Daniel Easterman

Testamentul lui Iuda de  Daniel Easterman PARTEA ÎNTÂI       PROLOG     Iunie 1945 Berlinul sub ocupaţia rusească   Plafonierele clipiră, după care se stinseră. În secunda următoare prinse viaţă un proiector din spatele încăperii. Câteva clipe ecranul mare de proiecţie se umplu cu diferite numere, apoi încăperea fu inundată de muzică şi pe ecran apăru imaginea unei zvastici, căreia, în scurt timp, îi luă locul silueta unui vultur german şi cuvântul Wochenschau. Imediat ecranul se umplu de embleme înfăţişând acelaşi vultur, care purta de data asta o zvastică cu ghirlandă între gheare şi, dedesubt, un drapel pătrat pe care se găsea o a doua zvastică şi cuvintele Deutschland Erwache. Sunet de cizme mărşăluind. Chipul lui Adolf Hitler, cu gura exprimând hotârâre şi îndârjire, apoi o filmare de la distanţă, arătându-l sus pe o tribună înaltă, între aripile larg desfăcute ale unui vultur gigantic. Hitler trecea în revistă o paradă a vânătorilor de munte. Camera de luat vederi îşi modifică poziţia şi prinse în obiectiv parada avioanelor de vânâtoare de deasupra, siluetele inconfundabile ale unor Messerschmitt, urmate de avioanele Me 163, cu aripi îndreptate spre spate. Majoritatea oamenilor care urmăreau imaginile nu văzuseră nici unul din cele două tipuri de avioane în acţiune, cu toate că mulţi dintre ei văzuseră desene ale prototipurilor. Din nou un prim-plan al Führer-ului. O expresie victorioasă acum, plină de satisfacţie nedisimulată. Încet înapoi, încet înapoi, braţul întins în salutul hitlerist, din nou înapoi, după care o imagine generală a tribunei şi a construcţiei în faţa căreia aceasta fusese înălţată. Din rândul publicului se înalţă un strigăt, redus imediat la tăcere de un ordin lătrat în germană. Clădirea de pe ecran nu putea fi confundată: Palatul Buckingham. Era imposibil. Numai că filmul arăta clar trupe germane, tancuri germane şi transportoare germane de trupe mărşăluind de-a lungul Mall-ului şi cotind pe după tribună către Constitution Hill. Spectatori nefericiţi stăteau aliniaţi pe ambele părţi ale Mall-ului, cu braţele întinse, fără entuziasm, în salutul hitlerist. Oamenii erau tăcuţi şi trişti, cu chipurile marcate de sentimentul înfrângerii, cu capetele plecate. Muzica se opri brusc şi o voce începu să răcnească. Nu în germană, aşa cum s-ar fi aşteptat cei care urmăreau filmul, ci în engleză. Recunoscură cu toţii vocea pe care o auziseră şi de care râseseră acasă: ea aparţinea lui William Joyce, trădătorul pe care Daily Express îl poreclise cândva „Lordul Hau-Hau“. Ieri dimineaţă, la orele nouă, primul-ministru britanic Winston Churchill a semnat declaraţia formală de capitulare in faţa forţelor victorioase ale Reich-ului german, punând astfel capăt lungului război din Europa. Înfrânte pe toate fronturile, jalnicele armate ale fostului Imperiu Britanic au depus astăzi armele, la capătul unei bătălii lungi şi inutile împotriva unei voinţe superioare, o bătălie pe care încăpăţânarea şi egoismul conducătorilor au prelungit-o în mod inutil şi care a costat viaţa a milioane de tineri. În cele din urmă, trupele inferioare, dotarea lor inferioară şi moralul scăzut n-au putut rezista în faţa talentului şi tăriei de caracter ale germanilor, după cum nici populaţia civilă a Marii Britanii nu a putut îndura atacurile cu noile arme ale groazei lansate împotriva ei de pe ţărmurile Franţei. Cât timp se auzi vocea, pe ecran apăru imaginea unui interior de încăpere. La o masă lungă, acoperită cu pânză verde, câţiva bărbaţi, îmbrăcaţi în uniforme militare, semnau documente. Mult îndrăgitul nostru Führer, Adolf Hitler, s-a aflat în Londra pentru a accepta capitularea britanică din partea primului-ministru şi a şefilor lui de Stat Major. Iată-l aici, în Downing Street, cuceritorul neînvins al Europei, Führer-ul Reich-ului celor o mie de ani. Chipul lui Hitler, zâmbind. Faţa lui Churchill, întunecată şi tristă. Mâna lui, semnând un document, tremurând uşor. Din nou Hitler, primind documentul, semnându-l la rândul lui cu o mâna nepăsătoare. Apoi, din nou chipul lui Churchill, încruntat. El pare îngrijorat. Aşa şi trebuie. Deoarece el ştie că jocul s-a sfârşit. Nu va mai dura mult până când generalul Guderian, noul comandant militar al Marii Britanii, va da instrucţiuni de începere a primelor procese dintr-o lungă serie asupra crimelor de război, în Coventry. Ştim cu toţii că ei vor fi pedepsiţi cu maximă asprime. Churchill, Bomber Harris, Montgomery, Portal – toată banda de nelegiuiţi. Aceştia sunt indivizii care au huzurit timp de şase ani lungi, până ce au îngenuncheat Anglia şi mare parte din restul Europei o dată cu ea. Puteţi să fiţi siguri că ei vor ajunge la spânzurătoare. Nici unul dintre ei însă nu va fi linşat. Pentru prima dată în istoria lor, britanicii vor recunoaşte gustul adevăratei justiţii. Justiţia germană. Se va termina cu toate vechile privilegii, favoritisme şi jocuri de culise. Un nou vânt suflă peste Europa, iar numele lui este Fair Play pentru toţi. Acesta a fost scopul războiului. Sistemul de ondine şi dreptate, care constituie mândria Reich-ului german, va Fi acum adus pe ţărmurile Angliei. Reich-ul va numi judecătorii acestui sistem, oameni buni, adevăraţi şi netemători, care nu se află la mâna vreunui lord cu titlu aristocratic sau a vreunui evreu cu o geantă plină de arginţi. Ecranul se umplu acum cu scene de la procesele germane, toate având loc în incinta unor instanţe somptuoase, unde vulturii şi zvasticile se înălţau întunecate deasupra capetelor judecătorilor. Cei din sală priveau nemişcaţi, reduşi la tăcere de şocul celor văzute pe ecran. După ce l-a instalat pe generalul Guderian în Downing Street, Führer-ul s-a dus la Palatul Buckingham, unde a fost primit în mod oficial de către regele Edward şi consoarta lui, regina Wallis, care au sosit cu avionul din Bahamas alaltăieri, gata să-şi ia în primire îndatoririle. Radiind de bucurie, cuplul regal a urat bun venit cuceritorului ţării lor, întâmpinându-l ca pe un vechi prieten şi ca pe un eliberator al poporului lor. Scene cu ducele şi ducesa de Windsor împreună pe balcon, făcând semne cu mâna. Apoi o mişcare rapidă spre dreapta, pentru a-l arăta pe Hitler stând lângă perechea regală, fără a face semn cu mâna, însă urmărind totul cu atenţie. Bineînţeles că evreilor nu le va plăcea asta. O să facă totul ca să-şi salveze pielea mizerabilă. Ei s-au aflat în spatele conspiraţiei Baldwin din 1936, care a dus la abdicarea forţată a regelui, şi tot ei au fost responsabili pentru împingerea micuţei Anglii într-un război în care această ţară n-a avut nici o şansa de victorie. Germania a întins o mână prietenească, însă sioniştii şi Rotschilzii au făcut totul ca Anglia să nu strângă această mână. În loc să-şi unească forţele în scopul înfrângerii duşmanului comun, forţe armate ale Rusiei staliniste şi celulele de conspiratori roşii din propriile oraşe şi sate, Marea Britanic şi Germania au irosit viaţa celor mai buni tineri într-un război lipsit de orice raţiune. Ei bine, noi am învăţat cum să-i tratăm pe evrei în Germania. Nu peste mult timp şi britanicii, care au suferit atât de mult, vor scăpa de aceste jigodii, care acum nu vor mai reveni. În timpul ultimului paragraf al cuvântării, pe ecran se derulară scene cu sinagogi arse şi evrei împinşi pe stradă, de la spate, de trupe SS. Într-una din scene, un steag britanic fu rupt cu brutalitate de pe uşa unei sinagogi. După ce a luat prânzul la palat, mult îndrăgitul nostru Führer a făcut o vizită la Shipton în Oxfordshire, unde a fost întâmpinat de Sir Oswald şi Lady Diana Mosley. După eliberarea lui din penitenciar, petrecută în 1943, sir Oswald s-a aflat sub supravegherea constantă a serviciilor secrete britanice. Führer-ul l-a invitat să preia fotoliul de prim-ministru până la ţinerea alegerilor generale, când toată lumea se aşteaptă ca partidul lui Sir Oswald, Uniunea Britanică a Fasciştilor, să fie purtat spre victorie de un val de entuziasm popular. Pe parcursul paragrafului se prezentaseră scene cu Sir Oswald şi Hitler strângându-şi reciproc mâna şi zâmbind camerei de luat vederi. Apoi, brusc, imaginea Capitoliului din Washington, sub un cer noros. Între timp, ieri după-amiază, în Washington, fostul consul german, Hans Thomsen, a fost rechemat pentru convorbiri cu secretarul de stat, Edward Stettinins. Se crede că el va face o vizită la Casa Albă de dimineaţă, pentru o întrevedere cu preşedintele Truman, în vederea deschiderii negocierilor pentru încheierea ostilităţilor dintre Statele Unite şi Germania. Mai multe surse diplomatice sunt de părere că preşedintele intenţionează să efectueze o vizită de stat la Berlin, în cursul toamnei. Pe ecran apărură două steaguri, un drapel german alături de drapelul înstelat american. Cadrul se schimbă din nou. De această dată, pe ecran apăru un cer senin. Imaginea se modifică până când pe ecran apăru un dom, după care se focaliză asupra pieţei Sfântul Petru, plină cu pelerini. În Roma, Sanctitatea sa Papa Pius al XII-Iea l-a felicitat pe Führer cu ocazia victoriei obţinute. Pe ecran apăru o scenă din interiorul Vaticanului, în care se vedea cum Pius al XII-lea şi Hitler îşi strângeau mâinile. Această întâlnire urmează celei din săptămâna precedentă, când Suveranul Pontif şi noul stăpân al Europei au semnat un nou Concordat, înlocuind acordul depăşit din 1933. Cu ocazia acelei întâlniri, papa şi-a declarat disponibilitatea de a recunoaşte schimbările politice de teritoriu care au avut loc de la începutul războiului. La rândul lui, reinstauratul guvern fascist al Mareşalului Pietro Badoglio şi-a declarai disponibilitatea de a recunoaşte termenii Tratatului de la Lateran şi de a păstra relaţia de natură specială cu Statul Vatican. Joyce făcu o scurta pauză, apoi reveni cu o voce triumfătoare. Oameni ai Marii Britanii! Lunga voastră noapte s-a sfârşit. Mână în mână cu fraţii şi surorile voastre din Germania, vă aflaţi în pragul unei epoci noi şi minunate. Pacea, justiţia şi libertatea vor lua locul tiraniei pe care aţi cunoscut-o. Sub umbra ocrotitoare a zvasticii, o Europă unită se va împotrivi cu fermitate hoardelor subumane dezlănţuite împotriva ei din stepele Rusiei comuniste. Împreună, vom făuri pe nicovala suferinţei comune un destin glorios pentru rasa ariană. Muzica izbucni din nou, acompaniind noi scene cu soldaţi mărşăluind, drapele enorme cu zvastici şi insigne SS sclipind în lumina soarelui. Ultima imagine fuse cea a Parlamentului. Deasupra Turnului Victoria, fâlfâind maiestuos în briza aspră, drapelul roşu, alb şi negru al celui de-al Treilea Reich. Lichter! Ecranul se stinse. Deasupra luminile reveniră la viaţă. O tăcere profundă se lăsă peste încăpere. Se găseau acolo cam o sută de oameni, aşezaţi pe scaune metalice rabatabile care fuseseră rânduite cu precizie militară pe nouă rânduri. Nici unul dintre spectatori nu făcea vreo mişcare. Un singur om se luptă în zadar să-şi stăpânească tusea. Capetele oamenilor fuseseră rase. Chipurile le erau marcate de durere şi oboseală. Sub uniformele gri, de prizonieri de război, li se întrezăreau cu uşurinţă trupurile scheletice. Camera în care se găseau se afla la mare adâncime sub pământ. Avea douăzeci de metri lungime şi opt lăţime, iar tavanul era foarte coborât. Din spatele unui perete se putea auzi murmurul unui generator electric. Pe lângă acest sunet se mai auzea zgomotul pompelor de ventilaţie, care, prin intermediul unui sistem bine proiectat de conducte, asigurau o rezervă constantă de aer proaspăt şi invizibilitatea complexului, din care făcea parte acea încăpere, faţă de suprafaţă. Pereţii fuseseră drapaţi cu pânză neagră. La mijlocul lor atâma câte un drapel imens, roşu sângeriu. Fiecare drapel avea un cerc alb înăuntrul căruia se găsea o zvastică. În lumea din afară, adică la cincizeci de metri deasupra complexului, toate drapelele, precum acestea, fuseseră sfâşiate şi arse de soldaţii ruşi. Aici, jos, nu existau soldaţi ruşi. Aici singurele trupe prezente purtau uniforma neagră Waffen-SS. Paznicii SS erau postaţi de jur împrejurul camerei. Stăteau cu spatele la zid şi cu armele încărcate, gata să tragă. În faţa spectatorilor se afla un ofiţer german, care purta pe epoleţi însemnele argintii ale gradului de Standartenführer SS. Pe antebraţul drept al hainei avea cusut un mic diamant inscripţionat cu literele „SD“, sigla pentru Sicherheitsdienst, serviciul secret al Reich-ului. Era un bărbat tânăr pentru gradul pe care-l avea, un absolvent al Vogelsang Ordensburg, care fusese promovat către sfârşitul războiului, datorita morţii ofiţerilor superiori. Nimic din înfăţişarea lui nu trăda vreo urmă de nervozitate. Cizmele lui lustruite, însemnele SS, şapca neagră cu insigna cu capul de mort, toate păreau gata de paradă. Filmul avusese efectul anticipat de el şi de oamenii care-l montaseră. Prizonierii din faţa lui erau nu numai şocaţi, ci de-a dreptul devastaţi. În câteva minute dispăruse tot ceea ce reprezenta credinţa lor, tot ceea ce-i ţinuse în viaţă, pentru unii timp de trei sau chiar patru ani, în închisorile Gestapoului şi în centrele de interogare ale SD-ului, tot ceea ce le mai oferise un pic de speranţă. — Domnilor, începu ofiţerul, vorbind cu vag accent englezesc, sper că aţi găsit buletinul de ştiri al acestei săptămâni mai interesant decât de obicei. Peste câteva momente vă veţi întoarce în celulele dumneavoastră. Vi se va distribui, fiecăruia, câte un exemplar din ediţia de astăzi a ziarului londonez Times. Veţi putea citi acolo termenii capitulării britanice, precum şi articole detaliate asupra recentelor evenimente. Puteţi face câte comentarii vreţi pe marginea lor. Înainte de asta, însă, cred că îmi veţi da voie să mă prezint. Mă numesc Standartenführer SS Klietmann. Sunt noul comandant al acestei închisori, iar dumneavoastră trebuie să vă socotiţi ca fiind sub jurisdicţia mea. Din câte am înţeles, sub comanda Obersturmbannführer-ului SS Grossmann, în ultimele luni condiţiile de viaţă de aici au devenit mai mult decât lejere. Această situaţie a luat sfârşit. Obersturmbannführer-ului SS Grossmann a fost eliberat din funcţie. De acum înainte veţi trata numai cu mine.         Am intenţia să conduc această închisoare ca la carte, încălcările disciplinei vor fi sever pedepsite. Orice tentativă de evadare se va plăti cu moartea celui care încearcă şi a unui coleg de-al lui. Nu vor exista evadări reuşite. Veţi descoperi singuri că măsurile de securitate de aici sunt cele mai dure din tot Reich-ul. După ce veţi termina lectura, poate vă veţi gândi mai bine la situaţia dumneavoastră personală. Să nu cumva să credeţi că poporul german intenţionează să lase nepedepsită vina. Tribunalele pentru crimele de război, care au şi apărut, nu se vor mulţumi doar cu cei care au condus războiul de agresiune britanic împotriva Germaniei. Fireşte, accentul va cădea pe Churchill şi pe banda lui. Însă noi nu ne vom găsi odihna până ce nu îi vom aduce în faţa justiţiei pe toţi criminalii, oricât de mici ar fi ei. Sunt multe întrebări la care trebuie să se găsească răspuns. Trebuie dezvăluită adevărata amploare a crimelor comise de britanici. Puteţi fi convinşi că nu se va precupeţi nici un efort pentru descoperirea acestor crime şi a înfăptuitorilor lor. În cazul dumneavoastră, vina nu poate intra în discuţie. Aţi fost cu toţii arestaţi pe pământ german sau pe pământul naţiunilor administrate de Reich-ul german. În cursul zilei de astăzi veţi fi vizitaţi de o echipă de avocaţi numiţi ca să vă instrumenteze cazurile. Vi se va atribui în timp util un avocat al apărării. Peste câteva zile veţi primi instrucţiuni scrise din partea autorităţilor din Marea Britanie, prin care vi se va cere să lămuriţi lucrurile. Până acum, refuzul dumneavoastră de a divulga faptele legate de misiunile pe care le-aţi avut de îndeplinit a fost lăudabil. Sunteţi cu toţii oameni curajoşi şi, în alte circumstanţe, n-am nici o îndoială că aţi fi primit cele mai înalte decoraţii pentru curaj. Numai că războiul s-a sfârşit. Ţara dumneavoastră a fost învinsă cu mijloacele luptei curate şi deschise. Acum este de datoria dumneavoastră să sprijiniţi forţele legii şi ordinii pentru atribuirea vinilor, acolo unde e cazul şi pentru exonerarea de vină a nevinovaţilor. Comandantul făcu o pauză, după care continuă: Sunteţi liberi. Sper că vă veţi dovedi cu toţii cooperanţi. Vă asigur că e în interesul dumneavoastră să fiţi aşa. În spatele sălii se deschiseră uşile. La un semn, primul se ridică în picioare. Pe măsură ce ieşeau, prizonierii evitau să se uite în ochii colegilor lor. Mai mulţi oameni plângeau. — Dumnezeu să ne ajute pe toţi, rosti cineva încet.

