Radu Ciobanu

Vamile  noptii de Radu Ciobanu .... De la o anumită vârstă ştii bine că nu mai ai ce să aştepţi. Nu ţi se poate întâmpla decât cel mult câte un lucru care să te aplece şi mai mult asupra pământului celui de obşte. Zile şi, pe urmă, săptămâni de boală, în care zăcuse crispat, încovrigat asupra durerii, îl învăţaseră acest adevăr. Nimic nu se mai putea întâmpla, nimic nu mai era de aşteptat, în aparenţă totul era neschimbat, ca în zilele sale de glorie: belşug şi pace. Dacă te pricepeai însă a descifra înfăţişarea lucrurilor, era imposibil să nu simţi destrămarea. Acea destrămare lăuntrică, sporită în taină, încet, dar fără oprire şi fără semne vizi­bile, încât foarte puţini erau cei care o sesizau şi încă mai puţini cei care o înţelegeau. El însă simţea şi înţelegea totul. Cel mai mult îl durea pierderea cetăţilor din Ardeal. Regina Isabela le stricase cu praf de puşcă, năruind apoi ceea ce rămăsese cu berbeci făcuţi din goruni întregi, ferecaţi şi repeziţi de câte o sută douăzeci de oameni, până nu mai stătuse piatră pe piatră. Mai avea acolo domeniile, satele, dar ce folos de ele dacă n-aveau cetăţi de apărare, iar cuvântul său, care până atunci fusese lege şi în acele ţinuturi, nu mai găsea acum de unde să se sloboadă?! Zápolya fusese duşmanul său de o viaţă, dar cu el dobândise totuşi şi câteva răgazuri de înţelegere şi, oricum, aceluia nu i-ar fi dat niciodată prin gând să risipească nişte cetăţi frumoase şi tari. De asemenea absurdă nelegiuire nu putea fi în stare decât o muiere cu suflet de aspidă, cum era această Isabelă nenorocită, această văduvă muncită de pofte neîmplinite, uscată şi albă ca un vierme de hrean. Când se gândea la ea, îl îneca ura şi i se precipitau bătăile inimii. Durerea din străfundurile măruntaielor îl săgeta mai aspru în astfel de clipe nefaste, obligându-l să-şi simtă toată neputinţa. Asta e, îşi zicea. Nu e nimic de făcut. Dar o ura cumplit, o ură sălbatică ce ar fi fost în stare să sfâşie cu dinţii: o ura mai mult decât pe Mihu şi pe ceilalţi trădători, pe care, când se întorsese din pribegie, îi descăpăţânase, după ce întâi se răcorise punându-i la cazne, chiorându-i şi smulgându-le limbile. O ura mai mult chiar decât pe însuşi Soliman Kanuni, care-l alungase din scaun şi pe urmă îl reaşezase, având nevoie de el, de curajul şi priceperea lui în cele politiceşti, dar urmărind, fără îndoială, să-i dea şi o lecţie, să-l facă adică să-şi dea seama cam ce s-ar putea întâmpla dacă n-avea de gând să se astâmpere, începând iar uneltirile care ţinteau răzvrătirea împotriva atotputerniciei Porţii Fericirii. Dacă te gândeşti bine, îşi zicea cu o satisfacţie secretă şi rea, la turcul ăsta ai aflat mai multă înţelegere decât la oricare dintre regii şi principii ţâfnoşi, vicleni sau molâi ai creştinătăţii. Toamna îl neliniştise apoi ca o presimţire. De sus, din cetate, depărtările care tremurau într-o lumină de miere îl chemau irezistibil. „Drumul e mai milostiv decât moartea”, avea obiceiul să zică Toma Zugravul. Dar unde să se ducă şi spre cine? Şi mai ales acum, răscolit de dureri, cum se afla. Vremea în care bătea drumurile cu negoţul rămăsese undeva într-un trecut imemorabil. N-ar fi bănuit niciodată că domnia putea deveni o asemenea povară. Şi când? Tocmai când era mai aşezată ca niciodată şi când nici o primejdie n-o ameninţa. Aici era ciudăţenia: aşezarea asta în care nu se mai petrecea nimic şi care semăna cu un jug. Nimeni nu-i vedea jugul, poate nici nu-l bănuia nimeni, numai grumazul lui deprins cu slobozenia îl simţea, apăsător şi fierbinte. În cele din urmă nu mai putuse răbda, părăsise Curtea şi Cetatea de Scaun şi se trăsese aici, în liniştea Probotei, îngăduind în preajmă-i doar câţiva apropiaţi. Înserarea lungă de septembrie îl ademenise afară. Peste păduri se lasă ceţurile. Căutase o pată moale de soare dinaintea casei domneşti şi se oprise acolo, în iarbă, rezemat într-un toiag lustruit de corn, împodobit doar cu o măciulie rotundă de argint. Nevolnic de tot. Ce blestem şi ce povară ca voinţa încă trează să-i atârne de un trup supus neputinţei! Nu mai departe decât acum doi ani cobora câte două trepte o dată şi se azvârlea în şa putându-şi roti cu o mână sabia cea mare cu două tăişuri, iar acuma picoteşte sprijinit în toiag şi îşi lasă oasele dezmierdate de soare. Dacă tot a coborât după atâtea zile în care dospise în aşternut, s-ar cuveni să intre şi la slujba vecerniei. Dar nu-l trage inima, răcoarea zidurilor îl înfioară numai când se gândeşte la ea. Cuviosul Teofil înconjură biserica bătând mărunt în toaca purtată pe umăr. Când ajunge în dreptul lui, îl fură cu coada ochiului, intrigat, şi abia aşteaptă să-şi ia locul în strană ca să le poată şopti celorlalţi: „A ieşit Vodă la soare singur, fără ca nimeni să-l poarte de subsuori!” Probabil toţi sunt încredinţaţi că în câteva zile se va săvârşi, lucru de care el însuşi se teme, deşi acum e mai în putere. Se cade să le arate că s-au înşelat. L-au lăsat durerile, l-au lăsat cam stors, în stare totuşi de a face câţiva paşi. Pe Elena o mâhnise, nu mai încape vorbă, fiindcă o oprise să-l însoţească, dar ea va înţelege că, mai important decât orice, este să-i îngăduie să-şi recâştige încrederea în pu­terile sale. Asta e o treabă pe care n-o poate face decât singur... E sigur însă că îl urmăreşte de la fereastră, ferită după perdea, ca să n-o vadă. A devenit nestăpânit de la o vreme şi ea se teme de mâniile lui. I-a spus că nu se duce decât până jos, dinaintea casei, şi acum îl vede străbătând curtea. O îngrijorează pasul lui şovăitor prin iarba necosită şi încearcă să-şi stâmpere neliniştea zicându-şi că nu se duce decât până la poartă să schimbe o vorbă cu străjerii. Nu-şi poate închipui că are de gând să iasă dincolo de ziduri, că vrea să vadă drumul, să simtă depărtările. Dacă ar şti, ar alerga după el să-l întoarcă, dar nu ştie, asta-i frumuseţea, care, după mult timp, îl face să râdă lăuntric, cu o bucurie copilărească. — Poruncă, Măria Ta! Străjerii au încremenit cu călcâiele lipite. Coifurile lucesc palid în penumbra bolţii. Căpitanul lor a făcut un pas înainte, aşteptând. Nici unul nu-şi poate închipui că nu pentru a le da o poruncă a venit până aici. Păşeşte printre ei încet, rezemat mereu în toiag. — Nu e nici o poruncă, vedeţi-vă de straja voastră. Totuşi, întâmplarea e atât de neobişnuită, încât căpitanul nu-şi poate ascunde uimirea şi stăruie, uitând cuviinţa şi rânduiala: — Încotro, Măria Ta? O asemenea îndrăzneală îl opreşte în loc. Mânia îi colorează brusc chipul tras. Strânge pumnul pe toiag, uitând că e toiag şi nu sabie. Era gata să răcnească, certându-l pe acest căpitan indiscret, dar ceva în statura lui lungă, deşirată, ciolănoasă, îl potoleşte dintr-o dată. Cunoaşte faţa aceasta ascuţită, ochii albaştri, părul sur, ca de lup, mustaţa stufoasă, pe oală. De unde îl ştie? Mânia i se stinge înainte de a izbucni. Rămâne doar o dojană înăbuşită: — De când trebuie domnul ţării să dea socoteală străjilor unde se duce? Şi unde crezi că pot ajunge singur, rezemat în toiag? — Iertare, Măria Ta, dar îngăduie să te însoţim măcar de departe. — Nu îngădui nimic, nu sunt pe moarte... Trece lovind cu toiagul în lespezile de sub bolta porţii. Afară năvălesc asupră-i toate o dată. Foşnetul pădurilor, vântul, miresmele frunzelor pălite. Şovăie o clipă, închide ochii ameţit, clătinându-se. Pe urmă, cu o mare încordare a puterilor, care-l oboseşte mai mult decât drumul din iatac până aici, păşeşte mai departe, sprijinindu-se mai vârtos în toiag. Din nou se minunează cât e de slab, dar nu mai vrea să se gândească la asta. Îl preocupă chipul colţuros al căpitanului. Mai mult decât slăbirea puterilor trupului, îl îngrozeşte slăbirea puterilor minţii. A-şi aminti de căpitanul acesta, ce hram poartă, de unde îl ştie, devine acum un exerciţiu de voinţă, echivalent cu o chestiune de orgoliu. Un lucru e sigur: de vreme ce se numără printre puţinii care alcătuiesc aici mica lui curte, înseamnă că e unul dintre cei mai de credinţă. Dintr-odată îşi aminteşte. Se întoarce în loc, privindu-l cu o licărire de triumf. Căpitanul face o mişcare spre el, gata să alerge în întâmpinarea poruncii. Dar Vodă îl ţintuieşte cu un semn şi îşi urmează drumul, cu un pas căruia satisfacţia îi dă un început de sprinteneală. Asta e. L-a remarcat în bătălia de la Feldioara, să tot fie vreo şaptesprezece ani de atunci. Era căpetenia unui steag de călăreţi şi datorită lui ţi-au căzut în mână toate cele cincizeci de tunuri ale acelora. După asta l-ai făcut mai marele străjerilor Cetăţii de Scaun, dar te-a urmat în toate bătăliile, şi la Mediaş, când cu istoria cu Gritti, şi la Braşov şi la Obertyn, şi când s-a pornit padişahul împotriva ta cu toată urdia, pretutindeni. Dar tot nu-ţi aminteşti cum îl cheamă, a dracului bătrâneţe... Uită-te încă o dată la el, poate, văzându-l, să-ţi răsară şi numele... Dar nu, mănăstirea a rămas în urmă, ascunsă după cotitură, eşti cu desăvârşire singur pe drumul care şerpuieşte printre livezi. Te încearcă o uşoară îngrijorare. Dacă te apucă o slăbiciune, ceva, şi n-ai pe nimeni în preajmă? Nu m-apucă nici o slăbiciune. Şi chiar dacă m-ar apuca... Dacă e să mor, tot singur mor, degeaba mi-ar sta în preajmă şi o sută. Faci pe viteazul, dar eşti obosit, îţi cam tremură genunchii şi ţi-ar prii oleacă de odihnă. Uite, bunăoară acolo, pe bolovanul acela. Mai e încă puţin soare, dar în curând va coborî în spatele pădurii. Umbrele s-au lungit, pâclele se târăsc printre copaci. Se simte de pe acum răcoarea înserării. Totuşi te aşezi oftând pe bolovanul din dunga drumului şi-ţi zici că nu strică să te obişnuieşti cu răcoarea, îţi va fi mai uşor pe urmă în frigul acela mare. Faci ce faci şi tot la asta te gândeşti... Lăsă toiagul în iarbă şi începu să se frece încet pe coapse. Purta pantaloni din postav albastru de Bruges şi cizme moi, din piele roşie, spaniolească, peste care se aşternuse colbul drumului. Abia acum băgă de seamă că nu-şi pusese pintenii. Dar la ce bun pintenii? Nici nu-şi mai amintea bine de când nu mai încălecase. Chiar şi drumul din Suceava până aici îl făcuse în caleaşcă. Îşi scoase cuşma de jder împodobită cu egretă. Vântul îi răvăşi domol pletele argintii, răcorindu-i fruntea. Ce ar fi să nu te mai întorci? – îi trecu prin gând. Râse blajin, ca de o năzbâtie, cu bărbia în piept, trecându-şi un deget peste mustaţă, ca în clipele de satisfacţie. Toate bune: nu te mai întorci, dar unde te duci? Ei, Doamne, s-o găsi o zare încotro s-o apuci. Bunăoară ai putea să porneşti şi tu în căutarea tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Ţi-ar prinde bine s-o afli, nici vorbă, atâta doar că de acum eşti cam bătrân pentru asemenea drum. Sunt şi nişte încercări prin care ar trebui să treci, o ghionoaie parcă... Uite că nu-ţi mai aminteşti nici asta! E un basm curios, poartă în el o vrajă tainică, altfel decât toate celelalte basme pe care ţi-a fost dat să le auzi într-o viaţă de om, pe la