru­tător farfuria. Hm... ce e ? După cît se vede, e cu ciocolată, nu ? Ea chicoti şi încuviinţă cu o mişcare a capului. N-o să se maturizeze niciodată. în anumite privinţe, în orice caz. Profiterol. Vrei şi tu ? Mattie e încă în ca­meră. începură amîndoi să rîdă de ceea ce ştiau că are toate şansele să fie adevărat. Marion se întinse după clopoţel. Mattie apăru într-o clipă. Purta o uniformă nea­gră şt un şirag de mărgele la gît. Era palidă, însă în putere. Toată viaţa întreţinuse şi adusese şi fă­cuse diverse pentru alţii, cu numai o duminică   scurtă pe care s-o poată numi a ei cu care — in clipa cînd ziua mult-dorită şi invidiată la alţii îi' aparţinea cu desăvîrşire — de cele mai multe, ori nu prea avea ce face. Da, doamnă ? Cafea pentru d-1 Hillyard, Mattie. Şi... dragă vrei şi desert ? El clătină din cap. Numai cafea atunci ! Da doamnă ! Pentru o clipă, Michael se întrebă, aşa cum mai făcuse de multe ori, de ce mama lui nu mulţumea niciodată servitorilor. Ca şi cum ar fi fost născuţi ca s-o servească. Dar la urma urmei ştia că exact aşa gmdea mama lui. Dintotdeauna trăise înconju­rată de servitori şi de secretari şi de toate ajutoa­rele posibile. Avusese o copilărie, apoi o tinereţe singuratică, dar confortabilă. Mama ei murise cînd avea trei ani, într-un accident, cu singurul frate al lui Marion, moştenitorul tronului Cotter. Accidentul a lăsat-o numai pe Marion să devină un înlocuitor de fire. Iar ea exact asta făcuse. Şi_ cum e cu şcoala ? Aproape că-i gata, salvă Domnului. încă două săptămîni. Ştiu. Sînt foarte mîndră de tine. E minunat să-ţi fi dat doctoratul, mai ales în arhitectură. Pentru anumite motive, cuvintele îl făcură să do­rească să-i răspundă cu un : „O, mamă“, aşa cum făcea cînd avea nouă ani. O să luăm legătura cu tînărul Avery săptă- mîna asta, cu privire la post. Nu i-ai spus nimic, nu ? Părea mai mult curioasă decît severă : în reali­tate nu-i păsa. Socotise că-i mai degrabă o copilă­rie părerea lui Michael că era aşa de important să se facă o surpriză lui Ben.    

Bijuterii de Danielle Steel 1   Era atâta linişte în văzduh, sub soarele strălucitor de vară, încât se auzeau păsările şi orice sunet de la câţiva kilometri, în timp ce Sarah se uita împăcată pe fereastră. Domeniul era inteligent proiectat şi perfect îngrijit. Grădinile fuseseră amenajate de Le Nôtre, cel care proiectase şi Versailles-ul, copacii alcătuind o boltă verde deasupra parcului de la Château de la Meuze. Castelul însuşi avea o vechime de patru sute de ani şi Sarah, ducesă de Whitfield, trăia acolo de cincizeci şi doi de ani. Venise împreună cu William, când era încă abia o fetiţă şi zâmbi amintirilor în timp ce urmărea cum se hârjoneau în depărtare cei doi câini ai îngrijitorului. Zâmbetul se lărgi pe chipul ei când se gândi cât de mult se va bucura Max de cei doi tineri câini ciobăneşti. Îi dădea întotdeauna un sentiment de pace să stea acolo şi să privească domeniul la care trudiseră atât de mult. Îşi amintea lesne disperarea din timpul războiului, foametea nesfârşită, câmpurile despuiate de toate roadele pe care le-ar fi putut da. Fusese atât de greu atunci… atât de diferit… şi, ciudat, nu părea să se fi întâmplat cu atât de multă vreme în urmă… cincizeci de ani… o jumătate de secol. Îşi coborî privirea spre mâinile ei, spre cele două inele cu smaralde perfect pătrate, pe care le purta aproape întotdeauna şi tot o mai surprindea că erau mâini de femeie bătrână. Încă frumoase, graţioase, folositoare, slavă Domnului, dar, fără îndoială, mâinile unei femei de şaptezeci şi cinci de ani. Trăise bine şi mult; prea mult, se gândea uneori… prea mult timp fără William… şi totuşi veşnic mai era ceva de văzut, de făcut, ceva la care să te gândeşti, ceva de plănuit, copiii ei trebuiau încă supravegheaţi. Era mulţumită de viaţa pe care o dusese şi chiar şi acum nu avea senzaţia că totul se terminase, că se consumase totul. Mereu apărea o cotitură neaşteptată a drumului, un eveniment ce nu putea fi prevăzut şi care-i solicita atenţia. Era ciudat că ei încă aveau nevoie de ea, aveau nevoie de ea mai puţin decât credeau şi totuşi încă mai apelau la ea