Numele fiarei de Daniel Easterman Prolog Muzeul Egiptean Cairo 3 ianuarie 1999 In acel an se aşternuse peste Egipt o iama ciudată. Nu cea mai rea dintre ele, ci sumbră şi lungă. Piramidele erau învăluite de pîclâ, fapt nemaiauzit. în valea mormintelor, odăile regilor demult morţi musteau de atîta ploaie. Felucile zăceau înţepenite pe Nil, tăcute, cu fusurile cîrmelor afundate în noroiul cleios. Pe cîmpiile întunecate, femei cu braţe firave şi copii treziţi în orele reci, de dinainte de răsărit, însâmînţau orzul cu mîinile îngheţate. Era ploaie acolo unde nu plouase niciodată, ger unde nu fusese niciodată, păianjenii invadaseră casele victimelor neştiutoare, iar uşile celor care se sinuciseserâ erau deja ţesute cu pînzele lor. Era ca şi cînd minunile sau supliciile erau ceva obişnuit. în moschei, preoţii propovâduiau sfîrşitul lumii. în Cairo, Shaykh Kishk profeţea din amvonul său venirea lui Dajjal. Anticristul cu un singur ochi. Spunea că paşii lui fuseseră auziţi chiar pe o alee îngustă din oraşul vechi. în Alexandria, un măcelar tăiase un viţel cu două capete. în Tanta, o evreică cu părul roşu născuse un monstru. în deşertul de lingă Wadi Natrun, căzuse grindină cît oul de porumbel. într-un coridor pustiu, în Sayyda Zaynab, copilaşi cu mîini bătrinicioase se jucau cu tigva fărâ ochi a unei capre albe. Bandajele se desfăceau ca fîşiile de mătase putrezită. Mişca scalpelul cu precizie, aproape cu bucurie, deschizînd un singur strat o dată, fiecare tăietură — un pic de moarte. Măreaţa moarte, tăcută ca o seară de iulie, parfumată şi imobilă trona pe masa înaltă cu grile. Apuca şi tăia, apuca şi tăia. Fîşiile de bandaj antic erau îndepărtate cu fineţe, netezite şi măsurate. Fiecare îşi avea locul ei peste barele metalice care înconjurau masa. Vîrful bisturiului se lovi de prima amuletă. A’isha o scoase uşurel, cu respect. Era un sceptru de bronz, unul dintre sim­bolurile puterii. Lîngâ el era aşezat un ochi de faianţă albastră şi o grămadă de alte amulete fără o ordine simbolică: trei figurine reprezentîndu-i pe Maat, Horus şi Ra şezînd, trei scarabei obişnuiţi, unul în formă de inimă din nefrit montat în ramă de aur, un alt sceptru, două centuri şi un papirus. De acum era sigură că mumia mai fusese desfăcută şi refăcută. De obicei, amuletele aveau o ordine precisă: scarabeul în formă de inimă pe sau alături de locul inimii, pe corp; ochiul pe incizia dreaptă prin care se scoseseră viscerele; sceptrele pe abdomen şi pe piept. Acestea erau amestecate şi prost amplasate, semn sigur că, într-un anumit stadiu, fuseseră folosite la desface­rea învelitorilor. Nu era ceva neobişnuit: jefuitorii de morminte activau în Egipt încă din vremea Regatului Vechi. Foarte rar se găsea un loc intact. Arheologii se considerau norocoşi să dea peste rămăşiţele lăsate de hoţi sau peste mumii reînfăşurate în grabă. Ea se considera la fel.  Este cu certitudine reînfâşuratâ, spuse. Profesorul Megdi aprobă, înclinînd din cap.  Atunci nu e vorba de un alt Tutankamon.  Mă îndoiesc că ar fi, zîmbi ea. Putea să vadă muzeul prin geamul biroului, dacă se ostenea s-o facă. Putea chiar să vadă fluviul, ca o bandă de lumini orbitoare şi, ceva mai în spate, Turnul din Cairo, obeliscul de 590 de picioare, care [îşnea nebuneşte deasupra insulei Gezira. Nu venise aici nici să viziteze muzee, nici să navigheze pe riuri şi nici să escaladeze turnuri, să admire privelişti. Era un tip prac­tic, un om care nu avea timp de pierdut. îşi scoase haina de stofă şi o puse pe spătarul unui scaun. Pe podea zăcea o cutie de lemn, deschisă. Bărbatul se aplecă, smulse hîrtia cerată, maronie, de deasupra şi ridică un obiect greoi, învelit într-o pungă de plastic negru. îl aşeză pe masă şi începu să-l despacheteze. Ştiuseră de la început că mormîntul fusese violat. Sigiliile originale de la intrarea principala în necropolă erau distruse. Un preot al Templului Iui Amon din Kamak aplicase altele noi pe vechile locuri, dar şi acelea fuseseră rupte. A’isha se aştepta să găsească foarte puţin înăuntru: un sicriu violat, cîteva fîşii de bandaje putrede, vreo mînâ sau vreun picior dislocate şi aban­donate în grabă. Cam toate mormintele erau pustii şi dezolante; valea păstra izul curţii unui antreprenor de pompe funebre. Era neliniştită. Neliniştită şi se temea. Pe măsură ce mînuia bisturiul, îşi amintea de ultima cale de acces în mormînt, de zgomotul hîrşit al lespezii de piatră cînd fusese dată la o parte. în piatră erau tăiate trepte abrupte, pereţii tunelului erau pictaţi în culori surprinzător de strălucitoare la lumina lămpii. Flacăra trezise o lume adormită. îşi amintea primele chipuri, zei palizi şi tăcuţi, pe partea stîngâ a unui cori­dor lung, în pantă, îndreptat spre o uşă sfărimatâ. Termină de despachetat arma. O variantă mai scurtă a puştii-mitralieră MPK, o armă de mare putere, de fabricaţie ger­mană, apărută prin 1963, încă foarte populară. O ridică cu grijă, legănînd-o în braţe, şi simţi cum i se acopereau degetele cu o' peliculă fină de vaselină. Pe masa din faţa lui stăteau patru serviete. Negre, imperso­nale, identice; erau aşezate una peste alta, dreptunghiular. O ridică pe cea de deasupra şi o puse pe tăblia mesei. Părea foarte grea. Formă cifrul încuietorii cu degetele lui lungi, experimen- iute. Capacul fîşîi dînd la iveală un suport cu crestături speciale în care fuseseră aşezate mostre de echipament minier, bucăţi din metal solid aduse tocmai din Anglia, în speranţa deschiderii unei noi pieţe de desfacere cu ajutorul Corporaţiei Miniere a Statului Egiptean. Megdi privea netulburat felul în care ea punea, cu ajutorul pensetei, resturi de insecte în plicurile mici de plastic. Un gîndac mic, Necrobia rufipes, pătrunsese adînc în bandaje, mai erau pupe şi larve ale altor paraziţi neidentificabili; fiecare proba era etichetată, numerotată şi pusă separat pentru o analiză microsco­pică viitoare. Bandajele erau impregnate cu foarte puţin bitum, fapt îmbu­curător pentru ea. Alţii avuseseră nevoie de fierăstrău cu lanţ pentru a putea îndepărta carcasele de pe mumiile ale căror învelişuri se solidificaseră ca betonul. Aceste proceduri erau lipsite de eleganţă, implicînd un risc mare şi, cu atît de puţine mumii rămase, trebuia evitate pe cît posibil. Cei de la muzeu se împotriviseră cu înverşunare executării acestei desfâşâri. Începînd cu dezvelirea mumiilor regale găsite la Dair al-Bahri şi în Valea Regilor, consiliul de administraţie al Muzeului Egiptean nu permisese efectuarea de cercetări pe corpuri din patrimoniul lor. Ultima acţiune de acest fel avusese loc în Anglia, la Muzeul Bristol, în 1981, cînd mumia lui Horemkenesi, un preot lipsit de importanţă din vremea lui Ram- ses al II-lea, fusese curăţata de bandaje pentru a putea fi oprită deteriorarea cauzată de săruri alcaloide. A’isha îşi susţinuse cazul cu argumente asemănătoare. Gâsiserâ opt corpuri în mormînt şi nici unul nu se prezenta prea bine. Feşile fuseseră date la o parte în frenezia căutării de aur şi bijuterii. La un moment dat, umezeala pătrunsese adînc şi provo­case stricăciuni mari. Mumia de pe masă, pentru care nu aveau un nume, doar un număr de cod, j3, avea urme de putregai. Era limpede că bandajele fuseseră deranjate, însă interiorul, verifi­cat cu raze X, părea a fi intact. Razele X şi folosirea unui inten­sificator de imagine revelaseră scheletul unui bărbat înjur de cincizeci şi cinci de ani, inalt de cinci picioare, fârâ fracturi sau urme de boli ale sistemului osos. Un specimen excelent pentru investigare care, lăsat în magaziile din subsolul muzeului, ar fi putrezit, pur şi simplu. Membrii consiliului de administraţie consimţi seră. Deşi arma nu era încărcată, nu riscă. Mută selectorul în poziţia ,D“ şi lăsă percutorul în jos; apoi, ţinînd corpul armei într-o mină, apăsă pe arcul opritor care bloca cuiul de legătură. Cuiul ieşi cu uşurinţă, permiţînd detaşarea minerului şi a ţevii de corpul armei. Ea găsise mormîntul; nu din greşeală, ci în urma unei sortări minuţioase de date, a unei insistenţe asidue pe o pistă nesigură. Existase o posibilitate - nu mare, dar incitantă - aceea că se legase de lipsa rămăşiţelor cîtorva faraoni, din ascunzâtorile descoperite înainte. In perioadele mai recente, era ceva obişnuit ca preoţii, găsind morminte regale deschise şi jefuite, să trans­fere corpurile zbîrcite ale regilor şi ale reginelor în locuri de odihnă mai sărăcăcioase, dar mai sigure în faţa hoţilor. Numai descoperirea, singură, îi putea aduce consacrarea. Făcu încă o incizie. în spatele ei, Butrus, asistentul ei, îndreptă camera video în direcţia mesei, înregistrînd fiecare etapă a investigaţiei. în 1975, în Anglia, doctorul Rosalie David desfăşurase o mumie în văzul lumii, în faţa camerelor de tele­viziune. Ideea fusese analizată şi respinsă de către autorităţile muzeului pe considerentul că Guvernul nu ar aproba. Musul­manii drept-credincioşi s-au opus întotdeauna disecţiei de cadavre. Acum existau temeri şi din cazuza climatului. Exami­narea şi deschiderea publică a unei fiinţe umane, oricît de antică, oricît de degradată, putea să stîrnească încălcări ale legii, nedorite. Consiliul de administraţie nu putea să uite că, în 1981, preşedintele Sadat închisese camera mumiilor din muzeu, ca musulmanii să nu aibă motiv de nemulţumire. Cîteva luni mai tîrziu, nu multe, era mort, ciuruit de gloanţele unui asasin. La capătul unei feşi era o inscripţie hieroglifică lungă, un pasaj din Cartea morţilor: „El stă deasupra pilaştrilor lui Shu, ridicat la cer de Ra. El este cel care împarte anii, gura lui este ascunsă, gura lui este mută, cuvintele vorbite de el sînt secrete, împlineşte eternitatea şi are viaţă veşnică asemenea lui Hetep.“ Peste puţin timp, doar peste puţin timp, îi va putea privi faţa. Dintre toate popoarele antice, numai egiptenii şi-au conservat cadavrele, ca generaţiile viitoare să le poată vedea feţele. Nimeni, niciodată, nu va putea să uite faţa lui Cezar sau a lui Constantin. Dar ea stătuse cîndva într-o cameră, în tăcere, rece ca piatra şi tremurînd, singură. într-o seară încremenită, cu ochii pe trăsăturile lui Usima’re-setpenre’, Ramses cel Mare. Alexan­dru era ţârînâ, Saladin, ţărînâ, Napoleon, de asemenea, însă ea, într-un moment de amărăciune, văzuse faţa adormită a lui Tuthmosis al Il-lea, învingătorul de la Megiddo. Faţă în faţă, vii şi morţi, fragilitatea oaselor şi fluiditatea sîngelui. Cu grijă, scoase percutorul, apoi demontă ţeava, ţinînd corpul armei ferm in timp ce presă închizătorul cu un deget. Deşurubînd piuliţa de la capătul ţevii, o scoase din funcţiune. Ea îndepărtă primul strat de bandaje de la gît şi de la cap. El stătea asemenea unui amant pe care îl dezbrăca. Membrele lui primeau mîngîierile ei în tăcere, cu răbdarea morţii. - Ce vrei să fii cînd vei creşte? O întrebase maicâ-sa cînd împlinise nouă ani. O întrebare ciudată pentru o fetiţă egipteană. Ce speranţe puteau să-şi pună majoritatea fetelor dintr-o lume ca aceea? Căsătorie şi familie. Mîngîierile şovăielnice ale unor bărbaţi cu mult mai în vîrstâ decît ele. Părinţii A’ishei erai oameni educaţi şi progresişti, exponenţi înverşunaţi ai panarabismului lui Nasser, beneficiari ai politicii iftitah a lui Sadat. Răspunsese la întrebarea mamei sale fără să se gîndeascâ: -Athariyya — arheolog. Femeie arheolog, mai precis din punct de vedere lingvistic. De la patru ani, în fiecare an, ea şi părinţii ei participaseră la festivalul de primăvară Shamm al-Nasim lîngâ piramidele de la Giza. La acele picnicuri minease ouă colorate, peşte sărat şi se jucase singură la umbra monumentului lui Khufu. Privise în sus, de fiecare dată, la construcţia masivă din piatră, intimidată şi înfricoşată de prezenţa implacabilă, curioasă să afle ce se ascunde în interior, ce întunecimi, ce lumini, ce umbre. Era ca şi cînd îi stîmea amintiri sumbre, pe care un copil nu era posibil sâ le aibă. Cu ocazia celei de-a a noua aniversări intrase prima oară în Muzeul Egiptului, pe sub portalul înalt, susţinut de cei doi stîlpi albi. Mama ei o condusese direct la etajul întîi, în aripa de nord-est, în sălile unde erau expuse comorile lui Tutankamon. într-o cameră prelungă, din dreapta casei scărilor, era expusă masca mortuară de aur a tînârului rege, într-o vitrină de sticlă. Era cel mai frumos lucru pe care A’isha îl văzuse vreodată. Zăbovise privind geamul de sticlă, neputîndu-şi dezlipi ochii. Figura aceea, cu buze aurite, avea ochi negri de obsidian în a căror luciu şi adîncime îşi vedea oglindita propria imagine. Se plimbaseră ore întregi prin sălile înalte, vrăjite parcă, îmbibate de aroma trecutului. Peste tot erau măşti de aur, cutii de fildeş, lămpi de alabastru încrustat şi vase din lapislázuli. Pe măsură ce înainta, copilăria părea să cadă de pe ea ca o haină, greutatea piramidelor se ridica de pe sufletul ei mic şi se trans­forma în funigei. Aurul secular şi picturile care-i reprezentau pe zei treziseră în ea ceva care urma să nu mai adoarmă niciodată. Acum se transformase în chirurg şi folosea un bisturiu cu care tăia timpul pentru a putea să ajungă în miezul lucrurilor. Era la ultimul strat. Era sigură. Feşele erau lejere şi se desprindeau la o simplă atingere. Urma sâ-i aparţină curînd; era ca un act de seducţie în care el era mireasa ei. Ar fi vrut să se aplece sâ-i sărute buzele ascunse, să-l readucă la viaţă cu o singură suflare. Cu o mişcare precisă şi atenta tăie cu vîrful bisturiului de-a Iun- gul braţului, de la umărul sting pina la încheietura mîinii. Dorea ca faţa să râmînâ la urmă. Scoase o piesă din servietă şi o puse pe birou, lingă arma demontată. Piesa se desfăcu în două jumătăţi precise. In interior, metalul fusese modelat intr-o formă care se potrivea cu mecanis­mul de declanşare a puştii-mitralieră Walther. Montă mecanis­mul de declanşare, apoi puse la loc cealaltă jumătate a piesei. Făcu aceasta cu fiecare piesă de metal, pe tind, apoi le duse pe un banc pe care se aña un echipament de sudură. Cele două jumătăţi ale pieselor urma să fie sudate laolaltă, apoi pilite pînă arătau ca noi. La destinaţie, întregul procedeu urma să fie inversat, încărcătoarele urma să fie expediate separat. Merită efortul, se gîndi el. Merită orice efort. în dreptul încheieturii, lama bisturiului scrîşni peste un metal, o brăţară care fusese observată la analiza cu raze X. Prin incizia îngustă aurul luci o clipă. Poziţia acestei brăţări, fiind neobişnuită, crease deja discuţii aprinse. Bijuteriile ornamentale pe mumii erau ceva comun, indiferent dacă era vorba de femei sau bărbaţi, dar foarte rar se întîmpla ca piesele să se descopere pe corp direct, nu în afară, deasupra bandajelor. Puse bisturiul deoparte şi începu să jupoaie ţesătura de lînâ care arăta ca o coajă subţire. îşi mişca degetele rapid, metodic, dovedind că era obişnuită cu această operaţiune. Pe măsură ce pătrundea mai adînc, începu să-şi dea seama că ceva era greşit, că lucrurile nu stăteau cum ar fi trebuit. Bandajele se desfăceau, lărgindu-se, pe măsură ce trăgea de ele. Dedesubt, în loc de piele veştejită era ţesătură, ţesătura groasă a unei mîneci. Urzeala şi aspectul erau în neregulă, complet în neregulă. Simţi că inima începe să-i bată nebuneşte. Avea senzaţia câ-i sare din piept. Degetele îi deveniseră neîndemînatice, lucruri greoaie care acţionau independent de voinţa ei. Le privea cum desprindeau bandajele putrede şi cum ieşea la iveală ţesătura întunecată. Simţea, aţintiţi asupra ei, ochii lui Megdi, îi simţea confuzia. Ea însăşi depăşise perplexitatea şi trecuse spre altceva complet diferit, spre frică, spre refuz, spre negare. Brăţara de aur de pe mîna prinţului ei mort, galbenă pe oasele albe, deveni vizibilă. Ea apucă uşor braţul şi îl întinse un pic într-o parte. Camera începuse să se învîrtă cu ea şi-şi auzea inima bâtînd undeva, departe. - A’isha, strigă cineva, A’isha, te simţi bine? Ea zîmbi, se încruntă şi-şi scutură capul. Se sprijini de marginea mesei cu o mînă. în cealaltă ţinea încheietura moartă, nefirească şi indestructibilă ca un păcat. îl auzi pe Butrus inspirînd adînc şi zgomotul camerei video scăpate din mînă. în mîna ei, pe o încheietură de oase, arâtînd ora cinci şi un sfert, un Rolex reflecta lumina albă a becului din tavan. în anul acela, peste Egipt se aşternuse o iama ciudată.   „Al doilea «vai» a trecut; al treilea «vai», iată, vine degrabă.“ Apocalipsa Sf. Ioan, 11:14 Capitolul unu Londra 3 septembrie 1999 Apelul fu recepţionat la cinci şi douăzeci şi trei de minute dupâ-amiaza. Durase exact şapte secunde şi nu fusese urmărit. In ziua aceea se înregistraseră deja douăzeci şi şase de apeluri, toate false, însâ acesta era cel aşteptat. In primul rînd, vorbitorul folosise un cuvînt de cod, INLA, actualizat „Carryduff‘. în al doilea rînd, cunoştea diferenţa dintre Poliţia Britanică de Trans­port şi perechea ei de la Ministerul de Interne şi avea numărul de telefon al camerei de control al B.T.P. Oricum, avuseseră deja loc două explozii la două dintre gările principale în sâptâmîna care trecuse. Nimeni nu era dispus să rişte. Primele bombe explodaseră la Euston, luni, şi uciseserâ trei gurâ-cascâ, rănind grav alţi patruzeci şi doi; la Paddington, marţi, mutilînd o poliţistă care asigura ordinea într-o intersecţie aglome­rată. Miercuri şi joi se resimţise panica în toată capitala şi în cîteva gări provinciale pe traseul Newcastle-Portsmouth. Societatea de cale ferată engleză făcea tot posibilul să ţină în   mişcare transporturile în toată ţara. Starea din ce în ce mai proastă a autostrăzilor, îmbinată cu ceaţa groasă, constituia un imperativ în menţinerea în funcţiune a întregii reţele de căi ferate. Toate apelurile telefonice avuseseră o notă bizară. Anunţurile pentru bombele de la Euston şi Paddington conţinuseră cuvinte de cod autentice, foarte cunoscute brigăzii antiteroriste a Scotland Yardului. Codurile respective, însă, aparţineau unor organizaţii complet diferite: primul, Frontului Popular de Eliberare a Palestinei; cel de-al doilea, unui grup de gherilă americană fondată în Beirut în 1975. Nici una nu avea motive evidente de a „planta“ bombe în locurile publice din Londra. INLA avea. în jurul orei cinci şi douăzeci şi opt de minute, şeful gării King’s Cross fusese anunţat că una sau mai multe bombe urma să fie plasate în zonă. Poliţiştii erau deja la datorie în şi în afara gării, atît cei de la B.T.P., cît şi cei şase oameni „împrumutaţi“ temporar de la Met. Aceştia, împreună cu personalul gării, deşi toată sâptămîna exersaseră din greu la eliberat platforme, maga­zine şi bufete, avuseseră nevoie de patru minute pentru a reuşi să scoată din gară ultimul civil. Era ora cea mai de vîrf a zilei de vineri şi nimeni nu era fericit. Se făcuseră deja cozi imense la trenul 1800 pentru Edin- burgh, un tren care ducea o mulţime de navetişti care se îndrep­tau spre nord-estul Angliei şi în Scoţia, după o sâptâmînâ de muncă grea în marele oraş. îi aşteptau acasă soţiile şi copiii. Cei care făceau naveta pe distanţe mai scurte, Cambridge şi Ely, ar fi devenit şi mai iritaţi dacă erau amînaţi pentru o cursă mai tîrzie. Era cea mai rea zi posibilă, la ora cea mai proastă. în timp ce ultimii pasageri îşi croiau drum, obosiţi, afară, în ploaia măruntă şi cenuşie, se auziră primele sirene cum se apropiau pe şoseaua Euston prin St. Pancras. Participanţii la traficul de pe şoselele Pentonvile, Caledonian şi Gray’s Inn cooperau. Lumina intermitentă a girofarurilor cădea pe feţele singuraticilor râmaşi în ploaie. Echipele de intervenţie înce­puseră să sosească, formînd o aglomeraţie de maşini de poliţie şi altele tip Sierra, fără sigle. Primii veniţi fuseseră membrii brigăzilor antiteroriste şi de geniu, urmaţi la cincisprezece minute de brigada specială şi experţii genişti ai Ministerului de Interne. Armata era încă pe drum. Din maşini coborîrâ bărbaţi cu feţe crîncene, îmbrăcaţi în haine obişnuite. Li se alăturară rapid ofiţeri superiori de poliţie, într-un consiliu rapid asupra tacticii de acţiune. Abia acum începea partea cea mai rea: scotocirea, scrupu­loasă şi lentă, ţol cu ţol, a uriaşei construcţii, în contratimp cu un ceas care, cu fiecare ticăit, se apropia mai mult de ora următoarei explozii. Dacă exista cu adevărat vreo bombă. King’s Cross nu prea era un loc potrivit pentru plasarea bombelor. Cele cîteva cafenele şi chioşcurile unde se vînd sandvişuri, din jurul gării, sînt de calitate inferioară, cu clientela formată din pungaşi, codoşi şi prostituate. Nu era vorba de magazine, cu atît mai mult, cu cît la acea oră a după-amiezii de vineri toate erau închise. Hotelurile ieftine şi pensiunile, care erau în capătul opus al şoselei Euston, nu ofereau decît posibili1 tatea unui ceai şi a unei farfurii cu biscuiţi. Nu rămăsese nici o altă modalitate de ieşire, în afara mersu­lui pe jos. Intrările tunelurilor subterane fuseseră închise în cele cîteva minute care au urmat avertismentului. Autobuzele şi auto­turismele erau prinse în coloane care se prelungeau la nesfîrşit. în fond, nu era nici un punct de referinţă în socotirea cozilor. Toţi cei strînşi pe străzile din zona gării erau acolo dintr-un sin­gur motiv: să plece la sfîrşit de sâptâmînă, week-end care se scurta cu fiecare minut ce trecea. în incintă, echipa de dezamorsare aştepta să primească ordinul de începere. Erau patru ofiţeri experţi în tehnica muniţiilor, dotaţi cu echipament de protecţie EOD, seturi de sonde Allen, detectoare cu prelungitoare, oglinzi, magneţi şi dispozitive pentru încuietori. Nu păreau a fi nici calmi, nici nerăbdători. în caz că exista vreo bombă, ei erau aceia care urma să se ocupe de ea, dacă era posibil. în acel moment nu conta cui aparţinea bomba sau de ce fusese „plantată”. Important era dacă exista, cît de mare şi de urîtâ era. Pluralul constituia o altă posi­bilitate. Conform unui regulament aplicat în 1991, cu ocazia altor „plantări“ de bombe în gări, din King’s Cross fuseseră eliminate locurile de depozitare posibile pentru dispozitive explozibile, cum ar fi containere pentru hîrtii, cutii poştale, cutii pentru colete de binefacere. Compartimentul pentru obiecte pierdute era închis de zile întregi. Cercetarea holului principal al gării şi a plat­formei era o chestiune de rutină. Magazinele şi cafenelele prezentau un grad mai mare de dificultate. Trebuia să fie siguri. Situat deasupra panoului de afişare a mersului trenurilor, acum orb, ceasul îşi mişca arătătoarele neîndurător. Căutătorii se deplasau în tăcere, acompaniaţi doar de propriile lor bătăi de inimâ. Responsabilul cu supravegherea urma sâ fie obiectul unui rechizitoriu neconcludent. în final „ţapul ispăşitor“ va fi împins atît de jos în linia administrativă, încît va fi pierdut din vedere pentru totdeauna. De-a lungul trotuarelor din jurul gării primăria amplasase, cu chibzuinţă, cîte un coş pentru hîrtii, sub fiecare stîlp de ilu­minare, în scop igienic; mîndrie civică. Erau douăzeci şi şapte de asemenea coşuri, fiecare adînc de trei picioare, şi erau golite în fiecare zi. în seara aceasta, coşurile respective erau înconjurate de o mulţime de navetişti deprimaţi. Bărbaţi şi femei se sprijineau de ele, îşi puseserâ bagajele sub ele, genţile deasupra lor, scuturau scrumul ţigărilor în ele, fârâ să se gîndeascâ. Ploaia măruntă cădea pe ele şi pe conţinutul lor, ca un soi de somnolenţă. Explodară. Nu concomitent, ci la intervale de zece secunde, timp suficient pentru a crea panică, dar insuficient ca cineva să apuce să fugă. Dacă ar fi ştiut în ce direcţie să se îndrepte, dacă mai exista vreo direcţie care să merite să fugă spre ea. Auziră exploziile în gară, una după alta, bubuind în aerul serii pînâ cînd li se păru că nu se vor mai opri niciodată, ca un coşmar care se repetă, ale cărui reluări nu conţin speranţa trezirii. Abia apoi, într-un sfîrşit, se aşternu liniştea groasă, vîscoasă, înăbuşind străzile. Cîteva clipe mai tîrziu, conştientizară urletul. Un urlet pe care nu-1 va uita nimeni cît va trăi.   Capitolul doi Tom Holly întîrziase. Era unul dintre acei nenorocoşi care izbuteau sâ nu fie punctuali în nici o ocazie, căruia soarta îi destinase un loc codaş în linie. La şcoală, petrecuse multe cea­suri însorite în suferinţa reţinerii după cursuri, scriind la nesfîrşit scuze pentru diferite întîrzieri. Ca adult, întîrziase la propria sa nuntă, la naşterea ambelor fiice şi chiar la înmomiîntarea mamei sale. La cinematograf, teatru, biserică, îşi atrăgea singur injuriile, foşnind prin întuneric în căutarea unui loc, în timp ce alţii urmăreau acţiunea sau stăteau în picioare cîntînd psalmi. Azi nu conta. Azi toţi întîrziaserâ, toţi erau agitaţi. Exploziile din King’s Cross aruncaseră capitala într-o dezordine dureroasă. Fiecare gară a unei linii principale fusese evacuată; împreună cu străzile înconjurătoare. Staţiile de metrou fuseseră închise rapid. Cordoane de poliţişti supravegheau toate intersecţiile. Nu puteai sâ iei nici un taxi, iar cei care se consideraseră norocoşi sâ urce într-unul erau acum invidioşi pe trecătorii pătrunşi de ploaie, pe măsură ce traficul se bloca în intersecţiile importante. Tom auzise despre explozia bombelor cu puţin înainte sâ părăsească Vauxhall Elouse. Un moment se gîndise că vor fi con­semnaţi cu toţii în cazul în care atentatul se dovedea a fi lucrătura vreunui grup din Orientul Mijlociu. Se vorbea deja că ar fi mînâ irlandeză. Tot departamentul răsufla cu o uşurare umbrita de veştile triste care completau dimensiunile masacru­lui. Oprindu-se doar s-o sune pe Linda, sfâtuind-o sâ nu iasă din casă, Holly îşi încuie biroul - era şeful Biroului din Egipt, din cadrul Serviciului Secret Britanic - şi îşi croi drum afară în burniţa neîntrerupta. Era ora optsprezece şi patruzeci şi cinci de minute. Vauxhall House era amplasata la sud de Lambeth, nu prea departe de Century House, acum dărăpănată, clădire care servise drept cartier general al S.I.S. pînâ cu cîţiva ani în urmă. Con­strucţia cea nouă avea vedere peste Tamisa, spre Tate Gallery şi spre acoperişurile Catedralei Westminster. Holly traversase flu­viul pe Vauxhall Bridge şi îşi continua drumul pe partea de est a Palatului Buckingham, luînd-o pe o scurtătură. La un moment dat, auzise, pierdut în depărtare, sunetul sirenelor. Cei care asigu­rau paza la palat erau vizibil agitaţi. Clubul, al cărui membru Tom era de mai bine de douăzeci de ani, era „Royal Overseas League“ din Park Place. Ii satisfăcea exigenţele: nici prea pretenţios, nici din cale-afarâ de rigid, era ieftin, un factor important pentru un salariat al S.I.S., fără un venit suplimentar, dar suficient de elegant pentru întîlnirile care nu necesitau protocol, cu prieteni şi parteneri. Era plasat cam la jumătatea distanţei dintre Ministerul de Externe, Ambasada Egiptului şi Ambasada Statelor Unite. Erau admişi şi bărbaţi, şi femei, fără discriminare. Nu era un loc unde lumea vîna celebrităţi; în caz că le recunoştea, acest lucru nu era comentat. Întîlnirea din seara aceea urma sâ fie puţin diferită de cele obişnuite. Tom n-ar fi dorit sâ fie văzut de cine nu trebuia; n-ar fi vrut sâ-i fie puse întrebări. O stradă lăturalnică ar fi fost de preferat, dar se hotârîse că nu. Dacă era urmârit - în ultima vreme presupunerile în acest sens se transformaseră în certitu­dine - o evidenta întîlnire secretă cu Michael Hunt şi Ronnie Perrone n-ar fi fost menita decît sâ atragă atenţia mai mult. Întîlnindu-se toţi trei la R.O.L., n-ar fi decît trei vechi prieteni care deapănă amintiri şi beau împreună într-o seară. Nu părea un alibi solid, însă nu era în postura de a lăsa sâ-i scape ocazia. Michael îl aştepta în foaier. Purta un trenci învechit, şifonat, scos de la naftalină special pentru această excursie la Londra, pantofi mult prea subţiri pentru vremea de afară, iar acolo unde Tom îşi amintea un păr negru ca pana corbului apăruseră urme argintii. Se ridică în picioare şi zîmbi cu stîngâcie cînd îl văzu pe Tom intrînd.  Michael, te rog să mă ierţi. Ar fi trebuit să sun de undeva. Am fost nevoit să vin pe jos. S-a încurcat totul în oraş. îşi privi ceasul. Era aproape de ora douăzeci. Dumnezeule, nu mi-am imaginat că e aşa de tîrziu. Mulţumesc că ai stat atît.  N-am avut unde să mă duc în altă parte, răspunse Michael.  Ei bine, ai fi putut încerca la Ritz. E după colţ.  Nu e genul meu de local. După cum bine ştii. îşi dădură mîinile cu nervozitate. Trecuseră trei ani. Aproape patru. De pe faţa lui Tom, zîmbetul se şterse după ce-şi trase mîna din cea a prietenului său.  Michael, îmi pare rău. De tatăl tău. Acesta dădu din cap. Sosise de la Cairo în aceeaşi după-amiazâ în ziua următoare trebuia să fie la Oxford, să participe la înmormîntarea tatălui său.  E mîine dimineaţă la ora unsprezece. Ai să fii acolo? Holly încuviinţă din cap.  Mi-ar face plăcere, da. Dacă Paul n-o să obiecteze în legătură cu prezenţa mea. Paul, fratele lui Michael, preot catolic, nu era de acord cu Tom şi ateismul manifestat ocazional de acesta. El urma să ofi­cieze slujba de înmormîntare.  Nu-1 va deranja. Tu eşti un prieten vechi. Tatei i-ai plăcut, ceea ce nu se poate spune despre multă lume. Oricum, mîine nu va fi aglomeraţie în cimitir.  Nu. Presupun că nu. Uite ce e, Michael, spuse Tom în timp ce-şi scotea haina din care picura apă. De ce nu intrăm? La început putem bea ceva, după care putem hotărî dacă şi mîncâm. Sau eşti flâmînd? Michael zîmbi şi dădu negativ din cap. Scuzâ-mâ o secundă, Michael. Tom se răsuci, îşi depuse haina la garderobă, primi un tichet şi îl întrebă pe portar:  M-a căutat un domn cu numele de Perrone? Acesta îi răspunse cu o mişcare a capului.  Mă tem că nu, domnule Holly. Nimeni în afara domnului cu care tocmai aţi vorbit.  înţeleg. Se prea poate să fi fost reţinut. Cînd apare, te rog sâ-1 îndrumi sus. Ştie drumul. Vom fi la bar.  Prea bine, sir. Holly dădu să plece, dar se întoarse imediat.  