Aurul Cruciatilor de David Gibbins
Nota autorul...
Recent Posts
Atlantida de David Gibbins
NOTA AUTORULUI
...
Posts
Aurul Cruciatilor de David Gibbins
Nota autorului
Menora.
Magnificul suport din aur provenit din Templul Evreiesc din Ierusalim, prădat de romani în anul 70 după Hristos, rămâne una dintre cele mai mari comori pierdute, alături de Sfântul Graal şi Chivotul Legământului. Singura descriere a menorei din templu se află pe Arcul lui Titus din Roma, lucru care a stat la baza ilustraţiei de pe coperta acestei cărţi. Procesiunea triumfală care apare pe arc este descrisă în detaliu de Josephus Flavius, un martor ocular evreu, confident al împăratului Vespasian. În tezaurul din templu se afla şi un ornament din aur: „Suportul se continua cu un mâner, iar acesta se ramifica în braţe, asemenea unui trident, iar la extremităţi exista câte o lampă din fier forjat; existau şapte astfel de obiecte, număr sacru pentru evrei” (Războaiele iudaice VII, 149-150). Josephus nu spune foarte multe lucruri despre soarta prizonierilor evrei – el descrie doar execuţia liderului lor, Simon – dar menţionează faptul că au existat şi artefacte care nu au fost topite: în noul său Templu al Păcii, Vespasian „a aşezat vasele de aur din Templul Evreiesc, lucru cu care se lăuda” (VII, 161-162). Din alte comori au provenit lingouri pentru faimoasele monede „Iudaea Capta”, pe verso fiind gravată o evreică învinsă sub un steag roman şi deasupra ei cuvântul: „IVDAEA”.
Nu mai există mărturii ale martorilor oculari despre menora din templu. Cu toate acestea, dovezi convingătoare cum că ar fi supravieţuit – probabil mutată într-o cameră secretă, precum cea descoperită în Arcul lui Titus – ne oferă istoricul Procopius (circa 500-562 după Hristos), în mărturia sa despre prăzile luate de împăratul bizantin Belisarius atunci când i-a învins pe vandali la Cartagina, în 534 după Hristos. Acestea includeau obiecte furate de regale vandal Giseric când jefuise Roma, în 455 după Hristos, „comorile evreilor, pe care Titus, fiul lui Vespasian, împreună cu alte câteva, le adusese la Roma după cucerirea Ierusalimului” (Istoria războaielor IV, IX, 4-11). După Procopius, Belisarius a adus comorile la Constantinopol – actualul Istanbul – şi le-a etalat pe hipodrom pentru împăratul Iustinian. Procopius afirmă apoi că un evreu l-a convins pe Iustinian să redea comorile „sanctuarelor creştinătăţii din Ierusalim”. Faptul că Procopius descrie sosirea comorilor la Constantinopol sugerează că mărturia este autentică, pentru că mulţi dintre cititorii săi au fost martori la procesiunea triumfală, dar povestea înapoierii lor la Ierusalim nu pare plauzibilă, ci doar o înfrumuseţare tipică pentru a sublinia virtuţile creştineşti ale lui Iustinian. Nu există dovezi veridice cum că menora ar mai fost vreodată în Ierusalim după 70 după Hristos.
Cruciada a patra.
Comorile pierdute ale Templului din Ierusalim s-ar putea să fi supravieţuit, aşadar, ascunse undeva în Constantinopol de-a lungul perioadei medievale. Supravieţuirea multor altor antichităţi în Constantinopol este atestată de lista de obiecte distruse sau furate de cruciaţi în 1204, inclusiv faimoasa cvadrigă, trimisă la Veneţia pentru a deveni Caii Sfântului Marcu. Mulţi dintre cruciaţi fuseseră probabil în pelerinaj la Roma, şi este posibil ca liderul lor, Baldwin de Flandra, să fi văzut extraordinara imagine de pe Arcul lui Titus şi să-l fi citit pe Procopius. Mărturii contemporane despre jefuirea Constantinopolului sunt acoperite de justificări pioase, dar adevărul pare a fi că tentaţia jafului s-a dovedit a fi mult prea puternică, şi Baldwin avea nevoie cu disperare să găsească un mod prin care să-i plătească pe veneţieni pentru că îi transportaseră pe cruciaţi spre Ţara Sfântă.
Harald Hardrada.
Dacă tezaurul evreiesc a supravieţuit în Constantinopol mai târziu de anul 1204 este încă o problemă deschisă. Cu un secol şi jumătate înainte de cruciada a patra, faimoasa Gardă Varegă a împăratului bizantin fusese condusă de figura semeaţă a lui Harald Sigurdsson, cunoscut în istorie şi sub numele de Hardrada, conducătorul cel dur, nemilosul. Harald era un mercenar viking, fiul exilat al unui rege al Norvegiei care s-a întors să-şi reclame tronul şi a devenit unul dintre cei mai înspăimântători dintre conducătorii nordici. În timpul perioadei cât a servit în Garda Varegă, el a devenit un Belisarius de mai târziu, luptând pentru împărat în Sicilia şi în Africa de Nord şi strângând o avere personală imensă. Pentru sarazini, el era Trăsnetul Nordului, şi a reuşit acolo unde cruciada a patra nu a făcut-o: a intrat în Ierusalim, a adus pacea în Ţara Sfântă, s-a îmbăiat în Iordan şi a adus ofrande la Mormântul lui Hristos. Expediţia la Ierusalim a avut probabil loc în 1036 sau 1037, Harald Hardrada devenind astfel primul şi cel mai de succes dintre toţi cruciaţii, chiar dacă în numele împăratului bizantin, mai degrabă decât în numele Bisericii din vest.
Ajuns în Constantinopol, lui Harald i s-a permis să ia parte în „jefuirea palatului”, un fel de răsplată pentru actele sale măreţe, şi apoi, într-o noapte, în 1042, a răpit-o pe nepoata împărătesei Zoe, Maria – cu care îşi dorise să se căsătorească, dar fusese refuzat de mătuşa ei – şi a fugit cu camarazii săi varegi în două corăbii, trecând peste marele lanţ care era la intrarea din Cornul de Aur, portul din Constantinopol. Din unica mărturie a acestei escapade reiese că Maria s-a întors în oraş odată ce ei au fost în siguranţă, dar probabil ea l-a însoţit pe Harald înapoi în Norvegia şi i-a stat alături de-a lungul vieţii sale extraordinare, chiar dacă acesta era căsătorit cu prinţesa din Kiev, Elisabeta, şi mai avea o relaţie cu cel puţin încă o femeie, Thora, care l-a născut pe Olaf, fiul şi moştenitorul său. Potrivit biografiei sale, Harald a avut o „fiică”, pe care, lucru foarte ciudat, o chema Maria şi care l-a însoţit în ultima sa călătorie şi despre care se presupune că a murit brusc „în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră în care tatăl său fusese ucis” (Saga regelui Harald, Heimskringla, p. 98).
Aproape toate informaţiile pe care le avem despre Harald Hardrada provin din Heimskringla, o mărturie despre regii norvegieni scrisă la începutul secolului al XIII-lea de poetul şi istoricul islandez Snorri Sturluson (1179-1241). Reprezentările cu lupi şi vulturi abundă în pasajele cu versuri incluse în text. Heimskringla şi câteva propoziţii din Cronica anglo-saxonă furnizează practic tot ce ştim despre Bătălia de la Stamford Bridge, lângă York, acolo unde armata norvegiană condusă de Harald a fost înfrântă pe 25 septembrie 1066 de către regele englez Harold Godwinsson, care la rândul său a fost învins câteva săptămâni mai târziu de către normanzi. Stamford Bridge a fost o catastrofă pentru norvegieni, şi pentru mulţi a însemnat sfârşitul epocii vikinge. Din trei sute de corăbii care au navigat spre Anglia, se spune că doar 24 s-au mai întors. Ultima descriere, în viaţă, a lui Harald Hardrada este atunci când el se luptă în mijlocul bătăliei, probabil mânuind o mare secure varegă şi înconjurat de camarazii săi credincioşi.
Doi dintre camarazii varegi ai lui Harald care au fugit împreună cu el din Constantinopol au fost Halldor şi Ulf, ambii islandezi. Un al treilea ar fi putut fi Halfdan, ale cărui inscripţii runice pot fi văzute pe o balustradă în interiorul bisericii Hagia Sofia din Istanbul. Bucăţi din lanţul care traversa Cornul de Aur încă există. Alte dovezi ale isprăvilor lui Harald sunt nefondate, dar avem destule pentru a da substanţă vieţii povestite în Heimskringla. În Ierusalim, sub Biserica Sfântului Mormânt, am văzut o cruce gravată în piatră care semăna cu forma Mjollnir, Ciocanul lui Thor, un simbol foarte important pentru norvegienii aflaţi sub dominaţia creştină, în Islanda şi în Groenlanda, şi care a fost menţinut viu împreună cu toate legendele despre Loki, Fenrir şi Walhalla.
Mappa mundi.
Extraordinara hartă din secolul al XIII-lea, descrisă în capitolul 2, poate fi văzută astăzi într-un muzeu, special construit pentru ea, lângă Catedrala Hereford, de-a lungul faimoasei biblioteci cu lanţuri. Când am vizitat catedrala pentru prima oară, copil fiind, biblioteca se afla încă în camera documentelor, deasupra transeptului nordic, unde arhivele şi comorile erau depozitate în acele vremuri în care harta fusese concepută. Faptul că în colţul nord-estic al transeptului care duce spre galerie nu a existat o scară în spirală mi s-a părut un lucru foarte bizar, aşa că acela este locul unde am plasat descoperirea imaginară din această carte. Richard de Holdingham a fost un personaj real, numele lui fiind înscris în colţul din stânga jos al hărţii, deşi se cunosc foarte puţine despre viaţa sa. Mi l-am imaginat ca un „discipol” în felag-ul imaginar al lui Iacob de Voragine, arhiepiscopul de Genova, de asemenea un personaj real. Absenţa lui Richard din dedicaţia hărţii este indicată de denumirea inversată a continentelor Europa şi Africa, o eroare flagrantă pe care un erudit de calibrul său nu ar fi tolerat-o niciodată.
Un felag sau o frăţie era o organizaţie vikingă şi ar putea fi o ceată de războinici care au jurat loialitate unui lord, legaţi de jurăminte de credinţă. Duşmanii erau pedepsiţi cu înfricoşătorul bloddrn, vulturul de sânge. Snorri Sturluson, biograful regilor norvegieni din secolul al XIII-lea, a descris cum una dintre victime avea un vultur gravat pe spate de către un duşman, care „i-a înfipt sabia în trup, aproape de şira spinării, a tăiat toate coastele până la pântece şi i-a scos plămânii afară”. Ideea unui felag secret, în Anglia medievală, este bazată pe antipatia englezilor pentru stăpânii lor normanzi şi pe moştenirea nordică, foarte importantă în diferite părţi ale Angliei, acolo unde s-au stabilit vikingii. Această influenţă a fost foarte vizibilă în insulele din vestul Scoţiei, iar pe insula Sfânta Iona de astăzi se pot vedea pietrele de mormânt ale lorzilor vikingi, printre relicvele creştinătăţii timpurii din mănăstire.
