Adam Blake

Evanghelia dupa Iuda de Adam Blake Prolog   Când dispeceratul a sunat să îl anunţe pe şeriful Webster Gayle despre accidentul aviatic, acesta se afla la sala de bowling, pregătindu-se să cufunde o lingură într-un bol enorm cu îngheţată. Unul dintre gândurile care îi treceau prin minte în timp ce asculta veştile, alături de sentimentele de milă pentru cei morţi şi pentru rudele lor rămase în viaţă şi groaza la gândul rahatului în care avea să intre din cauza asta, era acela că îngheţata lui imensă la pahar, cu sirop şi frişcă pe deasupra, de şapte dolari, avea în mod sigur să se ducă pe apa sâmbetei. — Aterizare forţată? întrebă el, asigurându-se că a înţeles. Îşi făcu mâna căuş pe telefon ca să acopere zgomotul popicelor care erau doborâte şi apoi aşezate la loc pe pista alăturată. — Nu, zise Connie pe un ton categoric. Nici nu a fost vorba de aterizare. Avionul s-a prăbuşit pur şi simplu din cer şi, la impactul cu solul, a dezlănţuit iadul. Nu ştiu cât de mare era sau de unde venea. Am sunat la cei de la controlul de trafic aerian din Phoenix şi Los Angeles. Te anunţ când primesc veşti de la ei. — Şi eşti sigură că este pe teritoriul nostru? întrebă Gary, agăţându-se de o firavă speranţă. Am crezut că avea culoarul de zbor înspre vest, spre Arcona… — S-a prăbuşit chiar lângă autostradă, Web. Pe cuvântul meu, văd şi fumul de aici de unde stau. Nu e chiar pe teritoriul nostru, dar e aşa de aproape, încât ai putea ajunge pe jos de la Gateway Mall. Deja i-am transmis şi lui Doc Beattie. Vrei să mai fac şi altceva? Gayle medită o clipă. — Da, zise el după un moment. Spune-i lui Anstruther să izoleze zona. Şi pe o rază cât mai mare, ca să nu avem de-a face cu gură-cască sau amatori de poze. — Şi cu Moggs cum rămâne? Se referea la Eileen Moggs, care reprezenta întregul personal angajat cu normă întreagă la Peason Chronicler. Moggs era o jurnalistă din vechea gardă, în sensul că îşi conducea singură maşina şi stătea de vorbă cu oamenii înainte de a-şi scrie articolul, ba chiar îşi făcea singură fotografiile cu un aparat digital supradimensionat SLR, care îl făcea pe Gayle să se gândească la un dildo trap-on pe care îl văzuse odată într-un catalog cu jucării erotice şi de care încercase apoi să uite. — Moggs are voie să cerceteze locul, făcu Gayle o concesie. Îi sunt dator. — A, da? întrebă Connie, îndeajuns de prietenos încât Gayle să nu suspecteze nici o urmă de aluzie răutăcioasă. Şeriful împinse bolul cu îngheţată la o parte, neconsolat. Era una dintre acele îngheţate şmechere cu nume lung şi care conţinea o listă şi mai lungă de ingrediente, printre care de bază erau ciocolata, bezeaua şi caramelul, în diferite combinaţii. Gayle era un adevărat dependent, însă făcuse pace cu slăbiciunea lui cu mult timp în urmă. Bătea de departe alcoolul. Probabil că şi heroina şi cocaina, deşi nu le încercase nici pe una, nici pe alta. — Vin imediat, zise el. Spune-i lui Anstruther să izoleze locul pe o rază de 400 de metri. — Pe o rază de 400 de metri, şefu'? Gayle îi făcu semn cu mâna chelneriţei să îi aducă nota. — Connie, trebuie ca linia care delimitează locul accidentului să fie la cel puţin cinci minute de mers de locul catastrofei. O să vină oameni de peste tot cum vor prinde de veste şi, cu cât văd mai puţin, cu atât vor pleca mai repede acasă. — OK, cinci minute să fie. Gayle o auzea pe Connie cum scria. Ura cifrele, pretindea că nu le percepe, aşa cum unii oameni nu percep culorile. — Asta e tot? — Atât deocamdată. Mai încearcă la aeroporturi. Te sun imediat ce ajung acolo. Gayle îşi luă pălăria de pe scaunul gol de alături şi şi-o puse pe cap. Chelneriţa, o indiancă brunetă atrăgătoare, pe al cărei ecuson era scris „MADHUKSARA”, îi aduse nota de plată pentru îngheţată, pentru un hotdog şi o porţie de cartofi prăjiţi pe care le luase mai devreme. Se arătă şocată când văzu că nu îşi luase desertul. — Hm, n-ar fi fost rău să o pot lua la pachet, dacă ar fi posibil, zise el, făcând haz de necaz. Ea se prinse de poantă, râse tare şi mai mult decât ar fi fost cazul. Când se ridică de pe scaun, şerifului îi pocniră oasele: îmbătrânea şi mai suferea şi de reumatism chiar şi în zona asta climatică. — Doamnă, mai spuse el, ducând două degete la pălărie şi pornind spre ieşire. Gayle se lăsă furat de gânduri în timp ce traversa aerul de cuptor al parcării, îndreptându-se spre Chevroletul său Biscayne, albastru şi ponosit. Avea dreptul oricând să îşi achiziţioneze o nouă maşină din bugetul poliţiei, însă Biscayne-ul său era deja o marcă înregistrată. Oriunde ar fi parcat-o, era ca un semn care spunea: „Doctorul e în birou”. Oare