Eugene Sue

Paiata de Eugene Sue volumul 2 Capitolul I Masa. Propunerea. Răpirea lui Martin. Locuinţa Ologului. Martin îşi recapătă libertatea. Martin se reîntâlneşte cu Robert de Mareuil. Palatul baronului de Noirlieu. Mulatrul. Contele Duriveau. Bonin, negustorul de jucării.   Am simţit tot atâta ruşine pe câtă umilinţă acceptând invitaţia la masă a Ologului, dar mi-era foame. După câţiva paşi, pungaşul şi-a trecut, cu familiaritate, braţul pe sub al meu. Acest contact m-a făcut să tresar şi mi-am smuls braţul de sub al lui. — Ce dracu ai? m-a întrebat Ologul, mirat de gestul meu.. — Nu vreau să mă ţii de braţ… — De ce? Să nu ţin de braţ un prieten? — Nu eşti prietenul meu! — Dar am să-ţi plătesc masa… şi nu-mi eşti prieten? Atunci bună ziua, mie nu-mi plac oamenii mândri… — Nu sunt mândru, am spus şovăind. — Atunci, ia-mă de braţ… A trebuit să-l iau de braţ pe ticălos. Zdrobit de ruşine, mi-am plecat capul. Un moment, m-am gândit să-l las în plata Domnului şi să plec. Dar simţeam din ce în ce mai des cum ameţesc din pricina foamei; mai stăteam în picioare datorită surescitării, dar acum simţeam cum forţele încep să mă părăsească. De două sau de trei ori, o slăbiciune subită m-a făcut să mă clatin şi, în ciuda frigului, fruntea mi s-a acoperit de sudoare. Mergând la braţ cu acel tâlhar, simţeam, o spaimă cumplită. Am început să mă gândesc la ce compromisuri te poate împinge foamea. Absorbit de aceste gânduri, tăcut, abătut, cu capul plecat, ca să-mi ascund jena, mergeam ţinându-l de braţ pe josnicul meu tovarăş. — Nu eşti prea vorbăreţ, mi-a zis el. — Nu. — Văd că mai bine ştii să te baţi, decât, să vorbeşti… În sfârşit, iată-ne în faţa restaurantului. Hai, ia-o înainte… Îţi fac onoruri, deh, ca unui musafir… Şi Ologul mă împinse într-un mic restaurant situat în colţul a două străduţe ce se învecinau cu cheiul. — Dă-ne un separeu, îi zise Ologul fetei care servea. Apoi, adresându-mi-se, adăugă: E mai discret. Poţi vorbi despre orice fără să te audă ceilalţi… Fata ne-a condus într-un colţ retras, şi întunecat care dădea într-o curticică interioară. Ne-am aşezat la masă. — Ce vrei să mănânci? — Pâine. — Bun… Şi în afară de asta? — Nimic. Doar pâine şi apă. Dintr-o susceptibilitate copilărească, mi se părea că fapta mea va fi mai puţin ruşinoasă dacă nu primeam de da Olog decât strictul necesar ca să-mi vin în fire. — Cum? Numai pâine şi apă? zise mirat Ologul. Crezi că-mi permit să fac astfel de lucruri şi să invit un prieten la masă ca să-i dau un regim de închisoare? Ei, fato! O omletă cu şuncă, nişte friptură de vacă cu castraveciori, o bucată de brânză şi doi litri de vin de doisprezece… Apoi, întorcându-se spre mine, zise cu o satisfacţie plină de orgoliu: Iată cum îmi tratez eu prietenii! — Degeaba! Pentru mine dă poruncă să-mi adică pâine… Altceva nu voi mânca! — Fato, adă o pâine de două livre, zise Ologul surâzând batjocoritor. Fata aduse pâinea; în câteva minute, am înfulecat-o. — Ai o foame de lup! Fato, mai adă o pâine de patru livre! strigă Ologul. Fata aduse şi cea de a doua pâine. Deşi ameţită, foamea mea era departe de a fi potolită. Dar mă temeam ca atâta pâine să nu-mi facă rău. Am băut două pahare cu apă şi am pus capăt frugalei mele mese. Încet, încet, am început să-mi vin în fire. Starea de nervi dispăru, aşa că mi-am analizat situaţia cu mai puţină disperare şi mai multă fermitate. În vreme ce eu înfulecam pâinea, Ologul mă cerceta în tăcere. După ce-am terminat, mi-a zis: — Ei bravo, să-ţi fie de bine! Acum, după ce ţi-ai potolit foamea, vei mânca din plăcere. — Nu. — Hai, nu fă mofturi! Fata a pus pe masă mâncarea cerută de Olog, dar, cu toate insistenţele sale, nu m-am atins de nimic. — Eşti al dracului de încăpăţânat, mi-a spus, făcând, aşa cum se cuvine, onorurile mesei. Zău dacă am mai văzut un asemenea invitat! Cel puţin bea şi tu măcar un pahar cu vin! Am întins paharul, nădăjduind că puţin vin mă va întări. Dar mai apoi, temându-mă ca în starea de slăbiciune în care încă mă mai aflam vinul să nu mi se urce la cap, am refuzat. — Cum! Nici măcar un pahar cu vin? — Nu! Dacă-mi îngădui am să mai iau o bucată de pâine. — Să-l ia dracu pe brutar! strigă Ologul. Dacă ştiam una ca asta… Apoi, privindu-mă cu neîncredere, adăugă: Poate că nici nu eşti omul care-mi trebuie mie… Ai un aer prea sobru… Pun rămăşag că nu eşti din Paris… — Mă aflu în acest oraş doar de trei zile. — Asta-mi convine. Ah, dacă n-aş fi bătrân… Dac-aş fi eu în locul tău… — Ce-ai face? Ologul clipi, din ochi şi, după o scurtă pauză, zise: — Hm… Prea vrei să ştii multe… Şi tăcu, frecându-şi satisfăcut barba. De câteva minute aveam pe buze numele Paiaţei, dar mă temeam că, în neîncrederea lui, pungaşul n-avea să-mi spună nimic. În sfârşit, nemaiputând rezista, am trântit-o pe neaşteptate: — Şi Paiaţa? Auzind acest nume, Ologul a sărit de pe scaun. — Îl cunoşti pe Paiaţa? a strigat el. — Sau poate îţi place mai mult căpitanul Hector Bambochio! Dar văzând că uimirea i se schimbă în neîncredere, am adăugat: Uite, ca să fiu cinstit, eu sunt cel, care am fost acum trei zile în fundătura Vulpii, ca să întreb de Paiaţa, şi sunt sigur că dumneata ai fost cel care mi-ai răspuns.… — Ah, deci tu ai fost… Şi ce treabă ai cu Paiaţa? — Suntem prieteni din copilărie… şi fiind la Paris, voiam să-l rog să mă ajute. Acum spune-mi unde e… — Aha! Deci voiai să-l rogi să te ajute… Acum sunt sigur că ne vom putea înţelege, zise Ologul pe deplin liniştit. — Dar el unde e? — Nu-ţi fă griji pentru el, băiete. Voi face pentru tine tot ceea ce ar fi făcut şi Paiaţa. — Bun… Dar unde e el acum? Casa unde locuiai a fost invadată de poliţie. I-am văzut pe jandarmi în fundătură chiar a doua zi după ce am întrebat eu de Paiaţa. — Păsările cele mari au zburat, n-au mai rămas decât puişorii… — Deci Paiaţa a scăpat şi el ca şi dumneata. Dar unde e? — Ei, la ora asta e departe… în America sau în China. — Acum trei zile Paiaţa era la Paris, am strigat, şi cred că tot aici e şi acum! — Atunci caută-l şi găseşte-i dacă poţi! Dar ce mama dracului ai cu el? Fiindcă, dacă vrei, pot fi pentru tine un al doilea Paiaţa! — Mulţumesc. — Eşti nedrept. Paiaţa e tânăr, plin de posibilităţi, pe când eu sunt bătrân şi am nevoie de un slujbaş… — Ce să facă? După o pauză, Ologul întrebă: — Unde locuieşti? — Nicăieri. N-am niciun adăpost. — Eu am o cameră unde am putea sta împreună, Nu-ţi va lipsi nimic. Poftim, uite… Şi-mi arătă un pumn de monede de argint de cinci franci, printre care am văzut şi vreo două, trei de aur. Nu mi-am putut ascunde mirarea. Ologul observă şi-mi zise: — Te miră că-mi pierd vremea prin port când sunt atât de bine garnisit? Află că de două zile îmi caut un slujbaş. Dar n-am găsit nimic care să-mi convină. Azi-dimineaţă te-am văzut pe tine… Şi sunt convins că eşti exact ceea ce-mi trebuie. O să stăm împreună şi… — Nu vrei să-mi spui unde e Paiaţa? — Nu sunt atât de prost… Cum te va vedea, va pune el mâna pe tine… — Îţi mulţumesc pentru pâinea pe care mi-ai dat-o, i-am spus Ologului şi m-am ridicat de la masă. Dacă am să pot, într-o zi am să ţi-o dau înapoi. — Pleci? — Da. — Eu însă te aştept… — Mă aştepţi degeaba. — Ţine minte: te aştept! — Cu bine! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   Înnoptându-se, am aşteptat ora ieşirii de la spectacole; până atunci mi-am sfărâmat mintea ca să găsesc un mijloc prin care să-mi câştig viaţa în mod cinstit şi onorabil; dar mi-am chinuit mintea în zadar. Am încercat un sentiment ciudat şi dureros tot văzând acea mulţime de oameni ducându-se şi venind care nu se îndoia, care nu se putea îndoi că nefericitul pe care-l ocolea nepăsătoare habar n-avea unde va dormi în noaptea aceea friguroasă de iarnă şi că, poate, a doua zi, aveau să-l găsească pe trotuar, pe jumătate mort de frig şi de foame. Faptul că nu ştiam dacă aveam să-mi câştig cei câţiva bănuţi cu care să-mi plătesc un pat mă înspăimânta cumplit. A fi arestat pe stradă ca vagabond, însemna închisoarea, care mă îngrozea atât de tare, încât preferam să mor, căci închisoarea mă punea în imposibilitatea de a fi de folos Réginei şi nu ştiu ce instinct îmi spunea că puteam s-o ajut, în ciuda condiţiei mele obscure şi sărmane. Trebuia deci să câştig cu orice preţ, în seara aceea, şase bănuţi, ca să-mi pot plăti un pat unde să dorm. Cât despre pâinea de a doua zi.. Ei bine, la asta nu voiam să mă mai gândesc… Dimineaţă, foamea mă făcuse brutal, aproape feroce… Dacă se va dovedi că e nevoie, aveam de gând să fiu la fel şi seara. După ce s-a întunecat bine de tot, m-am îndreptat spre centru şi-mi aduc aminte că am băut apă direct din bazinul inferior al fântânii Château d’Eau; pe urmă m-am dus să mă postez în preajma teatrului „Gymnase”; mi s-a părut că recunosc, şi chiar am fost surprins de acest lucru, pe foarte mulţi dintre cei pe care-i văzusem dimineaţa aşteptând să descarce bagajele la debarcader. Unii stăteau pe bornele de pe marginea străzii, alţii, jos, pe marginea trotuarului, alţii în spatele trăsurilor al căror şir lung se întindea până la Poarta Saint-Denis. Văzând cum treceau pe bulevard trăsurile strălucitoare, ai căror stăpâni sigur că se duceau la diverse petreceri, Dumnezeu mi-e martor că n-am simţit nici invidie, nici ură; mi-am spus doar atât: „Aceşti fericiţi habar n-au că, la ora asta, există oameni care doresc, cu o nerăbdare crâncenă, să câştige câţiva bănuţi ca să-şi poată plăti un pat la noapte şi să-şi poată cumpăra o bucată de pâine mâine… S-ar putea ca poimâine, necâştigând nimic, să înceapă pentru ei agonia foamei…” Am aşteptat ora ieşirii de la spectacol aşezat la piciorul unuia dintre copacii de pe bulevard, într-un loc întunecos, pe partea cealaltă a şoselei unde se afla teatrul. Zdrobit de oboseală, aproape că aţipisem. Dar iată că m-am simţit dintr-odată scuturat cu violenţă; când am deschis ochii, m-am văzut înconjurat de un grup de oameni cu nişte mutre ameninţătoare, printre care am recunoscut pe unii dintre cei cu care avusesem de-a face dimineaţă. Tot atunci mi s-a părut că văd, la lumina unui felinar de pe trotuarul celălalt, mutra respingătoare a Ologului. A trecut însă foarte repede, iar eu – alarmat de atitudinea ameninţătoare a celor care mă înconjuraseră – n-am mai avut vreme să mă uit după el. — Ce vreţi de la mine? i-am întrebat, ridicându-mă în picioare pentru a mă putea apăra. — Am aflat că eşti un turnător, mi-a spus unul. Şi în aceeaşi clipă, înainte ca eu să pot face vreo mişcare, câţiva mi-au sărit în spate, iar unul m-a legat cu o batistă peste gură în chip de căluş. Apoi, cu toată rezistenţa mea disperată, am fost copleşit de lovituri şi târât într-o străduţă alăturată; batista îmi înăbuşea strigătele, iar numărul atacanţilor îmi paralizase orice mişcare; Totul s-a petrecut atât de repede, încât, în câteva minute, am fost bătut măr şi azvârlit în fundul unei alei întunecoasa din faţa unei case aflate pe acea stradă, mai înainte de a-mi putea veni în fire. Rarii trecători sau nu observaseră nimic sau socotiseră că era vorba de o răfuială, fapt destul de frecvent la uşile teatrelor. Căzut grămadă în mijlocul aleii, snopit în bătaie, cu chipul însângerat, fusesem trântit cu capul de o piatră. Lovitura a fost atât de puternică, încât aproape că mi-am pierdut cunoştinţa. Apoi, după o vreme, am auzit o voce spunând: — Destul! Căraţi-vă! Iată că iese lumea de la teatru! Pe urmă a trecut un timp destul de lung, în care n-am simţit altceva decât durerile, foarte ascuţite, ale loviturilor primite; apoi, încet, încet, am început să-mi vin în fire. Am încercat să mă ridic în picioare şi n-am izbutit decât cu mare greutate. Aproape fără să-mi dau seama ce fac, am ieşit clătinându-mă din alee; noaptea era întunecoasă, strada pustie; începuse să ningă cu fulgi deşi. Aerul rece m-a făcut să-mi mai vin în fire; atunci mi-am adus brusc aminte de agresiunea a cărei victimă fusesem. Trebuie să fi fost foarte târziu, căci bulevardul acoperit de zăpadă era pustiu; doar o trăsură staţiona în colţul străzii Poissonnière. După câţiva paşi, am fost silit să mă opresc din pricina frisoanelor. Dinţii îmi clănţăneau, picioarele îmi tremurau. În cap şi în umărul drept simţeam o durere atât de ascuţită, încât abia mă mai puteam târî. Brusc, zgomotul îndepărtat şi cadenţat al unei patrule m-a făcut să tresar de frică. Veşmintele în zdrenţe, faţa plină de sânge, neputinţa de a dovedi unde stau, toate acestea aveau să ducă la arestarea mea ca vagabond dacă jandarmii dădeau peste mine. Am vrut să fug; dar, răpus de durere, mă clătinam la fiecare pas. Zgomotul patrulei care se apropia devenea tot mai puternic; le şi vedeam puştile lucind în noapte. Am făcut un ultim efort, dar a fost zadarnic. Am alunecat pe zăpadă şi am căzut în genunchi. — Dumnezeule! am şoptit îngrozit. Şi am izbucnit în lacrimi, fiindcă nu mai aveam putere să mă ridic. Dar iată că un om, ieşind din dosul unui copac de pe bulevard, m-a apucat de subţiori, m-a ridicat de jos şi mi-a spus: — Uite o patrulă… Te vor aresta… L-am recunoscut pe Olog. Sigur că mă pândise încă dinaintea scenei cu bătaia, pe care mai mult ca sigur el o pusese la cale. — Ei, vrei să vii cu mine? întrebă el. Sau te las aici ca să fii arestat? Auzi-i… Se apropie… — Să fugim… Ajută-mă să merg! am strigat speriat. — Haide, plimbăreţule, a zis Ologul pe un ton ironic. Sprijinit de el, abia am putut traversa bulevardul. — Vizitiu… repede… Deschide portiera! zise Ologul. M-am urcat în trăsură împreună cu tovarăşul meu. Portiera s-a închis în urma noastră chiar în momentul în care patrula ajunsese în locul unde mă prăbuşisem. Trăsura a mers multă vreme. În timpul acelui drum, nu ştiu de ce, Ologul nu mi-a adresat niciun cuvânt. Liniştea, legănatul trăsurii, căldura dinăuntru, după ce îndurasem atâta frig, mă aruncară într-un fel de semileşin, care-mi întunecă mintea. Soarta mi-l scotea, pentru a doua oară, pe Olog în cale: mi se părea un adevărat coşmar. După o vreme, trăsura s-a oprit, iar eu m-am trezit la realitate. După ce m-a scuturat de mai multe ori de umăr, Ologul m-a ajutat să cobor. Loviturile încasate mă făceau să simt nişte dureri groaznice. Habar n-aveam în ce cartier ne aflăm; călăuzit de Olog, de al cărui braţ eram nevoit să mă sprijin, am traversat mai întâi un fel de curte lungă sau poate o uliţă mărginită de o parte şi de alta de nişte căsuţe modeste; apoi, urmând sinuozităţile unei străduţe întortocheate, am ajuns în faţa unei alte clădiri, a cărei uşă Ologul a deschis-o cu un paspartu; ne-am trezit într-un întuneric ca de smoală. — Dă-mi mâna, lasă-te condus şi urmează-mă, mi-a spus Ologul. Nu vă pot reda sila şi groaza pe care le-am simţit când mi-am văzut mâna încătuşată de mâna acelui ticălos. O spaimă copilărească, pricinuită, fără îndoială, de slăbiciunea trupului şi a judecăţii mele, m-a făcut să văd în acea strângere a mâinii un fel de pact între mine şi acel ticălos. Ologul se opri în faţa unei scări înalte şi drepte, descuie o uşă şi o încuie repede după noi. Apoi aprinse o lumânare care