hanuri, pe la focurile nopţilor de tabără ori istorisite de jupânesele bătrâne, când îşi aduceau cusăturile în serile de iarnă în iatacul doamnei. Tu ascultai din odaia cealaltă, nevăzut, de după draperia din faţa uşii rămasă deschisă. Îţi plăcea să asculţi, dar cel mai mult dintre toate ţi-a plăcut basmul acesta ciudat cu moartea ascunsă în chichiţa unei lăzi, pe care l-ai auzit de la bătrâna Bisurca de la cuhnii. Pe vremea aceea Bisurca făcea aluaturile şi dulciurile, toate dulciurile, până şi pe cele turceşti, baclavale, sarailii, halvale. Se pricepea să facă şi dulceaţă de rodii şi locum umplut cu sâmburi de migdal. Ţie însă, cel mai mult îţi plăcea dulceaţa de nuci verzi... Şi acuma se mai pricepe Bisurca, doar că lucrează mai încet şi aluaturile trebuie să i le frământe alţii. Te întrebi dacă o fi şi ea aici, printre puţinii casnici. Bine ar fi să fie, ai chema-o după cină sus, să-ţi aducă dulceaţă de nuci verzi şi să-ţi mai povestească o dată istoria aceea cu tinereţea fără bătrâneţe. Oare ea o mai ţine minte? Păcat, mare păcat ar fi să n-o mai ştie nici ea. Ţi-a povestit-o întâia dată – vezi că mai ştii? – în noaptea aceea de groază în care ai poruncit să-i ucidă pe cei doi copii ai lui Gritti. Toată Cetatea de Scaun era înfiorată şi femeile plângeau, de la Elena până la ultima ţigancă roabă, de parcă ar fi fost morţii lor. Măcar de le-ai fi hărăzit o moarte blândă, dar i-ai închis în odaia de osândă, unde maşina aceea drăcească – de care, fie vorba între noi, eşti tare mândru – le-a smuls podeaua de sub picioare, prăvălindu-i în hăul de dedesubt. Nu le-a fost la îndemână nici dregătorilor, nici oştenilor şi nu ţi-a fost nici ţie, după cum nu ţi-e nici acuma, când îţi aminteşti, dar ce să fi făcut, erai nedrept şi crud uneori, pentru că şi cu tine se purtau alţii nedrept şi crud. E o scuză asta? Nu, e pur şi simplu un gând, să-l ia dracu, vezi că nu-i bine să-ţi aduci aminte chiar tot? Te-ai bucura acum să nu mai ştii de execuţia asta. Toţi te­-au osândit atunci, dar numai unul a îndrăznit să ţi-o spună. Acela a fost Toma Zugravul, el spunea întotdeauna ce gândea şi, Doamne!, de multe ori v-aţi certat din cauza asta, dar ce bine ar fi să-l ai acum aici, cu limba lui cea lungă! Luându-te în gură cu el, te-ai simţi iar tânăr. Ce ţi-a spus atunci, îţi mai aminteşti? Da, da, din păcate ai să ţii minte până în pragul celuilalt tărâm. „Măria Ta – ţi-a spus – te vor urmări umbrele acestor copii pe care i-ai pus să ispăşească vina tatălui lor!” Şi iată, se pare că într-adevăr te afli în pragul celuilalt tărâm şi umbrele acelora sunt pe aici, prin preajmă. Lasă-le în pace, nu te mai gândi. Te simţi bine acum, uşor şi odihnit, durerile te-au lăsat de tot, încearcă de-ţi aminteşte totuşi basmul acela. Aşadar, cei doi copii erau morţi, totul se petrecuse în linişte, maşinăria e întotdeauna bine unsă, iar urletele lor de groază – scurte de altfel – nu răzbiseră dincolo de uşa grea de stejar ferecat. Totuşi, prin înserarea cetăţii fâlfâia un duh al spaimei şi poate al revoltei, îi simţeai fluturarea ca aripile moi ale unor lilieci nevăzuţi. Coborâse peste tot o tăcere nefirească. Pe când treceai prin faţa străjerilor, aceştia te salutau izbind scurt cu halebarda în lespezi, dar privirile lor întunecate, mustrătoare, ţi se înfigeau în ceafă. Atunci întâia dată te-ai temut de o răzvrătire. Era ca şi când cineva neauzit se aţinea pe urmele tale, aşteptând doar complicitatea unui loc mai întunecos pentru a-ţi înfige pumnalul între umeri. Şi, înfăşurat în mantia de camelot căptuşită cu sandal roşu, treceai tocmai pe dinaintea cuhniilor. Uşa era deschisă, înăuntru era lumină, în cuptorul mare ardea focul şi, după răcoarea coridoarelor de piatră, ai simţit ispita să zăboveşti. În încăperea largă, aşternută cu lespezi, mai mirosea cald a bucate. Deşi era către miezul nopţii, în jurul mesei lungi stăteau câteva femei, slujitoare, unele roabe ţigănci. Alegeau boabe de grâu pentru cine ştie ce nevoie şi ascultau istorisirea Bisurcăi. Erau numai urechi şi de aceea n-au băgat de seamă decât târziu că te-ai oprit în prag ascultând. Prima te-a văzut Bisurca şi odată cu ea s-au ridicat toate celelalte, aşteptând cutremurate, cu frunţile plecate. „Să trăieşti, Măria Ta, întru mulţi ani cu sănătate, spuse bătrâna. De mult tare nu ne-ai mai cinstit coborându-te până la noi.” Într-un fel avea dreptate, erau ani de zile de când nu mai văzuseşi cuhniile, dar, pe de altă parte, cuvintele ei n-aveau nici un rost: ce să caute un voievod în asemenea loc? Ai fi putut şi ar fi trebuit poate să te superi, căci ea vorbise ca şi când te-ar fi dojenit că ai uitat-o, dar cine se putea supăra pe Bisurca? Bisurca era una cu cetatea, se afla aici de pe vremea lui Ştefan Voievod cel Bătrân, se zicea chiar că se născuse o dată cu dânsul, oricum, până şi cei mai vechi o apucaseră aici, între oalele uriaşe, mişcându-se anevoie, legănat, răsuflând greu, cu trupul revărsat, cu braţele scurte, groase, arse, ca şi obrajii rotunzi, de dogoarea niciodată potolită a cuptorului căpcăunesc. N-o văzuseşi de mult, de cine ştie când, poate de ani, şi o găseai neschimbată. Poate doar ochii mărunţi, negri ca două mure, iscoditori întotdeauna, şireţi şi veseli, erau acum mai stinşi, aburiţi de o nemărturisită tristeţe. „Şezi, Bisurcă, i-ai spus, şedeţi, urmaţi-vă lucrul şi istorisirea. Voiesc să ascult şi eu.” Se supuseră şi bătrâna reluă firul de unde îl lăsase, ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. Ţi-au plăcut întotdeauna oamenii care nu se pierdeau cu firea la ivirea ta şi Bisurca era unul dintre aceştia. „În sfârşit – povestea ea rar, sfătoasă – auzind împăratul că este la un sat aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că cine are trebuinţă să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vreo câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit în întâmpinare şi le-a zis: Bine aţi venit sănătoşi. Dar ce umbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare...” Da, acesta e basmul. Ce ciudat, acuma ţi-l aminteşti destul de bine. Îţi plăcuse atunci, ca şi azi, felul în care unchiaşul îl agrăise pe împărat. Nu „măria ta”, nici „luminate împărate”, ci simplu: „împărate”, ca între oameni de o seamă, cum se şi aflau: un înţelept şi un împărat. Cu nimic mai prejos unul decât celălalt. Nu se închinase cu fruntea la pământ, nu-i sărutase mâna, ci, firesc, îi ieşise înainte: bine ai venit, împărate. Un asemenea fel de trufie n-ai mai întâlnit decât la Toma Zugravul. Şi acela, când ţi se înfăţişase întâi şi întâi, pusese un genunchi la pământ şi-ţi sărutase nu mâna, ci pecetea inelului. Te-ai învăţat apoi să recunoşti, cu o satisfacţie secretă, mândria aceasta aparte a celor ce nu atârnă de nici o dregătorie, precum unchiaşul din poveste, care trimisese răspuns împăratului că cine are trebuinţă să vie la dânsul. Acesta a fost primul lucru care ţi-a dat de gândit de atunci şi până azi în istorisirea Bisurcăi. Şi mişună basmul de asemenea seminţe de gând. De pildă, cealaltă vorbă a unchiaşului: dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare. Ai cunoscut şi tu starea aceasta, nu sunt nişte vorbe goale. Împăratul îi încredinţase dorinţa lui cea mai arzătoare şi-i fusese menit să afle că ea îi va aduce întristare. Într-adevăr, se pare că toate dorinţele pătimaşe sfârşesc prin a aduce întristare. Ai avut până acum ocazia de nenumărate ori să te convingi despre aceasta. Înţelepciunea spune să nu doreşti nicicând prea mult. Hotărât însă, dacă priveşti lucrurile din acest unghi, tu nu ai fost nicicând un înţelept. Ai dorit întotdeauna prea pătimaş şi, de fiecare dată, ai cunoscut întristarea. Una dintre aceste dorinţe a fost Pocuţia, ai ajuns la stăpânirea ei, pe urmă a venit înfrângerea aceea cumplită de la Obertyn şi întristarea. Ai dorit cu ardoare Ardealul, ai ajuns să stăpâneşti o mare parte din el, cuvântul tău a devenit acolo lege, dar, iată, s-a ivit din iad ori din neant, ori de dracu ştie unde, această regină perfidă, care a profitat de o conjunctură nefastă ca să-ţi spulbere cetăţile. Altă tristeţe deci, mai mult încă, scârbă şi lehamite. Ar trebui reluat totul de la început, dar zilele nu-ţi mai ajung s-o faci. Însăşi revenirea ta în scaun, această a doua domnie, ce dorinţă aprinsă fusese, cum te mistuise, cum îţi dăduse ea puteri să rabzi toate umilinţele hărăzite pribegilor şi să aştepţi, să aştepţi şi să rabzi! Se împlinise şi ea, dar umbra care o însoţeşte până azi tot tristeţe se cheamă. Tristeţea de a nu fi decât cu numele ceea ce ai voit. „Am să mă întorc şi am să fiu mai mult decât am fost”, ai spus tu însuţi atunci, în acel an de cumpănă, când ai apucat drumul pribegiei. Te-ai întors într-adevăr, dar mai mult decât ai fost nu eşti. Acesta e adevărul, nu l-ai rostit niciodată cu glas tare şi nimeni nu ţi l-a spus, dar cu toţii şi în primul rând tu însuţi îi purtaţi otrava în suflet. E pace, ţara nu duce lipsă nici de unele, dar tocmai aici zace tristeţea: nu e pacea rânduită de tine, cu porunca şi puterea ta, ci pacea pe care a dorit-o sultanul când te-a reaşezat în scaun: e de fapt preţul acestei reaşezări, un soi de pace a umilinţei. Pentru speranţa niciodată istovită de a reveni şi de a fi mai mult decât înainte ai plătit un preţ mult prea greu. Iliaş trimis ostatec la Stambul şi ţara înhămată la bir sunt două gânduri care te macină încet, cum rod apele un mal. Şi, peste toate, presimţirea celuilalt tărâm, toate semnele care ţi se arată de vreo săptămână încoace şi, în urma lor, întrebarea: ce va rămâne, ce laşi aici, din toată zbaterea ta ce va dăinui, din toate bătăliile, izbânzi şi înfrângeri de-a valma, ce va sta depunând mărturie peste veac? Şi – mai ales! – cine îţi va urma în scaun? Te-ai tras aici închipuindu-ţi că între zidurile Probotei vei fi la adăpost, dar vestea că eşti pe ducă a răzbit, deşi e o veste falsă: în primul rând tu eşti în măsură s-o dezminţi, iar tu ştii că ai să treci şi peste asta, că te vei ridica dintr-o neputinţă care nu poate fi decât trecătoare. Totuşi o asemenea credinţă în puterile tale nu e în stare să te împiedice a auzi, a simţi mişuna boierimii rămasă în Cetatea de Scaun, împărţită de pe acum în tabere, avându-şi fiecare viitorul domn la îndemână, pregătit pentru a-l aşeza în scaun, când încă tu nici nu te vei fi răcit de tot. Boierii aici şi ceilalţi dincolo, peste hotare, pretendenţii pribegi, mai mult sau mai puţin sau deloc îndreptăţiţi, ţesând intrigi pe la curţi străine, făgăduind marea cu sarea, arvunind oşti. Ce poţi să faci pentru ca săvârşirii tale să nu-i urmeze valuri de sânge? Nu te poţi încrede în nimeni, în afară poate de oastea ţării. Dar oştirii n-ai mai avut putere să i te arăţi de câteva săptămâni. Şi tu ştii – o veche experienţă te-a învăţat – că oştenii nu cred decât ceea ce văd. De unde ştii că nu te-au uitat?   