cum se pronunţa „Madhuksara”? De unde venea şi ce o adusese în Peason, Arizona? Acesta era oraşul lui Gayle, de care era legat prin fire puternice, subterane, însă nu îşi putea imagina că cineva ar fi putut veni până aici de foarte departe. Care să fi fost punctul de atracţie? Mallul? Cinematograful cu trei ecrane? Deşertul? Dar, sigur, îşi aminti el, suntem în secolul XXI. Madhuksara nu era neapărat imigrantă: ar fi putut la fel de bine să fie născută aici, în partea de sud-vest a Arizonei. Nu avea pic de accent străin. Pe de altă parte, nici nu o mai văzuse pe aici înainte. Gayle nu era rasist, ceea ce, în anumite momente ale carierei sale de poliţist, i-a oferit un anumit simţ al diversităţii. Îi plăcea diversitatea, atât în ceea ce îi privea pe oameni, cât şi îngheţata. Însă instinctele sale erau cele ale unui poliţist şi obişnuia să reţină feţele noi, indiferent de culoare, pe o listă de aşteptare mentală, pornind de la ideea că nu se ştia niciodată care dintre ele ar fi putut crea probleme. Autostrada 68 era liberă pe toată distanţa până la interstatală, însă, cu mult înainte de a ajunge la intersecţie, putea vedea coloana neagră de fum înălţându-se spre cer. „Ziua într-un stâlp de nor, iar noaptea într-un stâlp de foc”[1], se gândi Gayle fără nici o legătură. Mama sa fusese baptistă şi cita din Biblie aşa cum alţii vorbesc despre vreme. Cât despre Gayle, nu deschisese Biblia de treizeci de ani, însă o parte din toată povestea aceea îi rămăsese în minte. Coti pe drumul asfaltat care înconjura Bassett’s Farm şi, tăind câmpia, ajunse pe un alt drum, neasfaltat de data aceasta, unde cândva, cu mulţi ani în urmă, se sărutase pentru prima oară, iar sărutul nu venise din partea unei femei mai în vârstă din familia sa. A fost plăcut surprins să vadă că drumul era întrerupt de banda galben cu negru de restricţionare a accesului cu câteva sute de metri înainte de a ajunge la punctul zero ca să vadă grămada de metal îndoit din care ieşea fumul. Banda era întinsă între doi pari ai gardului, iar Spence, unul dintre cei mai taciturni şi mai calmi subalterni ai săi, stătea acolo pentru a se asigura că şoferii nu ocolesc această barieră, luând-o prin lanul de porumb. În timp ce Spence dezlega banda pentru a-i face loc să treacă, Gayle lăsă în jos geamul maşinii. — Unde e Anstruther? întrebă el. Spence făcu un semn cu capul într-o parte. — Acolo sus. — Cine mai e? — Lewscynski. Scuff. Şi Mizz Moggs. Gayle aprobă cu o mişcare a capului şi merse mai departe. La fel ca în cazul heroinei şi al cocainei, Gayle nu avea experienţă cu un accident aviatic de proporţii. În imaginaţia sa, avionul a căzut precum o săgeată şi s-a înfipt în sol, cu coada în sus. Realitatea însă nu era aşa de blândă. Pământul fusese ridicat pe o distanţă de 200 de metri într-un dâmb care măsura în lateral cam până la trei metri înălţime. Avionul se dezmembrase în timp ce săpa acea brazdă, lăsând în urmă bucăţi contorsionate din fuzelajul său, care semănau cu nişte coji imense de ouă. Ceea ce rămăsese din fuzelaj ardea în capătul îndepărtat şi – acum, că Gayle lăsase în jos geamul maşinii, observă şi el – umplea aerul cu un miros greu de ars. Dacă era plastic sau trupuri umane, Gayle nu îşi putea da seama. Şi nici nu ardea de nerăbdare să afle. Îşi parcă Biscayne-ul său alături de cel alb cu negru al lui Anstruther şi se dădu jos din maşină. Se afla la câteva sute de metri de locul accidentului, însă căldura emanată de flăcări îl ţinu în loc, la fel ca o bară care blochează o uşă, în timp ce se îndrepta către un mic grup de oameni care stăteau pe brazda de pământ proaspăt săpată. Anstruther, adjunctul său, îşi ţinea palma streaşină la ochi, scrutând noul relief al ţinutului. Joel Scuff, un poliţist de doi bani care, la cei 27 de ani ai săi, făcea de râs poliţia mai ceva ca alţii care aveau de două ori vârsta lui, stătea alături de el, uitându-se în aceeaşi direcţie. Amândoi aveau chipurile întunecate şi perplexe, precum unii veniţi la înmormântarea cuiva pe care nu îl cunoscuseră prea bine, temându-se să nu fie poftiţi să spună câteva cuvinte. La picioarele lor, sub brazda ridicată, era Eileen Moggs. Aparatul ei falic atârna impotent în poală, în timp ce ea stătea cu capul plecat. Din unghiul în care se afla el era greu de spus, dar chipul ei şifonat părea să indice că plânsese. Gayle era pe punctul de a-i spune ceva, însă, în acel moment, în timp ce urca greu panta recent formată şi ajunse în vârf, văzu şi el la ce se uitau cu toţii. Se opri locului, involuntar, fără să-şi poată controla picioarele din cauza priveliştii groaznice. Şoseaua Bassett’s North 40 