Nora Roberts carti

La noapte si intotdeauna de Nora Roberts 1 Era asfințitul, acel straniu, aproape mistic interludiu când lumina și întunericul stau într-un echilibru perfect. Peste câteva momente, albastrul blând avea să fie transformat de culorile învăpăiate ale amurgului. Umbrele se alungeau; păsările se linișteau. Kasey stătea la baza scării care urca spre reședința Taylor. Ridică privirea către coloanele albe, masive, și vechile cărămizi trandafirii cu enorme suprafețe de plexiglas. Trei nivele. Ici și colo, printre draperiile trase se zăreau vag lumini. Casa inspira o anume demnitate bănoasă. Bani vechi, mândrie inerentă. Impresionant, își spuse ea, lăsându-și din nou ochii să cutreiere în sus și-n jos edificiul. Avea, totuși, un anumit stil. Sub camuflajul crepusculului, casa părea aproape senină. Ridicând un inel mare de alamă, Kasey bătu cu el în ușa groasă de stejar. Zgomotul reverberă bubuitor prin semiîntuneric. Zâmbi auzindu-l, apoi se întoarse să vadă tonurile sângerii ce inundau treptat cerul. Deja, era mai mult noapte decât zi. În spatele ei, ușa se deschise. Răsucindu-se, Kasey văzu o negresă scundă, cu uniformă neagră și șorț alb. „La fel ca în filme”, conchise ea și surâse iarăși. La urma urmei, putea totuși să fie o aventură. — Bună. — Bună seara, doamnă, o salută servitoarea, politicoasă, stând în mijlocul ușii ca garda unui palat. — Bună seara, răspunse și Kasey, amuzată. Cred că domnul Taylor mă așteaptă. — Domnișoara Wyatt? Nehotărâtă, servitoarea o studie. Nu schiță nici un gest de a o pofti în casă. — Cred că domnul Taylor vă aștepta mâine. — Da, mă rog, am venit astă seară. Continuând să surâdă, Kasey trecu pe lângă servitoare, intrând în holul principal. — Poate ar trebui să-l anunți că am sosit, propuse ea, întorcându-se să privească lung un policandru cu trei rânduri de brațe care-și revărsa lumina pe mochetă. Privind-o prudentă, servitoarea închise ușa. — Dacă sunteți amabilă să așteptați aici, îi indică ea un fotoliu Louis XVI. Îl voi informa pe domnul Taylor despre sosirea dumneavoastră. — Mulțumesc. Atenția îi fusese atrasă deja de un autoportret al lui Rembrandt. Servitoarea se îndepărtă fără zgomot. Kasey studie Rembrandt-ul, apoi trecu la următorul tablou. Renoir. „Locul ăsta e ca un muzeu”, comentă ea în gând, continuând să străbată agale holul și să privească picturile ca și cum s-ar fi aflat într-o galerie de artă. Pentru Kasey, astfel de opere de artă erau asemenea proprietății publice - de respectat, de admirat și, mai cu seamă, de văzut. „Mă întreb dacă locuiește într-adevăr cineva aici”, reflectă ea, plimbându-și degetul peste o ramă groasă, aurită. Murmurul de voci îi captă atenția. Instinctiv, înaintă în direcția sunetului. — E una dintre principalele autorități asupra culturii amerindiene, Jordan. Ultimul ei articol a fost extrem de lăudat. La numai douăzeci și cinci de ani, este de-a dreptul un fenomen în cercurile antropologice. — Sunt perfect la curent, Harry, altfel n-aș fi acceptat sugestia ta de a colabora cu mine la cartea asta. Jordan Taylor învârtea în cupă un Martini înainte de cină. Bău încet, contemplativ. Băutura era seacă, perfectă, doar cu un iz de vermut. — Mă întreb uneori cum vom trece peste următoarele câteva luni. Domnișoarele bătrâne de profesie mă intimidează și nu sunt tovarășele mele de viață favorite. — Nu o tovarășă de viață îți cauți, Jordan, îi aminti celălalt bărbat, culegând măslina din propriul lui pahar. Cauți o expertă în cultura amerindiană. Asta ai căpătat. Înghiți măslina. — Tovarășele de viață îți pot distrage atenția. Cu o strâmbătură, Jordan Taylor puse jos paharul. Era neliniștit, fără a ști de ce… — Nu prea cred că domnișoara Wyatt o să-mi distragă atenția. Își înfundă mâinile în buzunarele pantalonilor croiți impecabil, privindu-și prietenul cum dădea paharul pe gât. — Mi-am format un portret compozit: păr de culoarea mâlului, strâns în jurul unei fețe osoase, ochelari cu rame groase și lentile de trei degete, cocoțați pe un nas proeminent. Costume de bun-simț, pentru a-i accentua lipsa de siluetă și pantofi ortopedici măsura zece. — Măsura șase. Amândoi bărbații se întoarseră spre ușă, mirați. — Bună seara, domnule Taylor, salută Kasey, intrând; traversând încăperea, îi întinse mâna lui Jordan. Iar dumneavoastră trebuie să fiți doctorul Rhodes. Am corespondat destul de mult în ultimele câteva săptămâni, nu-i așa? Mă bucur să vă întâlnesc. — Da, bine. Eu… Sprâncenele stufoase ale lui Harry coborâră. — Sunt Kathleen Wyatt, îi adresă ea un surâs orbitor, înainte de a reveni spre Jordan. După cum vedeți, nu-mi strâng părul în jurul feței. Probabil că n-ar sta strâns nici dacă aș încerca. Și trase de una dintre șuvițele libere care-i înconjurau chipul. — Și nici de culoarea mâlului nu prea e, continuă ea, mai încet, nuanța asta e numită în general blond-ca-fraga. Fața mea nu e deosebit de osoasă, deși am într-adevăr niște pomeți destul de drăguți. Aveți un foc? Căută o țigară în poșetă, după care îl privi pe Harry Rhodes, în așteptare. Acesta cotrobăi prin buzunare și-și găsi bricheta. — Mulțumesc. Unde rămăsesem? A, da, continuă ea, înainte ca vreunul dintre cei doi să fi putut vorbi. Port într-adevăr ochelari la citit - când mi-i găsesc - dar mă îndoiesc că la asta v-ați referit, nu-i așa? Ia să vedem, ce v-aș mai putea spune? Pot să iau loc? Mă omoară picioarele. Fără a aștepta răspunsul, alese un scaun tapițat cu brocart auriu. Se opri un moment, scuturându-și țigara într-o scrumieră de cristal. — Știți deja ce număr port la pantofi. Rezemându-se de spătar, îl privi pe Jordan Taylor drept în față, cu ochii ei verzi. — Ei, domnișoară Wyatt, spuse el după un timp. Nu știu dacă să-mi cer scuze sau să aplaud. — Aș prefera să beau ceva. Aveți tequila? Dând din cap, Taylor se îndreptă spre bar: — Cred că tequila, nu; merge un vermut? — Ar fi perfect, mulțumesc. Kasey cercetă încăperea. Era spațioasă și perfect pătrată, cu lambriuri de esență bogată și furnituri masive de brocart. Un șemineu de marmură cu încrustații complicate domina un perete. În oglinda cu ramă de mahon agățată deasupra se reflectau porțelanuri de Dresda. Covorul era gros, draperiile grele. „Prea formal,” își spuse ea, observând eleganța structurată. Ar fi preferat ca draperiile să fie trase larg sau, mai bine, scoase complet și înlocuite cu ceva mai puțin sumbru. Probabil că sub mochetă se afla o splendidă podea de esență tare. — Domnișoară Wyatt, îi atrase din nou privirea Jordan asupra lui, oferindu-i paharul. Ochii li se întâlniră, cu curiozitate reciprocă, după care o mișcare în ușă le distrase atenția. — Jordan, Millicent mi-a spus că a sosit domnișoara Wyatt, dar probabil că s-a rătăcit prin… oh. Femeia care intrase cu pas lunecos în cameră se opri la vederea lui Kasey. — Dumneavoastră sunteți Kathleen Wyatt? Cu aceeași nehotărâre pe care o manifestase și servitoarea, o măsură pe tânăra îmbrăcată în pantaloni gri și bluză de culoare albastru-păun strălucitoare. Kasey sorbi din pahar, zâmbind. — Da, eu sunt. O cercetă la rândul ei pe eleganta doamnă din înalta societate. Mama lui Jordan Taylor, Beatrice Taylor, era machiată cu multă grijă, impecabil de manierată și îmbrăcată cu mult stil. Beatrice Taylor știa cine și ce era, își spuse Kasey. — Vă rog să mă iertați pentru confuzie, domnișoară Wyatt. Nu vă așteptam decât pe mâine. — Mi-am organizat treburile mai repede decât mă așteptasem, răspunse Kasey, luând încă o înghițitură. Am prins un avion care decola mai devreme. Surâse din nou. — Nu văd ce rost ar avea să pierdem timpul. — Desigur, se încreți un moment fața lui Beatrice. Camera dumneavoastră e pregătită. Se întoarse spre fiul ei: — Am instalat-o pe domnișoara Wyatt în camera Regency. — Lângă Alison? se întrerupse Jordan din gestul de a-și aprinde țigara, cu o privire spre mama lui. — Da. M-am gândit că poate domnișoarei Wyatt i-ar face plăcere compania ei. Alison e nepoata mea, îi explică ea lui Kasey. Locuiește la noi de când au murit fiul și nora mea, acum trei ani. Pe-atunci, avea abia opt, sărăcuța de ea. Reveni cu atenția la Jordan. — Dacă mă scuzați, mă duc să mă ocup de bagaje. — Bine, zise Jordan, așezându-se pe canapea, după ce mama lui ieși din încăpere. Poate ar fi cazul să discutăm puțin despre afaceri. — Desigur. Kasey își termină vermutul și puse paharul pe masă, lângă ea. — Preferați un program strict - înțelegeți, ore ferm stabilite? De la nouă la două, de la opt la zece? Sau doriți să ne lăsăm duși de val? — De val? repetă Jordan, ridicându-și privirea spre Harry. — Înțelegeți. Val, schiță Kasey un gest descriptiv cu mâinile. — A, val, dădu din cap Jordan, amuzat; categoric, nu era savanta încorsetată și bățoasă din imaginația lui. Ce-ar fi să încercăm câte puțin din amândouă? — Perfect! Aș dori ca mâine să parcurgem rezumatul și să observ ceva mai bine ce intenții aveți. Mă puteți anunța asupra căror lucruri doriți să ne concentrăm la început. Kasey îl studie un moment pe Jordan, în timp ce Harry își mai turna un Martini. „Foarte atrăgător”, decise ea, „într-un stil oarecum fin, la Wall Street. Păr frumos; frunte luminoasă, cu o umbră de bronz. Probabil că mai iese când și când din muzeul ăsta, ca să-l prindă soarele,” își mai spuse ea, deși se îndoia că ar fi fost un mare amator de plajă. Întotdeauna îi plăcuseră ochii albaștri la bărbați, iar ai lui Jordan aveau o nuanță foarte închisă. Și, își mai spuse ea, erau foarte șireți. Chip slab. Oase solide. Se întrebă dacă avea cumva puțin sânge de Cheyenne în vene. Structura craniului era extrem de asemănătoare. Hainele și manierele sofisticate erau descumpănite de o anume senzualitate în jurul gurii. Îi plăcea contrastul. Era clădit ca un jucător de tenis, medită ea. Umeri lați, talie suplă, mâini puternice. Se vedea clar că apela la un croitor exclusiv și conservator. Mare păcat, își spuse Kasey din nou. „Dar ia seama,” se temperă ea, „aici e mai mult decât se vede cu ochiul liber.” Avea senzația că sub sofisticarea rece se ascundea un temperament inflamabil. Știa, din lectura cărților lui, că era inteligent. Singurul defect pe care i-l găsise operei sale consta într-o anume răceală. — Sunt sigură că vom colabora foarte bine, domnule Taylor, îi spuse ea. Abia aștept să începem. Sunteți un scriitor foarte bun. — Vă mulțumesc. — Nu-mi mulțumiți, n-am avut nici o contribuție, zâmbi Kasey. Buzele lui Jordan se arcuiră într-un răspuns instinctiv, în timp ce se întreba în ce s-o fi băgat. — Mă bucur foarte mult să am ocazia de a vă ajuta în munca de documentare, continuă ea. Cred că de fapt dumneavoastră ar trebui să vă mulțumesc, domnule doctor Rhodes, pentru că i-ați propus numele meu. Privirea ei se abătu spre Harry, întâlnindu-i ochii. — Păi, știți, acreditările dumneavoastră… au fost impecabile, se bâlbâi Harry, încercând să stabilească legătura între Kathleen Wyatt cea ale cărei articole le citise și sfârleaza zveltă, cu păr buclat, care-i zâmbea. Ați absolvit magna cum laudae la Universitatea Maryland? — Întocmai. Am terminat antropologia la Maryland, apoi mi-am luat masterul la Columbia. Am lucrat cu domnul doctor Spalding în expediția dumnealui din Colorado. Cred că articolul scris pe acel subiect a atras atenția dumneavoastră. — Scuzați-mă, domnule, interveni servitoarea negresă, din ușă. Bagajele domnișoarei Wyatt au fost duse în camera dumneaei. Doamna Taylor a sugerat că poate ar dori să se odihnească puțin înainte de cină. — Voi sări peste cină, mulțumesc, i se adresă Kasey direct servitoarei, revenind apoi spre doctorul Rhodes. Am să urc, totuși. Voiajele mă obosesc. Bună seara, domnule doctor Rhodes. Cred că ne vom vedea destul de des, în următoarele câteva luni. Ne revedem mâine dimineață, domnule Taylor. Și ieși la fel cum intrase, lăsându-i pe amândoi cu privirile după ea. — Ei, Harry… Lui Jordan i se părea că aproape putea simți camera liniștindu-se la loc. — Ce spuneai adineauri despre distragerea atenției? După ce o urmă pe servitoare la etaj, Kasey se opri în ușa camerei. Rozuri și auriuri pale dominau concepția coloristică. Perdele trandafirii pe pereți albi ca stridia; perne aurii și roz decorau fotoliile Regency cu încrustații ornamentale. Văzu o măsuță de toaletă cu tăblie aurie și un alcov tapițat cu pluș de un trandafiriu mai închis. Patul era enorm, cu baldachin, perdele și cuvertură de satin. — Doamne sfinte! murmură ea, trecând pragul. — Poftim, domnișoară? Se întoarse spre servitoare, cu un zâmbet: — Nimic. Grozavă cameră. — Baia e pe-acolo, domnișoară Wyatt. Doriți să v-o pregătesc? — Să-mi pregă… nu, râse ea stingherită, neputându-se stăpâni. Nu, mulțumesc… Millicent, așa e? — Da, domnișoară. Prea bine, domnișoară. Dacă aveți nevoie de ceva, formați 9 la telefonul interior. Millicent se strecură tăcută pe ușă, închizând-o cu grijă în urma ei. Lăsându-și poșeta pe pat, Kasey începu să exploreze odaia. După părerea ei, era întru totul prea roz și prea imaculată. Se hotărî să ignore acest lucru, petrecând cât mai puțin timp posibil între pereții ei. În plus, era prea obosită, după atâtea avioane și taxiuri, ca să-i mai pese unde dormea acum. Începu să-și caute cămașa de noapte pe care se părea că Millicent o vârâse într-un birou. — Intră, răspunse ea, când se auzi o bătaie în ușă. Continuă să scotocească prin lenjeria împăturită cu grijă. Ridică ochii spre oglindă. — Bună. Probabil că tu ești Alison. Văzu o fetiță înaltă și subțire, într-o rochie scumpă, croită simplu. Părul lung și blond îi era pieptănat cu grijă și legat la spate într-o bentiță. Avea ochii mari și negri, dar expresia lor nu era nici fericită, nici tristă. Kasey simți un freamăt de milă. — Bună seara, domnișoară Wyatt, sparse Alison tăcerea, fără însă a se îndepărta de prag. Mă gândeam să mă prezint, de vreme ce în următoarele câteva luni vom folosi aceeași baie. — Bună idee, se răsuci Kasey din dreptul oglinzii, privind-o pe Alison direct în față. Deși presupun că oricum am fi dat nas în nas la duș, nu peste mult timp. — Dacă aveți anumite preferințe pentru orele de baie, domnișoară Wyatt, aș fi încântată să vi le respect. Kasey se apropie de pat, pentru a-și lăsa acolo cămașa de noapte. — Nu fac nazuri. Am mai împărțit și altă dată băile. Se așeză ușurel pe marginea patului, privind cu îndoială baldachinul. — Voi încerca să nu-ți stau în drum, dimineața. Te duci la școală, bănuiesc. — Da, anul ăsta urmez cursurile. Anul trecut am avut un preparator. Sunt foarte stresată. — Așa? înălță Kasey sprâncenele, chinuindu-se să zâmbească. Eu, una, sunt moleșită rău. Alison se încruntă. Neputându-se hotărî dacă să înainteze sau să se retragă, ezita în ușă. Kasey îi observă nesiguranța, manierele antrenate cu strictețe, mâinile împreunate cuminte pe talia rochiei scumpe. Își aminti că fetița avea doar unsprezece ani. — Ia spune-mi Alison, pe-aici cum te distrezi? — Să mă distrez? făcu Alison un pas, fascinată. — Da, cum te distrezi? Doar nu poți sta tot timpul la școală. Își dădu la o parte din ochi o șuviță de păr rebelă. — Și nici, eu, categoric, nu voi lucra douăzeci și patru de ore pe zi. — Avem un teren de tenis, se apropie Alison și mai mult. Și piscina, desigur. Kasey dădu din cap. — Îmi place să înot, spuse ea, înainte ca Alison să fi putut comenta. Dar la tenis nu mă pricep. Joci? — Da, eu… — Excelent. Poate îmi dai și mie câteva lecții. Ochii ei cutreierară din nou odaia. — Spune-mi, camera ta e roz? Alison o privi un moment, încercând să înțeleagă schimbarea de subiect. — Nu, e decorată în albastru și verde. — Bună formulă, făcu Kasey o mutră spre draperii. Odată, când aveam cincisprezece ani, mi-am zugrăvit camera în purpuriu. Două luni am avut coșmaruri. Surprinse ochii care nu clipeau ai lui Alison. — S-a-ntâmplat ceva? — Nu arătați ca o antropoloagă, izbucni fata, după care i se tăie respirația, speriată de propria-i nepolitețe… — Nu? își înălță Kasey sprâncenele, cu gândul la Jordan. De ce? — Sunteți drăguță, murmură Alison, roșind. — Așa crezi tu? Kasey se ridică să se privească în oglindă. Își îngustă ochii. — Uneori, și mie mi se pare, dar de cele mai multe ori găsesc că am nasul prea mic. Alison îi privea lung imaginea reflectată. Când ochii li se întâlniră în oglindă, ai lui Kasey se luminară într-un zâmbet. Era un surâs lent, cald și atotcuprinzător. Buzele lui Alison, atât de asemănătoare cu ale unchiului ei, se arcuiră într-un răspuns involuntar. — Acum trebuie să cobor la cină, se retrase ea spre ușă, parcă neîndurându-se să se despartă de zâmbetul acela. Noapte bună, domnișoară Wyatt. — Noapte bună, Alison. Întorcându-se, când ușa se închise, Kasey oftă. „Interesant grup,” medită ea. Gândurile îi reveniră la Jordan. „Foarte interesant.” Se duse și-și luă iarăși cămașa de noapte, după care și-o trecu alene printre mâini. „Și unde,” se întrebă, „e locul lui Kasey Wyatt printre toți ăștia?” Cu un oftat, se așeză în fotoliu. Conversația dintre Jordan și doctorul Rhodes, pe care o surprinsese, fusese mai mult amuzantă decât supărătoare. Dar totuși… Kasey reluă în minte descrierea pe care i-o făcuse Jordan. „Tipic,” hotărî ea. „Concepția tipică a unui necunoscător despre un om de știință care întâmplător este femeie.” Kasey era pe deplin conștientă că îl neliniștise pe Harry Rhodes. Un zâmbet îi arcui gura. Bănuia că avea să-l placă. Era un om cumpătat și pretențios, și, reflectă ea, probabil foarte dulce. Cu Beatrice Taylor, însă, altfel stăteau lucrurile. Kasey se întinse în fotoliu, impunându-și să se relaxeze. Între ea și femeia cea vârstnică nu exista nici o punte de legătură, dar, își spuse, cu un dram de noroc, nici animozități n-aveau să apară. Cât despre fetiță… Kasey închise ochii, începând să-și descheie bluza. Alison. Matură pentru vârsta ei - poate chiar prea matură. Kasey știa ce însemna să-ți pierzi părinții în copilărie. Se creau sentimente de derută, trădare, vinovăție. Greu de înfruntat, pentru un om atât de tânăr. „Cine i-o fi ținând acum loc de mamă? Beatrice?” Clătină din cap. Cumva, nu și-o putea închipui pe eleganta matroană făcând pe mama unei fete de unsprezece ani. Avea grijă ca Alison să fie bine îmbrăcată, sănătos hrănită și excelent de manierată. Kasey simți un al doilea fior de milă. Și apoi, Jordan. Cu un nou oftat, se săltă atâta cât să-și scoată bluza și pantofii. Nu era un om de care să te poți apropia prea ușor. Kasey nici nu era sigură că o dorea. Ridicându-se în picioare, își descheie pantalonii și porni spre baie. Ceea ce dorea era să-și folosească studiile sau experiența pentru cartea lui. Voia să vadă informațiile pe care i le dădea întrebuințate în cel mai bun mod posibil. Ceea ce voia ea, își spuse, dând drumul apei calde cu toată presiunea, era o baie. Orele de zbor cu avionul, precedate de o săptămână de conferințe la New York, o extenuaseră la maximum. Gândul la Jordan Taylor mai avea pur și simplu de așteptat. „Ziua de mâine,” își spuse ea, cufundându-se în cadă, „va sosi destul de curând.”