Ultimele raze de soare căzură peste tufele de măceş de pe cealaltă parte a drumului. Scăpărarea roşie a boabelor printre frunzele care începeau să pălească îi abătu gândurile. Lumea era frumoasă, se dovedise întotdeauna frumoasă, chiar şi în ceasurile cele mai deznădăjduite, când zăcuse închis în Turnul Galatei. Era acolo o ferestruică îngustă şi înaltă la care nu ajungea decât urcându-se pe laviţă. O dată suit acolo însă, uita de toată duhoarea temniţei, de lepra zidurilor, de foşgăiala şobolanilor şi de spaima de ceea ce va urma, căci prin fereastra aceea strâmtă i se arăta o parte din Bosfor pe ale cărui ape verzi mişunau barcazuri şi corăbii cu pânze şi cu flamuri fluturătoare, multicolore, iar pe ţărmul celălalt, la Uskudar, pâlcurile întunecate de chiparoşi. Dacă-şi afunda chipul în strâmtoarea rece a ferestrei, putea simţi, cu puţin noroc, şi răsuflarea brizei cu mireasmă amestecată de ape şi alge, de carene unse cu catran şi de leandri înfloriţi. Era mireasma libertăţii aceea şi năştea în el un dor de ducă de pe urma căruia bezna împuţită a temniţei devenea infinit mai greu de suportat. Inspira adânc, ştiind să se bucure de clipa neasemuită. Nesiguranţă, teroare, mizerie – bucuria clipei le împingea undeva, într-un plan depărtat, unde puteau fi şi neglijate, măcar temporar, şi, în definitiv, poate că aici se afla şi cheia: să ştii să te bucuri de ceea ce-ţi aduce clipa, iar dacă nu­ţi aduce nimic azi, să speri că-ţi va aduce mâine. Şi nu numai să speri, ci să te şi bucuri anticipat de împlinirea acestei speranţe. Dar oare nu aşa făcuse toată viaţa? Ba da, aşa făcuse, se zbătuse, sperase, ştiuse să se bucure. Şi când căzuse, tot sperase, nicicând nu fusese atât de slab încât să se abandoneze voluptăţii otrăvite a deznădejdii, sperase şi ştiuse să se bucure dinainte de clipa în care se va ridica din nou. Ei, şi cu toate astea, iată că vine un ceas când simţi oboseala şi te aşezi pe un bolovan la o margine de drum şi-ţi zici: ei şi?! Ce folos de toată ştiinţa de a te bucura de izbânzi, dacă nu ştii ce va rămâne în urma ta? Se lăsa treptat întunericul şi dintr-o scorbură a pădurii începuse să cheme buha. El nu simţise trecerea timpului, nici răcoarea tot mai pătrunzătoare a serii şi ar mai fi stat poate astfel încă multă vreme, furat de gânduri, dacă nu-l readucea la realitate tropotul care se apropia. Ceea ce ar fi trebuit să fie un galop, nu mai era, pe măsură ce se apropia, decât o goană poticnită, ajunsă la capătul puterilor. După toate semnele, un olăcar. Şi, foarte probabil, cu o veste proastă: veştile bune nu-şi omorau caii sub ele. Călăreţul îi trecu pe dinainte, stârnind colbul de sub copite, fără să-l vadă în înserare. Abia se mai ţinea în şa, mult aplecat pe oblânc. De pe cal săreau clăbuci albi, iar în urma lui rămase un miros iute şi cald de sudoare. Curiozitatea, care se poate chema şi îngrijorare, îţi dă acum pinteni. Te urneşti destul de greu, ţi-a amorţit piciorul stând acolo pe piatră şi te vezi nevoit să te sprijini mai cu nădejde în toiag. Te-ai grăbi, dar te doare, strângi din dinţi, îţi repezi buza de jos în afară şi iată-te şontâcăind prin colb, în urma călăreţului care va fi şi ajuns dincolo de poartă. Nici n-ai făcut douăzeci de paşi şi ai început să gâfâi şi să-ţi simţi bătăile inimii. La naiba, de ce atâta grabă de parcă ar da turcii?! Dar tu ştii doar prea bine că nu e asta, turcii nu mai dau: ai fost cuminte, le-ai trimis tributul la timp, dinspre partea ta sunt liniştiţi acum, n-au nici un motiv să te mazilească. Şi, ca de fiecare dată când îţi aminteşti de cuminţenia asta, creşte în tine mânia. O furie neputincioasă, care-ţi bolboroseşte în adâncuri ca un nămol, înecându-te. În alte vremuri, azvârleai în asemenea împrejurări cu topuzul de săreau dintr-însul pietrele scumpe ca stropii. Te răcoreai. Acum izbeşti mai tare cu toiagul în colb şi te sileşti să păşeşti mai iute. Te înăbuşă tusea şi simţi iar durerea din adâncuri care-ţi taie răsuflarea. Şi ce bine te simţeai! A trebuit să vie olăcarul ăsta ca să strice tot. Degeaba însă n-a alergat, fără îndoială că va fi având o veste însemnată. Iar ţi-e teamă. În ultimul timp, apropierea oricărei veşti îţi stârneşte teamă, e poate şi acesta un semn al vârstei. Altădată nu te temeai de nimic, nici nu cunoşteai acest cuvânt. Abia cu opt ani în urmă n-ai şovăit o clipă să dai piept cu urdia lui Soliman, cu leşii lui Tarnovski şi cu năvala tătarilor deodată. Nu frica te-a răpus atunci, ci trădarea celor cărora nu le-ai făcut decât bine. Iar îţi răbufneşte mânia! Oameni de nimic, ai fi în stare şi a doua oară să-i striveşti ca pe nişte şerpi. De la ei ţi se trage toată neputinţa de azi... — Un sol, Măria Ta, n-a vrut să spună de unde şi, aflând că nu eşti aici, a cerut să fie înfăţişat Măriei Sale, Doamnei. Doamnei! Ce să însemne şi asta? Să fie ceva în legătură cu Iliaş, o fi păţit ceva copilul acela... Ţi se pare că nu mai ajungi odată la treptele casei domneşti, ţi se împleticesc picioarele în iarba mare, pe care tu însuţi n-ai lăsat s-o cosească fiindcă-ţi place să-i adulmeci miresmele. — Ce-i cu iarba asta, parcă am fi în stepele răsăritului! Pe dată s-o tăiaţi, să găsesc mâine curtea ca-n palmă! — Am înţeles, Măria Ta! Căpitanul străjilor, cel deşirat, cu nasul coroiat ca un plisc, se ţine de tine gata să te ajute la nevoie, asta îţi întreţine arţagul, mânia cu atât mai chinuitoare cu cât, în afara amintirilor, nu-şi află obiect. L-ai alunga de lângă tine în treaba lui, nu eşti un copil care învaţă să umble, dar, iată, apropierea lui, acum când începi să sui treptele, îţi prinde bine, fiindcă te poţi rezema cu stânga de umărul său ciolănos. Abia mai răsufli şi, când pătrunzi în odaia de sfat, unde, în jilţ, şade Elena, iar în picioare, acoperit de colb, olăcarul, îţi vine să te laşi pe laviţa cea mai apropiată. Cu un mare efort de voinţă, îţi stăpâneşti slăbiciunea, îi faci semn străjerului să vă lase singuri şi rămâi acolo, în mijlocul încăperii, drept, încercând să-ţi regăseşti demnitatea ţinutei de odinioară, fără să-ţi dai seama că toiagul în care te rezemi şi acum îţi dă de gol neputinţele. — A venit din partea lui Iliaş, spune doamna Elena cu o sfială ciudată în glas, ca şi cum s-ar teme ca sosirea solului să nu-ţi stârnească noi mânii. O dată cu boala lui, începuseră şi pentru ea zile grele, în care trebuia să-l înconjoare cu blândeţe, să-i rabde toate obsesiile şi toanele de bătrân ticăit şi să-şi înfrâneze izbucnirile firii aprige de sârboaică purtătoare încă a gloriei unor despoţi. Sfiala ei neaşteptată de acum îi atrase atenţia şi i se păru a observa chiar o oarecare complicitate în privirea fugară pe care o schimbă cu solul la intrarea sa. Era o impresie foarte neplăcută care-i spori starea de tensiune. — Ce vrea Iliaş? întrebă el sumbru. — E pe drum, Măria Ta, răspunse doamna, poimâine seară va fi aici. — Solul nu ştie vorbi, Doamnă? La ce a mai făcut atâta drum dacă nu ştie vorbi? — Pentru că nu te aflai aici, Măria Ta, mi-a spus mie ce avea de spus. — Acum sunt însă aici şi poftesc să-mi vorbească. Întorcându-se spre sol: De ce vine? Omul ezită o clipă înainte de a răspunde şi în acest scurt răstimp schimbă din nou o privire fugară, uşor alarmată, cu doamna: — A auzit că eşti bolnav, Măria Ta. — Nu mai spune! A auzit că sunt bolnav şi s-a grăbit la căpătâiul meu! Frumos din partea lui, dar cine l-o fi vestit? Solul aplecă fruntea: — Nu ştiu, Măria Ta. Rostul meu e să-ţi aduc ştirea venirii sale. Altceva nu mi-a încredinţat. Vodă izbi cu toiagul în tăblia mesei lungi de stejar. Doamna şi solul tresăriră. — Ieşi! răcni el. Şi află că nu sunt bolnav! Ar trebui să te trimit în clipa asta cu porunca să se întoarcă din drum! Bolnav! Asta-i bună, s-a dus vestea până-n Stambul că sunt bolnav! Pe urmă, potolit dintr-o dată, ca şi când izbucnirea aceasta l-ar fi eliberat de o povară: „Ieşi şi spune că am poruncit să ţi se dea toate cele de trebuinţă.” Omul se înclină şi se retrase până în prag unde se mai înclină o dată, dar nici Vodă, nici doamna nu-l mai văzură. Închise uşa fără zgomot. Acum – se gândi – ar putea să se aşeze în sfârşit. Dar nu voia ca doamna Elena să-i bănuiască slăbiciunea. Mai făcu de aceea câţiva paşi încolo şi încoace, străduindu-se să-şi ascundă efortul şi simţind, în acelaşi timp, cum creştea între ei o tăcere încărcată de suspiciuni. — Tu i-ai trimis vorbă să vie? — Da. O văzu mişcând buzele, dar mai mult bănui decât auzi răspunsul. — Fără să mă înştiinţezi sau să mă întrebi şi pe mine? — Dacă-ţi spuneam, te supărai şi nici nu mă lăsai să-l chem. Se aşeză în sfârşit între pernele care căptuşeau jilţul. Durerea începu iar şi fu nevoit să stea puţin aplecat înainte ca s-o poată stăpâni fără a da de bănuit. Ceea ce-l mira era că iniţiativa doamnei, de care aflase abia acum, nu îl înfuria. Dar – îşi zise tot el – se vede că frica de moarte e mai puternică şi a înăbuşit furia. Căci îndrăzneala doamnei îl duse la concluzia că trebuia să fie totuşi foarte bolnav, poate chiar cu zilele numărate. Credinţa aceea că moartea era numai a altora, că el n-avea nimic de-a face cu dânsa sau, cel mult, că va avea de-a face într-un viitor foarte îndepărtat, la care nici nu merita să te gândeşti – ce absurditate! Valul de spaimă îi uscase gura. Trebui să înghită în sec şi să-şi umezească buzele înainte de a putea vorbi: — Aşadar se pare că sunt totuşi pe moarte. — N-am spus asta, şopti doamna. — Tu nu, dar poate doctorul. Ce ţi-a spus doctorul de ai ajuns să gândeşti că voi muri? — N-a spus decât că nu se ştie ce se poate întâmpla. — Şi că e bine să te îngrijeşti de toate, pentru orice împrejurare, nu? Doamna încuviinţă tăcută. — Pe doctorul ăsta ar trebui să-l las gâdelui ca să-şi dea seama ce se poate întâmpla cu cei ce nu-şi cunosc meseria. Mă costă o groază de bani, nenorocitul, şi el sloboade vorbe în doi peri: „nu se ştie ce se poate întâmpla...” E o vorbă vicleană, menită să-l scoată cu faţa curată. Află, Doamnă, că n-am de gând să mor. Mă simt foarte bine şi te poftesc să nu mai iei hotărâri fără încuviinţarea mea. Pe Iliaş l-ai chemat ca să se aşeze în scaun după ce-oi închide ochii... Într-adevăr, durerea l-a lăsat, a durat doar cât muşcătura unei fiare ascunsă, acolo, în adâncuri, şi se rezemă mai destins de pernele spătarului. — Nu trebuie să mă osândeşti că-mi iau unele măsuri, spuse doamna cu mai mult curaj. Nu vreau să rămân între boieri singură, cu doi copii nevârstnici. Numai Iliaş m-ar putea ajuta într-o asemenea împrejurare, iar a te moşteni e dreptul său. Are şi ea dreptate, săraca, se gândi el. Doar că Iliaş nu era moştenitorul pe care şi-l dorea, iar, pe de altă parte, n-avea de gând să moară. Moştenitorul se înfăţişa prea curând. — N-am de gând să mor – îşi repetă el gândul cu glas tare, având senzaţia secretă că asta ar putea într-adevăr îndepărta moartea – iar Iliaş are să-mi vină târând după el un alai de turcime. Spune că am poruncit ca turcii să rămână în afara zidurilor mănăstirii şi să nu pricinuiască nici o stricăciune satului, dacă vor să nu-i aşez în ţepi. Domnia să le dea toate cele de trebuinţă