John, care e ultima noutate de la King’s Cross? E ceva? Faţa portarului se încrîncenă.  Am auzit că sînt optzeci şi trei de cadavre, sir. Ar putea fi peste o sută cînd se va termina. A fost ca o clipită, ca bliţul, numai câ asta seamănă a război. E vorba de slnge rece. E viciu. Mai râu decît viciu. Ar trebui sâ-i alunge pe toţi irlandezii acasă la ei.  Da, John, este ceva mai râu decît viciul. Cu mult mai râu. Holly inspiră adînc şi se întoarse spre prietenul său. Cît de puţine cunoştinţe avea publicul în legătură cu viciul real.  Vine şi Ronnie Perrone?  Da. îmi pare rău, ar fi trebuit să-ţi spun.  Sper câ nu vine să mă compâtimescâ. Holly infirmă, scuturîndu-şi capul. Pârul lui stufos şi roşcat începuse să se rărească.  Nu. Asta putem să facem mîine. Seara aceasta este mai mult...  Un caz în care se profită de şederea mea în oraş.  Da. Dacâ-ţi convine. Hai să urcăm, aici nu putem vorbi. Barul unde se serveau cocteiluri era la capătul unui rind scurt de trepte, spre stînga. Era aproape gol. Nu era o seară în care să ieşi în oraş şi să pierzi timpul după muncă. Lumina care cădea pe sticlele roşii, verzi şi galbene împrumuta încăperii o notă de vioiciune forţată. în colţul de lîngâ geamul prin care se vedea grădina şi cărarea din spatele ei, o femeie de vîrstâ mijlocie, îmbrăcată în haine de tweed, mîngîia un pahar de coniac, întunericul umplea grădina cea mică, asemeni unui bogat văl destrămat. Barmanul se ridica din scaunul lui şi zîmbi nesigur în direcţia lui Holly.  Mă bucur să vă văd, domnule Holly. Face bine să mai pice cîte-o faţă prietenoasă pe-aici.  Puţin cam prea linişte în seara asta.  Da, sir. Nu este o seară prea bună.  Nu. Holly făcu o pauză. Să vedem... eu o să iau un Glen- fiddich cu un strop de ghimbir.  American, sir?  Nu, felul obişnuit.  Bineînţeles, sir. Tom se întoarse uşor.  Michael, tu?  Ce? Oh, pentru mine un Campari cu sifon. Fără gheaţă.  în amestec cu lămîie?  Da, de ce nu? Cu băuturile în mînă se retraseră la o masă atît de îndepărtată de a femeii, cît o cerea politeţea. Tom observă că mîna pri­etenului său tremură puţin cînd îşi puse paharul pe masă. Efectele supărării... sau altceva? Şi-l aminti pe Michael la M.E.C.A.S., Centrul Britanic din Orientul Mijlociu pentru Studii Arabe. Asta se întîmpla în zilele de demult, cînd şcoala era în satul Shemlan din Liban, în munţii Shouf, în partea din sudul Beirutului. Zilele în care se îndopau cu gramatica arabă, imperativul blînd al lui yaiya şi imperativul lui itta’ada, nopţile petrecute cu fetele din oraş în cafeneaua strimtă a lui Mukhtar, cocoţată pe marginea falezei abrupte, frînturi de amintiri de sărutări amestecate cu parfum de Bougainvillaea. Cintece de iubire şi ura la pick-up la miezul nopţii, pe Michael agitîndu-se pentru dragoste şi eliberare. îi veneau în minte confidenţele, revelaţiile, distanţele rezervate pe care şi le impuseseră, cochilii făurite de fiecare în parte, începutul unei vieţi care nu era viaţă, în vreme ce văile din jur erau nâpâdite de o întunecime apăsătoare, pătată, tensionată şi transformate în piaţă de tranzacţii ale măcelului.  Bea, Michael. în anul care vine, la Cairo, nu vei putea să bei aşa ceva. Michael luâ o înghiţitură din băutura amară şi ridică o sprinceană.  Tom, tu ştii mai bine decît mine. Eu nu mai am acces la informaţiile din interior.  Nu spune asta, Michael. Tu trăieşti acolo şi ştii ce se întîmplă. N-ai nevoie de informaţii din interior. Michael mişcă încet din cap. Era un tip înalt, cu extremităţi flexibile, asamblate parcă cu foarte mare grijă. Avea trăsături egiptene pe care le moştenise de la mama lui, o creştină coptă din Asyut cu care se căsătorise tatăl său în 1952, două zile după ce o brigadă teroristă incendiase Hotelul Shepheard’s din Cairo. Această căsătorie păruse a fi o prostie. Străinii: grecii, armenii, evreii şi englezii împachetau şi părăseau Egiptul. Revoluţia lui Nasser avusese loc şase luni mai tîrziu. Acest mariaj fusese unul incomod. Proaspât-câsâtoriţii rămăseseră acolo. Tatăl lui Michael nu avusese de ales. Ca ofiţer de transmisiuni al Escadronului D de cavalerie, era unul dintre ultimii soldaţi bri­tanici care urma să părăsească pâmîntul egiptean. Michael se născuse în 1953, la Spitalul Copt din Cairo, iar Paul, în anul următor. în mai puţin de doi ani după aceea, în martie 1956, Escadronul D fusese îmbarcat pe un vas în Port Said, împreună cu Batalionul 2 de grenadieri, şi privise cum se depărtează Egip­tul pentru totdeauna. Michael crescuse la Oxford; un puşti englez cu ochi şi piele de egiptean. La internat fusese poreclit de cîţiva băieţi „Gippo“ pînă cînd le dăduse motive să se gîndeascâ mai bine. De la cinci ani, aproape anual, maicâ-sa îl luase la Cairo, la rude. învăţase să vorbească araba egipteană ca un băştinaş ce era, de fapt, pe jumătate. Urmase cîteva clase la École des Frcres unde îşi făcuse mulţi prieteni. Tatăl său nu-1 însoţise niciodată, căci nu voia să mai revină într-o ţară de care se simţea trădat şi respins. Maiorul Ronald Hunt — mai tîrziu colonel — iubise o egipteancă, dar urîse Egiptul. De fapt, nu era adevărat întru totul. Iubise piramidele în răsăritul soarelui, felurile de pe Nil, aromele din bazarul aglome­rat şi cursele de cămile de la Clubul Gezira. Cu toate acestea, cu excepţia soţiei sale, desconsiderase în sinea lui poporul egiptean. Făcuse ceea ce-i ceruseră să facă clasa lui socială şi Imperiul destrămat: un permanent test de loialitate. Pe toţi egiptenii, grecii, armenii, turcii şi evreii îi numea negri. în ochii lui erau din acelaşi aluat şi nu se deosebeau cu nimic. Modul în care o egipteancă trezise pasiunea unui astfel de om generase multe ipoteze, însă mama lui Michael era foarte frumoasă, iar familia ei, foarte bogată.  Ştiu doar ce văd şi ce aud. Habar n-am ce se petrece în spatele scenei. Dacă m-ai adus aici în speranţa că vei afla informaţii privilegiate, îţi pierzi timpul.  De ce eşti aşa irascibil, Michael? Am spus ceva ce ştie toată lumea. E o chestiune de cîteva luni, maximum un an, pînâ cînd fundamentaliştii devin stăpîni în Egipt.  N-aş spune că e sigur.  Ba da, Michael, este. Lucrurile se precipita. Ahmad Badri a avut convorbiri cu Yusuf Othman.  Othman? Conducătorul Frăţiei Musulmane? Holly încu­viinţă din cap. Ziarele n-au scris nimic, spuse Michael. Nici chiar al-Itissam. Tom negâ din cap şi-şi turnă puţin sirop de ghimbir în whisky.  Asta nu este chiar pentru marele public. Mă aşteptam să-ţi dai seama că, atunci cînd doi vechi duşmani fundamentalişti îngroapă securea, poţi sa pariezi că se aliază. Zvonurile zic ca ar fi o coaliţie suficient de puternica să răstoarne guvernul înainte de sfîrşitul anului.  Tom, de ce-mi spui toate astea? Probabil, sînt informaţii secrete. Holly ridică din umeri doar. Se petrece ceva, nu-i aşa? insistă Michael. Vrei să mă implici. Asta e, nu-i aşa? Puse paharul pe masă şi se ridica încet în picioare. Orice ar fi, Tom, poţi să nu mâ iei în calcul. Vorbesc serios. Am pârâsit acum cinci ani M.I.6, pas al vieţii mele pe care nu-1 voi regreta. Dacâ ai nevoie de ajutor şi ai nevoie de informaţii, pur şi simplu, va tre­bui să găseşti pe altcineva. Tom Holly îşi duse degetul la buze, - Tacă-ţi gura, Michael. Uite-1 pe Ronnie Perrone că se apropie. Sigur, va dori să afle ceva despre tatăl tău.

Fratia Mormantului de Daniel Easterman UNU     Gtv’at ha‑Mivtar, Ierusalimul de Nord Octombrie 1968   Mormintele fuseseră acolo dintotdeauna. La început mândre, apoi ascunse, apoi în întregime pierdute – loc tainic unde moartea continua să‑şi facă datoria, nevăzută şi neîntreruptă. Timp de secole, oraşul fusese retras, aproape lipsit de importanţă. Cei vii cunoscuseră moartea, cei care‑i bociseră fuseseră la rândul lor bociţi, iar câmpiile morţii fuseseră mereu lăsate în singurătatea lor. Nimeni nu‑şi clădise casa peste ele, nu‑şi înfipsese plugul în pământul lor, nu‑şi lăsase oile să pască printre ele. În oraş fusese foc şi foamete. Armate trecuseră prin el. Turnurile înalte se prăbuşiseră, soarele se transformase în sânge, iar cenuşa plutise în vânt ca o ninsoare neagră de sfârşit de iarnă. Zei noi veniseră să locuiască pe ruinele Templului. Cu un an în urmă, vechiul Dumnezeu reintrase în luptă. Armata israeliană cucerise Ierusalimul de Est, alungându‑i pe adversarii arabi înapoi peste Iordan. Şofarul răsunase din nou pe colina Templului. Acum buldozerele cutreierau bătrânele dealuri, săpând drumuri şi netezind pământul pentru a face loc caselor, şcolilor şi spitalelor. Urmaşii celor morţi veniseră să‑şi revendice moştenirea. Cu o lună în urmă, în timp ce un buldozer săpa într‑un deal numit Giv’at ha‑Mivtar, la vest de şoseaua Nablus, unul dintre muncitori văzuse primul mormânt. Erau trei cu totul, grupate, dar situate pe niveluri separate, Unul era accesibil numai prin bolta de deasupra, fiindcă intrarea fusese deja acoperită de noua şosea care se construia. O   echipă de arheologi de la Departamentul Muzeelor şi Antichităţilor primise un termen de o lună pentru a studia mormintele şi conţinutul lor. La sfârşitul acestei perioade, adică după doar câteva zile, oasele trebuia să fie reaşezate în sarcofage şi îngropate la loc. După aceea buldozerele şi compresoarele aveau să se întoarcă, pentru a turna smoală şi ciment în fâşii topite, iar morții aveau să‑şi reia somnul. Gershon Aharoni se împiedica, înjură în barbă şi se întoarse la bărbatul din spatele său. — Fiţi atent, aici e o mică treaptă, spuse el, străduindu‑se să zâmbească, şi‑i întinse italianului o mână de sprijin. Trebuia să‑şi reprime nervii, iritarea de a se afla, pur si simplu, acolo. Existau multe lucruri urgente de făcut la muzeu, iar timpul era şi aşa puţin. Îi venea să‑l bată pe Kaplan pentru că îi dăduse această treabă. Fă tot ce poţi, Gershon. Plimbă‑l. Stârneşte‑i interesul. Lasă‑l să‑şi bage nasul puţin, să se murdărească pe mâini, să găsească un artefact. Ascunde tu unul într‑un loc în care să dea uşor peste el, fă‑l să se simtă implicat. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, îndulceşte‑l cumva. Dacă e nevoie, spune‑i că ne aşteptăm din clipă în clipă să găsim rămăşiţele lui Iisus, ale Fecioarei Maria şi ale celor doisprezece apostoli la un loc. Şi capul Sfântului Ioan Botezătorul şi Sânii Salomeii, dacă pare uşor de dus de nas. Dar convinge‑l să cheltuiască bani. Mulţi bani. Atât cât e nevoie pentru o fundaţie de cercetare şi un muzeu nou. Lasă‑l să‑şi folosească imaginaţia, dacă are. Fondul Episcopului Migliau pentru Arheologie Biblică – vezi dacă‑i place cum sună. Poate să‑l scrie cu litere mari de zece picioare, dacă‑i face plăcere. Totul e să‑l aduci mâine dimineaţă la biroul meu, cu aerul unui om care‑şi câştigă existenţa semnând cecuri. — Mulţumesc. E mai întuneric decât mă aşteptam, răspunse episcopul, sprijinindu‑se o clipă de mâna lui Aharoni, asemenea unui balerin nehotărât, condus pe scenă. Aharoni înălţă brusc lampa care împrăştie o lumină sulfuroasă asupra firidelor lungi şi subţiri, scobite adânc în pereţii încăperii pentru a servi drept nişe funerare, unele pentru corpuri întregi, altele adevărate osuare de calcar, adăpostind, uneori, relicvele unei întregi familii. — Până mâine dimineaţă vom repara generatorul. Dacă preferaţi, ne putem întoarce atunci. Şi lasă‑mă să mă întorc la oalele mele până la sfârşitul zilei. Era întuneric afară. Muncitorii de peste drum plecaseră acasă. Nimeni nu mai săpase după ora patru, când cedase generatorul care alimenta lămpile. De vreme ce oricum erau multe de făcut la Institut – obiecte descoperite de înregistrat şi măsurat, artefacte de fotografiat, vase de restaurat – toată lumea se întorsese acolo. Dimineaţă devreme aveau să trimită un tehnician ca să repună luminile în funcţiune. Între timp, Aharoni folosea o lampă de furtună pentru a‑şi conduce oaspetele prin mormintele goale. — Nu, mă simt foarte bine. Poate e chiar mai interesant aşa, mai... autentic. Episcopul Giancarlo Migliau era un bărbat înalt de peste şase picioare, iar prezenţa lui era impunătoare în peşteră. Avea în jur de patruzeci şi cinci de ani; era slab şi spiritualizat, parcă lipsit de substanţă, cu oase proeminente, dar mişcări line, ca şi cum nu s‑ar fi aflat cu totul în spaţiul ocupat de corpul său. Stând drept în mijlocul încăpem, părea să o umple, nu prin masivitate, ci prin simplul fapt de a fi acolo. Lui Aharoni îi evoca o sperietoare pe câmp, după furtună, cu braţul negru proiectând o umbră zdrenţuită peste straturile de porumb inundate. Era un om bogat, descendent al unei familii aristocrate din Veneţia, una dintre puţinele care nu căzuseră în uitare sau nu se stinseseră cu totul în secolul al optsprezecelea Strămoşii lui îndepărtaţi fuseseră evrei, dar încă de pe timpul primei lor înnobilări îşi încredinţaseră, la fiecare generaţie, câţiva urmaşi Bisericii. Fraţii lui Giancarlo continuaseră cealaltă tradiţie a familiei, afacerile bancare, operând acum nu de la mesele simple de lemn de pe Rialto, ci din clădirile uluitoare de marmură din Mestre, Roma si Milano. De ani de zile, Giancarlo era un amator pasionat de arheologie biblică. Participa la conferinţe de câte ori avea posibilitatea, colabora cu câte o lucrare ocazională la cele mai importante jurnale catolice şi îşi folosea cu o mână largă averea personală pentru a înzestra asociaţiile de cercetare în domeniu. Petrecea în Israel cel puţin o lună pe an vizitând şantiere arheologice, făcând turul muzeelor şi întâlnindu‑se cu studenţi la Institutul Franciscan de Arheologie din Ierusalim. De câteva ori participase la săpături, mânuind o lopăţică şi o perie fină şi descoperise fragmente de vase şi lămpi pe care le înmânase experţilor pentru a fi curăţite şi catalogate. Acestea fuseseră acolo de pe vremea Noului Testament, locuri în care putea atinge câte un obiect proaspăt scos din argilă şi‑şi putea spune: „Vasul acesta era aici când Iisus a venit pe pământ” sau putea călca pe un fragment de drum şoptind: „Poate Iisus a călcat aici, chiar pe această piatră.” Descoperirea mormintelor de la Giv’at ha‑Mivtar îi stârnise imaginaţia. În măsura în care se putea aproxima, acestea conţineau relicve dintr‑o perioadă cuprinsă între secolul I î.Hr. şi distrugerea celui de‑al doilea Templu în anul 70 d.Hr. Curăţarea lor era o activitate prea specializată şi prea urgentă pentru a permite amatorilor să ia parte, dar el primise aprobarea de a face această vizită, ca să vadă mormintele al căror conţinut era examinat la Muzeul Israelului. — Aici aţi găsit trupul barbarului care credeţi că a fost crucificat? întrebă el. Cel pe care l‑am văzut la muzeu? Se aflau în primul mormânt, cel mai mare dintre cele patru, în incinta funerară inferioară, o încăpere dreptunghiulară din care porneau, ca nişte raze, opt firide. — Aici. Aharoni ridică lampa spre o adâncitură din dreapta. Scheletul era într‑un osuar, împreună cu cel al unui copil. Migliau revăzu în minte oasele: labele