Puterea visului de Nora Roberts PROLOG California, 1846   Plecase pentru totdeauna. Războiul îl răpise din brațele ei. Simțea moartea lui ca pe un gol imens în inimă. Felipe era mort. Americanii îl uciseseră - sau fusese ucis din nevoia de a-și dovedi lui însuși cine era. Serafina stătea pe stâncile abrupte și zdrențuite de deasupra Pacificului tumultuos și realiză că îl pierduse. Nori de ceață o învăluiau în vârtejuri, dar ea nu-și strânse pelerina pe lângă corp. Răceala pe care o simțea i se cuibărise în sânge și în oase. Nu va putea fi învinsă niciodată. Iubirea ei pierise, deși se rugase și petrecuse ore în șir stând în genunchi, implorând-o pe Maica Fecioară să intervină, să-l apere pe Felipe al ei după ce acesta plecase să lupte cu americanii care voiau California cu tot dinadinsul. Fusese răpus la Santa Fé. Tatăl ei primise vestea că tânărul din epitropia lui fusese ucis în luptă, secerat la pământ în timp ce se lupta pentru a salva orașul din mâinile americanilor. Trupul lui fusese îngropat acolo, atât de departe. Niciodată nu-i va mai vedea chipul, nu-i va mai auzi glasul și nu-i va mai împărtăși visurile. Nu procedase așa cum o rugase Felipe. Nu plecase cu vaporul înapoi în Spania pentru a aștepta eliberarea Californiei, ci își ascunsese zestrea: aurul care i-ar fi ajutat să-și clădească o viață împreună - viață la care visaseră în nenumăratele zile însorite petrecute pe aceste stânci. Tatăl ei i-ar fi dat-o lui Felipe când s-ar fi întors ca un erou. Așa îi vorbise Felipe pe când își luau rămas-bun și îi săruta obrajii înlăcrimați. Își vor ridica o casă frumoasă, vor avea o mulțime de copii și o grădină a lor. El promisese că se va întoarce la ea și atunci avea să înceapă totul. Acum era mort. Poate că de vină fusese egoismul ei. Ea dorise să stea aproape de Monterey pentru a nu fi despărțiți de ocean. Când veniseră americanii își ascunsese darul de mireasă, de teamă să nu-i fie luat, așa cum ei luaseră mult mai multe. Acum ei îi răpiseră tot ce conta pentru ea. Mâhnirea ei izvora din teama că tocmai păcatul i-l luase pe Felipe. Își mințise tatăl pentru a fura acele ore cu iubirea ei. Se dăruise înainte ca Dumnezeu și biserica să le sfințească unirea. Mai condamnabil - se gândea ea cu capul plecat sub palmele reci ale vântului - era că nu se putea căi pentru păcatele comise. Nu voia să se căiască. Nu-i mai rămăsese niciun vis, nicio speranță sau iubire. Dumnezeu i-l luase pe Felipe de lângă ea. Acum, sfidând șaisprezece ani de pregătire religioasă, după o viață în credință, își ridică ușor capul și-l blestemă pe Dumnezeu. Apoi sări în gol.       *   O sută de ani mai târziu, lumina aurie a verii scălda aceleași stânci. Pescărușii săgetau întinderile de apă aproape atingând cu piepturile albe azurul adânc înainte de a se ridica în cercuri punctate de țipete prelungi, sfâșietoare. Florile îndârjite și puternice, deși petalele lor păreau fragile, își scoteau capetele prin pământul dur, luptându-se să găsească razele de soare printre crăpăturile pietrelor; ele transformau peisajul auster într-unul fantastic. Deasupra capului era un cer de un albastru de vis. Trei tinere stăteau printre stânci, meditând asupra poveștii și a apei. Cunoșteau legenda foarte bine, iar fiecare dintre ele își imagina chipul Serafinei în acele ultime clipe de disperare. Pentru Laura Templeton, Serafina era un personaj tragic, cu obrajii plini de lacrimi, atât de singură stând pe înălțimile spulberate de vânt, cu o floare sălbatică în mână, înainte de a cădea. Laura plângea de mila ei, iar ochii triști priveau apele, întrebându-se cum ar fi procedat ea însăși. Pentru Laura povestea de dragoste se împletea cu tragedia. Pentru Kate Powell totul nu era decât o tristă irosire. Cu fața încruntată de lumina soarelui, ședea și smulgea firele de iarbă; avea mâini fine. Adevărat, povestea o înduioșase, dar era tulburată de acel impuls eronat. De ce să pui capăt la toate când viața are multe de oferit? Fusese rândul lui Margo Sullivan să depene povestea și o făcuse cu un deosebit har dramatic. Ca de obicei, își imagina noaptea încărcată de sălbăticia furtunii – vânturi puternice, o ploaie torențială și cerul brăzdat de fulgere orbitoare. Gestul sfidător o înfiora și o tulbura în același timp. O va vedea întotdeauna pe Serafina cu fața spre cer și cu blestemul pe buze în timp ce sărea. — Ce prostie a făcut pentru un bărbat, comentă Kate. Părul negru ca abanosul, strâns într-o coadă la spate, îi accentua trăsăturile aspre ale feței dominate de ochii căprui, migdalați. — Îl iubea, zise simplu Laura. Rostise cuvintele pe un ton scăzut, gânditor. — Era singura ei adevărata ei dragoste. — Nu înțeleg de ce trebuie să existe una singură. Margo își întinse picioarele lungi. Ea și Laura aveau doisprezece ani, iar Kate era cu un an mai mică decât ele. Margo avea deja forme care trădau femeia din ea. Era foarte mândră de sânii ei. — Eu nu mă voi opri doar la una, spuse cu un glas încrezător, voi avea o mulțime. Kate pufni. Era slăbuță, nu avea piept deloc și nu-i păsa de asta. Avea în cap alte lucruri la care să se gândească decât la băieți; școală, baseball, muzică. — De când Billy Leary ți-a vârât limba până-n gât, te-ai țicnit. — Îmi plac băieții. La adăpostul feminității ei, Margo surâse șiret și-și trecu degetele prin părul lung, blond. Podoaba deasă și ondulată i se prelingea pe umeri cu raze aurii. Chiar din clipa când scăpase de sub privirile de vultur ale mamei sale, își eliberase pletele din banda cu care i le lega la spate Ann Sullivan. Precum trupul ei matur, părul ei semăna mai degrabă cu cel al unei femei decât cu al unei adolescente. — Iar ei mă plac pe mine, continuă Margo, după părerea ei acesta fiind lucrul cel mai important. Totuși, să fiu a naibii dacă m-aș omorî pentru vreunui. Laura își întoarse capul automat pentru a se asigura că nu auzise nimeni cuvintele de ocară. Desigur că erau singure în acel loc, sub lumina binecuvântatei veri. Era anotimpul care-i plăcea cel mai mult. Ochii i se opriră asupra unei case din vârful dealului din spatele lor. Aceea era casa ei, adăpostul ei și se bucura doar privind-o, admirându-i foișoarele elegante, ferestrele înalte, arcuite, peste care acoperișul din țiglă roșie se pârjolea sub soarele californian. Adesea se gândea că este un castel, iar ea era prințesa. Deunăzi parcă își imagina că în curând va veni la ea un prinț călare, o va lua de soție și vor trăi fericiți veșnic. — Eu vreau doar unul, murmură ea. Dacă i s-ar întâmpla ceva, inima mi s-ar frânge pentru totdeauna. — Nu ai sări de pe o stâncă, spuse Kate cu simț practic; așa ceva era de neconceput. O fată poate să-și tragă palme pentru că a căzut la un examen sau fiindcă a ratat o ocazie bună, dar pentru un băiat? E ridicol. Trebuie să aștepți și să vezi ce se întâmplă după aceea. Și ea studia casa. Reședința Templeton, acum și casa ei. Se gândea că, dintre toate trei, ea era cea care realizase ce înseamnă să ți se întâmple o nenorocire, deci trebuia să aștepte. La opt ani își pierduse amândoi părinții, pământul se deschisese sub picioarele ei și o înghițise. Familia Templeton o luase sub acoperișul ei; îi dăruise iubire și, cu toate că nu era decât verișoară de-a doua din neamul Powell, acum avea și ea un cămin. E înțelept să aștepți. — Eu știu ce aș face. Aș striga și l-aș blestema pe Dumnezeu, zise Margo cu hotărâre. Asta și făcu: cu abilitate, arboră o mină deznădăjduită a suferinței. — Mi-aș lua zestrea și aș pleca în lume, aș vedea totul, aș face de toate. Aș fi de toate. Întinse brațele, savurând cu plăcere mângâierea caldă a soarelui pe piele. Iubea reședința Templeton. Când avea doar patru ani, mama ei părăsise Irlanda și venise aici să muncească. Deși fusese mereu considerată ca făcând parte din familie, nu uitase nicio clipă că era fiica menajerei. Avea ambiția să fie mai mult; mult mai mult. Știa ce dorește mama ei pentru ea. O educație solidă, o slujbă bună, un soț bun. Margo medita cât de plictisitor e totul. Nu avea de gând să fie ca mama sa - în niciun caz nu intenționa să trăiască singură și vlăguită până la treizeci de ani. Mama ei era tânără și frumoasă, se gândea Margo. Deși ea încerca să desconsidere aceste detalii, ele rămâneau tot realități. Cu toate acestea nu se întâlnea cu nimeni și nu ieșea în lume. Era foarte severă. „Margo, nu face asta, nu face ăia”, se îmbufna ea, „Ești prea tânără pentru ruj de buze și fard de pleoape”. Mereu îngrijorată de comportamentul prea libertin, de încăpățânarea și de hotărârea fiicei sale de a se ridica deasupra stării ei sociale. Oricare ar fi fost această clasă socială, se gândi Margo. Oare tatăl el fusese libertin? Fusese un bărbat frumos? Începu să se întrebe dacă mama ei trebuise să se mărite - așa cum se măritau fetele cuminți. Era imposibil să se fi măritat din dragoste, fiindcă, dacă l-a iubit, cum se face că nu a vorbit niciodată despre el? De ce nu avea fotografii, amintiri și povești despre bărbatul cu care s-a măritat și pe care l-a pierdut în timpul unei furtuni pe mare? Margo privi oceanul și se gândi la mama sa. Ann Sullivan nu era Serafina, desigur. Nu disperase și nu jelise; întorsese pagina și uitase. Poate că nu era o tragedie atât de mare. Dacă un bărbat nu reprezintă prea mult pentru tine, nu suferi prea tare când îl pierzi. Asta nu înseamnă că trebuie să încetezi și tu să trăiești. Presupunând că nu te arunci de pe o stâncă, există și alte moduri de a-ți sfârși viața. Dacă mama ar înțelege, se gândi ea, apoi își scutură capul și privi spre ape. Nu se va mai chinui cu gânduri despre cum să-i intre în voie mamei sale, fiindcă știa că orice face sau dorește era dezaprobat de acestea. Se simțea torturată lăuntric. Nu mai voia să se gândească. Se concentră asupra locurilor pe care le va vizita într-o zi și asupra oamenilor pe care-i va cunoaște. Prinsese gustul vieții luxoase pe care o ducea la reședința Templeton, făcea parte din lumea în mijlocul căreia ei se mișcau cu atâta naturalețe. Erau proprietarii unor hoteluri grandioase din câteva orașe fermecătoare. Într-o zi va fi și ea oaspete într-unul din ele și va pluti în apartamentul ei - ca acela din hotelul Templeton, Monterey, pe două nivele; cu mobilă elegantă și flori peste tot. Avea un pat de regină, cu baldachin și perne de mătase. Când o auzise, domnul T începuse să râdă, o strânsese la piept și o poftise să sară în patul moale. Ea nu uitase nicio clipă senzația pe care i-o dăduseră pernele pufoase, parfumate. Doamna T îi explicase că patul fusese adus din Spania și că avea două sute de ani vechime. Într-o bună zi va avea și ea lucruri de preț ca acel pat; nu numai ca îngrijitoare, precum mama sa, ci ca proprietară. Atunci când ai lucruri de preț, când sunt ale tale, atunci devii automat frumos și important. — Când vom găsi zestrea Serafinei, vom fi bogate, anunță Margo, iar Kate pufni în râs. — Laura e deja bogată; concluzionă aceasta. Dacă o găsim, va trebui să punem banii la bancă până vom crește mari. — Eu îmi voi cumpăra tot ce-mi doresc, zise Margo ridicându-se și strângându-și genunchii la piept. Haine, bijuterii și lucruri frumoase. Și o mașină. — Dar nu ai vârsta să poți conduce, interveni Kate. Eu îi voi investi pe ai mei, fiindcă unchiul Tommy spune că banii fac bani. — E plictisitor, Kate. Margo o strânse amical de umăr. Tu ești plictisitoare. Să-ți spun eu ce vom face cu banii: vom pleca într-o călătorie în jurul lumii. Toate trei. Vom merge la Londra, la Paris, la Roma. Vom sta numai în hotelurile Templeton fiindcă sunt cele mai bune. — Vom petrece zi și noapte, Laura, purtată pe aripile fanteziei. Fusese deja la Londra, Paris și la Roma și îi plăcuseră foarte mult, dar nicăieri și nimic nu era mai frumos ca aici, ca reședința Templeton. Vom dansa toată noaptea cu cei mai chipeși bărbați. Apoi ne vom întoarce aici și vom fi mereu împreună, — Desigur că vom fi mereu împreună. Margo își sprijini un braț pe umărul Laurei, iar celălalt i se opri pe umărul lui Kate. Pentru ea prietenia lor era indiscutabil o prezență. — Suntem cele mai bune prietene, nu-i așa? Vom rămâne mereu la fel. Când auzi huruitul unui motor, se ridică și zise disprețuitor: — Acesta trebuie să fie Josh și unul dintre prietenii lui ciudați. — Să nu te vadă, o strânse Kate de mână. Deși Josh era frate de sânge cu Laura și cu Kate, asemănarea lui temperamentală cu aceasta din urmă o făcea să-l disprețuiască și mai mult. — O să vină aici să ne necăjească. Se crede atât de grozav, acum că a învățat să șofeze. — Nu are el treabă cu noi. Laura se ridică și ea, curioasă să vadă cine conducea cu viteza glonțului mașina decapotabilă. Recunoscu părul negru, fluturând în vânt și se strâmbă. — Of, nu-i decât haimanaua de Michael Fury. Nu știu de ce s-a înhăitat Josh cu el. — Fiindcă e periculos. Deși avea doar doisprezece ani, femeia din ea recunoștea instinctiv și admira un bărbat periculos. Margo era cu ochii pe Josh. Își spunea asta fiindcă prezența lui o irita - moștenitorul, prințul perfect care o trata ca pe o soră mai mică și mai proastă; exact acest lucru o enerva fiindcă oricine și-ar fi dat seama că era aproape femeie. — Hei, puștoaicelor, rosti cu tonul studiat al unul băiat de șaisprezece ani, rezemându-se leneș de spătarul banchetei șoferului. Difuzoarele de bord bubuiau Hotel California și muzica săgeta aerul de vară. Iar ați pornit în căutarea aurului Serafinei? — Ne bucurăm de soare și de singurătatea locului. Margo se apropie încet, pășind alene, ținându-și spatele drept. Josh o privea râzând, iar ochii îi erau ascunși în spatele șuvițelor de păr aurit de soare; Michael Fury purta ochelari de soare cu oglindă, așa că era greu de presupus: în ce direcție privea. Margo nu era curioasă și nici interesată de persoana lui, dar se sprijini de marginea portierei și-i surâse amabil: — Salut, Michael — Mda, articulă el. — Așa le găsești întotdeauna, hoinărind printre stânci, își informă Josh prietenul; Ai zice că mai au puțin și calcă peste un sac cu monede de aur. Arboră un zâmbet spre Margo. Era mult mai ușor să surâdă decât să se gândească, fie și numai, pentru o clipă, cum cădeau acei pantalonași scurți pe pulpele ei. Ce naiba, era doar o copilă, practic o soră pentru el; avea să putrezească în iad dacă mai continua să o privească și să-și alimenteze gândurile necurate la adresa ei. — Într-o bună zi le vom găsi. Spunând aceasta, se apropie de el. Ridică o sprânceană, scoțând în evidență alunița din capătul arcului de o nuanță mai închisă decât părul blond. Sânii ei parcă deveneau mai voluptuoși sub privirile băieților, iar acum erau subliniați de decolteul tricoului. Josh își simțea gura uscată peste măsură, iar glasul îi deveni aspru și ironic: — Continuă să visezi, ducesă. Voi, fetelor, duceți-vă la joacă. Avem lucruri mai bune de făcut. Apăsă pe accelerație, dar privirile i se opriră pe oglinda retrovizoare. Inima de femeie a lui Margo bătea neliniștită, tulburată; își scutură pletele pe spate și privi în urma mașinii pornită ca glonțul. Era ușor să râzi de fata menajerei, se gândi ea furioasă. Dar când ea va fi bogată și cunoscută... — Într-o zi va regreta că a râs de mine. — Știi că nu a vorbit cu răutate, Margo, o liniști Laura. — Nu, doar e bărbat, zise Kate ridicând din umeri. Aceasta este definiția unui măgar. Margo începu să râdă, apoi plecară împreună, traversând șoseaua, îndreptându-se către colina unde se afla reședința Templeton. Într-o zi, își aminti ea. Într-o zi.   CAPITOLUL 1 Când împlini optsprezece ani, Margo știa exact ce dorește. Dorise același lucru și când avusese, doisprezece ani. Totul. Acum se hotărâse ce să facă pentru a putea obține ce vrea. Se va baza foarte mult pe înfățișarea ei; cel mai de preț, poate singurul ei talent. Se gândi că poate juca sau poate învăța să o facă. Trebuia să fie mai ușor decât algebra sau literatura engleză sau alte materii grele din școală. Oricum, avea de gând să devină stea. Va reuși asta pe cont propriu. Se hotărâse cu o seară înainte. O seară înainte de căsătoria Laurei. Nu cumva era prea egoistă și tristă tocmai fiindcă Laura se mărita? Fusese aproape la fel de tristă când domnul și doamna T plecaseră în Europa cu Laura, Josh și Kate astă-vară, timp de o lună. Ea rămăsese acasă fiindcă mama sa refuzase oferta soților Templeton de a o lua cu ei. Ardea de nerăbdare să meargă, dar nicio rugăminte de-a ei sau din partea Laurei sau a lui Kate nu clintiseră hotărârea lui Ann Sullivan măcar cu un centimetru. — Nu se cade pentru tine să cutreieri Europa și să stai la hoteluri de lux, îi spusese aceasta. Soții Templeton au fost și așa destui de generoși cu tine ca să mai ai și alte pretenții. Așa că rămăsese acasă câștigându-și pâinea - după spusele mamei ei ștergând praful, lustruind mobila și învățând să facă curat într-o casă. Fusese distrusă, dar nu asta o făcuse egoistă, se consolă ea. Nu putea spune că nu ar fi dorit ca Laura și Kate să nu aibă o vacanță grozavă. Supărarea era că nu putea fi și ea cu ele. Acum nu se aștepta ca nunta Laurei să nu iasă perfect; nu putea suporta gândul că o va pierde. Oare însemna că este egoistă? Spera că nu, fiindcă era nefericită și pentru Laura, nu doar pentru ea însăși. Nefericită la gândul că Laura se lega prin căsătorie cu un bărbat, înainte de a-și fi acordat o șansă de a trăi. Doamne, Margo dorea foarte mult să trăiască. Acum bagajele îi erau făcute. Odată ce Laura va pleca în luna de miere, Margo avea de gând să se îndrepte spre Hollywood. Îi va fi dor de reședința Templeton, de domnul și doamna T, de Kate, de Laura, ba chiar de Josh. Va simți absența mamei sale, deși știa că își vor spune vorbe grele până ce ușa se va închide în spatele ei. Deja se certaseră destul. Colegiul era subiectul lor de dispută. Acesta și refuzul îndărătnic al lui Margo de a-și continua studiile. Știa că avea să moară dacă va fi nevoită să-și mai petreacă patru ani printre cărți și săli de clasă. La ce-i mai trebuia colegiu dacă se hotărâse deja că voia să-și trăiască viața și să facă avere? Pentru moment, mama ei era prea ocupată ca să mai aibă timp de certuri. Ca menajeră, Ann Sullivan se gândea la petrecerea de nuntă. Ceremonia urma să aibă loc la biserică, apoi limuzinele se vor alinia pe autostradă ca niște vapoare lungi, strălucitoare, după care vor urca pe deal spre reședința Templeton. Interiorul era deja pregătit, iar ea și-o imagina pe mama sa pe undeva prin camere, discutând cu florăreasa despre aranjamentele florale. Totul trebuia să fie mai mult decât perfect pentru nunta Laurei. Știa cât de mult o iubește mama sa, dar nu se simțea ofensată. O ofensa dorința mamei ei ca ea să fie precum Laura. Nu putea fi astfel. Nu voia. Laura era caldă, drăguță, perfectă. Margo știa că nu are, niciuna din aceste calități. Laura nu se certa niciodată cu mama sa, ca Margo și Ann, care se avântau una spre cealaltă ca niște pisici. Oricum, viața Laurei era deja aranjată și calmă. Nu trebuise niciodată să-și facă griji pentru poziția ei sau pentru locurile unde putea merge. Văzuse deja Europa, nu-i așa? Putea locui la reședința Templeton, dacă voia. Dacă dorea să lucreze, o așteptau hotelurile Templeton - putea alege pe oricare dintre ele. Totuși, nici Kate nu era ca Laura; atât de sârguincioasă și cu un țel de urmat. Ea urma să plece la Harvard peste câteva săptămâni, unde trebuia să muncească pentru o diplomă care o va ajuta să țină contabilitatea și să cunoască legile de impozitare. Doamne, ce plictisitor! Dar așa era Kate care prefera să citească Wall Street Journal decât să se delecteze cu fotografiile strălucitoare din Vogue, care discuta fericită și interesată despre taxe și creșteri de capital ore în șir cu tatăl ei. Nu, nu voia să fie precum Kate și Laura, deși le iubea foarte mult. Voia să fie Margo Sullivan și avea de gând să se delecteze cu aceasta. Într-o zi va avea o casă la fel de frumoasă ca aceasta, își spunea în gând pe când cobora tacticoasă scările, lăsându-și mâna să alunece pe balustradă lustruită de mahon. Treptele șerpuiau grațios, iar deasupra lor atârna un candelabru strălucitor din cristal Waterford. Admirase razele strălucitoare împrăștiate de acesta pe podeaua netedă, din marmură albă cu irizații în culorile curcubeului care dădea o eleganță specială holului unde se adunau oaspeții la petrecerile binecunoscute date de soții Templeton. Muzica și râsetele răsunau adesea cu aceste ocazii, iar ea își amintea cum musafirii stăteau în jurul mesei lungi din sufragerie, unde domneau două candelabre sau se plimbau prin casă discutând cu paharele în mână ori așezați pe canapele confortabile. Într-o zi va da și ea petreceri minunate. Spera că va fi o gazdă la fel de primitoare și de veselă ca doamna T. Se întreba dacă asemenea calități se transmit doar prin sânge sau dacă pot fi învățate. Dacă pot fi învățate, atunci avea de gând să fie o elevă silitoare. Mama ei o învățase cum se aranjează florile - precum trandafirii mari, albi din vaza de cristal de pe masă stil Pembroke din hol. Uite ce frumos se reflectă în oglindă, se gândea acum. Înalți și imaculați printre frunze verzi. Acestea sunt detalii care dau o notă personală căminului, ținu să-și întipărească în minte. Flori și glastre delicate, lumânări și podele lucioase. Apoi aromele, razele de lumină pătrunzând prin ferestre, dangătul pendulelor din lemn masiv bătând ora exactă. Toate aceste urma să și le amintească atunci când va fi departe. Mai erau și arcadele care făceau trecerea între camere, apoi modelele din mozaicul de la ușa principală, își va aminti și mirosul bibliotecii după ce domnul T își aprindea trabucul și răsunetul râsului acestuia în cameră. Va reține serile de iarnă când ea, Laura și Kate se ghemuiau pe mocheta din fața căminului, în sufragerie - licărul trimis de polița din lazurit, senzația de căldură în obraji, chicotelile lui Kate atunci când câștiga un joc. Își va aminti întotdeauna aromele care pluteau în sufrageria doamnei T; un amestec de pudre, parfumuri și ceară de lumânări. Zâmbetul doamnei T când Margo intra să stea de vorbă cu ea. Putea discuta întotdeauna cu doamna T. Camera ei și ziua când soții Templeton o lăsaseră să-și aleagă noul tapet cu ocazia împlinirii vârstei de șaisprezece ani. Mama ei zâmbise mulțumită de alegere: buchețele de crini albi pe fond vernil. Ore în șir petrecuse în cameră de una singură sau cu Laura și Kate. Discuții, discuții, discuții. Planuri. Visuri. „Oare fac ceea ce trebuie?” se întrebă cuprinsă de panică. Cum avea puterea să lase totul, pe toți cei cunoscuți și iubiți? — Pozezi din nou, ducesă? Josh veni în hol. Încă nu era îmbrăcat pentru ceremonie; purta niște pantaloni de casă și un tricou. Pentru cei douăzeci și doi de ani pe care-i împlinise era bine făcut, iar perioada petrecută la Harvard îi dăduse o alură deosebită. Dezgustată, Margo și-l imagină îmbrăcat elegant. Rămăsese același băiat de aur, deși chipul său își pierduse inocența adolescenței. Acum avea o privire pătrunzătoare, ochii tatălui său și gura senzuală a mamei sale. Părul îi căpătase nuanțe închise de bronz, iar în ultimul an de liceu se înălțase foarte mult, depășind un metru optzeci. Margo și-ar fi dorit ca el să fi fost urât și ca aspectul exterior să nu fie atât de important. Ar fi dorit ca el să se uite la ea măcar o dată ca și