lor şi cailor. Ce blestem – oftă el cu obidă – ca nici măcar acum să nu fiu scutit de vederea turcilor... Se întrerupse însă, dintr-o dată speriat. „Nici măcar acum?” Ce vrea să zică asta, cum adică, „nici măcar acum?” însemna oare că el însuşi, în taina sufletului, admitea că se afla în ceasul morţii? Atunci de ce s-o mai osândească pe Elena? — Te-ai ostenit azi neîngăduit de mult ieşind. Ar fi bine acum să te culci. Se ridică anevoie, rezemat în toiag. — Am să mă culc. Poftesc însă un blid de lapte. — Cald sau rece? — Ca pentru lighioanele sfintei Vineri. Şi cu pâine proaspătă. — Doctorul a zis să nu mănânci decât pâine uscată. — Pâine uscată are să mănânce el, când l-oi azvârli în temniţă, fiindcă nu-i în stare a mă pune pe picioare. Se dezbrăcă singur. Era mai greu cu cizmele, dar până la urmă izbuti. Rămase însă vlăguit şi abia mai putu să se întindă, cu ochii închişi, rezemat de perne. Când îi redeschise, doamna şedea pe marginea patului, ţinând tava cu farfuria de lapte. Pâinea mirosea a grâu şi mireasma aceasta îi evocă zilele înalte de vară, când holdele grele foşnesc cu şuier de mătăsuri sub adierea caldă. E bună pâinea proaspătă înmuiată în lapte. Rămânea de văzut ce se va întâmpla pe urmă. Acum însă, mănâncă tăcut, desfătându-se cu fiecare bucătură. Doar în adâncuri, un gând se rotea supărător, necuviincios: rău ai ajuns – zicea – de mănânci şezând în pat, hrănit ca un neputincios. Se prefăcu însă că nu-l auzea şi, după ce mâncă tot, puse lingura de argint pe tavă şi se rezemă din nou de pernă. Până şi mâncarea îl obosise. Căuta acum plăcerea de a sta destins, cu ochii închişi. — Să mi-o trimiteţi pe Bisurca, spuse el fără să mişte. Doamna, care pornise cu tava spre uşă, se opri surprinsă: — Pe cine? — Pe Bisurca, de la cuhnii. Şopti speriată: — Doamne, Măria Ta, ce ţi-a venit? Deschise numai un ochi, aţintind-o: — Bisurca... trebuie să aflu ceva de la dânsa... Sfârşitul unui basm... Eu nu mi-l mai amintesc. Se vede că mă lasă şi capul... Trimite-i vorbă să vie... Doamna mai ezită câteva clipe fără să-şi ia ochii de pe el. Se întrebă dacă îşi dădea seama ce vorbea ori sunase într­adevăr ceasul acela înspăimântător. Ochiul lui, care o aţintea nemişcat şi poruncitor, născu într-însa un început de teroare. — Cheam-o, şopti el şi degetele îi jucară nerăbdătoare peste acoperitoare. Şi stinge luminile... — Îndată, Măria ta... E bine să rămâi şi singur, pe întuneric. Lumina te obosea, deşi e unul dintre sfeşnicele mici, cu trei braţe. Acum însă e mai bine, vezi pe fereastră noaptea, o parte din acoperişul bisericii, întunecat, şi deasupra câteva stele mărunte. Închizi ochiul împăcat şi îţi zici că ai avut totuşi o zi bună. Fie şi numai pentru faptul de a fi reuşit să revezi drumul, pădurea... Ar fi fost şi mai bine de nu se ivea olăcarul ăsta cu vestea sosirii lui Iliaş. Ciudată stare de suflet: te bucuri să-l ştii iar pe pământul ţării, în curând acasă, dar, în acelaşi timp, gândul revederii te irită şi te nelinişteşte pentru că va trebui să-i spui câteva lucruri mai aspre, din pricina vorbelor care au ieşit, ajungând până în ţară. N-or fi toate adevărate, pentru că de la Stambul până aici au avut vreme să-şi mai schimbe înţelesurile ori să li se adauge altele, născocite. Ceva adevăr trebuie să fie însă şi ceea ce te aduce la această încheiere, este amintirea despre isprăvile lui, de pe vremea când mai era acasă, un copil încă. Avea nişte apucături neliniştitoare, precum cea de a scoate ochii păsărilor, Dumnezeu ştie de unde o va fi deprins, dacă o va fi deprins şi nu s-a născut cumva din el însuşi, ca un îndemn diavolesc. Îngrozise toată Curtea, căci nu era zi în care să nu se audă ţipătul păsărilor ori să nu se vadă păsări zburând bezmetice, orbite, picurând de sus stropi de sânge. Nimeni nu cuteza să-l împiedice ori măcar să-l mustre. Numai cu Toma i s­a înfundat – ha-ha! – şi la amintirea aceasta retrăieşti o satisfacţie nemaipomenit de plăcută, deşi lui – lui Toma – i-ai vorbit atunci aspru – ca de obicei de altfel – şi te-ai prefăcut supărat. Toma zugrăvea sala cea mare, de ospăţ, din Cetatea de Scaun. Iliaş intrase tiptil, purtând în pumni un hulub alb căruia îi scosese ochii mai înainte, cu un cui, în curte. Rănile mai picurau încă însângerând penele ca omătul. Lui Toma, cufundat în lucrul său, îi atrase atenţia un clipocit. Când se întoarse, Iliaş dăduse drumul hulubului pe care apucase să-l înmoaie în vasul cu vopsea roşie. Înnebunită, pasărea se izbea de ziduri, împroşcând pete sângerii peste zugrăveala proaspătă. Din doi paşi, Toma fu lângă el şi-i trăsni o palmă după ceafă. Mâna lui, sub înfăţişarea ei prelungă, delicată, nervoasă, ascundea o putere nebănuită. Copilul, care pe atunci avea vreo şapte ani, se împletici prăvălindu-se în ciubărul cu ocru. Toma îl scoase de guler şi, ţinându-l aşa, ca pe un şoarece muiat în vopsea galbenă, îl duse până la uşă. „Dacă te mai prind cu vreo pasăre, am să te azvârlu din turnul Neboisa, măi prăpăditule!” îi strigă el şi-i făcu vânt. Copilul străbătu cetatea urlând, până în iatacul maică-si. Vestea isprăvii celor doi – căci şi isprava lui Iliaş şi cea a lui Toma erau deopotrivă în stare a ului – se răspândi purtată de vânt, pătrunse pe uliţele târgului, prin biserici, prin dughene şi hanuri şi în câteva zile o cunoscu toată ţara. Ai avut atunci de furcă cu Elena. Orbită de dragoste, ca orice mamă, ţi-a pretins, nici mai mult, nici mai puţin, decât să-l alungi pe Toma. Să-l alungi ori să-l vâri în temniţă, nici ea nu ştia, nu se hotărâse cum ar fi fost mai bine. „Măria Ta – ţi-a răspuns el cu minunata lui trufie, când l­-ai chemat să-l cerţi – Măria Ta, decât să mă faci pe mine de ocară, mai bine te-ai nevoi să scoţi dintr-însul năravurile sălbatice. Căci de va ajunge să urmeze Măriei Tale în scaun, se va desfăta scoţând ochii oamenilor, aşa cum azi îi scoate pe ai păsărilor.” Şi iată-te acum ajuns în ziua în care te întrebi dacă nu cumva Toma a avut dreptate. Se pare că într-adevăr nu mai e mult până îţi va urma în scaun. Te temi de clipa asta, n-ai încredere în el? La urma urmelor, de ce anume l-ai putea învinui? Informaţiile care ţi-au parvenit de la Stambul sunt destul de amestecate, de alunecoase, greu să alegi ceva cât de cât sigur. Şi totuşi. Bunăoară, pare sigur că năravul de a prinde păsări îl are şi acum. Casa lui Mehmed Sokolii în care e găzduit Iliaş – casă mare, cu harem, cu eunuci, cu tineri frumoşi care mişună de colo, colo cu rosturi îndoielnice – e aşezată pe ţărmul Bosforului, nu departe de intrarea în Cornul de Aur şi are o grădină întinsă pe coastă, plină de chiparoşi, de dafini şi leandri, cum nu se poate mai prielnică pentru jocul sângeros cu păsările, ca şi pentru alte feluri de jocuri. Te întrebi acum – cam târziu te întrebi – ce a putut deprinde Iliaş de-a lungul anilor de şedere în casa aceasta, dar ce a putut învăţa de la însuşi Mehmed, acest văr al Elenei, sârb turcit de mic, ajuns acum vizir? Te întrebi târziu, pentru că grijile ţării nu ţi-au îngăduit să porţi şi grijile copilului. Un copil pe care tu însuţi l-ai înmormântat, cu slujbă şi cu toată rânduiala morţilor, înainte de a-l trimite acolo. Adevărul e că n-ai fost de acord din capul locului ca el să stea în casa aceea, dar nu te-ai împotrivit pentru că asta ar fi însemnat să-l jigneşti pe Mehmed care ţi-a fost de mult ajutor, mai ales în vremea pribegiei, când te-a scos din Turnul Galatei şi a uşurat trecerea averilor tale, a galbenilor şi a pietrelor scumpe, în sipetele sultanului şi ale paşalelor, ale vizirilor, favoritelor şi eunucilor. Multă scumpete ai mai putut lăsa în odăile de taină ale palatelor din Stambul! Numai când te gândeşti te năpădeşte o sudoare rece, dar ai avut noroc cu zestrea Elenei, care te-a ajutat să faci faţă acestor pofte nicicând istovite. Căci numai cu averea ta ai fi fost pierdut, înconjurat din toate părţile, neputând să faci un pas fără a da un galben sau o piatră, o pungă sau o podoabă. Ţi-e peste putinţă să-ţi mai aminteşti tot ce ai lăsat în Stambul. Cele mai scumpe odoare – cerceii Elenei, cele două mărgăritare, mari cât perele de vară, cu irizări trandafirii în puritatea lor fără seamăn, le-ai dăruit prin Mehmed sultanului, ca dar de nuntă fiicei sale. Erai încă ferecat în Turnul Galatei şi poţi să spui că perlele acelea te-au slobozit, redându-te vieţii. După aceea n-ai mai avut de ce să te plângi: ai ţinut casă mare, nu te-ai arătat decât înveşmântat în haine scumpe, ai dat ospeţe strălucite, te­-ai înconjurat de învăţaţi, de artişti, de negustori bogaţi, pentru ca toată lumea să ştie că şederea ta acolo nu e decât vremelnică şi că ai rămas acelaşi voievod temut şi mândru fără de ştirea şi învoirea căruia nimic nu se putea mişca, până nu de mult, în această parte de lume. Trebuia să ştie toţi, să simtă şi să vadă că ai rămas acelaşi, că te vei întoarce în scaunul tău, devenind mai mult decât ai fost. Da, dar numai tu ştii cât te-a costat toată desfăşurarea aceasta de strălucire, când de peste tot, din umbră, te pândea lăcomia, hulpavă, cu gurile căscate ca ale peştilor de pradă, gata în orice clipă să soarbă până şi aur topit. Toţi se întreceau să tragă de pe tine, să te jupoaie – te iviseşi în viaţa lor ca un soi de vacă providenţială cu ugerul niciodată secat – iar tu trebuia să dai, având grijă să nu fii înşelat, ba înşelând tu când se putea şi ferindu-te cu străşnicie şi viclenie să nu se afle cumva că nu erai de fapt decât un pribeag sărac. Din toate astea şi-a făcut o parte bună însuşi Mehmed şi încă sub ochii tăi îngăduitori care se prefăceau că nu văd. Căci cine poate umbla cu miere fără a-şi linge degetele? îţi ziceai tu, încercând să-i afli o scuză, dar, în taină, clocotind de revoltă. Nu i-ai spus nimic nici până în ziua de azi, nu i-ai spus nimic nici chiar Elenei, căreia i-ar fi căzut greu să afle asemenea adevăruri despre vărul ei cel bun, de sânge. Fapt este că te-a ajutat. Te-a jecmănit el, dar te-a şi ajutat. În câteva seri, după plecarea tuturor oaspeţilor, l-ai chemat în iatacul tău, punându-i dinainte, în cupă de argint, vin de Candia, uşor şi străveziu, ca lumina toamnelor târzii. În ciuda noii lui credinţe – al cărei aprig apărător se arăta cu orice prilejuri – Mehmed Sokolii se lăsa ispitit, desfătându-se cu licoarea oprită de Alah. Chipul său frumos, sub turbanul de mătase de culoarea frunzelor crude de primăvară, prelung şi palid, înconjurat de barba întunecată, se colora uşor după prima cupă, iar ochii negri, cu priviri îndeobşte aspre, deveneau îngăduitori, născând chiar neaşteptate sclipiri de duioşie. Atunci băteai din palme. Dând deoparte draperia grea de brocart vişiniu, se ivea o slujitoare, una dintre fetele siriene pe care le­-ai cumpărat din târgul de robi de la un negustor arab, stăpân de caravane. Le-ai luat pentru a purta de grijă casei şi, când ai părăsit Stambulul, le-ai dat drumul să plece unde le-o îndemna inima. Una singură te-a urmat, Dianora, cea mai frumoasă dintre ele, o creştină