lumină o odaie destul de mare, unde ajunseserăm după ce străbătuserăm un coridor îngust. Camera era atât de plină de tot felul de obiecte, încât abia dacă mai rămăsese loc pentru un pat şi pentru câteva mobile. Mai bine de jumătate din fereastră, ale cărei draperii gălbui erau trase cu grijă, era năpădită de pachete. — Iată un pat… Dormi! Mâine dimineaţă vom discuta şi, dacă va fi necesar, vom chema un medic, zise Ologul. Vei vedea că nu sunt chiar dracul în persoană, aşa cum crezi tu! Trăgând jos, pe dalele de piatră, una din saltelele de pe pat, Ologul îşi făcu pernă dintr-unul din numeroasele pachete din jur, suflă în lumânare şi se culcă. Zdrobit atât fizic, cât şi moral, aproape, incapabil să mai judec, am simţit o plăcere de nespus culcându-mă în acel pat unde am adormit imediat, căci noaptea care trecuse o petrecusem pe câmp, într-o moară, unde nu putusem dormi aproape deloc. Când m-am trezit, se făcuse ziuă, dar din pricina draperiilor, în odaie domnea o semiobscuritate. Am auzit focul arzând şi am văzut lumina lui roşiatică reflectându-se pe dalele de piatră; am văzut alături de mine, pe un scaun, o bucată de pâine şi o cană cu lapte. Mirat de aceste atenţii ale gazdei mele, m-am uitat de jur-împrejur, dar eram singur. Mai înfricoşat de acea singurătate decât de prezenţa Ologului, am vrut să mă îmbrac; mi-am căutat zdrenţele din ajun, dar dispăruseră; în locul lor, am văzut la picioarele patului o vestă, o redingotă de postav, toate noi-nouţe, şi o pereche grozavă de pantofi. Acest schimb, deşi în avantajul meu, m-a făcut să disper, căci în buzunarul vechii mele veste păstrasem, cu mare grijă, portofelul cu scrisori al mamei Réginei; spre marea mea mirare, l-am văzut – deschis, e adevărat – pe masa care se afla la doi paşi de patul meu. L-am înhăţat cu grabă şi nelinişte; dar l-am găsit intact; ştiam câte scrisori erau înăuntru. Erau toate, plus lanţul împletit din fire de păr, crucea, medalionul, chiar şi pergamentul acela gros cu mica lui coroană regală. Pe urmă iar au început să mă frământe temerile. Portofelul luat de mine din mâinile Ologului, cu opt ani în urmă, atunci când l-am pocnit în cap cu coada lopeţii, fiindcă violase mormântul mamei Réginei, ci bine, portofelul acela o fi fost recunoscut de bandit? Oare bănuia cum ajunsese în mâinile mele? Iar dacă bănuia, nu cumva voia să se răzbune pe mine? Situaţia mea se complica. Nu cutezam să strig, mi-era silă de hainele aşezate la picioarele patului, haine nou-nouţe, dar în mod sigur furate. Ce era de făcut? Mă speria numai gândul de a mai rămâne în acea casă. Am încercat să-mi regăsesc zdrenţele, dar degeaba le-am căutat printre zecile de obiecte cu care era plină odaia: draperii de mătase, pendule, pantofi, bucăţi de stofă, haine bărbăteşti, şaluri de damă, arme vechi, duzini de ciorapi de mătase „sticle cu vin, şi cu lichior astupate cu grijă, statuete de fildeş sau de bronz lucrate cu o artă deosebită, lenjerie de toate felurile, nenumărate cutii de ţigări cu etichete în limba spaniolă etc… Acel inventar rapid mi-a sporit temerile, căci era dar că toate obiectele erau furate, că Ologul era hoţ sau tăinuitor. Voiam cu orice preţ să fug din acea casă. Din păcate, uşa era solidă şi încuiată de două ori. Nu peste mult, am auzit uşa de pe coridor şi nişte paşi care se apropiau. Cineva a ciocănit la uşa mea într-un fel aparte. Am rămas mut şi nemişcat. Cel de afară a bătut din nou, în acelaşi fel. Apoi, după câteva minute, am auzit un foşnet uşor: un bileţel fusese împins, pe sub uşă, cu lama unui cuţit lung şi ascuţit. Apoi paşii se îndepărtară şi uşa coridorului se închise. Mi-am aruncat ochii pe hârtia vârâtă pe sub uşă. Scria doar atât şi cam în felul următor: „Mâni – la oarele unu noaptea – sî aşteaptî – şti ei”… După un moment de ezitare, am pus hârtia la loc, pe prag. Sigur că era vorba de cine ştie ce lucru necurat. Un nou incident mi-a sporit dorinţa de a fugi din acea casă. Ca să fiu gata pregătit, la orice, cu toată sila pe care o simţeam, m-am îmbrăcat cu hainele de furat. Pe urmă, am deschis fereastra, debarasând-o de pachetele care o acopereau până la jumătate. Fereastra dădea spre o curte interioară, dar din păcate se afla la o înălţime de douăzeci şi cinci sau treizeci de picioare. Deci pe acolo era cu neputinţă de fugit. După ce m-am gândit o vreme, am găsit soluţia: de îndată ce Ologul avea să deschidă uşa, urma să mă năpustesc asupra lui şi, în ciuda durerilor ascuţite pe care le simţeam ca urmare a ciomăgelii din ajun, contam pe dârzenia şi agilitatea mea ca să ies din acea cameră, cu voie, ori fără voie. Chiar în acel moment, am auzit paşi pe coridor. M-am înarmat cu curaj, gata să mă năpustesc asupra Ologului de îndată ce acesta ar fi deschis uşa. Dar nu mică mi-a fost mirarea auzind o voce şi un cântec mult prea bine cunoscute de mine: Frumoasa bourboneză, cântec pe care circarii îl iubesc în mod deosebit. Vocea era a Iepuroaicei. Tot cântând, acesta bătu la uşă exact în acelaşi fel în care bătuse şi celălalt vizitator. Neauzind nimic, Iepuroaica bătu din nou, apoi a treia oară. Dar convins că Ologul nu era acasă, fostul meu patron se depărtă cântând aria sa preferată. Această întâlnire neaşteptată m-a uluit. Dar nu m-am mirat de legăturile care existau probabil, de multă vreme, între Olog şi Iepuroaică, fiindcă amândoi erau de aceeaşi teapă, deci făcuţi să se înţeleagă. Aversiunea pe care mi-o inspirase fostul călău al copilăriei mele, scăpat din trăsura care ardea, constitui un nou motiv de a fugi din acea locuinţă, temându-mă în fiece clipă de o descindere a poliţiei. Din ce în ce mai hotărât să uzez de forţă ca să pot ieşi de acolo, am luat la nimereală, din vraful de arme vechi, un soi de măciucă cu ţinte de fier, nu atât ca să-l lovesc pe Olog, ci mai mult ca să-l sperii, când iată că am simţit o mână aşezându-mi-se pe umăr. Am tresărit violent şi, când m-am întors, am scăpat măciuca din mână. Ologul se afla în spatele meu. Intrase nu pe uşa ce dădea în coridor, ci printr-o uşă secretă, aflată în perete, a cărei existenţă n-o bănuiam. Deci odaia avea două ieşiri. Bineînţeles că planul meu a eşuat. — Să le porţi sănătos, spuse Ologul făcând aluzie la hainele mele. Iată-te îmbrăcat ca un senior. După un moment de tăcere, i-am răspuns: — Nu vrei să-mi dai înapoi vechile mele veşminte? — Poate că nu-ţi convine schimbul… — Nu-mi convine! Fiindcă hainele astea sunt furate, ca de altfel toate lucrurile din odaia asta! — Ai mâncat? întrebă Ologul, privind scaunul. Nu? De ce? Hai, mănâncă şi să stăm puţin de vorbă! Nici Paiaţa nu te-ar fi tratat mai bine! — Pentru ultima oară te rog să-mi dai vechile haine şi să mă laşi să ies de aici de bunăvoie… În loc să-mi răspundă, Ologul luă biletul de jos, îl citi, îl rupse bucăţele şi-mi spuse: — Ştiam asta! M-am întâlnit cu omul care a fost aici. Ai citit biletul? — Ţi-am spus că vreau hainele şi vreau să plec de aici! — Linişteşte-te şi ascultă-mă… Dacă vrei să fii băiat de treabă, iată ce-ţi propun… Te voi instala într-un apartament de trei camere, frumos mobilate. Eşti destul de bine îmbrăcat, dar te voi înţoli şi mai bine. Un băiat îţi va aduce zilnic mâncare de la un birt; nu vreau să ai bani în buzunar în primele luni. Mai târziu, da, vei avea destui, îţi dau cuvântul meu! — Şi în schimbul acestor binefaceri, l-am întrebat cu un surâs amar, ce aştepţi din partea mea? — Trei, patru ceasuri pe zi, nu mai mult; restul zilei eşti liber să te plimbi, să faci ce vrei… — Şi în ceasurile acelea ce va trebui să fac? — Păi nu ţi-am spus că am nevoie de un slujbaş? Vei fi slujbaşul meu! — Slujbaşul dumitale? — Ascultă… Să jucăm cu cărţile pe faţă… De opt zile mă tot duc prin port şi prin alte locuri ca să găsesc pe cineva care să-mi convină. Dar n-am avut noroc. Toate mutrele pe care le-am văzut or fi urmărite de copoii poliţiei… Cât despre maniere, să nu mai vorbim! Tu vii din provincie, nu te cunoaşte nimeni, ai un aer cinstit, la nevoie eşti curajos, ai pumnul tare, aşa că-mi convii… ca o mănuşă… Vezi şi tu că sunt plin de mărfuri şi cred că-ţi închipui că am motive serioase să nu le vând eu însumi. Aş vrea să le vând fie depunându-le pe unele la Muntele-de-Pietate, fie, cu altele, făcând schimb. Dar pentru asta, ca să nu isc niciun fel de bănuieli, trebuie să am un domiciliu, să fiu bine văzut în cartier, să trăiesc un pic din rente; iată de ce te voi aranja într-o casă aspectuoasă, te voi înţoli şi te voi hrăni bine. Mai târziu vei căpăta şi un comision, în funcţie de vânzarea pe care o vei face. Ceea ce vezi aici e nimic… Am alte depozite şi… — Deci vrei să te serveşti de mine ca să-ţi vinzi rodul furturilor tale? — Mărfuri, tinere, mărfuri… Mai întâi te vei ocupa de mărfuri. — Deci voi mai îndeplini şi alte slujbe? — Mai târziu, te vei duce în unele case pe care ţi le voi indica şi vei prezenta eşantioane de ţigări de contrabandă şi, sub acest pretext… — Sub acest pretext? — Aha! Ai început să muşti din nadă! Şi mai adineauri făceai pe dezgustatul! Ei bine, sub acest pretext, îmi vei face unele mici servicii. Am să-ţi spun mai târziu despre ce e vorba… — Asta e tot ce ceri de la mine? — Deocamdată, da. Cât despre garanţia făgăduielii făcute, cred că te-ai convins că-s om serios şi că mă ţin de cuvânt. — Acum am să te rog să mă asculţi şi tu la rândul tău. Află că te cunosc, şi încă bine. Ştiu că eşti un ticălos. Odinioară l-ai dus de râpă pe prietenul meu Paiaţa şi printre crimele care au rămas încă nepedepsite, ai mai săvârşit una: ai profanat un mormânt. — Deci portofelul acela era… Parcă mi-a adus el aminte de ceva când l-am văzut! strigă Ologul cu un surâs strâmb şi reţinut. Asta înseamnă că-l cunoşti pe cel care m-a lovit… — Cel care te-a lovit sunt eu! — Tu? Nu se poate! — Da, eu! Pe atunci eram un copil. Îţi spun asta pentru ca să ştii că nu mă tem de tine, căci, fiind doar un puştan, aproape că ţi-am spart capul cu coada lopeţii; acum, când sunt un bărbat în toată firea, probabil că ţi-l voi sparge de tot. Pricepi sau ba? — Deci tu ai fost… murmură Ologul. Vom vorbi noi mai târziu despre astă. — Oricând doreşti. Dar până atunci cred că n-ai de gând să mă ţii aici cu forţa. Cât despre oferta pe care mi-ai făcut-o, ei bine, află că mai curând prefer să mor decât s-o accept! — Cred că-ţi dai seama, băiete, că nu te-am adus în magazinul meu fără să-mi iau unele măsuri de siguranţă. La ora asta eşti tot atât de compromis ca şi mine. Hainele de pe tine sunt haine de furat; ai venit să te culci aici de bunăvoie, vei lua masa de dimineaţă împreună cu mine, tot de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Toate astea pot fi dovedite. Aşa că dacă mă denunţi, te denunţ şi eu. Cât despre a-ţi câştiga pâinea în port, las-o moartă… Acum vei purta peste tot pecetea de turnător. Amărâţii de acolo mă cred pe mine, nu pe tine, şi dacă mai calci pe acolo, de data asta te vor ciomăgi până te vor omorî. Chiar dacă vei striga poliţaiul, vei fi întemniţat ca vagabond, şi după câteva ore se va şti, datorită mie, că hainele pe care le porţi sunt de furat… Apoi, după o pauză, Ologul adăugă: Ei, ce spui de toate astea? — Eşti un ticălos! am strigat. — Un ticălos? Mă rog… Hai să analizăm puţin acest lucru… Ieri dimineaţă, crăpai de foame; ţi-am dat pâine. Ieri seară, crăpai de frig şi ţi-am dat adăpost. Erai îmbrăcat în zdrenţe, iar eu te-am îmbrăcat, din cap până-n picioare, în haine noi şi călduroase. Crezi că găseşti mulţi oameni cinstiţi care să facă pentru tine ceea ce am făcut eu? — Dar în ce scop m-ai ajutat? Ca să mă împingi la rău! — Ei drăcie! Păi asta se înţelege de la sine! Aş vrea să ştiu, însă, dacă oamenii cinstiţi ţi-ar fi dat tot atât ca să te împingă la bine! Această comparaţie mă zdrobi; la început n-am putut răspunde nimic. Dacă eram un om cinstit, şi eram, trebuia să recunosc că Ologul îmi venise în ajutor; mă culesese de pe drumuri şi-mi oferise casă şi masă cu condiţia să-l slujesc. Sigur că, acceptând, riscam să înfund puşcăria. Dar sărăcia şi cinstea nu m-ar fi dus tot la puşcărie, aşa cum îmi spusese şi comisarul cu care stătusem de vorbă? Nu mi-a arătat omul că dacă n-aveam unde sta şi ce mânca urma să fiu închis ca vagabond? Paiaţa avusese dreptate să-mi laude logica Ologului. Experienţa mi-o dovedea că prietenul meu din copilărie văzuse just lucrurile, că eu eram un neghiob, că hoţul poseda o adevărată ştiinţă a vieţii… Ologul mă observa în tăcere. Fu aproape sigur că vorbele lui cinice începuseră să-mi zguduie hotărârea. Temându-se să nu compromită, printr-o insistenţă prea brutală, avantajul pe care presupunea că-l avea asupra mea, îmi spuse: — Ascultă-mă, băiete… La urma urmei, nu izbuteşti nimic cu de-a sila. Nu vreau să-ţi pun cuţitul în gât şi să abuzez de situaţia ta! Eşti îmbrăcat din cap până în picioare, pâinea şi laptele pe care le vei mânca îţi vor ajunge până diseară… Pleacă! Încearcă să-ţi câştigi pâinea în mod cinstit, aşa cum spui tu… Există atâţia oameni de treabă, adăugă el pe un ton ironic, încât nu se poate să nu dai peste unul care să nu-ţi ofere o slujbă… Dar dacă totuşi, prin cine ştie ce întâmplare, vei fi primit ca un câine flămând de către acei oameni oneşti, ei bine, mâine vei accepta locul de slujbaş pe care ţi l-am propus. Eşti de acord? Am rămas tăcut şi gânditor. Ologul adăugă: — Am destulă încredere în tine încât nu te cred în stare să-ţi vinzi hainele, să-ţi cumperi zdrenţe şi să trăieşti o vreme cu ceea ce-ţi va rămâne. Acum, ca să vezi că n-am glumit şi că ştiu să mă ţin de cuvânt, pleacă, eşti liber… Şi a deschis larg uşa odăii. Când am văzut uşa deschisă, primul meu gând a fost să mă năpustesc afară. Ologul nu s-a opus câtuşi de puţin la plecarea mea. Dar în momentul în care ieşisem pe coridor, mi-a zis: — Băiete, încă un cuvânt, în interesul tău… M-am întors. Ologul scria ceva pe o bucată de hârtie. — Uite, zise el, aici e adresa mea… Fiindcă nu ştii în ce cartier ne aflăm, diseară, când ai să te întorci, întreabă pe careva cum ajungi aici. Dacă te vei întoarce după ce vin eu, vei bate la uşă şi vei spune cine. Eşti. Dacă vei veni înaintea mea, mă vei aştepta pe coridor. Şi încă ceva… Pleci fără să mănânci? — Pâinea va fi masa mea până diseară… dacă mă mai întorc… — Faci pe delicatul? Cu un prieten? Mă rog, cum binevoieşti! Du-te şi noroc în vânătoarea ta după oameni de treabă… care vor avea milă de tine… Am plecat. Ologul mă chemă înapoi. — Vreau să te rog ceva… — Ce anume? — Dacă vei întâlni un astfel de om, adu-mi-l şi mie să-l văd şi să-l împăiez… Am ridicat din umeri, apoi am început să cobor repede scara. Odată afară, departe de locuinţa şi de prezenţa dezagreabilă a Ologului, mi s-a părut că mă trezesc dintr-un vis urât. M-am întrebat cum dracu de fusesem în stare să ascult sfaturile şi îndemnurile acelui ticălos. Apoi mi-am reproşat cu amărăciune faptul că putusem uita, pentru o clipă, tot ceea ce-i datoram lui Claude Gérard. Oare acest lucru n-ar fi fost de ajuns să dea peste cap toate ironiile acelui tâlhar împotriva oamenilor de treabă? Văzându-mă