când nu i-ar fi stat ca un ghimpe în ochi. — Mă gândeam, îi spuse ea, rămânând în același loc, pe trepte, cu mâna sprijinită pe balustradă. Știa că acum arăta mai bine ca niciodată. Rochia de domnișoară de onoare era printre cele mai reușite ale ei. De aceea se și îmbrăcase cu ea atât de devreme, pentru a se bucura de mângâierea ei cât de mult se putea. Laura alesese o nuanță de bleu care se potrivea cu culoarea ochilor lui Margo, iar mătasea era vaporoasă și fină precum apa. Croiala dreaptă și trena îi subliniau silueta zveltă, iar mânecile largi și lungi lăsau să se vadă prin transparența lor pielea de un alb sidefiu. — Te grăbești în toate, nu-i așa? rosti el pe nerăsuflate, fiindcă de fiecare dată când se uita la ea simțea un nod în gât cauzat de dorințele trupești aprinse în el; trebuiau să fie doar dorințe trupești, fiindcă așa era mult mai ușor. Cununia va avea loc abia peste două ore. — Cam atât îi va trebui și Laurei să se pregătească. Am lăsat-o cu doamna T. Mă gândeam că ele... mă rog, au nevoie de câteva minute singure. — Iarăși plâng? — Mamele plâng când fiicele lor se mărită pentru că știu ce le așteaptă. Josh făcu o grimasă și întinse o mână spre ea. — Tu ai fi o mireasă interesantă, ducesă. Margo îi luă mâna. De-a lungul anilor, degetele lor se uniseră de sute de ori, iar acum senzația era aceeași. — Să iau asta ca pe un compliment? — Mai degrabă o observație. O conduse în salon unda așteptau suporturi albe pentru lumânări și buchete imense de flori: iasomie, trandafiri, gardenii. Albul lor perfect și mirosurile amestecate dădeau încăperii un aer festiv, iar razele soarelui pătrundeau libere și generoase prin ferestrele arcuite. Pe polița de deasupra căminului erau așezate fotografii în rame argintate. Și ea era în câteva instantanee, acceptată ca făcând parte din familie, se gândi Margo. Pe pian era așezată compotiera cumpărată de ea din banii economisiți pentru cea de-a douăzeci și cincea aniversare a căsătoriei soților Templeton. Acum încerca să-și întipărească în memorie fiecare detaliu. Culorile dulci ale covorului Aubusson, sculpturile delicate de pe picioarele scaunelor stil Queen Anne și intarsiile elaborate de pe cutia muzicală. — E atât de frumos, murmură ea. — Hmm? Josh era ocupat cu o sticlă de șampanie luată din bucătărie, pe care încerca s-o desfacă. — Casa. E atât de frumoasă. — Annie s-a întrecut pe sine, răspunse el, referindu-se la mama lui Margo. Asta va fi o nuntă nemaipomenită. Tonul lui îi atrase privirea lui Margo. Îl cunoștea foarte bine, știa fiecare inflexiune a glasului său și subtilitatea exprimării. — Nu-l agreezi pe Peter. Josh ridică din umeri, scoase dopul sticlei cu o dexteritate de expert, zicând: — Nu eu mă căsătoresc cu Ridgeway, ci Laura. Margo surâse. — Nu pot să-l sufăr. E încrezut și snob. Josh îi răspunse cu un zâmbet degajat. — Dintotdeauna am avut aceleași păreri despre oameni, dar nimic mai mult. Fiindcă știa că gestul îl deranjează, Margo îl bătu ușor pe obraz.... — Poate am fi găsit și alte puncte comune dacă te-ai fi dezbărat de obiceiul de a mă lua mereu peste picior. — Doar asta e meseria mea, fu replica lui urmată de o smucitură a brațului, prin care știa că o enervează. Te-ai simți neglijată dacă nu aș face-o. — Acum, că ai o diplomă la Harvard, ești și mai revoltător. Margo luă un pahar în mână. Măcar încearcă să faci pe gentlemanul. Toarnă-mi. El o studie atent, iar ea își dădu ochii peste cap. Pentru Dumnezeu, Josh, am optsprezece ani. Dacă Laura e destul de matură ca să se mărite cu ticălosul ăla, eu am voie măcar să beau șampanie. — Doar un pahar, zise el pe un ton de frate mai mare grijuliu. Nu vreau să te văd împleticindu-te spre altar mai târziu. Observă cu câtă naturalețe ținea paharul prelung în mână și avu o senzație de frustrare gândindu-se că la fel de natural ar fi putut avea la picioarele ei orice bărbat. — Cred că putem bea pentru mireasă și mire, spuse ea țuguindu-și buzele și examinând bășicuțele de gaz explodând la suprafața lichidului din pahar. Mi-e teamă totuși că m-aș îneca și nu vreau să risipesc bunătate de șampanie. Făcu cu ochiul, apoi lăsă paharul mai jos. Am fost răutăcioasă. Nu-mi place, dar acum nu mă pot abține. — Nu ești răutăcioasă, comentă el ridicând din umeri. Putem fi răutăcioși și sinceri în același timp. Deci, pentru Lamura. Sper din tot sufletul că știe ce face. — Îl iubește. Margo sorbi, iar în clipa următoare hotărî că șampania va fi băutura ei preferată pentru viitor. Dumnezeu știe de ce crede că trebuie să se mărite dacă vrea să se culce cu el. — Frumos discurs! — Hai să fim realiști. Se îndreptă spre ușa grădinii, apoi oftă. Sexul e un motiv caraghios pentru căsătorie. Adevărul este că nu pot găsi măcar unul rezonabil. Desigur că Laura nu se mărită cu Peter doar pentru sex. Bătu nerăbdătoare cu degetele în geam, ascultând ritmul. El e mai în vârstă, mai versat, fermecător, dacă vrei ceva în genul acesta. Sigur că e și în domeniu, așa că se poate strecura direct în imperiu! Templeton unde să conducă perfect, în timp ce ea poate rămâne acasă sau unde își va alege, un loc pe aproape. Poate că pentru ea va fi perfect. — Să nu începi să plângi. — Nu chiar. Se simțea oarecum alinată de brațul care-l simți pe umăr, așa că se sprijini de pieptul lui. Doar că îmi va fi teribil de dor de ea. — Se vor întoarce amândoi peste o lună. — Eu nu voi mai fi aici. Nu intenționase să-i spună tocmai asta, așa că se întoarse surprinsă spre ei. Să nu spui nimănui nimic. Trebuie să le spun eu însămi tuturor. — Ce să le spui? Josh avu o senzație ciudată în stomac. Unde naiba te duci? — La Los Angeles. Diseară. Exact da și ea, se gândi puțin, apoi scutură din cap. — Ce idee nebună mai e și asta, Margo? — Nu e o idee nebună. M-am gândit mult la ea. Sorbi din nou și se depărtă de el. Îi era mai ușor să judece limpede când nu-i simțea prezența. Trebuie să-mi fac viața. Nu pot rămâne aici o veșnicie. — Dar cu colegiul... — Nu e pentru mine, zise cu ochii scânteietori, de un albastru pur ca miezul flăcării. Mama ar fi vrut asta, nu eu. Nu pot continua să locuiesc aici ca fiică a menajerei. — Nu fi caraghioasă, o îndemnă, parcă scuturând o scamă neînsemnată de pe umerii ei. Faci parte din familie.. Aici nu-l prea putea contrazice, dar... — Vreau să-mi încep viața, rosti cu încăpățânare. Tu ai început-o pe a ta; pleci la facultatea de drept, Kate începe la Harvard cu un an mai devreme, fiindcă este isteață. Laura se mărită. Acum o înțelese și zâmbi sarcastic: — Îți pare rău pentru tine. — Poate că da. Ce e rău în asta? Își mai turnă șampanie, după care îl înfruntă: — De ce e un păcat așa de mare să-ți pară rău pentru tine însuți când toți cei la care ții fac ce vor, iar tu nu? Ei bine, voi face și eu ceva ce-mi place. — Pleci la Los Angeles și ce faci? — Îmi voi găsi o slujbă. Bău iar și se văzu pe sine foarte clar, în mijlocul unei aure de entuziasm. Vreau să devin fotomodel. Chipul meu va apărea pe coperțile tuturor revistelor importante. „Are o față potrivită pentru asta, se gândi el. Ca și corpul. Sunt ucigătoare. Uimitor de răpitoare.”. — Și asta e ambiția ta? întrebă el cu un surâs mascat. Să apari în fotografii? Margo își ridică ușor capul și-l săgetă cu privirea. — Voi fi bogată, cunoscută și fericită. Voi reuși prin propriile mele eforturi. Nu am nevoie de mămica și de tăticul că să-mi plănuiască viitorul. Nu voi avea niciun cont frumos din care să mă înfrupt. Josh se încruntă amenințător. — Nu încerca să faci pe ticăloasa cu mine, Margo. Tu nu știi ce înseamnă să muncești, să ai răspundere, să răzbești. — Oh, dar tu știi? Niciodată nu a trebuit să faci vreun efort mai mare de a trosni din degete pentru ca un servitor să-ți așeze farfuria de argint pe masă. Rănit și insultat în același timp, se apropie de ea: — Și tu ai mâncat din aceeași farfurie de argint o mare parte din viață. La auzul cuvintelor lui, Margo roși ușor intimidată. — Poate că ai dreptate, dar de-acum încolo îmi voi cumpăra singură farfuriile. — Cu ce? O strânse de obraz cu degete fierbinți. Cu înfățișarea ta? Ducesă, femeile frumoase stau ciorchini pe străzile din Los Angeles. Te vor înghiți de vie, apoi te vor scuipa înainte să-ți dai seama ce te-a lovit. — Pe naiba! Margo se smuci din strânsoarea lui. Eu voi fi cea care le va înghiți, Joshua Conway Templeton, și nimeni nu mă poate opri. — De ce nu vrei să ne scutești pe toți de chin și să gândești măcar o dată în viață înainte de a te arunca într-un loc de unde va trebui să te scoatem noi? Nu ți-ai găsit momentul cel mai potrivit ca să te porți așa. Puse paharul pe masă și-și adânci mâinile în buzunare. E ziua nunții Laurei, părinții mei au înnebunit fiindcă se gândesc că e prea tânără. Mama ta aleargă peste tot cu ochii roșii de plâns. — Nu am de gând să stric această zi. Voi aștepta până ce vor fi plecat în luna de miere. — Oh, ești foarte diplomată! Mânios peste măsură, se întoarse spre ea. Te-ai gândit ce va spune Annie de treaba asta? Margo își mușcă buza inferioară. — Nu pot să devin ce vrea ea. Nu poate nimeni să mă înțeleagă? — Ce crezi că vor spune ai mei știindu-te singură la Los Angeles? — Nu ai cum să mă faci să mă simt vinovată, murmură ea cu hotărâre. Decizia a fost luată deja. — Pe toți dracii, Margo! O strânse de mână, iar ea își pierdu echilibrul și se lovi de pieptul lui. Se priveau direct în ochi. Margo își simțea inima izbind în coastele lui. Crezu - simți - că avea să se întâmple ceva. Chiar acum. — Josh, rosti șoptit, cu glas tremurat și răgușit. Își încleștă degetele în umerii lui, iar în interior simțea totul revoltându-se pasional. Se auziră pași pe scară și amândoi făcură un pas înapoi. Când Margo reuși să răsufle, el o privea intens. Kate apăru în prag. — Nu-mi vine să cred că trebuie să port așa ceva. Mă simt ca o proastă. Fustele lungi nu sunt practice deloc și te încurcă la mers. Kate dădu drumul fustei pe care o șifonase cu degetele-i nervoase și îi privi încruntată. Cei doi îi apărură ca niște pisici zburlite, gata să sară una spre cealaltă. — Chiar trebuie să vă certați și acum? M-a cuprins o criză de nervi. Margo, rochia de pe mine trebuie să arate așa, iar dacă da, de ce? Aceea e șampanie? Pot să beau și eu? Privirile lui Josh rămaseră ațintite asupra lui Margo încă câteva secunde. — Voiam să i-o duc Laurei. — Doar o sorbitură aș dori înainte să... Doamne! Kate îl privi furioasă pe Josh care ieșea din cameră. Ce l-a apucat? — Ce-l apucă de obicei. El e atoateștiutorul arogant. Nu pot să-l sufăr, zise Margo scrâșnind din dinți. — Bine, dacă numai atât, hai să vorbim despre mine. Ajutor! Kate ridică brațele disperată. — Kate, spuse Margo ducându-și o mână la tâmplă, apoi oftă. Kate, arăți grozav. Poate că de vină este tunsoarea oribilă. — Ce vrei să spui? Kate își trecu degețele prin părul negru, tuns foarte scurt. Părul îmi place cel mai mult. Nici nu trebuie să-l pieptăn. — Evident. Bine, oricum ar fi acoperit de pălărie. — Despre pălărie voiam să vorbim... — O vei pune pe cap. Cu un gest spontan, Margo îi întinse paharul de șampanie. Îți dă un aer foarte șic, à la Audrey Hepburn. — O să fac asta pentru Laura, murmură Kate, apoi se așeză pe un scaun și-și sprijini picioarele pe cotieră. Margo, trebuie să-ți spun că Peter Ridgeway mă enervează. — Bun venit în clubul nostru! Își aminti de Josh. Chiar fusese pe punctul de a o săruta? Nu, ar fi fost caraghios. Mai degrabă fusese pe punctul de a o scutura de umeri, ca un băiețandru supărat că jucăria lui nu-i face pe plac. — Kate, nu mai sta așa. Șifonezi rochia. — La dracu’. Se mișca nervoasă și făcând ochii mari ca un copilă răsfățată. Știu că unchiul Tommy și mătușa Susie nu sunt mulțumiți pentru ce se întâmplă. Se prefac doar, fiindcă Laura e foarte fericită și practic îi molipsește și pe ceilalți. Vreau să mă bucur de dragul ei, Margo. — Atunci ne vom bucura. Acum uită de Josh, de Los Angeles. Trebuia să se gândească la Laura. — Trebuie să fim alături de cei pe care-i iubim, nu-i așa? — Chiar și când aceștia o dau în bară. Kate oftă și-i dădu lui Margo paharul de șampanie. Atunci, hai să mergem sus la ea. Porniră amândouă spre scară, urcară, iar la ușa camerei Laurei se opriră și-și strânseră mâinile. — Nu știu de ce sunt atât de emoționată, murmură Kate. Îmi simt stomacul în gât. — Fiindcă suntem împreună în tot ce facem. Margo o strânse ușor de mână. Ca întotdeauna. Deschise ușa. Laura stătea în fața toaletei și se machia. Îmbrăcată în capotul alb, lung, arăta deja ca o mireasă perfectă. Părul ei auriu fusese strâns în creștetul capului, iar câteva bucle îi dansau în jurul obrajilor. Susan stătea în spatele ei, îmbrăcată într-o rochie trandafirie cu garnitură de dantelă. — Perlele sunt vechi, zise ea pe un ton grav. Privi în oglinda cu ramă din lemn de trandafir și întâlni ochii fiicei sale. Au fost ale bunicii Templeton. Îi puse Laurei în mână șiragul sidefiu. Mi le-a dat în ziua nunții. Acum sunt ale tale. — Oh, mamă, iar voi începe să plâng. — Terminați cu plânsul acum. Ann Sullivan făcu un pas înainte. Era îmbrăcată într-o rochie bleumarin și arăta foarte frumos; părul blond îi cădea liniștit în valuri. — Mireasa noastră nu trebuie să aibă ochii roșii astăzi. Ai nevoie și de ceva împrumutat, așa că m-am gândit... să porți medalionul meu pe sub rochie. — Oh, Annie! Laura sări de gâtul ei. Mulțumesc. Mulțumesc foarte mult. Sunt atât de fericită! — Îți doresc să rămâi măcar pe jumătate la fel de fericită tot restul vieții. Ann simți că-i dau lacrimile, așa că-și drese glasul și netezi încă o dată cuvertura înflorată de pe patul din camera Laurei. O să cobor să văd cum se descurcă doamna Williamson cu furnizorii. — Doamna Williamson se descurcă foarte bine. Susan o luă de mână, fiind convinsă că bătrâna lor bucătăreasă face față aprovizionării chiar și într-o zi atât de agitată. Iată-le și pe domnișoarele noastre de onoare. Ați venit la timp. Sunteți foarte drăguțe. — Asta așa este. Ann se întoarse și le privi cu ochi critici pe fiica sa și pe Kate. Domnișoară Kate, puțin mai mult ruj nu v-ar sta rău, iar tu, Margo, ai putea să-ți mai ștergi puțin buzele. — Mai întâi să bem ceva, interveni Susan, luând sticla de șampanie. De vreme ce Josh a fost atât de generos și ne-a adus-o. — Noi am venit cu paharele, spuse Kate omițând cu discreție faptul că ele se serviseră deja. Pentru orice eventualitate. — Da, cred că ocazia merită. Doar o jumătate de pahar. Dacă le cunosc bine pe fetele astea, s-ar putea să se amețească până la petrecere. — Deja parcă simt amețeala. Laura privea cum bășicuțele se ridică la suprafață. Vreau să toastez. Pentru femeile din viața mea. Mama, care m-a învățat că dragostea face să înflorească o căsnicie. Pentru prietena mea - se întoarse către Ann - care m-a ascultat întotdeauna și pentru surorile mele, alături de care am avut cea mai frumoasă viața de familie. Vă iubesc pe toate foarte mult. — Asta a fost, murmură Susan privind paharul. Iar mi se duce rimelul. — Doamnă Templeton, se auzi vocea cameristei prin ușa întredeschisă. O privi pe Laura. Mai târziu avea să le spună celorlalți din personalul casei că le văzuse pe toate femeile frumos îmbrăcate stând în cameră la lumina razelor de soare care pătrundeau prin perdeaua dantelată. Bătrânul Joe, grădinarul, se ceartă cu omul care aranjează mesele și scaunele în grădină. — Am eu grijă de asta, zise Ann. — Merg și eu, interveni Susan, mângâind-o pe Laura pe obraz. Dacă am o ocupație nu-mi mai vine să plâng. Te ajută Margo și Kate să te pregătești, draga mea. Așa se cuvine. — Să nu vă șifonați rochiile, le zise Ann cu severitate, apoi își puse mâinile pe umerii lui Susan și-i șopti ceva, ieșiră amândouă. — Nu-mi vine să cred, remarcă Margo surâzând, că mama era atât de preocupată încât să lase sticla cu noi. Beți, doamnelor. — Parcă aș mai bea unul, se hotărî Kate. Îmi simt stomacul foarte deranjat și mi-e teamă să nu vomit. — Dacă faci asta, te omor. Margo bău paharul până la fund. Agrea senzația pe care i-o dădea alunecarea lichidului exotic pe gât, apoi își simțea creierul clocotind. Ar fi dorit să păstreze această senzație pentru tot restul vieții. — Gata, Laura, hai să te îmbrăcăm cu rochia aceasta nemaipomenită. — Deci e adevărat ce se întâmplă, murmură Laura. — Exact, dar dacă vrei să te mai gândești... — Să mă mai gândesc? Râse în timp ce Kate și Margo scoteau din învelitoarea de plastic rochia lungă de mătase. Ai înnebunit? La asta am visat dintotdeauna. Ziua nunții mele. Și începutul vieții cu bărbatul pe care-l iubesc. Cu ochii înlăcrimați, se învârti ca un titirez și capotul alunecă pe podea. E atât de frumos; de bun și răbdător. — Vrea să spună că nu a insistat prea mult să-i facă treaba aceea importantă, comentă Margo. — A respectat dorința mea de a aștepta până în noaptea nunții, replică Laura cu ochii strălucind de anticipație. De-abia aștept. — Ți-am spus că nu e mare scofală. — Va fi, atunci când te vei îndrăgosti. Laura trase rochia peste cap, în timp ce Margo i-o ținea ridicată. Pe Bliff nu l-ai iubit. — Nu, dar eram foarte aprinși, lucru care contează totuși. Nu vreau să spun că n-a fost frumos, fiindcă a fost, dar cred că e o chestie de practică. — Eu voi face destulă practică, zise Laura cu inima-i palpitând de nerăbdare. Ca femeie măritată. Oh, priviți-mă! Laura se admiră uluită în fața oglinzii clare. Valuri de mătase albă coborau din talie, susținute de șiraguri de perle mărunte. Mânecile bufante se terminau cu o croială strânsă spre încheietura mâinii. După ce Kate și Margo îi prinseră trena, Kate i-o aranjă cu artă, lăsând să se vadă broderia spre exterior. — Vălul. Margo își reținu lacrimile. Fiindcă era mai înaltă, îi așeză coronița peste cocul deja împodobit cu perle, apoi dădu drumul tulului bogat pe spatele Laurei. Prietena ei mai mare, se gândi cu lacrimi în ochi. Sora ei de suflet. Momentul crucial. — Oh, Laura arăți ca o prințesă din basm. Zău așa! — Mă simt frumoasă. Mă simt deosebit de frumoasă. — Știu că tot timpul am comentat că e prea înzorzonată, murmură Kate, și ea emoționată. Am greșit. E perfectă. Mă duc să aduc aparatul de fotografiat. — De parcă nu vor fi și așa peste un milion de fotografii până la sfârșitul zilei. Margo nu apucă să termine fraza când Kate ieșise deja din cameră. Mă duc să-l chem pe domnul T, apoi cred că ne vom revedea la biserică. — Da. Margo, într-o zi și tu și Kate veți fi la fel de fericite ca și mine acum. De-abia aștept să vă vină și vouă rândul. — Mai întâi să te vedem pe tine gata. Se opri la ușă, se mai uită o dată lung la ea. Avea senzația că nimeni și nimic nu-i va da vreodată acea strălucire caldă pe care o citise în ochii Laurei. Închise gânditoare ușa și se hotărî să pornească în căutarea succesului și a banilor. Pe domnul T îl găsi în dormitorul său drăcuind înfuriat și încercând să-și înnoade papionul. Arăta foarte elegant în costumul cenușiu care i se asorta perfect cu ochii. Avea umeri lați, pe care se putea bizui orice femeie, se gândi ea, și o înălțime perfectă, pe care o moștenise Josh. Era încruntat și bombănea, dar avea trăsături perfecte, nasul drept, bărbia puternică și câteva riduri în jurul gurii. Un chip perfect, reflectă ea pășind înăuntru. O înfățișare de tată. — Domule T, când veți învăța să vă descurcați cu aceste lucruri? Figura i se lumină. — Niciodată, atât timp cât voi avea în preajmă o domnișoară frumoasă care să mă ajute să mă descurc. Încântată, se apropie de el și desfăcu nodul stângaci. — Arătați foarte bine. — Nimeni nu se va uita la mine sau la alt bărbat când fetele mele vor fi de față. Ești frumoasă ca un vis, Margo. — Stați să o vedeți pe Laura. Remarcă o scânteie care prevestea o mină îngrijorată și-l sărută pe obrazul proaspăt bărbierit. Nu vă faceți griji, domnule T. — Fata mea a crescut fără ca eu să-mi dau seama, îmi vine greu să-l las să mi-o ia. — Nu ar putea face asta niciodată. Nimeni nu ar putea, dar știu. Și mie îmi vine greu. Toată ziua mi-am plâns de milă în loc să fiu fericită pentru ea. Se auziră pași pe culoar. Margo se gândi că trebuia să fie Kate cu aparatul sau vreun servitor alergând pentru vreun detaliu de ultimă oră. Casa Templeton era în permanență plină de lume, se gândi ea, așa că totul era înveselit de voci, lumină și agitație. Aici nu te poți simți niciodată singur. Inima i se strânse iar la gândul plecării, la gândul singurătății. Totuși, se simțea amețită de temeri amestecate cu speranțe. Ca la prima sorbitură de șampanie, când simțise înțepături pe limbă. Ca primul sărut, când buzele, se contopesc febril. Mai erau și alte începuturi pe care dorea să le încerce. — Totul e în schimbare, nu-i așa, domnule T? — Nimic nu rămâne neschimbat pe veci, oricât de mult ne-am dori noi. Peste câteva săptămâni tu și Kate veți pleca la facultate, Josh se va întoarce la studiile lui. Laura va deveni soție. Susie și cu mine ne vom învârti prin casa aceasta ca doi babalâci. Acesta era unul din motivele pentru care atât el cât și soția lui se gândeau să se stabilească în Europa. — Casa nu va mai fi aceeași fără voi. — Casa va rămâne mereu aceeași. De aceea este minunată. Cum putea să-i spună că și ea avea să plece chiar în acea seară? Că va porni în căutarea unui „ceva” pe care-l vedea la fel de bine ca pe propria-i reflexie în oglindă? — Bătrânul Joe va continua să îngrijească tufele de trandafiri, iar doamne Williamson va domni peste cei de la bucătărie. Mama se va ocupa tot de argintărie, fiindcă crede că nimeni altcineva nu o poate lustrui la fel de bine. Doamna T vă va lua pe terenul de tenis diminețile și vă va obosi. Vă veți programa întâlnirile de afaceri tot prin telefon și veți da comenzile la fel de răspicat. — Dar eu nu comand, zise el râzând. — Ba da, și acesta e farmecul dumneavoastră. Îi venea să plângă pentru copilăria care trecuse atât de repede și despre care credea că nu se va sfârși vreodată. Pentru acea părticică din viața ei care vă rămâne în urmă, deși se străduise din răsputeri să se desprindă de ea. Ar fi plâns acum și din pricina lașității care o împiedică să-i spună că urma să plece. — Vă iubesc, domnule T. — Margo, murmură el lipindu-și buzele de fruntea ei. Nu va mai trece mult și te voi conduce spre altar ca să te dau unui tânăr frumos, care, cu siguranță, nu va fi îndeajuns de bun pentru tine. Margo se strădui să zâmbească, fiindcă ar fi stricat totul dacă ar fi plâns. — Nu vreau să mă mărit cu nimeni, decât dacă va semăna cu dumneavoastră. Laura vă așteaptă. Făcu un pas înapoi, amintindu-și că era tatăl Laurei, nu al ei. Această zi aparținea Laurei, nu ei. — Mă duc să văd dacă mașinile sunt pregătite. Coborî în grabă scările. Jos îl întâlni pe Josh în costum de ceremonie. O privi încruntat, iar ea se opri să-și tragă sufletul. — Nu începe cearta cu mine, tună ea. Laura trebuie să coboare într-o clipă. — Nu vreau să-ți spun nimic acum, dar vom sta de vorbă mai târziu. — Bine. Nu intenționa să discute cu el. În clipa în care lumea va înceta să arunce cu orez peste tinerii căsătoriți, va pleca în liniște și repede. Avea în mână pălăria bleu, cu boruri late, pe care acum și-o aranjă pe pap cu eleganță. „Acesta, este marele meu atu”, se gândi ea, studiindu-și chipul în oglindă. „Dumnezeule, trebuie să reușesc.” Își ridică bărbia, se privi direct în ochi și își dori să înceapă cât mai repede.