era presărată cu cadavre: bărbaţi, femei şi copii împrăştiaţi pe pământul răscolit, în timp ce hainele lor, revărsându-se din genţile distruse de suflul exploziei, se roteau în bătaia aerului fierbinte produs de incendiu, de parcă fantomele lor dansau în haine de gală, sărbătorind noua libertate astfel dobândită. Gayle încercă să înjure, însă, brusc, avea gura prea uscată pentru a putea scoate vreun sunet. În căldura cumplită, lacrimile i se evaporară într-o clipă, înainte să le observe cineva. PARTEA ÎNTÂI Codicele Rotgut   1   Fotografia înfăţişa un bărbat mort, căzut la picioarele unor trepte. Deşi era perfect încadrată şi clară şi nimeni nu observase partea cea mai interesantă a acestei fotografii, asta tot nu o entuziasma câtuşi de puţin pe Heather Kennedy. Închise dosarul şi îl împinse pe birou: oricum nu prea era mare lucru de văzut acolo. — Nu vreau cazul ăsta, zise Heather. Privind-o din cealaltă parte a biroului, Summerhill, şeful departamentului, ridică din umeri, de parcă ar fi spus că toată lumea se confruntă cu dificultăţi. — Nu am cui să îl dau, Heather, îi zise el, pe tonul rezonabil al cuiva care îşi face doar datoria. Toţi ceilalţi colegi sunt ocupaţi cu alte cazuri. Tu eşti singura liberă. Ar fi putut să mai adauge şi că „ştii bine de ce primeşti ciurucuri şi ce ar trebui să faci ca să nu mai fie aşa”. — Bine, acceptă Kennedy. Sunt liberă. De ce nu mă pui să lucrez cu Ratner sau Denning? Nu-mi da o porcărie de caz care va rămâne deschis pentru totdeauna. Summerhill nici nu se strădui să pară înţelegător. — Dacă nu e vorba despre crimă, închide-l, zise el. O să te sprijin atâta vreme cât vei putea dovedi asta. — Şi cum să fac asta dacă dovezile sunt lăsate acolo de trei săptămâni? ripostă acid Kennedy. Era un caz pierdut pentru ea: Summerhill se hotărâse deja. Însă ea nu avea de gând să cedeze aşa uşor în faţa nenorocitului ăstuia. — Nimeni nu s-a ocupat de locul crimei. Nimeni nu a cercetat cadavrul la faţa locului. Singurul lucru pe care îmi construiesc cazul sunt câteva poze făcute de poliţistul de serviciu de la cea mai apropiată secţie. — Da, la care se adaugă şi autopsia, zise Summerhill pe un ton plictisit. Împinse spre ea dosarul, ferm şi irevocabil. — O găseşti în dosar. De fapt, ăsta e tot dosarul. A fost suficient cât să putem redeschide cazul, dar recunosc că nu prea mai ai şi altceva de la care să porneşti. — Şi de ce s-a făcut autopsia dacă nu au existat suspiciuni legate de cauza morţii? întrebă Kennedy, sincer uimită. Cum de-a ajuns povestea asta să fie de competenţa noastră de la bun început? Summerhill îşi închise ochii şi îi masă cu două degete. Chipul său avea o expresie de plictiseală: tot ce îşi dorea era ca ea să ia naibii dosarul ăla şi să se care odată. — Tipul ăsta avea o soră şi sora e cea care a insistat. Acum ea a obţinut ce a vrut, adică un verdict de redeschidere, ceea ce înseamnă o sumă infinită de posibilităţi miraculoase. Ca s-o zic pe şleau, nu prea avem de ales acum: am dat-o în bară închizând prea repede cazul ca fiind un simplu accident şi pentru că ne-am împotrivit autopsiei de la bun început. Aşa că trebuie să redeschidem cazul şi să ne agităm până când fie găsim o explicaţie reală pentru moartea tipului, fie ne lovim de un zid şi măcar putem spune că am încercat. — Ceea ce ar putea dura o veşnicie, sublinie Kennedy. Era o gaură neagră tipică: un caz care nu pornise de la adunarea dovezilor de la locul crimei, ceea ce însemna că trebuie să umbli tu cu limba scoasă după ele, de la dovezile legale până la strângerea declaraţiilor martorilor. — Da, în mod sigur. Dar priveşte partea bună a lucrurilor, Heather. O să te şi alegi cu un partener din toată afacerea asta: un tânăr detectiv plin de elan, care s-a alăturat recent departamentului nostru şi care nu ştie nimic despre tine. Chris Harper. Proaspăt transferat de la St. John’s Wood, prin Academie. Te rog să fii amabilă cu el. Pe Newcourt Street sunt obişnuiţi cu maniere mai elegante. Kennedy deschise din nou gura, vrând să-i spună ceva, dar o închise la loc. Nu avea sens. De fapt, pe de-o parte, trebuia să admiri cât de frumos şi curat o brodiseră de data asta. Cineva o dăduse în bară splendid – închisese prea repede cazul, pentru ca apoi să fie lovit în faţă de evidenţa situaţiei – aşa că acum toată mizeria era pusă în mâinile celui mai slab detectiv din departament şi a unei biete bucăţi de carne de tun paraşutate cu această ocazie dintr-un oraş învecinat. Nu s-ar face nici un rău şi nici nu ar ieşi nimeni pătat din povestea asta: sau, dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, nu ar fi căzut în