îmbrăcat decent (nici nu mai îndrăzneam să mă gândesc de unde proveneau acele haine), m-am simţit mai puţin încurcat, iar viitorul mi s-a părut mai puţin sumbru. M-am gândit să mă duc mai întâi la văduva domnului de Saint-Etienne, fostul meu protector, căci atât timp cât fusesem îmbrăcat ca un cerşetor mi-a fost ruşine să mă prezint în antecamera acelei persoane. Probabil că între timp doamna de Saint-Etienne îşi mai venise în fire după greaua lovitură suferită. Nădăjduiam că avea să mă ajute măcar din respect faţă de memoria soţului ei. Aşa că mi-am îndreptat paşii către casa ei. Portarul m-a recunoscut imediat; dar, vai! Doamna de Saint-Etienne plecase a doua zi după înmormântarea soţului ei la moşia sa situată la două sute de leghe de Paris. Să-i scriu acelei doamne, să aştept răspunsul ei, era o treabă de cel puţin şase zile şi, în situaţia mea, şase zile însemnau un secol. — Ascultă, i-am zis portarului, care părea să-mi plângă sincer de milă, acest cartier e locuit de oameni foarte bogaţi; printre ei trebuie să existe şi unii milostivi şi generoşi; spune-mi, ai auzit de vreunul din ei? E cu neputinţă să nu le fie milă de mine după ce le voi vorbi despre situaţia în care mă aflu şi despre toate cele îndurate de când am sosit la Paris. Portarul clătină din cap şi-mi răspunse: — Sigur că există în acest cartier oameni foarte a bogaţi, dar totul e să ajungi până la ei, şi chiar dacă ajungi… dar, mă rog… Tot ceea ce pot face pentru tine este să-ţi dau adresa domnului du Tertre, faimosul bancher. Se spune că face mult bine. Încearcă! Am ajuns la bancher. — Ce doreşti? m-a întrebat portarul. — Să vorbesc cu domnul du Tertre, bancherul… — Treci pe la casier, scara din dreapta, la mezanin. Cu zdrenţele mele n-aş fi cutezat să mă opresc la acea poartă, dar hainele mele îngrijite nu trezeau nicio bănuială. Am urcat la mezanin, am intrat într-o antecameră unde se aflau doi slujbaşi tineri. — Unde-l pot găsi pe domnul du Tertre? l-am întrebat pe unul din ei. — Dacă domnul doreşte să discute cu domnul casier… vă pot conduce. Am fost introdus în cabinetul casierului. În fundul acelei odăi se afla un dulap mare de fier unde am zărit adevărate comori, dar n-am simţit nicio invidie, ci doar mi-au făcut rău. — Aş dori, domnule, i-am spus casierului, să vorbesc cu domnul du Tertre. — Despre afaceri, domnule? — Nu, am răspuns şovăind şi roşind până în fundul ochilor, nu pentru afaceri… — Domnul du Tertre vă cunoaşte? mă întrebă casierul, începând a mă examina cu un soi de neîncredere care-mi spori încurcătura. — Nu, domnule, i-am răspuns, dar aş dori să-l văd, să-i vorbesc… — Lipseşte, domnule, zise casierul cu o mutră din ce în ce mai bănuitoare; cu îndelungata sa experienţă, mai mult ca sigur că presimţea ceea ce voiam să cer. Scrieţi-i domnului du Tertre sau spuneţi-mi mie ce anume doriţi de la el. — Ceea ce m-a adus aici, domnule, i-am răspuns trecând peste teamă şi ruşine, e reputaţia sa de om bun şi mărinimos… Aşa că am venit să… Casierul nu mă lăsă să isprăvesc; obişnuit, fără îndoială, cu astfel de cereri, îmi răspunse cu o politeţe rece: — Sigur, domnule, mărinimia domnului du Tertre e lăudată, şi încă pe bune… Dar o practică după nişte principii de la care nu se abate niciodată. Binevoiţi deci şi lăsaţi-mi numele şi adresa, pe urmă numele şi adresa a cel puţin două persoane care vă cunosc şi vă pot recomanda de la care să pot lua informaţii despre dumneavoastră. Apoi specificaţi ce fel de ajutor doriţi de la domnul du Tertre; peste trei zile vă rog să treceţi din nou pe aici. — Domnule… binevoiţi şi mă ascultaţi… Situaţia mea e atât de presantă, încât… — Scuzaţi-mă, domnule, dar sunt foarte ocupat, răspunse casierul întrerupându-mă. Unul dintre cei doi băieţi de alături vă va da tot ce vă trebuie pentru scris… Daţi-ne toate informaţiile necesare… Şi cum eu insistam să mă asculte, casierul s-a ridicat de pe scaun, a sunat, m-a condus foarte politicos până la uşă şi a spus unuia dintre cei doi băieţi: — Dă-i domnului tot ceea ce-i trebuie pentru scris! — Îţi mulţumesc, i-am spus băiatului, dar voi scrie la mine acasă şi vă voi trimite scrisoarea. Apoi am ieşit afară, cu moartea în suflet. Am aflat după aceea că domnul du Tertre era foarte darnic, dar că nu abdica niciodată de la principiile pe care şi le impusese. În ciuda crudei mele dezamăgiri, am fost obligat să recunosc că Parisul era plin de aventurieri şi de leneşi, că precauţiile bancherului sigur că fuseseră dictate de judecată şi de o lăudabilă dorinţă de a-şi împărţi în mod cât mai demn ofranda; cât despre mine, ce adresă să dau? Pe cea a Ologului? Şi unde să găsesc două persoane care să răspundă de mine? Dar n-am disperat. N-am putut vorbi cu bancherul, foarte bine, voi vorbi cu alt bogătaş! Am să mă plimb pe una dintre şoselele frecventate de obicei de oamenii bogaţi; poate că voi nimeri peste vreunul care să-mi inspire încredere şi atunci îl voi ruga să mă asculte câteva minute. Ajuns la Tuileries, m-am oprit pe aleea teilor, care merge paralel cu strada Rivali. Nu peste mult, am văzut coborând dintr-o trăsură frumoasă un bărbat încă tânăr, cu un chip trist şi blând. Necunoscutul a început să se plimbe încet pe alee; l-am urmărit pas cu pas; când s-a întors, în ciuda hotărârii mele, n-am avut curajul să-l acostez. Doream să-i mai văd o dată chipul, ca să-mi dau seama dacă prima impresie nu mă înşelase. — Domnule… Fie că teama şi încurcătura au făcut acest cuvânt neinteligibil, fie că viitorul meu binefăcător era distrat sau preocupat, fapt e că nu m-a auzit şi şi-a continuat plimbarea până la capătul aleii. Roşind din pricina slăbiciunii de care dădusem dovadă, am făcut un ultim efort şi, când s-a întors cu faţa, l-am salutat şi i-am spus cu timiditate: — Domnule… — Da, domnule, mi-a spus el mirat, oprindu-se şi privindu-mă fix. Apoi cum eu amuţisem, el a adăugat: Vă înşelaţi, domnule! N-am onoarea să vă cunosc! Aceste cuvinte mă îngheţară; hotărârea mă părăsi. Nu-i puteam istorisi acelui necunoscut, în mijlocul aleii pline de lume, viaţa mea, insistând asupra unor amănunte care m-ar fi deosebit de un cerşetor oarecare. Aşa că, speriat de acea tentativă nelalocul ei, i-am spus bâlbâindu-mă: — Da, domnule, aveţi dreptate! N-am onoarea să fiu cunoscut de dumneavoastră. Aş fi vrut… nădăjduiam… Mi-a fost cu neputinţă să mai articulez un cuvânt în plus. Am rămas mut, neclintit, cu pălăria în mână, necutezând să ridic ochii asupra acelui personaj, care, din ce în ce mai mirat, mi-a spus cu o voce nerăbdătoare şi trufaşă: — În sfârşit, domnule, ce doreşti? De ce m-ai oprit astfel în timp ce mă plimbam? La aceste cuvinte, rostite pe un ton ridicat, două sau trei persoane se întoarseră şi se opriră ca să mă privească. Până atunci stătusem cu pălăria în mână şi cu fruntea plecată. Dar băgând de seamă că atitudinea şi tăcerea mea începuseră să atragă atenţia celor din jur, printre care am zărit şi pe unul dintre inspectorii grădinii, m-am eschivat, spunând cu voce schimbată: — Iertaţi-mă, domnule, v-am confundat cu o altă persoană… Totuşi, încă nu mă descurajasem „Nu pot avea chiar de la început îndrăzneala şi şiretenia dibace specifice cerşetorilor, mi-am spus cu amărăciune. Poate că asta va veni mai târziu… Deci să mai încercăm… şi cu mai mult curaj…” Trecând prin faţa unei biserici, am intrat cu nădejdea în suflet; cel care se roagă e şi milostiv, deci trebuia să găsesc o inimă caritabilă. O femeie tocmai se pregătea să iasă din biserică: o slugă într-o livrea bogată mergea în urma ei. În clipa în care femeia, cu o figură blândă şi venerabilă, străbătea un fel de coridor, m-am apropiat şi i-am spus pe nerăsuflate: — Doamnă, în numele cerului! Fie-vă milă de mine! Sunt singur la Paris, fără cunoştinţe, fără bani… Nu cer decât să muncesc ca să-mi câştig pâinea în mod cinstit! — Faci parte din parohia asta, tinere? — Nu, doamnă. — Preotul din parohia dumitale te cunoaşte? Poate răspunde de evlavia şi de moralitatea dumitale? — Vai, doamnă, n-am nici casă unde sta, nici parohie… — Îmi pare rău, răspunse femeia, dar cum, din nefericire, nu pot ajuta pe toată lumea, îmi păstrez pomana pentru săracii din parohia mea, care-şi îndeplinesc cu promptitudine îndatoririle religioase. Şi-şi văzu mai departe de drum. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   Când, pe la 10 seara, mort de foame şi răpus de oboseală, am ajuns la locuinţa Ologului, în mine avusese loc o schimbare. Încă şi la ora asta stau şi mă întreb cum de avusese loc atât de repede. Tot sufletul îmi era plin de îndoială şi de fiere. Revolta şi ura luaseră locul resemnării mele obişnuite. După atâtea încercări zadarnice şi cinstite de a scăpa de soarta care mă copleşea, noţiunile de drept şi de nedrept, de bine şi de rău începuseră să se încurce în mintea mea. Eram mai ales sătul să mai îndur sărăcia! Sătul să mai trag speranţe zadarnice, sătul să mă mai tot întreb: „Oare mâine voi muri de frig şi de foame?” Când am ajuns, Ologul-mă aştepta. — Ai făcut pe dracul ghem, îmi spuse el, râzând cu hohote. Nu mi-ai adus nici măcar o bucăţică de omuleţ bun la suflet ca să-l împăiez? — Voi fi sluga ta, i-am zis cu un aer întunecat. — Mâine? — Mâine! — Să fie într-un ceas bun! Şi acum iată cu ce vom începe… Fiindcă eram sigur că ai să te reîntorci, am închiriat, pentru tine, un mic apartament mobilat, de trei camere. Mâine vom merge împreună să-l vedem. Dacă o să-ţi convină, semnăm contractul; proprietarul a şi fost înştiinţat. Apoi voi discuta cu cel care-ţi va aduce masa; nu-ţi va lipsi nimic. Totuşi, ca să nu fiu neliniştit şi să-mi i dai o garanţie, vei duce tu însuţi mâine un ceas la Muntele-de-Pietate; poimâine eşti liber, dar după aceea vom trece la treabă… — Foarte bine, i-am spus, dar acum mi-e foame şi mi-e somn… — Te aşteptam ca să stăm la masă. Iată nişte bucate care preţuiesc mai mult decât o cană cu lapte şi o bucată de pâine. Iată şi o saltea bună de lână. Eu mă culc pe patul meu, vârsta nu-mi mai îngăduie să dorm oriunde, tinere… — N-ai nişte vin? l-am întrebat, simţind nevoia să mă ameţesc. — Cum să nu! Ţi-a ieşit un porumbel din gură! Am o sticlă cu vin de Madera. Ia gustă, fiule… Am mâncat şi mai ales am băut cu lăcomie. Eram atât de puţin obişnuit cu vinul, încât, atunci când m-am culcat, nu pot spune că eram beat, dar oricum eram turtit bine, fiindcă nu m-am mai gândit la nimic şi am adormit buştean. A doua zi, când m-am trezit, l-am găsit pe Olog sculat şi îmbrăcat… — I-am spus proprietarului că vin la unsprezece; cum e zece, mi-a spus el, îmbracă-te şi să plecăm. M-am îmbrăcat şi am plecat. În clipa în care părăseam locuinţa, Ologul mi-a zis: — Uite, ţine ceasul! Şi mi-a întins un foarte frumos ceas de aur, cu lanţ cu tot. — Am să-l iau în clipa când voi intra la Muntele-De-Pietate, i-am răspuns. — Cum vrei… Să mergem să vedem mai întâi apartamentul şi să semnăm contractul. Trebuie să recunoşti că sunt un foarte priceput om de afaceri… — Excelent… Am ajuns în Montmartre şi am intrat într-o casă cu aspect respectabil; am urcat ca să vedem apartamentul. Se compunea din trei camere ce dădeau spre o curte şi era foarte convenabil mobilat. — Vei domni aici ca un rege, mi-a zis Ologul; oricum, apartamentul ăsta e mai bun decât zăpada, zloata şi noroiul Parisului, nu? — Mult mai bun. — Atunci hai la proprietar să semnezi contractul şi să-i plăteşti pe trei luni înainte. Uite, ai aici două sute de franci. Şi Ologul îmi întinse zece monede de aur a câte douăzeci de franci. Proprietarul ne aştepta, contractul era gata; Ologul discută cu tapiţerul care-i vânduse mobilele şi care, împreună cu proprietarul, aranjase apartamentul. I-am dat proprietarului banii şi el mi-a dat o copie după contract. — Află că am făcut o afacere de aur, mi-a zis Ologul ieşind din casă. Să ştii că procurarea mărfurilor e floare la ureche. Greul e să le vinzi fără să işti bănuieli, asta-i problema. Pare cât se poate de firesc ca un tânăr care stă destul de bine şi e cunoscut în cartier să vrea să-şi vândă ba argintăria, ba câteva bijuterii, sau lenjerie, sau haine; trebuie să ai însă grijă să-ţi alegi cumpărătorii, azi dintr-un cartier, mâine dintr-altul, putând să-ţi dai o adresă onorabilă unde să poată veni cumpărătorul să-şi ia marfa şi să-ţi dea banii. Acest lucru îndepărtează până şi cea mai mică urmă de neîncredere. Şi apoi, vezi tu, astea deocamdată sunt fleacuri. Mai târziu, ai să-ţi primeşti şi tu partea ta… — Nu mă îndoiesc c-o voi primi… Şi acum unde mergem? — La Muntele-de-Pietate… Să ceri patru sute de franci. O să-ţi dea trei sute… Ia-i şi vâră-i în buzunar… — Foarte bine. Haidem… — Ia ceasul. — Când ajungem acolo. — Mă rog, cum vrei… Mă simţeam într-o stare de spirit oarecum asemănătoare cu cea a unui om care visează, dar care are vag conştiinţa că visează; nu simţeam nicio remuşcare şi, plin de resentimente împotriva societăţii, îmi spuneam: „Am vrut să muncesc şi să-mi câştig în mod cinstit pâinea, dar societatea nu mi-a răspuns; ba, dimpotrivă, m-a silit să aleg între a muri de foame şi a săvârşi fapte nedemne! Aşa că ceea ce fac eu acum n-are decât să cadă în capul societăţii. Ea nu vrea să-mi recunoască dreptul meu de a trăi, uite că nici eu nu vreau să-i recunosc legile!” Sigur că Ologul, citind pe chipul meu gândurile amare care mă frământau, îmi zise: — Aşa îmi placi, fiule! Eşti palid, cu dinţii strânşi… Sunt sigur că, dacă ai avea un cuţit în mână, ai fi în stare să înfrunţi zece persoane deodată… După ce Ologul rosti aceste cuvinte sinistre, am fost obligaţi să ne oprim din pricina unei îngrămădiri de oameni, pricinuită de îmbulzeala câtorva trăsuri; cum colţul străzii era astfel astupat, trecătorii se revărsaseră pe trotuare. Brusc, am scos o exclamaţie involuntară: la câţiva paşi de mine am zărit-o pe Régine într-una dintre trăsurile oprite din pricina învălmăşelii. Tânăra era îmbrăcată în negru, aşa cum o văzusem întotdeauna când venea la mormântul mamei sale. O paloare uşoară îi acoperea chipul frumos şi melancolic; fata părea gânditoare. Din întâmplare îşi întoarse capul spre mine. Timp de o clipă privirea ei tristă şi distrată se opri asupra mea. Ochii mei îi întâlniră pe ai ei, dar fata nu păru să mă vadă. În acel moment drumul se eliberă, trăsura în care se afla Régine, în compania unei doamne, o luă din loc şi dispăru. Privirea Réginei parcă mă hipnotizase; o rază lumină brusc prăpastia în care eram pe cale să alunec. Într-o clipă, am şi hotărât ce aveam de făcut. Fusesem despărţit de Olog de un grup de persoane care se opriseră ca şi noi. În stânga am văzut o poartă mare pentru trăsuri şi sub bolta de piatră, primele trepte ale unei scări. Profitând de un moment când tovarăşul meu se uita în altă parte, am intrat repede pe poarta aceea larg deschisă şi, fără ca portarul să mă observe, am urcat în grabă scara până la primul etaj, apoi am început să urc foarte încet şi restul scărilor până la etajul al cincilea, gata să răspund, dacă m-ar fi întrebat careva, că venisem să caut un locatar oarecare. Voiam