Capitolul 1   Cu o pungă cu alimente pe un braţ, Amanda deschise uşa casei. Radia de fericire. De afară se auzea ciripitul păsărilor care se bucurau de soarele primăverii. Lumina se reflectă de pe aurul verighetei ei. Recent căsătorită, de trei luni, era nerăbdătoare să pregătească o cină specială, intimă, pentru a-i face o surpriză lui Cameron. Programul ei solicitant de la spital şi de la clinică o împiedica adesea să gătească, iar ei, ca proaspătă soţie, îi făcea plăcere această activitate. În după-amiaza aceea, când două programări îi fuseseră anulate pe neaşteptate, intenţiona să pregătească ceva sofisticat, elaborat şi memorabil. Ceva care să se potrivească unei atmosfere cu lumânări şi vin. Intră în bucătărie fredonând, o exteriorizare a emoţiilor rară pentru ea, căci era o femeie rezervată. Cu un zâmbet satisfăcut scoase din pungă o sticlă cu vinul de Bordeaux preferat de Cameron. Studie eticheta păstrând pe chip un zâmbet, amintindu-şi de prima dată când băuseră împreună o sticlă. Fusese atât de romantic, atât de atent, îi oferise atât de mult din ceea ce îi trebuia ei în acel moment al vieţii. Aruncând o privire la ceas văzu că mai avea patru ore întregi până urma să se întoarcă acasă soţul ei. Suficient cât să pregătească o masă elaborată, să aprindă lumânările şi să aranjeze paharele de cristal. Mai întâi, decise, avea să meargă la etaj să se dezbrace de costumul şi pantofii comozi. Sus avea un caftan lung din mătase, transparent, în nuanţe de un albastru palid. În seara aceea nu avea să fie psihiatru, ci femeie, o femeie foarte îndrăgostită. Casa era de o curăţenie exemplară şi decorată cu gust. Astfel de lucruri erau fireşti pentru Amanda. Îndreptându-se spre scări aruncă o scurtă privire unei vaze de cristal Baccarat şi îşi dori, pentru o clipă, să-şi fi amintit să ia flori proaspete. Eventual avea să sune la florărie şi să ceară să i se aducă ceva extravagant. Mâna îi alunecă uşor pe balustrada lustruită când începu să urce scările. Privirea ei, de obicei serioasă sau concentrată, era visătoare. Cu un gest neglijent, deschise uşa dormitorului. Zâmbetul îi încremeni, înlocuit de o expresie de şoc deplin. Stând în pragul uşii îşi simţi sângele scurgându-i-se din obraji. Ochii i se căscară uriaşi înainte ca durerea să îi umple. De pe buze îi scăpă un singur cuvânt chinuit. — Cameron. Cele două persoane din pat, prinse într-o îmbrăţişare pasională, se despărţiră brusc. Bărbatul, de o frumuseţe remarcabilă, cu părul acum ciufulit, ridică privirea spre ea, nevenindu-i să creadă. Femeia – felină, fierbinte, răpitoare – zâmbi foarte, foarte încet. Aproape c-o puteai auzi torcând. — Vikki. Amanda îşi privi sora cu ochi plini de suferinţă. — Te-ai întors mai devreme. Umbra unui râs, aproape imperceptibilă, răsună în vocea surorii ei. Cameron se îndepărtă încă vreo câţiva centimetri de cumnata lui. — Amanda, eu… Într-o fracţiune de secundă, chipul Amandei se schimonosi. Cu privirea aţintită asupra cuplului din pat, băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase un revolver mic. Amanţii îl priviră înmărmuriţi, cufundaţi în tăcere. Cu sânge-rece, Amanda ţinti şi trase. Un norişor de confetti ieşi din armă. — Ariel! Dr. Amanda Lane Jamison, cunoscută mai degrabă ca Ariel Kirkwood, se întoarse spre regizorul obosit, în vreme ce cuplul din pat şi membrii echipei de filmare izbucniră în râs. — Scuze, Neal, nu m-am putut abţine. Amanda e întotdeauna victima, spuse ea cu dramatism, în vreme ce ochii îi dansară jucăuşi. Gândiţi-vă cum ar fi afectate audienţele dacă şi-ar pierde controlul măcar o dată şi ar ucide pe cineva. — Ascultă, Ariel… — Sau chiar dacă doar ar răni grav pe cineva, adăugă ea rapid. Şi cine, continuă ea, arătând cu mâna spre pat, merită asta mai mult decât soţul ei lipsit de caracter şi intriganta ei soră? În strigătele şi aplauzele echipei tehnice, Ariel fileu o plecăciune, apoi, fără tragere de inimă, îi dădu arma regizorului când acesta întinse mâna după ea. — Tu, spuse el cu un oftat de suferinţă îndelungată, eşti nebună cu acte în regulă, şi aşa ai fost de când te ştiu. — Apreciez asta, Neal. — De data asta vom înregistra, o avertiză el, încercând să nu rânjească. Hai să vedem dacă putem filma scena asta înainte de prânz. Cuminte, Ariel coborî la etajul întâi al platoului şi aşteptă răbdătoare în picioare să i se refacă machiajul şi coafura. Amanda era întotdeauna perfecţiunea întruchipată. Organizată, meticuloasă, calmă – toate însuşiri care îi lipseau lui Ariel personal. Juca acel personaj de peste cinci ani în popularul serial de mare audienţă Vieţi şi iubiri. În decursul acelor cinci ani, Amanda terminase facultatea magna cum laudae, se specializase ca medic psihiatru şi devenise un terapeut respectat. Mariajul recent dintre ea şi Cameron părea o potrivire perfectă. Dar, desigur, el era un oportunist slab care se căsătorise cu ea pentru banii şi poziţia ei socială, dorind-o în acelaşi timp pe sora ei – şi jumătate din populaţia de femei din oraşul fictiv Trader’s Bend. Amanda urma să se confrunte în curând cu adevărul. Iţele poveştii se îndreptau deja de şase săptămâni spre această revelaţie, şi fuseseră inundaţi de un val de scrisori de la telespectatori. Atât aceştia, cât şi Ariel considerau că era cazul ca Amanda să afle despre ticălosul ei soţ. Lui Ariel îi plăcea Amanda, îi respecta integritatea şi siguranţa de sine. Când se filma, Ariel chiar era Amanda. Chiar dacă în viaţa personală ar fi preferat o zi intr-un parc de distracţii unei seri la balet, înţelegea toate nuanţele femeii pe care o juca. Când urma să se transmită această scenă, telespectatorii aveau să vadă o femeie zveltă, îngrijită, cu părul blond-deschis pieptănat elegant într-un coc sofisticat. Chipul ei era ca de porţelan, răpitor, de o frumuseţe îngheţată ce sugera o sexualitate reţinută. Clasă. Stil. Ochii de un albastru ca apa unui lac şi pomeţii înalţi se adăugau imaginii generale de eleganţă rafinată. Gura cu o formă perfectă avea tendinţa să zâmbească reţinut. Sprâncenele fin arcuite, cu doar câteva nuanţe mai închise decât blondul delicat al părului ei, scoteau în evidenţă genele bogate. O frumuseţe fără cusur, perfect calmă – asta era Amanda. Ariel îşi aşteptă semnalul de intrare şi se întrebă vag dacă închisese espressorul în dimineaţa aceea. Filmară din nou întreaga scenă, de la cap la coadă, apoi o refăcură când observară că ţinuta lui Vikki, alcătuită dintr-un costum de baie fără bretele, devenea vizibilă când se foia în pat. Urmară apoi secvenţele menite să-i surprindă reacţia – camera aduse în prim-plan chipul palid şi şocat al Amandei, rămânând aţintită asupra acestuia preţ de câteva secunde prelungi şi dramatice. — Prânzul. Reacţia fu imediată. Amanţii săriră din pat din două părţi. Îmbrăcat în slipul de baie, J.T. Brown, soţul lui Ariel de pe micul ecran, o prinse de umeri şi o sărută prelung şi cu forţă. — Ascultă, iubito, începu el, rămânând în pielea personajului. O să-ţi explic toate astea mai târziu. Crede-mă. Trebuie să-mi sun agentul. — Fricosule, îi aruncă Ariel din urmă, cu un rânjet ce nu-i stătea deloc în fire Amandei, înainte de a-şi petrece braţul pe sub cel al Stellei Powell, sora ei din serial. Ia-ţi ceva peste costumul acela, Stella. Nu mă simt în stare să mănânc la cantină azi. Stella îşi dădu pe spate coama înfoiată de păr castaniu-roşcat. — Faci cinste? — Întotdeauna trăieşti pe spinarea surorii tale, bombăni Ariel. Bine, plătesc eu, dar grăbeşte-te. Sunt lihnită. În drum spre cabina ei, Ariel ieşi de pe platoul de filmare, traversă alte două platouri – etajul cinci de Doctors Hospital şi sufrageria soţilor Lane, principala familie din Trader’s Bend. Fu tentată să îşi dezbrace costumul şi să-şi desfacă părul, dar ar fi însemnat doar să piardă timpul cu îmbrăcatul şi aranjatul după prânz. În schimb, îşi luă doar geanta uriaşă, ce părea puţin nepotrivită la costumul office elegant al Amandei. Se gândea deja la o porţie generoasă de baclava înmuiată în miere. — Haide, Stella. Ariel băgă capul pe uşa cabinei învecinate, unde Stella tocmai îşi trăgea fermoarul la o pereche strâmtă de blugi. Stomacul meu lucrează suplimentar. — Aşa e întotdeauna, îi răspunse colega ei, îmbrăcând o bluză de trening largă. Unde mergem? — Restaurantul grecesc din colţ. Arzând de nerăbdare, Ariel străbătu coridorul cu pasul ei caracteristic, lung şi legănat, iar Stella alergă să o ajungă din urmă. Nu era vorba că Ariel ar fi gonit dintr-un loc în altul, ci pur şi simplu voia să vadă ce urma. — Dieta mea, dădu Stella să spună. — Mănâncă o salată, îi spuse Ariel neîndurătoare, întoarse capul şi o măsură scurt pe Stella din cap până în picioare. Să ştii că dacă n-ai purta tot timpul ţinute sumare când filmezi nu ai mai fi nevoită să te înfometezi. Stella îi rânji când ajunseră la uşa dinspre stradă. — Eşti invidioasă. — Da. Eu sunt întotdeauna elegantă şi întotdeauna cuminte. Tu ai parte de toată distracţia. Ieşind, Ariel inspiră adânc aerul de New York. Iubea acel aer – îl iubise întotdeauna, în felul cum, de regulă, o făceau turiştii. Ariel îşi petrecuse toată viaţa pe insula prelungă şi îngustă care era Manhattanul, însă totul rămânea doar o aventură pentru ea – priveliştile, mirosurile, sunetele. Era răcoare pentru mijlocul lui aprilie şi stătea să plouă. Aerul era umed şi mirosea a gaze de eşapament. Străzile şi trotuarele erau sufocate de traficul amiezii – toată lumea se grăbea, toţi aveau probleme importante de care trebuiau să se ocupe. Un pieton înjură şi trânti un pumn în capota unui taxi care trecuse prea aproape de bordură. O femeie cu părul în ţepi portocalii trecu în grabă pe lângă ele, încălţată cu cizme negre de piele. Cineva scrisese un comentariu nefavorabil pe un afiş prezentând o piesă populară de pe Broadway. Dar Ariel văzu şi un vânzător stradal care oferea narcise galbene. Cumpără două buchete şi îi întinse unul Stellei. — Nu poţi rezista niciodată, nu-i aşa? bombăni Stella, dar îşi îngropă faţa în florile galbene. — Gândeşte-te câte aş rata, replică Ariel. În plus, este primăvară. Stella se înfioră şi ridică privirea spre cerul de plumb. — Sigur. — Hai să mănânci. Ariel o prinse de mână şi o trase după ea. Întotdeauna devii arţăgoasă când sari peste mese. Restaurantul era plin-ochi de oameni şi invadat de arome. Condimente şi miere. Bere şi ulei. Dintotdeauna dedicată simţurilor ei, Ariel inspiră adânc amestecul de mirosuri înainte de a-şi croi drum până la bar. Avea o abilitate supranaturală de a ajunge unde voia trecând prin mulţimi fără a da din coate sau a călca oamenii pe picioare. În timp ce se mişca, privea şi asculta. Nu voia să rateze vreun miros, textura unei voci sau culorile contrastante ale mâncărurilor. Aruncă o privire în vitrina de sticlă şi simţi deja gustul mâncărurilor de acolo. — Brânză de vaci, o felie de ananas şi cafea – neagră, spuse Stella oftând. Ariel îi aruncă o privire scurtă, plină de compătimire. — Salată grecească, o bucată din mielul ăla pe o chiflă tare şi o felie de baclava. Cafea cu frişcă şi zahăr. — Eşti dezgustătoare, îi spuse Stella. Nu te îngraşi niciodată un gram. — Ştiu. Ariel avansă încet de-a lungul barului, până la casierie. Ţine de controlul psihologic şi de un stil de viaţă ordonat. Ignorând pufnetul dispreţuitor al Stellei, plăti şi îşi croi drum prin restaurantul aglomerat, spre o masă goală. Ajunse la ea deodată cu un bărbat zdravăn. Ariel se mulţumi să-şi ţină tava şi îi adresă un zâmbet năucitor. Bărbatul îşi îndreptă umerii, îşi supse burta şi cedă. — Mersi, spuse Stella, mulţumindu-i şi descotorosindu-se de el în acelaşi timp, ştiind că, dacă nu o făcea ea, Ariel avea să-l invite să stea cu ele şi ar fi stricat orice şansă la o conversaţie între patru ochi. Prietena ei avea nevoie de un paznic, considera Stella. Ariel făcea toate acele lucruri pe care o femeie singură ar fi trebuit să le evite în mod raţional. Vorbea cu străinii, umbla singură noaptea şi deschidea uşa de la intrare fără să pună mai întâi lanţul de siguranţă. Nu era vorba că ar fi fost prea îndrăzneaţă sau neatentă, ci pur şi simplu credea în binele din oameni. Şi, cumva, în cei aproape douăzeci şi cinci de ani de viaţă ai ei, nu fusese dezamăgită niciodată. Stella se minuna de ea, fiind în acelaşi timp şi îngrijorată pentru ea. — Faza cu pistolul a fost una dintre cele mai tari din tot sezonul, comentă Stella, făcându-şi de lucru cu brânza de vaci. Am crezut că Neal o să înceapă să urle. — Trebuie să se relaxeze, spuse Ariel cu gura plină. E tot timpul tensionat de când s-a despărţit de dansatoarea aia. Dar tu cum eşti? Ieşi în continuare cu Cliff? — Da. Stella ridică dintr-un umăr. Nu ştiu de ce, relaţia nu progresează nicicum. — Spre ce vrei să progreseze? replică Ariel. Dacă ai un scop anume în minte, lansează-te pur şi simplu. Râzând cu jumătate de gură, Stella începu să mănânce. — Nu toată lumea se aruncă în viaţă aşa ca tine, Ariel. Nu reuşesc niciodată să înţeleg cum de n-ai avut o relaţie serioasă până acum. — E simplu. Ariel înfipse o furculiţă în salată, apoi mestecă încet. Nu am cunoscut niciodată pe cineva care să mă facă să-mi tremure genunchii. De îndată ce se va întâmpla asta, va fi gata. — Aşa, pur şi simplu? — De ce nu? Viaţa nu e atât de complicată pe cât o fac unii. Îşi presără puţin piper peste miel. Tu eşti îndrăgostită de Cliff? Stella se încruntă – nu din cauza întrebării, era obişnuită cu stilul direct al lui Ariel. Ci din cauza răspunsului. — Nu ştiu. Poate. — Înseamnă că nu eşti, spuse Ariel relaxată. Iubirea este o emoţie foarte clară. Eşti sigură că nu vrei din mielul ăsta? Stella nu se obosi să răspundă la întrebare. — Dacă nu ai fost niciodată îndrăgostită, de unde ştii? — N-am fost niciodată în Turcia, dar ştiu că există. Râzând, Stella luă ceaşca de cafea. — La naiba, Ariel, întotdeauna ai un răspuns. Spune-mi despre scenariu. — O, Doamne! Ariel lăsă jos furculiţa şi, sprijinindu-şi coatele pe masă, îşi împreună degetele. Este cel mai bun scenariu pe care l-am citit vreodată. Vreau rolul ăla. Am să obţin rolul ăla, adăugă ea cu o atitudine ce nu ţinea de încredere. Era pur şi simplu un fapt real. Jur, am tot aşteptat să apară un personaj ca Rae. E necruţătoare, continuă Ariel, sprijinindu-şi bărbia pe mâinile împreunate. Complexă, egoistă, rece, nesigură pe ea. Un rol ca ăsta… Se întrerupse, clătinând din cap. Iar povestea, adăugă Ariel inspirând prelung, cu gândurile sărindu-i de la un aspect la altul. E aproape la fel de rece şi de necruţătoare ca personajul, dar te prinde. — Booth DeWitt, medită Stella. Se zvoneşte că a creat personajul Rae pornind de la fosta lui soţie. — Şi nu a încercat să îndulcească lucrurile. Dacă spune adevărul, ea i-a făcut viaţa un iad. În orice caz, spuse, începând din nou să mănânce, e cel mai bun scenariu peste care am dat până acum. Peste câteva zile o să dau probă pentru rol. — Film de televiziune, spuse Stella gânditoare. Televiziune de calitate, cu scenariul scris de DeWitt şi filmul produs de Marshell. Propriul nostru producător ţi s-ar arunca la picioare dacă ai obţine rolul. Pe cuvânt, ce-ar mai creşte audienţele. — Face deja jocuri politice. Încruntându-se uşor, Ariel rupse o bucată de baclava. Mi-a făcut rost de o invitaţie la o petrecere care va avea loc diseară în apartamentul lui Marshell. Se presupune că va veni şi DeWitt. Din câte am auzit, el are ultimul cuvânt în privinţa distribuţiei. — Are reputaţia unuia care ţine să tragă el sforile, consimţi Stella. Atunci de ce te încrunţi? — Politica e ca ploaia de vară – ştii că se va întâmpla, dar e enervantă şi te murdăreşte. Apoi ridică din umeri alungând gândul, aşa cum făcea cu orice altceva era inevitabil. În fond, din câte ştia despre Booth DeWitt, trebuia să obţină rolul pe meritul propriu. Dacă era ceva ce Ariel avea din belşug era încrederea. Avusese întotdeauna nevoie de ea. Spre deosebire de Amanda, personajul pe care îl interpreta în serial, Ariel nu crescuse într-un mediu de siguranţă financiară. Casa ei fusese cu mult mai bogată în dragoste decât în bani. Nu regretase niciodată acest lucru, nici eforturile de a o scoate la capăt de la o lună la alta. La şaisprezece ani mama ei murise, iar tatăl ei intrase într-o stare de şoc ce durase aproape un an. Nu se gândise niciodată că era prea tânără pentru a-şi asuma responsabilităţile legate de gestionarea unei gospodării şi de creşterea a doi fraţi mai mici. Nu existase nimeni altcineva care s-o facă. Vânduse pudră şi parfumuri într-un magazin universal ca să-şi poată plăti facultatea, ocupându-se între timp şi de casă şi acceptând orice rol, cât de mărunt, ce se oferea. Fuseseră ani plini, dificili, şi poate că acest lucru în sine îi oferise surplusul de energie şi de hotărâre de care se bucura în prezent. Şi atitudinea că tot ceea ce trebuia făcut putea fi făcut. — Amanda. Ariel ridică privirea şi văzu o femeie micuţă, de vârstă mijlocie, ţinând un pachet de mâncare ce mirosea puternic a usturoi. Fiindcă era strigată pe numele personajului ei aproape la fel de des ca pe numele propriu, Ariel zâmbi şi întinse mâna. — Bună. — Eu sunt Dorra Wineberger şi voiam să-ţi spun că eşti la fel de frumoasă ca la televizor. — Mulţumesc, Dorra. Îţi place serialul? — Nu ratez nimic, niciun episod. Îi zâmbi radios lui Ariel, apoi se aplecă spre ea. Eşti minunată, dragă, atât de bună şi de răbdătoare. Cred sincer că cineva ar trebui să-ţi spună despre Cameron – nu e bun pentru tine. Cel mai bine ar fi să te descotoroseşti de el înainte să pună mâna pe banii tăi. Ţi-a amanetat deja cerceii cu diamant. Iar tipa asta… Dorra strânse buzele şi îi aruncă o privire întunecată Stellei. De ce-ţi mai baţi capul cu ea după toate problemele pe care ţi le-a făcut… Dacă n-ar fi intervenit ea, tu şi Griff aţi fi fost căsătoriţi, după cum ar fi trebuit. Se încruntă ofensată spre Stella. Ştiu că ai pus ochii pe soţul surorii tale, Vikki. Stella se chinui să-şi reţină un rânjet şi, jucându-şi rolul, îşi dădu capul pe spate şi îşi îngustă ochii. — Bărbaţii sunt interesaţi de mine, spuse tărăgănat. Şi de ce nu? Dorra clătină din cap şi se întoarse spre Ariel. — Întoarce-te la Griff, o sfătui ea cu blândeţe. El te iubeşte, te-a iubit întotdeauna. Ariel îi răspunse strângerii scurte de mână. — Mulţumesc că îţi pasă. Ambele femei o urmăriră pe Dorra îndepărtându-se înainte de a se întoarce una spre cealaltă. — Toată lumea o iubeşte pe dr. Amanda, spuse Vikki rânjind. E practic sfântă. — Şi toată lumea adoră să o deteste pe Vikki. Chicotind, Ariel îşi termină cafeaua. Eşti atât de rea. — Da. Stella oftă mulţumită. Ştiu. Îşi mestecă încet ananasul, privind plină de regret farfuria lui Ariel. În fine, oricum mi se pare cam ciudat când oamenii mă confundă cu Vikki. — Asta înseamnă că joci bine, o corectă Ariel. Dacă intri în casele oamenilor în fiecare zi şi nu le stârneşti emoţiile, e cazul să-ţi cauţi un alt domeniu de activitate. Fizică nucleară sau concursuri de stat în echilibru pe buşteni. Şi dacă tot veni vorba de muncă, adăugă ea, aruncând o privire la ceas. — Ştiu… Hei, ai de gând să termini aia? Râzând, Ariel îi întinse baclavaua şi se ridicară.   