Este bine-cunoscută fascinaţia naziştilor în legătură cu vikingii. Ultimul felag nazist a fost SS, întregit de infamele semne runice dublu-sig. Misiunea SS a devenit subjugarea Europei de Est, a pământurilor conduse odată de regii vikingi din Rus şi Kiev, unde activităţile Einsatzgruppen SS – unii dintre membri erau recrutaţi pe plan local – au inclus asasinarea a peste un milion de evrei ucraineni. Einsatzgruppen „Raport privind situaţia operaţională URSS, nr. 129a” citat în capitolele 9 şi 22 este adăugirea fictivă la un raport real nr. 129, doar cuvintele au fost aranjate diferit pentru a include menţiunea personajului Reksnys şi a victimelor lui. Atrocităţile naziste din acest roman sunt bazate pe vizita mea în defileul Babi Yar din Kiev, acolo unde mii de familii evreieşti au fost împuşcate, şi pe imaginile şi relatările martorilor oculari din Muzeul Marelui Război Patriotic din Kiev. Astăzi Babi Yar este un parc pentru copii foarte frumos care are în mijloc simbolul menorei sculptat într-o bucată imensă de piatră.
SS Ahnenerbe, Departamentul Moştenirea Ancestrală, a existat aşa cum este descris în acest roman. Recent, noi dovezi extraordinare au ieşit la iveală în legătură cu activităţile Ahnenerbe din anii 1930, inclusiv expediţiile în America de Sud şi în Tibet, unde oamenii de ştiinţă nazişti au făcut măsurători craniene. Credeau că populaţiile îndepărtate ar putea păstra vreo dovadă a unei rase ariene superioare, rasă pe care ei o asociau cu legenda Atlantidei şi cu bizara Welteislehre – teoria cosmogonică a gheţii. Heinrich Himmler, şeful SS, credea că locul de naştere al rasei ariene era Islanda, şi expediţii Ahnenerbe au fost trimise acolo în 1936 şi 1938. Expediţia Ahnenerbe la Ilulissat din acest roman este fictivă şi la fel sunt şi cei doi membri, dar Groenlanda este doar la un pas de Islanda, şi Himmler a fost fără îndoială intrigat de relatările faimosului explorator groenlandez Knud Rasmussen şi de studiile lui legate de cultura eschimosă. Fiordul Ilulissat, patrimoniu naţional UNESCO împreună cu L’Anse aux Meadows şi Chichen Itza, este una dintre cele mai clare indicii ale încălzirii globale din ziua de astăzi şi a fost studiat intensiv de glaciologi şi de climatologi. Situl străvechi eschimos de la Sermermiut, „locul oamenilor gheţarilor”, există aşa cum este el descris în acest roman; la fel şi Killingekloften – „defileul morţii”. Descrierea aisbergului are la bază experienţa mea de la fiordul Ilulissat şi scufundările sub gheaţă din apele canadiene. Scafandrii au intrat în fisuri naturale în interiorul aisbergurilor, iar tehnologia pentru acest tip de explorare chiar există, aşa cum este descrisă aici.
Lemnul, materialele textile şi metalul aurit pot rezista aproape pe timp nelimitat în interiorul gheţii. Ideea unui războinic norvegian prins în gheaţă mi-a venit de la trupurile extraordinar de bine păstrate a doi membri din expediţia damnată a lui Sir John Franklin în zona arctică din Canada, în 1845, exhumaţi din permafrost în Beechey Island, în 1984. Pentru norvegieni, înmormântările pe corăbii erau un rit funerar bine împământenit. Arderea unei corăbii este descrisă de călătorul arab din secolul al X-lea Ibn Fadlan, care a fost martor la o înmormântare pe Volga a unui căpitan din Rus unde o femeie şi-a însoţit bărbatul pe rugul funerar. Snorri Sturluson ne oferă altă relatare în care o corabie arzândă plină de arme şi de trupuri a fost trimisă pe mare după o bătălie, având la bord pe căpetenia vikingă rănită mortal, care supraveghease construirea propriului rug funerar.
Imaginea corabiei în interiorul gheţii îşi are originile în înmormântările spectaculoase de pe corăbii, în Gokstad şi Oseberg, din Norvegia, deşi corabia fictivă a lui Harald ar fi fost mult mai practică. Potrivit lui Snorri Sturluson, cele două corăbii cu care Harald a fugit din Costantinopol erau „galere varege”, corăbii cu vâsle (Saga Regelui Harald, Heimskringla, p. 15). Cea mai bună dovadă pentru tipurile de vase vikinge vine aproape din aceleaşi vremuri în care are loc călătoria fictivă din acest roman de la un grup de vase scufundate în 1070 aproape de Skuldelev, în Danemarca, pentru a restricţiona intrarea în fiordul Roskilde. Unul dintre ele era un vas masiv cu o carenă adâncă, potrivit pentru navigaţia oceanică. Fezabilitatea călătoriilor norvegiene înspre Americi a fost din plin demonstrată de experimentele moderne, inclusiv de călătoria unei copii a unei nave vikinge spre L’Anse aux Meadows, pentru a sărbători un mileniu de la sosirea lui Leif Eiriksson în Lumea Nouă.
Aşezarea vikingă din punctul cel mai nordic al Groenlandei a fost Vestribyg, „aşezarea vestică”, situată la opt sute de kilometri înspre sud de fiordul Ilulissat. Oricum, regiunea nordică a fiordurilor, Norârseta, a fost vizitată de norvegieni şi era esenţială pentru economia lor. Singura piatră runică găsită în Groenlanda provine de pe insula Kingigtorssuaq, la aproape 650 de kilometri înspre nord de fiord şi poate fi văzută astăzi în muzeul de lângă Upernavik. A fost plasată într-un turn celtic de trei aventurieri norvegieni – Erling, Bjarne şi Eindride – probabil la începutul secolului al XIV-lea. Explorările mele de-a lungul acestei coaste sugerează că siturile îndepărtate ar putea conţine o dovadă în plus a activităţii norvegienilor. Este un lucru extraordinar faptul că vânătorii norvegieni din acest mediu cu temperaturi extreme – căutând fildeş de morsă, balene, piei de urşi polari şi colţi de narval, „cornul unicornului” vizibil pe hărţile medievale – au contribuit la cruciade prin plata unei taxe impuse după ce regele norvegian Sigurd Jorsalfar – Cruciatul – a fondat o episcopie în Groenlanda, în anul 1124. Biserica şi-a exercitat puterea asupra groenlandezilor, şi imposibilitatea de a plăti taxele bisericeşti ar putea fi un factor în dispariţia norvegienilor din Groenlanda în secolul al XV-lea.
Nu este nici o îndoială că exploratorii norvegieni au navigat în jurul golfului Baffin şi în Lancaster Sound, începutul pasajului nord-vestic spre Marea Beaufort şi Oceanul Pacific. Câteva artefacte norvegiene au fost găsite de-a lungul Arcticului canadian, unele dintre ele fără îndoială luate de eschimoşi din aşezările norvegiene abandonate din Groenlanda, dar altele demonstrând contactele şi explorările norvegienilor. În aceste ape încă nu a fost găsită nici o corabie vikingă, dar o descoperire extraordinară aproape de Cercul Polar poate părea o epavă. Pe mica Scraeling Island, o piatră goală, lângă Ellesmere Island – o mie trei sute de kilometri la nord de Ilulissat – o aşezare eschimosă a dezvăluit mai mult de cincizeci de artefacte norvegiene, inclusiv o pânză de lână, fragmente de zale, piroane de corabie, lame de cuţit şi suliţe, o rindea de tâmplar, fragmente dintr-un butoi de lemn şi o bucată dintr-un joc. Analiza cu radiocarbon sugerează o dată înspre sfârşitul perioadei norvegiene în Groenlanda, asemănătoare pietrei runice Kingigtorssuaq. Poate fi făcută o comparaţie cu aşezarea în care Franklin şi-a petrecut iarna la Beechey Island în timpul încercării sale de a descoperi pasajul nord-vestic, în 1845. În ciuda „micii ere glaciare” din perioada medievală, analiza calotelor de gheaţă sugerează că au existat perioade calde – una la începutul secolului al XIV-lea – atunci când apele dintre insulele Arcticului canadian ar fi putut fi foarte clare. Încă există posibilitatea ca vikingii să fi descoperit pasajul de nord-vest întorcându-se pe ruta folosită de primii vânători eschimoşi şi ca ultimii norvegieni care au abandonat Groenlanda să fi mers pe acest drum.
Ceea ce este sigur însă este faptul că vikingii au navigat peste o mie şase sute de kilometri sud-vest de Groenlanda pentru a-şi stabili prima colonie europeană cunoscută pe ţărmul Americii de Nord într-un loc pe care ei l-au numit Vinland – poate Pământul Pajiştilor, mai degrabă decât Pământul Viţei-de-Vie, aşa cum s-a presupus – cu aproape cinci sute de ani înainte de Cristofor Columb. Interesul lor principal a fost probabil lemnul care lipsea cu desăvârşire din Groenlanda. Situl arheologic L’Anse aux Meadows din Newfoundland, identificat de mulţi ca fiind Leifsbuâir din legendele nordice, este una dintre cele mai extraordinare descoperiri arheologice făcute vreodată. Great Sacred Isle ar fi putut fi un semn de navigaţie – există turnuri celtice pe uscat care ar putea fi norvegiene, şi povestea chilei ridicate la capul Kjalarnes provine din Saga lui Eirik – deşi nu a fost găsită nici o dovadă. Astăzi situl arheologic de la L’Anse aux Meadows este în îngrijirea Parcurilor Naţionale Canadiene, şi puteţi vizita casele comunale reconstituite chiar lângă locul celor trei locuinţe excavate în anii 1960. Dovezile indică o aşezare locuită pentru o perioadă scurtă de timp, în jurul anului 1000 după Hristos. Povestea lui Freydis şi a răzbunării ei ucigaşe îşi are rădăcinile în Saga lui Eirik şi Saga groenlandezilor, cele două surse scrise vikinge despre Vinland, şi se poate ca valul nefast aruncat de acest eveniment să-i fi descurajat pe norvegieni de a mai rămâne acolo; asta, dar şi ameninţarea unor atacuri din partea scraeling-ilor – „nenorociţii”, băştinaşii indieni – şi descoperirea lemnului de-a lungul coastei Labradorului, înspre nord.
Singurul artefact norvegian autentificat din Americi la sud de L’Anse aux Meadows este o monedă de argint excavată dintr-un sit indian de lângă Penobscot Bay, în Maine. A fost identificată ca fiind moneda norvegiană aparţinând regelui Olaf, fiul lui Harald Hardrada şi succesorul său, care fusese alături de el în Anglia în 1066 şi poate data chiar din anul în care a fost întreprinsă călătoria fictivă din acest roman. La L’Anse aux Meadows sau în Groenlanda nu a fost găsită nici o monedă, şi este un mister modul în care această monedă a ajuns la o mie şase sute de kilometri dincolo de cea mai îndepărtată colonie vikingă cunoscută.