cârca nimănui important. Se îndreptă spre uşă, înjurând printre dinţi. Lăsându-se în scaun, cu mâinile împreunate sub cap, Summerhill o privi cum se retrage. — Adu-i vii, Heather, o sfătui el apatic. Întoarsă în biroul ei, Kennedy găsi un nou cadou de la brigada de colegi care încercau să o pună pe fugă. Un şobolan mort într-o cursă de şoareci din oţel inoxidabil zăcea pe hârtiile de pe biroul ei. Şapte sau opt detectivi stăteau la pândă în bârlog, în grupuri aparent formate la întâmplare, toţi urmărind-o cu coada ochiului să vadă cum va reacţiona. Poate că puseseră şi pariuri pe asta, judecând după emoţia generală stăpânită din încăpere. Kennedy suportase în tăcere provocări mai mici, însă în timp ce se uita la micul cadavru, care avea o dâră de sânge închegată în jurul gâtului, acolo unde fusese prins în capcană, îşi dădu seama imediat – deşi ştia asta cu o siguranţă de 90% – că lucrurile astea nu aveau să înceteze dacă ea va continua să îşi ducă crucea asta fără să se plângă. Aşa că, ce opţiuni avea? Trecând mai multe în revistă, se opri la una care avea cel puţin avantajul că era imediată. Luă capcana în mână şi o deschise destul de greu, pentru că era înţepenită: şobolanul căzu pe biroul ei cu un bufnet surd. Apoi aruncă şi capcana, auzind-o cum zdrăngăne în spatele ei şi luă cadavrul nu delicat de coadă, ci strângându-l ferm în pumn. Era rece: mult mai rece decât temperatura camerei. Cineva îl ţinuse în frigider, aşteptând acest moment. Kennedy îşi făcu ochii roată în încăpere. Josh Combes. Nu că ar fi fost el şeful bandei – campania nu era atât de bine orchestrată – însă, printre poliţiştii care simţeau nevoia să îi facă viaţa grea lui Kennedy, Combes avea gura cea mai mare şi avea asupra celorlalţi ascendentul numărului de ani petrecuţi în serviciu. Aşa că şi Combes era la fel de potrivit ca oricare altul, ba chiar ceva mai mult pentru ce voia ea să facă. Kennedy se îndreptă spre biroul lui şi îi aruncă şobolanul mort între picioare. Combes se sperie rău, dându-se în spate cu scaunul său rotativ de birou. Şobolanul căzu pe podea. — La dracu’! urlă Combes. — Ştii, începu Kennedy în tăcerea uşor scandalizată, băieţii mari nu le roagă pe mămicile lor să rezolve treburile astea, Josh. Trebuia să rămâi în uniformă până erai şi tu tare în coaie. Harper, lucrezi cu mine. Nici nu era sigură că e şi el acolo. Habar n-avea cum arată. Dar în timp ce se îndepărta, văzu cu coada ochiului cum unul dintre bărbaţii care stăteau jos se ridică şi se desprinde de grup. — Nenorocito! mârâi Combes în spatele ei. Îi fierbea sângele în vine, însă râdea satisfăcută, destul de tare cât să o audă cu toţii.      

Codul blestemat de Adam Blak Prolog   Participanţii fuseseră pregătiţi. Răpitorii îi legaseră de mâini şi de picioare, îi aliniaseră în ordinea prestabilită, obligându-i să îngenuncheze pe pardoseala rece din piatră, în cămăruţa din spatele clădirii vechi. Încăperea era într-adevăr mult prea strâmtă pentru ritualul care urma să aibă loc acolo. Mai erau şi altele, mult mai potrivite, dar aceasta fusese aleasă de profet din raţiuni ezoterice pe care doar câţiva dintre ei le înţelegeau. Era o noapte caldă, soarele ascunzându-se chiar sub linia orizontului, dar lespezile de piatră erau încă reci. Poate din acest motiv sau din altele la fel de valabile, bărbaţii şi femeile tremurau în timp ce aşteptau în genunchi. Ber Lusim l-a trimis pe unul dintre oamenii lui să-i spună profetului că erau gata să înceapă. Bărbatul s-a întors imediat, păşind plin de respect în spatele sfântului. Shekolni se îmbrăcase într-o robă roşie, căptuşită cu negru – roşu de la sânge, negru pentru doliu. Panglici roşii erau împletite în barba sa neagră şi pe palmele mâinilor lui fine, ce păreau a fi de medic sau de violonist, cuvintele în aramaică pentru viaţă şi moarte fuseseră scrise cu tuş roşu şi contur negru – ceea ce însemna că Dumnezeu îi delegase atât puterea de a cruţa, cât şi puterea de a distruge. Profetul avea în mâini cartea sfântă deschisă, ţinea capul plecat, ca şi cum ar fi citit. Însă ochii lui erau închişi. Ceilalţi bărbaţi care stăteau în picioare ştiau că era mai bine să nu vorbească într-un astfel de moment, dar îşi aruncau priviri unul altuia, temători şi miraţi de acest mic semnal ciudat din partea profetului. Ber Lusim făcu o plecăciune înaintea sfântului – o înclinare până la pământ, prelungită – şi toţi ceilalţi îl urmară întocmai. Atunci, Shekolni îşi deschise ochii şi-i zâmbi vechiului său prieten, un zâmbet sincer, plin de căldură şi bucurie împărtăşită. — Te-ai zbătut mult pentru asta, spuse el, în limba lor nativă. Şi acum, ai