să-i dau Ologului timpul să se îndepărteze şi să alerge în căutarea mea de la un capăt la celălalt al străzii. După ce m-am oprit câteva minute la ultimul etaj, am început să cobor foarte încet, făcând pauze pe fiecare palier. Am pierdut astfel vreun sfert de ceas, apoi am ieşit cu precauţie în stradă, privind în dreapta şi în stânga. Ologul dispăruse. Am intrat într-un pasaj, am luat-o repede la picior şi, tăind pe nişte străduţe mai puţin frecventate, am ajuns pe nişte terenuri mărginite pe o latură de ultimele căsuţe din cartier, iar pe latura cealaltă, de zidul ce înconjoară Parisul. Odată sosit în acel loc, am respirat uşurat. În timpul acelui marş forţat mă şi gândisem ce aveam de făcut. Eram cât se poate de calm. Aruncându-mi ochii în jur, am zărit – alături de ultimele case din cartier – mai multe excavaţii adânci ale unor construcţii începute, dar întrerupte din pricina iernii. O serie de planşee, cu spaţii între scânduri, înconjurau unele din clădirile neterminate. Am zărit o pivniţă pe jumătate terminată, a cărei boltă era foarte bine întărită. Am aşteptat cu nerăbdare să se facă noapte. Lumina zilei aproape că-mi făcea rău. M-am plimbat îndelung pe acele terenuri pustii care fură în curând acoperite de o ceaţă deasă. Cu cât mă gândeam mai bine, cu atât hotărârea luată mi se părea mai înţeleaptă. Mă miram eu însumi de prăpastia în care fusesem gata să cad şi din care mă smulsese Régine. În sfârşit, se înnoptă. M-am strecurat cu destulă uşurinţă printre scândurile ce înconjurau clădirea începută. Am coborât în pivniţa aceea, am luat un maldăr din paiele cu care fuseseră acoperite pietrele de temelie în timpul iernii şi mi-am făcut un fel de culcuş în fundul pivniţei neterminate. Mi-am pus o piatră la căpătâi drept pernă şi m-am întins acolo, aşteptând liniştit să mor. Luasem această ultimă hotărâre, fără ură, fără mânie, fără să mă revolt împotriva sorţii. Mă hotărâsem să mor pentru că nu putusem găsi mijloacele de a trăi. Pentru că nu voiam să trăiesc în ruşine şi dezonoare; pentru că, în sfârşit, nu mai aveam nici curajul, nici puterea de a prelungi în zadar lupta crâncenă pe care o duceam de trei zile încheiate împotriva situaţiei în care mă aflam. Din seara aceea, începu pentru mine un soi de agonie morală şi fizică, mult mai puţin dureroasă decât crezusem eu. În pivniţa umedă şi întunecoasă era aproape călduţ; după prima noapte petrecută într-un soi de toropire am văzut strecurându-se lumina palidă a dimineţii până sub bolta unde mă refugiasem. Atunci am simţit un soi de bucurie ciudată: bucuria de a-mi spune: „Azi nu trebuie să mă mai duc nicăieri!” Nu mai eram neliniştit nici că nu aveam ce mânca, nici că nu aveam unde dormi. Mi-am petrecut ziua într-o totală nemişcare, simţind în curând un frig cumplit şi un fel de îngreunare a membrelor. Cu faţa la perete, cu ochii închişi, nu mă mai gândeam decât la trecut. Acea lungă meditaţie a fost ca un tandru şi solemn rămas bun adresat din adâncul inimii mele tuturor celor pe care-i iubisem. Paiaţa, Basquine, Claude Gérard, Régine fură rând pe rând evocaţi de amintirile mele, din ce în ce mai slabe, căci din seara acelei zile am început să simt tot mai des dureroasele crampe ale foamei. Din fericire, ele acţionară în curând asupra creierului meu, şi aşa foarte slăbit. Din acel moment cred că am căzut pradă halucinaţiilor care însoţesc întotdeauna acel groaznic paroxism numit „delirul foamei”. Pierzându-mi cunoştinţa, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu mine. …Când mi-am revenit în fire, se lumina de ziuă; eram culcat pe un pat de campanie, într-un fel de chiţimie, de unde am văzut sub mine un grajd lung, plin cu treizeci sau patruzeci de cai. Crezând că visez, am privit în jurul meu cu o uimire crescândă; apoi am auzit nişte paşi care urcau scara ce ducea din grajd în chiţimia mea. În ciuda slăbiciunii şi a năucelii de care încă mă simţeam cuprins, am recunoscut totuşi chipul cinstit al vizitiului ce mă condusese prin Paris în ziua sosirii mele în acel mare oraş. — Băiete, zise vizitiul, printr-o întâmplare destul de ciudată, te-am scăpat de la moarte; am un cumnat care e portar în strada Provence, la un hotel. Există acolo un locşor minunat pentru un comisionar activ, inteligent şi care, lucru rar, ştie să scrie şi să citească. Eu socot că e mult mai bine acolo decât dacă te-aş lua rândaş aici… Dacă-ţi convine, vom merge la prefectură împreună cu cumnatul meu şi cu un martor ca să te angajeze. Leafa nu-i grozavă; dar munca e mult mai uşoară decât aici şi vei avea pâinea asigurată… Pe urmă, vom vedea şi noi ce s-o mai ivi… Am acceptat cu multă plăcere această slujbă. Cele mai multe servicii le făceam pe gratis, unui poet pe nume Balthazar. Dar iată că într-o zi, în locuinţa poetului îşi făcu apariţia vechiul său prieten… Robert de Mareuil. Robert mă privi o clipă, distrat şi dispreţuitor. Mi-am plecat ochii, tremurând de teamă să nu mă recunoască. Dar m-am temut degeaba fiindcă Robert i-a spus prietenului său: — Cu ce se ocupă băiatul ăsta? — Îmi face unele comisioane… răspunse Balthazar drapându-se, plin de demnitate, în faldurile hainei sale de casă. E cinstea personificată! De când mă slujesc de el nu mi-a lipsit o para, o centimă din banii pe care mi i-a adus… — Sunt sigur, răspunse Robert râzând, şi cum munca lui de comisionar îi lasă probabil destul timp liber, te rog să-mi îngădui să-mi facă şi mie un comision… — Cu plăcere, dragă Robert. — Mai întâi, te rog să-mi dai cele necesare pentru scris. Balthazar îi întinse o pană şi o călimară cu cerneală. — Dă-mi şi o foaie de hârtie, zise Robert, căutând în zadar ceea ce-i trebuia pe masa poetului, unde se aflau, în schimb, un papuc, o sticlă goală şi o redingotă; în sfârşit, după cercetări îndelungate, Robert găsi o foaie de hârtie. După ce isprăvi de scris, mă întrebă: — Ascultă, băiete, ştii unde vine strada Faubourg-du-Roule? — Da, domnule, destul de aproape. — Te vei duce la numărul 119… — Da, domnule. — Vei întreba de baronul de Noirlieu.. Bănuiesc că ştii să citeşti… Şi numele şi adresa sunt scrise pe scrisoare… Odată ajuns la palatul baronului de Noirlieu, să-i spui portarului că ai de dus o scrisoare domnului baron. — Da, domnule. — Dar nu i-o dai decât baronului, ai priceput? — Sigur, domnule. Nu i-o voi da decât domnului baron. M-am îndreptat către Faubourg-du-Roule cu o nerăbdare de nedescris. Adresa baronului de Noirlieu era adresa pe care o văzusem scrisă pe pergamentul împodobit cu acea coroniţă regală de aur şi cu diverse linii simbolice, pergament găsit de mine printre scrisorile ce aparţinuseră mamei Réginei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   Balthazar, din cale-afară de încrezător şi poate din pricină că era prea sărac şi hoţii n-aveau ce să-i fure, îşi lăsa întotdeauna uşa descuiată. Aşa că am intrat în prima cameră care preceda dormitorul poetului şi l-am auzit pe acesta strigând, plin de admiraţie: — Îţi spun că e magnifică, năucitoare, că pur şi simplu îţi suceşte capul doar cât o vezi… Vai, dacă ai şti cum o ador pe fiinţa asta… O idolatrizez! Până şi numele i-l idolatrizez! Un nume care e el însuşi un poem! Am intrat în dormitor cu riscul de a întrerupe monologul poetului, dar prezenţa mea nu l-a stânjenit câtuşi de puţin. — Da, numele ei e un poem! strigă Balthazar mergând cu paşi mari prin cameră. E mai mult decât un poem, e un portret. Duparc, care a văzut-o la teatru „Funambules” într-un rolişor, mi-a spus că e un diamant ascuns care nu va întârzia să strălucească în curând în toată splendoarea sa! — Ei, ce-a zis baronul? mă întrebă cu nerăbdare Robert de Mareuil, care, preocupat de lucruri mai serioase, părea să nici nu-l audă pe prietenul său. — Înainte de a-i răspunde, Martin, fii atent la ce te întreb eu, căci vreau să fac o experienţă cu judecata ta, chiar dacă e atât de limitată. — Lasă-l mai întâi să-mi spună mie ce-a făcut, fiindcă e vorba de un lucru foarte important. — Doar câteva secunde, îl răspunse Balthazar lui Robert. Apoi adresându-mi-se, zise: Ia zi, Martin, ce efect are asupra ta numele de Basquine? Întrebarea m-a luat atât de pe nepregătite, încât m-am dat un pas înapoi, privindu-l pe poet cu stupoare. — Vezi, strigă triumfător Balthazar, când îţi spun că există unele nume fulgurante până şi pentru firile cefe mai rebele la orice zguduire psihică… După ce mi-am venit în fire din uluirea mea, mi-am dat imediat seama de faptul că dacă inspiram o cât de mică neîncredere noilor mei stăpâni, eram pierdut. Nu ştiu ce inspiraţie am avut, dar am înţeles că într-o asemenea situaţie, cel mai bun lucru ar fi să spun adevărul. — Oh, domnule, am răspuns, ştiţi, acest nume… — Acest nume te-a năucit, nu-i aşa? strigă poetul. Se oglindeşte în ochii tăi ca o rochie roz cu volane presărate cu steluţe de argint… Acest nume strălucitor se învârte în mintea ta întocmai ca un vârtej de paiete de aur, nu-i aşa? — Nu, domnule, nu-i aşa! Dar am fost foarte tulburat când aţi rostit acest nume, fiindcă… — Fiindcă? mă întrebă poetul, în vreme ce contele bătea din picior cu o nerăbdare crescândă. — Când eram mic, domnule, am cunoscut o fetiţă care purta acest nume. Cânta ca o privighetoare, dansa ca o zână, avea nişte plete lungi, blonde, şi doi ochi mari, negri… — Extraordinar! strigă poetul. Această minune în materie de artă, de cântec, de poezie, care azi e încă necunoscută, poate că mâine va ţâşni ca un bolid şi-i va orbi pe toţi cu talentul şi cu frumuseţea ei. Basquine a jucat la un circ. Robert, va trebui să mergem chiar astă-seară la „Funambules”… O vom dezvălui tuturor celor care încă o ignoră, care… — Balthazar, văd că uiţi că eu am de rezolvat o treabă mult mai serioasă! Apoi, întorcându-se către mine, mă întrebă: Ai fost la baron? — Da, domnule. — L-ai văzut? — Nu, domnule! — Eram sigur! strigă Robert înciudat. Te-a primit mulatrul, nu-i aşa? — Da, domnule… Am insistat, dar… Dumneavoastră mi-aţi recomandat, domnule, să mă uit cu atenţie la tot ce se petrece… Să-mi aduc aminte şi să vă povestesc tot… — Sigur! Şi ce anume s-a petrecut? — Ştiţi, domnule, eu mă încurc dacă nu mă lăsaţi să încep cu începutul… — Păi, începe cu începutul, zise poetul. — Ei bine, domnule, i-am răspuns lui Balthazar, am ajuns în strada Faubourg-du-Roule, am bătut la poartă, mi s-a deschis, am intrat şi… hop mulatrul, care m-a întrebat ce voiam. „Să-i înmânez o scrisoare domnului baron de Noirlieu.” „Domnul baron nu primeşte pe nimeni”, mi-a răspuns mulatrul. În acel moment, cum mă aflam pe peronul casei, am văzut ieşind un domn încă tânăr şi foarte bine îmbrăcat; a stat de vorbă cu mulatrul, care i-a spus „domnul Du… Du… (şi m-am prefăcut că nu-mi aduc aminte) Duri… — Duriveau! strigă Robert de Mareuil pe cât de mirat, pe atât de neliniştit. Apoi adăugă: Contele e un bărbat înalt, brunet şi cu o înfăţişare aspră. Nu era aşa? — Da, domnule, chiar aşa se numea domnul acela şi arăta exact cum l-aţi descris dumneavoastră. Robert de Mareuil îl privi pe poet şi-i zise clătinând din cap: — Ştii ce voinţă de fier are acel diavol de om, şi apoi este nemaipomenit de bogat. Nimeni nu poate fi pentru mine mai primejdios decât el! Apoi, după ce se gândi o vreme, mă întrebă: — Contele Duriveau a ieşit de la baron în timp ce tu vorbeai cu mulatrul? — Da, domnule, şi mulatrul l-a însoţit până la trăsură… Când să plece, acel domn i-a zis mulatrului că să-i aducă aminte domnului baron că o să vină mâine la ora două să-i ia cu trăsura ca să meargă la Luvru, da, pe el şi pe domnişoara Re… Re… — Régine! strigă Robert. — Da, domnule, aşa a spus… — Aha! Va să zică mâine la două, la Luvru! zise Robert cu un soi de satisfacţie amestecată cu ciudă. Foarte bine! Deci baronul n-a devenit nici atât de sălbatic, nici atât de smintit pe cât se spune. Minunat! Mâine la două voi fi şi eu la Luvru! Apoi, adresându-mi-se din nou, adăugă: Dragul meu, eşti un băiat de aur, deşi ai un aer cam neghiob. Continuă… Deci, după ce-a plecat Duriveau, tu ai rămas cu mulatrul? — Da, domnule. — Şi ce ţi-a zis? — Cum eu voiam să-i dau scrisoarea numai baronului, el mi-a zis că stăpânul său nu primeşte pe nimeni. Dar atâta am insistat, încât până la urmă m-a dus într-uri salon plin numai cu portrete şi mi-a zis să aştept… — Ei, şi l-ai văzut pe baron? — Nu, domnule. După câteva minute, mulatrul s-a întors şi mi-a spus pe un ton satisfăcut: „Dacă nu vrei să-mi laşi mie scrisoarea, atunci domnul conte de Mareuil s-o pună la poştă şi va primi răspuns”. Cum eu n-am vrut să-i dau scrisoarea, mulatrul m-a condus până la poartă. — Mereu aceeaşi ranchiună şi aceeaşi neîncredere, zise Robert adresându-se poetului. Apoi mă întrebă: Ia spune-mi, n-ai văzut-o pe tânăra care locuieşte în casa aceea? Şi care mă iubeşte, Balthazar, mă iubeşte… — Nu, domnule. Şi altceva deosebit n-ai mai remarcat? — Nu, domnule. Doar când am ieşit afară din curte… — Ei, zi repede, ce-ai văzut? — Păi abia făcusem câţiva paşi şi am văzut o trăsură superbă oprindu-se la poartă. Acuma, nici eu nu ştiu dacă am făcut bine, domnule. Dar cum mi-aţi spus că să casc bine ochii la tot… m-am uitat şi eu să văd cine coboară din trăsura aceea frumoasă. — Ai făcut foarte bine, mi-a zis Robert. Ei, şi cine a coborât? — Un domn cu un chip deosebit de plăcut şi de frumos, mult mai tânăr decât contele Duriveau, nu chiar atât de înalt ca el, dar tot atât de elegant… Şi, pentru a-mi completa născocirea, l-am zugrăvit cât mai în amănunt pe necunoscutul din cârciuma „La trei butoaie” nădăjduind că poate Robert îl cunoştea. Poate că aveam să aflu de la el cine era acel om ciudat pe care ţineam atât de mult să-l cunosc. Dar nădejdea mi s-a spulberat. În ciuda amănuntelor minuţioase pe care le-am dat în legătură cu acel personaj, contele de Mareuil – după ce m-a ascultat cu mare atenţie şi cu o nelinişte bătătoare la ochi – mi-a spus: — Nu-l cunosc pe acest om… N-ai observat ce culoare aveau livrelele servitorilor? — Livrele? am întrebat, prefăcându-mă că nu pricep despre ce anume era vorba. — N-ai observat ce culoare aveau hainele servitorilor? — Nu, fiindcă mă uitam la stăpân… — Păcat! Acest amănunt mi-ar fi fost util, zise gânditor Robert de Mareuil. Altceva n-ai mai observat? — Nu, domnule.. Nu-mi mai aduc aminte nimic. Oricât m-aş strădui. Şi totuşi… staţi un pic… Şi am recurs la o nouă fabulaţie pentru a-i aţâţa şi mai tare gelozia lui Robert de Mareuil. Voiam să-l determin să se facă luntre şi punte ca să afle cine era necunoscutul de la cârciuma „La trei butoaie”. — Zi repede! strigă contele. — Unul dintre servitori, cel care stătea la spatele trăsurii, i-a spus celui care stătea lângă vizitiu când domnul, cel tânăr a coborât: „Acum, ca de obicei, o să aşteptăm un ceas sau chiar două!” — Cum? Aşa a zis servitorul? Păi ăsta e un lucru foarte important de ştiut! strigă contele de Mareuil. — Eu, domnule, nu mi-am închipuit că v-ar interesa! — Păi bine, tontule, asta dovedeşte că tânărul acela e unul dintre obişnuiţii casei. — Tot ce se poate… — Trebuie neapărat ca în trei sau patru