picioarelor prin care trecea un piron şi tibiile zdrobite de o lovitură puternică. Un sentiment de recunoaştere îi provocase ameţeala. Omul putea foarte bine să fi fost unul din cei doi tâlhari crucificaţi împreună cu Iisus, putea să fi fost răstignit pe muntele Golgotei la câţiva paşi de Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Era aproape. Simţea asta. — Cum îl chema? Aţi găsit vreun nume? — Jehohannon. Numele era scris pe marginea osuarului în arameică. Episcopul atinsese uşor osul cu un deget. Între el şi capul pironului fusese prinsă o bucăţică de lemn. Lemn roman şi metal roman, instrumentele uciderii lui Dumnezeu. Era cald şi zăpuşeală în mormânt, ca şi cum de secole n‑ar mai fi pătruns nici un pic de aer curat. Migliau oftă. Simţea că‑l apasă tavanul jos al încăperii. Lampa pâlpâi. Umbre se târâră pe pereţii de stâncă ciopliţi grosolan. Niciodată nu fusese în stare să suporte ideea morţii, conştiinţa decăderii ireversibile. — Ce e acolo? întrebă el, traversând camera spre peretele sudic. Se pare că au lăsat un spaţiu larg, fără firide. — Da, şi nouă ni s‑a părut ciudat. Dar să nu uităm că mormântul era departe de a fi plin. N‑au mai avut nevoie să sape firide; în anumite locuri calcarul e foarte dur. Episcopul îşi plimbă mâna de‑a lungul peretelui. — Cred că cineva a lucrat şi aici. Peretele era aspru, ascuţit pe alocuri, ca şi cum ar fi fost cioplit cu toporul sau cu dalta. Pipăi cu degetele suprafaţa de calcar. Aharoni veni lângă el şi înălţă lampa, luminând stânca. — Da, cred că aveţi dreptate, spuse el. Era ciudat. Nu observase înainte, în lumina puternică furnizată de generator. Dar în strălucirea blândă a lămpii de furtună, semnele unei activităţi se vedeau limpede pe o bucată de perete. Lucrând cot la cot acum, cei doi urmăriră liniile pe care le lăsase unealta folosită. — Urmele par să se oprească aici, zise episcopul, trecând cu degetele de‑a lungul unei fisuri aflate aproape la nivelul pieptului. — Aş spune că s‑au rezumat cu săpatul la această zonă centrală, adăuga Aharoni, delimitând o suprafaţă de aproximativ trei picioare pătrate. Îşi plimbă un deget pe laturi, întâi pe cea din stânga, apoi pe cea din dreapta, de sus în jos. Câteva bucăţi de calcar căzură pe pământ. Aplecându‑se, desenă latura de jos a pătratului, apoi se ridică şi se îndepărtă de perete. Migliau se întoarse şi îl privi. Faţa îi era în umbră, ochii nu i se vedeau deloc. — Ăsta nici măcar nu face parte din perete, rosti el. Vocea îi răsună spartă, imaterială. Zidurile groase o îngropară şi pe ea, alături de oase şi de carne. — Ce vreţi să spuneţi? Evreul simţi un fior de emoţie pe şira spinării — E un bloc de piatră scos afară, apoi fixat la loc şi aranjat ca să nu se vadă marginile. Nu înţeleg. Cum de nu l‑aţi văzut până acum? Aharoni ştia răspunsul la această întrebare. Lucraseră sub presiunea timpului, grăbindu‑se să facă ceea ce era absolut necesar: măsurătorile camerelor, scoaterea osuarelor din cavităţi, adunarea fragmentelor de lămpi şi vase piriforme împrăştiate pe jos. Nu avuseseră timp pentru detalii subtile. Iar aceste crăpături erau foarte subtile. Chiar şi în condiţii obişnuite ar fi putut să treacă mult timp neobservate. — Ar fi mai bine să ne întoarcem la muzeu, să‑l anunţăm pe director. Abia dacă mai este timp să vedem ce e dincolo de perete, dacă o fi ceva. Am putea începe lucrul mâine dimineaţă. — Dar noi suntem aici, acum, Mi‑aţi spus că timpul vă presează. Cred că ar trebui să aruncăm măcar o privire în seara aceasta. Migliau nu mai fusese niciodată atât de aproape de o descoperire. Toate săpăturile la care participase până atunci fuseseră relativ banale şi aproape încheiate în momentul în care se implicase el. Acum avea şansa de a vedea ceva nou, la prima mână, şi chiar de a fi considerat unul dintre descoperitori. Cine putea şti ce se afla în spatele blocului de stâncă. Poate era tocmai ceea ce căuta. Se sprijini cu amândouă mâinile pe una din laturile blocului şi începu să împingă. — Nu cred că e bine... Aharoni amuţi la auzul zgomotului de piatră alunecând pe piatră, purtat de ecou prin toată încăperea. — Ajutaţi‑mă, vă rog, strigă Migliau. Stânca e foarte grea. Lasă‑l să‑și bage nasul puțin, să se murdărească pe mâini, să găsească un artefact. „Ce naiba”, se gândi Aharoni. Bucuria descoperirii era totul. În fond, era arheolog. Asemenea clipe se iveau rar în viaţă, poate niciodată. Aşeză lampa jos cu grija, trecu lângă Migliau şi‑şi puse mâinile pe piatra grea. Împinseră amândoi, încordându‑şi spatele şi brațele, şi simţiră greutatea lespezii în picioare, o masă ce vibra dens, părând să aparţină cumva acestui spaţiu subpământean. Piatra se mişcă, la început puţin, apoi, pe măsură ce‑i învăţară dimensiunile, cu mai mulţi ţoli deodată. Brusc, o simţiră trepidând, doar o fracţiune de secundă, dar îndeajuns ca să‑şi dea seama că începuse să iasă. Împinseră mai tare, cu venele încordate pe gât şi muşchii fremătând de efort Pe neaşteptate, piatra le scăpă din mâini şi căzu în bezna din spate. O clipă mai târziu se auzi o bufnitură violentă, urmată de o linişte absolută. Cei doi îşi ţinură respiraţia. Un miros stătut, de aer multă vreme închis, se strecură prin deschizătură în camera în care se aflau. Iar sub acest strat dens de aer nemişcat, în adânc, persista un alt miros, un parfum imperceptibil, vag, îndoliat, de mirodenii. Un moment păru să‑i atingă, apoi dispăru. Aharoni ridică lampa şi o ţinu spre intrarea întunecata. Imediat în jurul ei se îngrămădiră mii de umbre. Se aplecă în deschizătură, scrutând întunericul. Când vorbi, în sfârşit, glasul îi era încordat si înăbuşit — Cred că am găsit încă un mormânt   Doi     Aharoni intră primul. Păşi atent, ținând lampa cu grijă în faţă, de teamă să nu mişte sau să nu spargă vreun obiect care s‑ar fi putut afla pe pământ. Mormântul era îngust mai mic decât toate celelalte. Dar părea mai finisat şi mai ordonat. Părţi din pereţi fuseseră văruite, iar podeaua, atent măturată. Nu existau firide, doar trei sarcofage mari de calcar, în mijlocul camerei boltite. Erau mai lungi şi mai masive decât oricare dintre osuarele găsite în celelalte morminte. Lui Migliau îi trebui mai mult timp ca să se strecoare prin deschiderea îngustă. Corpul lui mare fu nevoit să suporte o strânsoare mai puternică, dar reuşi să treacă, într‑un sfârşit, plin de praf, zgâriat pe alocuri şi răsuflând din greu. Simţi imediat: acest mormânt peste care dăduseră nu era unul obişnuit Mai corect, îşi spuse, peste care el dăduse. Rămase lângă intrare, încordat, urmărindu‑l pe evreu cum se mişca printre coşciuge, se apleca să citească inscripţii şi apoi se ridica; în lumina slabă, galbenă, calcarul dur căpăta consistenţa untului. Episcopul încercă să vorbească, dar îşi simţi gura uscată şi limba aspră, incapabilă de a articula. În cele din urmă, Aharoni se ridică în picioare şi se întoarse cu faţa spre celălalt — Cred că ar trebui să veniţi aici, spuse el. Vocea îi tremura, iar Migliau observă că şi mâna în care ţinea lampa îi era nesigură. Episcopul simţi că i se strânge inima, ca şi cum ar fi fost prinsa într‑un burete ud. Mormântul acesta nu era obişnuit, coşciugele acestea nu erau obişnuite şi nu conţineau nişte oase oarecare. Era absolut sigur. Şi siguranţa lui îl îngrozi până în măduva oaselor. Ceva îi spunea că găsise ceea ce căutase dintotdeauna. Distanţa dintre perete şi sarcofage i se pâru cea mai lunga pe care o străbătuse vreodată; nu erau doar picioare şi ţoli, nu erau nici măcar secole, ci altceva, mult mă adânc şi mai înfiorător. — Ce e? întrebă el. S‑a întâmplat ceva? Aharoni era palid, în ciuda luminii galbene. Migliau voia să râdă, să strige, să lovească ceva. Sentimentele îi oscilau de la o extremă la alta. Se simţea prizonier în cripta îngustă. Evreul îşi umezi buzele. Auzea sâsâitul slab al lămpii. Îşi auzea ritmul propriei respiraţii. În rest, linişte. Nu el dorise acest lucru. Înţelegeţi arameica? întrebă el. — Puţin... Mă descurc. Nu sunt specialist, sunt.. — Nu contează. Vreau doar să mă ajutaţi să examinez aceste inscripţii, atât. — Dar le‑aţi examinat deja. Ce spun? Aharoni nu răspunse. Îl privi misterios pe italian. — Cred că ar trebui să vă uitaţi şi dumneavoastră, şopti el. Primul sarcofag era o cutie lungă cu capac ţuguiat, decorat cu rozete şi linii incizate. Avea cam şase picioare lungime şi două picioare lăţime. Un sarcofag evreiesc specific pentru acea perioadă. De‑a lungul uneia dintre laturi era o inscripţie cu caractere ebraice. — Înţelegeţi? întrebă Aharoni. Migliau clatină negativ din cap. Nu era decât o simplă cutie plină cu oase, îşi spuse. Mai întâi carnea fusese lăsată să putrezească, apoi oasele fuseseră adunate într‑o grămăjoară şi aşezate în acest coşciug. De ce l‑ar tulbura atât de puternic vederea lui? — V‑o citesc eu. Să‑mi spuneţi dacă vi se pare că greşesc. Aharoni se apleca şi aduse lampa mai aproape de inscripţie.   Urmează două cuvinte pe care nu le înțeleg, apoi:     După traducerea mea. sună cam aşa: „Acesta este mormântul lui Iacov, fiul lui Iosif, stăpân si păstor... comunitatea din Ierusalim – ucis din ordinul lui Hananiah, mare preot în zilele de după moartea guvernatorului Festus.” Migliau nu spuse nimic. Aerul i se oprise în piept şi nu‑l mai putea da afară. Nu era istoric, dar ştia destul de multe ca să înţeleagă ce spunea inscripţia şi la al cărui trup se referea. Iacov, fratele lui Iisus, primul conducător al comunităţii creştine din Ierusalim, fusese ucis cu pietre împreună cu alţi creştini, în anul 62 d.Hr. Prin decretul Sinedriului, din ordinul iui Hananiah – Anania. Episcopul nu ştia ce să facă. Voia să plângă, să strige sau să găsească alt mijloc de a‑şi exprima emoţia pe care o simţea, dar nu reuşea decât să se uite fix la piatră, ca şi cum însăşi vederea acesteia l‑ar fi împietrit. În cele din urmă, expiră aerul din plămâni, se întinse după Aharoni şi‑l apucă strâns de braţ. — Sunteţi sigur? întrebă el. Evreul îi prinse la rândul lui mâna, desfăcându‑i degetele. Făcu o pauză. — Nu, nu sunt sigur. Literele sunt şterse, lumina e slabă. Dar cred că nu mă înşel. Când le veţi vedea şi pe celelalte două, veţi înţelege. — Ce să înţeleg? — Veţi vedea. Evreul tăcu şi se duse la cel de‑al doilea osuar Era mai simplu decât celălalt, dar în rest avea acelaşi model şi aceeaşi fineţe. Pe capac era sculptat conturul unui copac, dar pe părţile laterale nu era nici un ornament, doar o inscripţie scurtă. Migliau ştia cum avea să sune. Ştia de mai mulţi ani.     citi Aharoni nesigur, ca şi cum cuvintele ar fi refuzat să i se dezvăluie. „Corpul lui Miriam, soţia lui Iosif, mama lui Iisus şi a lui Iacov. Pacea fie cu ea.” Lumina arunca umbre fantomatice pe pereţi şi pe tavan. Migliau avu impresia că le auzea mişcările, asemenea unor uriaşe aripi negre bătând într‑un spaţiu închis, aripile unor păsări oarbe, furioase. Ridică o mână, ca şi cum ar fi vrut să le alunge, dar umbrele se liniştiră şi o părăsiră în cea mai adâncă tăcere. — Mai e unul, spuse Aharoni. Lui Migliau i se păru că vocea venea din celălalt capăt al universului. Străbătură împreună cei câţiva paşi până la cel de‑al treilea şi ultimul sarcofag. Era alb şi foarte delicat sculptat, dar foarte solid, ca şi cum n‑ar fi fost gol pe dinăuntru, ci un bloc întreg cioplit în piatră vie. Migliau îl privi pe Aharoni care‑şi trecu uşor mâna peste capac. Pe o latură, printre rozete şi alte ornamente incizate, un cerc ieşea puternic în relief. În el era sculptată o menora cu şapte braţe, sfeşnicul Templului, luat de romani la distrugerea Ierusalimului, în anul 70. Totuşi, aceasta nu era o menora obişnuită. Cele şase braţe laterale aveau forma normală, dar cel din mijloc era în formă de cruce. Dedesubtul cercului, un rând de litere adânc încrustate se lupta să iasă la lumină. Aharoni citi rar, pronunțând apăsat fiecare cuvânt, fără să şovăie din nesiguranţă, ci cu precizia unuia care ştie exact ce citeşte şi ce înseamnă:     Tăcu. Migliau înţelesese. Poate nu fiecare cuvânt sau fiecare silabă, dar exact atât cât avea nevoie. Aharoni nu suportă să‑şi ridice privirea, să‑l vadă uitându‑se la el. Nu putea face nimic. Citise inscripţia. Mai rămânea să o traducă: „Trupul lui Iisus, fiul lui Iosif şi al lui Miriam, care a fost crucificat din ordinul lui Pontius Pilat, guvernator al Iudeii, în al patrulea an al magistraturii sale. El a fost jertfa care a împlinit ofranda Templului şi se află înmormântat în acest loc pentru a se împlini totul în zilele noastre. Pacea fie cu el.” Mult timp, nici unul din ei nu spuse nimic. Cuvintele erau nepotrivite, primejdioase. Nu se puteau privi în ochi unul pe celălalt, evreu şi creştin, credincios si necredincios. Doua mii de ani de neînţelegere îi despărţeau. O dată, Migliau aproape izbucni în râs. O tensiune extraordinară pusese stăpânire pe el. Simţea, în acelaşi timp, euforie si descurajare, ca un copil confruntat deodată cu problemele unui adult. Într‑o clipă, îndoielile unei vieţi întregi se risipiseră, transformându‑se în certitudine. Ceea ce fusese doar credinţă devenise acum cunoaştere. Pentru el, căutarea luase sfârşit. Iar menirea lui era pe punctul de a începe. Timpul trecea ca şi cum n‑ar fi avut nici o însemnătate. În sfârşit, Aharoni rupse tăcerea: — Domnule Migliau, şopti el, cred că ar fi bine să plecăm. Poate mai găsim pe cineva lucrând peste program la Muzeu. Trebuie să‑i anunţăm. Înţelegeţi, e o descoperire... epocală. Trebuie să luăm măsuri pentru ca vestea să nu se împrăştie prea devreme înţelegeţi, nu‑i aşa? Dacă se află ceva înainte de a se face o anchetă serioasă... cred că am putea avea probleme. Ziare, televiziune – absolut toate ziarele şi toate posturile de televiziune din lume! Nu putem face faţă fără ajutor. Mai există şi o latura politică... mă înţelegeţi? Biserica dumneavoastră va dori să aibă un cuvânt de spus în tot ce se întâmplă. Fără îndoială, prezenţa dumneavoastră aici a fost o şansă extraordinară pentru ei. Dar şi Bisericile Ortodoxe vor vrea să se implice. Apoi anglicanii, ceilalţi protestanţi. Toată lumea îşi va cere partea din pradă. Tresări, gândindu‑se că nu‑şi alesese prea bine cuvintele. Dar uitaţi‑vă la inscripţii, uitaţi‑vă la sarcofage: e un mormânt evreiesc. Nu vi se pare evident? Înţelegeţi, nu‑i aşa? Aharoni ştia că prezenta unui episcop catolic era cea mai mare complicație pe care şi‑ar fi putut‑o închipui un om în situaţia lui. Dacă ar fi fost un coleg arheolog, ar fi înţeles nevoia de a acţiona cu precauţie, cu tact. Dar Migliau avea să încerce să profite de situaţie până la capăt. Aharoni auzise că episcopul era ambiţios, că spera să ajungă cardinal. Dacă numele lui ar fi fost legat de o descoperire atât de valoroasă, toate acestea i‑ar fi fost asigurate şi chiar mai mult. Şi, în mod sigur, avea să facă tot posibilul ca Biserica lui să deţină controlul asupra mormintelor: nu mai voiau pe cap un alt Sfânt Mormânt, divizat