Trecuse bine de ora nouă seara când Ariel plăti taxiul în faţa clădirii unde se afla apartamentul lui P.B. Marshell de pe Madison Avenue. Nu îşi făcea griji că întârziase fiindcă nu ştia cât era ceasul. Nu ratase niciodată să dea o replică, sau o filmare, dar când nu avea direct legătură cu munca, timpul era ceva de care se bucura sau pe care îl ignora. Îi dădu un bacșiș mare taximetristului, îndesă restul în geantă fără a-l număra, apoi porni prin ploaia măruntă și ușoară spre holul de la intrare. Decise că mirosea a salon mortuar. Prea multe flori, prea multă strălucire. După ce își dădu numele la biroul de securitate, se strecură într-un lift şi apăsă butonul spre penthouse. Nu-i trecu prin cap să se simtă neliniştită la gândul că intra pe domeniul lui P.B. Marshell. Pentru Ariel, o petrecere era o petrecere. Spera că avea să se servească şampanie. Îi era poftă. Uşa fu deschisă de un bărbat cu spatele ţeapăn şi chipul de piatră, îmbrăcat intr-un costum de culoare închisă, care o întrebă pe Ariel cum o cheamă cu un uşor accent britanic. Când ea îi zâmbi, acesta îi luă mâna întinsă fără să-şi dea seama. Ariel trecu pe lângă majordom, căruia îi lăsă o impresie de vitalitate şi de sex – o combinaţie ce îl derută preţ de câteva minute. Ariel luă un pahar de şampanie de pe o tavă şi, observându-şi agentul, traversă încăperea spre ea. Booth observă intrarea lui Ariel. Pentru o clipă aceasta îi aminti de fosta soţie. Nuanţele tenului, structura osoasă. Apoi impresia dispăru şi se trezi privind o tânără cu părul în bucle lejere revărsat pe umeri. Părea presărat cu o pânză uşoară de picături mărunte de ploaie. Un chip răpitor, decise el. Dar aspectul de regină de gheaţă dispăru când aceasta râse. Atunci simţi energie şi vervă. „Neobişnuit“, îşi spuse el, la fel de vag interesat de ea pe cât era de băutura pe care o ţinea în mână. O măsură din cap până în picioare şi decise că probabil era zveltă sub ţinuta relaxată alcătuită din pantaloni cu pense şi bluză largă. Pe de altă parte, dacă într-adevăr ar fi fost zveltă, ar fi încercat să-şi scoată în evidenţă silueta în loc să şi-o ascundă. Din câte ştia Booth despre femei, acestea îşi accentuau farmecele cu care fuseseră înzestrate şi îşi ascundeau defectele. Ajunsese să accepte acest lucru ca parte a nesincerităţii lor înnăscute. Îi aruncă lui Ariel o ultimă privire când aceasta se ridică pe vârfuri pentru a se săruta pe obraji cu cel mai în vogă actor dintr-o producţie ce nu se juca pe Broadway. Doamne, cât de mult detesta acele false petreceri lungi şi aglomerate. — … dacă găsim actriţa pentru rolul principal feminin. Booth se întoarse spre P.B. Marshell şi ridică paharul. — Hmm? Prea obişnuit cu neatenţia lui Booth pentru a se enerva, Marshell reluă. — Putem începe să lucrăm la producţie şi să terminăm totul la timp pentru grila de toamnă dacă găsim actriţa pentru rolul principal feminin. Practic e singurul lucru care ne mai întârzie acum. — Nu mă îngrijorează deloc grila de toamnă, replică Booth sec. — Pe cei de la televiziune, da. — Pat, o să găsim o actriţă pentru Rae când o să găsim una care să se potrivească în rolul lui Rae. Marshell se încruntă spre paharul de whisky, apoi îl bău. La acele o sută douăzeci de kilograme ale lui, avea nevoie de mai multe pahare pentru a le simţi efectul. — Ai respins deja trei nume de top. — Am respins trei actriţe care nu se potriveau, îl corectă Booth. Bău din propriul pahar ca un bărbat care se pricepea la băutură şi avea o relaţie prudentă cu aceasta. O să-mi dau seama care e actriţa potrivită pentru Rae când o s-o văd. Buzele i se întinseră într-un zâmbet rece. Cine altcineva ar putea şti mai bine? Un chicot de râs relaxat şi liber îl făcu pe Marshell să privească în celălalt capăt al încăperii. Timp de o clipă ochii i se îngustară într-o expresie de concentrare. — Ariel Kirkwood, îi spuse lui Booth, arătând cu paharul gol. Directorii executivi ai reţelei de televiziune vor să ţi-o bage pe gât. — Actriţă. Booth o studie din nou pe Ariel. Nu s-ar fi aşteptat să fie actriţă, intrarea ei îi atrăsese atenţia pur şi simplu fiindcă fusese o intrare. Era ceva complet nestudiat în aerul ei, care apărea rar în profesia asta. Sosise la petrecere de suficient timp cât să fi putut să le fie prezentată, lui şi lui Marshell, însă ea părea mulţumită să rămână în celălalt capăt al încăperii, sorbind şampanie şi flirtând cu un actor aspirant. Stătea lejer, într-o poziţie relaxată, care nu aducea a poză, dar ar fi arătat superb într-o fotografie. Se strâmbă la actor. Contrastul puternic dintre chipul ei de zeiţă de gheaţă şi comportamentul ei lipsit de afectare îi stârni curiozitatea. — Fă-mi cunoştinţă, spuse Booth simplu şi porni spre celălalt capăt al încăperii. Ariel găsea fără cusur gustul lui Marshell. Apartamentul era decorat cu stil în nuanţe elegante de auriu şi crem. Covorul era gros, iar pereţii tapetaţi. Recunoscu litografia semnată din spatele ei. Era o încăpere pe care ştia că Amanda ar fi înţeles-o şi ar fi apreciat-o. Lui Ariel îi făcea plăcere să o viziteze. Nu ar fi locuit niciodată acolo. Râse cu Tony când îşi amintiră cursul de improvizaţie pe care îl făcuseră împreună cu ceva ani în urmă. — Iar tu ai început să vorbeşti vulgar ca să te asiguri că toată lumea era trează, îi aminti ea, trăgându-l de barbişonul pe care îl purta pentru rolul lui actual. — A funcţionat. Pentru ce cauză lupţi săptămâna asta, Ariel? Ea ridică din sprâncene, sorbind din şampanie. — Nu lupt pentru o cauză chiar în fiecare săptămână. — O dată la două săptămâni, o corectă el. Prietenii Focilor, Salvaţi Mangusta. Haide, de ce te ocupi acum? Ea clătină din cap. — E ceva ce îmi ocupă o mare parte din timp în momentul de faţă. Nu prea pot să vorbesc despre asta. Rânjetul lui Tony păli. Cunoştea acel ton. — E important? — Vital. — Ei bine, Tony. Marshell îl lovi uşor pe spate pe tânărul actor. Mă bucur că ai reuşit să vii. Deşi într-un mod foarte subtil, Tony adoptă imediat o atitudine prevenitoare. — A fost drăguţ că aţi organizat această petrecere într-o perioadă în care teatrele sunt închise, domnule Marshell. O cunoaşteţi pe Ariel Kirkwood? Îşi puse o mână pe umărul ei. Ne ştim de multă vreme. — Am auzit lucruri bune despre tine, spuse Marshell, întinzându-i mâna. — Mulţumesc. Ariel îşi lăsă mâna într-a lui preţ de o clipă, în timp ce-şi făcea o impresie despre el. Un om de succes – îndrăgostit de mâncare, judecând după corpul solid –, amabil când dorea să fie. Viclean. Lui Ariel îi plăcea combinaţia. — Faceţi filme excelente, domnule Marshell. — Mulţumesc, replică el şi se opri, aşteptându-se ca ea să înceapă să se autopromoveze. Cum ea nu mai spuse nimic, Marshell se întoarse spre Booth. Booth DeWitt, Ariel Kirkwood şi Tony Lazarus. — Ţi-am văzut piesa, îi spuse Booth lui Tony. Îţi cunoşti bine personajul. Îşi mută privirea asupra lui Ariel. Domnişoară Kirkwood. Avea ochi derutanţi, îşi spuse ea, de un verde atât de limpede şi atât de direcţi pe un chip atât de distant. Părea un om rezervat, încercat de suferinţe, înzestrat din belşug cu inteligenţă. Era evident că nu îşi bătea capul prea mult cu tendinţele modei. Părul îi era des şi întunecat şi puţin prea lung pentru moda actuală. Însă ea găsea că se potrivea chipului său. Îşi spuse că faţa lui părea desprinsă din secolul nouăsprezece. Subţire şi savantă, cu o nuanţă de asprime şi o duritate a gurii ce o împiedica să arate prea blândă. Vocea îi era profundă şi seducătoare, dar vorbea într-un ritm sacadat ce sugera nerăbdare. Avea ochii unui observator, îşi spuse ea. Şi aerul unui bărbat care nu tolera interferenţe sau intimităţi. Nu era sigură dacă avea să-l placă, dar ştia că îi admira munca. — Domnule DeWitt. Palma ei o atinse pe a lui. Forţă – se aşteptase la ea. Se regăsea în constituţia lui, alungită şi zveltă – şi pe chipul lui. Distanţă – se aşteptase şi la aceasta. — Mi-a plăcut Ultimul clopot. A fost filmul meu favorit de anul trecut. Booth lăsă să treacă această remarcă, studiindu-i chipul. Emana sex prin toţi porii, prin parfumul ei, prin felul în care arăta – nu într-un mod flagrant sau evaziv, ci relaxat şi liber. — Cred că nu ştiu nimic despre proiectele dumitale. — Ariel joacă rolul doctorului Amanda Lane Jamison în Vieţi şi iubiri, interveni Tony. „Dumnezeule mare, o telenovelă“, îşi spuse Booth. Ariel surprinse uşoara expresie de dispreţ de pe chipul lui. Era un alt lucru la care se aşteptase. — Ai vreo obiecţie morală împotriva divertismentului, domnule DeWitt? întrebă ea relaxată, sorbind din şampanie. Sau eşti doar un snob artistic? Zâmbi în timp ce vorbi, un zâmbet rapid, fulgerător, ce tăie complet insulta din cuvintele ei. Lângă ea, Tony îşi drese vocea. — Scuzaţi-mă o clipă, spuse el, şi se retrase discret. Marshell murmură ceva despre un nou pahar de băutură. Când rămaseră singuri, Booth continuă să-i studieze chipul. Râdea de el. Nu mai ţinea minte când se întâmplase ultima dată să aibă cineva curajul sau ocazia de a face acest lucru. Nu era sigur dacă se simţea iritat sau curios. Dar în acel moment se desprinsese de starea în care îşi petrecuse ultima oră. De plictiseală. — Nu am nicio obiecţie morală împotriva telenovelelor, domnişoară Kirkwood. — Oh. Ariel sorbi din şampanie. O faţetă de safir de pe degetul ei sclipi în lumină şi păru să i se reflecte în ochi. Un snob, deci. Ei bine, toată lumea are dreptul să fie. Poate există un alt subiect despre care putem discuta. Ce părere ai despre politica externă a actualei administraţii? — Ambivalenţă, murmură el. Ce fel de personaj joci? — Unul de cea mai bună calitate. Ochii îi dansară în continuare. Ce părere ai despre programul spaţial? — Mă interesează mai mult planeta pe care trăiesc. De cât timp joci în serial? — Cinci ani. Ariel adresă un zâmbet radios unei persoane aflate în celălalt capăt al încăperii şi ridică o mână în semn de salut. Booth o privi din nou, cu atenţie, şi pentru prima dată de când sosise la petrecere, zâmbi. Zâmbetul îi făcu chipul mai atrăgător, fără a-l face însă şi pe el mai abordabil. — Nu vrei să vorbeşti despre munca ta, nu? — Nu în mod deosebit. Ariel îi răspunse la zâmbet cu un altul deschis. Booth simţi stârnindu-se vag în el ceva ce crezuse adormit în siguranţă. Nu cu cineva care o consideră un gunoi. Peste o clipă m-ai întreba dacă m-am gândit vreodată să fac ceva serios, iar atunci probabil că aş deveni agresivă. Agentul meu îmi spune că ar trebui să te vrăjesc. Booth simţea aerul de prietenie emanând dinspre ea, dar nu se încrezu în el. — Asta faci acum? — Sunt în afara programului, replică Ariel. În plus – îşi termină şampania –, nu eşti genul care să fie vrăjit. — Eşti perspicace, recunoscu Booth. Chiar eşti o actriţă bună? — Da, sunt. Nu prea ar merita să faci ceva dacă n-ai fi bun la activitatea respectivă. Ce părere ai de sporturi? Învârti în mână paharul gol. Crezi că Yankee au vreo şansă anul acesta? — Dacă îşi îmbunătăţesc defensiva. Nu era tipul obişnuit, decise el. Orice altă actriţă care aspira la un rol principal într-unul dintre scenariile lui l-ar fi copleşit cu complimente şi ar fi menţionat orice proiect desfăşurat vreodată în faţa camerei. — Ariel… Booth luă un nou pahar de şampanie de la un chelner care trecea pe lângă ei şi i-l întinse. Numele ţi se potriveşte. O alegere înţeleaptă. Ariel simţi o atracţie, rapidă şi clară, ce părea să provină pur şi simplu din felul în care îi rostise numele. — Am să-i transmit mamei mele că ai spus asta. — Nu e un nume de scenă? — Nu. Mama mea citea Furtuna când a început travaliul. Era foarte superstiţioasă. M-aş fi chemat, poate, Prospero, dacă aş fi fost băiat. Înfiorându-se puţin, sorbi din băutură. Ei bine, Booth, începu ea, hotărând că păstrase suficient atitudinea oficială. Nu ar trebui să punem direct pe masă faptul că, după cum ştim amândoi, voi da probă pentru rolul lui Rae peste câteva zile? Intenţionez să-l obţin. El aprobă din cap. Deşi Ariel era revigorant de directă, replica ei era mai mult decât se aşteptase. — Atunci voi fi şi eu suficient de sincer cu tine cât să-ţi spun că nu eşti tipul pe care îl caut. Ea ridică din sprânceană fără a trăda vreun semn de stânjeneală. — O? De ce? — În primul rând, eşti prea tânără. Ea râse – un sunet liber, vaporos, ce părea total neafectat. Booth nu se încrezu nici în sinceritatea lui. — Cred că replica mea e că pot părea mai în vârstă. — Poate. Dar Rae e o tipă aspră. Dură ca piatra. Ridică propriul pahar, dar nu-şi desprinse deloc privirea de pe ea. Tu eşti prea blândă. Se vede pe chipul tău. — Fiindcă acum sunt în pielea mea. Şi încă nu m-am jucat niciodată pe mine însămi în faţa camerei. Se opri pentru o clipă, analizând în gând ideea. Nu cred că m-ar tenta. — Poate o actriţă vreodată să fie ea însăşi? Privirea ei se aţinti din nou asupra lui. Booth o privea cu o intensitate pe care majoritatea oamenilor ar fi găsit-o înspăimântătoare. Deşi atracţia se făcu simţită din nou, Ariel îi acceptă privirea ca făcând parte din el. — Nu ai o părere prea bună despre femei, nu-i aşa? — Nu. Dintr-un motiv pe care nu stătu să-l analizeze, Booth simţi imboldul de a o testa. Îi ridică o şuviţă de păr. Moale – surprinzător de moale. Eşti o femeie frumoasă, murmură el. Ariel îşi înclină capul şi îl studie. Ochii lui nu pierduseră nimic din privirea directă. Poate că ar fi simţit plăcere la auzul acelui compliment dacă nu ar fi ştiut că era calculat. Simţi, în schimb, dezamăgire. — Şi? Sprâncenele lui se uniră. — Şi? — Replica asta duce de obicei la următoarea. Şi, ca scriitor, sunt convinsă că ai câteva replici în mânecă. Booth îşi lăsă degetele să-i alunece uşor pe gât. Ea simţi forţa mâinii şi neglijenţa relaxată a gestului. — Care ţi-ar plăcea? — Aş prefera una sinceră, îi spuse Ariel pe un ton calm. Dar fiindcă nu mi-ai oferi aşa ceva, ce-ar fi să sărim peste toată povestea? Să ştii că personajul tău, Phil, e obtuz, rece şi grosolan. Cred că ţi-ai schiţat foarte bine propria personalitate. Ridică paharul pentru ultima dată şi decise că era păcat că avea o părere atât de proastă despre femei sau, poate, despre oameni în general. Noapte bună, Booth. Când Ariel se îndepărtă, Booth rămase să o privească din urmă preţ de câteva momente, apoi izbucni în râs. În momentul acela nu îşi dădu seama că era primul râs relaxat de care se bucurase în aproape doi ani. Nici măcar nu-şi dădu seama că râdea de el însuşi. Nu, nu era Rae a lui, medită el, dar era bună. Era foarte, foarte bună. Avea să-şi amintească de Ariel Kirkwood.