Nu există nici o dovadă că navigatorii de dincolo de Atlantic au ajuns pe ţărmurile din Yukatan, Mexic, înainte de spanioli, la începutul secolului al XVI-lea. Oricum, se spune că profetul maya Chilam Balam, Profetul Jaguar, a prezis sosirea unor „oameni cu barbă, bărbaţi din est”. Cărţile lui Chilam Balam au fost scrise după cucerirea spaniolă, conducându-i pe unii la speculaţii cum că profeţia a fost doar un accesoriu de mai târziu, dar posibilitatea ca profeţia să fie adevărată rămâne în picioare şi este bazată pe amintirile străinilor care au ajuns înainte de spanioli. Doar despre un singur grup de „oameni cu barbă, bărbaţi din est” se ştie că au vizitat Lumea Nouă înainte de secolul al XV-lea şi aceştia erau norvegienii; dovezile sugerează că explorările norvegiene la vest şi la sud de Groenlanda au atins apogeul în secolul al XI-lea. Templul fictiv din junglă cu pictura murală din interior este bazat pe o descoperire remarcabilă din 1946 făcută de doi aventurieri americani în Yukatan într-un loc care a devenit cunoscut ca Bonampak, cuvântul maya pentru „pereţi pictaţi”. În interiorul clădirii ei au descoperit o pictură murală narativă de o forţă extraordinară descriind o bătălie în junglă, tortură şi execuţia prizonierilor şi sărbătoarea învingătorilor, incluzând femeile maya cu rochiile lor albe bând sânge din propriile limbi. Pictura datează din cea mai dezvoltată perioadă maya, aproximativ 800 după Hristos, dar o altă pictură în Templul Războinicilor din Chichen Itza datează din perioada în care toltecii au preluat puterea, în secolul al XI-lea. Descrie nişte războinici tolteci într-o pirogă dând târcoale coastei maya, o mare bătălie pe uscat şi sacrificiile prin smulgerea inimii din piept a şefilor maya.
Dacă vizitaţi ruinele din Chichen Itza astăzi, sunt multe şanse să auziţi că poveştile despre sacrificiile umane au fost exagerate de către spanioli sau sunt legate doar de tolteci, nu şi de băştinaşii maya, ai căror descendenţi încă locuiesc în Yukatan. Puteţi ajunge singuri la o concluzie la Tzompantli, Platforma Craniilor, unde puteţi observa şirurile de capete decapitate gravate înspre altarul sacrificial de la Templul Războinicilor şi apoi să vă uitaţi către drumul de ceremonie care duce la cenota sacră, Puţul Sacrificiului. Multe dintre reprezentările torturilor şi execuţiilor în arta maya şi aztecă datează dinaintea sosirii spaniolilor, şi cele mai recente tehnici de medicină legală adaugă, literalmente, viaţă picturii: arheologii din Mexic au descoperit că podelele din templele aztece sunt îmbibate de fier, albumină şi material genetic uman.
În Yukatan, cele mai convingătoare dovezi provin din arheologia submarină. Puţul Sacrificiului de la Chichen Itza dragat în 1904-1911 şi dragat de scafandri în anii 1960 conţinea sute de schelete umane – bărbaţi, femei şi copii – precum şi o mulţime de artefacte preţioase: discuri de aur, pandantive gravate de jad, un craniu uman transformat în candelă, un pumnal pentru sacrificii, numeroase figurine de lemn. Povestea este asemănătoare şi la celelalte cenote din Yukatan, inclusiv la mai multe din inelul canalelor care s-au format deasupra unei imense zone de impact cu un meteorit, aproape de coasta nordică. Multe dintre aceste cenote sunt neexplorate şi sunt uşor de jefuit. Cenota fictivă din acest roman se bazează pe experienţă proprie în explorarea acestor locuri şi în special pe scufundarea în cavernele spectaculoase şi în canalele din Dos Ojos, Peştera Liliecilor, aproape de avanpostul maya de la Tulum.
Povestea ultimelor zile ale regilor maya cu două secole după cucerirea spaniolă este bazată pe relatarea părintelui Andrés de Avendaño y Loyola (Relatarea a două călătorii la Petén pentru convertirea păgânilor Ytzaex si Cehaches), care a fost martor ocular al acestei scene extraordinare lângă îndepărtatul lac din jungla din Petén, în 1695 sau 1696. Un alt fragment al acestei relatări a ieşit la iveală în 1988 şi este citat în capitolul 21. Adevărata sursă a aurului maya, despre care scrie Avendaño şi care a fost descoperit de arheologi în Puţul Sacrificiului la Chichén Itza, rămâne un mister.
Inscripţia în franceza veche citată în capitolul 2 este cea vizibilă în colţul stâng, jos de pe mappa mundi de la Hereford. Citatul din Biblie din capitolul 4 este o prescurtare din Exod 25:31-40, versiunea regelui James. În capitolul 5, cele două citate din saga regelui Harald care fac parte din Heimskringla de Snorri Sturluson au fost traduse de Magnus Magnusson şi Hermann Pálsson (Penguin, 1966). Versurile din capitolul 13 sunt din Moartea lui Arthur, de Alfred, Lord Tennyson (1809-1892). În capitolul 15, propoziţia în norvegiana veche care descrie călătoria pe mare a lui Harald este fictivă, dar frazele care o constituie sunt luate cuvânt cu cuvânt din Saga lui Eirik, din secolul al XIII-lea, care descrie călătoriile norvegienilor către Vinland. Fraza din norvegiana veche Par liggr hann til ragnamks – „acolo zace până la sfârşitul lumii” – provine din Edda (Gylfaginning, p. 34) de asemenea de Snorri Sturluson, scrisă cândva la începutul secolului al XIII-lea. Citatul de la începutul cărţii este din Josephus Flavius Războaiele iudaice VII, 148-162, tradusă din greacă de H. St J. Thackeray (Loeb Edition, Harvard University Press).
Prăzile de război erau purtate în triumf una după alta în număr foarte mare; dar deasupra tuturor erau cele luate din Templul de la Ierusalim. Acestea constau într-o masă de aur, care cântărea foarte mulţi talanţi, şi un candelabru, făcut de asemenea din aur, dar construit după alt model faţă de cele folosite de noi în viaţa obişnuită. Pe un piedestal era o tulpină centrală din care se extindeau braţe suple, aranjate în formă de trident, o lampă împodobită fiind ataşată de fiecare extremitate a braţelor; acestea erau şapte, desemnând respectul pe care evreii îl au pentru acest număr... Ceremoniile triumfale odată încheiate şi Imperiul Romanilor având o fundaţie solidă şi stabilă, Vespasian se hotărî să ridice un Templu al Păcii... În acel altar unde erau strânse şi depozitate toate obiectele pentru care oamenii călătoriseră în lung şi în lat, dornici să le vadă pe fiecare separat. Aici, de asemenea, el a etalat vasele de aur din Templul Evreilor...
Josephus Flavius
Prolog
Cei doi vulturi de aur pluteau deasupra oraşului venind dinspre vest, îndreptându-se neabătut înspre podium, cu bătăi de aripi încete şi profunde. În lumina pastelată a zorilor umbrele lor păreau a se ondula, căpătând proporţii gigantice de-a lungul templului şi al monumentelor din Forum, ca doi locuitori ai tărâmului lui Hades care vin să îşi reclame locul de drept la masa victoriei. În ultima clipă, vulturii îşi schimbară direcţia către nord, zburând în lung de Via Sacra. Bărbatul cu coroană de lauri care stătea singur pe podium simţi atingerea aripilor şi văzu flamurile purpurii din ghearele lor şi lumina reflectată acolo unde penajul lor fusese stropit cu aur. Ei erau perechea lui victorioasă, descendenţi ai vajnicilor vulturi pe care îi adusese la Roma pentru a sărbători alt triumf, cu aproape jumătate de secol în urmă, şi care fuseseră smulşi din cuiburile lor izolate undeva în vârful munţilor situaţi la marginea de nord a imperiului. Îi privea acum înălţându-se maiestuos deasupra centrului oraşului, cu aripile întinse de parcă ar fi plutit pe un curent de aer ascensional format de respiraţia oamenilor adunaţi de-o parte şi de alta pe Via Sacra. Ajunşi în cel mai înalt punct, rămaseră aparent nemişcaţi, ca şi cum Jupiter însuşi îi prinsese în îmbrăţişarea sa. Apoi, cu un ţipăt răguşit, se înălţară şi plonjară cu aripile strânse, năpustindu-se peste Templul Capitoliului şi ieşind din raza privirii, înapoi spre legiunile comasate pe Câmpul lui Marte.
În tăcerea tremurătoare care urmă, toţi ochii se aţintiră asupra podiumului. Bărbatul îşi dădu mantia la o parte conform obiceiului şi îşi ridică braţul drept cu palma în exterior, astfel încât să fie văzut de toţi. Semnul fusese unul bun. Cel mai grandios marş triumfal al tuturor timpurilor putea începe.
În timp ce zgomotul înăbuşit al tobelor de la procesiune începu să se audă de la Câmpul lui Marte, un sclav urcă pe podium şi întinse mâna.
— Proaspăt ieşită de la monetărie, împărate.
Bărbatul luă moneda şi se întoarse rapid înapoi, ca să nu piardă nimic din spectacol. Ridică moneda în sus astfel încât să fie încadrată de arcul de triumf aflat la început de Via Sacra, locul de unde procesiunea avea să apară. Observă că moneda era un denar bătut din prăzile de război aduse de pe mare în portul Ostia, cu o zi înainte. Aruncă o privire şi citi inscripţia de pe Imperator Caesar Vespasianus Augustus, deţinătorul puterii tribuniciene, consul pentru a treia oară şi Pontifex Maximus.
Era împărat de mai puţin de un an, şi cuvintele acestea încă îi mai înfiorau inima. Văzu imaginea din centru şi murmură ceva.
Reprezenta un bărbat îndesat, cu chelie, la o vârstă înaintată, cu o bărbie proeminentă şi cu nas acvilin, cu riduri adânci în jurul ochilor şi al gurii şi cu cute pe frunte. Nu era o privelişte prea plăcută, dar murmurul său era unul de satisfacţie. Ordonase ca acest portret să fie făcut intenţionat după vechea modă din Republica Romană, cu detalii reale, chiar dacă neplăcute, în opoziţie cu blamatul său predecesor, Nero, ale cărui statui efeminate în stil grecesc erau acum doborâte şi distruse de-a lungul şi de-a latul imperiului. Vespasian era dur, neînfricat, onorabil, un om cu picioarele pe pământ. Un roman al timpurilor bune de odinioară.
Întoarse moneda pe partea cealaltă şi o ridică, astfel încât argintul să scânteieze în primele raze ale soarelui din spatele său. În centru, era o femeie care stătea aplecată şi plângea, cu părul prins după moda estică. Lângă ea era un steag roman identic cu cele aliniate pe Via Sacra azi. Dedesubtul femeii era acel cuvânt care Vespasian ordonase să fie pus pe toate monedele lui, cuvântul care făcea din ziua asta triumful său suprem.
IVDAEA.
„Iudeea capturată.”