zile cel mult să-mi afli cine e tânărul, zise contele după ce se gândi câteva minute. Îmi atinsesem scopul. Îl făcusem pe conte să fie tot atât de dornic ca şi mine să dezlege acel mister; în plus, trebuia să-mi dea o mână de ajutor în căutările mele. — Da, continuă el, trebuie neapărat să descoperim cine e acel tânăr. — Da, domnule, dar cum mă sfătuiţi să procedez? — Începând de la zece, unsprezece dimineaţa, ai să te postezi lângă locuinţa baronului; ai să te uiţi atent la toate persoanele care intră la el şi ai să observi dacă printre ele se află şi tânărul despre care mi-ai vorbit. Dacă vine cu trăsura, e uşor să afli cine e… — Cum, domnule? — Întrebând servitorii cum îl cheamă pe stăpânul lor. — Vai, domnule, dar eu nu cutez să fac acest lucru… Şi apoi s-ar putea să nu-mi spună! — Dacă nu vor, să-ţi spună, există un mijloc foarte simplu de a-i face să vorbească, zise contele. Zici că bărbatul e tânăr, elegant şi frumos? — Da, domnule, foarte frumos; are un chip cu totul deosebit. — Ei bine, vei spune – cu un aer foarte misterios – slugilor lui că vii din partea unei femei foarte frumoase, care s-a îndrăgostit de stăpânul lor şi care ar vrea să ştie unde stă. Într-un caz ca acesta e cu neputinţă ca servitorii să nu-ţi spună… Pricepi? — Dar, domnule, am spus făcând pe nătângul şi pe încurcatul, eu nu ştiu să mint… — Bravo, Martin! strigă Balthazar, nemaiputând să tacă atâta vreme. Adineauri m-am speriat când te-am văzut comportându-te întocmai ca Figaro, dar acum, când ai spus ce-ai spus, m-am liniştit. — Dar, domnule, l-am întrebat pe Robert, dacă acel domn nu vine cu trăsura, cum să vorbesc cu servitorii săi? — Dacă vine pe jos, îl aştepţi până iese şi te iei după el… îl urmăreşti pas cu pas. Trebuie să doarmă şi el undeva, nu? — Da, asta aşa e, am zis eu vesel, şi cum nu te culci decât la tine acasă, aflu eu repede unde stă. — Cum nu te culci decât acasă! strigă Balthazar înveselit. Martin, ai merita să fii răsplătit pentru naivitatea ta! — Sunteţi foarte bun, domnule, i-am spus poetului: Apoi, adresându-mă contelui: Chiar dacă voi afla unde stă acel domn, tot nu voi şti cum îl cheamă. — Vei intra la portar, îi vei descrie omul şi vei întreba cum îl cheamă… Găseşti tu un pretext… — Vai, domnule, cât sunteţi de descurcăreţ! am strigat plin de admiraţie. — Acum, altceva, mi-a spus Robert de Mareuil înmânându-mi o scrisoare pe care probabil că o aşternuse pe hârtie cât lipsisem eu. Du scrisoarea asta în pasajul Bourg-l’Abbe, la un anume Bonin, negustor de jucării. La numele de Bonin mi-au venit în minte nişte amintiri vagi. Mi se părea că mai auzisem acel nume; dar nu-mi puteam aduce aminte cu ce prilej şi nici cărei persoane aparţinea. — Scrisoarea asta nu-i atât de simandicoasă ca cea trimisă baronului, zise Robert; ai să i-o dai lui Bonin în mână; el nu-şi lasă prăvălia vraişte aşa c-ai să-l găseşti acolo; vezi că trebuie să-ţi dea răspuns. — Da, domnule. — Atunci du-te şi întoarce-te cât mai repede. — Iar când te întorci, treci pe la ospătăria din strada Saint-Nicolas şi adă şi mâncarea pentru două persoane, îmi spuse majestuos Balthazar; o să-ţi dăm şi ţie din mâncarea noastră, Martin. Vei sta cu noi şi deocamdată, până-ţi voi face rost de un pat, vei dormi în camera de alături pe blana mea de urs. — Eu nu sunt mofturos, domnule. Când mă voi întoarce, am să-mi aduc aici cele câteva lucruri din chiţimia unde dormeam până acum. Să ştiţi că mă voi simţi bine oriunde veţi vrea să mă găzduiţi. — Atunci grăbeşte-te, îmi spuse Robert. În cazul că domnul Bonin nu se află în prăvălie, să-l aştepţi. Auzind din nou numele de Bonin, mi-am adus brusc aminte că Iepuroaica – fostul meu stăpân – se iscălea, astfel pe vechile sale afişe de circ. Deci de Mareuil îl cunoştea pe Iepuroaica.  

 Paiata  de Eugene Sue volumul  1 MOTTO „Nimeni nu are dreptul la prea mult, atâta vreme cât aproapele său nu are strictul necesar.”     Capitolul l Descrierea ţinutului Sologne. Moş Latrace şi domnul Beaucadet. Dragostea subofiţerului de jandarmi faţă de Bruyère[1]; ura sa împotriva lui Bête-Puante[2]. Vânarea vulpii şi vânarea banditului. Semnalmentele Paiaţei[3].   Acea parte a ţinutului Sologne ce se învecinează, de la nord la sud, cu departamentele Loiret şi Loir-et-Cher şi din care o bucată alcătuieşte ceea ce se numeşte bazinul Sauldre oferă o înfăţişare aparte: e vorba în general despre păduri imense de brazi, întretăiate de câmpii mari, acoperite cu mărăciniş sau de terenuri de turbă care sunt inundate mai tot timpul anului de revărsările râurilor şi ale pârâurilor. Acestea alcătuiesc, la rândul lor, mlaştini întinse, mărginite de tufe de stânjenei şi de trestii înflorite, ape liniştite atinse în treacăt de zborul circular al cufundarilor şi al pescăruşilor de apă dulce; câteva văi cu păşuni, presărate cu stejari groşi, schimbă aspectul uniform al acelui peisaj cu linii drepte şi potolite. Nimic n-ar putea reda calmul melancolic al acelui ţinut pustiu, cu orizonturi vaste alcătuite tot timpul din masele veşnic verzi ale pădurilor de brazi; în acele singurătăţi profunde răsună din când în când lovitura sonoră a securii tăietorului de copaci şi care se transformă, atunci când bate vântul, într-un vuiet surd, prelung, impunător, ca îndepărtatul muget al mării; zgomot pricinuit de freamătul şi de lovirea între ele a ramurilor verzi. Spectacolul e plin de majestate când vezi soarele apunând încet în dosul acelor câmpii imense, netede ca un lac, acoperite de florile roz ale mărăcinilor şi de drobiţele de un galben ca de aur pe care vântul serii le face să se legene încet, întocmai ca o mare de flori şi de verdeaţă. Păsări de pradă care-şi aleg drept ţintă marile păduri pustii – ulii, vulturii din Sologne, şoimii – sunt tot atât de numeroase în aceste pustietăţi ca şi păsările de apă. Ceea ce-i dă acestui ţinut, mai ales iarna, un aspect ciudat este veşnica şi întunecata verdeaţă a brazilor săi amestecaţi cu desişuri de mesteceni şi de stejari unde se ascund întotdeauna vulpea, capra sălbatică, lupul şi unde se aventurează adesea cerbii şi mistreţii din pădurile vecine. Ţinutul acesta este deci ţinutul sortit vânătorului şi prin urmare braconierului, căci iepurele, prepeliţa roşie şi fazanul se află aici din belşug, iar iepurele se înmulţeşte până într-atât încât începând cu proprietarul bogat căruia îi roade pădurile tinere şi sfârşind cu ţăranul sărman prin ogoarele căruia dă iama, toţi îl privesc ca pe un adevărat flagel. Către sfârşitul lunii octombrie 1845, într-o frumoasă zi de toamnă, două grupuri cu înfăţişări diferite, venind din părţi opuse, înaintau unul către celălalt, străbătând o vastă câmpie acoperită cu mărăcini, mărginită la nord de o perdea de pădure ce se întindea cât vedeai cu ochii. Unul din grupuri era alcătuit dintr-un pădurar bătrân care mergea călare şi din doi îngrijitori de câini, ducând în lese o frumoasă haită de vreo treizeci de câini englezeşti de rasă pură fox-hounds; deşi cu blana alb-gălbuie, mai toţi aveau spinarea neagră. Pădurarul, cu calul la pas, preceda haita care-l urma într-o ordine desăvârşită datorită biciului celor două slugi ce mergeau pe jos şi care alcătuiau ariergarda. Pădurarul călare, în vârstă de vreo şaizeci de ani, avea tenul bronzat, ochii negri şi vioi, părul alb: purta o pelerină de vânătoare din piele tăbăcită de capră, o redingotă cafenie cu guler albastru-deschis cu galon de argint la gât şi la buzunare, cizme de scutier şi un pantalon de catifea de culoare închisă. Slujitorii câinilor erau îmbrăcaţi cu veste vânătoreşti care erau totodată şi livrele. Ghetrele lor mari, de piele brută, înlocuiau cizmele, iar pe piept purtau, legate cruciş, trompetele de alamă lustruite lună. Grupul care înainta din partea opusă era alcătuit din patru jandarmi călare, comandaţi de un sergent cu eghileţi jumătate albaştri, jumătate argintii. Chipul subofiţerului, un bărbat mai mult decât copt, oferea un amestec destul de grotesc de neghiobie şi de înfumurare. Tricornul aşezat drept, pe fruntea îngustă, sprâncene groase, nas cârn, favoriţi în formă de semilună, piept bombat sub uniforma albastră cu două centiroane galbene puse cruciş, mijloc strâns de cureaua de care atârna o sabie mare, picioare ţepene în cizme solide şi pumnul drept sprijinit în şold; acesta era sergentul Beaucadet, şeful jandarmeriei departamentale, care mergea la pas, aruncând adesea câte o privire dominatoare asupra escortei sale. Această înfăţişare era – pentru a spune astfel – înfăţişarea oficială a domnului Beaucadet; căci, deşi jandarm, el era totuşi bărbat, şi încă unul iubăreţ aşa cum îi plăcea lui însuşi să afirme, fiindcă, în ciuda vârstei sale coapte, ţinea mult să placă femeilor, şi faima amorurilor sale, tot atât de mare ca şi cea a proceselor lui verbale, se răspândise din Salbris până la Romorantin. Funcţiile civile şi militare ale domnului Beaucadet, impasibil instrument al legii, obligându-l la un oarecare decor, libertinajul lui ascuns îl făceau să semene cu un judecător de ţară, ipocrit şi desfrânat. Într-un cuvânt, dacă ai fi aruncat roba magistratului peste uniforma unui soldat bătrân, ai fi avut portretul complet al domnului Beaucadet, tipul caracteristic al prostiei şi al mulţumirii de sine. Vânătorii şi jandarmii, venind pe două drumuri opuse, trebuiau în mod inevitabil să se întâlnească la o răscruce ce dădea în câmp, mărginită în partea dinspre pădure de un crâng foarte des. — Ah, iată-l pe domnul Beaucadet, le zise păzitorilor de câini bătrânul vânător, oprindu-şi calul lângă o cruce ridicată la întretăierea drumurilor. Trebuie să-l saluţi întotdeauna politicos pe acest sergent, având în vedere că duminica el face control prin crâşme, şi cum nu cutează să bea, e de o gelozie feroce pe setea altora. Domnul Beaucadet se întâlni în curând cu haita de câini şi-şi opri calul lângă bătrânul vânător; adresându-i-se, îi spuse cu o voce sonoră, dar totodată pe un ton ironic şi plin de importanţă: — Ei bine, moş Latrace, iată-te gata să urmăreşti, prin munţi şi prin văi, fiarele feroce din aceste păduri. — Eşti foarte drăguţ, domnule Beaucadet, răspunse vânătorul ducându-şi mâna la gluga pelerinei sale; fiara pe care ne pregătim s-o atacăm nu-i atât feroce, ci mai mult şireată. E vorba de o vulpe ticăloasă şi trag nădejde să punem mâna pe ea, de îndată ce domnul conte, fiul său şi toţi cei care-l însoţesc vor fi sosit. — Aha, deci v-aţi dat întâlnire aici! — Da, domnule Beaucadet. Cât despre dumneata, despre care se spune că-ţi place sexul frumos, ei bine, află că printre cei care vin cu domnul conte se află un vânat fin şi graţios. — Sunt bărbat şi ca atare nimănui nu-i este îngăduit să ignoreze legea… iubirii, răspunse domnul Beaucadet, umflându-se în pene, plin de orgoliu pentru această variantă a unui aforism judiciar pe care îi plăcea să-l repete adesea. Dar, moş Latrace, cine-i acest galant vânat despre care vorbeşti? — Vecinele de la ţară ale domnului conte, doamna Wilson şi fiica sa. — A, da, americancele, sora şi nepoata acelui bărbat burduhos, care seamănă cu un butoi; noii-sosiţi în ţinut. Se spune că au venit să-şi vadă de sănătate, dar vom vedea noi dacă-i aşa! zise domnul Beaucadet trântindu-şi tricornul pe cap şi dându-i o înclinare de 45 de grade faţă de ţeastă. Va trebui să mă duc să-mi vizez foaia de inspecţie la americance pentru a le cerceta puţin cu coada ochiului. — Deci ai de gând s-o părăseşti pe acea sărmană micuţă Bruyère? zise vânătorul bătrân cu o viclenie răutăcioasă. — Cine-i Bruyère asta? întrebă dispreţuitor Beaucadet. A, Bruyère, păzitoarea de păsări de la ferma „Marele ienupăr”? Fetişcana aceea înaltă cât cizma mea, care pare nebună, cu ochii ei mari, speriaţi şi cu cununiţele de frunze pe cap şi pe care tâmpiţii de solognezi o privesc ca pe o mică vrăjitoare sau cam aşa ceva? Ei, dă-o-ncolo, moş Latrace, mă crezi în stare să fac parte din cârdul de păsări al acelei fetişcane de te apuci să-mi vorbeşti despre astfel de lucruri? — Las-o moartă, domnule Beaucadet, răspunse bătrânul vânător cu un calm plin de ironie, las-o moartă! Te-am auzit cu urechile mele spunând de douăzeci de ori că nu există, pe o distanţă de zece leghe de jur-împrejur, o fată mai frumoasă ca Bruyère, cu toate că e atât de scundă. — Cred că te înşeli, moş Latrace… — Drace, păi în ţinut se zice că te-au văzut de câteva ori alergând prin landă, cu cizmele dumitale mari, ţinându-ţi calul de frâu, ca s-o ajuţi pe micuţa Bruyère să-şi adune curcile. — Eu! — Da, domnule Beaucadet; ba se mai spune că într-o zi, când voiai să te distrezi cu micuţa Bruyère, împotriva voinţei acesteia, cei doi curcani uriaşi, despre care se crede că fata i-ar fi vrăjit şi care sunt atât de răi încât o apără tot atât de bine ca şi doi dulăi, ţi-au sărit în cap: aşa că te-ai trezit cu tot nasul ciugulit, deşi ai încercat să te aperi de loviturile lor de cioc cu lovituri de sabie, în vreme ce micuţa Bruyère fugea râzând cât o ţinea gura. Domnul Beaucadet îşi ridică o sprânceană, îşi înălţă cu mândrie nasul cârn şi răspunse cu vocea lui searbădă, încercând să surâdă ironic: — Cum, crezi că eu, care reprezint forţa legii, mi-aş fi pus mintea cu nişte curcani de care aş fi fost bătut şi ciugulit pentru că aş fi vrut să mă prostesc cu vrăjitoarea de curcănăreasă? Eu? Hai, bătrâne, ai jignit destul autoritatea! Mai bine să vorbim despre altceva. Deci domnul conte s-a întors… O să stea multă vreme în ţinut? — Pe legea mea, habar n-am! Domnul conte nu-i prea vorbăreţ. După ce a spus: „Fă asta”, nu mai adaugă mare lucru. E un om atât de ţeapăn şi de dur! — El! Domnul conte! Te cred, strigă domnul Beaucadet cu un sentiment de admiraţie. Iată un proprietar model. La fel de sensibil la „dacă” şi la „dar”, la „vai” şi la „Dumnezeule”, ca şi o ghiulea de tun! Tot timpul călare pe lege, pe dreptul său, pe proprietatea sa. Mărturiseşte, moş Latrace, că pe lângă conte, fiul său, vicontele, pare o biată femeiuşcă. — Fapt e că domnul conte nu e ceea ce se numeşte „tandru”, dar e un om drept; chiar dacă nu-ţi trece cu vederea nimic, apoi nici nu te ceartă pe nedrept. De altfel, se spune că odinioară ar fi fost un tânăr foarte bun şi că nu exista persoană pe lume mai atentă decât el faţă de oricine. — Domnul conte… tânăr bun… Îţi baţi joc de naivitatea mea, moş Latrace… — Un tânăr pe-atât de bun, pe cât de îngăduitor… — Domnul conte… îngăduitor… Îţi baţi joc de pudoarea mea, moş Latrace! — Dar, pe neaşteptate, din oaie domnul conte s-a preschimbat în lup. — L-or fi tuns prea scurt. — Tot ce se poate; în rest, iubeşte cu patimă vânătoarea, iar calitatea asta le înlocuieşte pe toate celelalte, zise Latrace surâzând. — Fără a mai pune la socoteală că orice vânător este feroce faţă de braconieri, adevăraţi viermi răufăcători; dovadă acel pungaş de Bête-Puante, pe drept numit astfel. Se laudă că mi-a scăpat mereu printre degete, dar, pe legea mea, mai devreme sau mai târziu tot îl voi prinde! — Şi bine vei face, zise bătrânul vânător al cărui chip trăda o uşoară nelinişte, bine