ai cărei părinţi şi fraţi fuseseră ucişi de şiiţii de la Persia. Pe ea, din cine ştie ce năzăreală sau pornire ascunsă, o cruţaseră, vânzând-o negustorului arab. Acesta o purtase, împreună cu ceilalţi robi, legată de cămilă şi desculţă de-a lungul pustiei şi apoi peste pământurile pietroase şi sterpe ale Anadoliei, până la Stambul. Tu le-ai răscumpărat, pe ea şi pe celelalte patru fete, pentru că ai auzit din întâmplare că erau creştine. Zdrenţele abia le înveleau, picioarele le erau acoperite de răni, părul li se sălbăticise. Erau lihnite de foame, înrăite şi înspăimântate. Le-ai vorbit omeneşte, le-ai hrănit, le-ai pus să se îmbăieze şi le-ai cumpărat veşminte, uleiuri înmiresmate, alifii de frumuseţe şi podoabe. Dintre ele, Dianora era singura care avea îngăduinţa să intre la tine, în iatac, în timpul tainicelor întrevederi cu Mehmed Sokolii. Când băteai de trei ori din palme, se ivea parcă plutind peste covoarele afunde, vestită doar de clinchetul inelelor subţiri de argint care-i înconjurau glezna. Avea un păr mătăsos şi greu, prins în agrafe de onyx şi atât de întunecat, încât sub o anumită cădere a luminii bătea în albastru. Se apleca aşezând pe măsuţa joasă tipsia de argint cu sâmburi prăjiţi de migdal amestecaţi cu boabe de cafea şi atunci vă învăluia şerpeşte aroma aspră şi în acelaşi timp ade­menitoare a prafului de Cipru, cu care-şi înmiresma subsuorile. Erau clipele în care triumfai perfid asupra lui Mehmed renegatul, cel ce nu se putea lepăda de dulceaţa vinului. O, ce fericit se simţea el, în acel răstimp de taină, când peste marginile cupei ridicată la buze putea contempla frumuseţea princiară a Dianorei. De la un timp ai început chiar să te temi să nu ţi-o ceară ca preţ al strădaniilor sale de a-ţi înlesni întrevederea cu sultanul. A fost o seară în care, după ieşirea ei, Mehmed s-a aplecat spre tine, punându-ţi tainic mâna pe braţ. „Am să te ajut – ti-a spus el pe neaşteptate, surâzându-ţi prieteneşte, deschis – am să te ajut fiindcă...” Şi aici a avut o scurtă ezitare pentru a-şi alege cuvintele, din dorinţa de a fi cât mai bine înţeleasă taina pe care vinul îl îndemna să ţi-o împărtăşească, dar ţi-a stat o clipă inima în loc, convins că va zice „fiindcă şi tu ai să mi-o dăruieşti pe femeia aceasta...” Mehmed era însă bântuit, în seara aceea, de doruri mult timp înăbuşite, care răbufneau atunci pe neaşteptate. „Am să te ajut – spuse coborând tot mai mult vocea, până ajunse doar o şoaptă – pentru că sângele apă nu se face...” A fost frumos din partea lui că şi-a păstrat neîntinată această credinţă şi că a avut încrederea să ţi-o mărturisească şi pentru asta i-ai rămas pentru totdeauna recunoscător. Ceea ce nu l-a împiedicat însă să se înfrupte şi el din averea ta care se împuţina văzând cu ochii. Eh, ducă-se... Bine că nu ţi-a cerut-o pe Dianora. Ce te făceai dacă ţi-o cerea? I-o dădeai? Hai, spune acum, eşti singur, numai cu tine însuţi, nu te aude nimeni decât poate Dumnezeu, dacă n-o avea altă treabă mai însemnată – vorba lui Toma – hai, spune, i-o dădeai? Cât eşti de bătrân şi de bolnav, te înfiori şi acum la gândul acesta, tresari, deschizi ochii mari în întuneric şi te trezeşti bătând din palme. E slab şi speriat, abia trezit dintr-un somn subţire, scurt, dar plăcut pentru că a purtat într-însul amintiri dragi şi îndepărtate, greu de cuprins în cuvinte. Bătaia din palme abia i s-a auzit, însă doamna Elena veghează la candela de dincolo, cu uşa deschisă. Se apropie aplecându-se asupra lui: — Sunt aici, Măria Ta. Ţi-e greu? — Unde-i Dianora? şopteşte el. — Unde să fie, Măria Ta? La casa ei... N-o înţelege, i se pare că vorbeşte prostii ori că vrea dinadins să-l amăgească. Glasul îi prinde putere şi un tremur uşor îi trădează începutul de mânie: — Care casă? Casa ei e aici! Doamna priveşte speriată în jur, ca pentru a cere ajutor, dar nu e nimeni şi atunci se apleacă şi mai mult asupra lui, vorbindu-i rar, ca unuia cu mintea rătăcită: — Îşi are casa ei, Măria Ta, tu însuţi i-ai încuviinţat să se mărite cu Duma Negru, brănişterul de la Câmpulung şi i-ai înzestrat cu două sate pe Moldoviţa... S-a măritat, îşi zice el, vezi, şi tu nici n-ai ştiut, ba ai ştiut, dar ai uitat, că eşti bătrân şi te lasă şi mintea acuma, la sfârşit, începi să uiţi, asta-ţi mai lipsea... Şi deodată îşi aminteşte de Bisurca: — Ţi-am cerut să mi-o aduci pe Bisurca. — Vine, dar trebuie să se primenească întâi, altfel umple toată casa cu miros de cuhnii. Nu se poate înfăţişa dinaintea ta oricum. Măria Ta eşti domnul ţării, dânsa e o biată slujnică. — Şi ce dacă? Să vie aşa cum se află, am o vorbă cu ea... Acum e din nou lucid şi calm, doar că se simte foarte slăbit şi ciudat de uşor, ca şi când ar avea oasele goale, ca ale păsărilor. — Ai răbdare, Măria Ta, încă n-a trecut nici un pătrar de ceas de când am trimis după dânsa. N-a trecut nici un pătrar de ceas?! se miră gândul lui. Ce curios – se întâmplă de bună seamă ceva ciudat – căci el avusese convingerea că trecuseră câteva ceasuri şi se apropiau zorile. Dar dacă într-adevăr trecuse doar atât de puţin, nu mai e nici un motiv de supărare. Mai poate chiar să închidă ochii. Doamna Elena iese pe vârfuri. Dincolo, aprinde o lumânare şi se pregăteşte s-o întâmpine pe Bisurca. În spatele pleoapelor coborâte, vede din nou chipul lui Mehmed Sokolii şi îşi aminteşte că nu îl răsplătise încă pentru ajutorul pe care i l-a dat în timpul pribegiei. Doamna Elena îi dăduse de câteva ori de înţeles că s-ar cădea s-o facă, mai ales acum, de când era bolnav şi putea de pe o zi pe alta să se stingă, lăsându-l pe acela nerăsplătit. Decât să-i spună adevărul că vărul ei cel turcit avusese grijă să se răsplătească singur, preferase să facă pe zgârcitul: „Are el oare nevoie de răsplata mea? spusese. Mehmed bei lahia Paşaloglu, comandantul oastei din Semendria, are oare nevoie de răsplata mea? El ştie că sunt sărac şi îndatorat, că abia am adunat pungă peste pungă ca să-mi deschid iar calea spre domnie. Şi apoi se poate socoti îndeajuns de răsplătit cu ceea ce-i trimit an de an pentru că-l ţine pe lângă dânsul pe Iliaş: burdufurile cu brânză, legăturile de lână, pietrele de ceară, pulberea de sare curăţată, mai albă decât omătul, bărbânţele de miere, mieii, şoimii de vânătoare, toate astea şi încă o sumedenie de alte mărunţişuri ce dracu-s dacă nu răsplată?!” Elena nu părea convinsă. Ca orice femeie, ţinea la neamurile de sânge poate mai mult decât la omul ei. Probabil ar fi vrut ca el să-i trimită, cu un sol însoţit de alai, nişte pietre scumpe ori blănuri, ori vreun sipet cu galbeni însoţit de o scrisoare: uite, prea iubite vere Mehmed, acesta e umilitul şi măruntul semn de recunoştinţă pe care ţi-l întorc pentru ajutorul pe care mi l-ai dat! Poate să aştepte! Chiar de-ar vrea, n-ar putea să-i trimită asemenea daruri, pentru că nu le are. Abia se scăpase de datoria, cu dobânzi cu tot, către negustorul Serchiz. Iată încă unul care-l ajutase, fără să aştepte semne de recunoştinţă. Serchiz, armeanul, e unul dintre cei mai mari negustori iar obezile groase, ferecate, ale carelor sale cu coviltire de piele cunosc toate făgaşurile Europei. Îndeletnicirea aceasta care-l sileşte să-şi ducă viaţa pe drumuri, între hanuri, comptuoare şi palaturi princiare, făcuse din el şi un căutat negustor de veşti, pe care ştie când şi cu ce preţ să le vândă. Cu Serchiz vorbise deschis pentru că îl cunoştea încă de pe când fusese el însuşi negustor şi apoi, în timpul întâiei sale domnii, se ajutaseră unul pe altul. „Jupâne Serchiz – îi spusese – s-au isprăvit şi bani şi odoare. Nu am de nicăieri nici un ajutor. Vărul Mehmed mă sprijină deschizându-mi unele uşi, dar numai în schimbul unor pungi din care se înfruptă şi dânsul. De la principii apusului nu am ce aştepta. Vezi aşadar bine că întoarcerea mea în scaunul Moldovei se află în umbra unei adânci îndoieli. Sultanul a venit să-mi ia capul, dar pe urmă mi-a îngăduit să ies din Cetatea Ciceului şi să vin aici. Când am ajuns, m-a închis în Turnul Galatei. I-am dăruit de ziua nunţii fiicei sale două mărgăritare cât perele şi m-a slobozit, lăsându-mă să trăiesc, cu cinstea ce mi se cuvine, în casa asta pe care o poţi şi singur preţui, cu tot ce se află într-însa. Nimeni nu ştie ce va fi mai departe. Mânia sultanului se poate întoarce în orice clipă şi nu mai departe decât mâine seară îmi pot pierde capul între zidurile celor Şapte Turnuri. Aşa stând lucrurile, te întreb, jupâne Serchiz, ai curajul să mă împrumuţi?” Lui Serchiz îi place să se poarte în veşminte scumpe în orice împrejurare. Atunci însă venise şi încărcat de daruri: un inel de argint cu agată verde, vreo zece coţi de buhur din lână subţire, albă ca o spumă, un coş cu smochine verzi şi struguri din Chios. Nu încetase niciodată a-l socoti altfel decât domn al Ţării Moldovei şi se simţea mândru că, departe de a fi uitat, fusese chemat în casa aceasta despre a cărei strălucire se dusese vestea în tot Stambulul. Întrebarea pusă însă, atât de cinstit şi fără ocolişuri, îl surprinse. De puţine ori în viaţă îi fusese dat să audă o mărturisire atât de deschisă. Dacă nu cumva niciodată. El era învăţat cu convorbirile îndelungi, duse cu iscusinţă şi viclenie, în care cei doi, ca într-un joc al isteţimii, se pândeau preţuindu-se, iar vorbele cu două înţelesuri alunecau între ei ca peştii. Sinceritatea prea bruscă îl descumpănea. Şedea cu picioarele adunate sub el, pe divanul jos, între perne moi, învelite în mătăsuri lucioase şi grele de India. Creştetul pleşuv, gălbui ca fildeşul vechi, îi lucea stins în lumina moale a candelabrului cu lumânări de ceară înmiresmată cu mirodenii. Ca să câştige timp, îşi aplecă trupul îmbelşugat, luând cu grijă de pe măsuţă felegeana de smalţ învelită în sârmă de argint. Cafeaua aburea. O sorbi încet, cu ochii pe jumătate închişi. Se gândea că, de vreme ce Vodă i se mărturisise atât de deschis, însemna că se afla într-adevăr la ananghie, iar el trebuia să fie cu mare băgare de seamă dacă nu voia să piardă o avere. După cum stătea însă acolo, în faţa lui, în celălalt capăt al divanului, aşteptându-i răspunsul, cu un zâmbet senin pe buze, n-ai fi zis că era încolţit. Ca orice om de seamă, deprins în treburile politicii, ştia să-şi ascundă adevăratele stări ale sufletului. Îmbătrânise Vodă în aceşti ani: faţa i se brăzdase, iar părul auriu îi albise aproape de tot. Era un bărbat frumos, viteaz şi înţelept, dar nu străin în acelaşi timp de arta vicleniei politice, aspru şi crud uneori. Vestea uciderii celor doi feciori ai lui Gritti ajunsese până aici, făcând vâlvă, stârnise mânii crâncene. Multe vor trebui să i se ierte, înainte de a i se îngădui să se înfăţişeze la Pragul Fericirii, pentru a i se reda domnia. Poate prea multe... În sufletul lui Serchiz era un amestec de admiraţie şi compătimire pentru acest pribeag a cărui soartă ar putea să atârne acum de un cuvânt al său. Nu-l osândea însă pentru starea în care ajunsese şi cu atât mai puţin nu-l dispreţuia, ştiind