În acel moment, mulţimea amuţită de zborul vulturilor erupse într-un zgomot progresiv. Bătăile persistente de tobe, care veneau din Circus Maximus, se transformară deodată într-un bubuit surd. Pe sub arc apăru un elefant african enorm, cu trompa balansându-se în stânga şi în dreapta, aproape de mâinile spectatorilor care se întindeau să o atingă. Călare pe elefant, stăteau doi sclavi nubieni imenşi, ale căror braţe musculoase băteau la unison în tobele aruncate de o parte şi de alta. Imediat în spatele lor, veneau şase vestale virgine cu părul împletit în cosiţe şi cu rochii albe sclipitoare, părând nişte mesageri ai cerului. Apoi venea o cohortă din garda sa pretoriană, strălucitoare, cu platoşe negre şi coifuri decorate, giganţi printre oameni, recrutaţi din cei mai de seamă războinici din Imperiul Roman. Urmă apoi o lungă procesiune de bărbaţi şi băieţi, senatori, călăreţi şi membri ai familiei lui Vespasian, toţi îmbrăcaţi în togi purpurii ţesute cu aur. Între ei, la intervale scurte, veneau care pline de bogăţii fabuloase, unele aşezate pe piedestaluri, altele ridicate în aer de sclavi din toate colţurile imperiului.
Vespasian privea carele trecând încet, fiecare nouă minune aducând câte o exclamaţie de uimire dinspre mulţime. Erau statui magnifice de zei din bronz aurit, comori regale somptuoase din regatele din est, sclavi sălbatici care purtau la gât coliere răsucite din aur masiv aduse din Galia şi din Germania, munţi de smaralde şi diamante de dincolo de Indus, tapiserii sclipitoare de mătase din tărâmul îndepărtat numit Thina. Toate minunile pentru care oamenii călătoriseră de-a lungul pământului erau astăzi adunate aici într-un singur loc, în cetatea eternă.
Vespasian era singurul care ştia că nimeni n-avea să mai vadă aceste comori vreodată. Lângă el, pe podium, era o placă de marmură construită de arhitecţii lui, pe suprafaţa căreia era gravat un plan al oraşului, foarte complicat, dominat de o structură eliptică imensă. În timp ce ultimul car trecea pe lângă el, Vespasian privi dincolo de procesiune spre Domus Aurea şi văzu monstruosul cap încoronat cu lauri al Colosului lui Nero, vizibil deasupra templelor. Pe acel loc, Vespasian avea să construiască un mare amfiteatru, cel mai mare pe care îl văzuse vreodată oraşul, primul dintre multele proiecte prin care plănuise să ofere prăzile de război populaţiei Romei.
Următorul grup din alai era o procesiune de pitici şi de sluţi, adunaţi de prin tot imperiul, ciudaţi pe care zeii îi creaseră pentru propriul amuzament. Unii erau purtaţi pe sus, pe nişte platouri de argint, precum porcii la un festin; erau şi copii cu capete bulbucate, alţii cu membre deformate şi cu excrescenţe de elefant. Era chiar şi un monstru care urla şi care avea un singur ochi în frunte ca un ciclop. În urma lor venea un pitic nebun care sporovăia în carul lui de luptă, o cvadrigă imperială, trasă însă de capre. Piticul era îmbrăcat ca un zeu grec, cu o perucă de aur absurd de mare pentru el, şi purta o placardă cu cuvintele damnatio memoriae– condamnare la uitare. Era o parodie grotescă a detestatului Nero. Vespasian îşi plesni coapsele şi hohoti împreună cu mulţimea pentru că el era un om al poporului. Acesta nu era un simplu triumf, ci era un spectacol grandios. Şi încă nu se ajunsese la partea cea mai interesantă.
La un moment dat procesiunea se opri, şi apoi se auzi o explozie de trompete. Pe sub arc, apărură doi călăreţi umăr la umăr, ambii îmbrăcaţi în purpură şi purtând diademe cu lauri la fel ca împăratul. Mulţimea erupse în aplauze furtunoase, iar Vespasian simţi un fior de nostalgie în timp ce îi privea pe cei doi fii ai săi, Domiţian şi Titus. Următoarea apariţie reduse la tăcere spectatorii, iar Vespasian însuşi amuţi. În urma călăreţilor venea o succesiune de scene mari, mobile, fiecare trasă de tauri împodobiţi cu ghirlande albe şi care duceau un decor scenic imens, care ajungea până la înălţimea arcului. Fiecare în parte era un tablou viu al scenelor de război, cu prizonieri şi legionari jucându-şi rolul. Unul dintre tablouri înfăţişa o ţară pustiită şi pe locuitorii acesteia trecuţi prin sabie. Altul zugrăvea un berbec care lovea un zid imens, ocupanţii oraşului apărându-se vitejeşte de sus. Altele prezentau scene de distrugere completă. Soldaţi duşmani anihilaţi pe câmpul de luptă. Familii întregi care mai degrabă îşi luau viaţa decât să se predea. Un templu măreţ jefuit şi distrus într-un mare incendiu, cu preoţii blocaţi înăuntru. O legiune învingătoare mărşăluind printr-un oraş în ruine, prizonieri înlănţuiţi şi care triumfale pline cu prăzi de război. Scene de o asemenea dezolare, încât până şi mulţimea de romani însetaţi de sânge fu redusă la tăcere, manifestându-şi aprobarea abia după ce ultimul tablou trecu.
Procesiunea se îndrepta implacabil spre punctul culminant. Veniră apoi prizonierii, bărbaţi, femei şi copii, sute dintre ei înlănţuiţi laolaltă şi strânşi între rândurile de legionari cu suliţe. Conform tradiţiei, toţi erau îmbrăcaţi în robe purpurii, un mod de a le ascunde rănile şi de a-i face să pară nişte adversari formidabili. Vespasian se aplecă înainte şi-i privi pătrunzător. Aceştia erau o specie diferită faţă de barbarii cu ochi sălbatici pe care îi adusese din Britania cu 35 de ani în urmă. Iscoada lui, evreul Josephus, îi spusese că poporul său credea că Dumnezeul lor venise împreună cu romanii pentru a distruge templul şi oraşul, ca să pedepsească astfel corupţia. Totuşi, aceştia păreau oameni mândri, care mergeau cu capul sus, nu prizonieri care se căiesc. În mijlocul lor era liderul rebel Simon, înlănţuit între doi legionari, un bărbat frumos, cu barbă, luptându-se să meargă drept şi în mod evident plin de dispreţ faţă de situaţia în care se afla. Când ajunse în dreptul podiumului, îl fulgeră cu ochii săi negri pe împărat, şi timp de o secundă Vespasian îşi simţi sufletul străpuns, o clipă trecătoare de nelinişte pe care încercă să o dea repede uitării.
Altă explozie de trompete semnală punctul culminant al procesiunii. Vespasian îşi întoarse privirea de la prizonieri şi se uită înspre arc. Josephus îi spusese despre trofeele din templu, şi era nerăbdător să le vadă. Iată-le acum venind, dar nu erau strânse laolaltă şi expuse în mod extravagant pe care triumfale ca toate celelalte bogăţii, ci erau aşezate separat, astfel încât să poată fi văzute în toată splendoarea lor. Prima era draperia sacră, cea care proteja sanctuarul de restul templului, apoi veşmintele înalţilor preoţi, veşminte vopsite în purpură imperială şi împodobite cu bijuterii strălucitoare. Urmară apoi manuscrisele din vechiul lor testament, legile sacre pe care Josephus le numea Pentateuhul. În urma acestora venea o lungă procesiune de obiecte de cult din sanctuar, cupe, platouri, vase de abluţiune, toate din aur masiv, urmate de o masă de aur, grea, purtată de patru legionari, învăluită în fumul provenit de la vasele pline cu tămâie aflate în fiecare colţ. Pe măsură ce aroma ameţitoare de scorţişoară şi casia plutea pe deasupra podiumului, Vespasian se simţi transportat înapoi în timp, la început pe când era soldat în Est. Dar, când deschise ochii, imaginea pe care o văzu îl lăsă fără cuvinte.
Din fumul învăluitor care persista în faţa arcului apăru o comoară cum nu îi mai fusese dat Romei să vadă vreodată. Josephus o descrisese destul de bine, dar Vespasian nu se aşteptase la o asemenea greutate în aur – era atât de grea, încât era nevoie de doisprezece legionari s-o ridice pe umeri. Pe măsură ce înaintau, Vespasian începea să vadă din ce în ce mai clar un obiect strălucitor de înălţimea unui om sau chiar mai mare. O coloană conică, bogat ornamentată, se ridica pe o bază octogonală formată din două straturi, iar pe ambele părţi se înălţau simetric, la acelaşi nivel, nişte braţe. Părea tridentul de aur masiv al lui Neptun, zeul mărilor şi al oceanelor, doar că aici vârfurile braţelor erau lucrate în forma unor lămpi frumos împodobite, şapte la număr. După ce legionarii trecură de arc, un sclav apăru cu o torţă aprinsă pe care o folosi pentru a aprinde tămâie în fiecare dintre cele şapte lămpi; un fum alb şi gros se rostogoli peste mulţimea adunată pe Via Sacra, învăluind-o asemenea ceţii din zorii zilei.
Vespasian ştia că asta era o menora, cel mai sacru simbol din Templul Evreiesc. Josephus îi spusese că numărul şapte avea o semnificaţie deosebită pentru poporul său, având legătură cu primele zile ale celor dintâi profeţi. Mai spunea că jefuirea Templului şi furtul menorei ar fi ca şi cum un duşman ar fura statuia lupoaicei din Capitoliu, o profanare inimaginabilă care ar smulge inima Romei înseşi. Un freamăt brusc în partea dreaptă împinse mulţimea mai departe de menora. Îşi potoliseră setea de bogăţii, şi acum strigau după sânge. Vespasian ştia ce avea să urmeze, un act transformat în ritual chiar de pe vremea lui Romulus şi Remus. Departe, sub Dealul Capitoliului, putea vedea cum oamenii se împărţiseră, astfel încât să formeze un cerc larg în jurul unei gropi urâte şi adânci în pământ, gloata agitată fiind păzită de un detaşament al Gărzii Pretoriene, cu săbiile scoase din teacă. Aici pierise Jugurtha, duşman al Republicii Romane, Vercingetorix Galul, căpitani britanici pe care însuşi Vespasian îi adusese în acel loc. Putea vedea cum prizonierii evrei erau încercuiţi şi cum rămăseseră nemişcaţi şi tăcuţi chiar dacă le fuseseră scoase lanţurile. În centru, bărbatul cu barbă era întărâtat ca un câine, încolţit şi împuns de gărzile care-l înconjurau precum o fiară într-o arenă. Făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a rămâne demn în picioare, dar nu putea opune nici o rezistenţă, având tunica ruptă şi un laţ prins cu cruzime în jurul gâtului. Mulţimea îl batjocorea de fiecare dată când era împuns de lance prin găurile tunicii. Dintr-odată dispăru din raza privirii, iar în acel moment scena fu luminată de o rază strălucitoare, soarele ridicându-se în spatele lui Vespasian, deasupra Templului lui Marte, zeul războiului, şi reflectându-se orbitor în menora şi în celelalte bogăţii de aur, adunate în forum.
Mulţimea erupse. Era un alt semn bun.
Vespasian îşi aminti acei ochi întunecaţi şi se întoarse impasibil spre vest.
„Acesta va fi sfârşitul.”