Visul regasit de Nora Roberts   Prolog   California, 1888   Era cale lungă de bătut pentru un om. Nu numai milele de la San Diego pînă la falezele de lîngă Monterey, se gîndea Felipe, ci şi anii. Atîţia ani... Cîndva, fusese destul de tînăr ca să meargă cu încredere de-a lungul stîncilor, să se caţăre, chiar şi să alerge. Sfidînd soarta, bucurîndu-se de iureşul vîntului, de tumultul valurilor, de înălţimile ameţitoare. Odinioară, stîncile înfloriseră pentru el primăvara. Pe-atunci se găsiseră flori de cules pentru Seraphina şi-şi aducea aminte, cu limpezimea vîrstei care priveşte înapoi spre tinereţe, cum rîsese şi strînsese la sîn floricelele rare şi sălbatice, ca şi cum ar fi fost trandafiri nepreţuiţi, culeşi dintr-un boschet îngrijit cu drag. Acum vederea îi slăbise şi avea membrele firave. Dar nu şi memoria. Memoria puternică şi vitală, într-un trup bătrîn, era crucea lui. Orice bucurii găsise în viaţă, fuseseră tulburate, întotdeauna, de sunetul rîsului Seraphinei, de încrederea din ochii ei negri. De iubirea ei tînără şi care nu accepta nici un compromis. În cei mai bine de patruzeci de ani de cînd o pier­duse, şi în acea parte a sufletului său unde se ascun­dea inocenţa, învăţase să-şi privească în faţă propriile neputinţe. Fusese laş, fugise din luptă în loc să înfrunte ororile războiului, se ascunsese printre morţi, fără să ridice spada. Dar fusese tînăr, iar tinerilor trebuia să li se ierte asemenea lucruri. Îngăduise ca prietenii şi familia să-l creadă mort, ucis ca un luptător - ca un erou chiar. Ruşinea şi mîndria erau acelea care-l îndemnaseră s-o facă. Mărunte lucruri, mîndria şi ruşinea. Viaţa era alcătuită din cără­mizi atît de mici. Dar nu-şi putea ierta nicicînd că preţul acelei ruşini şi mîndrii fusese viaţa Seraphinei. Obosit, se aşeză pe o piatră să asculte. Să asculte mugetul apei războindu-se cu stîncile, departe jos, să asculte ţipetele ascuţite ale pescăruşilor, vuietul vîntului de iarnă prin ierburi. Iar aerul era îngheţat, cînd închise ochii şi-şi deschise inima. S-o asculte pe Seraphina. Avea să fie veşnic tînără, o frumoasă fată cu ochi negri, care nu avusese timp să îmbătrînească, aşa cum era el acum. Nu aşteptase, ci, pradă disperării şi durerii, se azvîrlise în mare. Din dragoste pentru el, îşi spunea acum Felipe. Din nepăsarea tinereţii care n-a trăit destul pentru a şti că nimic nu durează o veşnicie. Crezîndu-I mort, murise şi ea, aruncîndu-se cu tot cu viitorul ei de pe stînci. O jelise, Dumnezeu îi era martor cît o jelise. Dar n-o putuse urma în mare. în schimb, pornise spre sud, abandonîndu-şi numele şi casa, şi făurindu-şi altele noi. Găsise iarăşi dragostea. Nu acea primă îmbujorare dulce a iubirii pe care o cunoscuse cu Seraphina, ci un sentiment solid şi puternic, clădit din acele mici pietre ale încrederii şi înţelegerii, pe temelia unor nevoi atît liniştite, cît şi violente. Şi îşi dăduse toată străduinţa. Avusese copii şi nepoţi. Trăise o viaţă cu toate bucuriile şi tristeţile care alcătuiesc omul. Supravieţuise iubirii pentru o femeie, ca să întemeieze o familie şi să planteze grădini. Era mulţumit cu roadele crescute din fiinţa lui. Dar n-o uitase niciodată pe fata pe care o iubise. Şi o ucisese. Niciodată nu uitase visul lor de viitor, nici modul gingaş şi inocent în care i se dăruise. Cînd se iubiseră în taină, amîndoi atît de tineri, atît de proaspeţi, visaseră la viaţa pe care aveau s-o trăiască împreună, la căminul pe care urmau să-l făurească din zestrea Seraphinei, la copiii ce aveau să vină. Dar sosise războiul, iar Felipe plecase de lîngă ea spre a-şi dovedi bărbăţia. Şi, cînd colo, îşi dovedise laşitatea. Seraphina îşi ascunsese darul de mireasă, simbolul speranţei pe care fetele îl preţuiesc atît de mult, pentru a-l feri de a cădea în mîinile americanilor. Felipe nu avea nici o îndoială unde îl ascunsese. O înţelesese pe Seraphina lui - logica ei, sentimentele, părţile tari şi slăbiciunile ei. Deşi acest lucru însemna să plece din Monterey fără un ban în buzunar, nu se atinsese de aurul şi giuvaerurile pe care le tăinuise Seraphina. Acum, cu visurile vîrstei care-i argintase părul, care-i împăienjenise ochii şi sălăşluia în oasele lui îndurerate, se ruga ca zestrea să fie într-o bună zi găsită de nişte îndrăgostiţi. Sau de visători. Dacă Dumnezeu era drept, avea să-i îngăduie Seraphinei să aleagă. Indi­ferent ce predica Biserica, Felipe refuza să creadă că Dumnezeu ar fi osîndit pentru păcatul sinuciderii o copilă îndurerată. Nu, nu putea fi altfel decît aşa cum o lăsase cu peste patruzeci de ani în urmă, pe aceeaşi faleză. Veşnic tînără şi frumoasă, şi plină de speranţă. Ştia că n-avea să se mai întoarcă în acel loc. Vremea ispăşirii i se apropia de sfîrşit. Spera ca, atunci cînd avea s-oVevadă pe Seraphina, ea să-i zîmbească şi să-i ierte mîndria necugetată din tinereţe. Se ridică, încovoiat în vînt, rezemîndu-se în baston pentru a nu-i fugi picioarele de sub trup. Şi părăsi faleza, lăsîndu-i-o Seraphinei. ‡ ‡ ‡ Se apropia furtuna, gonind peste mare. Furtună de vară, plină de forţă, lumină şi vînt năprasnic. în acea ireală aură luminiscentă, Laura Templeton stătea mulţu­mită pe stîncă. Furtunile de vară erau cele mai plăcute. Trebuia să se înapoieze curînd la Templeton House, dar deocamdată ea şi cele două bune prietene ale ei stăteau privind, în aşteptare. Avea şaisprezece ani, o constituţie delicată, ochi cenuşii, liniştiţi, şi păr blond, strălucitor. Şi era la fel de plină de energie ca orice furtună. -  Aş dori să mă pot urca în maşină şi să mă reped drept spre ea, rîse Margo Sullivan în vîntul capricios, care sufla tot mai puternic. Drept în ea. -  Cu tine la volan, în nici un caz, se strîmbă Kate Powell. Nu ţi-ai scos permisul decît de-o săptămînă şi deja ţi-ai făcut o reputaţie de dementă. - Eşti invidioasă, fiindcă mai ai atîtea luni pînă să poţi conduce şi tu, aia e. Fiind adevărat, Kate ridică din umeri. Părul ei scurt şi negru flutura în vînt. Trase cu poftă aer în piept, plăcîndu-i modul cum se îndesea, forfotitor. - Eu, cel puţin, pun bani deoparte pentru maşină, nu decupez poze de Ferrari-uri şi Jaguar-uri. - Dacă tot ai de gînd să visezi, replică Margo, încruntîndu-se spre o minusculă ciupitură a lacului coral de pe unghii, măcar visează în stil mare. Voi avea un Ferrari într-o zi sau un Porsche, sau ce vreau eu. Ochii albaştri ca vara i se îngustară cu hotărîre. - N-am să mă mulţumesc cu orice rablă la mîna a doua, ca tine. Laura le lăsă să se contrazică. Ar fi putut dezamorsa conflictul, dar înţelegea că nu făcea decît pur şi simplu parte din prietenia lor. Iar pe ea n-o interesau maşinile. Nu că nu-i plăcea mica maşină decapotabilă şic pe care i-o dăruiseră părinţii la împlinirea vîrstei de şaisprezece ani. Dar, pentru ea, toate maşinile erau la fel. Îşi dădea seama că-i era mai uşor, în situaţia ei. Era fiica lui Thomas şi Susan Templeton, din imperiul hote­lier Templeton. Casa lor se înălţa pe colina din spatele ei, sorindu-se sub cerul de un plumburiu clocotitor. Nu era compusă numai din piatră, lemn şi sticlă. Nu numai din turnuleţe, balcoane şi grădini luxuriante. Nu numai din liota de servitori care o ţineau tot timpul curată lună. Era un cămin. Dar Laura fusese crescută spre a înţelege responsa­bilităţile privilegiilor. Înlăuntrul ei vibra o mare dragoste pentru frumuseţe şi simetrie, şi o enormă bunătate. Pe lîngă acestea se alinia nevoia de a trăi pe măsura standardelor familiei Templeton, să merite tot ceea ce primise la naştere. Nu numai bogăţia, pe care chiar şi la numai şaisprezece ani o înţelegea deja, ci şi iubirea de familie şi de prieteni. Ştia că pe Margo limitările o iritau întotdeauna. Deşi crescuseră împreună în Templeton House, apropiate ca nişte surori, Margo era fiica servitoarei. Kate venise la Templeton House după moartea părinţilor ei. Orfană la opt ani. Fusese îndrăgită, asimi­lată în familie, făcînd parte din Templeton-i la fel de mult ca Laura şi fratele ei mai mare, Josh. Laura, Margo şi Kate erau tot atît de apropiate - ba poate chiar mai apropiate - ca nişte surori de sînge. Dar Laura nu uita niciodată că responsabilitatea familiei Templeton îi revenea ei. Şi într-o zi, îşi spunea ea, avea să se îndrăgos­tească, să se mărite şi să aibă copii. Avea să ducă mai departe tradiţia Templeton-ilor. Bărbatul care avea să vină după ea, s-o ia în braţe, s-o facă să-i aparţină, urma să fie tot ceea ce-şi dorise Laura vreodată. îm­preună, aveau să-şi clădească o viaţă, să întemeieze un cămin, să dureze un viitor la fel de şlefuit şi perfect ca Templeton House. În timp ce-şi imagina, în inimă îi înmugureau visuri. O culoare delicată îi îmbujoră obrajii, pe cînd vîntul îi răvă­şea în jur buclele blonde. - Laura iarăşi visează, comentă Margo, cu un zîmbet fulgerător, care-i făcu faţa, oricum frumoasă, de-a dreptul răpitoare. - Iar ţi s-a pus Seraphina pe creier? o întrebă Kate. - Hmm? Nu, nu se gîndise la Seraphina, dar acum se gîndea. - Mă întreb cît de des a venit aici, visînd la viaţa pe care şi-o dorea alături de Felipe. - A murit într-o furtună ca asta care vine acum. Ştiu că aşa a fost, zise Margo, ridicîndu-şi faţa spre cer. Cu vînt, fulgere şi trăsnete. - Sinuciderea e şi-aşa destul de dramatică, comentă Kate, rupînd o floare şi răsucindu-i între degete tulpina scurtă. Chiar şi dacă ar fi fost o zi perfectă, cu cer albastru şi soare strălucitor, rezultatele erau tot ace­leaşi. - Mă întreb cum e să te simţi atît de pierdută, mur­mură Laura. Dacă-i găsim zestrea, ar trebui să con­struim o capelă sau altceva în amintirea ei. - Eu îmi voi cheltui partea pe haine, pe bijuterii şi pe voiaje, zise Margo, întinzîndu-şi braţele în sus, potrivindu-şi-le apoi sub cap. - Şi se va termina într-un an. Sau mai repede, pre­zise Kate. Eu pe-a mea am s-o investesc în sînge al­bastru[1]. - Plicticoasa şi previzibila Kate, zise Margo, întorcîn- du-şi capul spre Kate şi zîmbindu-i Laurei. Dar tu? Ce-ai să faci cînd o s-o găsim? Şi-o vom găsi, cîndva. - Nu ştiu. „Ce-ar fi făcut mama ei?“ se întrebă Laura. „Sau tatăl ei?“ - Nu ştiu, repetă ea. Va trebui să aştept pînă atunci. Reveni cu privirea spre mare, unde perdelele ploii se apropiau. - Asta e ceea ce n-a făcut Seraphina. N-a avut răbdare să aştepte. Iar vîntul ce se înteţea îi răspunse ca tînguirea unei femei. Un fulger se bifurcă pe cerul greu, ca o explozie albă, orbitoare, în zigzag. Tunetul următor zgudui văzduhul. Laura îşi lăsă capul pe spate, surîzînd. „Se apropie,“ îşi spuse ea. „Puterea, primejdia, gloria." Le dorea. în adîncul cel mai secret al inimii, le dorea pe toate. Apoi se auzi scrîşnetul de frîne, acompaniat de pulsaţia furioasă a asprului rock and roll. Şi un strigăt nervos: - lisuse Christoase, v-aţi ieşit din minţi? zise Joshua Templeton, aplecîndu-se pe geamul maşinii şi încruntîndu-se spre cele trei. Urcaţi naibii în maşină. - Încă nu plouă, răspunse Laura, ridicîndu-se. Îl privi mai întîi pe Josh. Era mai mare decît ea cu patru ani, iar în acel moment semăna atît de mult cu tatăl lor în toiul enervării, încît îi veni să rîdă. Dar obser­vase cine mai era cu el în maşină. Nu era sigură de unde ştia că Michael Fury era periculos ca orice furtună de vară, dar nu avea nici o îndoială. Nu erau numai bombănelile Annei Sullivan de­spre golani şi bătăuşi, deşi, cu siguranţă, mama lui Margo avea opinii categorice despre acest prieten anume al lui Josh. Poate datorită părului său negru, puţin cam prea lung şi prea răvăşit, sau din cauza micii cicatrice albe de deasupra sprîncenei stîngi, despre care Josh spu­nea că Michael o avea dintr-o încăierare. Poate din pricina expresiei, tenebroasă şi ameninţătoare, şi o idee cam răutăcioasă. Ca a unui înger lacom, îşi spuse ea, în timp ce inima îi palpita incomod. Ea însă bănuia că ochii lui erau problema. Atît de şocant de albaştri, pe chipul acela! Atît de intenşi, de direcţi şi pătrunzători, cînd o priveau. „Nu, nu-i plăcea felul cum se uita la ea.“ - Urcaţi dracului în maşină. În jurul lui Josh, nervozitatea emana valuri-valuri. - Mama a făcut o criză cînd şi-a dat seama că sînteţi aici. Dacă o loveşte trăsnetul pe vreuna dintre voi, vai de curu’ meu. - Şi ce drăgălaş e, adăugă Margo, mereu gata să flirteze. Sperînd să-l facă pe Josh gelos, deschise por­tiera din partea lui Michael. O să ne cam înghesuim. Te superi dacă stau pe genunchii tăi, Michael? Privirea lui Michael se abătu dinspre Laura. Îi zîmbi lui Margo arătîndu-şi fulgerător dinţii pe faţa bronzată, cu obrajii adînciţi. - Simte-te ca acasă, dulceaţă. Glasul îi era profund, puţin cam răguşit. Ştia să primească greutatea unei femei disponibile, cu o uşurinţă îndelung exersată. - Nu ştiam că te-ai întors, Michael, zise Kate, strecu- rîndu-se pe bancheta din spate, unde, constată ea cu acreală, era loc destul pentru trei persoane. - Am permisie, o anunţă el, aruncîndu-i o privire, după care reveni cu ochii spre Laura care încă mai ezita în dreptul portierei. Plec iarăşi peste două zile. - Marinarul comercial, spuse Margo, jucîndu-se cu părul lui. Sună atît de... periculos. Şi palpitant. Ai cîte o femeie în fiecare port? - E în curs de rezolvare. În momentul cînd primele picături de ploaie stropiră parbrizul, Michael înălţă o sprinceană spre Laura. - Vrei să stai şi tu pe genunchii mei, dulceaţă? Demnitatea era o altă trăsătură pe care Laura o de­prinsese încă de la o vîrstă fragedă. Neînvrednicindu-I cu nici un răspuns, se aşeză pe canapeaua din spate, lîngă Kate. În clipa cînd portiera se închise, Josh demară ca săgeata în susul colinei, spre casă. Întîlnind ochii lui Michael în oglinda retrovizoare, Laura privi deliberat în altă parte, apoi din nou înapoi spre faleză şi spre locul visurilor ei incomode.   Capitolul 1   În ziua cînd a împlinit optsprezece ani, Laura era îndrăgostită. Ştia că avea noroc să fie atît de sigură pe sentimentele ei, pe viitorul ei şi pe omul căruia urma să i le împărtăşească pe amîndouă. Se numea Peter Ridgeway şi era tot ceea ce-şi visase Laura vreodată. Înalt şi chipeş, blond şi cu un zîmbet fermecător, era un bărbat care înţelegea frumu­seţea şi muzica, şi responsabilităţile carierei. De cînd fusese avansat în organizaţia Templeton şi transferat în branşa californiană, o curtase într-un mod menit să cucerească inima ei romantică. Îi trimisese trandafiri în cutii albe, lucioase, cinaseră în linişte la restaurante cu lumînări pîlpîitoare. Purtaseră nesfîrşite conversaţii despre literatură şi artă, şi schim­baseră priviri care spuneau mult mai mult decît cuvin­tele. Se plimbaseră prin grădină, la lumina lunii, şi cu maşina, pe coastă. Nu durase mult pentru ca Laura să se îndrăgostească, ca printr-o tumbă uşoară, fără lovituri sau vînă- tăi. Parcă ar fi alunecat încet, îşi spunea ea, printr-un tunel căptuşit cu mătase, spre o pereche de braţe care o aşteptau. Poate că, la douăzeci şi şapte de ani, Peter era o idee mai vîrstnic decît le-ar fi convenit părinţilor ei, iar ea, la optsprezece, puţin cam prea tînără. Dar Peter era atît de impecabil, de desăvîrşit, încît Laura nu vedea cu ce ar fi putut conta anii. Nici un băiat de vîrsta ei nu avea cunoştinţele, cizelarea sau răbdarea calmă a lui Peter Ridgeway. Şi era atît de îndrăgostită! Peter făcuse aluzii delicate la căsătorie. Laura înţe­legea că proceda astfel pentru a-i lăsa timp de gîndire. Numai de-ar fi ştiut cum să-i dea de veste că se gîndise deja, hotărînd că el era bărbatul cu care avea să-şi petreacă viaţa. Dar un om ca Peter, îşi spunea Laura, trebuia să fie el acela care lua toate hotărîrile şi măsurile. Aveau timp, se asigura ea. Aveau tot timpul. Iar în seara aceea, la aniversarea ei, Peter urma să fie pre­zent. Avea să danseze cu el. -Şi, în rochia bleu-pal pe care o alesese fiindcă se asorta cu ochii lui, urma să se simtă ca o prinţesă. Mai mult, avea să se simtă ca o femeie. Se îmbrăca încet, dorind să savureze fiecare mo­ment al pregătirilor. De-acum, totul urma să fie altfel, îşi zise ea. Dimineaţă, cînd deschisese ochii, găsise ca­mera neschimbată. Pereţii erau în continuare tapetaţi cu acei mici boboci roz de trandafir, care creşteau acolo de atîţia ani. Razele soarelui de iarnă intrau oblice ca întotdeauna prin ferestre, filtrate de dantelăria perde­lelor ca în atîtea alte dimineţi de ianuarie. Dar totul era altfel. Fiindcă ea se schimbase. Acum îşi studia camera cu ochi de femeie. Aprecia liniile elegante ale biroului de mahon, luciosul Chippen- dale care îi aparţinuse bunicii ei. Atinse frumosul ser­viciu de argint, primit în dar de ziua ei de la Margo, studiind frivolele sticluţe de parfum pe care începuse să le colecţioneze din adolescenţă. lată patul în care dormise, visase, încă din copilărie, cu baldachin înalt, tot Chippendale, şi copertină fante­zistă de dantelă bretonă. Uşile terasei erau deschise, poftind înăuntru sunetele şi miresmele serii. Canapeaua de sub fereastră, unde se putea ghemui, visînd la fa­leze, era plină de perne comode. În căminul de marmură cu vinişoare trandafirii ardea un foc somnoros. Pe consolă stăteau fotografii în rame de argint, delicatele sfeşnice cu lumînări de spermanţet albe şi subţiri pe care îi plăcea atît de mult să le aprindă seara. Şi vaza de Dresda în care se afla bobocul de trandafir alb pe care i-l trimisese Peter în aceeaşi dimi­neaţă. Mai era apoi biroul unde învăţase în tot timpul liceului şi unde avea să studieze în continuare pînă la sfîrşitul anului terminal. Ciudat, medită ea, plimbîndu-şi mîna peste el, nu se simţea ca o elevă de liceu, i se părea că era mult mai matură decît colegii ei de generaţie. Mult mai înţeleaptă, mult mai sigură de direcţia în care se îndrepta. Aceea era odaia copilăriei sale, îşi spuse Laura, a tinereţii şi a sufletului ei. Deşi ştia că n-avea să iubească nici un alt loc la fel de mult, era pregătită, chiar nerăb­dătoare, să-şi întemeieze un nou cămin împreună cu omul iubit, În sfîrşit, se întoarse să se privească în oglinda rabatabilă. Şi zîmbi. Avusese dreptate în privinţa rochiei, conchise ea. Liniile simple, limpezi, se potriveau cu făp­tura ei scundă. Decolteul en-coeur, mînecile prelungi, îngustate, coloana dreaptă - care cobora spre a-i flirta cu gleznele - dădeau un efect clasic, demn, ideal pentru o femeie conformă cu standardele lui Peter Ridgeway.- Poate ar fi preferat să aibă părul lung şi drept, dar, de vreme ce acesta insista să se ineleze frivol, şi-l strînsese în creştet. Îi sporea maturitatea, reflectă Laura. N-avea să fie niciodată sexy şi îndrăzneaţă ca Mar- go, nici dezinvolt-incitantă precum Kate. Prin urmare, se mulţumea cu stilul matur şi demn. La urma urmei, ace­lea erau calităţile pe care Peter le găsea atrăgătoare. Dorea atît de mult să fie perfectă pentru el. Astă-seară - mai ales astă-seară. Cu respect, luă cerceii primiţi de ziua ei de la părinţi. Diamantele şi safirele scînteiau cochet. Le zîmbi, cînd uşa se dădu de perete. - Nu-mi umplu faţa de porcării din astea. Agitată şi roşie în obraji, Kate îşi continuă cearta cu Margo, în timp ce intrau. - Ţi-ai dat tu cu destul pentru amîndouă. - Ai spus că Laura va judeca, îi aminti Margo, după care se opri. îşi studie prietena cu un ochi critic. Arăţi fabulos! Sexualitate distinsă! - Serios? Chiar eşti sigură? Ideea de a fi sexy era atît de fascinantă, încît Laura se întoarse din nou spre oglindă. Nu se văzu decît pe sine însăşi, o tînără scundă, cu ochi cenuşii, neliniştiţi, şj un păr ce nu prea voia să stea la locul lui. - Absolut. Toţi tipii de la petrecere te vor dori şi se vor teme să te ceară. Kate pufni, trîntindu-se pe patul Laurei. - N-o să le fie frică să te ceară pe tine, frăţie. Eşti un exemplu de frunte al adevărului în reclame. Margo se rezumă să rîdă afectat, trecîndu-şi o mînă peste şold. Rochia roşie ca rujul de buze avea corsajul decoltat ispititor, mulîndu-se pe toate curbele gene­roase ale trupului. - Dacă ai ceva - nu e cazul tău - scoate în evidenţă. Motiv pentru care îţi trebuie fond de ten, şi fard de ochi, şi rimei, şi... - O, Christoase! - Arată fermecător, Margo, zise Laura, trecînd între ele, împăciuitoare ca întotdeauna. îi zîmbi lui Kate care stătea tolănită pe pat, cu silueta ei unghiulară întrezărită prin lîna albă şi subţire care o acoperea de la gît pînă la glezne. Ca o nimfă a pădurilor. Rîse, cînd Kate gemu. - Dar ţi-ar prinde bine puţin mai multă culoare. - Vezi? zise Margo, repezindu-se cu trusa de ma­chiaj. Stai jos şi las-o pe maestră să-şi facă treaba. - Contam pe tine. Plîngîndu-se tot timpul, Kate îndură umilinţa pensu­lelor şi a tuburilor lui Margo. - O fac numai fiindcă e ziua ta. - Şi-ţi sînt recunoscătoare. - Va fi o noapte senină, comentă Margo, definind preocupată pomeţii lui Kate. Formaţia se instalează deja, iar bucătăria e în plin haos. Mama aleargă peste tot cu aranjamentele florale, ca la o recepţie regală. - Ar trebui s-o ajut... începu Laura. - Tu eşti invitata de onoare, zise Kate, închizînd ochii, apărîndu-şi-i, cînd Margo începu să-i presare fard pe pleoape. Mătuşa Susie are totul sub control, inclusiv pe unchiul Tommy. El e afară, cîntînd la saxofon. Rîzînd, Laura se aşeză pe pat lîngă Kate. - Mereu a spus că fantezia lui secretă e să cînte la sax tenor într-un bar afumat. - Ar fi cîntat, o vreme, replică Margo, trasînd cu grijă conturul ochilor mari ca de căprioară ai lui Kate. Pe urmă, se trezea Templeton-ul din el şi cumpăra barul. - Domnişoarelor, zise Josh, apărînd în uşă, cu o cutie mică de la florărie în mîini. Nu vreau să întrerup un ritual feminin, dar cum toată lumea şi-a ieşit lejer din minţi, eu o fac pe curierul. Modul cum arăta în tuxedo o sfredeli pe Margo drept prin şale. îi adresă o privire senzuală. - Ce bacşiş obişnuieşti? - Nu se ştie niciodată, răspunse Josh, făcînd un