că ceea ce-l adusese aici fusese dorinţa, nici acum stinsă, de a vedea Moldova adusă la puterea şi fala din vremea părintelui său. Nu s-ar putea spune că nu izbutise, dar greşise încrezându-se prea mult în dregători şi asta îl pierduse. Încrederii sale îi răspunsese trădarea. Mai avea sorţi de a se ridica de unde se afla căzut? Căci în ciuda strălucirii de care se înconjurase, lui Serchiz nu putea să-i scape că Voievodul său era totuşi la pământ. Cel puţin deocamdată. Dacă el, Serchiz, l-ar ajuta şi dacă ajutorul său ar intra într-o conjuncţie favorabilă cu umoarea imprevizibilă a celui căruia îi plăcea să-şi zică Stăpânul Lumii, atunci da, s-ar putea întâmpla acea minune la care visa pribeagul. Dar merita oare osteneala? Poate că da, poate că nu. Şi dacă ajutorul său şi umoarea sultanului nu intrau în acea conjuncţie fastă? Iată un răspuns pe care nu-l putea da pe loc, ci numai după îndelungă chibzuinţă, după ce îşi va fi luat o seamă de informaţii asupra trecerii de care se bucura Voievodul la sultan. Voievodul însuşi fusese negustor, era un cap luminat, va înţelege şi nu-l va osândi pentru acest răgaz pe care i-l va cere. Oricum însă, oricare va fi hotărârea pe care o va lua până la urmă, era de datoria lui să ţină seama de un amănunt care trăgea greu în favoarea Voievodului: la Ţara Moldovei nu se cunoştea asuprirea celor de alt neam sau de altă credinţă. Însuşi Asfadur, fratele jupânului Serchiz, era stareţ al mănăstirii Hagigadar, de lângă Cetatea de Scaun a Sucevei şi se aflase în bună înţelegere cu Voievodul care-l cinstise, ocrotindu-l. De la alungarea sa însă, lucrurile nu mai erau chiar atât de limpezi. Nu se întâmplase nimic anume, stareţul Asfadur îi trimisese de câteva ori veste că starea lui nu era rea, dar nici precum fusese şi că el, Serchiz, dacă avea prilejul, să-l ajute pe voievod, căci mulţi sperau în reîntoarcerea lui, mai ales negustorii, oastea, răzeşii, norodul cel de rând şi o parte din boieri, ca să nu mai vorbim de preoţii care ţineau la dânsul pentru că le înzestrase bisericile şi le îmbrăcase în frumos întocmai ca şi părintele său, Ştefan Voievod cel Bătrân. Aşadar Moldova nu-l uitase pe Vodă, ba dimpotrivă, nădăjduia în revenirea lui. Cuvintele sale – „am să mă întorc şi am să fiu iar ce am fost, ba mai mult decât atât” – pe care se zicea că le spusese lui Toma Zugravul în ceasul despărţirii, erau cunoscute în toată ţara şi oamenii şi le şopteau încurajându-se cu ele în clipe de cumpănă. Toate astea Serchiz le ştia prea bine şi nu le considera nişte amănunte lipsite de însemnătate. Ar fi dat dovadă de o neobişnuită lipsă de tact şi de abilitate dacă n-ar fi ţinut seama de ele acum, când Vodă îi cerea să-l ajute. Şi totuşi, nu putea neglija nici cealaltă faţă a împrejurării şi anume locul pe care Vodă îl ocupa în gândurile padişahului. Fără a renunţa la surâsul curtenitor şi aparent lipsit de griji, Vodă îi reproşă discret tăcerea prelungită: „E chiar aşa de primejdios pentru domnia ta, spuse el, să afli un răspuns întâmpinării mele?” Serchiz aşeză ceşcuţa pe masa scundă de mahon cu încrustaţii de sidef şi, poate pentru prima dată în viaţa sa, nu alese calea răspunsurilor graţios şerpuitoare printre echivocuri şi aluzii: „Mă simt dator faţă de Măria Ta, zise, cu un răspuns deschis şi cinstit.” Vodă înclină din cap cu acelaşi zâmbet curtenitor: „Îţi mulţumesc, jupâne.” „Adevărul este, Măria Ta, urmă Serchiz netulburat, privindu-l în ochi, că nu mi-e uşor să-ţi dau un răspuns pe loc. Măria Ta ai fost negustor şi cunoşti ce greu şi cu câte primejdii se face banul. Înainte de a mă hotărî să-l dau din mână, va trebui sa chibzuiesc oleacă...”. „Am înţeles, spuse Vodă şi pe chip îi alunecă o umbră. Vrei să vezi cât îmi preţuieşte capul azi, la Poarta Fericirii. Am înţeles şi nu te osândesc. Poate în alte împrejurări aş face-o, dar acum nu-mi pot permite. După cum vezi, tot deschis îţi răspund şi eu. În clipa de faţă mă interesează un singur lucru: cât de repede îmi poţi da răspunsul?” „Îmi am oamenii mei de taină, Măria Ta. Până mâine află tot ce vreau să ştiu.” Serchiz se ţinu de cuvânt. A doua zi spre seară i se înfăţişă din nou, dar înainte de a vorbi, ţinu să-i ofere alte lucruri de preţ: un zăbun lung, fără mâneci, din sandal de Veneţia, o farfurie de argint cu marginile filigranate, pentru zaharicale... Pe Vodă, noile daruri mai mult îl neliniştiră: nu erau oare menite să îndulcească o veste rea? În graba de a-i mulţumi şi de a le aşeza deoparte fără a le lăuda ca în alte dăţi, Serchiz îi simţi nerăbdarea şi chiar o oarecare nervozitate. „Măria Ta, spuse el zâmbind viclean, e o cinste pentru mine să te împrumut şi nu am de pus decât o condiţie.” Pe chipul lui Vodă reveni surâsul acela curtenitor şi se aşeză pe divan cu vădită uşurare, făcându-i şi negustorului semn să se aşeze. „Care-i condiţia aceea?” „E o nimica toată, Măria Ta: capetele să mi le înapoiezi până în cinci ani, socotiţi din ziua în care te-ai aşezat iar în scaun. Iar dobânzile să le dai de două ori în an fratelui meu Asfadur.” „Se primeşte, jupâne. Dar dacă mor înainte de împlinirea celor cinci ani?” „Acelaşi lucru mi se poate întâmpla şi mie, Măria Ta. Cu asemenea întrebări nu facem decât să pătrundem pe păşunile lui Dumnezeu. N-avem noi ce căuta acolo. E riscul pe care mi-l asum eu în povestea aceasta.” Vodă întinse mâna. Serchiz i-o strânse şi rămaseră astfel câteva clipe, tăcuţi, cu ochii luminaţi de mulţumire, pecetluind înţelegerea lor de taină. Pe urmă Vodă bătu de trei ori din palme şi Dianora, însoţită de clinchetul brăţărilor ei subţiri, le aduse portocale umplute cu stafide şi cu vin greu de Malvasia, întunecat ca sângele. „Acum, zise Vodă cu un aer destins, mulţumit, de om căruia i s-a luat o piatră de pe inimă, acum poţi să-mi spui şi mie cum stau.” Nu pentru că n-ar fi ştiut cum stă, dar era curios să confrunte ceea ce ştia el cu ceea ce aflase negustorul prin oamenii lui. „De vreme ce îmi pot îngădui cinstea să te împrumut, Măria Ta, înseamnă că stai bine. Cu fiecare zi ce trece, padişahul e tot mai nemulţumit de acel Ştefan pe care l­a aşezat în scaun în locul Măriei Tale. Au ajuns până aici veşti despre oareşcari tratate secrete cu imperialii... pe de altă parte, în ţară e foamete, au dat lăcustele, iar boierii uneltesc, sunt nemulţumiţi din clipa în care înscăunarea noului domn s-a săvârşit în cetatea Sucevei, faţă cu sultanul, lucru nemaipomenit de când e Ţara Moldovei şi greu de uitat totodată, căci a fost urmat de pierderea Tighinei...” Nu-i uşor să fii voievod la Ţara Moldovei, meditase atunci Vodă. Iar acum, când se afla la capătul strădaniilor de o viaţă era în măsură să întărească acest adevăr. Ciudată noapte în care-i veneau în minte asemenea întâmplări vechi. Părea nesfârşită noaptea aceasta de vreme ce le putea retrăi pe toate. Făcu un efort şi reuşi să deschidă ochii. În dreptunghiul de un albastru întunecat al ferestrei, licărul mărunt, îndepărtat, al stelelor. Îşi coborî ochii şi îşi văzu trupul întins sub acoperitoarea albă. Tot aşa am să stau şi atunci, îşi zise. Când va fi acel „atunci”? Eh, azi, mâine, poate mai curând decât te aştepţi. Ar fi bine să te obişnuieşti cu gândul. Previziunile acestea îi provocau o plăcere ciudată, nu lipsită de o anume înfiorare pentru că se afla la mijloc şi o teamă obscură pe care se prefăcea a n-o băga în seamă. Îşi contemplă apoi cu interes mâinile, cum stăteau nemişcate de o parte şi de alta a trupului, străine, ca şi când n-ar fi fost ale lui. Slăbite, două pete palide în întuneric. Îşi mişcă uşor degetele şi surâse neştiut, mulţumit că erau încă totuşi mâinile lui şi că-l ascultau. În acelaşi timp distinse undeva, în apropiere, o răsuflare şuierătoare şi înceată, de om greoi, căruia trupu-i devenise o povară. Îşi întoarse încet capul pe pernă şi scrută noaptea încăperii, nu fără efort, căci deasupra nasului, între sprâncene, i se iviră două cute verticale. Abia după câteva clipe desluşi o formă întunecată, grămădită cumva de parcă ar fi stat ciucită ori în genunchi. Încercă să înţeleagă, să-şi amintească. Îşi dădu seama că, în mod firesc, ar fi trebuit să ştie, dar că uitase şi nu voia să întrebe de teamă să nu-şi trădeze slăbiciunea. I se întâmplase de câteva ori în ultimele zile s-o surprindă pe Elena că-i vorbea cu un soi de grijă ciudată şi puţin mai tare decât ar fi fost nevoie, cum li se vorbeşte îndeobşte surzilor sau celor slabi de minte. Din fericire, făptura aceea mare şi cu răsuflare anevoioasă se mişcă puţin icnind şi el auzi un murmur ca un oftat: — Doamne apără-l şi păzeşte-l şi întoarce-l de pe drumul cel fără de întoarcere ca să-ţi cunoaştem şi noi puterea şi îndurarea... Glasul acesta, deşi numai o şoaptă, îi era cunoscut, îl mai auzise cândva de mult tare probabil, dar îl ştia, de unde oare? Şi tocmai pe când întrebările începeau să devină chinuitoare şi se simţea încolţit încet de deznădejde pentru că se vedea în neputinţă de a-şi aminti, îl fulgeră revelaţia care-l eliberă dintr-o dată. Îşi surâse lui însuşi prin întuneric, răsplătindu-se astfel că nu se dăduse bătut. — Tu eşti, Bisurcă? întrebă liniştit. — Eu, Măria Ta. M-am înfăţişat după cum mi-ai poruncit. Vezi i se adresă el în gând Elenei, mustrând-o, dacă nu se primenea, aş fi cunoscut-o pe loc, după miros... Pe urmă tare, cu un început de veselie: — Mă bucur că eşti aici, avem de vorbit laolaltă, tu eşti o înţeleaptă. Mă temeam că ai rămas la Suceava. — Îţi râzi de mine, Măria Ta, şi-i păcat, că-s o biată babă care n-a făcut nimănui nici un rău. — Nu-mi râd, Bisurcă, eu nu te-am chemat ca să-mi râd de tine. Abia acum însă îşi dădu seama de poziţia ciudată a femeii. Se strădui să vadă mai bine şi se ridică rezemat într-un cot: — Dar ce faci tu acolo, stai în genunchi? — Cum altfel ar putea să stea una ca mine dinaintea Măriei Tale? — Hai, ridică-te, să nu te mai văd aşa. Ce, eu sunt icoană? Aşază-te în jilţul acela. — Cum o să stau eu într-un jilţ domnesc, Măria Ta? — Ai să stai. Îţi poruncesc. Scurta înălţare în capul oaselor îl obosise. Se lăsă iar pe pernă o dată cu un junghi care-i înţepă inima. Aşteptă câteva clipe cu o sudoare rece brobonindu-i fruntea, dar durerea nu mai reveni. Rămase neclintit, abia îndrăznind să mai respire. O auzi ridicându-se anevoie, cu opinteli şi icnete, şoptind înspăimântată şi cu obidă: — Păcatele mele... Pe urmă scârţâitul jilţului sub greutatea ei. Se aşternu după aceea tăcerea. Aşteptau amândoi, nemişcaţi în noapte, ea, înfricoşată, să afle de ce fusese chemată, el, înfricoşat, pândind să-şi recapete puterea. De dincolo de ziduri răzbi lătratul îndepărtat al unui câine. Numai de n-ar reveni înţepătura aceea care-i reteza răsuflarea. Cât stătea aşa, încremenit, se părea că nu era nici o primejdie. — E bine aşa, murmură într-un târziu, mai mult pentru sine. — Ai glasul pierit, Măria Ta, nu ţi-e rău? — Şedem alături şi ne auzim. De ce să strig? Tăcere nedumerită. — Câţi ani ai, Bisurcă? — Cine să mai ştie, Măria Ta? Am pierdut