Pentru câteva clipe, o linişte deplină, ca aceea când cei doi vulturi zburaseră pe deasupra amfiteatrului, se aşternu peste toţi, apoi un bărbat cu glugă ieşi din groapă ţinând ceva în mână. Mulţimea jubila. Acum era rândul celorlalţi prizonieri. Vespasian privea imperturbabil cum copiii erau separaţi de părinţi şi împinşi înainte. O femeie leşină, dar imediat fu trasă de păr şi decapitată pe loc. Un bărbat se eliberă şi, împleticindu-se, încercă să ajungă la copilul său, dar fu ucis de către unul dintre nubieni. Copiii fură împinşi spre marginea gropii, în grupuri de câte trei sau patru, şi apoi înjunghiaţi, iar plăpândele lor trupuri fură aruncate în groapă. Veni rândul femeilor, apoi al bărbaţilor. Gladiatori mascaţi cu coifuri decapitau bărbaţii coborându-şi săbiile curbate în acelaşi timp – fiecare lovitură de oţel fiind acompaniată de un singur sunet de tobe – de parcă erau nişte vâslaşi într-o galeră. Trupurile se adunau unele peste altele în timp ce oţelul fulgera în sus şi în jos în lumina soarelui. Mulţimea se agita, încercând să-şi potolească setea de sânge. Vespasian îşi aruncă iar privirea spre menora. Cei şapte prizonieri cărora le cruţase viaţa atârnau de stâlpii de la marginea îndepărtată a gropii cu trupurile vopsite în roşu aprins. Aveau să se ducă înapoi acasă la compatrioţii lor, în deşertul Iudeii, ducând veşti despre răzbunarea Romei, despre reţinerea celui mai sacru obiect al lor în vistieriile celui victorios. Atâta timp cât Roma deţinea tezaurul Templului, evreii n-aveau să mai îndrăznească a se ridica împotriva ei. Cu prima ocazie când aveau să creeze probleme, lumina lor călăuzitoare urma să fie stinsă pe vecie. Asta era regula romanilor.
Călăii îşi terminaseră treaba. Acum petrecerea putea începe cu adevărat, cu zile de festinuri, jocuri şi ovaţii. Mulţimea dăduse glas exaltării, taurii care trăseseră carele cu bogăţii fuseseră duşi pe sub Templul lui Jupiter, iar altarul şi statuia lupoaicei erau stropite cu sânge din sacrificii.
Vespasian se întoarse să părăsească podiumul, jucându-se în continuare cu moneda. Îşi lăsă mantia purpurie deoparte şi îşi îmbrăcă roba roşie care îi era ţinută de doi sclavi. Avea să se alăture călare celor doi fii ai săi, Titus şi Domiţian, în spatele procesiunii, conducând un şir de preoţi la altarul de sub Templul lui Jupiter, unde avea să îşi îndeplinească ritualurile obişnuite ca Pontifex Maximus. Înainte de a pleca, mai privi încă o dată la placa de marmură şi făcu un jurământ secret. Vremea cuceririlor avea să se încheie. Epoca sa urma să fie una a reconstrucţiei, o întoarcere de la decadenţă la virtuţile strămoşilor săi. Chiar în acest loc unde stătea, avea să construiască un templu al păcii, un templu mai mare decât oricare altul, şi aici va păstra pentru eternitate comoara acestui popor înfrânt.
Îşi aminti iar de acei ochi întunecaţi. Avea să facă tot ce îi stătea în putere pentru a se asigura că menora nu avea să mai fie expusă vreodată în vreo paradă pe străzile Romei. Se întoarse să plece, apoi ezită şi aruncă moneda departe în mulţime, urmărind-o cum desenează un arc înalt în faţa aurului sclipitor şi cum dispare în istorie pentru totdeauna.
Atlantida de David Gibbins
NOTA AUTORULUI
Descoperirea care constituie subiectul acestui roman este o ficţiune. Oricum, fundalul arheologic este plauzibil pe cât permite cadrul unui roman, luând în calcul cunoştinţele şi dezbaterile actuale pe această temă. Scopul acestei note este de a clarifica faptele.
*
Inundaţia din Marea Neagră. Criza de salinitate din Messina este un fapt cert, un rezultat al proceselor tectonice şi glaciare care au izolat Mediterana de Atlantic; criza a fost datată între 5,96 şi 5,33 milioane de ani ÎP (Înainte de Prezent), la sfârşitul ei apărând o inundaţie masivă peste podul de pământ de peste Gibraltar. Nivelul Mediteranei a mai crescut cu 130 de metri în cursul „marii topiri” de la sfârşitul Erei Glaciare, undeva între doisprezece şi zece mii de ani în urmă.
Recent au apărut dovezi care sugerează că Marea Neagră a fost izolată de Mediterana timp de alte câteva mii de ani şi nu s-a ridicat la acelaşi nivel cu aceasta până ce apele nu au depăşit un baraj natural de pe Bosfor în mileniul al VI-lea înainte de Hristos. Mostre luate de pe fundul Mării Negre indică o schimbare de la sedimente de apă dulce la sedimente de apă sărată cu circa 7500 de ani în urmă, dată confirmată de analiza cu carbon a cochiliilor de moluşte de pe ambele părţi ale strâmtorii Bosfor. Este posibil ca în această perioadă de timp banchiza de gheaţă a Antarcticii de Vest să fi cunoscut o fază de retragere rapidă şi ca un asemenea eveniment, combinat cu activitatea tectonică, să fi împins marea peste Bosfor.
În 1999, cercetătorii au descoperit, folosind sonarul şi o dragă, o dună aparţinând probabil unei foste linii a ţărmului la 150 de metri adâncime sub nivelul mării în nordul Turciei, lângă Sinope. Deşi există dezbateri prinse asupra datei, vitezei şi volumului inundării Mării Negre, existenţa acestui fenomen este acceptată pe scară largă.
*
Exodul din neolitic. Mulţi experţi cred că limbile indo-europene îşi au originea în zona Mării Negre la un moment situat între mileniul al VII-lea şi mileniul al V-lea înainte de Hristos. Cu mult înainte de ipoteza inundaţiei din Marea Neagră, arheologi de frunte au susţinut că limbile indo-europene au evoluat în rândul primilor agricultori din Anatolia în jurul anului 7 000 înainte de Hristos, şi că ele au ajuns în Europa în jurul anului 6 000 înainte de Hristos, răspândirea lor mergând mână în mână cu introducerea agriculturii şi a domesticirii animalelor pe scară largă. Acest model a stârnit multe controverse, nu în ultimul rând asupra posibilităţii ca difuzia să fi implicat mişcarea de persoane sau idei, dar el rămâne central în orice dezbatere pe tema originilor civilizaţiei.
*
Atlantida. Singura sursă pentru legenda Atlantidei o reprezintă dialogurile Timaio şi Kritias scrise de filozoful grec Platon în prima jumătate a secolului al IV-lea înainte de Hristos. Credibilitatea se bazează pe două presupuneri: în primul rând, că Platon nu inventa poveşti; în al doilea rând, că sursa lui de inspiraţie, cărturarul atenian Solon, nu înregistrase, cu câteva generaţii înainte, o poveste imaginată de preoţii egipteni din Saïs, presupuşii lui informatori din cursul secolului al VI-lea înainte de Hristos.
Este mult mai probabil ca preoţii egipteni să fi dispus cu adevărat de arhive care se întindeau pe mii de ani înainte. Istoricul grec Herodot, cel care a adunat tone de informaţii de la preoţii egipteni cu ocazia vizitei făcute acolo la mijlocul secolului al V-lea înainte de Hristos, multe dintre ele verificabile, susţine că i s-a arătat un papirus cu lista de succesiune a „trei sute şi treizeci de monarhi egipteni” (Herodot, Istorii). El ne avertizează totuşi: „Cel care crede poveştile spuse de egipteni este liber să le accepte ca fapte istorice”.
Pe vremea lui Solon, marinarii din Mediterana aveau cunoştinţă de ţărmurile îndepărtate de dincolo de Marea Roşie spre est şi de Stâlpii lui Hercule spre vest. Cu toate astea, Atlantida nu trebuie căutată atât de departe. Pentru egiptenii din secolul al VI-lea înainte de Hristos, izolaţi de secole întregi după prăbuşirea universului Epocii Bronzului, insula Creta reprezenta un ţinut misterios de dincolo de orizont şi care găzduise odinioară o civilizaţie strălucitoare. Toate contactele cu ea fuseseră pierdute după un cataclism pe care ei l-ar fi putut percepe sub forma unui val de întuneric şi a năvalei lăcustelor înregistrate în Vechiul Testament (Exodul, 10).
În ziua de azi, mulţi dintre cei care acceptă veridicitatea poveştii relatate de Platon socotesc Atlantida ca fiind civilizaţia Cretei minoice şi dispariţia ei ca fiind datorată erupţiei vulcanului Thera la mijlocul mileniului al II-lea înainte de Hristos.
*
Nu a fost descoperită până acum nici o epavă minoică. Au fost însă găsite mai multe epave scufundate la sfârşitul Epocii Bronzului, printre care una, în 1982, la sud-vest de Turcia, eveniment socotit drept cea mai mare descoperire arheologică după cea a mormântului lui Tutankhamon. Printre cele găsite se numără zece tone de lingouri de cupru şi de cositor, o cutie de plăci de sticlă albastră de nuanţa cobaltului, buşteni de abanos şi bucăţi de fildeş, săbii din bronz frumos ornate, sigilii comerciale din Orientul Apropiat, bijuterii din aur, un splendid pandantiv din aur, precum şi un scarabeu superb din aur al lui Nefertiti, care plasează epava spre sfârşitul secolului al XIV-lea înainte de Hristos. Metalul de acolo era suficient pentru echiparea unei întregi armate şi ar fi putut reprezenta un tribut regal. Printre descoperiri se numără şi articole cu semnificaţie religioasă, socotite drept obiecte de cult preoţeşti. Aceste comori sunt acum expuse în toată splendoarea lor la Muzeul de Arheologie Subacvatică din Bodrum.
*
În 2001, un craniu de hominid descoperit la Dmanisi, în Republica Georgia, a fost datat cu circa 1,8 milioane ani ÎP, aproape cu un milion de ani înainte de cele mai timpurii fosile umanoide din Europa.
O migrare ulterioară, mult mai apropiată de timpurile noastre, dinspre Africa, l-a adus aici pe homo sapiens sapiens, care a început să picteze animale pe pereţii peşterilor cam cu 35 000 de ani în urmă.
„Sala strămoşilor” se bazează nu numai pe faimoasele picturi rupestre de la Lascaux din Franţa şi de la Altamira din Spania, având o vechime de aproximativ 20 000 de ani, respectiv 17 000 de ani ÎP, ci şi pe două descoperiri mai recente. În 1994, la Chauvet, în sudul Franţei, speologii au descoperit un complex care fusese blocat de o prăbuşire de stânci în cursul preistoriei. Picturile au fost datate la 35 000 de ani ÎP, devenind astfel cele mai vechi din lume. Ele demonstrează că artiştii Epocii de Piatră au atins apogeul talentului lor la doar câteva mii de ani după ce primii oameni moderni au ajuns în regiune. Desenele includ mamuţi „cu blană” gigant şi altă megafaună din Era Glaciară. O altă peşteră descoperită în 1991 în apropiere de Marsilia conţine mai mult de 140 de picturi şi de schiţe, ceea ce reprezintă o descoperire remarcabilă, de vreme ce intrarea în peşteră se găseşte la 37 de metri sub nivelul mării. Peştera Cosquer demonstrează că este posibil ca şi alte comori să fi rămas încă nedescoperite în peşterile inundate la sfârşitul Erei Glaciare.