efort să nu-şi cufunde privirea în brazda dintre sînii ei, blestemîndu-i pe toţi bărbaţii cărora avea să li se ofere imaginea acelor curbe albe ca laptele. Se pare că mai urmează flori pentru sărbătorită. - Mulţumesc, spuse Laura, ridicîndu-se să ia cutia şi sărutîndu-l. Ăsta-i bacşişul meu. - Arăţi minunat! exclamă el, luînd-o de mînă. Ai crescut. începe să-mi lipsească enervanta de soră-mea aia mică. - Îmi voi da toată silinţa să te enervez, cît pot de des. Laura deschise cutia, oftă şi uită de orice altceva. - De la Peter, murmură ea. Josh strînse din dinţi. Nu se cădea să spună că deja începuse să-l enerveze, cu gusturile ei la bărbaţi. - Unii consideră că e mai elegant să ofere cîte un singur trandafir. - Eu aş prefera să primesc cu zecile, declară Margo. - Îl privi pe Josh în ochi, absolut de acord cu el. - E fermecător, murmură Laura, punînd bobocul în vază, lîngă celălalt. La fel ca ăsta pe care mi l-a trimis azi de dimineaţă. ‡ ‡ ‡ Pe la ora nouă, Templeton House dădea pe dinafară de lume şi zgomot. Grupuri de oaspeţi se revărsau afa­ră din camerele viu luminate, pe terasele încălzite. Alţii hoinăreau prin grădini, plimbîndu-se pe aleile pietruite pentru a admira florile şi fîntînile, toate luminate de globul alb al lunii hibernale şi de vraja lampioanelor. Margo avusese dreptate. Noapta era senină, cu cerul negru spuzit de nenumărate stele strălucitoare ca diamantele. Dedesubt, Templeton House se înălţa scăldată în lumini. Muzica pulsa, invitînd perechile să danseze. Mesele enorme, drapate elegant cu pînză albă, gemeau sub povara mîncărurilor pregătite de o armată de furnizori. Ospătari instruiţi, după rigorile hotelurilor Templeton, treceau discret printre musafiri, purtînd tăvi de argint pline cu cupe de şampanie şi mici delicatese pentru degustat. Fuseseră instalate şase baruri deschise, unde se serveau băuturi răcoritoare sau mixate. Din piscină se înălţau aburi ca nişte degete ceţoase, in timp ce pe suprafaţa apei pluteau zeci de nuferi albi. Pe terase, sub prelatele mătăsoase, şi pe peluze, mesele nenumărate cu feţe albe aveau în centru cîte trei luminări înconjurate de gardenii lucioase. Înăuntru se găseau alţi chelneri, alte bunătăţi, alte muzici, alte flori, pentru invitaţii dornici de căldură şi relativă linişte. La etaj, două cameriste în uniforme stăteau pregătite să asiste orice doamnă care dorea să-şi retuşeze machiajul sau să-şi4ajusteze tivul. Nici o recepţie organizată vreodată la un hotel Templeton din întreaga lume nu era planificată şi exe­cutată cu mai multă grijă decît aniversarea celor opt­sprezece ani ai Laurei Templeton. N-avea să uite nicicînd seara aceea, modul cum scînteiau şi luceau luminile, cum părea muzica să umple văzduhul, împerechindu-se cu parfumurile florilor, îşi cunoştea îndatoririle, conversînd şi dansînd cu prietenii părinţilor şi cu cei de-o seamă cu ea. Deşi nu-l dorea decît pe Peter, se ocupa de toată lumea, aşa cum se cuvenea din partea ei. În timp ce dansa cu tatăl său, îşi lipi obrazul de al lui. - E o petrecere minunată. îţi mulţumesc. Thomas oftă, dîndu-şi seama că Laura mirosea a femeie - gingaş, elegant. - O parte din mine ar mai dori să ai tot trei anişori şi să te salt pe genunchi. O îndepărtă de el, zîmbindu-i. Thomas era un bărbat frapant, cu părul de culoarea bronzului, abia înspicat cu argintiu, şi ochii, moşteniţi de amîndoi copiii lui, încreţiţi la colţuri de însufleţire şi voie bună. - Ai crescut sub privirile mele, Laura. - N-am avut încotro. - Da, se pare că n-ai avut. Iar acum, stau aici con­ştient că o duzină de tineri îmi aruncă săgeţi în spate, sperînd că mă voi da la o parte ca să poată dansa cu tine. - Prefer să dansez cu tine în locul oricui. Dar, cînd pe-alături lunecă Peter împreună cu Susan Templeton, Thomas văzu ochii fiicei sale devenind languroşi şi visători. Cum ar fi putut să prezică, se întrebă el, cînd îl adusese în California pe acel om, că Ridgeway avea să-i răpească fetiţa? Cînd melodia se sfîrşi, Thomas fu nevoit să admire abilitatea lină cu care Peter schimbă partenerele, pentru a se îndepărta rotindu-se cu Laura. - N-ar trebui să te uiţi la el de parcă ai fi gata să-l iei la bătaie, Tommy, murmură Susan. - E doar o fată. - Ştie ce vrea. întotdeauna a părut să ştie. Susan oftă şi ea. - Şi s-ar zice că e vorba de Peter Ridgeway. Thomas îşi privi soţia în ochi. Erau înţelepţi, aşa cum Îi ştia de-o viaţă. O fi fost ea mică şi delicată şi poate că dădea iluzia de fragilitate, dar Thomas ştia cît era de puternică. - Ce părere ai despre el? - E competent, răspunse încet Susan. Bine crescut, manierat. Dumnezeu ne este martor că e un bărbat atractiv. Gura ei gingaşă se înăspri. - Şi aş dori să se afle la o mie de mile distanţă de ea. Vorbesc ca o mamă, recunoscu imediat Susan. Una care se teme că-şi va pierde fata. - L-am putea transfera în Europa. Lui Thomas îi plăcea ideea. - Ba nu... la Tokyo, sau la Sydney. Rîzînd, Susan îşi bătu soţul pe obraz. - După cum se uită la el, l-ar urma oriunde. Mai bine să-l ţinem pe-aproape. Făcînd un efort să accepte situaţia, ridică din umeri. - Putea la fel de bine să-i cadă ca tronc unul dintre nebunaticii de prieteni ai lui Josh, sau vreun gigolo, un vînător de zestre, un escroc... Rîse şi Thomas. - Laura? Niciodată. Susan se mulţumi să ridice dintr-o sprinceană. Ştia că un bărbat n-ar fi putut să înţeleagă. Firile romantice ca a Laurei erau de cele mai multe ori atrase spre aventură. - Ei bine, Tommy, nu ne rămîne decît să vedem ce iese. Şi să-i fim alături. ‡ ‡ ‡ - N-ai de gînd să dansezi şi cu mine? întrebă Margo, strecurîndu-se în braţele lui Josh şi potrivindu-se bine acolo, înainte ca tînărul să fi apucat să accepte sau s-o evite. Ori preferi să stai aici, în butoiul cu melancolie? - Nu eram melancolic. Mă gîndeam. - Eşti îngrijorat pentru Laura. Chiar în timp ce degetele i se plimbau cochet peste ceafa lui, Margo aruncă o privire preocupată spre Laura. - E nebună după el. Şi hotărîtă să-l ia de soţ cu orice preţ. - E prea tînără ca să se gîndească la măritiş. - Se gîndeşte la măritiş de cînd avea patru ani, mormăi Margo. Acum, l-a găsit pe cel pe care-l crede bărbatul visurilor ei. N-o s-o oprească nimeni. - Aş putea să-I omor, reflectă Josh. Apoi, am ascunde cadavrul. Margo chicoti, zîmbind, cu privirea în ochii lui. - Kate şi cu mine te-am ajuta bucuros să arunci leşui de pe faleză. Dar, ce naiba, Josh, poate că e omul potrivit pentru ea. Este atent, inteligent, pare să fie şi răbdător în anumite privinţe hormonale. - Nu-ncepe. Nici nu vreau să mă gîndesc. - Fii sigur că surioara ta va merge prin naos, la vremea potrivită, în alb feciorelnic de mireasă. Oftă, întrebîndu-se cum erau în stare unele femei să se gîndească la căsătoria cu un bărbat, înainte de a şti cum era la pat? - Au multe în comun, serios. Şi cine sîntem noi, doi cinici trecuţi prin ciur şi prin dîrmon, ca să-i judecăm? - O iubim, răspunse simplu Josh. - Asta aşa e. Dar viaţa se schimbă şi fiecare dintre noi o va lua pe drumul lui. Tu ai şi pornit, îi atrase ea atenţia. Domnul student la drept, la Harvard. Kate se frămîntă cu gîndul la colegiu, Laura cu căsătoria... - Şi tu cu ce te frănnînţi, duceso? - Cu toate şi ceva pe deasupra, răspunse, zîmbetul devenindu-i lasciv. Ar fi putut împinge flirtul puţin mai departe, dar apăru ca din pămînt Kate, despărţindu-i. - Ritualurile sexuale mai tîrziu, bombăni ea. Fiţi atenţi, se duc, arătă ea, încruntată, în direcţia Laurei, privind-o cum se îndepărta de mînă cu Peter. Poate-ar trebui să mergem după ei. Să facem ceva. - Ca de pildă? Dar Margo, înţelegînd, cuprinse umerii înguşti ai lui Kate cu un braţ. - Oricum, n-ar rezolva nimic. - Atunci, eu n-am să stau să mă uit, zise Kate dez­gustată, ridicîndu-şi privirea spre Josh. Hai să stăm un timp în grădina de la sud. Josh poate să ne şterpe­lească puţină şampanie. - Eşti minoră, replică el înţepat. - Exact, de parcă tu n-ai fi făcut-o niciodată. Doar cîte un pahar fiecăruia. În sănătatea Laurei. Poate îi va aduce noroc şi tot ceea ce-şi doreşte. - Atunci, cîte un pahar. Margo se încruntă, observîndu-l cum scruta mulţi­mea. - Te uiţi după sticleţi? - Nu. Mă gîndeam că poate a apărut totuşi şi Michael. - Mick? întrebă Kate, înclinîndu-şi capul. Credeam că e prin America Centrală sau pe undeva, jucîndu-se de-a mercenarul. - Este... a fost, se corectă Josh. S-a întors, cel puţin pentru un timp. Speram să accepte invitaţia. Apoi, ridică din umeri şi continuă: - Nu prea le are pe-astea cu balurile. Un pahar, repetă el, bătînd-o pe Kate cu degetul peste nas. Şi nu de la mine l-ai primit. - Fireşte că nu. După ce o luă pe Margo de braţ, Kate porni agale spre grădinile luminate vesel. - Dacă tot n-o putem opri, măcar să bem în cinstea ei. -  Vom bea, fu Margo de acord. Şi-i vom fi alături orice s-ar întîmpla. ‡ ‡ ‡ - Ce multe stele, şopti Laura în noapte, în timp ce se plimba cu Peter pe gazonul în pantă uşoară. Nici nu-mi pot imagina o seară mai desăvîrşită. - E mult mai desăvîrşită acum cînd, în sfîrşit, am prins un moment numai cu tine. Roşind, fata îi surîse. -  lartă-mă. Am fost atît de ocupată, încît nici n-am apucat să stăm de vorbă. Să stăm singuri. - Ai îndatoriri. înţeleg. O Templeton nu şi-ar neglija niciodată oaspeţii. - În mod normal, nu. Dar azi e ziua mea. Îşi simţea mîna atît de încălzită şi ocrotită într-a lui. Ar fi dorit să se poată plimba astfel o veşnicie, pînă pe faleză, ca să-i poată dezvălui acel loc mai intim decît toate. - Ar fi cazul să am şi eu puţin răgaz. - Atunci, să profităm. Şi o conduse spre silueta albă fantezistă a chioşcu­lui de vară. Acolo, sunetele petrecerii se estompau în fundal, iar lumina lunii pătrundea prin dantelăriile de lemn. Mires­mele florilor parfumau aerul. Era exact decorul pe care îl dorise Peter. Demodat şi romantic, ca femeia pe care intenţiona s-o aibă. Cuprinzînd-o în braţe, o sărută. îi cedă atît de uşor, i se păru. Cu atîta inocenţă. Gura aceea delicioasă deschizîndu-se în calea lui, braţele gingaşe încercuindu-l. Îl aţîţa, atîta tinereţe combinată cu demnitate, dorinţă încărcată de inocenţă. Ar fi putut s-o aibă, ştia. Nu-i lipsea nici talentul, nici experienţa. Dar Peter era un om care se mîndrea cu autocontrolul său şi se retrase uşor. Nu voia să întineze perfecţiunea, nici să se repeadă la contactul fizic. Dorea ca soţia iui să fie neatinsă, chiar şi de el însuşi. - Nici nu ţi-am spus cît de fermecătoare arăţi în seara asta. - Îţi mulţumesc. Nepreţuite erau acele calde spasme lichide ale nerăbdării. - Aşa am vrut. Pentru tine. Peter zîmbi, îmbrăţişînd-o tandru, rezemîndu-i capul de inima lui. Era atît de perfectă pentru el. Tînără, adorabilă, educată. Maleabilă. Printre stinghii o zări pe Margo, stridentă în rochia ei roşie mulată pe trup, rîzînd zgomotos de cine ştie ce glumă. Cu toate că glandele îi tresăriră, propriile lui sensibi­lităţi fură ofensate. Fata servitoarei. Visul erotic al ori­cărui bărbat. Privirea i se abătu spre Kate. Gardiana cea scor­ţoasă, cu mai multă minte decît stil. Era uimit că Laura simţea un asemenea ataşament copilăresc faţă de acele două fete. Dar era sigur că avea să se şteargă, cu timpul. în fond, era raţională, cu o demnitate admirabilă pentru o persoană atît de tînără. Odată ce-şi înţelegea pe deplin locul în societate - şi alături de el - putea fi desprinsă uşor de relaţiile necuvenite. Nu avea nici o îndoială că era îndrăgostită de el. Avea atît de puţină experienţă într-ale vicleniei sau înşelăciunii. Poate că părinţii ei nu prea erau de acord, dar Peter se încredea că devotamentul faţă de fiica lor avea să-i înduplece. Era încredinţat că nu-i puteau găsi nici un cusur, pe plan personal sau profesional. îşi făcea meseria, şi o făcea bine. Avea să devină un ginere adecvat. Cu Laura lîngă el, cu numele de Templeton, urma să aibă tot ce-şi dorea. Tot ce merita. Soţia cuvenită, poziţia de ne­zguduit în societate, urmaşi. Avere şi succes. - Nu ne cunoaştem de prea multă vreme, începu el. - Eu am impresia că ne ştim de-o viaţă. Pe deasupra capului ei, Peter zîmbi. Era de un romantism atît de dulce. - Doar de cîteva luni, Laura. Şi sînt mai mare decît tine cu aproape zece ani. Laura nu făcu decît să se îndese şi mai aproape. - Ce contează? - Ar trebui să-ţi las mai mult timp. Pentru Dumnezeu, încă mai eşti liceană. - Doar cîteva luni, încă. Cu inima bătîndu-i de nerăbdare, îşi înălţă capul. - Nu mai sînt un copil, Peter. - Aşa e, nu mai eşti. - Ştiu ce vreau. Dintotdeauna am ştiut. O credea. Ştia şi el ce dorea. Ştiuse dintotdeauna. încă o trăsătură pe care o aveau în comun. - Totuşi, mi-am impus să aştept, zise Peter, ridicîndu-i mîinile la buze şi privind-o în ochi. încă un an, cel puţin. Laura ştia că la asta visase, asta aşteptase. - Nu vreau să aştepţi, şopti. Te iubesc, Peter. - Te iubesc, Laura. E prea mult să mai aştept o oră măcar, necum un an. Peter o aşeză uşor pe bancheta capitonată. Mîinile Laurei tremurau. Absorbea cu toată inima fiecare nuan­ţă a momentului. Sunetul muzicii din depărtare, răz- bătînd prin văzduhul limpede al nopţii în tonuri liniştite. Mirosul iasomiei înflorite şi izurile mării. Modul cum jucau luminile şi umbrele prin dantelăria ce-i adăpostea. Se lăsă într-un genunchi, aşa cum ştiuse Laura că avea să facă. Avea chipul atît de frumos, în lumina delicată ca prin vis, încît i se frînse inima. Ochii ei înotau în lacrimi, cînd Peter scoase din buzunar o cutiuţă de catifea neagră şi o deschise. Lacrimile făcură ca lumina reflectată din diamant să se refracte în mii de curcubeie. - Te măriţi cu mine, Laura? Iar Laura ştiu ce simţea fiecare femeie în acel unic moment de strălucire al vieţii. întinse mîna şi declară: - Da.       [1]  (în orig.) blue chips-, companii de afaceri în plină ascensiune (n.tr.)      

Valea tacerii de Nora Roberts Prolog În foc se desluşeau anumite imagini. Dragoni, demoni şi războinici. Asemeni lui copiii le vor observa. Bătrânul ştia că persoanele foarte tinere şi cele foarte în vârstă pot vedea ceea ce alţii nu sunt în stare. Sau ceea ce nu doresc. Le povestise deja prea mult. Povestea lui debutase cu vrăjitorul care a fost chemat de zeița Morrigan. Hoyt of the Mac Cionaoith era însărcinat de zei să călătorească în celelalte lumi ca să adune armata pentru a o putea înfrunta cum se cuvine pe regina vampirilor. Bătălia dintre oameni şi demoni urma să aibă loc pe dealul Samhain, în Valea Plângerii, în ţinutul Geallului. Le povestise despre Cian fratele vrăjitorului, ucis şi preschimbat de vicleana Lilith, care, vreme de aproape o mie de ani, vieţuise ca vampir, înainte de a-l face pe Cian asemenea ei. Aveau să mai treacă pentru Cian aproape o mie de ani înainte ca el să se alăture lui Hoyt şi vrăjitoarei Glenna pentru a forma primele legături ale celui de-al şaselea cerc. Următoarele au fost forjate de către doi gealliani – modelatorul formelor şi savantul care călătoriseră între lumi pentru a se întâlni în acele prime zile. Iar ultimul cerc a fost alipit de către războinic, un vânător de demoni care era din acelaşi neam cu Mac Cionaoith. Poveştile pe care le depănase în faţa lor erau despre războaie şi curaj, despre moarte şi prietenie. Şi despre dragoste. Dragostea care se înfiripase între vrăjitor şi vrăjitoare şi între modelator şi războinic conferise puteri sporite cercului, exact aşa cum trebuia s-o facă o magie adevărată. Dar mai existau şi alte istorioare. Triumfuri şi pierderi, teamă şi curaj, dragoste şi sacrificiu – şi tot ceea ce vine odată cu întunericul şi lumina. În vreme ce copiii erau nerăbdători să asculte şi altele, el se gândea la cum ar fi mai bine să înceapă finalul poveştii. — Erau şase, rosti el, privind mai departe spre foc, în vreme ce murmurul copiilor încetă, iar forfota lor încremeni în aşteptare. Şi fiecare dintre ei avea de ales între a accepta sau a refuza. Chiar şi atunci când lumile se află în mâinile tale, trebuie să înfrunţi alegerea de a le distruge sau de a face cale întoarsă. Şi odată cu această alegere, continuă el, mai există şi altele de făcut. — Ei erau curajoşi şi adevăraţi, strigă unul dintre copii. Au ales să lupte! Bătrânul surâse preţ de o clipă. — Şi au procedat întocmai. Dar dincolo de asta, în fiecare zi, în fiece noapte din timpul ce le fusese dăruit, alegerea aceea rămânea şi trebuia reînnoită. Unul dintre ei, ţineţi minte, nu mai era om, ci vampir. În fiecare zi şi în fiecare noapte din timpul pe care-l primiseră, lui i se aducea aminte faptul că nu mai era om. Nu mai era decât o umbră în aceste lumi pe care alesese să le protejeze. — Şi astfel, zise bătrânul, vampirul începu a visa. 1 El visa. Iar în vis era încă bărbat. Tânăr, probabil nebun, fără îndoială impetuos. Şi apoi, femeia în care credea era una atât de frumoasă, cu o alură incredibilă. Ea purta o rochie superbă de un roşu aprins, mai elegantă decât merita o tavernă de provincie, care se mula perfect pe formele sale şi îi scotea în evidenţă pielea albă şi strălucitoare. Părul îi era de aur, cârlionţii scânteind de-o parte şi de alta a coroanei. Rochia, ţinuta ei, bijuteriile care-i străluceau la gât şi pe degete, îi dădură de înţeles că era o doamnă elegantă din clasa de mijloc. În lumina aceea palidă a cârciumii, i se părea o flacără care ardea în penumbră. Doi servitori aranjaseră o încăpere în care ea să-şi bea ceaiul. Înainte ca ea să se strecoare înăuntru, simpla ei prezenţă puse capăt conversaţiei şi muzicii. Dar ochii ei albaştri, asemenea cerului pe timpul verii, întâlniseră privirea lui. Doar pe a lui. Când unul dintre servitori ieşise şi venise spre el, spunându-i că doamna dorea să ia cina împreună, el nu ezitase. De ce ar fi făcut-o? Poate că rânjise la comentariile fireşti ale bărbaţilor cu care băuse, însă îi părăsise fără a sta pe gânduri. Ea stătea în picioare în lumina focului şi a lumânărilor, turnând deja vinul în cupe. — Sunt atât de încântată, zise ea, că eşti de acord să iei cina alături de mine. Urăsc să mănânc de una singură, tu nu? Femeia se îndreptă spre el, cu mişcări atât de graţioase încât părea că pluteşte. Mi se spune Lilith, zise ea oferindu-i paharul cu vin. Limbajul ei avea ceva exotic, vorba ei avea o anumită cadenţă care te ducea cu gândul la nisipul fierbinte şi farmecul viilor în pârg. El era pe jumătate sedus şi complet vrăjit. Au mâncat împreună mâncarea simplă, cu toate că lui nu îi era foame. Ceea ce devora el erau vorbele ei. Ea povesti despre ţinuturile prin care călătorise şi despre care el doar citise. Îi spuse că se plimbase în jurul piramidelor, la lumina lunii, escaladase dealurile Romei şi stătuse între ruinele templelor greceşti. El nu călătorise niciodată dincolo de graniţele Irlandei, iar vorbele ei, imaginile, pe care acestea le invocau, erau aproape la fel de incitante ca şi ea. Îşi zise că ea era prea tânără pentru a face atât de multe lucruri, însă în clipa când rosti acest gând, ea nu făcu altceva decât să surâdă pe deasupra marginii paharului. — La ce sunt bune lumile, întrebă ea, dacă nu te foloseşti de ele? O să mă folosesc şi de multe altele. De vin pentru a-l bea, de mâncare pentru a o gusta, de teritorii pentru a le explora. Tu eşti tânăr, zise ea, surâzând galeş şi cu subînţeles, şi nu te poţi rezuma la atât de puţin. Nu doreşti să vezi mai mult decât ai văzut până acum? — M-am gândit să-mi iau răgaz un an, atunci când voi putea, ca să văd lumea. — Un an? Râzând uşor, ea pocni din degete. Asta reprezintă un an. Nimic, o bucăţică de timp. Ce ai face dacă ai avea la dispoziţie o eternitate? Ochii ei semănau cu adâncimile albastre ale mărilor în clipa în care se aplecă către el. Ce ai face cu ea? Fără a aştepta un răspuns, ea se ridică, lăsând în urmă o dâră de parfum şi se îndreptă către fereastra de mici dimensiuni. — Ah, noaptea e atât de blândă. Precum mătasea care-ţi mângâie pielea. Se răsuci şi în ochii ei albaştri şi îndrăzneţi apăru un licăr. Eu sunt o creatură a nopţii. Şi cred că la fel eşti şi tu. Noi, cei ca noi, suntem în cea mai bună formă pe timpul nopţii. Se ridicase odată cu ea şi acum, când revenise lângă el, parfumul ei şi vinul se strecurau prin simţurile lui. Şi încă ceva, ceva dens şi ceţos care se aşternea peste mintea lui asemenea unui drog. Ea îşi dădu capul pe spate ca apoi să-l încline, aşezându-şi gura peste a lui. Şi dacă suntem cei mai buni pe întuneric, de ce să ne petrecem singuri ceasurile nopţii? Şi totul era asemenea unui vis, ceţos şi nămolos. El se afla în braţele ei, ţinând în palme sânii ei mari şi albi, gura ei, lacomă şi fierbinte, capturând-o pe a lui. O pufni râsul în clipa care el se încurcă în rochia ei, şi-şi desfăcu picioarele într-o invitaţie seducătoare. — Mâini puternice, murmură ea. O faţă atrăgătoare. De asta am nevoie şi, când am nevoie, iau. O să-mi îndeplineşti porunca? Râzând amuzată, ea îl muşcă de ureche. O vei face? O vei face, tinere şi frumosule Cian, cu mâinile tale puternice? — Daaa, desigur. Da. El nu se putu gândi la nimic, cufundându-se pur şi simplu înăuntrul ei. Când o făcu, şoldurile ei se legănau nebuneşte şi capul i se lăsă pe spate, într-un abandon total. — Da, da, da! Atât de tare, atât de pasional. Oferă-mi mai mult, şi mai mult! Şi am să te port dincolo de tot ce ştii. În momentul în care el plonjă, cu respiraţia întretăiată, apropiindu-se de punctul culminant, capul ei se înălţă iarăşi. Ochii ei nu mai erau albaştri şi îndrăzneţi, ci roşii şi sălbatici. Şocul care-l cutremură îl determină să încerce o retragere, dar braţele ei se strânseră brusc în jurul lui, asemenea unor lanţuri. Picioarele ei se încolăciră în jurul şoldurilor lui, păstrându-l înăuntrul ei, prins în capcană. În vreme ce el se lupta cu strânsoarea ei insuportabilă, ea surâse, colţii strălucindu-i în întuneric. — Ce eşti tu? Din capul lui pieriseră toate rugăciunile; frica nu mai lăsa loc pentru ele. Ce eşti tu? Şoldurile ei continuară să se mişte în sus şi în jos, călărindu-l, astfel că el, neajutorat, fu dus aproape de punctul culminant. Ea îşi înfipse mâna în părul lui, trăgându-i capul pe spate pentru a-i lăsa gâtul la vedere. — Magnific, rosti ea. Eu sunt magnifică şi tot aşa vei fi şi tu. Şi îl muşcă, colţii ei străpungându-i carnea. El îşi auzi propriul ţipăt. În mijlocul acelei nebunii şi dureri îl auzi. Arsura era de nedescris, strecurându-se prin piele, în sânge, până în oase. Şi, amestecată cu aceasta, alunecând dincolo de ea, simţea o plăcere teribilă. El o urmă, în întunericul acela ameţitor şi dogoritor, trădat de propriul trup, chiar dacă se afunda în moarte. Se strădui să rămână nemişcat, o parte a sa încercând să se agaţe de lumină, de supravieţuire. Dar durerea, plăcerea îl afundară şi mai mult în abis. — Tu şi cu mine, tânărul meu frumos. Noi doi. Ea se lăsă mai mult pe spate, prinzându-l în braţele ei. Cu unghia, trasă o urmă subţire de-a lungul propriului sân ca sângele să ţâşnească din ea. Oribil, şi din buzele sale. — Bea acum. Bea-mă şi ai să fii nemuritor. Nu. Buzele lui nu rostiră cuvântul, dar acesta explodă în mintea lui. Simţind cum viaţa i se scurge, el se luptă cu ultimele puteri pentru a o păstra. Chiar şi în clipa în care ea îi trase capul spre sânii ei, el i se opuse cu ultimele puteri. Apoi o gustă. Acea aromă bogată şi ameţitoare care se scurgea din ea. Viaţa care ţâşnea dinăuntrul ei. Şi, asemenea unui bebeluş, care suge la sânul mamei, el îşi bău propria moarte.   