între facţiuni rivale ca un os între haite de dulăi furioşi. — Nu, domnule doctor Aharoni, răspunse italianul. Îşi ridică privirea. Toată nesiguranţa i se risipise. Începea să se obişnuiască cu gândul descoperirii. Nu vă înţeleg. Nu văd unde vreţi să ajungeţi. Bărbatul înalt făcu un pas spre Aharoni. În spaţiul îngust, îl domină ca un turn, încordarea îi devenise furie. Evreul nu înţelegea. — Voiam doar să spun... — Am avut impresia că aţi sugerat că poporul dumneavoastră ar avea un fel de drept de proprietate. „Un mormânt evreiesc”, aţi spus. Vreţi să vă faceţi stăpâni şi aici, aşa cum v‑aţi făcut la Templu? Voi deţineţi unul dintre cele trei locuri sfinte ale islamului. Acum poate credeţi că aveţi vreun drept şi aici. — Nu, nu. Bineînţeles că nu. Trebuie doar să fim atenţi. Nu suntem într‑o ţară creştină. Dacă vă gândiţi că... — M‑am gândit deja. Vreţi să vă faceţi un merit din faptul că sunteţi evrei. Nu‑i aşa? Vreji să‑mi fluturaţi acest lucru prin faţa ochilor, ca pe un steag, până aş încuviinţa şi aş zice: „Da, totul e al vostru. Şi asta. Şi asta. Luaţi totul. Mea culpa. Aţi suferit destul. Luaţi tot ce vreţi ca recompensă.” Glasul lui Migliau devenea răguşit şi ameninţător. Se simţea strivit de pereţi, în acelaşi timp speriat şi entuziasmat de ceea ce găsise. Mai mult decât orice, simţea un val negru de ură crescând în el împotriva lui Aharoni. Era absurd, abia îl cunoştea, nu avea nici un motiv să se teamă de el sau să‑l urască, şi totuşi îl irita faptul că se afla acolo. — Excelenţa voastră, vă rog... nu m‑aţi înţeles. Aharoni sesiză mânia episcopului. Îi era teamă de el în acest spaţiu închis, atât de slab luminat — Cred că ar trebui să plecaţi — Cum...? — Cred că ar fi bine să ieşiţi. Acesta e un loc sfânt. Nu mă aştept să înţelegeţi. Dar eu înţeleg. Nu aveţi nici un drept să vă aflaţi aici. Nici un drept. Dar asta nu era de nici un folos. Dacă pleca, evreul n‑ar fi făcut decât să aducă mai mulţi cu el. Acum ei conduceau oraşul. Aveau să năvălească în cămara cea sfântă a lui Dumnezeu şi să o revendice. Îi ura pentru făţărnicia lor, pentru siguranţa cu care luau în posesie pământul pe care călcase Mântuitorul sau. Un neam îndărătnic, aşa îi numise Dumnezeu. — Cred că ar trebui să plecăm amândoi, zise Aharoni Italianul reacţiona prea violent la descoperirea lor. Poate era de înţeles. Aharoni, care nici măcar nu era un evreu practicant, şi cu atât mai puţin un creştin, fusese profund impresionat de ceea ce găsiseră. Era conştient de încărcătura emoţională a descoperirii De aceea voia ca lucrurile să fie făcute cum trebuie, înainte ca huliganii, oportuniştii şi demagogii să aibă ocazia de a interveni. Cutremurându‑se, îşi aminti de o companie americana care comercializase rămăşiţe ale epavei Titanicului pe post de prespapieuri. Ce efect ar fi avut descoperirea trupului lui Iisus pe piaţa bursieră? Făcu un pas înainte şi‑şi puse mâna pe braţul bărbatului mai înalt. Migliau îl apucă de încheietură şi‑l trase spre el. — Mesia a venit şi voi L‑aţi răstignit. Iar acum vreţi să‑i transformaţi trupul într‑un fel de jucărie politică, pretext de târguieli pentru politicienii voştri. — Vă rog, nu vreau să intru într‑o dispută religioasă cu dumneavoastră. Nu e treaba mea. Episcopul Migliau aşteptase toată viaţa acest moment Nu se îndoise niciodată că exista un mormânt şi nici că el va fi cel care‑l va găsi. Dar în imaginaţia lui era întotdeauna singur în momentul descoperirii. Aharoni nu intrase niciodată în calculele sale, până acum. „Te rog, Doamne, gândi el, spune‑mi ce să fac. M‑ai călăuzit până aici, mi‑ai oferit această onoare. Am nevoie de ajutorul Tău. Nu pot să răzbat singur.” Se uită în jur, la Ahaioni, la mormânt întreaga lui existenţă fusese rescrisă aici, pe un bloc de calcar, într‑un mormânt neluminat – o inscripţie imperfectă scrisa de o mână necunoscută. În acel moment ştiu ce trebuia să facă. Ce voia Dumnezeu de la el. Era voinţa lui Dumnezeu. Evreul avea de gând să vorbească lumii necredincioase despre acest loc. Nu putea să îngăduie aşa ceva. Dumnezeu nu avea să‑l lase. Migliau îl privi o data pe Aharoni în ochi — Iartă‑mă, şopti el. Dar ştia ca Dumnezeu îl iertase deja. Îl împinse cu putere pe evreu. Aharoni se împiedică şi îşi pierdu echilibrul. Se clătină şi căzu, lovindu‑se tare cu capul de coltul ascuțit al sarcofagului din mijloc. Nici măcar nu strigă. Între îmbrâncitură şi lovitura mortală, între prăbuşire şi ultima suflare nu trecu nici o secundă. Muri pe loc. Sângele şiroi pe piatra albă, strălucitor şi lipicios. Migliau privi pata roşie care se întindea şi îşi ascultă, în linişte, bătăile inimii. Simţi toată greutatea mormântului asupra lui şi aerul care se mişca greoi, fără zgomot, prin el. Auzi din nou foşnetul umbrelor înaripate, mai puternic decât bătăile inimii lui. Aharoni zăcea neajutorat în locul în care căzuse, iar sub el, printre umbrele de pe podea, se forma o baltă purpurie. Ridică lampa şi lumină sarcofagele. Aharoni rămăsese nemişcat la picioarele Mântuitorului. Sângele nu mai curgea. Migliau se întoarse şi se uită la mica deschizătură prin care intraseră. Era timp destul. Nu era prea greu să pună blocul de la intrare la loc, cum fusese. Putea să‑l împingă până în primul mormânt şi apoi să‑l aşeze în deschizătură. A doua zi de dimineaţă, generatoarele aveau să dea din nou orbitoarea lor lumină. Nimeni nu mai putea găsi crăpătura din perete. Nimeni nu avea să ştie că mai exista un mormânt. Rămăsese ascuns atâta timp, avea să rămână ascuns şi mai departe. Peste trei zile aveau să îngroape la loc oasele morţilor şi să închidă mormântul. Buldozerele şi basculantele aveau să se întoarcă la lucru. Case, magazine, parcări aveau să fie construite. Anul următor avea să cumpere toata zona printr‑una din companiile familiei. În sfârşit, îşi primise adevărata moştenire.  

Al saptelea sanctuar de Daniel Easterman PARTEA   I   „Atunci să vă alegeţi cetăţile, care să vă fie cetăţi de scăpare, unde să poată fugi ucigaşul...”                                                      Numerii 35:11   1 Cambridge, 198...   O pâclă deasă persista pe malul fluviului, plutind deasupra parapetului şi a stâlpilor de susţinere ai podului arcuit. O simţea învăluindu‑l ca o ameninţare nedesluşită, pe măsură ce se apropia de porţile înalte de fier care dădeau către Butt Close şi curtea estică a Colegiului Clare, retras discret între Trinity Hali şi Kings. Pietrişul cenuşiu şi rece scrâşnea sub paşi, şi se înfioră din nou, simţind îmbrăţişarea umedă a vântului tăios de noiembrie. În dreapta lui, pe malul opus al fluviului învăluit în ceaţă, fereastra înaltă dinspre latura vestică a Kings Chapel părea încremenită în cadrul ei din piatră marcată de trecerea vremii, prinzând şi distorsionând, în ochiurile de sticlă colorată, razele palide ale soarelui de apus. Văzută din interior, fereastra arăta, probabil, ca o explozie de scântei albastre şi aurii, născute din mănunchiul de raze frânte şi risipite asemenea unor pete de cerneală translucidă, picurată pe lespezile de calcar ce se întindeau până în pragul uşii masive. Îşi continuă drumul şi curând priveliştea dispăru dincolo de zidurile colegiului, lăsând la vedere doar perimetrul strâmt al curţii. De jur împrejur, una câte una, luminile începuseră să se aprindă în încăperile tăcute. O dată cu lăsarea serii, liniştea, intimitatea tainică a vieţii universitare îşi făceau simţite prezenţa, ca întotdeauna în acel moment al zilei. Puţini vizitatori aveau privilegiul de a asista la asemenea clipe, rezervate pentru sine de bătrânul Cambridge în timpul lungilor nopţi geroase, când fluviul îngheţa sub suflarea rece a vântului iscat dinspre Fens. Zgribulit de frig, John Gates se simţea stingher şi singur în lumea aceea tihnită, cu luminile pâlpâinde, animată doar de tremurul blând al limbilor de foc. Venise la Cambridge cu patru ani în urmă, pe când avea douăzeci şi unu de ani şi cerneala nu se uscase încă bine pe diploma de merit obţinută la Facultatea de Arheologie din Manchester – un provincial dureros de conştient de lipsa lui de experienţă academică, nehotărât, neiubit, nesigur de ceea ce‑i rezerva viitorul. În cursul primului trimestru petrecut la Kings descoperise dragostea şi astfel se împăcase oarecum cu acel ceva nedefinit care îl dezamăgise în viaţă. Louise rămăsese alături de el, îl suportase mai mult timp decât o făcuse vreodată altcineva, îndurase şi trecuse peste incertitudinile lui pesimiste, descoperise căldura în firea lui stearpă şi pedantă şi, în final, îl părăsise, copleşită de povara crescândă a propriilor ei îndoieli stârnite de el însuşi. Asta se întâmplase cu aproape un an în urmă. De atunci îşi petrecuse timpul călătorind până la extenuare şi terminase ultimul capitol al disertaţiei de doctorat, apăsat de regrete şi de sentimentul deprimant al inutilităţii. Părinţii nu‑l puteau ajuta, prieteni apropiaţi nu avea, trăia într‑o lume pustie, preocupat doar de cărţi şi de munca lui de cercetare. Privi în urmă şi se înfioră. În spatele lui umbrele stăteau atârnate de zidurile goale, estompate din loc în loc de firicele de lumină. Năluci? Crăciunul trecut, Crăciunul acesta şi Crăciunul care va urma. Curând va sosi Crăciunul şi zăpada imaculată se va aşterne peste peluze, curţi şi alei. Toate nălucile din Cambridge se vor aduna pe străzi, privind ferestrele luminate şi ascultând colindele cântate în pâlpâitul luminărilor. Generaţii după generaţii de năluci, o succesiune de bărbaţi şi de femei care‑şi măcinaseră zilele în hrubele universităţii şi se stinseseră, păstrând încă pe vârful limbii gustul ceaiului cu lapte, cu părul de mult mort prins încă în dantela fină a chiciurei din dimineţile geroase. Anul acesta avea să li se alăture o prezenţă lipsită de trup, alunecând tăcută pe lângă vieţuitorii prinşi în mirajul sărbătorilor. Cu gândurile la mii de kilometri depărtare de ruinele imperiului dispărut, lăsă în urmă ghereta portarului, trecând pe sub arcada joasă a porţii principale, spre Trinity Lane, acolo unde dispare în spatele clădirilor vechii şcoli. Coti brusc spre dreapta şi ieşi pe portiţa care dă spre aripa de vest a King Chapel. În spatele lui un profesor universitar ieşi din pasajul clădirii Senatului, pedalând fericit pe o bicicletă uzată, aşa cum făcea în fiecare seară de cincizeci de ani încoace. John mută teancul subţire de cărţi şi dosare din mâna stângă în cea dreaptă, ocoli prin spate capela şi păşi în intrândul dintre zidul acesteia şi peretele cenuşiu al clădirii Gibb. Când ajunse în dreptul uşii dinspre sud, tăcerea se risipi, făcând loc murmurului difuz al corului din interior, cu voci înăbuşite de blocurile grele de piatră ale zidului. Îşi privi ceasul. Era aproape ora patru – repetiţia începuse de vreo zece minute. Se pregăteau pentru slujba de începutul postului de Crăciun, de care îi despărţeau doar câteva zile. Portiţa de fier pentru accesul enoriaşilor în portalul capelei rămânea încuiată până la 5:15, când urma să înceapă slujba de seară. Deodată, fără să ştie de ce, sări peste ea şi împinse uşa de la intrare. Pătrunse în naosul spaţios şi gol, învăluit de întunericul care abia lăsa să se distingă bolta în formă de evantai de deasupra capului. Doar în strana din dreapta pâlpâiau câteva luminări, iar flăcările lor şi umbrele alungite se unduiau parcă în acordurile muzicii. Preţ de o clipă se lăsă o tăcere profundă, apoi vocile se înălţară din nou, intonând un alt cântec. Îl recunoscu imediat: era o colindă din secolul al şaisprezecelea, „Remember, o thou man”, în aranjamentul lui Ravenscroft. Rămase nemişcat şi îşi îndreptă privirea spre coloanele încrustate ale căror vârfuri se pierdeau undeva în negura care învăluia tavanul. Gândurile îi zburară spre sărbătoarea Crăciunului.   Stând acolo, în naosul vast, învăluit de acordurile suave ale muzicii, avea senzaţia că atunci când va sosi duminica el nu se va afla printre cei prezenţi la slujbă, că viaţa lui la Cambridge se va sfârşi brusc. Iar dacă asta se va întâmpla cu adevărat, ce îi mai rămânea de făcut? Ieşi în întunericul serii, sări din nou peste portiţă şi porni  spre locuinţa preparatorului său, profesorul Greatbatch, aflată în clădirea Bradley, lângă fluviu. Doctorul Greatbatch îl invitase la un pahar de sherry pe la ora patru, în compania celor doi examinatori, înainte ca aceştia să treacă la sarcina mult mai serioasă de a‑l perpeli, punându‑i întrebări legate de teza de doctorat. Aici, la Cambridge, tortura se practica în mod civilizat. În jurul curţii din faţă se aprinseseră luminile şi oamenii începuseră să se perinde prin poarta de la Kings Parade, scurtând drumul spre casă prin curtea colegiului. Paşii răsunau pe aleile îngheţate. Uşa clădirii Wilkins se închidea şi se deschidea, făcând loc studenţilor care intrau sau ieşeau din cancelarie. Se simţea ca o fantomă care trecea pe lângă ei, nebăgată în seamă, nevăzută, o siluetă subţire ca o umbră, strângând la piept teza, asemeni unei amulete care l‑ar fi apărat de un rău iminent. Ajunse la Bodley, intră pe scara „Y” şi urcă grăbit treptele spre apartamentul lui Greatbatch, de la etajul al treilea. Profesorul era un tip bizar: membru în consiliul colegiului vreme de vreo douăzeci de ani, fusese căsătorit o scurtă perioadă de timp – cel puţin, aşa se zvonea – apoi trecuse printr‑o tragedie misterioasă şi se retrăsese în locuinţa în care trăia şi acum. Gates descoperise în acest bărbat uneori mohorât, de multe ori introspectiv şi ultrasensibil, prietenul şi mentorul de care avea atâta nevoie. Profesorul abia dacă intervenise în lucrarea lui Gates, dar conversaţiile purtate împreună, prelungite de nenumărate ori până în miez de noapte sau chiar mai târziu, îl călăuziseră pe nesimţite şi îi deschiseseră ochii asupra nuanţelor fine ale profesiunii sale. Pentru un om care nu pusese niciodată piciorul în Orient, Greatbatch vorbea extraordinar de bine araba şi cunoştea toate şantierele arheologice din sudul Arabiei, cu toate că nu participase la nici o expediţie şi nu ţinuse în mână vreo unealtă folosită în mod obişnuit la săpături. Greatbatch trăia în şi prin explorările şi cărţile altor oameni, însă putea extrage din ele lucruri care treceau neobservate pentru cei cu experienţă nemijlocită de teren, făcea corelaţii pe care aceştia erau incapabili să le sesizeze. Fără toate acestea, Gates simţea că ar fi rămas un dascăl competent şi truditor, însă datorită lui el dăduse frâu liber entuziasmului şi imaginaţiei, aşa că acum se simţea fermecat până şi de cele mai seci texte, iar praful stârnit de săpăturile arheologice de rutină împrumutase ceva din patina vieţii. Deschise uşa din afară şi ciocăni scurt la cea de‑a doua uşă. Aceasta se deschise imediat şi în cadrul ei apăru Greatbatch, o siluetă înaltă, cu figura răvăşită, părul în dezordine, întruchipare desăvârşită a excentricităţii absolute la care visează profesoarele înăcrite şi elevele din