reuşit, în sfârşit. — Noi toţi am reuşit, replică Ber Lusim. Fie ca Cel Unul Numit să te facă să fii rapid, Avra. Fie ca Cetele să dea tărie braţului tău. — Vă rugăm! Spuneţi-ne ce aveţi de gând cu noi! Vorbise unul dintre ostatici, un bărbat. Era în mod vădit îngrozit, dar făcea eforturi disperate să n-o arate. Ber Lusim avea respect pentru curajul bărbatului: trebuie că ştie deja cea mai mare parte a răspunsului. Deşi nu băgă în seamă întrebarea, Shekolni se uită îndelung şi gânditor la şirul acela de bărbaţi şi femei îngenuncheaţi. Ber Lusim stătea lângă el şi aştepta, evitând să vorbească: acum că se aflau aici şi se făcuseră toate pregătirile posibile, nu mai rămăsese decât ca profetul să-i dea startul. — Cred că ar trebui să li se închidă gurile, spuse Shekolni într-un târziu. Altfel, va fi un zgomot asurzitor. Un zgomot indecent şi anormal. Cred că ne va distrage de la solemnitatea acestui act. Ber Lusim făcu un semn scurt de încuviinţare către cel mai apropiat dintre oamenii săi. — Fă-o. Doi dintre ei se îndreptară spre cei din şir, îndesând pe rând căluşuri din cârpe în gura fiecăruia dintre sacrificaţi. Făcură treaba repede. Când ultimul dintre cei doisprezece a fost redus la tăcere şi-au salutat şeful cu pumnul strâns, iar pe profet, cu semnul laţului. După care s-au retras în pragul uşii. — Unde este cuţitul? întrebă Shekolni. Bineînţeles că ştia unde este: dar întrebarea avea putere de ritual. Aşa că Ber Lusim îi răspunse în mod ritualic. Îşi deschise vesta, lăsând să se vadă o teacă din cânepă împletită, cu mai multe buzunare, prinsă de căptuşeală şi scoase unul dintre cuţite. În mod normal, acestea se numeau stilete, deoarece nu aveau mâner separat, doar o coadă uşor îngroşată pentru a putea fi ţinute şi o lamă subţire, asimetrică, rotunjită la un capăt, aproape de vârf şi destul de ascuţită pentru a tăia un fir de păr. — Iată lama. O răsuci în mână, după care i-o dădu lui Shekolni. Profetul o luă şi înclină capul în semn de mulţumire. Se întoarse spre femeile şi bărbaţii îngenuncheaţi. — Din păcatele voastre va ieşi o mare bunătate, le spuse, vorbind în limba fiecăruia, astfel încât să poată înţelege şi să aibă o mângâiere. Din durerea voastră, o binecuvântare peste măsură. Şi din morţile voastre, viaţa veşnică. Avusese dreptate în privinţa zgomotului. Deşi aveau căluşuri şi deşi Shekolni acţiona cât putea de rapid, următoarele douăzeci de minute au fost chinuitoare şi epuizante. Nici unuia dintre cei de faţă moartea nu îi era un lucru străin, dar o astfel de moarte, în care victima era neajutorată şi îngrozită văzând-o că se apropie, nu este un lucru plăcut la vedere. Dar au privit. Fiindcă ştiau care era rostul acelor ucideri şi ce depindea de ele. În cele din urmă, profetul se ridică, iar mâna îi tremura din cauza oboselii. Roba lui nu mai era roşie. În semiobscuritatea încăperii, sângele care se îmbibase în ea până la suprasaturare o vopsise într-un negru uniform. Ber Lusim făcu un pas înainte pentru a-l susţine pe Shekolni, luând o parte din sânge asupra lui – literalmente vorbind, deoarece, simbolic, era deja asupra lui. — Roţile încep să se învârtă, spuse Shekolni. — Şi aripile să fâlfâie, replică Ber Lusim. — Amin. Ber Lusim făcu semn să se aprindă focul. După ce plecară, întreaga casă era în flăcări. Nu ardea ca o torţă, ci ca un foc de pe timpuri, aprins pe un deal pentru a-i avertiza pe locuitori că se apropie un pericol iminent. Însă nimeni nu-l va interpreta astfel, Ber Lusim ştia asta. Avertizarea va trece nebăgată în seamă, până ce va fi prea târziu. În acel moment de bun augur, i-a trecut ceva prin minte. În tinereţe, pe când zelul său era mai mare decât discreţia, căpătase porecla Demonul. Acum era cu mult mai rău. Dar când se vor rupe porţile iadului şi toţi demonii vor ţâşni deodată, poate că cineva îşi va aminti ironia. PARTEA ÎNTÂI Glasul trâmbiţei vesteşte judecata   1   Heather Kennedy, fostă detectiv sergent Kennedy, 4031, din cadrul Poliţiei Metropolitane din Londra, Divizia Crimă Deosebit de Gravă şi Organizată, în prezent fără ocupaţie, a ieşit din holul clădirii situate pe London Bridge, numărul 32, cunoscută şi sub numele de Shard, în lumina strălucitoare a soarelui de vară. Cobora treptele destul de rapid, dar când a ajuns jos, a rămas locului în mijlocul drumului, îmbrâncită de unii trecători, neştiind ce să facă în continuare. O durea mâna dreaptă. O durea mâna dreaptă pentru că încheietura degetelor îi sângera. Încheietura îi sângera pentru că îl pocnise drept în falcă pe bărbatul care până acum cinci minute fusese patronul ei. Era o ecuaţie la al cărei rezultat final mai