socoteala anilor. — E bine sau e rău să pierzi socoteala anilor? — Când le pierzi socoteala, Măria Ta, se cheamă că nu mai are nimeni nevoie de tine. Mai deunăzi, la Suceava, înainte de a ne porni încoace, am ieşit oleacă în târg, am nişte nepoţi. Am umblat tare anevoie, căci picioarele cât le vezi de groase, mă dor şi sunt secate de puteri. Pe Uliţa Rusească, unde e forfota mai mare, era să dea un oştean cu calul peste mine. Hei, babo, mi-a strigat, te caută moartea acasă şi tu baţi uliţele! M-au mâhnit, Măria Ta, nu vorbele lui, ci râsetele celor din jur, căci nu s-a găsit unul măcar să nu râdă de neputinţele mele. Şi mă gândesc că poate au avut dreptate de vreme ce nu mi-am făcut datoria să mor la soroc... — N-au avut dreptate. Nimeni nu moare când vrea, iar tu eşti departe de a fi de prisos. Fără tine, toate mâncărurile ar fi sarbede. — Iar îţi râzi de mine, Măria Ta. — Ţi-am mai spus că nu râd. E un adevăr. Tu n-ai trăit degeaba. Ţie nu ţi-a spus nimeni niciodată că eşti folositoare? — Nu, Măria Ta. — Destul de rău. Aşa-s oamenii: până le faci bine nu văd, dar ia să uiţi ori să nu poţi odată să le faci binele cu care s-au obişnuit şi toţi se reped asupră-ţi. La drept vorbind, nici mie nu mi-a spus nimeni niciodată că aş fi folositor... Ba, să fiu drept, mi­-au dat-o de înţeles o singură oară, atunci când au venit să mă poftească să-mi las negustoria şi să iau domnia. De atunci însă toţi mă pândesc ca şi când nu mi-ar sta gândul decât la rele. Am adus ţara la puterea şi strălucirea părintelui meu şi tot m-au trădat. Visam să-i bat pe turci, să iau Constantinopolul şi să-i arunc dincolo, în Anadolia lor, pe urmă să mă întorc, să iau Ardealul tot, să fac o singură ţară cu Moldova noastră, poate şi cu Ţara Românească, ce zici, n-ar fi fost nemaipomenit? — Dacă spui Măria Ta... — Ce ştii tu? Dar ar fi fost nemaipomenit, să ştii. Cu totul altfel am fi vorbit noi atunci cu lumea. Nu trebuia să mă tot rog când de unul, când de altul, să-mi dea ba cinsprezece mii de oşteni, ba câteva maşini de spart zidurile, ba să le mai şi trimit bani grei pentru asta şi pe urmă să nu mai văd nici bani, nici ajutor. Nici unul din craii ăştia lâncezi şi pomădaţi din jur nu s-a mişcat nici cât un bou pe care-l îmboldeşti cu strămurarea. De ce? Mi-a spus odată Toma Zugravul de ce şi a avut dreptate. Măria ta eşti cu un pas înaintea veacului, mi-a spus el. Gândurile Măriei Tale sunt prea măreţe pentru nişte oameni prea mărunţi. Aşa o fi de bună seamă. Mă întreb eu atunci de ce m-am zbătut şi am cheltuit atâta avere. Am îndurat atâtea umilinţe ca să iau pentru a doua oară domnia? De ce? Pentru că nădăjduiam să-mi împlinesc măcar acuma visul. N-am ţinut însă seama de două lucruri. Dacă ţineam, îmi vedeam de treabă, mă întorceam iar la negustorie şi azi nu mă răsuceau gândurile. Ştii tu care-s acele două lucruri? — Nu ştiu, Măria Ta, de unde să le ştie o babă sărmană şi proastă? — Nu eşti nici sărmană, nici proastă, nu te mai umili aici. Eşti o înţeleaptă, ţi-am spus, altfel cum crezi că ţi le-aş destăinui toate astea? Uitase de ameninţarea junghiului care-i înţepase inima. Se înfierbântase, avea o poftă neaşteptată de a vorbi, mai ales de a scormoni prin trecut şi o făcea cu un fel de înfrigurare, doar, doar va găsi în acel trecut ceva, un amănunt cât de mic care să-i explice sentimentul amar de zădărnicie ce-l bântuia acum. Cu Elena nu şi-ar fi îngăduit să se sfătuiască astfel, Elena era schimbată în ultimul timp, îi vorbea ca unuia cu zilele numărate, încerca să dea porunci peste capul său, se treziseră în ea despoţii din care cobora. Nu-i ierta nici anii de pribegie în care stătuse închisă cu copiii în cetatea Ciceului, vegheată de mlaştini, ascultând tânguirea buhailor de baltă. Nu-i ierta nici faptul că primejduise viaţa lui Iliaş, trimiţându-l ostatec la Stambul, după ce pusese popii să-i slujească prohodul, pentru ca apoi să înceapă iar tratativele secrete cu apusul. Acum pregătea în taină înscăunarea lui Iliaş, de aceea îl şi chemase de la Stambul, nu pentru a-i sta lui alături, în clipele de slăbiciune prin care trecea. Dar el avea îndoieli asupra lui Iliaş. L-ar prefera pe Ştefăniţă, dacă acela n-ar fi încă nevârstnic. Dar, fiind nevârstnic, pe cine să lase în urma sa? N-avea totuşi dreptate Elena să se gândească la Iliaş? Ar mai fi Iancu, dar pe Iancu îl făcuse cu o săsoaică, crescuse în altă lege şi, mai ales, nimeni nu ştia de existenţa sa, cu atât mai puţin Elena. Singurul care cunoştea taina era Toma Zugravul, dar Toma nu mai era. Şi atunci, ce-i rămânea de făcut? Iată că, ori încotro se întorcea, se întâlnea mereu cu acel nesuferit sentiment al zădărniciei... — Mai eşti aici, Bisurcă? — Aici, Măria Ta. Să-ţi aduc ceva? — Nu. Să mă asculţi. — Te ascult, Măria Ta. — Ziceai că nu ştii care sunt acele lucruri de care trebuia să ţin eu seama când am luat a doua oară domnia. Am să ţi le spun. Primul lucru, Bisurcă, este că se făcuse cam târziu. Înţelegi? — Nu înţeleg, Măria Ta. — Nu-i nimic, ai să înţelegi. Era cam târziu pentru visurile mele, asta voiam să zic. Trecuseră nişte ani în care spinarea mea neînvăţată să se îndoaie, s-a îndoit totuşi de câteva ori. Nu de multe ori, dar destul ca să nu mai fiu acelaşi de pe vremea visurilor nebune. Şi apoi turcii nu mai erau, ca pe vremuri, doar o ameninţare, ci se aflau în ţară, i-ai văzut şi tu căci nu o dată au topit seu de oaie pe cuptoarele tale de au împuţit toată cetatea. I­a lăsat sultanul acolo, cică să mă păzească, să nu mă înjunghie şi pe mine boierii cum l-au înjunghiat pe nenorocitul acela de Ştefan în preajma Crăciunului, împroşcând peretele iatacului cu sângele lui. Ştii că Elena nici acuma nu vrea să intre în odaia aceea, deşi am pus s-o zugrăvească, nu se mai cunoaşte nimic, am şi sfinţit locul. Degeaba. Dar mie de boieri nu-mi mai era frică fiindcă, la întoarcere, am curăţat locul de haini. Pe mine turcii mă îmbolnăveau, îmi era destul doar să-i văd. Am scăpat de ei doar când l-am trimis pe Iliaş ostatec la Stambul. Şi de aici poţi să vezi că sultanul îi lăsase în ţară ca să mă păzească într-adevăr, dar nu de dragul, ci de frica mea. — Măria Ta, de ce nu i-ai omorât? — Bine zici tu, dar ce crezi că nu m-am gândit şi că mi-a fost uşor să-i rabd fără să-i tai? I-am răbdat însă pentru că mai întâi am vrut să mă asigur că atunci când îi voi tăia, am să pot ţine piept întregului puhoi care se va ridica iar să mă pedepsească. Dar asta nu s-a putut. Trebuia să ţin seama şi de cel de al doilea lucru de care-ţi spuneam: în această nouă domnie a mea eram cu mult mai singur decât înainte. Aici se opri deodată, înfiorat, ca şi când ar fi vrut şi-i amintească pe toţi. Pe toţi cei ce nu mai erau... — Întâi de toate, urmă el mâhnit, nu-l mai aveam pe Toma. Îţi mai aminteşti de meşterul Toma, Bisurcă? Îmi amintesc, Măria Ta, măcar că la cuhnii nu se arăta. Când avea de lucru în cetate, îl mai trimitea pe ucenic până jos, la noi, ca să topească pe cuptor un soi de clei, cu care lucrau dânşii. Nu ne prea bucuram căci mirosea greu cleiul acela, mai greu ca seul de berbec al turcilor... — Ştiu, l-am simţit şi eu de câteva ori, era clei de cegă, de aceea puţea aşa. Se găseşte anevoie şi e scump. Dar pe el, pe Toma l-ai văzut vreodată? — L-am văzut pe la sărbători, de departe, când stătea în preajma Măriei Tale. Era un bărbat frumos şi-i plăcea să se îmbrace cu veşminte alese. Pe urmă, când v-aţi întors de la Obertyn, după ce v-au bătut leşii. Eraţi cu toţii prăpădiţi rău, iar el abia se mai ţinea în şa. — S-a şi îmbolnăvit atunci. N-ar fi trebuit să-l iau cu mine; pe meşteri trebuie să-i laşi să-şi vadă de meşteşugul lor, nu să-i pui la treburi pe care le poate face oricine. E un lucru pe care l­-am învăţat prea târziu. Dar de vorbit n-ai vorbit niciodată cu dânsul? — Am vorbit o dată, de mult, pe când zugrăvea paraclisul cetăţii. Uitase de el lucrând, se lăsase noaptea şi într-un târziu îl răzbise foamea. A venit la cuhnii să vadă ce ar mai putea afla de mâncare. I-am dat, ce i-oi fi dat, nu mai ţin minte. A mâncat acolo, şezând pe laviţă, cu blidul pe genunchi şi după ce s-a săturat mi-a spus bogdaproste, mătuşă, când oi zugrăvi-o odată pe sfânta Vineri, am să-i dau chipul dumitale. Să nu faci asta, meştere, zic, că-i mare păcat. Îl iau asupra mea, zice el, că mie, la judecata de apoi, au să-mi ia apărarea toţi sfinţii pe care i-am zugrăvit şi am să scap cu faţa curată... — Da, ăsta e Toma, îl recunosc, spuse voievodul cu tristeţe. De câteva zile îl bântuia dorul de Toma. De câte ori avea prilejul, aducea vorba de el, îi ispitea pe cei din jur, stârnindu-le amintirile pe care le asculta apoi cu un fel de ciudată lăcomie. Acum se bucura că Bisurca schimbase cu Toma acele puţine cuvinte. Bătrâna îi deveni dintr-o dată şi mai apropiată. — Ciudate vorbe, murmură ea. Apoi, aplecându-se puţin înainte, în jilţul acela în care începea să se simtă bine, întrebă în şoaptă, cu o familiaritate involuntară: E adevărat că i-a fost dragă domniţa Anca? Aşa vorbea lumea... Vodă zâmbi nevăzut în întuneric. — E adevărat, Bisurcă. E adevărat, dar n-au avut noroc nici el, nici ea. Şi nici eu. Ce să fac, nu mai eram negustor, nu i-o puteam da. A trebuit s-o dau după voievodul Ţării Româneşti, aveam eu planurile mele, ai văzut. Dar n-a ieşit nimic. Dacă ştiam, i-o dădeam lui, fiindcă un meşter fulgerat de har nu-i cu nimic mai prejos decât un voievod. Ba, dacă te gândeşti bine, ceea ce rămâne e lucrarea meşterilor. Cine va mai şti şi cui îi va păsa că eu m-am bătut la Feldioara şi la Mediaş, şi la Obertyn, şi la Tărăsăuţi, şi dracu mai ştie unde?! Pe când zidirea lui Toma va sta tot acolo cu zugrăvelile ei şi câţi o vor cerceta peste veac, îmi vor vedea chipul pe zid şi se vor întreba oare ce lucru de seamă va fi făcut acest voievod de l-a zugrăvit meşterul Toma? Asta îi va îndemna poate să citească şi letopiseţul episcopului Macarie care scrie despre mine. Dar fără scriitorii şi zugravii aceştia, cine m-ar mai şti? Se cheamă că tot am fost eu oleacă înţelept, căci am ştiut să-i preţuiesc şi i-am ajutat. N-am trăit chiar degeaba, ce zici? — N-ai trăit. Măria Ta ai vegheat ţara, iar dânsul i-a sporit frumuseţea. Nici unul n-aţi trăit degeaba. — Da, aşa zicea şi el. Ne-am înţeles rosturile, zicea, şi avea dreptate. Cum s-a putut duce aşa, nu ştiu. Fără dânsul, aproape o jumătate de viaţă, m-am simţit ca fără o mână sau fără un ochi. M-a ajutat să-mi pierd urma în păduri, luându-i pe urmăritori asupră-i până când i-a risipit. A doua zi a poposit la Voroneţ, iar după-amiaza a plecat. Zicea că vine la mine, la Ciceu. N-a mai ajuns. De atunci nimeni nu l-a mai întâlnit. Ultimul care l-a văzut a fost ucenicul său, Marcu. Meşterul şi-a luat rămas bun de la el, l-a sfătuit să-şi zugrăvească numele pe orice lucrare isprăvită, căci e dreptul meşterilor să nu fie înghiţiţi de uitare, şi pe urmă s-a pierdut în pulberea aurie a asfinţitului. Asta-i tot. Fără el m-am descurcat greu. Nici nu ştiu dacă-mi pot