ciclul inferior în timpul lungilor luni de vară ce premerg reînceperii cursurilor. Bărbatul uscăţiv se uită întrebător la Gates, ridică din sprinceană, apoi îl trase înăuntru. — John, şopti el, ca şi cum ar fi împărtăşit împreună un secret de temut, vino repede înăuntru. Cred că afară e un ger de crapă pietrele. A trebuit să dau drumul la căldură şi cred că în curând va fi cald şi bine. Gates se strecură înăuntru şi închise uşa cu grijă în urma sa. Dând brusc de căldură şi observându‑i pe cei doi bărbaţi stând în picioare, lângă fereastra din capătul opus al încăperii, se simţi cuprins de un sentiment de stânjeneală. Nici nu apucă să se dezmeticească bine că se trezi apucat de braţ de Greatbatch şi tras în viteză în direcţia celor doi străini, un bărbat brunet, în jur de vreo treizeci şi cinci de ani, şi un bătrân cu părul coliliu, care îi părea ciudat de familiar. — John, dă‑mi voie să te prezint examinatorilor tăi, spuse Greatbatch, arătând cu dreapta către bărbatul mai vârstnic. Ai auzit, desigur, de reputatul profesor Paul Haushofer. A sosit azi după‑amiază de la Heidelberg şi am reuşit să‑l conving să rămână cel puţin până duminică. Bătrânul avea un aer bolnav, cu faţa palidă şi trasă, cu trupul pipernicit ascuns în hainele ce păreau cu câteva numere mai mari. În timp ce îi întindea mâna, John se strădui din greu să găsească asemănarea cu chipul cu ochi mari, pătrunzători, din fotografiile pe care le văzuse. Haushofer îmbătrânise, probabil, rapid, îşi zise John, de vreme ce se schimbase atât de mult. Îi fulgeră prin minte gândul că bătrânul era pe moarte. Şi totuşi, mâna care o strângea pe a lui era puternică, iar ochii, plini de energie. — Ei bine, zise bătrânul cu voce slabă, dar distinctă, sunt onorat să vă cunosc, în sfârşit, domnule Gates. Ilustrul doctor Greatbatch, aici de faţă, mi‑a povestit multe despre dumneata. Iar de curând ţi‑am citit teza. E o lucrare impresionantă. Le‑am povestit mai multor colegi despre ea. Mă faci invidios. Gates tresări. Nu se aşteptase la aşa ceva. Dintre toţi oamenii la care ar fi putut apela să‑i citească teza, Greatbatch se oprise la Haushofer! Oare Greatbatch era, într‑adevăr, nebun? John zâmbi şi se încruntă în acelaşi timp, strângând mâna bătrânului. Se simţea ca un prost printre aceşti bărbaţi, cu pretenţiile şi ambiţiile lui de novice. Simţi din nou pe braţ mâna lui Greatbatch şi se întoarse să facă cunoştinţă cu bărbatul mai tânăr. — John, îl cunoşti pe Peter Micklejohn, dar nu cred că v‑aţi văzut prea des, nu‑i aşa? John scutură din cap. — Nu. Când am venit aici, doctorul Micklejohn nu avea cursuri, apoi eu am fost plecat în călătorii de studii, aşa că nu ne‑am văzut decât rareori, la vreun cocteil. Micklejohn chicoti. Era un bărbat scund şi îndesat, cu o barbă enormă, ca o tufă mică. Prietenii îl porecliseră „Piticul”, iar duşmanii „Omul din Cro‑Magnon”. — Poate vom avea ocazia să îndreptăm lucrurile după ce se termină cu prostia asta. În vacanţă voi pleca la Buraimi, dar mai înainte aş dori să mă sfătuiesc cu dumneavoastră. E timp destul. Stabilim mai târziu, în seara asta. Profitând de o pauză, Greatbatch se întoarse spre John. — Bei un sherry? Sigur că bei. Înainte de a trece la treburi mai serioase. O spusese zâmbind, dar John nu se simţea deloc vesel. Îmbată‑l mai întâi, cam asta era ideea. Fără să aştepte răspunsul lui John, profesorul se duse la măsuţa pe care păstra carafa persană cu portretul lui Nasir al‑Din Shah şi o jumătate de duzină de pahare antice de sherry. Gates surâse nervos şi‑şi înăbuşi un oftat. În patru ani nu îndrăznise să mărturisească nimănui, cu atât mai puţin insistentului Greatbatch, că, de fapt, ura sherry‑ul, sau, cel puţin, marca seacă servită în majoritatea apartamentelor din incinta colegiului. Cu paharele în mână, cei patru bărbaţi luară loc în jurul mesei de sufragerie. Lemnul bine lustruit capta lumina gălbuie, blândă, a aplicelor, reflecţia părea să fie încătuşată adânc, sub suprafaţa lemnului, într‑o altă lume, învecinată, dar totuşi atât de depărtată de cea în care se aflau ei, patru oameni aparţinând Europei modeme, ale căror vieţi şi gânduri erau prizoniere ale altei epoci şi ale altei regiuni a globului. Fiecare dintre ei avea în faţă câte un exemplar din teza lui Gates, împreună cu notiţele şi documentaţia de care aveau nevoie pentru dezbaterea din seara aceea. Greatbatch murmură câteva cuvinte de introducere, apoi îi dădu cuvântul lui Haushofer. Bătrânul îşi pironi privirea asupra tăbliei mesei, apoi ridică ochii, fixându‑l pe John. — Domnule Gates, când am făcut cunoştinţă, v‑am spus că teza dumneavoastră este impresionantă. Nu am făcut‑o ca să vă flatez. Nu am nevoie şi nici nu doresc să vă laud. Ceea ce am spus este purul adevăr, am fost impresionat. Tăcu, respirând profund. Sunt un om bătrân şi de puţină vreme sunt foarte bolnav. Aţi băgat de seamă cum m‑am şubrezit. Curând voi muri, poate chiar înainte de Crăciun. În încăpere domnea o linişte apăsătoare. Bătrânul continuă: — Dar asta nu mă sperie. Trebuie să se întâmple, nu‑i aşa? Totuşi, mă bucur că v‑am citit teza. Promiteţi mult, domnule Gates, veţi ajunge departe. Mă bucură gândul că las în locul meu o persoană ca dumneavoastră. Mă simt uşurat. În lucrarea dumneavoastră sunt câteva lucruri absolut remarcabile. Aţi făcut câteva descoperiri interesante şi aţi avansat teorii extrem de incitante. Desigur, nu sunt de acord cu toate, dar le găsesc foarte bine argumentate. Una dintre descoperiri este extrem de provocatoare, dacă vă conduce la ceea ce speraţi – sunt convins că ştiţi la ce mă refer. Ei bine, înainte de a discuta despre aceasta, cred că ar trebui să examinăm aspectele de rutină. Să vedem... Da, la pagina cincisprezece pomeniţi de existenţa vaselor din perioada târzie a Kassitului în mormintele Umm al‑Nar de la Abu Dhabi... Deci a început. În camera caldă, legănat de murmurul blând al vocilor şi de umbrele prelungi, John îşi vedea viitorul modelat în intervalul unei singure seri. De‑acum ştia că va obţine doctoratul, poate va fi încurajat să candideze la un loc în consiliul colegiului, că va fi sprijinit în obţinerea de fonduri, ajutat să facă descoperirea de care era sigur că îl aştepta anume pe el, cu condiţia să poată găsi oameni şi echipament pentru a începe săpăturile. Poate că nici nu va fi nevoie de săpături. Şi mai ştia că numele său va deveni sinonim cu acea descoperire, ca cel al lui Schliemann cu Troia, ori al lui Wooley cu Ur. Va face mai mult decât să ţeasă teorii în legătură cu trecutul, decât să scotocească printre ruine sumbre; el va readuce la viaţă o părticică din trecut. Ceasul de perete de lângă şemineu ticăia monoton. Gazul şuiera, alimentând focul zglobiu din încăperea veche şi confortabilă. Afară începuse să ningă şi fulgii albi pluteau deasupra fluviului, aşezându‑se pe peluze şi acoperind cu un strat imaculat toate imperfecţiunile. Întrebările şi explicaţiile elaborate care urmau aveau puţină importanţă. Ceea ce conta era liniştea, sentimentul de apartenenţă, de siguranţă. John ar fi vrut ca seara să nu se mai termine, ca întunericul să învăluie la infinit Cambridge‑ul şi lumea, ca el să poată sta aşa, privind luminile reflectate de mobila lustruită din cameră, până la sfârşitul timpurilor. Nici unul dintre ei nu auzi uşa deschizându‑se. Era un obicei încetăţenit în colegiu de a lăsa uşa descuiată atunci când locatarul se afla acasă. Oamenii se vizitau des. Uşa se închise cu un zgomot surd. În prag stătea un bărbat, cu chipul ascuns de penumbra din faţa intrării. Greatbatch înălţă capul, mijindu‑şi ochii spre uşă. — Da, cine este? Tu eşti, Jonathan? Suntem în mijlocul unei discuţii care mai durează o oră sau două. Mă tem că nu te pot primi. Poate terminăm până la ora mesei şi ne vedem la cantină. Bărbatul de lângă uşă nu spuse nimic. Apoi ieşi din penumbră. Nu era Jonathan. Nu era nici unul dintre locatarii scării „Y”. Era un bărbat tânăr, dar expresia feţei şi modul în care stătea erau ale unui bătrân. Avea o figură gravă, distantă, mai degrabă un scut decât o graniţă cu lumea din jur. Pielea îi era palidă, asemenea alabastrului. Lui Greatbatch îi amintea de o statuetă din sudul Arabiei, a unui zeu din alabastru pal. Era înalt şi suplu, dar bine făcut, nu slab sau lipsit de vlagă. Ochii îi erau ageri, dar fără să dezvăluie nimic. Purta haine în nuanţe deschise, asortate cu tenul. În general, aducea mai degrabă cu un manechin de mucava. Sub trenciul de culoare deschisă, descheiat la nasturi, se zărea costumul şi cămaşa în nuanţe asemănătoare. Nu era destul de gros îmbrăcat pentru iarnă; dar, în ciuda palorii feţei, nici un semn nu trăda că i‑ar fi frig. În mâna stângă ţinea o servietă încăpătoare. Greatbatch se ridică şi se sprijini de spătarul scaunului. Avea o senzaţie stranie, de teamă, deşi îşi dădea seama că nu avea motive. — Ascultă, nu poţi da buzna chiar aşa în camera cuiva. Poate cauţi pe altcineva. După cum vezi, suntem ocupaţi. Ar fi mai bine să te duci la portar. Bineînţeles că bărbatul nu era dispus să facă drumul înapoi până la cabina portarului de la intrarea în colegiu. Toţi patru se întorseseră şi îl priveau fix pe necunoscut. Acesta le vedea feţele mirate aplecate peste masă, ochii curioşi, nerăbdători să‑şi reia discuţia. Îşi aşeză servieta pe podea. Era de culoare neagră şi părea grea, ca şi cum ar fi conţinut documente de mare importanţă. Simţind că‑şi pierde răbdarea, Greatbatch se apropie de străin. — Îmi pare rău, dar trebuie să pleci. Poate că era un străin care nu vorbea engleza şi căuta un adăpost împotriva gerului. Dacă doreşti vreo informaţie, portarul te va lămuri cu plăcere. Nu‑i plăcea individul. Avea o privire ciudată, dispreţuitoare, aproape de gheaţă, ca o pisică sălbatică. Apoi felul în care stătea, privindu‑l, fără să scoată o vorbă. Era neliniştitor. Bărbatul scoase încet mănuşa strâmtă de pe mâna dreaptă şi o strecură în buzunarul interior al hainei. Când scoase din nou mâna, dădu la iveală un revolver lung şi negru, prevăzut cu amortizor. Greatbatch privi siderat cum pistolarul ridică arma grea, o strânge între ambele palme şi i‑o lipeşte de cap. Părea o farsă, dar, în realitate, era departe de aşa ceva. În spatele lui, colegii lui Greatbatch priveau uluiţi. Micklejohn se ridică în picioare, împingând scaunul în spate cu un gest hotărât. Un jaf armat, gândi Greatbatch, incapabil să creadă că i se întâmplă o astfel de enormitate. Va trebui să anunţe poliţia şi să întărească paza colegiului. Degetul bărbatului apăsă uşor pe trăgaci, trăgându‑l în spate fără greutate, cu gesturi care trădau obişnuinţa. Se auzi un sunet înfundat şi sângele ţâşni prin rana din ceafa lui Greatbatch. Arma avu un uşor recul în momentul în care asasinul o ridică, retrăgând‑o din direcţia victimei. Gaura din fruntea lui Greatbatch se înroşi. Ochii i se lărgiră cuprinşi de oroare şi neîncredere. Genunchii i se muiară şi se prăbuşi fără un sunet pe podea, pătând covorul cu sânge. În mintea lui John Gates începură să reverbereze sâcâitor cuvintele colindei:   Aminteşte‑ţi, o tu omule.   Trăia un coşmar. Un ucigaş care nu scoate o vorbă, Greatbatch împuşcat în propriul său sanctuar, moartea instalată în odaie. Micklejohn porni spre necunoscut, nehotărât cum să procedeze, furios din cauza revolverului, dar în acelaşi timp înfricoşat. — Ce dracu’ se petrece? Ţipătul păru slab şi ridicol, genul de vorbe rostite de actorii amatori pe scenă. Dar ce‑i poţi spune unui individ care tocmai ţi‑a ucis, cu sânge rece, prietenul? Care ţine încă în mână arma şi nici măcar nu‑i tremură degetele. Nu era timp de gândire. Bărbatul ridică revolverul pentru a doua oară şi îl îndreptă spre Micklejohn. Bărbosul scoase un strigăt incoerent, ultimul înainte de moarte. Nu avu răgazul să scoată o vorbă. Se auzi un pocnet şi glonţul se înfipse exact între ochi, acolo unde nasul se îngemănează cu fruntea. Proiectilul trecu prin creier şi ieşi prin partea opusă, frânat de impactul cu oasele. Micklejohn căzu ca un copac retezat.   O, tu omule, o, tu omule.   Cu faţa la fel de gravă, fără să trădeze vreun sentiment de bucurie sau tristeţe, omul îşi continuă treaba. Îndreptă arma spre Haushofer. Din vârful amortizorului se ridica un fuior de fum albăstrui. Bătrânul stătea nemişcat, conştient că urma să moară, dar fără să priceapă de ce. Înţelesese că era atins de cancer, ba chiar acceptase ideea, dar ceea ce se petrecea îl depăşea. Degetul lipsit de culoare apăsă încă o dată pe trăgaci şi proiectilul zbură prin capul neamţului. Cu părul alb colorat în purpuriu de sângele şiroind bătrânul se prăbuşi peste masă.   Aminteşte‑ţi, o, tu omule.   John Gates se forţa să‑şi adune gândurile, să găsească vreo modalitate de a scăpa. Era imposibil să se întâmple aşa ceva, nu exista nici un motiv, nici o logică. Cu o clipă mai devreme, îşi văzuse tot viitorul perindându‑i‑se prin faţa ochilor, o viaţă lungă, dedicată cercetării şi descoperirilor. Iar acum, o clipă de nebunie ameninţa să şteargă totul, printr‑un simplu gest al unui asasin. Sângele i se urcă în cap. Îi era greaţă şi ar fi vrut să plângă. Încercă să articuleze câteva vorbe. — Eu... zise, dar nu reuşi să mai adauge nimic. Cuvintele i se opriră în gât. Nu era suficientă acea simplă declaraţie a existenţei sale ca persoană? Ce putea spune mai mult un om aflat în faţa morţii? Bărbatul se întoarse spre el şi zâmbi. Era un zâmbet straniu, rece, dar, într‑un fel, înţelegător. Fără îndoială, sugera speranţa. De ce nu vorbea omul? Lui John îi trecu prin cap că era poate mut, ales tocmai din acest motiv ca să devină asasin în numele altei persoane. Se întrebă dacă toţi ucigaşii erau muţi, dacă tăcerea permanentă era calificarea pentru a deveni asasin plătit. Brusc, i se păru important să afle aceste lucruri, dar acum când se afla faţă în faţă cu propriul lui călău, nu mai avea timp să pună toate întrebările care îi veneau în minte. Observă că bărbatul avea pe obrazul stâng o cicatrice lungă, decolorată. I se părea oarecum banal ca un ucigaş să se plimbe cu o cicatrice pe faţă. S‑ar fi aşteptat ca asasinul să fie o persoană mai deosebită. Zâmbetul încreţi pielea de pe cicatrice. Ochii i se îngustară în timp ce arma se fixă asupra feţei lui John. Gates privi mâinile fascinat. Nu aveau nici cel mai mic tremur, nici un semn de nervozitate. Bărbatul mai făcuse astfel de treburi şi avea să mai facă. John îşi aţinti ochii asupra degetului care odihnea pe trăgaci. Gândurile îi alergau scăpate de sub control, obsedate de cuvintele colindei.   Timpul tău s‑a scurs.   Glontele îşi croi drum prin capul lui Gates, sfâşiind colinde şi rime, şi imagini de reni, şi toate amintirile, şi sunetele Crăciunurilor trecute şi prezente şi ale celor viitoare, amestecându‑le cu o masă informă de ţesut mort. Trupul i se prăbuşi pe masă şi picăturile de sânge începură să se prelingă pe paginile albe ale tezei de doctorat, asemeni unor boabe de vâsc.          