vei face! Domnul conte se va bucura, căci iubeşte vânătoarea ca un turbat. — Ei drăcie! Sosit alaltăieri, iată-l azi la vânătoare! — Ascultă, domnule Beaucadet, în curând se vor împlini opt luni de când nici el, nici fiul său nu s-au mai atins de o puşcă şi n-au mai auzit sunetul unei trâmbiţe pentru că au plecat de aici în martie, la închiderea sezonului de vânătoare… Căci dumneata, domnule Beaucadet, eşti cel care închei proces-verbal tuturor celor care vânează mai târziu de 12 martie. — Şi află că-mi fac din asta o cinste şi o glorie. Respect legea pe care o reprezint! În 12 martie se închide sezonul de vânătoare, toată lumea trebuie să ştie acest lucru, căci nimeni nu poate ignora legea; aşa a hotărât legiuitorul, un bătrân ramolit, adăugă Beaucadet în chip de scuză, arborând un surâs răutăcios; asta le-o repet zilnic acestor nenorociţi de ţărani din Sologne când îmi spun pe un ton jalnic: „Dar, domnule Beaucadet, habar n-am avut că era interzis să fac cutare sau cutare lucru. N-am cum cunoaşte legea, nu mi-a citit-o nimeni niciodată, iar eu nu ştiu carte.” — La urma urmelor, când nu ştii să citeşti, zise bătrânul vânător clătinând din cap, şi când nimeni nu ţi-a citit legea, cum s-o cunoşti? Unul dintre jandarmii din escortă, soldat bătrân cu un chip aspru şi cinstit (ce părea şi mai aspru din pricina unei cicatrice), purtând galoane la mâneci şi crucea de onoare la butonieră, în timpul discuţiei şefului său cu vânătorul, ridicase, de mai multe ori, nerăbdător, din umeri. În sfârşit, bucurându-se de o libertate acordată sau tolerată din pricina lungilor săi ani de serviciu, îi spuse pe neaşteptate şefului său: — Ne prăpădim vremea cu fleacuri şi o să pierdem bătaia! — Gura, trupă! zise poruncitor Beaucadet privindu-l peste umăr pe cel care-l întrerupsese. — Ne-am deranjat degeaba să ne încărcăm carabinele şi pistoalele, murmură bătrânul soldat pe un ton morocănos. — Bătaie? Arme încărcate? zise surprins vânătorul călare. Aha. Pricep, aţi pornit în căutarea vreunui răzvrătit sau a vreunui braconier… poate a lui Bête-Puante? Şi chipul bătrânului vânător trăda din nou o uşoară nelinişte. — Un răzvrătit? Un braconier? zise subofiţerul cu dispreţ. Haida-de! Vânatul pe care-i urmăresc eu e ca un mistreţ sau ca un lup pe lângă vulpea pe care te pregăteşti s-o prinzi, moş Latrace, răspunse Beaucadet, numai că eu nu mă grăbesc să-mi încep vânătoarea.   Înainte de a continua această povestire, să reamintim cititorului că locul acestei scene aproape că atingea liziera unei păduri de stejari, foarte deşi, dincolo de care se înălţa un codru de brazi enormi. — Probabil că urmăriţi vreun răufăcător deocheat de tot, zise vânătorul. În loc să răspundă, domnului Beaucadet venindu-i brusc în minte un gând, îi zise vânătorului: — În ce parte a pădurii vânezi? — Vulpea noastră s-a ascuns în cel de-al doilea rând de hăţişuri din Aubépin. — Nu în hăţişurile din Aubépin se află stâncile acelea mari şi nu acolo e pădurea cea mai deasă? întrebă subofiţerul cu interes. — Ba da, domnule Beaucadet. Un adevărat lăcaş al mistreţilor; un hăţiş atât de des, încât câinii mei abia dacă pot să se strecoare pe acolo. După un moment de gândire, subofiţerul strigă: — Evadatul meu trebuie să fie acolo mai curând decât în oricare altă parte. Dimineaţă în zori, un tăietor de copaci a văzut un străin în zdrenţe vârându-se în hăţiş; semnalmentele seamănă cu cele ale tâlharului meu. Şi cum banditul nu va cuteza să meargă prin pădure ziua, sunt tot atât de sigur că voi pune mâna pe el pe cât eşti dumneata de sigur că vei pune mâna pe vulpe, moş Latrace. — Păi atunci, ce aştepţi, domnule Beaucadet, de nu porneşti în urmărirea lui? — Aştept pe unul dintre oamenii mei care trebuie să vină să mă anunţe când să încep urmărirea; atunci banditul va fi înconjurat din trei părţi. Şi-l vom doborî la liziera acestei păduri pe care o vom păzi eu şi jandarmii mei. — Dar de când se află un bandit în ţinutul ăsta? — În ultimele două zile nu te-ai dus la Salbris? — Nu. — Atunci înseamnă că n-ai citit semnalmentele criminalului, afişate pe uşa primăriei. — Nu, domnule Beaucadet. — Am să ţi le citesc eu. Dacă ai să-l întâlneşti, poţi să pui mâna pe el cu ajutorul slujitorilor care au grijă de câini. Ascultaţi bine, tu, moş Latrace, şi voi ăştilalţi, adăugă Beaucadet adresându-se celor ce aveau grijă de câini şi care se apropiaseră. Scoţând o hârtie dintr-unul din buzunarele şeii, citi cele ce urmează: — „Semnalmentele numitului Paiaţa.” — Ce nume caraghios, zise Latrace. — Nu i se cunoaşte unul care să fie al lui; aşa că justiţia e obligată să se coboare până la a-l rosti pe ăsta, zise Beaucadet. Apoi continuă: „Prizonierul, căruia nu i se ştie numele adevărat, nici antecedentele, a izbutit în noaptea de 12 spre 13 octombrie să evadeze din închisoarea din Bourges unde se afla închis fiind învinuit de o dublă crimă. Totul ne face să credem că după ce şi-a găsit o ascunzătoare în pădurea din Romorantin, unde trebuia să fie arestat, a ajuns în pădurile şi în landele pustii care se întind în jurul localităţilor Vierzon, Salbris şi Laferté-Saint-Aubin. Deţinutul, de o forţă atletică, de o îndrăzneală nemaipomenită, e în vârstă de vreo 30 şi ceva de ani. Talia: cinci picioare şapte degete şi două linii; părul: aproape cărunt, în ciuda tinereţii sale; sprâncenele brune, barba brună, fruntea înaltă, descoperită şi puţin cheală, ochii cenuşii şi rotunzi, nasul acvilin, gura obişnuită, bărbia pătrată, chipul prelung, pomeţii foarte pronunţaţi, tenul bronzat. Semne particulare: evadatul are pe sânul stâng un tatuaj albastru cu roşu, reprezentând două inimi străpunse de o săgeată, iar deasupra lor, un cap de mort; sub cele două inimi, două pumnale încrucişate, legate cu o panglică neagră pe care se pot citi, scrise cu litere roşii, cuvintele: „Lui Basquine[4] dragoste pe viaţă. Dragoste sau moarte, 15 februarie 1826.” — Basquine? Ce nume caraghios! zise vânătorul. — Nume demn de a fi scris pe pieptul unui răufăcător numit Paiaţa, zise jandarmul. Basquine! — Apoi, zise vânătorul, dacă i-a jurat dragoste pe viaţă domnişoarei Basquine în 1826, Paiaţa s-a îndrăgostit cam devreme, căci dacă are acum, să zicem, treizeci şi trei, treizeci şi patru de ani, înseamnă că a jurat această dragoste pe viaţă la vârsta de treisprezece sau paisprezece ani. — Criminalul a fost precoce în dragoste aşa cum sunt de altfel precoci în dragoste toţi criminalii, zise sentenţios Beaucadet; apoi continuă enumerarea semnelor particulare, menţionate printre semnalmentele fugarului: „Pe sânul drept, alt tatuaj, tot cu roşu şi albastru, reprezentând două mâini strâns unite, iar dedesubt cuvintele: „Lui Martin, prietenia mea pe viaţă. 15 decembrie 1825”. — Drace, Paiaţa, a fost şi mai precoce în prietenie decât în dragoste, zise Latrace. — Martin ăsta trebuie să fie tot un bandit de teapa lui, cu care mânca împreună la vreun hoţ bătrân. Acela i-o fi alăptat cu biberonul crimei, iar ticăloşii au profitat din plin de acest lucru, spuse subofiţerul, apoi continuă citirea semnalmentelor: „Deasupra acelor cuvinte se vede o urmă ciudată, care s-ar putea compara cu o crestătură pe o pâine. Peste această urmă, alcătuind o linie albastră dublă, se văd urmele a cinci mici scrijelituri roşii, transversale şi neregulate, care nu acoperă nici pe sfert lungimea crestăturii. La mică distanţă sub cea de a cincea coastă, în dreapta pieptului, se observă la fugar o cicatrice adâncă provenind de la o armă de foc, în vreme ce braţul drept îi este, în două locuri, adânc brăzdat de două cicatrice rezultând din două răni produse de cuţit. Ultima oară, când evadatul a fost zărit în pădurea Romorantin, era îmbrăcat cu o rubaşcă în zdrenţe şi cu un pantalon vechi, asemănător cu cei pe care-i poartă soldaţii din infanterie; un picior îi era gol, celălalt înfăşurat în cârpe; într-o mână avea o boccea mică făcută dintr-o batistă în carouri, iar cu cealaltă mână se sprijinea într-o enormă bâtă noduroasă.” După ce citi semnalmentele, domnul Beaucadet vârî hârtia la oblâncul şeii, unde-şi ţinea şi pistoalele, şi-i spuse vânătorului care – de câteva minute – părea foarte preocupat: — Sper că tâlharul meu e uşor de recunoscut; nu poţi confunda vânatul dumitale cu al meu, moş Latrace. Dar la ce naiba te gândeşti? — Mă gândesc, zise rar vânătorul, cu o uimire naivă, că totuşi aici e vorba de o întâmplare cam ciudată. — Ce întâmplare? — Că hoţul dumitale şi-a tatuat pe piept „Lui Martin, prietenia mea pe viaţă”. — Şi ce te miră în treaba asta, moş Latrace? — Drace! Mă miră, fiindcă noul valet de cameră pe care domnul conte l-a adus aici se numeşte… Martin! — Ei drăcie! strigă domnul Beaucadet, ridicându-se în scări. După un moment de surpriză şi de tăcere, jandarmul se adresă vânătorului: — Deci noul valet de cameră al domnului conte Duriveau se numeşte Martin? — Da. — De când e în serviciul domnului conte? — Păi cred că de foarte puţin timp. — L-ai văzut? — Ieri seară… El e cel care a venit să-mi transmită poruncile stăpânului. — Cum e? înalt, scund, gras, slab? — E un flăcău înalt şi frumos. — Vârsta? — Păi cred că bate şi el spre treizeci de ani… — Ochii, nasul, fruntea, gură, bărbia? întrebă grăbit: subofiţerul. — Pe legea mea, domnule Beaucadet, habar n-am! Nu m-am uitat cu atâta atenţie la el încât să ţi-l pot descrie în amănunt. Ieri, când a venit în ceairul câinilor, era noapte şi nu l-am văzut decât la lumina felinarului. — Şi spui că e de puţină vreme în slujba stăpânului dumitale? — Fără îndoială, căci azi-dimineaţă, când m-am dus să-mi iau calul, i-am spus şefului grajdurilor: „Deci domnul conte are un nou valet de cameră?” „Foarte nou”, mi-a răspuns şeful grajdurilor. — Aş putea aduce un mare serviciu justiţiei, zise Beaucadet, pe gânduri. Nu se ştie nimic despre viaţa particulară a tâlharului meu. De voie, de nevoie, l-aş face eu să vorbească pe Martin ăsta, al cărui nume evadatul meu îl poartă scris pe pieptul lui şi… — Un moment, domnule Beaucadet, zise vânătorul întrerupându-l pe subofiţer. Adu-ţi aminte de faimosul proverb: „La târg sunt totdeauna mai mulţi măgari care se numesc Martin”; or, de ce ceea ce se aplică măgarilor nu s-ar aplica şi valeţilor de cameră? Şi apoi… — Şi apoi? — Gândeşte-te că domnul conte, atât de sever, atât de exigent cu oamenii săi, n-ar lua niciodată pe cineva în slujba lui decât după cele mai minuţioase informaţii. — Ei bine, moş Latrace… — Crezi că un om cinstit, cum trebuie să fie Martin ăsta, din moment ce se află în slujba domnului conte, ar fi putut să fie prietenul criminalului pe care-l cauţi dumneata? — Vânătoarea a început, strigă Beaucadet întrerupându-l pe vânător. Iată-l pe Ramageau! — Un copoi? zise Latrace. — Da, un copoi cu cizme înalte şi care merge călare, răspunse Beaucadet, arătând în depărtare un jandarm ce gonea ca vântul. — Haidem! Succes la vânătoare, domnule Beaucadet, zise vânătorul. — Ei, aici contez pe dumneata. Vânătorii se ajută între ei. O mână de ajutor la nevoie, dacă dai peste tâlharul meu. — Asta se înţelege de la sine, domnule Beaucadet, şi dacă vulpea mea îţi iese în cale, din moment ce rămâi la liziera pădurii, strigă tare ca s-o determini să se îndrepte spre câmpie… — Fii liniştit, presimt că voi avea noroc la vânat şi poate chiar dublu, prinzându-l cu această ocazie şi pe acel netrebnic de braconier, acel pungaş de Bête-Puante, care mi-a scăpat de atâtea ori până acum. Auzind cum braconierul era din nou ameninţat, vânătorul nu-şi putu ascunde o uşoară nelinişte. Ea scăpă însă subofiţerului, ocupat să-l privească pe jandarmul care sosea în galop. După un minut de tăcere, bătrânul zise: — Vezi dumneata, domnule Beaucadet, la vânătoare nu trebuie să vânezi niciodată altceva decât fiara hăituită, altfel pleci cu coada între picioare, cum obişnuim să spunem noi, vânătorii. Astăzi mulţumeşte-te să vânezi lupul; mâine, vei vâna pisica sălbatică. — Haida-de, moş Latrace! Ca vânător bătrân ce eşti, ai uitat că trebuie să dobori tot ce-ţi cade în bătaia puştii… fie un iepure, fie un cerb? Aşa că dacă Bête-Puante îmi iese în cale, va face cunoştinţă cu cătuşele mele. Ştiu bine că cei din ţinut îl susţin pe netrebnicul ăsta, că amărâţii de solognezi îl ajută să se ascundă şi nu-l denunţă niciodată pentru că se spune că se pricepe să le vindece frigurile. Dar cum Bête-Puante şi-a făcut prea multă vreme de cap, a venit vremea să-l închidem în colivie. În acel moment, un ţipăt de pasăre, ascuţit, sonor, prelungit, porni din hăţişul des care mărginea liziera pădurii. Bătrânul vânător se înroşi şi tresări. Surprins de acel ţipăt neaşteptat, subofiţerul se înălţă în şa şi-şi ridică ochii, curios, către vârfurile verzi şi stufoase ale brazilor. Faptul îl împiedică să remarce emoţia bătrânului vânător, precum şi o uşoară mişcare a frunzişului în locul cel mai des al hăţişului ce mărginea drumul; şi totuşi, în clipa aceea nu adia nici cea mai slabă pală de vânt. — Iată un strigăt urât de pasăre, zise Beaucadet. — Cum, nu recunoşti ţipătul vulturului din Sologne? zise liniştit Latrace. Iaca, uite-l colo jos, a coborât să-şi înşface prada zburând razant peste lăstarii stejarilor. Ce aripi puternice! — Unde, moş Latrace, unde? — Colo jos, nu-l vezi, în stânga, lângă bradul acela răsucit? Iată-l că se înalţă din nou. Iată-l… — Nu văd decât soarele… Eu n-am ochi de vânător ca dumneata. Dacă era vorba de tâlharul meu sau de Bête-Puante, l-aş fi văzut de la o sută de paşi. Dar iată-l pe Ramageau, vom avea veşti despre hăituială. Într-adevăr, jandarmul pe care-l zăriseră cu câteva minute mai înainte, pe câmpie, ajunsese şi se oprise lângă grup. Calul acelui soldat scotea aburi pe nări şi era alb de spumă. — Ei, cum e, Ramageau? întrebă subofiţerul. — Domnule subofiţer, a început hăituiala. Ţăranii adunaţi pentru prinderea tâlharului au înconjurat din toate părţile pădurea din Aubépin şi se îndreaptă încoace, spre lizieră. — Jandarmi! strigă Beaucadet pe tonul unui general cuvântând soldaţilor săi în momentul începerii bătăliei. Jandarmi! Lupta a început! Contez pe voi! Trageţi piedica pistoalelor… Luaţi-vă sabia în mână! Şi domnul Beaucadet, umflându-se în pene în uniforma sa, făcu un semn protector vânătorului pe care-l lăsă la întretăierea drumurilor unde se afla crucea şi se îndepărtă, în fruntea celor cinci oameni ai săi, pe care-i aşeză ca pe nişte santinele la liziera pădurii. În timpul acestor operaţii strategice ale lui Beaucadet, în depărtare se văzu apărând o trăsură descoperită în care se aflau două femei însoţite de mai mulţi călăreţi îmbrăcaţi în veşminte roşii şi urmaţi de servitorii ce duceau de dârlogi cai acoperiţi de cuverturi. — Haideţi, haideţi, băieţi, zise bătrânul vânător celor care-l însoţeau; adunaţi haita; câinii să nu se îndepărteze; iată-i pe domnul conte şi compania. Şi spunând acestea, Latrace coborî de pe calul pe care-l dădu în grija unuia dintre cei ce vedeau de câini, punând piciorul pe pământ cu scopul de a primi cu tot respectul cuvenit pe stăpânul său, contele Duriveau.    