destul de des, spre a-i da impresia că e importantă pentru ei şi încă folositoare. Şi mai erau şi copiii lor. Zâmbi gândindu-se la ei şi rămase acolo, în picioare, aşteptând să-i vadă când apar. De acolo îi vedea când soseau… le vedea chipurile când zâmbeau, râdeau sau păreau enervaţi după ce coborau din maşini şi, plini de speranţe, îşi ridicau privirile spre ferestrele ei. Parcă ar fi ştiut întotdeauna că ea îi urmăreşte de acolo. Indiferent ce alte treburi ar fi avut în după-amiaza în care urmau să sosească, ea îşi găsea întotdeauna ceva de făcut în salonaşul elegant de la etaj, aşteptându-i. Şi chiar acum, după atâţia ani, când toţi erau mari, simţea acelaşi fior de nerăbdare să le vadă chipurile, să audă povestirile lor, să asculte problemele lor. Îşi făcea griji pentru ei şi îi iubea ca întotdeauna şi, într-un fel, fiecare din ei era o fărâmă din imensa dragoste pe care o împărţise cu William. Ce om minunat fusese el! Depăşise orice închipuire, orice vis! Chiar şi după război, era o forţă demnă de luat în seamă, un om pe care toţi cei care-l cunoscuseră şi-l vor aminti întotdeauna. Sarah se îndepărtă încet de la fereastră, trecând prin faţa căminului din marmură, unde se aşeza deseori în după amiezile reci de iarnă, stând pe gânduri, scriind bilete sau chiar câte o scrisoare unuia dintre copiii ei. Vorbea frecvent cu ei la telefon, la Paris, Londra, Roma, München, Madrid şi totuşi îi plăcea grozav să scrie. Stătea în picioare, privind o masă acoperită cu o bucată de brocart vechi, decolorat, un adevărat obiect de artă lucrat de mână pe care-l găsise cu ani în urmă la Veneţia. Atinse uşor fotografiile înrămate aşezate acolo, luând câte una, la întâmplare ca s-o privească mai bine; şi când se uita la ele, îşi amintea perfect momentul exact când fuseseră făcute… în ziua nunţii, când William râdea de o remarcă făcută de cineva şi ea ridicase privirea spre el, zâmbind sfioasă. Era atâta fericire în ochii aceia, atâta bucurie, încât crezuse că-i va exploda inima în ziua nunţii. Purta o rochie bej de dantelă şi satin, o pălărie de dantelă bej, foarte şic, cu o mică voaletă, iar în braţe avea un imens buchet de orhidee mici, de culoarea ceaiului. Se cununaseră în casa părinţilor ei, într-un cerc restrâns din care făceau parte doar cei mai buni prieteni ai părinţilor ei. La petrecerea care a urmat, liniştită şi foarte elegantă, au mai venit aproape o sută de prieteni. Fără domnişoare de onoare, fără cavaleri de onoare, fără un mare ospăţ de nuntă, fără exuberanţă tinerească. Doar sora ei o însoţise, îmbrăcată cu o rochie de satin albastru, frumos drapată, şi cu o pălărie uluitoare, creată special pentru ea de Lily Daché. Mama lor avea o rochie scurtă, verde ca smaraldul. Sarah zâmbi amintindu-şi… rochia mamei ei avea exact culoarea celor două superbe smaralde ale sale. Cât de fericită ar fi fost mama dacă ar fi apucat să le vadă! Mai erau şi alte fotografii, cu copiii când erau mici… una minunată, a lui Julian cu primul lui căţel… şi Phillip, care părea foarte matur, deşi avea doar opt sau nouă ani când se dusese prima dată la Eton. Una cu Isabelle, pe undeva, prin sudul Franţei, când avea zece ani şi ceva… şi cu amândoi în braţele lui Sarah, imediat după ce se născuseră. William făcuse toate fotografiile, luptându-se cu lacrimile ce-l podideau ori de câte ori o privea pe Sarah cu încă un nou născut în braţe. Şi Elizabeth… ce micuţă părea, lângă Phillip, într-o fotografie atât de îngălbenită că abia se mai distingeau figurile. Dar, ca întotdeauna, lui Sarah îi dădură lacrimile privind-o, copleşită de amintiri. Viaţa ei fusese bună şi plină, dar nu întotdeauna uşoară. Se uită mult timp la fotografii, retrăind momentele acelea, gândindu-se la fiecare dintre ei, croindu-şi încet drum printre amintiri, în timp ce încerca să le evite pe cele prea dureroase. Oftă, îndepărtându-se din nou, şi se duse înapoi să aştepte la uşile-fereastră dinspre terasă. Era graţioasă, înaltă, avea spatele drept şi îşi ţinea capul cu mândria şi eleganţa unei dansatoare. Avea părul alb ca neaua, deşi odinioară strălucea ca abanosul; ochii ei verzi, imenşi, aveau aceeaşi