Au trecut multe mii de ani până ce limba să fie simbolizată printr-o formă de scriere, cele mai vechi cunoscute fiind cuneiformele din Mesopotamia şi hieroglifele din Egipt din jurul lui 3200 înainte de Hristos. Cu toate astea, descoperirile din Paleoliticul Superior (35 000—11 000 ÎP), contemporane cu arta din peşteri, includ oase incizate cu linii şi puncte care ar putea reprezenta secvenţe numerice, posibil pentru trecerea zilelor, sau un calendar lunar. Ca atare, ideea scrisului ar fi putut apărea cu mult înainte de nevoia păstrării unor arhive detaliate, apărută la începutul Epocii Bronzului.
*
Preoţii fictivi din Atlantida reprezintă un amalgam de şamani şi de vraci din societăţile tribale primitive cu preoţii-regi din primele oraşe-state. Totodată, sunt precursorii îndepărtaţi ai druizilor, preoţii misterioşi cunoscuţi mai ales din Războaiele Galice duse de Iulius Caesar. Este posibil ca druizii să fi fost mediatori puternici care strângeau laolaltă triburile disparate din Europa celtică. Este posibil ca strămoşii lor să fi purtat „coifurile vrăjitoreşti” aurii, împodobite în mod sofisticat cu simboluri astrologice, care au fost recent identificate printre descoperirile Epocii Bronzului. Simbolurile indică abilitatea de monitorizare şi de prezicere a mişcării cerurilor, inclusiv a ciclului lunar, un set de cunoştinţe dezvăluit şi de observatoarele megalitice precum cel de la Stonehenge. Cel mai vechi coif datează din jurul anului 1200 înainte de Hristos. şi până acum nici o astfel de descoperire nu a fost raportată în afara Europei de Vest.
*
Primii fermieri de pe insulele Mediteranei creşteau animale domestice, incluzând aici căprioare, oi, capre, porci şi vaci care nu existaseră înainte prin partea locului şi fuseseră probabil aduse de pe continent în bărci cu vâsle. Excavaţiile din Cipru indică faptul că aceste migraţii au început încă din mileniul al IX-lea înainte de Hristos, foarte curând după începuturile agriculturii în „Semiluna Fertilă” din Anatolia şi Orientul Apropiat.
*
Cele mai vechi bărci de lemn datate sunt, de fapt, fragmente scoase la lumină în Danemarca şi provin din perioada mileniului al V-lea sau al IV-lea înainte de Hristos. În vreme ce este posibil ca primele bărci egiptene şi din Orientul Apropiat să fi fost doar nişte legături de trestie, amintite de modelul „papiroform” al vaselor funerare ulterioare, bogăţia de cherestea de-a lungul malului sudic al Mării Negre să fi indicat faptul că vasele construite aici puteau fi de lemn înainte chiar ca uneltele de metal să devină disponibile.
Un model pentru Arca lui Noe este dat de „Barca din Dover”, o navă remarcabil de bine conservată găsită în portul englezesc cu acelaşi nume în 1992. Chiar dacă datează din Epoca Bronzului, barca are o formă generică posibil tipică pentru primele ambarcaţiuni construite pentru navigaţie marină. Este lungă de circa cincisprezece metri şi e construită din plăci legate laolaltă cu liane din coajă de copac, astfel ele putând fi dezasamblate pentru reparaţii şi pentru transport pe uscat. Dispunând de optsprezece sau douăzeci de vâslaşi, ele ar fi putut transporta pasageri, animale şi altă încărcătură peste Canalul Mânecii. O flotă de astfel de vase este mult mai plauzibilă pentru un exod în neolitic decât o singură navă de mărimea arcei din Vechiul Testament, mai ales în lipsa uneltelor de tâmplărie din metal şi a pânzelor de navigaţie, care aveau să fie inventate ulterior.
*
Cele mai importante situri neolitice descoperite până în prezent sunt Jericho şi Çatal Hüyük (cunoscut şi sub denumirea de Çatalhöyük). Jericho, oraşul biblic identificat drept Tell es-Sultan în Valea Iordanului din Israel, era înconjurat de un zid masiv de piatră construit în jurul anului 8000 înainte de Hristos, în timpul perioadei preolărit din neolitic. În alte părţi există prea puţine dovezi de legătură directă cu stări de război înainte de mileniul al VI-lea înainte de Hristos, sub forma unor fortificaţii, aşezări arse sau locuri de masacru, iar o idee renăscută recent susţine că „defensiva” din Jericho reprezenta de fapt o protecţie contra inundaţiilor.
Aşezarea Çatal Hüyük din sudul central al Turciei a înflorit de la sfârşitul mileniului al VII-lea până la mijlocul mileniului al VI-lea înainte de Hristos, când a fost abandonată. Imaginea clădirilor sale în stil pueblo, cu încăperile de cult împodobite cu simbolul coarnelor de taur şi decorate cu picturi exuberante pe pereţi, furnizează un model autentic pentru structurile imaginare din Marea Neagră. Printre descoperirile de acolo se numără figurine de lut şi de piatră ale unei zeiţe-mamă grotesc de corpolente, amintind de imaginea stilizată a unei femei, recent descoperite pe coasta turcească a Mării Negre, la Ikiztepe.
Una dintre nenumăratele imagini remarcabile din Çatal Hüyük este o frescă găsită într-o încăpere de cult şi datată în jurul anului 6200 înainte de Hristos. Înfăţişând un vulcan care aruncă un nor mare de cenuşă. Cu conurile sale gemene şi şaua dintre ele, vulcanul seamănă în mod remarcabil cu imaginile coarnelor de taur din altare. Sub el se vede un oraş, care se extinde spre exterior ca şi cum ar fi în lungul unui ţărm de mare, clădirile amintind de Çatal Hüyük, dar fiind despărţite în blocuri rectangulare strâns adunate. Vulcanul ar putea reprezenta un con cilindric din câmpia vulcanică Karapinar, aflată la circa cincizeci de kilometri spre est, iar oraşul ar putea fi chiar Çatal Hüyük; în acelaşi timp, ar putea fi o scenă din altă parte, unde un oraş de la malul mării se cuibărea cu adevărat sub vârfurile gemene ale unui vulcan. Pictura este cea mai veche imagine cunoscută a unui vulcan activ şi a unui oraş planificat.
În jurul Mării Negre, cea mai clară dovadă de dezvoltare precoce provine din Varna, Bulgaria, unde într-un cimitir s-a descoperit o ascunzătoare enormă de artefacte din aur şi din cupru, alături de obiecte confecţionate din os şi piatră. Descoperirea dezvăluie nu numai realizările extraordinare ale primilor metalurgi, ci şi o societate cu o stratificare reflectată în bogăţii materiale. Cimitirul datează de la sfârşitul neoliticului, o perioadă cunoscută şi sub numele de Chalcolithic, sau Era Cuprului, şi care a durat până la mijlocul mileniului al V-lea înainte de Hristos.
*
La optzeci de kilometri nord de Creta se întinde insula vulcanică Thera. A fost dezgropată doar o parte a aşezării preistorice de la Akrotiri, dar pe măsură ce aceasta iese din mormântul de cenuşă şi de zgură, seamănă tot mai mult cu oraşul Pompei din Epoca Bronzului. Locuitorii au primit unele avertismente legate de erupţie, probabil sub forma unei serii de cutremure violente. Până acum nici o „mănăstire” nu a fost decopertată, dar splendida frescă marină din Akrotiri, care înfăţişează o procesiune de nave şi o structură de tip palat la malul mării, indică faptul că observaţiile de natură religioasă şi ceremoniile jucau un rol major în viaţa insulei.
Mulţi arheologi au plasat erupţia în jurul anului 1500 înainte de Hristos, pe baza dovezilor de distrugere a palatelor din Creta şi a sosirii micenienilor. Oamenii de ştiinţă au sugerat însă că data cea mai potrivită ar fi 1628 înainte de Hristos, pe baza studierii nivelului de aciditate din gheaţa groenlandeză, a determinărilor prin metoda carbonului radioactiv şi a analizei dendrocronologice a stejarului irlandez şi a pinului cu con din California. Oricare ar fi data exactă, nu există nici o îndoială asupra dimensiunii colosale a erupţiei care a distrus aşezările de pe Thera, a eliberat un nor negru imens către estul Mediteranei şi a provocat valuri de fund care au izbit coasta de nord a Cretei şi au răsturnat probabil ambarcaţiuni pe o rază de mile în jur.
*
Alexandria, marele port construit de Alexandru cel Mare în anul 331 înainte de Hristos pe coasta egipteană a Mediteranei, este locul unde se ţine conferinţa din prima parte a acestei cărţi. Aceasta se desfăşoară în Fortăreaţa Qaitbay, castelul construit în secolul al XV-lea d.H. pe fundaţia farului antic de la intrarea în port. Pe fundul mării unde s-a prăbuşit farul, în secolul al XlV-lea d.Hr. au fost depistate multe fragmente de zidărie şi de sculpturi.
La mai bine de două mii de kilometri spre vest se află Cartagina, locaţia imaginarului Muzeu Maritim. Începând cu 1972, programul lansat de UNESCO sub deviza „Salvaţi Cartagina” a făcut ca acest oraş să intre în circuitul celor mai studiate situri din Antichitate, în ciuda faptului că a fost ras de pe suprafaţa pământului de romani în 146 înainte de Hristos. şi încă o dată de către arabi cu aproape nouă sute de ani mai târziu. Astăzi o caracteristică remarcabilă a oraşului o constituie portul circular, unde săpăturile au scos la iveală docuri care odinioară au găzduit o flotă de galere de război.
*
Solon este un personaj istoric autentic care a trăit aproximativ între 640 şi 560 înainte de Hristos. A fost conducătorul Atenei în 594 înainte de Hristos şi a devenit faimos ca om de stat ale cărui reforme au pavat calea către oraşul-stat democratic din Epoca de Aur. Ulterior el a călătorit mult în Egipt şi Asia Minor şi a fost socotit unul dintre cei „şapte înţelepţi” ai Greciei. Singurele lui scrieri care au ajuns până la noi sunt câteva fragmente de poezie, dar nu poate încăpea nici o îndoială că, la fel ca Herodot un secol mai târziu, şi el trebuie să fi consemnat pe larg discuţiile cu preoţii şi cu alte persoane sau lucrurile pe care le-a văzut în cursul călătoriilor.