Misterele Parisului de Eugene Sue volumul 2 Partea a cincea       Capitolul 1 SFATURI   Rudolf şi Clémence discutau între ei în timp ce domnul d’Harville citea pentru a doua oară scrisoarea Sarei. Chipul marchizului rămase liniştit, numai o uşoară mişcare convulsivă făcea să-i tremure mâna, când, după o clipă de ezitare băgă biletul în buzunarul vestei. — Cu riscul de a părea nepoliticos, spuse el surâzând lui Rudolf, vă voi cere îngăduinţa, monseniore, să mă duc să răspund la această scrisoare… mai importantă decât mi s-a părut la început. — Te mai văd astă-seară? — Nu cred să am această cinste, monseniore. Sper că alteţa-voastră mă va scuza. — Ce om inaccesibil! exclamă vesel Rudolf. Nu vreţi să încercaţi, doamnă, să-l reţineţi? — Nu mă-ncumet să risc ceea ce alteţa-voastră n-a izbutit. — Serios vorbind, dragă Albert, reîntoarce-te de îndată ce vei fi răspuns la această scrisoare… dacă nu, făgăduieşte-mi să-mi acorzi câteva clipe într-o dimineaţă… Am o mie de lucruri să-ţi spun. — Alteţa-voastră mă covârşeşte, spuse marchizul înclinându-se adânc şi se retrase, lăsând-o pe Clémence în societatea prinţului. — Soţul dumneavoastră este preocupat, constată Rudolf, surâsul lui mi s-a părut forţat… — Când a sosit alteţa-voastră, domnul d’Harville era pradă unei tulburări lăuntrice şi i-a fost greu să se stăpânească. — Poate că am fost inoportun? — Nu, monseniore. M-aţi cruţat de sfârşitul unei discuţii penibile. — Cum aşa? — I-am împărtăşit marchizului noua mea atitudine pe care-am hotărât să o adopt faţă de el, făgăduindu-i sprijin şi alinare. — Cât de fericit trebuie să se fi simţit! — La început a fost chiar, ca şi mine, deoarece lacrimile lui mi-au stârnit o emoţie cu totul nouă… Până atunci, credeam că mă răzbun, tratându-l cu imputări şi sarcasm. Tristă răzbunare! Durerea mea era după aceea cu atât mai mare… Pe când mai adineauri… ce deosebire! L-am întrebat pe soţul meu dacă iese în oraş; mi-a răspuns, mâhnit, că va petrece seara singur, cum i se întâmpla adeseori. Când i-am propus să rămân cu el… dacă aţi fi văzut uimirea lui, monseniore! Cum i s-a luminat faţa, de obicei atât de posomorită! Ah! Aveaţi perfectă dreptate, nimic nu-i mai înălţător decât să prilejuieşti asemenea bucurii neaşteptate! — Dar cum se face că aceste dovezi de bunătate din partea dumneavoastră au avut ca urmare discuţia penibilă de care vorbeaţi? — Oh! monseniore, răspunse Clémence roşind, speranţele ce-i insuflasem şi pe care le-aş fi putut împlini… domnul d’Harville le-a interpretat ca pe nişte făgăduieli de dragoste, ceea ce voiam să evit, fiindcă ştiam prea bine ca nu le voi putea niciodată satisface. — Înţeleg… vă iubeşte atât de mult… — Pe cât de mişcată am fost la început de recunoştinţa lui… pe atât m-am simţit de înfiorată, speriata chiar, de îndată ce limbajul lui a devenit pătimaş… În sfârşit, când, în exaltarea lui, şi-a lipit buzele de mâna mea… m-a cuprins un frig de moarte, neputându-mi ascunde groaza… A fost o lovitură dureroasă, când a trebuit să-i dezvălui aversiunea de neînvins ce-mi stârnea dragostea lui… Îmi pare rău dar cel puţin domnul d’Harville va şti şi va fi convins pentru totdeauna că, deşi m-am reapropiat de el, nu se poate aştepta de la mine la altceva decât la cea mai devotată prietenie. — Îl plâng… dar nu vă pot dojeni; există susceptibilităţi, cum am zice, sfinte… Bietul Albert, atât de bun, atât de leal! cu inima atât de vitează, cu sufletul atât de arzător! Dacă ai şti cât de mult m-a preocupat tristeţea care îl mistuia, cu toate că nu-i cunoşteam cauza… Să lăsăm ca timpul şi raţiunea să rezolve totul… Va recunoaşte, treptat, valoarea afecţiunii pe care i-o oferiţi şi se va resemna, cum s-a resemnat şi până acum, deşi n-a avut parte de alinarea ce i-o acordaţi… — Şi de care nu va fi lipsit niciodată, vă asigur, monseniore… — Să trecem acum la alte nenorociri. V-am făgăduit o acţiune caritabilă, având toată atracţia unui roman în desfăşurare. Am venit să-mi ţin făgăduiala. — Atât de repede, monseniore? Ce fericire! — Ah! Ce bine-am fost inspirat când am închiriat acea biată cameră în strada Templului, despre care v-am vorbit… Nici nu vă puteţi închipui ce am găsit acolo, ce de întâmplări senzaţionale şi interesante… În primul rând protejaţii dumneavoastră de la mansardă se bucură de fericirea ce le-aţi făgăduit. Vor mai avea însă de suferit şi alte încercări dureroase, dar n-aş vrea să vă întristez… Veţi afla cândva ce suferinţe cumplite se pot abate asupra unei singure familii… — Câtă recunoştinţă trebuie să vă poarte! — Ei pe dumneavoastră vă binecuvântează… — I-aţi ajutat în numele meu, monseniore! — Pentru ca ofranda să fie mai discretă… De altfel, n-am făcut decât să îndeplinesc rugămintea dumneavoastră. — Oh! Le voi spune adevărul… să ştie ce vă datorează. — Să nu faceţi asta! Ştiţi că am închiriat o cameră în casa aceea – temeţi-vă de noi josnicii anonime din partea duşmanilor dumneavoastră… sau ai mei… Şi apoi, bieţii Morel, sunt acum la adăpost de lipsuri… Să ne gândim la cazul de care v-am vorbit. O biată doamnă şi fiica ei, odinioară înstărite, sunt astăzi – în urma unei jefuiri infame – reduse la cea mai groaznică mizerie. — Nenorocitele!… şi unde locuiesc ele, monseniore? — Nu ştiu. — Dar cum aţi aflat de soarta lor? — Ieri m-am dus La „Le Temple“… Cred că nu ştiţi ce e „Le Temple“, doamnă marchiză. — Nu, monseniore… — E un bazar foarte interesant. Mă duceam deci să fac nişte cumpărături, însoţit de vecina mea de la al patrulea… — Vecina dumneavoastră?… — Oare nu am o cameră în strada Templului? — Uitasem, monseniore… — Această vecină e o lucrătoare drăguţă, pe care o cheamă Rigolette, e o fire veselă şi n-a avut niciodată un amant… — Ce virtute, pentru o grizetă! — Dar nu neapărat datorită virtuţii este cuminte, ci, după cum spune ea, fiindcă n-are răgazul să fie amorezată. Asta i-ar răpi prea mult timp, deoarece trebuie să muncească douăsprezece până la cincisprezece ore pe zi ca să câştige un franc şi douăzeci şi cinci, din care să trăiască!… — Poate trăi cu atât de puţin? — O să vă miraţi! îşi mai permite luxul de a hrăni două păsărele care mănâncă mai mult decât dânsa; camera ei e foarte curăţică şi îmbrăcămintea din cele mai cochete. — Să trăieşti cu un franc şi douăzeci şi cinci pe zi! E un miracol! — O, e un adevărat miracol de rânduială, de muncă, de economie şi de filosofie practică, vă asigur, aşa că v-o recomand, după cum spune, e o foarte îndemânatecă croitoreasă… În orice caz nu veţi fi obligată să purtaţi rochiile pe care vi le-ar lucra… — Chiar de mâine îi voi trimite de lucru… Biată fată! Să trăieşti cu atât de puţini bani, când pe noi, bogaţii, cele mai mici capricii ne costă de o sută de ori atât! — Ne-am înţeles deci: vă veţi interesa de mica mea protejata; dar să revenim la cele două nenorocite. Mă duceam aşadar la „Le Temple“ cu domnişoara Rigolette, pentru câteva cumpărături destinate bieţilor oameni de la mansardă, când, căutând la întâmplare într-un birou vechi, de vânzare, găsesc ciorna scrisorii unei femei care se plângea către un prieten că sunt în mizerie, ea şi fiica ei, datorită necinstei cuiva la care avea bani depuşi. L-am întrebat pe negustor de unde provenea masa de scris. Făcea parte din modestul mobilier pe care o femeie, încă tânără, i-l vânduse, găsindu-se, desigur, la ultimele ei resurse… Această femeie şi fiica ei, îmi spunea negustorul, păreau a fi nişte doamne care-şi suportau cu demnitate sărăcia. — Şi nu ştiţi unde locuiesc ele, monseniore? — Din păcate nu… până acum cel puţin… dar am dat ordin domnului de Graün să încerce să le descopere şi, de va fi nevoie, să se adreseze prefecturii de poliţie. E probabil că, lipsite de altă posibilitate, mama şi fiica au căutat adăpost în vreo casă mizeră cu odăi mobilate. Dacă e aşa, putem avea nădejde, deoarece patronii acestor case înregistrează în fiecare seară pe străinii care sosesc acolo în cursul zilei. — Ce ciudat concurs de împrejurări! exclamă doamna d’Harville, mirată. Cât e de pasionant! — Dar asta încă nu e tot… Într-un colţ al scrisorii uitate în vechiul birou, se puteau citi cuvintele: „Se va scrie doamnei de Lucenay“. — Ce şansă! Poate vom afla ceva prin ducesă, strigă doamna d’Harville. Apoi continuă cu un suspin: Dar necunoscând numele acestei femei, cum o vom putea indica doamnei de Lucenay? — Va trebui să o întrebăm dacă nu cumva cunoaşte o văduvă tânără încă, cu înfăţişare distinsă, a cărei fiică, în vârstă de şaisprezece sau şaptesprezece ani se numeşte Claire… Mi-amintesc numele. — Numele fiicei mele! E un motiv mai mult să ne interesăm de aceste nenorocite. — Uitasem să vă spun că fratele acestei văduve s-a sinucis acum câteva luni. — Dacă doamna de Lucenay, relua marchiza după un moment de gândire, cunoaşte această familie, asemenea informaţii vor fi suficiente pentru a o pune pe drumul bun; în acest caz, însăşi trista moarte a acestui nefericit, trebuie să o fi impresionat pe ducesă. Doamne! Cât sunt de nerăbdătoare să mă duc să o văd! Îi voi scrie astă-seară ca să fiu sigură că o pot întâlni mâine dimineaţă. Cine pot fi oare aceste femei? Din câte ştiţi despre ele, monseniore, ele par să aparţină societăţii alese… Şi să se vadă căzute pradă unui asemenea dezastru!... Ah! Pentru ele mizeria trebuie să fie de două ori mai groaznică. — Şi asta, datorită necinstei unui notar, un ticălos fără seamăn, despre care ştiu că a mai făcut alte nelegiuiri – un anume Jacques Ferrand. — Notarul soţului meu! exclamă Clémence, notarul mamei mele vitrege! Dar cred că vă înşelaţi, monseniore, căci el e socotit a fi omul cel mai cinstit din lume. — Am dovezi contrarii. Dar vă rog să nu vorbiţi nimănui despre îndoielile sau, mai bine zis, convingerile mele cu privire la acest mizerabil; e pe cât de abil, pe atât de criminal şi, pentru a-l demasca, am nevoie ca el să se mai creadă la adăpost de orice surprize. Da, el e acela care le-a jefuit pe aceste nenorocite, negând un depozit care, după toate aparenţele, i-a fost încredinţat de către fratele văduvei. — Şi aceşti bani? — Erau tot ce mai aveau. — Oh! Iată una din acele crime… — Din acele crime, exclamă Rudolf, care nu au justificare: nici nevoia, nici patima… Adeseori foamea împinge la furt, răzbunarea la asasinat… Dar acest notar atât de bogat, acest om învestit de societate cu o aureolă sacră, cu un prestigiu care impune şi îndeamnă la încredere… acest om e împins la crimă de o cupiditate rece şi implacabilă. Ucigaşul nu te omoară cu încetul, uzând de toate chinurile disperării şi ale mizeriei în care te cufundă… Pentru un om ca acest Ferrand, banul orfanului, gologanii săracului agonisiţi cu atâta trudă… nimic nu e sfânt! Îi încredinţezi aur, îl ispiteşti… Dintr-un om bogat şi fericit, bunul plac al acestui om face un cerşetor şi un deznădăjduit!… Prin privaţiuni şi muncă, ţi-ai asigurat pâinea şi un adăpost pentru bătrâneţe. Bunul plac al acestui om răpeşte bătrâneţii tale pâinea şi adăpostul. Dar asta nu e totul. Dacă văduva de care vorbim se prăpădeşte de durere şi mizerie, fiica ei tânără şi frumoasă, fără sprijin, fără mijloace, învăţată cu belşugul, fiind inaptă, prin educaţia ei, să-şi câştige existenţa, are de ales între necinste şi foame! Dacă îşi pierde controlul şi cade victimă, iat-o pierdută, înjosită, dezonorată! Prin mişelia lui Jacques Ferrand va fi deci cauza morţii mamei şi a decăderii fiicei!… A ucis trupul uneia şi sufletul celeilalte; şi asta, o repet, nu printr-o lovitură, ca oricare criminal, ci treptat, cu o cruzime deliberată. Clémence nu-l auzise până atunci pe Rudolf vorbind cu atâta indignare şi amărăciune. Îl asculta în tăcere, izbită de aceste vorbe de o tristă elocinţă, desigur apăsătoare, dar care dezvăluiau o ură cumplită contra nedreptăţii. — Iertaţi-mă, doamnă, reluă Rudolf după câteva clipe de tăcere, dar nu mi-am putut înfrâna indignarea gândindu-mă la groaznicele nenorociri care s-ar putea abate asupra viitoarelor dumitale protejate… Ah! Credeţi-mă, nu se exagerează niciodată urmările care aduc după sine ruina şi mizeria. — O! Dimpotrivă, monseniore, vă mulţumesc că prin asemenea cuvinte aţi sporit, dacă mai este posibil, duioasa mila ce-mi inspiră această mamă nefericită. Vai! Cât trebuie să sufere gândindu-se mai ales la fiica ei… E groaznic… Dar le vom salva, le vom asigura viitorul, nu e aşa, monseniore? Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt bogată, nu atât cât aş dori acum, când întrevăd un nou rost al bogăţiei; dar, dacă e nevoie, mă voi adresa domnului d’Harville, îl voi face atât de fericit, că nu-mi va refuza niciunul din noile mele capricii, şi prevăd că voi avea mai multe de acest fel. Protejatele noastre au demnitate, mi-aţi spus, monseniore, le iubesc deci şi mai mult. În nenoroc, a fi demn înseamnă totdeauna că ai un suflet ales… Voi găsi mijlocul de a le salva, fără ca ele să-şi dea seama că ajutorul le vine în numele carităţii… Va fi greu… cu atât mai bine! O, mi-am şi făcut un plan, veţi vedea, monseniore… veţi vedea că nu-mi lipseşte nici îndemânarea şi nici subtilitatea. — Întrevăd de pe acum combinaţiile cele mai machiavelice, răspunse Rudolf surâzând. — Dar trebuie mai întâi să le descoperim. Mi se pare un veac până mâine! După ce voi pleca de la doamna de Lucenay, mă voi duce la vechea lor locuinţă, voi întreba vecinii, mă voi convinge cu proprii mei ochi, voi cere relaţii de la toată lumea. Mă voi compromite, dacă va îi nevoie! Voi fi atât de mândră să obţin prin mine însumi şi numai prin mine rezultatul pe care îl doresc… O! Voi izbândi!… Întâmplarea aceasta e atât de înduioşătoare!... Bietele femei! Îmi pare că îmi suscită şi mai mult interesul când mă gândesc la fetiţa mea. Rudolf, mişcat de acest elan de generozitate, surâdea cu melancolie văzând-o pe această femeie de douăzeci de ani, atât de frumoasă, atât de iubitoare, încercând să uite prin nobile preocupări, nenorocirile care o izbiseră în căsnicie. Ochii Clémencei căpătaseră o strălucire vie, faţa îi era uşor îmbujorată, gesturile însufleţite, iar vorbele dădeau un nou farmec înfăţişării ei atrăgătoare.