Al noualea Buddha de Daniel Easterman PARTEA 1 VENIREA   Moto: „… douăzeci de veacuri de somn încremenit Zvîrlite în coşmar de-un leagăn de copil.“   W.B. Yeats, A Doua Venire   HEXAM Hexham, Anglia, decembrie 1920 Zăpada ce căzuse în timpul nopţii părea emblema albă, curată, a unei alte lumi – puritate pierdută, scufundată în adîncurile firii noastre. Peste Causey Hill ceaţa atîrna albă şi grea, ca un linţoliu îngheţat. Luminile palide ale Ajunului se cuibăreau în penumbră şi ger, strîngîndu-şi flăcările în aşteptarea minunii ce avea să se producă. În conace sau în case modeste, focurile Crăciunului se împodobiseră cu promoroacă şi erau tivite cu funingine. În pieţele satelor, în străvechiul întuneric, din ce în ce mai dens, monumentele noi ridicate în memoria a zece milioane de morţi se îmbrăcaseră în gheaţă. Noapte şi aşteptare a nopţii ce avea să vină, întuneric vast şi neînfrînt, lătrînd sau şoptind pe sub streşini cît e iarna de lungă, asalt mohorît al minunii asupra sufletelor împietrite, mute, ale unei lumi nemîntuite şi neiertătoare. Dumnezeu şi aşteptarea venirii lui Dumnezeu. Domnul luminii şi al întunericului avea să se întoarcă din nou, ca de fiecare dată, întrupîndu-se în carnea îngheţată a anului pe ducă. Domnul Păcii avea să păşească într-o lume abia trezită dintr-un coşmar ucigător, în care muriseră armate de inocenţi, o lume a cărei sete neostoită de sînge l-ar fi făcut să roşească pînă şi pe Irod. Acum era mai greu decît oricînd. În incinta primitoare, luminată de flacăra lumînărilor, a Bisericii Sfînta Maria, mesa de seară se apropia de punctul culminant Din cauza vremii urîte se hotărîse să se mai facă o slujbă pentru cei care nu putuseră participa la cea de dimineaţă. Vechea liturghie îşi dezvăluia tainele în umbră. În faţa altarului, straiele violete ale preotului accentuau întunericul, aşa cum vocea sa făcea ca liniştea să fie mai profundă. Preotul luă potirul cu mîna stîngă, iar cu dreapta făcu semnul crucii: ―Benedixit, deditque discipulis suis, dicens: Accipite, et bibite ex eo omnes. Ridică potirul cu sînge amestecat cu apă, vin trans- substanţiat: ―Hic est enim Calix Sanguinismei… acesta este Sîngele Meu… Christopher Wylam şedea în ultimul rînd, printre ceilalţi enoriaşi, ridicîndu-se şi aşezîndu-se o dată cu ei, intonînd răspunsurile, spunîndu-şi rugăciunile pe rozariu, inspirînd parfumul greoi de tămîie. William, fiul lui, stătea alături de el, imitînd cu degetele firave gesturile tatălui, recitînd atît cît ştia din răspunsuri. William avea zece ani, dar părea mai matur, ca şi cum ştia deja ce îi rezervă viaţa. Pentru copil tatăl era aproape un necunoscut. Pînă în urmă cu paisprezece luni Christopher abia dacă fusese ceva mai mult decît un nume. William îşi amintea încă de fotografiile din camera mamei, la Carfax, în căsuţa de la marginea Hexhamului, unde locuiau împreună cu mătuşa Harriet şi cu cei trei veri ai săi, Roger, Charles şi Annabel. Nu izbutise niciodată să identifice bărbatul din acele fotografii şterse cu silueta vagă pe care o văzuse ultima oară la vîrsta de trei ani, făcîndu-i cu mîna lui şi mamei sale prin fereastra trenului aglomerat care ieşea din gara din Delhi. Dar nu-şi mai amintea aproape nimic despre Delhi, doar lucruri mărunte, ca nişte frînturi de vis: o doică bătrînă aplecată asupra lui, cîntînd încet în noapte, un elefant de jucărie, pe roţi, pe care-l trăgea după el cu o sforicică, plase mari, albe, atîrnate deasupra pătuţului său ca să-l apere de ţînţari. Revenirea lui Christopher în lumea lui William – un străin îmbrăcat în straie ciudate, care pretindea că îi este tată – nu făcuse decît să o zdruncine. Băiatul îşi amintea emoţia crescîndă a mamei, pe măsură ce se apropia ziua reîntoarcerii lui Christopher – obrajii încinşi de febră, ochii adînciţi în orbite, strălucind de nerăbdarea întîlnirii. El însuşi aşteptase, curios, întoarcerea soldatului de la război, îmbrăcat în uniformă şi decorat cu medalii strălucitoare. „Bye, Baby Bunting, Daddy’s gone a hunting” obişnuia mama să-i cînte înainte de culcare, cînd era mai mic, exorcizînd întunericul însingurat, lipsit de prezenţa tatălui. „Gone to fetch a rabbit-skin to wrap a Baby Bunting in“. Dar în poartă se oprise un bărbat îmbrăcat în haine civile, care nu se putea lăuda cu nici un act de eroism şi nici măcar cu vreo medalie pe care fiul său să o poată lustrui cu veneraţie. Dezamăgirea lui William fusese crîncenă. Prezenţa verilor nu făcuse decît să pună paie pe foc. Adam, tatăl lor şi unchiul lui William, căzuse pe front, la Somme, cu trei ani în urmă. Fotografiile lui, îmbrăcate în mătase neagră, ocupau un loc de cinste pe policioara şemineului din Carfax; medaliile lui odihneau pe catifea, într-o casetă de sticlă; lîngă altarul Bisericii Sfînta Maria, în stînga, era aşezată o placă în memoria lui. Roger şi Charles îi făceau acum viaţa insuportabilă. Îşi băteau joc de tatăl lui care, spuneau ei, nu a fost niciodată un soldat adevărat; sau, dacă a fost, probabil că a făcut războiul aplecat deasupra unui birou, undeva, în India – ce mai încolo şi-ncoace, ca unul declarat inapt să facă armata. O dată lăsaseră pe patul lui William o pană albă de care era prins un bileţel scris de mînă: „Pentru tatăl tău“. Toate astea ar fi fost destul de greu de suportat pentru un băieţel de nouă ani. Dar întoarcerea tatălui a coincis cu ultima sforţare a mamei în lupta cu boala care o măcina de optsprezece luni. „Declinul“, spuneau oamenii cînd îşi închipuiau că William nu îi aude, iar din felul în care îşi fereau ochii de el, îşi dădea seama că se aşteptau la ce era mai rău. În ultimele şase luni nu o ţinuse în viaţă decît gîndul la reîntoarecerea lui Christopher. El vedea asta în ochii mamei de fiecare dată cînd intra în dormitorul ei rece: o nerăbdare mistuitoare care o înflăcăra şi o epuiza. La două luni după venirea lui Christopher, chiar înainte de Crăciun, cînd toată lumea părea că se pregăteşte de sărbătoare, pentru o nouă naştere în vechea lume, mama sa se stinsese în somn. Deşi ştia că e nedrept, William îl învinovăţea pe tatăl său pentru moartea ei. Christopher însuşi purta în suflet un sentiment vag de vinovăţie, care nu făcea decît să accentueze acuzaţiile nerostite ale fiului său. Adevărul era că se simţea stînjenit în prezenţa băiatului şi nu reuşea să se obişnuiască nicidecum cu ideea morţii soţiei sale. Nu era omul care să caute sau să dea explicaţii. În iarna aspră care urmase se plimbase ore în şir pe cîmpia pustie şi îngheţată, căutînd să scape de sentimentul chinuitor de vinovăţie sau cel puţin să-l domolească pentru un timp. Păstra o distanţă dureroasă între el şi băiat. Primăvara care venise afînase ogoarele şi aşternuse primele flori peste mormîntul Elizabethei, dar nu făcuse nimic pentru a-i apropia pe tată şi pe fiu. Apoi, brusc, totul se schimbase. Într-o zi, cînd Christopher era plecat la Hexham cu sora lui, Harriet, William se strecurase neobservat în camera tatălui său şi deschisese biroul. Ce căuta? Nu ştia nici el exact. Poate că încerca să-l cunoască mai bine. Şi, într-un fel, chiar reuşise. În sertarul din dreapta, sus, găsise printre hîrtii o cutiuţă roşie. Pe capac era gravată coroana regală, iar înăuntru se afla o medalie în formă de cruce. William o recunoscu imediat: era Crucea Victoria. Văzuse o reproducere a ei într-o revistă, în timpul războiului. Într-un plic aşezat lînga cutie descoperi o scrisoare de la Palatul Buckingham, în care maiorul Christopher Wylam era felicitat în termeni elogioşi pentru „curajul deosebit cu care îşi servise Regele şi Patria“. Zile întregi William oscilă între emoţia provocată de descoperirea făcută şi sentimentul de vinovăţie stîrnit de modul în care ajunsese la ea. Duminică, după slujbă, îşi mărturisi păcatul preotului. Acum avea atît de mare nevoie de o explicaţie, încît uită de teama de a fi pedepsit. Iar în după-amiaza aceea, pentru prima oară, stătuseră de vorbă în biroul lui Christopher, pînă ce focul se stinsese în şemineu, prefăcîndu-se în cenuşă. Christopher îi povesti băiatului că războiul înseamnă mai mult decît bătălii, tancuri sau avioane; că războiul lui din India, purtat de unul singur, fusese plin de boli şi de trădări; şi că tot ceea ce îi spusese acum trebuia să rămînă un secret inviolabil, cunoscut doar de ei doi. Din ziua aceea începură să se apropie, împărtăşind, în sfîrşit, durerea celuilalt, atît cît puteau. Hotărîră ca William să mai rămînă cel puţin un an la Carfax, după care vor vedea dacă va pleca sau nu la o şcoală din oraş. Cînd veni vara, mormîntul Elizabethei era acoperit cu trandafiri. Ajunseseră la Tatăl Nostru. Preotul spunea cu glas tare rugăciunea binecunoscută, intonînd-o cu o blîndeţe exersată. Probabil că o repetase de mii de ori în viaţa lui. Era un bărbat tînăr, abia trecut de treizeci de ani; în timpul războiului servise ca preot militar. Christopher era curios să ştie la ce se gîndea în timp ce rostea rugăciunea. La Hristos, răstignit pe crucea misiunii Sale, ţintuit în piroane mari la mîini şi la picioare? La solemnitatea gesturilor sale zilnice? La misiunea lui de preot, care îl îndreptăţea să unească şi să despartă, să blesteme şi să binecuvînteze? Sau, poate, la cina care îl aştepta, la plăcinta cu carne şi napi şi la cartofii prăjiţi, plutind în sosul gros? Un observator atent ar fi remarcat fără dificultate că Wylam era un englez care trăise prea puţin în Anglia. Nu se simţea în largul lui în hainele groase, de iarnă, iar pielea păstra acel bronz dat de soarele ţărilor calde. Părul blond, albit de soare, era pieptănat pe spate, dezvelindu-i fruntea îngîndurată. Pielea de la colţul ochilor era brăzdată de riduri fine care se întindeau spre tîmple, ca firele unei pînze de păianjen. Ochii negri, umbriţi de gene grele, erau limpezi, cu o privire pătrunzătoare care, de multe ori, îi surprindea pe cei din jur. Lăsa impresia – sau poate că era doar efectul luminii înşelătoare a lumînărilor – că nu vede ce se petrece în jurul său, ci priveşte mai departe, spre zări străine. Îşi plimba ochii roată prin biserica micuţă. Nu se încumetase prea multă lume să iasă din casă în seara aceea. Stranele din faţă erau ocupate de bărbaţi, femei şi copii neastîmpăraţi, unii dintre ei cu adevărat evlavioşi, alţii, mînaţi doar de puterea obişnuinţei sau de un anume sentiment al datoriei. El însuşi venise doar de dragul lui William şi, poate, în semn de căinţă pentru că o trădase pe Elizabeth. Preotul rupse ostia şi duse la buze dumicatul din Trupul lui Hristos. Ridică potirul şi sorbi din Sîngele Lui, din sîngele lumii, înroşit de iertarea păcatelor. Christopher încerca să-şi imagineze ce gust avea vinul transformat în sînge şi simţi în gură gustul acru al fierii. Părintele Middleton predica despre Naşterea lui Hristos şi se ruga pentru ca pacea Crăciunului să dăinuie tot anul următor; dar Christopher nu simţea nici o bucurie pentru sosirea Pruncului Sfînt. În seara aceea în inima lui Christopher nu era decît o nesfîrşită furie mută îndreptată împotriva lui Dumnezeu şi a fericitelor sărbători prilejuite de Naşterea Lui. Liniştea deveni mai profundă cînd preotul ridică o bucată de anafură şi o arătă credincioşilor: ― Ecce Agnus Dei, iată Mielul lui Dumnezeu, ecce qui tollit peccata mundi, Cel ce ridică păcatele lumii. Unul cîte unul, enoriaşii se ridicară, îndreptîndu-se spre altar, cu spatele înconvoiat sub povara păcatelor. Christopher se ridică şi, împreună cu William, se alătură şirului de păcătoşi în aşteptare. Un bătrîn îngenunche şi deschise gura, scoţînd pe jumătate limba, ca să primească fărîma din trupul Domnului. ― Corpus Domini nostri… „Aşa de multe păcate, gîndi Christopher în timp ce privea reflexele argintii din flacăra lumînării. Ostia atinse vîrful limbii bătrînului. Păcate grave, păcate de moarte, cele şapte păcate capitale. Păcate făcute cu voie sau fără voie, păcatul trufiei, al desfrînării şi al lăcomiei, păcate trupeşti, păcate sufleteşti. Păcatele cu văzul, cu auzul, păcatele inimii.“ ―Jesu Christi… Îngenunche şi deschise gura. Simţi gustul fad, uscat, al ostiei între buze. ― … custodiat animam tuam in vitam aeternam. Amen. La moartea Elizabethei o părticică din el pierise împreună cu ea. În cursul după-amiezei trecuse cu William pe la mormîntul mic, acoperit cu zăpadă, ascuns printre celelalte, în spatele bisericii. De-acum trupul ei aparţinea ţărînei. În minte îi reveniră frînturi de imagini de la înmormîntare – gerul pătrunzător, pămîntul tare ca fierul, lopeţile neputincioase, caii negri scoţînd aburi pe nările subţiri, aburi ce rămîneau suspendaţi, stingher, în aerul rece şi rarefiat. Şi-o amintea aşa cum fusese în ultimele două luni: cînd palidă, cînd aprinsă de febră, absentă, zăcînd cu faţa întoarsă spre perete, dureros de conştientă de apropierea morţii. Trecerea ei din lumea asta nu avusese nimic glorios, romantic sau eteric: fusese o femeie tînără, epuizată de durere, chinuită de tuse şi expectoraţii de sînge amestecat cu spută şi, în final, răpusă fără milă. După ce se sfîrşise, veniseră cîţiva bărbaţi care îi arseseră toată îmbrăcămintea şi mobila din dormitor şi răzuiseră pereţii cu o încrîncenare feroce, ca şi cum ar fi vrut să scoată din pori miasma apăsătoare a morţii. Nu avusese decît treizeci şi unu de ani. O veghease lîngă pat timp de două luni de zile, ţinîndu-i mîna într-a sa; timp de două luni fusese conştient clipă de clipă de faptul că deveniseră doi străini. Murise în braţele lui, dar la fel de bine şi-ar fi putut da sufletul în braţele asistentei medicale. Îi despărţeau mult mai multe lucruri decît războiul: în lumea lor dragostea era un sentiment tot atît de rar întîlnit ca şi iertarea. Se cunoscuseră în Delhi cu unsprezece ani în urmă, la primul bal al sezonului de iarnă. Ea sosise împreună cu „Flota de pescuit“ – contingentul anual de tinere fete în căutare de soţi – şi rămăsese în calitate de doamnă Wylam. Nu o iubise – fetele din „Flota de pescuit“ nu aveau pretenţii legate de dragoste – dar se obişnuise să o ocrotească. Se aşeză la loc în strană. În faţa altarului preotul limpezi cupa şi începu să recite antifonul: ― Ecce Virgo concipiet et pariet filium. Iată Fecioara va lua în pîntece şi va naşte un fiu. Peste o lună Christopher împlinea patruzeci de ani, dar se simţea mai bătrîn. Generaţia lui – atîţi cîţi mai rămăseseră în viaţă – era deja bătrînă; tineri îmbătrîniţi, sortiţi să conducă un imperiu pe cale de a se nărui şi să oblojească rănile lăsate de război. Se înfioră. Europa era ameninţată de o nouă încleştare. În urmă cu un an acest gînd l-ar fi lăsat rece. Însă acum se temea pentru fiul lui. Spre deosebire de atîţia alţii care luptaseră în tranşeele din Franţa şi din Belgia, trupul şi mintea lui Christopher rămăseseră intacte. Dar lupta care se purta înăuntrul lui, acel război tenebros, secret şi murdar, despre ale cărui amănunte nici măcar nu avea voie să vorbescă, îl schimbase. Revenise cu trupul întreg, dar cu sufletul zdrenţuit: rece, rece şi stingher, sufocat de praful ţinuturilor indiene care îi umpleau gîtul, plămînii şi nările cu un iz amărui şi sec. Moartea Elizabethei, survenită atît de curînd după întoarcerea lui, transformase acea senzaţie într-un lucru palpabil, permanent, îngheţat, dur, pietrificat în sîngele lui, de neînlăturat. Era ceva plămădit în parte din sentimentele fireşti născute de război şi de confruntarea cu moartea: amărăciunea, neputinţa de a se putea bucura, o anumită răceală în manifestarea sentimentelor, durerea chinuitoare, senzaţia acută a lipsei oricărui sens. Dar mai erau şi alte sentimente care îl surprindeau: conştientizarea profundă a valorii umane, ascunse în spatele aparenţelor, compasiunea, atît faţă de oamenii pe care îi ucisese, cît şi faţă de sine în momentele în care dăduse dovadă de cruzime, resemnarea de a accepta ceea ce i se părea ca fiind inevitabil. Uneori visa la munţi înalţi, înveşmîntaţi în alb şi la lacuri cu oglinda netedă şi apa răcoroasă. Şi petrecea foarte mult timp cu William. Preotul dădu citire ultimului Psalm, oamenii murmurară ultimele rugăciuni şi cîntară imnurile vecerniei şi slujba se sfîrşi. Christopher îl luă de mînă pe William şi ieşiră amîndoi în întunericul serii. Era duminica din ajunul Crăciunului, dar îi venea greu să creadă că Mîntuitorul se va mai întoarce vreodată în lume. Nici unul dintre ei nu observă maşina care îi pîndea ascunsă în penumbra din josul străzii.