lucra încă. Lui Kennedy îi era ciudă pentru ieşirea ei necontrolată, ba mai mult, era uşor surprinsă. În mod normal, dacă bărbatul ar fi făcut o remarcă de natură sexuală, ar fi bâiguit ceva la întâmplare, sau chiar şi-ar fi etalat integritatea profesională, ar fi controlat situaţia cu calm şi pricepere, scăpând basma curată. În nici un caz şi sub nici o formă nu l-ar fi pocnit. Dar nu-şi mai amintea când se simţise ultima dată normal. Masându-şi uşor mâna rănită, se strecură prin curentul continuu de navetişti şi turişti. Nu voia decât să ajungă acasă şi să-şi bage mâna în apă rece. După care, nu-şi mai dorea decât o băutură bună, tare, urmată de alta mai proastă şi mai tare. Singura problemă în acest plan era Izzy. Nu prea ştia cât de rea mai putea fi acea zi, până să ajungă la fundul sacului. Sau care ar fi putut fi consecinţele dacă ar fi dat buzna peste Izzy, neanunţată, în plină zi de lucru. Ultima dată când a făcut-o… Kennedy nu-şi lăsă gândurile să meargă mai departe în direcţia aceea, nu înainte de a revedea mental imaginea pe care încerca să o evite, fiind izbită de aceleaşi sentimente ce i le inspira mereu: o furie amară suprapusă peste un vid interior terifiant, ca un whisky ieftin turnat peste gheaţă. Aşa că nu se duse acasă. Intră într-un bar – un lanţ lipsit de personalitate cu un nume fiţos, retro – şi ceru un whisky simplu, în locul unuia metaforic. Îl sorbea tristă, întrebându-se ce avea să mai urmeze. Slujba ei de la Sandhurst Ballantyne ar fi trebuit să fie începutul a ceva bun, dar dacă-ţi pocneşti şeful cu violenţă, şansele ca acesta să te recomande prietenilor se reduc substanţial. Aşadar, iat-o cu o listă de clienţi cu zero calorii, o agendă goală şi o iubită infidelă (poate infidelă în serie). Viitorul arăta strălucitor. Statura impozantă a lui Kennedy şi părul ei lung, blond, atrăgeau privirile multora dintre ceilalţi băutori de zi. Fie asta, fie obişnuitele neplăceri cauzate de o femeie în uniformă. Ale ei erau exagerate chiar – mantaua albastru-strident a poliţiei de siguranţă, cizme militare negre – dar pentru unii bărbaţi este suficientă simpla uniformă. Tocmai îşi termina whisky-ul când sună telefonul. Îl scoase, nutrind pe moment un dram de speranţă: uneori, atunci când ţi se închide o uşă, ţi se deschide imediat alta. Era, însă, Emil Gassan. Era profesor universitar, istoric la o universitate scoţiană, pe care-l cunoscuse cu ocazia unui caz mai vechi – ăsta fiind singurul lucru despre care el dorea să-i vorbească. Kennedy respinse apelul şi-şi puse telefonul înapoi în geantă. Se gândi să-şi petreacă ziua hoinărind prin Londra: să viziteze o galerie, să intre la un film. Dar ar fi fost ridicol. Doar nu chiulea de la şcoală, rămăsese fără slujbă şi nu avea nici un rost să se tot eschiveze. Îşi îndreptă umerii şi o porni spre casă. Acasă însemna Pimlico – un traseu scurt, cotit, cu metroul, dar atunci ar fi avut destul de mult de mers pe jos până la Vauxhall Bridge Road; suficient de lung ca, până să ajungă în faţa uşii apartamentului, să fi avut timp să se tot gândească la întrebarea ei retorică de mai înainte. Unde se afla mai exact fundul sacului în acele zile? Dar oare chiar dorea să afle? Făcu destul de multă gălăgie cu cheia în broască, îşi târşâi picioarele pe podea şi închise uşa cu zgomot. Când ajunse la jumătatea holului, Izzy ieşi să o salute – din salon, nu din dormitor, spre uşurarea lui Kennedy. Mai scundă şi mai brunetă decât Kennedy, Izzy era în acelaşi timp mai concentrată: un balon neastâmpărat şi deşănţat de sex-appeal, pe care şoldurile destul de mari nu-l dezavantajau deloc. Când dădu cu ochii de Kennedy în hol, îşi îndepărtă o şuviţă de păr de pe ochii de culoarea ciocolatei, arătându-se surprinsă şi bănuitoare. — Bună, spuse ea. — Dacă spui tu, ripostă Kennedy. — Nu mă săruţi? Bună întrebare, însă Kennedy nu avea un răspuns bun – sau o scăpare bună. Înaintă şovăielnică pe hol, o sărută pe Izzy pe obraz, după care îşi continuă drumul. Izzy se întoarse, privind-o cum trece mai departe. — Ai ajuns acasă mai devreme, remarcă ea. Ce faci, acum mă verifici? — Nu, răspunse Kennedy. De ce? Ar trebui? — Nu. — Foarte bine, atunci. Păreau că ajunseseră la capătul acelui bulevard conversaţional. Kennedy se duse în salon, cu un ocol în bucătărie să-şi pună nişte gheaţă într-un pahar. Dar când deschise bufetul cu băuturi şi-şi surprinse privirea în oglinda din spate, îi mai scăzu din entuziasm. Mai avea deja o băutură în ea. Să te trotilezi la unsprezece dimineaţa suna prea tare a strigăt de ajutor. Izzy o urmă în încăpere. — S-a întâmplat ceva? întrebă ea. Nu trebuia să fii la