culoare intensă, închisă, ca smaraldele ei. Dintre copii, Isabelle îi moştenise ochii şi chiar şi ai ei nu erau la fel de închişi la culoare ca ai lui Sarah. Dar niciunul din ei nu avea puterea şi eleganţa ei, niciunul nu avea tăria pe care o avusese ea, dârzenia, forţa de a ţine piept la tot ce-i aşternuse viaţa în cale. Vieţile lor fuseseră mai uşoare decât a ei şi pentru asta era, într-un fel, foarte recunoscătoare. Pe de altă parte, se întreba uneori dacă atenţia ei permanentă nu le luase din vigoare, dacă nu cumva îi răsfăţase prea mult şi de aceea deveniseră mai slabi. Deşi nu se putea spune că Phillip era slab… sau Julian… sau Xavier… sau chiar Isabelle… Şi totuşi, Sarah avea ceva ce nu avea niciunul din ei, o tărie sufletească pură, care părea să emane din ea când o priveai. Când intra ea într-o încăpere, se simţea puterea aceea şi, cu voia sau fără voia ta, nu puteai să n-o respecţi. Şi William fusese la fel, dar mai expansiv, mai ostentativ în felul în care se bucura de viaţă şi în care îşi manifesta firea lui bună. Sarah fusese întotdeauna mai liniştită, cu excepţia ocaziilor când era cu William. El scotea la iveală tot ce era mai bun în ea. El îi dăduse totul, spunea ea adesea. Tot ceea ce îndrăgea, iubea sau avea cu adevărat nevoie. Zâmbi privind peste gazonul verde, amintindu-şi cum începuse totul. Parcă se petrecuse doar în urmă cu câteva ceasuri… cu câteva zile. Îi era imposibil să creadă că a doua zi va împlini şaptezeci şi cinci de ani. Copiii şi nepoţii veneau s-o sărbătorească, iar în ziua următoare urmau să vină sute de oameni celebri şi importanţi. Petrecerea i se părea şi acum o prostie, dar copiii insistaseră. Julian organizase totul şi chiar şi Phillip o sunase de şase ori de la Londra ca să se asigure că totul merge bine. Iar Xavier se jurase că oriunde ar fi, în Botswana sau în Brazilia, ori Dumnezeu ştie unde, va zbura cu avionul ca să ajungă la sărbătorirea ei. Acum îi aştepta la fereastră, aproape cu răsuflarea tăiată, simţind un fior de emoţie. Era îmbrăcată cu o rochie Chanel neagră, simplă, mai veche, dar splendid croită, un şirag de perle enorme perfect  asortate, pe care-l purta întotdeauna, lăsându-i muţi de admiraţie pe cei ce-l vedeau prima dată. Le primise după război şi dacă le-ar vinde acum ar lua pe ele peste două milioane de dolari. Dar Sarah nu se gândea la asta: ea le purta fiindcă ţinea la ele, fiindcă erau ale ei şi fiindcă William insistase să le păstreze. — Ducesa de Whitfield se cuvine să poarte asemenea perle, iubita mea, o tachinase el când le probase prima oară, peste un pulover vechi de-al lui pe care îl împrumutase ca să lucreze în grădină. Să fiu al naibii dacă ale mamei nu păreau nişte perle amărâte în comparaţie cu astea, comentase el. Ea râsese şi el o strânsese la piept şi o sărutase. Sarah Whitfield avea lucruri frumoase şi trăise o viaţă frumoasă. Şi era cu adevărat o persoană deosebită. Când în sfârşit îşi pierdu răbdarea şi dădu să plece de la fereastră, auzi prima maşină la ultima cotitură dinspre alee. Era o limuzină Rolls-Royce neagră, nesfârşită, cu geamuri atât de întunecate încât nu putea să vadă cine e înăuntru. Numai ea ştia, îi ştia perfect pe fiecare. Maşina se opri în faţa intrării principale a castelului, aproape sub fereastra ei şi când şoferul coborî, grăbindu-se să deschidă portiera, ea clătină din cap amuzată. Fiul ei cel mai mare avea o înfăţişare foarte distinsă, ca întotdeauna, şi foarte, foarte britanică, străduindu-se să nu se vadă cât de hărţuit era de femeia care coborî din maşină imediat după el. Purta o rochie de mătase albă şi pantofi Chanel; părul era tuns scurt, foarte şic, şi în soarele de vară sclipeau diamantele peste tot, pe unde putuse să şi le pună. Zâmbi din nou în sinea ei, întorcând spatele scenei de la fereastră. Era doar începutul unor zile grozave, interesante… Greu de crezut… nu putea să nu se întrebe ce părere ar fi avut William despre toate astea… despre toată agitaţia de la aniversarea ei de şaptezeci şi cinci de ani… Şaptezeci şi cinci de ani… atâţia ani, atât de curând… Parcă trecuseră doar câteva clipe de când începuse totul…