„Papirusul Atlantidei” este pur ficţional, deşi circumstanţele găsirii sale sunt inspirate de o serie remarcabilă de descoperiri din vestul Egiptului. În 1996, în oaza Bahariya, un măgar a căzut prin stratul de nisip într-o necropolă din piatră care zăcuse nederanjată de nimeni timp de cincisprezece secole. De atunci au fost decopertate mai bine de două sute de mumii, multe dintre ele decorate şi pictate cu portrete şi scene religioase. Sunt din perioada greco-romană, de după cuceririle lui Alexandru cel Mare din 332 înainte de Hristos, dar în 1999, arheologii care săpau sub oraşul-oază El Bawiti au descoperit mormântul unui guvernator din Bahariya din timpul celei de-a Douăzeci şi Şasea Dinastii (664-525 înainte de Hristos.), adică din perioada călătoriilor lui Solon.
Ruinele de la Saïs zac sub aşezarea modernă Sa el-Hagar din vestul deltei Nilului, în apropiere de braţul Rosetta al fluviului, la mai puţin de treizeci de kilometri de Mediterana. Ca şi în cazurile Cartagenei şi al Alexandriei, au rămas puţine vestigii din metropola de pe malul apei. Lucrările de zidărie s-au dărâmat şi fundaţiile zac sub metri de mâl. Cu toate astea, Saïs a fost probabil un important centru de cult de la începuturile istoriei Egiptului, chiar înainte de Perioada Dinastică Timpurie (circa 3100 înainte de Hristos.). La momentul vizitei lui Solon era Capitala Regală a celei de-a Douăzeci şi Şasea Dinastii, un loc pe care grecii probabil îl cunoşteau bine datorită apropierii de postul lor comercial de la Naucratis.
Pelerinii veneau de departe ca să se închine la templul zeiţei Neith, un complex vast, descris de Herodot după ce l-a vizitat. El s-a întâlnit cu „scribul”, termenul folosit de el pentru marele preot, care „ţinea registrul comorilor sacre ale lui Athene (Neith) în oraşul Saïs”, un om care, regretabil, „nu mi s-a părut a fi sincer” (Istorii). Templul avea obeliscuri impresionante, statui colosale şi sfincşi cu capete umane (ibid.). Astăzi este nevoie de imaginaţie ca să ne închipuim aşa ceva în acel loc, dar un zid de piatră indică o curte înconjurătoare la fel de întinsă precum cea a faimosului complex de la Karnak din Egiptul Superior.
Excavaţiile care au scos la lumină hieroglifele timpurii şi lista cu preoţi sunt imaginare. Oricum, printr-un noroc extraordinar, numele celui care ar fi putut să fie preotul întâlnit de Solon este cunoscut: Amenhotep, a cărui statuie impresionantă, sculptată în granit cenuşiu, scos probabil chiar din Saïs, şi dedicată templului şi celei de-a Douăzeci şi şasea Dinastii, se află la British Museum (sub nr. EA 41517). Statuia ţine un naos, o raclă ce conţine o imagine de cult a zeiţei Neith.
*
Marinarii din Epoca Bronzului care voiau să ajungă la Nil din Creta ar fi putut pleca din recent excavatul port Kommos, aflat pe coasta sudică, la mică depărtare de palatul din Phaistos. De pe poziţia lui magnifică, palatul domină câmpia Mesara şi stă lipit de Muntele Ida, cu peşterile lui sacre şi sanctuarele de vârf. La trei kilometri depărtare se desfăşoară complexul cunoscut sub numele de Hagia Triada, în mod tradiţional socotit ca o reşedinţă regală, în realitate el trebuie să fi fost probabil un fel de seminar pentru preoţimea cretană. Faimosul disc de la Phaistos a fost descoperit aici în 1908. Cele 241 de simboluri şi 61 de „cuvinte” au sfidat până acum orice încercare de traducere, dar ar putea avea legătură cu o limbă timpurie vorbită în vestul Anatoliei, şi prin aceasta cu indo-europeana vorbită la începutul neoliticului. Forma înscrisului denumit în această carte cu „simbolul Atlantidei” există în realitate şi este unicat pe acest disc: se văd mai multe astfel de simboluri imprimate de o matriţă, unul dintre ele fiind apropiat de mijlocul unei laturi.
Un al doilea disc nu a fost încă descoperit. Oricum, vizitatorii pot studia de aproape discul existent în Muzeul Arheologic din Heraklion, unde el este expus alături de alte comori ale lumii minoice.
*
În Hagia Triada din Creta s-a găsit şi un sarcofag pictat care înfăţişează un taur aşezat pe un altar, cu sângele scurgându-i-se din gât într-un vas de libaţiune. La circa cincizeci de kilometri nord de Arkhanes, arheologii au descoperit dovezi ale unui alt gen de ofrandă: un bărbat tânăr, legat pe o platformă joasă în interiorul unui templu de munte, în al cărei schelet era prins un cuţit de bronz incizat cu desenul unei bestii misterioase asemănătoare cu un porc mistreţ. La scurt timp după moartea lui, templul s-a prăbuşit în cursul unui cutremur şi astfel a conservat singura dovadă găsită până acum a sacrificiilor umane practicate în Marea Egee în timpul Epocii Bronzului.
Arkhanes zace sub Muntele Juktas, iar vârful sacru al acestuia se ridică peste valea care duce la Knossos. Printre multele descoperiri extraordinare de la Knossos se numără mai multe mii de tăbliţe din lut ars, cea mai mare parte a lor fiind inscripţionată cu o scriere botezată lineară B, şi alte câteva sute cu lineară A. Linear B a fost descifrat ca fiind o formă timpurie de greacă, limba vorbită de micenienii care au ajuns în Creta în secolul al XV-lea înainte de Hristos. Ei au adoptat scrisul, dar nu şi limba; linearul A este similar, fiind, de asemenea, silabic printr-un număr de simboluri identice, dar datează de dinainte de sosirea micenienilor şi rămâne în mare parte netradus.
Alte două situri din Epoca Bronzului menţionate sunt Atena şi Troia. Pe Acropole, unul dintre puţinele lucruri conservate din preistorie este un tunel tăiat în stâncă, conducând spre un izvor subteran. El reprezintă sursa de inspiraţie pentru ideea că acolo ar putea exista încă încăperi ascunse din perioada clasică. La Troia, cercetările paleogeografice au descoperit o linie de plaje antice şi poate că într-o zi se vor găsi dovezi ale unui asediu din Epoca Bronzului.
*
Marea Neagră este cu adevărat moartă sub 200 de metri adâncime, ca rezultat al imenselor acumulări de hidrogen sulfurat generat de procesele biochimice descrise în această carte. În zonele sale adânci există depozite de sare cristalină formate în cursul perioadei în care marea a fost izolată de Mediterana şi a început să se evapore, provocând precipitarea sării.
Către sud, marea se apropie de una dintre cele mai active zone tectonice din lume, o zonă care a intrat în atenţia întregii lumi în ziua în care un cutremur cu magnitudinea de 7,4 grade a devastat nord-vestul Turciei. Falia nord-anatoliană dintre plăcile africană şi eurasiatică se întinde spre est până la Muntele Ararat, în sine un vulcan stins, cu două vârfuri gemene, şi a inspirat în parte această carte, incluzând insula vulcanică, falia tectonică şi fisurile hidrotermale.
În apele de coastă a Mării Negre au fost descoperite mai multe nave ale neguţătorilor din Antichitate, inclusiv una localizată de un submersibil în largul coastelor Bulgariei în 2002. În anul 2000, echipa care a dat peste vechea linie a ţărmului de lângă Sinope a descoperit o epavă de la sfârşitul perioadei antice la o adâncime de 320 de metri. Carena extraordinar de bine conservată a navei reprezintă un indiciu al minunilor arheologice care ar putea zace în alte părţi ale adâncurilor toxice ale acestei mări.
*
Cu excepţia imaginarului EH-4, „noroiul magic”, şi a unor aspecte ale aplicaţiilor laser, cea mai mare parte a tehnologiilor prezentate în această carte îşi are temeiul în dezvoltări curente, inclusiv din punct de vedere al unor chestiuni legate de scufundare şi de arheologie. Kazbek este o variantă imaginară a submarinului SSN de atac sovietic din clasa Akula-1, ca atare constituie o adăugare imaginară la cele şase nave despre care se ştie că au fost construite între 1985 şi 1990.
*
Citatele din Platon din capitolul 3 sunt luate din Dialogurile lui Platon. Citatele biblice din capitolul trei sunt din Exod 10:21, iar cele din capitolul 31 din Exod 20:16-18, Exod 37:1-5 şi din Geneza 9:17-19.
EPIGRAF
„Un imperiu măreţ a condus pe vremuri cea mai mare parte a lumii. Conducătorii lui trăiau într-o mare citadelă, sus cu faţa la mare – un labirint vast de coridoare cum nu s-a mai văzut de atunci. Erau lucrători ingenioşi în aur şi fildeş şi luptători neînfricaţi cu taurii. Dar, pentru că l-au sfidat pe Poseidon, Zeul Mării, citadela a fost înghiţită într-o imensă revărsare de ape şi locuitorii ei nu au mai fost văzuţi niciodată.”
PROLOG
Bătrânul se opri şovăind şi-şi înălţă capul, la fel de uimit ca atunci când zărise templul pentru prima oară. Nimic asemănător nu se construise în Atena natală. Undeva sus, poarta monumentală părea să ducă pe umerii ei întreaga greutate a cerurilor şi, în bătaia razelor lunii, stâlpii uriaşi îşi aruncau umbrele mult dincolo de marginile templului, pe întinsul scânteietor al deşertului. În faţă se desluşeau şiruri de coloane imense, avântându-se în anticamera cavernoasă, iar inscripţiile hieroglifice şi formele umane impozante, care acopereau suprafeţele lor lustruite, abia se puteau distinge în lumina torţei. Singurul indiciu despre ce se afla dincolo, din ce se putea vedea, era şoapta unei brize răcoroase, care aducea cu ea un miros greu de praf şi de tămâie, ca şi cum cineva tocmai ar fi deschis uşile unui mormânt de mult zăvorât. Fără să vrea, bătrânul se înfioră. Firea lui, aplecată spre filozofie, lăsă pe moment loc unei frici iraţionale faţă de necunoscut şi faţă de puterea unor zei cărora el nu li se putea închina şi care nu nutreau nici un fel de interes faţă de binele poporului său.
— Vino, grecule.
Cuvintele şuierară în întuneric, chiar în momentul în care însoţitorul bătrânului îşi aprinse torţa de la unul dintre focurile de la poartă. Flacăra dezvălui o siluetă firavă, îmbrăcată simplu. Lumina ei săltăreaţă era singurul indiciu al înaintării bărbatului în templu. Ca de obicei, se opri la intrarea sanctuarului interior şi aşteptă nerăbdător să fie ajuns din urmă de bătrân, al cărui trup gârbovit se târa încet prin anticameră. Însoţitorul nutrea doar dispreţ pentru acest hellenos, acest grec, cu capul lui ras şi barba neîngrijită, cu întrebările lui nesfârşite, care îl ţinea să aştepte în templu în fiecare noapte mult peste ora stabilită de întâlnire. Scriind pe pergamentele lui, grecul făcea un lucru rezervat de drept preoţilor.