Shithouse Brigadoon în dimineaţa asta? — Se numeşte Sandhurst Ballantyne. — Da. Ăia. — Am fost. Kennedy se întoarse şi se uită la ea cu sticla în mână. — Şi ţi-ai prezentat raportul? — Am încercat. Izzy şi-a aplecat capul într-o parte, afişând o mină comică, de persoană încurcată, ceea ce, în alte circumstanţe, Kennedy ar fi găsit atrăgător. Dar în acea clipă o irita la culme. — Clientul a refuzat să fie informat. Mi-a spus să nu înaintez raportul. Mi-a propus să-mi plătească un bonus dacă-l aruncam la gunoi şi-i dădeam speluncii lui un aviz bun. — Nu înţeleg, spuse Izzy. Kennedy băgă sticla de whisky înapoi în bufet, după care o scoase din nou şi-şi turnă o gură. — Negare plauzibilă, mormăi ea în timp ce făcea toate astea. Potrivit raportului, există cel puţin unul, probabil doi oameni în firmă care negociază în interior cu acţiunile clienţilor. În cazul în care Kenwood ştie despre asta, va trebui să facă ceva. Şi, fiindcă unul dintre cei doi escroci – cel sigur, nu cel probabil – este şeful, a hotărât că mai bine să nu ştie. — Atunci, la ce bun să te mai angajeze pe tine? întrebă Izzy. E stupid. Kennedy încuviinţă, luând o înghiţitură din whisky-ul aspru, diluat. Făcu o grimasă. Gusturile lui Izzy în materie de băuturi erau absolut oribile. Dar continuă şi dădu, totuşi, pe gât tot paharul. — Adecvarea face parte din serviciul lui. Trebuia să dea impresia că face ceva – însă el sperase că eu mă voi întoarce cu mâinile goale. Şi când nu s-a întâmplat aşa… Se opri şi tăcu. — Prin urmare, l-ai luat? — Ce să iau? — Bonusul. Kennedy oftă şi puse jos paharul gol. — Nu, Izzy, nu l-am luat. Încerca să-şi scape el pielea, băgându-mă pe mine în bucluc. Dacă accept mita, iar după un an sau mai mult se face o anchetă internă sau o investigaţie de la FSA[1], el va putea spune că eu am ascuns informaţia. Atunci el va fi curat şi departamentul antifraudă mă va lua pe mine la întrebări. — Ah! Înţeleg. Expresia lui Izzy se schimbă. — Aşadar? Kennedy îi arătă degetele, acoperite de sângele coagulat. Izzy îi luă mâna şi i-o sărută. — Bravo ţie, iubito, spuse ea. Numai să nu te dea în judecată. Are de gând s-o facă? — Nu cred. De câte ori sunt singură cu cineva, înregistrez totul. Aşa că am înregistrarea în care îmi face acea propunere indecentă. Şi am de gând, oricum, să le trimit raportul, şefului lui şi la CEO[2]. Din păcate, încă îmi mai datorează jumătate din onorariu. Şi când am plecat, nu dădea semne că şi-ar fi căutat carnetul de cecuri. — Mai sunt şi alţi clienţi pe ţeavă? — Ţeava e goală de aici şi până în Caucaz, Izzy. Ăsta ar fi trebuit să-mi dea o mulţime de referinţe pentru alte companii din oraş, care au nevoie de securitate, dar pe care nu o pot acoperi cu forţe proprii. Şi acum nu prea cred că se va mai întâmpla asta. Izzy părea că se bucură în mod pervers de veştile proaste. — Foarte bine, spuse ea, asta înseamnă că poţi fi o femeie de casă pentru un timp. Vom trăi din câştigurile mele imorale. Deşi ea glumea, lui Kennedy nu-i venea să râdă, nu se simţea în stare să i-o reteze scurt lui Izzy. — Crede-mă, asta seamănă cu unul dintre cercurile cele mai de jos din infern. În acel moment îşi dădu seama că, de fapt, ea venise acasă pentru o ceartă – o discuţie aprinsă despre fidelitate şi responsabilitate, care ar fi fost de-a dreptul catarthică în primele cinci minute, dar care, după aceea, ar fi făcut-o să se simtă ca şi cum i-ar fi îndesat pe gât, atât ei, cât şi femeii pe care se presupunea că o iubeşte, grămezi de sticlă pisată. Trebuia să plece imediat. Într-adevăr, nu avea unde să se ducă, dar trebuia să iasă. — Mă duc jos, murmură ea. Să mai împachetez din lucrurile tatei. Dacă mai stau pe aici, te voi scoate din sărite. — Sau poate că mă vei inspira, spuse Izzy, însă Kennedy se îndrepta deja spre uşă. Heather… — Sunt bine. — Nu trebuie să ajung la oră fixă. Am putea… — Ţi-am spus că sunt bine. Percepu un alt sunet scos de Izzy. Un oftat, poate, sau doar o întretăiere a respiraţiei. Nu s-a uitat înapoi. Jos, în apartament, arunca la întâmplare diverse obiecte în cutii, deschidea uşile de la dulapuri, după care le închidea trântindu-le, umbla dintr-o cameră în alta, într-o pantomimă inutilă de aflare în treabă. Să se mute împreună cu Izzy i se păruse lui Kennedy cel mai logic lucru cu putinţă, după decesul tatălui său. În ultimul lui an de viaţă, Izzy fusese de facto sora de caritate a lui Peter Kennedy, sau poate doica, sau amândouă la un loc. Asta le făcuse să se apropie una de alta. Kennedy era o stea în devenire în divizia de detectivi din Poliţia Metropolitană: avea un orar lung şi imprevizibil şi avea nevoie de cineva