Vampirul se trezi în întunericul atotcuprinzător, în acea linişte totală. Aşa i se întâmpla din momentul acelei schimbări petrecute cu atâta amar de vreme în urmă. Cu toate că avusese acest vis de nenumărate ori în toţi aceşti ani nesfârşiţi, îl tulbura acea cădere repetată de pe culme. Faptul că se revăzuse aşa cum fusese, că îşi văzuse chipul – pe care nu-l mai zărise niciodată, fiind treaz, din noaptea cu pricina – îl enervă şi îl tulbură. Nu-l preocupa soarta. Asta era o treabă fără sens. Accepta şi se folosea de ceea ce era, iar în decursul eternităţii sale acumulase bunăstare, femei, confort şi libertate. Ce altceva îşi mai dorea un bărbat? Faptul că nu avea o inimă care să bată reprezenta un preţ mult prea mic. O inimă care bătea te îmbătrânea şi te făcea să fii mai slab, iar, în cele din urmă, se oprea asemenea unui ceasornic stricat. Câte trupuri văzuse el deteriorându-se şi murind în cei nouă sute de ani de viaţă? Nu putea să le numere. Şi din moment ce nu putea să-şi vadă propriul chip, îşi dădea seama că rămăsese la fel ca în noaptea în care fusese posedat de Lilith. Oasele erau încă tari, pielea fermă, suplă şi fără riduri. Ochii aveau o vedere pătrunzătoare şi nepieritoare. Nu avea şi nici nu urma să aibă vreodată vreun fir de păr cărunt sau maxilarele lăsate. Poate că existaseră momente când, pe întuneric, singur fiind, se folosise de degete pentru a-şi pipăi faţa. Pomeţii erau înalţi şi proeminenţi, în bărbie avea o gropiţă, iar ochii înfundaţi în orbite ştia că erau de un albastru intens. Apoi, ascuţişul nasului şi curba fermă a buzelor. La fel. Mereu la fel. Şi totuşi îşi oferea un mic răgaz pentru a-şi aminti cum era. El se ridică în întuneric. Trupul său musculos era gol. Îşi dădu pe spate părul negru ce îi încadra faţa. Se născuse cu numele de Cian Mac Cionaoith, dar purtase de atunci multe altele. Revenise la cel de Cian – acela pe care i-l dăduse fratele lui. Hoyt nu avea să-l numească niciodată altfel şi, din moment ce războiul acesta cu care era de acord ar fi putut să-l distrugă, Cian decisese că era cât se poate de logic să poarte numele de botez. Nu-şi dorea să fie distrus. După părerea sa, doar nebunii sau cei foarte tineri preferau să moară într-o aventură. Dar, dacă asta îi era soarta, în clipa aceea şi în locul acela, atunci avea să moară într-un fel anume. Şi, dacă exista dreptate în vreuna dintre lumi, avea s-o ia cu el pe Lilith în pierzanie. Ochii lui erau la fel de ageri ca şi simţurile, aşa că se mişcă cu uşurinţă în întuneric, îndreptându-se spre o cutie pentru a lua una dintre pungile cu sânge care fuseseră aduse din Irlanda. Se părea că zeii ceruseră să fie permis ca sângele, la fel ca şi vampirul care-l cerea, să poată circula dintr-o lume în alta, pornind de la cercul lor format din pietre. Din nou era vorba de sânge de porc. Cian nu se mai hrănise de secole cu sânge de om. O alegere personală, cugetă el, desfăcând punga şi turnând apoi conţinutul acesteia într-o cupă. Şi o chestiune de voinţă, îşi zise el, ce ţinea de bunele maniere şi care îl făcuse să adopte această regulă. El trăia printre ei, făcea afaceri cu ei, se culca cu ei când avea chef. Dar i se părea ceva lipsit de politeţe să se hrănească cu ceva ce le aparţinea. În orice caz, descoperise că e simplu să trăiască după bunul plac, să stea departe de radar, în cazul în care nu omora un suflet nefericit în vreuna dintre bazele nocturne. Mâncarea vie îi oferea atât încântare, cât şi aromă. Nimic altceva nu se potrivea cu ea, dar, în mod firesc, era o treabă neplăcută. El se maturizase, obişnuindu-se cu aroma mult mai banală a sângelui porcin şi cu avantajul de a-l avea la îndemână, în loc să fie obligat să plece şi să vâneze ceva ori de câte ori foamea îl aţâţa. Bău sângele exact aşa cum un bărbat îşi bea cafeaua de dimineaţă – pierzându-se acel obicei şi acea nevoie de a primi un impuls la trezire. Sângele îi limpezi mintea, făcându-i sistemul să funcţioneze. Nu-şi făcu probleme nici cu lumânările, nici cu focul în timp ce se spăla. Nu putea spune că era peste măsură de mulţumit cu confortul existent la Geall. Castel sau nu, el nu se potrivea atmosferei medievale, asemenea Glennei şi lui Blair. El trăise odată după moda erei acesteia, şi o dată era suficient pentru oricine. Prefera, prefera mult mai mult – confortul oferit de instalaţia de apă dintr-un apartament, electricitatea, blestematele ieşiri la restaurantele chinezeşti, în locul situaţiei de faţă. Îi lipseau maşina, patul şi afurisitul său de cuptor cu microunde. Îi lipsea viaţa şi gălăgia de la oraş şi tot ce putea oferi aceasta. Soarta o să-i ofere un şut zdravăn în dos în cazul în care o să-l determine să-şi încheie viaţa aici, în această eră, dacă nu cumva lume, lumea începuturilor lui. Gata îmbrăcat, părăsi dormitorul, îndreptându-se spre grajduri, spre calul său. În jur existau multe persoane – servitori, gărzi, curteni – care trăiau şi lucrau în Castelul Geall. Mulţi îl evitau, ferindu-şi privirea şi iuţindu-şi paşii. Unii făceau semnul împotriva celui rău pe la spate, lucru care nu părea să-l tulbure. Ştiau ce este el – şi văzuseră de ce erau capabile creaturile asemenea lui. Fusese o strategie potrivită, îşi zise el, ca Moira să-i ceară lui ca alături de Blair şi de Larkin să-i vâneze pe cei doi vampiri care o uciseseră pe mama ei, regina. Moira înţelesese importanţa şi valoarea readucerii la viaţă a vampirilor, astfel ca oamenii să-i vadă exact aşa cum erau. Şi faptul că o văzuseră pe Moira însăşi luptându-se şi omorând unul, demonstrase că ea însăşi era o luptătoare. Urma, peste doar câteva săptămâni, să-şi conducă poporul la război. Atunci când un teritoriu a fost guvernat de pace atât cât avea Geallul faima că a fost, doar un lider puternic, unul plin de forţă, putea transforma fermierii şi negustorii, femeile gravide şi consilierii şubrezi în soldaţi. El nu era convins că ea se afla la înălţimea situaţiei. Destul de curajoasă, cugetă el în vreme ce se strecură afară din castel, traversând curtea care ducea spre grajduri. Era mai mult decât inteligentă. Şi era adevărat că îşi perfecţionase o mare parte din stilurile de luptă în ultimele două luni. Nu exista nici urmă de îndoială că, încă de la naştere, fusese pregătită în privinţa chestiunilor de stat şi de protocol şi că avea o minte abilă şi deschisă. Pe timp de pace, probabil că ea îşi guverna lumea micuţă şi drăgălaşă cât se poate de bine. Dar pe timp de război, un strateg era atât general, cât şi conducător. Dacă ar fi fost după el, i-ar fi dat această şansă unchiului ei, Riddock. Dar asta depindea prea puţin de el. O auzi înainte să o vadă şi, mai înainte de asta, o adulmecă. Cian fu gata-gata să facă cale-ntoarsă. Era un lucru enervant să-şi încrucişeze drumul cu al femeii la care tocmai se gândea. Problema consta în faptul că se gândea mult prea des la ea. Să o evite nu era o opţiune, din moment ce erau legaţi în mod inexorabil în acest război. Să se strecoare undeva nevăzut era o treabă uşoară, dar un gest laş. Mândria, ca întotdeauna, îl împiedică să aleagă calea cea mai simplă. Îi găzduiseră armăsarul la capătul grajdurilor, la două boxe distanţă de restul cailor. El înţelegea şi tolera faptul că grăjdarii şi potcovarii manifestau precauţie când era vorba să aibă grijă de calul unui demon. Aşa cum era conştient şi grăjdarul lui Larkin şi Hoyt care-l hrănea în fiecare dimineaţă pe temperamentalul său Vlad. Se pare că, în momentul acela, Moira îşi asumase sarcina de-a răsfăța animalul. Avea morcovi, observă Cian, tentându-l pe Vlad să muşte din ei. — Ştiu bine că-l vrei, şopti ea. E atât de gustos. Nu trebuie decât să-l iei. Şi el gândea acelaşi lucru despre femeie, cugetă Cian. Ea purta o bluză ce cădea peste o fustă lungă şi cutată, ceea ce-l făcu să presupună că ea îşi terminase antrenamentul aferent acelei zile. Se îmbrăca destul de simplu pentru o prinţesă, în albastru, având doar o urmă de dantelă în dreptul corsajului. Purta crucea de argint, una dintre cele nouă pe care Hoyt şi Glenna le fermecaseră. Părul îi era lăsat liber, claia aceea castanie şi strălucitoare atârnându-i pe spate până la talie. Deasupra, drept coroană, purta cerculeţul subţire care-i desemna funcţia. Nu era frumoasă. El îşi reamintea adesea acest lucru, aproape la fel de des cum se gândea la ea. Era, în cel mai bun caz, drăgălaşă. Subţirică şi micuţă de statură, cu trăsături delicate. În schimb, ochii erau mari şi ieşeau în evidenţă pe chipul ei, de un gri-perlat, atunci când era liniştită, gânditoare sau când asculta, şi ca fumul iadului când era nervoasă. El avusese câteva mari frumuseţi la viaţa lui – aşa cum orice bărbat cu bun-simţ şi talent ar proceda timp de câteva secole. Ea nu era frumoasă, dar el nu putea, oricât de mult încerca, să şi-o scoată din minte. Ştia că ar fi putut s-o aibă dacă ar fi transformat una dintre preocupările sale în seducţie. Ea era tânără, inocentă, curioasă şi, ca urmare, extrem de susceptibilă. Tocmai de aceea ar fi fost mult mai bine să o seducă pe una dintre doamnele ei de companie dacă avea chef de distracţie, şi de uşurare. Îşi încheiase socotelile cu inocenţa cu mult timp în urmă, exact aşa cum o făcuse şi în privinţa sângelui uman. În schimb, armăsarul lui se părea că are mult mai puţină voinţă. Nu trecură decât câteva clipe înainte ca Vlad să-şi aplece capul şi să muşte din morcovul ţinut de Moira. Ea pufni în râs şi mângâie urechile armăsarului, în timp ce acesta mesteca. — Bravo, nu a fost atât de greu, nu? Noi doi suntem prieteni. Şi ştiu că, din când în când, te simţi singur. Nu ne simţim toţi astfel? Tocmai ridica un alt morcov în secunda în care Cian ieşi la iveală din umbră. — O să-l transformi într-un bleg şi, după aceea, ce fel de cal de luptă va mai fi de Samhain? Ea tresări, apoi rămase nemişcată. Însă când se întoarse către Cian, chipul ei era calm. — Cu siguranţă nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Se bucură să fie răsfăţat din când în când. — Nu ne bucurăm cu toţii? murmură el. Doar roşeaţa abia perceptibilă din obraji fu cea care trădă o oarecare stânjeneală pentru faptul că-l auzise. — Antrenamentul a decurs foarte bine azi. Oamenii vin de pe tot cuprinsul Geallului. Sunt atât de mulţi cei care vor să lupte, încât am decis să stabilim o a doua zonă de antrenament pe terenul unchiului meu. Acolo vor lucra Tynan şi Niall. — Adică cu găzduire? — Daaa, asta va însemna o nimica toată. Vom găzdui aici aţâţi cât vom putea, şi la unchiul meu la fel. Mai e şi hanul şi mulţi dintre fermierii şi micii arendaşi din apropiere găzduiesc deja familii şi prieteni. Nimeni nu va fi refuzat. Vom găsi o soluţie. Ea se juca cu crucea în vreme ce vorbea. Nu de frica lui, se gândi Cian, ci ca un tic nervos. — Trebuie să ne gândim şi la hrană. Mulţi dintre ei au fost obligaţi să-şi părăsească recoltele şi vitele pentru a veni aici. Dar o să ne descurcăm. Tu ai mâncat? Roşi ceva mai tare imediat ce vorbele fură rostite. Am vrut să spun că supeul va avea loc în salonaş dacă… — Ştiu ce ai vrut să spui. Nu. M-am gândit să vin mai întâi să văd ce face calul, dar pare bine îngrijit şi hrănit. La mijlocul frazei, Vlad ridică capul peste umărul Moirei. Şi răsfăţat, adăugă Cian. Sprâncenele ei se împreunară ca de fiecare dată, el ştia asta, când era tulburată sau cădea pe gânduri. — Sunt doar nişte morcovi şi sunt foarte buni pentru el. — Că tot vorbim de mâncare, voi avea nevoie de alt sânge peste o săptămână. Poate te vei îngriji ca sângele următorilor porci sacrificaţi să nu fie aruncat. — Desigur. — Nu te poţi stăpâni. În secunda aceea pe faţa ei apăru o vagă urmă de iritare. — Tu obţii ce ai nevoie de la un porc. Iar eu nu-mi ţin nasul pe sus când e vorba de o bucată de slănină, nu-i aşa? Îndesă ultimul morcov în palma lui Cian şi se pregăti să plece, dar se opri. Nu ştiu de ce mă enervezi atât de uşor. Dacă o faci intenţionat sau nu. Ridică braţul. Nu cred că vreau să aflu răspunsul la această întrebare. Dar aş vrea să vorbesc câteva clipe despre altceva. Nu, nu avea cum s-o evite, îşi reaminti el. — Am la dispoziţie aceste clipe. Ea privi în jurul grajdurilor. În acele locuri nu doar caii aveau urechi. — Mă întreb dacă îţi poţi petrece acele clipe plimbându-te cu mine. E ceva particular. El ridică din umeri şi, oferindu-i lui Vlad ultima bucăţică de morcov, ieşi de la grajduri alături de Moira. — Secrete de stat, Înălţimea Voastră? — De ce trebuie să mă iei peste picior? — În realitate, nu o făceam. Eşti nervoasă în seara asta, nu? — S-ar putea. Îşi dădu pe spate părul care-i stătea răsfirat pe umeri. Ţinând cont de război, de zile şi de problemele practice, cum ar fi spălatul şi procurarea hranei pentru o întreagă armată în tot acest timp, s-ar putea să fiu puţin cam nervoasă. — Deleagă sarcina. — O fac. Într-adevăr. Dar tot trebuie să aloc timp şi o parte din gânduri pentru a transfera sarcinile, să-i găsesc pe cei potriviţi, să le explic cum trebuie făcut totul. Şi nu despre acest lucru voiam să-ţi vorbesc. — Stai jos. — Poftim? — Aşază-te. El o prinse de braţ, ignorând muşchii care se încordau sub palma lui, aşezând-o pe una dintre bănci. Stai o clipă, odihneşte-ţi picioarele dacă nu scoţi din funcţie nici măcar cinci minute creierul tău ăla ocupat. — Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-am acordat mie însămi sau unei cărţi un ceas. În fine, îmi amintesc. Demult, în Irlanda, în casa ta. Îmi lipsesc – cărţile, liniştea lor. — Trebuie să-ţi acorzi ora aceea. Dacă nu faci asta, vei exploda şi nu va fi bine nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. — Mâinile îmi sunt atât de ocupate, încât braţele mă dor. Îşi coborî privirea spre ele, în poală, acolo unde se odihneau, şi oftă. Şi iar mă simt depăşită. Ce anume spune Blair? Scorpie, scorpie, scorpie. Sesiză că el slobozi un hohot de râs, întorcându-se apoi pentru a-i zâmbi în faţă. — Bănuiesc că Geallul nu a mai avut o regină ca tine. Zâmbetul ei dispăru. — Nu, şi în privinţa asta ai dreptate. Şi vei descoperi în curând. Mâine, cum se ivesc zorile, mergem la piatră. — Înţeleg. — Dacă voi scoate sabia din ea, aşa cum a făcut mama la vremea ei, şi tatăl ei la vremea lui, atunci Geallul va avea o regină ca mine. Ea îşi feri privirea, îndreptând-o către tufele care duceau spre porţi. Geallul nu va avea de ales. Şi nici eu. — Ai fi dorit să fie altfel? — Nu ştiu ce-mi doresc, aşa că nu-mi doresc nimic – decât să se împlinească şi să se termine. Apoi voi putea face, în fine, ceea ce urmează. Voiam să-ţi spun. Îl privi în ochi. Sper că vom găsi o modalitate de a face asta în timpul nopţii. Nişte ochi blânzi, gândi el, şi atât de serioşi. — E mult prea periculos să avem orice fel de ceremonie după apusul soarelui, în aer liber, dincolo de zidurile castelului. — Ştiu. Toţi cei care vor să participe la acest ritual, o pot face. Dar tu nu poţi. Îmi pare tare rău. Nu e bine. Cred că noi şase, cercul nostru, trebuie să fim alături într-un asemenea moment. Mâna ei apucă din nou crucea. — Geallul nu-ţi aparţine, ştiu foarte bine şi lucrul acesta, dar momentul e important pentru ceea ce va urma. Mai important decât mi-am dat seama până acum. Mai mult decât mi-aş fi închipuit vreodată. Respiră sacadat. Ei mi-au ucis tatăl. — Ce spui? — Trebuie să mă plimb. Nu pot sta jos. Se ridică cât ai clipi, frecându-şi braţele pentru a le încălzi, fiindcă aerul se răcise brusc, ca şi sângele ei. Traversă curtea, intrând într-una dintre grădini. — Nu am spus nimănui – nu intenţionam să-ţi spun nici ţie. La ce ar servi? Şi nu am nicio dovadă. Pur şi simplu, ştiu. — Ce anume ştii? Mult mai uşor decât îşi imaginase că va fi să vorbească cu el, să-i spună, realiză ea, şi asta pentru că el era foarte perspicace. — Unul dintre cei doi care au ucis-o pe mama mea, cel pe care tu l-ai adus aici. Cel cu care m-am luptat. Ea ridică braţul, iar el observă cum ea îşi recapătă stăpânirea de sine. Înainte ca eu să-l ucid, a spus ceva despre tatăl meu şi despre felul cum a murit. — A încercat să te enerveze, să te deruteze. — A făcut şi asta cât se poate de bine, dar a fost mai mult de atât, înţelegi? O simt, înăuntrul meu. Privindu-l, ea îşi apăsă palma deasupra inimii. Mi-am dat seama în clipa în care m-am uitat la cel pe care l-am ucis. Nu e vorba doar de mama, ci şi de tata. Cred că Lilith i-a trimis aici de data asta fiindcă a mai obţinut astfel o victorie. Ea continuă să înainteze, cu capul plecat din pricina greutăţii propriilor gânduri, cerculeţul din părul ei sclipind în lumina torţelor. — Ei cred că a fost vorba de un urs care înnebunise. Tata se afla în munţi, vâna. A fost ucis, el împreună cu fratele mai mic al mamei. Unchiul meu, Riddock, nu a mers, deoarece mătuşii i se apropia sorocul să nască. Eu… Ea se opri iar, deoarece se auzi ecoul unor paşi, şi tăcu până când zgomotul lor dispăru. — Ei consideră, cei care i-au găsit şi i-au adus acasă, că i-au ucis nişte animale. Şi aşa a fost, continuă ea, pe un ton dur. Numai că ele mergeau asemenea omului. Ea i-a trimis să-l ucidă, ca să nu mai aibă alt copil în afară de mine. Se întoarse apoi spre el. Lumina torţelor îi colora în roşu faţa palidă. — Probabil că, l-a momentul acela, ştia că numai conducătorul Geallului poate fi membru al cercului. Sau poate că era mai uşor să-l ucidă pe el decât pe mine atunci, eu fiind puţin mai mare decât un bebeluş şi uşor de supravegheat. Avea destul timp să trimită asasinii pe urmele mele. În schimb, ei l-au omorât pe tatăl meu. — Cei care au făcut-o sunt morţi acum? — Şi asta e o consolare? se miră ea, gândind că – venind din partea lui – reprezenta aproape o sugestie. Nu ştiu ce anume să simt. Dar ştiu că ea mi-a răpit părinţii de lângă mine. Ea i-a omorât pentru a opri ceea ce nu poate fi oprit. O vom întâmpina pe câmpul de bătaie de Samhain, fiindcă aşa trebuie să se întâmple. Fie că voi fi regină, fie nu, voi lupta. Ea i-a omorât fără motiv. — Şi nimic din ceea ce ai fi făcut tu nu ar fi putut să împiedice asta. Da, consolare, se gândi ea iar. În mod straniu, propoziţia lui plină de compătimire îi oferi doar atât. — Mă rog ca ăsta să fie adevărul. Dar ştiu că din cauza celor întâmplate şi a celor care nu s-au petrecut, ceea ce va urma, ceea ce va avea loc mâine e mai important decât ceremonialul şi ritualul. Cine va ridica mâine sabia va conduce războiul, ducând cu sine sângele părinţilor mei ucişi. Ea nu are cum să împiedice asta. Nu are cum să oprească asta. Se retrase, făcând semn în sus. — Vezi steagurile? Dragonul şi cercul. Simbolurile Geallului încă de la începuturile sale. Înainte ca toate astea să se termine, voi cere să se mai adauge unul. El se gândi la ce putea alege ea – o sabie, un arc, o săgeată. Apoi pricepu. Nu era vorba de o armă, de o unealtă a războiului şi a morţii, ci de un simbol al speranţei şi al toleranţei. — Un soare. Care să-şi reverse lumina asupra lumii, spuse el. Surpriza, în spatele căreia se afla plăcerea, îi lumină chipul. — Exact. Ai priceput ideea şi dorinţa mea. Un soare auriu desenat pe un steag de culoare albă, ca mărturie a luminii şi viitorului pentru care luptăm. Soarele acesta, aurul gloriei, va fi al treilea simbol al Gealului, cel pe care i-l ofer eu. Iar pe ea să o ia naiba. Blestemată să fie împreună cu tot ce a adus aici. Roşie ca focul, Moira trase adânc aer în piept. — Tu eşti un bun ascultător – iar eu vorbesc prea mult. Trebuie să vii înăuntru. Ceilalţi se vor reuni pentru supeu. El îi atinse uşor braţul cu palma pentru a o opri. — Mai devreme mi-am zis că vei fi o regină-războinică neputincioasă. Cred că a fost unul dintre puţinele momente în care m-am înşelat. — Dacă sabia va fi a mea, zise ea, sigur te-ai înşelat. În vreme ce intrară înăuntru, el îşi dădu seama că tocmai avuseseră cea mai lungă conversaţie din cele două luni de când se cunoşteau. — Trebuie să le spui şi celorlalţi. Trebuie să le spui ceea ce crezi în legătură cu tatăl tău. Dacă acesta este un cerc, nu trebuie să existe secrete care să-i diminueze puterea. — Ai dreptate. Daaa, ai dreptate în privinţa asta. Cu capul ridicat şi ochii strălucitori păşi înaintea lui.