Treptat, dispreţul însoţitorului se transformase în ură. Chiar în acea dimineaţă, fratele lui, Seth, se întorsese din Naucratis, portul aglomerat din apropiere, unde apa maronie a Nilului se revărsa în Marea Imensă de Mijloc. Seth venise abătut şi răvăşit. Dăduseră un balot mare de pânză din atelierul tatălui lor din Fayum unui neguţător grec, care pretindea acum că pierduse marfa într-un naufragiu. Amândoi bănuiau că parşivii de greci aveau să le exploateze nepriceperea în treburile comerţului. Da, neîncrederea lor se transformase în ură. Balotul de pânză fusese ultima lor speranţă de a scăpa de o viaţă de mizerie în templu, unde erau condamnaţi la o existenţă cu puţin mai bună decât a babuinilor şi a pisicilor care se zăreau uneori în întunecimea de dincolo de coloane.
Însoţitorul îl privi cu pizmă pe bătrân apropiindu-se. I se spunea Făcătorul-de-Legi.
— O să-ţi arăt eu, şopti însoţitorul în barbă, ce cred zeii mei despre legile tale, grecule.
Peisajul din sanctuarul interior era cât se putea de contrastant cu grandoarea ameninţătoare a anticamerei. De lămpile de lut, pline cu ulei, aflate jur-împrejurul unei camere săpate în piatră atârnau o mie de făclii care luminau ca nişte licurici în noapte. De tavan atârnau cădelniţe sofisticate din bronz pentru arderea tămâiei. Dârele subţiri de fum formau un strat de ceaţă în încăpere. Pereţii erau plini de adâncituri ca nişte nişe de înmormântare ale unei necropole; doar că în aceste nişe nu se aflau cadavre în linţolii şi urne funerare, ci amfore înalte, deschise, din care se revărsau role de papirus. Cei doi bărbaţi coborâră mai multe trepte. Mirosul de tămâie devenea tot mai intens. Tăcerea fu întreruptă de un murmur care deveni tot mai distinct. În faţa lor se zăreau doi stâlpi cu vârfurile sculptate în formă de vultur, care serveau drept glafuri pentru uşile mari de bronz care se deschideau înspre ei.
De-a lungul intrării, cu faţa spre ei, mai mulţi oameni stăteau înşiraţi ordonat, unii şezând cu picioarele încrucişate pe rogojini de trestie şi purtând doar o cârpă în jurul şalelor. Cu toţii erau aplecaţi deasupra unor măsuţe joase. Unii copiau din papirusuri întinse alături de ei; alţii transcriau dictările unor preoţi în robe negre. Recitările lor cu voce joasă se uneau într-un soi de incantaţie. Acesta era scriptoriul, camera înţelepciunii, un imens depozit de cunoştinţe scrise şi memorate, trecute de la preot la preot din zorii istoriei, înainte chiar de apariţia constructorilor de piramide.
Însoţitorul se retrase la umbra scărilor. Îi era interzis să intre în cameră. Pentru el începea lunga aşteptare până când sosea clipa să-l escorteze înapoi pe grec. În această seară însă, în loc să se retragă îmbufnat, însoţitorul rânji mulţumit la gândul planurilor pe care le urzise pentru acea noapte.
Bătrânul iuţi paşii, nerăbdător să-şi termine treaba. Era ultima noapte în templu, ultima lui şansă de a i se dezvălui misterul care îl obseda de la precedenta lui vizită. A doua zi începea Festivalul lui Thoth, care ţinea o lună, şi tuturor nou-veniţilor le era interzis accesul în templu. Bătrânul ştia că nici unui străin n-avea să i se mai îngăduie vreo audienţă la marele preot.
În graba lui, grecul se împiedică şi scăpă din mână papirusul şi ustensilele de scris cu un zgomot care pe moment atrase atenţia celorlalţi scribi. Mormăi iritat ceva şi privi în jur cu vinovăţie, apoi îşi strânse la loc calabalâcul şi se strecură mai departe printre oameni, către o anexă din capătul îndepărtat al încăperii. Se cuibări sub o arcadă joasă şi se aşeză pe o saltea de trestie. Din vizitele precedente ştia că în întunericul din faţa lui şedea cineva.
— Solon, Făcătorule-de-Legi, eu sunt Amenhotep, marele preot. Vocea, doar ceva mai mult decât o şoaptă, abia se auzea şi părea la fel de bătrână ca a unui zeu. Vorbi din nou: Ai venit la templul meu din Saïs, şi eu te primesc. Cauţi înţelepciune şi eu îţi ofer ceea ce îngăduie zeii.
Odată salutul încheiat, grecul îşi aranjă repede roba albă peste genunchi şi îşi pregăti papirusul. Din întuneric, Amenhotep se aplecă puţin, suficient ca să i se întrezărească faţa în lumina pâlpâitoare a unei feştile. Solon mai văzuse acel chip de multe ori, dar, de fiecare dată, îl înfiora. Părea un chip fără trup, un glob luminos suspendat în beznă, ca un spectru ivit de la marginea lumii subpământene. Era chipul unui tânăr suspendat în timp, ca şi cum ar fi fost mumificat; pielea era întinsă şi translucidă, aproape pergamentoasă, iar ochii îi erau învăluiţi de ceaţa lăptoasă a orbirii.
Amenhotep era bătrân înainte ca Solon să se fi născut. Se spunea că îl vizitase Homer, pe vremea când trăia stră-străbunicul lui Solon, şi că el fusese cel care-i povestise despre asediul cetăţii Troia, despre Agamemnon, despre Hector şi despre Elena şi despre peripeţiile lui Odiseu. Solon ar fi vrut enorm să afle mai multe despre toate astea şi despre altele, dar ar fi încălcat înţelegerea de a nu-i pune întrebări bătrânului preot.
Cu urechile ciulite, Solon se aplecă înainte, hotărât să nu-i scape nimic din această ultimă întâlnire. După un timp, Amenhotep vorbi din nou, cu vocea sa slabă:
— Făcătorule-de-Legi, spune-mi unde am rămas ieri.
Solon desfăşură iute papirusul, cercetând rândurile scrise mărunt. După o clipă începu să citească, traducând greaca din scrierea lui în egipteana pe care o vorbeau în acel moment.
— Un puternic imperiu a stăpânit odinioară o mare parte din lume, zise el, chinuindu-se să vadă prin întuneric. Conducătorii lui trăiau într-o vastă citadelă, deasupra mării, într-un labirint imens de coridoare cum nu s-a mai văzut de atunci. Erau meşteşugari iscusiţi în prelucrarea aurului şi fildeşului şi luptători neînfricaţi în luptele cu taurii. Într-o zi însă, pentru că îl sfidaseră pe Poseidon, Zeul Mării, citadela a fost înghiţită de valuri într-un potop imens, iar locuitorii ei nu au mai fost niciodată văzuţi. Solon se opri din citit, îşi ridică privirea şi aşteptă. Aici aţi terminat.
După o tăcere care păru interminabilă, bătrânul preot vorbi din nou, cu buzele abia mişcându-i-se:
— În noaptea asta, Făcătorule-de-Legi, îţi voi spune multe lucruri. Dar mai întâi o să-ţi povestesc despre această lume pierdută, despre acest oraş care, încălcând dreapta măsură, a fost lovit de zei, despre această citadelă căreia i se spunea Atlantida.
Multe ore mai târziu, grecul lăsă pana jos. Mâna îl durea de atâta scris. Rulă papirusul la loc. Amenhotep terminase. Era noaptea lunii pline, începutul Festivalului lui Thoth, iar preoţii trebuiau să pregătească templul înainte de sosirea părtaşilor la ceremonie, în zori.
— Ce ţi-am spus, Făcătorule-de-Legi, a fost aici şi nicăieri în altă parte, şopti Amenhotep, bătându-şi uşor cu degetul încovrigat fruntea. Printr-un vechi decret, noi, cei care nu putem pleca din acest templu, noi, marii preoţi, trebuie să păstrăm această înţelepciune ca pe o comoară. Eşti aici doar la comanda astrologos-ului, a clarvăzătorului templului, prin voinţa divină a lui Osiris. Bătrânul preot se aplecă înainte, schiţând un zâmbet. Şi aminteşte-ţi, Făcătorule-de-Legi, că eu nu vorbesc în şarade, precum oracolele tale greceşti, dar s-ar putea să existe şarade în ceea ce spun. Rostesc un adevăr care mi-a fost transmis, nu un adevăr al meu. Ai venit pentru ultima dată. Acum pleacă.
În vreme ce chipul cadaveric dispăru în beznă, Solon se ridică încet, ezitând un moment şi uitându-se înapoi pentru ultima oară înainte de a păşi în scriptoriul acum pustiu şi de a-şi croi drum către ieşirea luminată de torţe.
La răsărit, zorile colorau cerul în trandafiriu, adumbrind lumina lunii care încă făcea apele Nilului să sclipească. Bătrânul grec era singur, după ce însoţitorul îl părăsise ca de obicei dincolo de întăriturile templului. Oftă satisfăcut când trecu de coloanele templului, cu capitelurile lor în formă de frunză de palmier, atât de diferite de simplitatea celor greceşti, şi se uită pentru ultima dată la Lacul Sacru cu amestecul lui bizar de obeliscuri, sfincşi cu capete de om şi statui colosale de faraoni. Era mulţumit să lase toate acestea în urmă şi mergea de-a lungul drumului prăfuit către satul din chirpici unde locuia. În mâini strângea preţiosul papirus, iar pe umăr căra un săculeţ tras în jos de o pungă grea. A doua zi, înainte de a pleca, avea să aducă ofranda de aur zeiţei Neith, aşa cum îi promisese lui Amenhotep când cei doi vorbiseră pentru prima dată.
Încă se minuna de ceea ce auzise. O Epocă de Aur, o eră a splendorii pe care nici măcar faraonii nu şi-o imaginaseră. O rasă care stăpânise toate artele, în foc, piatră şi metal. Şi totuşi fuseseră oameni, nu giganţi, precum ciclopii care construiseră străvechile ziduri de pe Acropole. Descoperiseră fructul divin şi şi-l însuşiseră. Citadela lor strălucise precum muntele Olimp. Îndrăzniseră să-i sfideze pe zei, iar zeii îi doborâseră.
Şi totuşi continuaseră să trăiască.
Cufundat în gânduri, bătrânul nu observă două siluete întunecate care se furişau din spatele unui zid chiar când intra el în sat. Lovitura îl luă complet pe nepregătite. În vreme ce se prăbuşea la pământ şi era înconjurat de beznă, pentru o clipă realiză că nişte mâini îi trăgeau sacul de pe umăr. Una din siluete înşfacă papirusul din mâinile bătrânului şi îl făcu bucăţele, după care le aruncă pe o alee dosnică plină de gunoaie. Cele două siluete dispărură la fel de tăcute precum se iviseră, lăsându-l pe grec să sângereze, inconştient, în praf.
Când îşi reveni, nu avea să-şi mai amintească nimic din acea ultimă noapte în templu. În anii pe care avea să-i mai trăiască rareori avea să vorbească cuiva despre timpul petrecut în Saïs şi n-avea să mai scrie niciodată nimic. Înţelepciunea lui Amenhotep n-avea să părăsească niciodată templul sacru şi avea să pară pierdută pentru totdeauna odată cu moartea ultimilor preoţi. Mâlul adus de Nil avea să învăluie templul şi cheia celui mai mare mister al trecutului.