Misterele Parisului  de Eugene Sue volumul 1 Partea întâi       Capitolul 1 TAVERNA   La 13 decembrie 1838, într-o seară ploioasă şi rece, un om de statură atletică, purtând o bluză veche, trecea podul Zarafilor şi ajungea în centru, într-un labirint de străzi întunecate, strâmte şi cotite, care se întind de la Palatul de Justiţie până la biserica Notre-Dame. Cartierul Palatului de Justiţie, foarte delimitat, foarte supravegheat, serveşte totuşi drept loc de întâlnire şi de adăpost răufăcătorilor din Paris. Nu e oare ciudat, sau mai curând fatal, ca o nestăpânită atracţie să-i facă mereu pe aceşti criminali să graviteze în jurul cumplitului tribunal care-i condamnă la închisoare, la ocnă, la eşafod? În noaptea aceea, deci, vântul sufla puternic, furişându-se într-un fel de ulicioare ale acestui lugubru cartier: lumina slabă, pâlpâitoare, a felinarelor clătinate de vânt, se oglindea în râuleţul de apă negricioasă care curgea prin mijlocul caldarâmului plin de mâl. Casele, de culoarea noroiului, aveau ferestre puţine, cu cercevele putrede şi aproape fără geamuri. Poteci negre şi infecte duceau către scări şi mai negre şi mai murdare şi atât de drepte, încât de-abia le puteai urca, ţinându-te de o funie de puţ prinsă în zidurile umede prin belciuge de fier. Parterul acestor case era ocupat de tarabele cărbunarilor, ale măţarilor sau ale vânzătorilor de carne stricată. Deşi mărfurile erau de mică valoare, aproape toate vitrinele acestor prăvălii mizerabile aveau gratii de fier, în aşa măsură le era negustorilor teamă de cutezătorii hoţi din cartier. Omul despre care vorbim, intrând în strada Bobului, din centrul cartierului, îşi încetini mult mersul: se simţea ca la el acasă. Noaptea era adâncă, apa cădea în şiroaie şi răbufnirile de vânt şi ploaie biciuiau zidurile. În depărtare, orologiul Palatului de Justiţie suna orele zece. Femeile adăpostite sub ganguri boltite, întunecate şi adânci ca nişte peşteri, fredonau nişte refrenuri populare. Una din aceste creaturi, o tânără fată, era de bună-seamă cunoscută de omul despre care vorbim, pentru că, oprindu-se în faţa ei, o prinse de braţ. — Bună seara, Cuţitarule, rosti fata. Acesta, de mult certat cu justiţia, căpătase porecla de „Cuţitar“ încă din puşcărie. — Tu eşti, Guristo? spuse omul cu bluza. O să-mi plăteşti basamacul, că de nu, te fac să joci tontoroiul. — N-am nicio leţcaie, răspunse tânăra tremurând, căci acest om băga groaza în cartier. — Dacă punga ţi-e goală, hrăpăreaţa de la tavernă o să-ţi dea pe datorie de dragul mutrei tale. — Doamne, dar îi mai datorez chiria pe straiele astea pe care le port… — A! Mai faci şi nazuri? strigă Cuţitarul, şi-i trânti nenorocitei, pe întuneric şi la întâmplare, o lovitură de pumn atât de puternică, încât fata scoase un ţipăt de durere. — Deocamdată, numai atât, fata mea, şi asta ca să ştii ce te-aşteaptă… De-abia rostise aceste vorbe, că banditul scoase un strigăt însoţit de o înjurătură cumplită: — Ah, m-ai înţepat, ticăloaso, m-ai zgâriat cu foarfecele tău. Şi furios, se luă după Guristă care fugise pe poteca întunecată. — Nu te-apropia, că-ţi scot ochii! spuse ea pe un ton hotărât. Nu ţi-am făcut nimic, de ce-ai dat în mine? — Îţi spun eu acuş, strigă banditul, înaintând mereu în beznă. Aha, te-am prins şi ai să mi-o plăteşti! adăugă el, apucând cu mâinile sale mari şi puternice încheietura unei mâini subţiri şi delicate. — Ba tu ai să mi-o plăteşti mie! se auzi un glas bărbătesc. — Un bărbat! Tu eşti, Braţ-Roşu? Răspunde o dată şi nu mă strânge aşa tare… Mă aflu pe poteca locuinţei tale… Nu poţi fi decât tu. — Nu e Braţ-Roşu, se auzi glasul necunoscutului. — Bine, pentru că nu eşti de-al nostru, o să se lase cu mustărie, strigă Cuţitarul. Dar a cui e lăbuţa asta pe care am prins-o? — E perechea celeilalte. Sub pielea gingaşă şi moale a acestei mâini care-l prinsese repede de gât, Cuţitarul simţi că se încordau nervi şi muşchi de oţel. Gurista, refugiată în fundul aleii, urcase repede câteva trepte: se opri o clipă şi strigă către apărătorul ei necunoscut: — O, mulţumesc, domnule, că mi-ai luat partea. Cuţitarul m-a bătut pentru că n-am vrut să-i plătesc rachiul. M-am răzbunat, dar n-am putut să-i fac prea mult rău cu foarfeca mea. Acum, că sunt în siguranţă, lasă-l în pace, dar ai grijă de dumneata, căci ăsta e faimosul Cuţitar! Groaza pe care o răspândea acest om era cumplită. — Ei, nu m-auzi? îţi spun că ăsta e Cuţitarul, repetă Gurista. — Şi eu sunt un bătăuş care nu se prea teme de altul, spuse necunoscutul. Apoi se lăsă tăcerea. Timp de câteva secunde se auzi doar zgomotul surd al unei lupte înverşunate. — Vrei să te spintec? strigă banditul, făcând o mare sforţare pentru a scăpa de adversarul lui care părea înzestrat cu o putere neobişnuită. Bine, bine, o să mi-o plăteşti, şi pentru Guristă şi pentru tine, adăugă el scrâşnind din dinţi. — Da, în monedă de pumni, răspunse necunoscutul. — Dacă nu dai drumul cravatei, îţi mănânc nasul, mormăi Cuţitarul cu glas înăbuşit. — Am nasul cam mic, amice, şi nu-l poţi vedea bine. — Atunci vino sub felinar. — Vin, răspunse necunoscutul. Ne vom putea privi în albul ochilor. Şi repezindu-se spre Cuţitar, pe care-l strângea mereu de gât, îl împinse până la poarta aleii şi-l azvârli cu putere în strada abia luminată de pâlpâirea felinarului. Cuţitarul se poticni, dar revenindu-şi imediat, se aruncă furios asupra necunoscutului a cărui statură foarte mlădioasă şi subţire nu trăda de loc puterea uriaşă de care dispunea. Cuţitarul, deşi de o constituţie atletică şi deosebit de dibaci într-un fel de încăierare numită în popor „savată“, adică box cu picioarele, îşi aflase, după cum se spune, naşul. Necunoscutul îi puse o piedică, cu o minunată îndemânare. Şi-l dădu de două ori peste cap. Nevoind nici acum să recunoască superioritatea adversarului, Cuţitarul reîncepu atacul urlând de furie. Atunci apărătorul Guristei, schimbându-şi dintr-o dată tactica, făcu să cadă pe capul banditului o grindină de lovituri de pumn atât de tari de parcă ar fi fost aplicate cu o mănuşă de fier. Aceste lovituri de pumn, care ar fi stârnit invidia şi admiraţia lui Jack Turner, unul din cei mai renumiţi boxeri ai Londrei, erau de altfel atât de în afara regulilor „savatei“ încât Cuţitarul fu ameţit de două ori; pentru a treia oară banditul căzu pe caldarâm ca un  bou răpus, gemând: — M-ai dat gata. — Dacă se dă bătut, nu-l ucide, ai milă de el! îl rugă Gurista, care cât timp ţinuse lupta se avântase pe aleea casei lui Braţ-Roşu. Apoi adăugă, mirându-se: Oare cine sunteţi? Afară de învăţătorul nostru, nu e nimeni în stare, începând din strada Saint-Eloi până la Notre-Dame, să-l bată pe Cuţitar. Vă mulţumesc mult, domnule; vai, dacă n-aţi fi fost dumneavoastră aici, m-ar fi stâlcit în bătaie. Necunoscutul, în loc să răspundă femeii, îi asculta cu atenţie glasul. Niciodată urechea lui nu înregistrase o voce mai dulce, mai proaspătă, mai asemănătoare sunetului unui clopoţel de argint: încercă să-i vadă faţa Guristei, dar nu izbuti, noaptea era prea adâncă şi lumina felinarului prea slabă. După ce rămase câteva clipe nemişcat, Cuţitarul îşi întinse picioarele, apoi braţele şi, în sfârşit, se ridică în capul oaselor. — Ia seama, strigă Gurista, refugiindu-se din nou pe alee şi trăgându-l de braţ pe ocrotitorul ei, ia seama că poate să se răzbune. — Fii liniştită, fata mea! Dacă mai pofteşte, am eu cu ce să-l mulţumesc! Banditul auzi aceste vorbe. — Mi-ai frânt oasele, spuse el necunoscutului. Pentru azi mi-e destul, nu mai râvnesc la asemenea papară, dar cu alt prilej nu zic ba, de-oi mai da cândva de tine. — Nu eşti mulţumit? Te mai şi plângi? strigă ameninţător necunoscutul. Nu m-am bătut corect? — Nu, nu mă plâng. Eşti un băiat curajos, spuse banditul pe un ton morocănos, dar cu acea intonaţie de respect pe care forţa fizică o impune oamenilor de acest soi. M-ai bătut şi afară de Învăţătorul nostru, care ar mânca trei uriaşi la o masă, nimeni, până în ceasul ăsta nu se poate lăuda că m-a doborât. — Ei bine, şi apoi? — Apoi… mi-am găsit naşul, asta-i tot. Şi tu ai să ţi-l găseşti pe al tău într-o zi sau alta, mai curând sau mai târziu… Toţi îşi găsesc naşul… În lipsa omului, dai de Sfântul Sfinţilor, după cum spun popii. Ce e sigur, e că acum, după ce l-ai biruit pe Cuţitar, poţi să-ţi faci de cap cum vrei în mahala. Toate iubeţele or să fie roabele tale. Peştii şi codoaşele n-or mai îndrăzni să-ţi refuze împrumutul. Dar spune-mi cine eşti? Vorbeşti pe limba noastră ca tata şi mama. Dacă eşti cumva hoţ, nu sunt omul tău. Am omorât, adevărat, pentru că atunci când sângele mi se urcă la cap văd roşu şi trebuie să lovesc… Dar mi-am plătit isprăvile stând cincisprezece ani la zdup. Mi-a trecut vremea. Nu sunt cu nimic dator judecătorilor şi de furat, niciodată n-am furat, întreab-o pe Guristă. — E adevărat, hoţ nu e, recunoscu ea. — Atunci hai să bem un pahar de basamac şi ai să ştii cine sunt, spuse necunoscutul, hai să ne împăcăm… — E frumos din partea ta… Mă întreci, recunosc. Ştii să te slujeşti al dracului de bine de pumnii tăi… Mai ales de grindina aia de la urmă. Drace, cum cădeau, ai fi zis că-i un ciocan de făurărie. E un joc nou… trebuie să mă înveţi şi pe mine. — Pot să reîncep când vrei. — Dar nu pe spinarea mea, ehei, nu pe-a mea. Şi acum sunt încă ameţit. Îl cunoşti pe Braţ-Roşu? Pentru că te văzui pe cărarea care duce la casa lui. — Braţ-Roşu? rosti necunoscutul, mirat de această întrebare, nu înţeleg ce vrei să spui. Doar nu numai Braţ-Roşu locuieşte în casa aceea. — Ba da, amice… Braţ-Roşu are motivele lui să nu-i placă vecinii, spuse Cuţitarul, rânjind în chip ciudat. — Perfect, cu atât mai bine pentru el, reluă necunoscutul, care părea că nu vrea să continue această convorbire. Nu cunosc nici un Braţ-Roşu şi cu atât mai puţin pe Braţ-Negru; ploua şi pentru a mă adăposti o clipă am intrat pe aleea aceea. Ai vrut s-o baţi pe biată fata asta, te-am bătut eu pe tine – asta-i tot! — E adevărat, şi de altfel afacerile tale nu mă privesc; cei care au nevoie de Braţ-Roşu nu se vor spovedi Papei de la Roma. Să nu mai vorbim de asta. Apoi, adresându-se Guristei: — Pe cinstea mea, eşti o fată bună, ţi-am tras o scatoalcă, tu mi-ai răspuns cu o înţepătură de foarfece, aşa-i jocul. Dar ce-i drăguţ din partea ta, e că nu l-ai îndârjit pe turbatul ăsta împotriva mea, când eram înfrânt. Să vii să bei cu noi. Domnul plăteşte. În privinţa asta, viteazule, se adresă el necunoscutului, decât să mergem să bem rachiu, mai bine am merge să ne refacem la Pezevenghea de la „Iepurele alb“; e acolo o bombă… — În regulă, masa o plătesc eu. Vrei să vii, Guristo? o întrebă necunoscutul. — O, mi-era aşa de foame! răspunse ea. Dar când văd cum se încaieră oamenii, mi se face atât de greaţă, că uite, mi-a pierit şi foamea. — Ei lasă, lasă, pofta o să-ţi vie mâncând, zise Cuţitarul, şi bucătăria e grozavă la „Iepurele alb“. Cele trei personaje, acum în deplină armonie, se îndreptară spre tavernă. În timpul încăierării dintre Cuţitar şi necunoscut, un cărbunar de o statură uriaşă, ascuns într-o altă ulicioară, urmărise îngrijorat fazele luptei, fără să se dea, după cum am văzut, de partea niciunuia dintre adversari. În timp ce necunoscutul, Cuţitarul şi Gurista se îndreptau spre tavernă, cărbunarul îi urmărea. Banditul şi Gurista intrară cei dintâi în cârciuma apaşilor, necunoscutul cu câţiva paşi în urma lor. În clipa aceea, cărbunarul se apropie de el şi-i spuse încet, în englezeşte, şi pe un ton de respectuoasă dojană: — Monseniore, luaţi bine seama! Necunoscutul ridică din umeri şi-i ajunse din urmă pe tovarăşii săi. Cărbunarul nu se dezlipi de uşa tavernei; trăgând atent cu urechea, se uita din când în când înăuntru printr-un petec de geam dezgolit de sub stratul gros de alb de Spania… cu care sunt vopsite în interior asemenea spelunci.