la îndemână care să vină rapid şi să înlocuiască pe altcineva, pe nepregătite. Izzy era perfectă, deoarece avea o slujbă la o linie erotică. Să faci pe bufonul pentru ca alţii să se masturbeze era o muncă uşoară, pe care o puteai desfăşura cam de oriunde. Singurul echipament de care avea nevoie erau un telefon mobil şi o minte murdară, ea avându-le pe amândouă. Procesul prin care s-au combinat una cu alta a fost inevitabil. A început cam pe când Kennedy fusese dată afară din poliţie, trasă de urechi, ceea ce însemna că stătea mai mult timp pe-acasă când se afla şi Izzy acolo. Relaţia s-a dezvoltat în lunile ce au urmat şi părea normal ca, după moartea lui Peter, Kennedy să se mute împreună cu Izzy. Apartamentul pe care îl împărţise cu tatăl ei părea mai degrabă o piesă de muzeu, în care urmele trecutului erau fixate permanent. Mutarea – chiar dacă nu se muta decât la etajul de sus – o făcea să simtă că a scăpat cel puţin de unele din acele umbre. Dar scăparea depindea de o mulţime de lucruri şi avea reguli proprii. Una dintre ele era că nu poţi scăpa de lucruri pe care încă le duci cu tine. Oricât de exploatatoare şi degradantă părea activitatea lui Izzy, nu se gândise niciodată să renunţe la ea. Îi plăcea sexul la nebunie şi, atunci când nu-l practica, îi plăcea să vorbească despre el. Şi, după cum s-a dovedit, îi plăcea să-l practice chiar şi atunci când Kennedy nu era acasă. Viaţa lor împreună fusese pecetluită: un tablou perpetuu al adulterinilor descoperiţi, cu Izzy târându-se să găsească ceva să se acopere, un tânăr blegoman încercând să priceapă ce se petrece şi Kennedy stând în prag clătinându-se şi cu ochii holbaţi. Izzy nu-i promisese niciodată că-i va fi credincioasă şi, în orice caz, stabilise o distincţie foarte clară între femei şi bărbaţi. Femeile erau iubite, partenere, companii de suflet. Bărbaţii erau o mâncărime pe care o scărpina din când în când. Kennedy nu s-a gândit niciodată că ar fi fost necesar sau de dorit să-i smulgă promisiuni. De-a lungul mozaicului care era viaţa ei sexuală, unu fusese numărul maxim de iubiţi pe care-i avusese în acelaşi timp şi, în general, a considerat că este suficient. Ar fi trebuit să o ierte pe Izzy. Sau ar fi trebuit să plece făcând o remarcă maliţioasă de genul „verifică ce-ţi lipseşte, dragă”. Nu putea să facă nici una, nici alta. Agresiunea pasivă a vinovăţiei, a reproşurilor şi a retragerii îmbufnate era oribila cale de mijloc de neexclus. Telefonul lui Kennedy sună. Se uită pe ecran şi văzu că era tot Emil Gassan. Cedă şi răspunse, dar numai pentru a-i spune că nu putea vorbi. Gassan i-o luă înainte. — Heather, am încercat să dau de tine toată ziua. Mă bucur că, în sfârşit, te-am prins. Ea încercă să-l oprească. — Domnule profesor… — Emil, o întrerupse el. Heather ignoră remarca. Nu voia să-l tutuiască pe Gassan: într-un fel, părea anormal ca universitarul sec, ţepos să aibă şi un prenume. — Domnule profesor, chiar nu pot vorbi în acest moment. Sunt prinsă cu ceva urgent. — Ah! Gassan părea dezamăgit mai mult ca niciodată, iar Kennedy fu cuprinsă de remuşcări pentru câteva clipe. Ştia de ce o sună şi ce însemna pentru el acel lucru. Era vorba despre acel caz vechi. Cea mai mare descoperire a carierei sale universitare era ceva despre care nu putea discuta, cu riscul pedepsei capitale, decât cu ea. Când şi când, trebuia să se descarce. El trebuia să-i spună lucruri pe care amândoi le cunoşteau deja, iar ea trebuia să le asculte – ca pe un favor personal. Asta o făcea să înţeleagă prin ce trebuia să treacă Izzy în cursul unei zile de lucru. — Nu-s decât… ştiţi… chestiuni de serviciu presante, rezumă ea. Vă voi suna în cursul săptămânii. — Aşadar, agenda ta e plină? spuse Gassan. Nu ai avea timp să accepţi un caz? — Să accept…? Kennedy era nedumerită şi – în ciuda proastei sale dispoziţii – chiar amuzată. — Ai nevoie de un detectiv, Emil? Vrei să dau de urma vreunei cărţi dispărute din bibliotecă sau ceva de genul ăsta? — Cam aşa ceva, mai mult sau mai puţin. Dacă erai liberă, tocmai voiam să-ţi propun ceva de lucru – foarte delicat şi foarte bine plătit – pentru patronul meu actual. Kennedy ezită. Ar fi părut ipocrit şi ridicol să facă o întoarcere rapidă şi neruşinată de o sută optzeci de grade: dar avea mare nevoie de bani. Ba mai mult, îi trebuia ceva care să o ţină departe de casă până ce se va hotărî ce să facă în legătură cu Izzy. — Domnule profesor, cine spuneaţi că este patronul dumneavoastră actual? El îi zise, iar ea ridică din sprâncene. Era cu siguranţă un pas înainte faţă de lumea sordidă a oraşului. — Vin imediat la dumneavoastră, spuse Kennedy.