îngădui să zic că m-am descurcat. Mai ales că m-au părăsit şi ceilalţi. Uite, mă gândesc acum la frate-meu, Toader, care mi-a fost de mare ajutor acolo la Hotin, unde l-am aşezat pârcălab. Când cu urgia aceea, n-a apucat să ajungă la mine, poate treceam împreună la Ciceu şi azi era viu. Neavând încotro, a fugit la leşi. Dar sultanul le-a cerut să-l trimită la Stambul şi ei s­au supus pentru că întotdeauna au ştiut să se pună bine cu Poarta pe spinarea altora. Poate că nici asta n-ar fi fost nimic, căci sultanul nu cred că l-ar fi tăiat, dacă nu mi-a luat mie capul, de ce l-ar fi luat unui pârcălab de-al meu, chiar dacă-mi era frate?! Dar au prins de veste Mihu şi Trotuşan, lupii ăştia care m-­au trădat şi mi-au făcut mai mult rău decât turcii şi tătarii la un loc. Când treceau prin dreptul Sorocăi l-au răpit şi l-au muncit, i­-au tăiat nasul şi urechile, la urmă şi capul. Acuma, spune şi tu: dacă tot voiau să-l omoare, de ce au mai trebuit să-l muncească? Asta, vezi, nu le-am putut-o ierta şi când m-am întors, le-am plătit-o. Am stat de faţă să le văd caznele. S-au întors maţele în mine şi mi s-a încrâncenat inima. Am vrut să moară greu şi încet, dar cu minţile întregi, ca să vadă şi să ştie că totul în lumea asta se plăteşte. Vine o zi, de obicei când te aştepţi mai puţin, în care trebuie să plăteşti... Tăcu epuizat. — Şi ţi-a folosit la ceva, Măria Ta, şopti bătrâna, că ai stat acolo, de faţă? — Da, murmură el cu ochii închişi. M-am răcorit. După aceea am putut să-i iert. Altfel nu-i iertam şi n-ar fi fost bine nici pentru mine, nici pentru ei. Evocarea aceasta îl tulburase şi-l obosise peste măsură. Auzi din nou, la fel de limpede ca atunci, urletele acelora, le văzu chipurile şiroind de sânge şi i se umplu gura de ceva vâscos şi amar. Îi veni să verse, strânse din dinţi şi răsuflă adânc, întorcându-se chircit pe o parte. Răul trecu tot aşa neaşteptat pe cum se ivise, dar îl lăsă şi mai vlăguit. Ar mai fi vrut să-i vorbească bătrânei despre celalalt Toader, logofătul Bubuiog, despre a cărui moarte aflase pe când era pribeag la Stambul, sau despre Nicoară Hâra, cămăraşul, care-i dezvăluise trădarea lui Mihu şi a celorlalţi şi apoi îl urmase de-a lungul anilor ca o umbră. Se prăpădise şi el cu câtva timp în urmă. Toader, logofătul, se îngropase la ctitoria lui de la Humor, zidită şi zugrăvită de Toma. Pe Hâra îl îngropase aici, în pridvorul de la Probota, ca răsplată pentru credinţa sa neclintită. Tot aici îl adusese, după ce cu greu aflase unde îl astrucaseră mişeii, şi pe fratele său Toader. Şi tot aici se va aşterne odihnei şi el însuşi. Poate mâine, poate chiar azi, cine ştie... Nu mai era nici o îndoială: prea rămăsese singur. Îl mai avea pe Grigore pe care, fiindu-i văr bun, ar fi vrut să-l aibă acum mai aproape, dar treburile mitropoliei şi chiar ale domniei – cât domnul lâncezea la Probota – îl ţineau legat de cetatea Sucevei. — Numai Toma n-­are mormânt, spuse el şi glasul îi răsună înăbuşit cum zăcea cu chipul pe jumătate îngropat în pernă. — Poate că lui nici nu-i trebuie, Măria Ta. Avea dreptate Bisurca. Poate că într-adevăr nu-i trebuia. Meşterii rămâneau peste tot, ca nişte duhuri ale pământului. Cum de-i dăduse ei prin cap un asemenea gând? Văzând că nu-i mai răspunde, bătrâna se coborî anevoie din jilţ şi se apropie de pat. Şopti aplecată asupra lui: — Dormi, Măria Ta? — Încă nu. — Ţi-e rău? — Mi-a fost oleacă, dar acum m-a lăsat. — Nu ţi-e foame? Nu pofteşti ceva anume? Numai să grăieşti şi baba îţi aduce. — Doar apă vie, Bisurcă, apă vie, spuse el fără să se mişte. Dar tu nu poţi aduce aşa ceva... Se răsuci din nou pe spate: Mai bine ridică-mi puţin perna... Aşa... Doamne, nu-mi vine să cred că a fost o vreme când mă înălţam în şa ridicând cu o singură mână sabia cea mare a ţării. — Lasă, Măria Ta, nu te mai gândi, nu-ţi mai face sânge rău. Ai să te vezi iar în şa, nu te teme... — Crezi? — Altfel cum? — Se poate şi altfel... Dar ai tu dreptate, hai, vorbeşte-mi despre altceva... Chiar aşa: te-am chemat ca să te întreb cum se sfârşeşte basmul acela. — Care basm, Măria Ta? — Acela cu feciorul de împărat care nu voia să se nască. — Cel de i-a trebuit tinereţea fără bătrâneţe? — Acela. Cum se sfârşeşte? — Vai de el, Măria Ta, mai ştiu şi eu? — Trebuie să ştii, adu-ţi aminte, altfel n-o să am pace. Aşază-te iar în jilţul acela şi spune-mi. Bătrâna se supuse tânguindu-se prefăcut. Nu uitase, dar cum i-ar fi putut povesti un asemenea sfârşit? — Păcatele mele... De unde să-mi mai aduc eu aminte, bătrână cu mintea slabă, cum mă aflu? — Încearcă. Deci a ţinut să se întoarcă să-şi vadă părinţii... — Aşa Măria Ta. Şi dacă s-a întors, a găsit peste tot altă lume, alte obiceie, alţi oameni, dintre care doar unii îşi mai aminteau de câte ceva de pe la străbunii lor. În cele de pe urmă, fără a băga de seamă că părul şi barba îi albiseră, ajunse la palaturile în care se născuse. Dar calul nu voia să mai zăbovească. Du-te sănătos, spuse el calului, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând. Şi calul se duse ca săgeata de iute. Văzând palaturile dărâmate şi cu buruieni crescute pe dânsele, oftă, şi cu lacrimi în ochi căta să-şi aducă aminte cât erau odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două, trei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărâmăturile căzute. Căutând într-o parte şi în alta, cu barba alba până la genunchi, ridicându-şi pleoapele cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi... Bătrâna tăcu pe neaşteptate. — Şi? — Păcatele mele, Măria Ta, iaca de aici încolo nu-mi mai aduc aminte nici să mă tai. — Nu te cred, Bisurcă. Ia gândeşte-te: ce-a aflat el oare în tronul acela odorogit? — Apăi, Măria Ta, ce să afle? Eu gândesc că dacă basmul zice că „nimic nu găsi”, el nu găsi într-adevăr nimic... Domnul râse încet, abia auzit, cu teama de a nu isca iar junghiul acela: — Eşti vicleană, Bisurcă, nu vrei să vorbeşti de funie în casa spânzuratului. — Măria Ta, şopti bătrâna înspăimântată, îngăduie-mi acuma să mă duc, căci are să mă certe Doamna. Mi-a spus să nu zăbovesc mult, că eşti suferind şi osteneşti din cale afară. — Da, spuse el cu acelaşi zâmbet nevăzut. Şi mă aşteaptă o cale lungă pentru care trebuie să fiu odihnit, nu-i aşa? — Nu ştiu ce vrei să spui, Măria Ta... — Bine, bine, Bisurcă, du-te, dar spune-i Doamnei c-am chemat-o. Bătrâna se aplecă sărutându-i mâna vlăguită, întinsă de-a lungul trupului. Voi să se împotrivească, dar nu mai află într-însul puterea să şi-o retragă. Toată viaţa, îşi zise, am răbdat să mi se sărute mâna, toţi mi-au umplut-o cu balele lor, am dreptul măcar acum să fiu iertat. Dar dacă nu m-am apărat la timp – nu m-am apărat pentru că mi-a plăcut, de ce să mint? – acum e prea târziu, nu mai am putere să mă apăr. La urma urmelor, sărutarea Bisurcăi e curată fiindcă vine de la un om de credinţă... O urmări cum se îndepărta legănându-se, adusă de spate, către uşa prin care pătrundea o zare de lumină de dincolo. Când să treacă pragul o opri: — Bisurcă. Bătrâna se întoarse încet, cu tot trupul. — Poruncă, Măria Ta. — Parcă te-ai făcut mai scundă, Bisurcă, numai acuma bag de seamă. — Aşa o fi, Măria Ta. Mă trag şi eu domol către pământ... Răspunsul ei îl tulbură. Ştia prea bine încotro se îndrepta, dar nu-i plăcea să şi-o amintească din cuvintele altora. Aducea a prevestire. Şi apoi de ce spusese „şi eu”? Şi oare într-adevăr nu-­şi amintea sfârşitul basmului? Închise ochii. — Du-te, murmură. Auzi dincolo şoaptele femeilor. După aceea o simţi alături pe Elena. Era uşoară, nu-i auzise apropierea, o simţise doar după foşnetul abia perceptibil al veşmintelor şi după mişcarea uşoară a aerului care-i aduse o aromă discretă de ambră. De ce am chemat-o oare, se întrebă cu un început de panică. Are să mă cicălească... Era mult mai înţelept să fi rămas singur pe întuneric, poate şi mai plăcut. Dar de vreme ce am chemat-o, înseamnă ca am vrut să-i spun ceva. Am uitat, iar am uitat, uit mereu de la mână pân-la gură, nu-i a bună... — Şezi, spuse fără să deschidă ochii. Când stai aşa, în picioare, mi se pare că te grăbeşti să pleci. Se aşeză cu un fel de sfială pe marginea patului şi rămase privindu-l, cu mâinile împreunate în poală. — Nu mă grăbesc, dar n-aş vrea să te obosesc. — Nu mă oboseşti, răspunse el constatând cu o bucurie secretă că temerile îi erau neîntemeiate: după toate aparenţele nu era pusă pe cicăleală. Dimpotrivă, tandră şi discretă, îl ajuta să redescopere plăcerea – pe care o crezuse de mult uitată – de a o simţi în preajma lui. Era un sentiment foarte delicat, cu totul neobişnuit, ceva aflat între dor şi bucuria regăsirii. Poate ceva întrucâtva asemănător cu ceea ce simţise când o văzuse prima dată. Ce îndepărtată era acum ziua aceea, mai că-ţi venea să te întrebi dacă fusese cu adevărat cândva. Îţi era teamă în ziua aceea. O teamă ciudată, cu totul altfel decât teama de moarte sau de durere, de năvăliri, de molimi sau de cine ştie ce alte urgii. Era o teamă obscură, cum n-ai mai cunoscut până atunci, ceva ce nu putea fi numit, deşi în seara aceleiaşi zile ţi-ai dat seama foarte bine că toată agitaţia şi spaima nu fuseseră decât grija târzie ca nu cumva să te trezeşti însoţit cu o slută, o schiloadă ori pătimind de vreo boală ascunsă. Îţi spuseseră cu toţii că era frumoasă şi întreagă, dar tu n-ai prea dat importanţă acelor amănunte. Singurul lucru care te interesa atunci era stirpea ei aleasă, coborâtoare din despoţii sârbi şi din Cantacuzinii şi Comnenii Bizanţului, dar mai ales averea ei cu care îţi puteai îndeplini visurile. Abia în dimineaţa zilei în care trebuia să sosească în mijlocul alaiului trimis s-o aducă, te-au cuprins deodată spaima şi îndoielile şi ţi-ai amintit, negustoreşte, că la târg toate vacile îs de-a făta. A fost, într-un fel, una dintre cele mai chinuitoare zile din viaţa ta, despre care nu se poate spune că a dus lipsă de asemenea zile. Trebuiau, după toate socotelile, să sosească pe la amiază, dar au întârziat, mai ţii minte? Nu s-au gândit nici Toader Bubuiog, nici Toma, pe care i-ai pus în fruntea alaiului, şi nu ţi-a dat nici ţie prin cap că o caleaşcă de Beci, lăcuită în culoarea cerului, căptuşită cu atlaz auriu, cu roţi subţiri, gingaşe, cu leagăn şi geamuri de cristal, nu putea fi purtată în galopul cailor pe drumurile strâmte şi bolovănoase ale munţilor. Trecerea – ştii bine, căci Toma ţi-a dat toate amănuntele călătoriei – s-a făcut la pas, iar de aici intrarea în târgul Sucevei târziu, la căderea nopţii. Se aprinseseră torţe din lemn de zadă, care ard cu flacără mare şi înmiresmată, pentru că sunt îmbibate cu răşină. Jos dinaintea bisericii Sfântului Gheorghe, a întâmpinat-o Grigore, care a binecuvântat-o şi i-a dat să sărute crucea de chiparos îmbrăcată în argint, şi portarul Mihu, îmbiindu-i pâinea şi sarea. Ce idee să-l pui tocmai pe câinele acela turbat de Mihu să facă treaba asta dar n-aveai încotro, de vreme ce el era portarul Sucevei. Nu trebuia să-l fi pus portar, asta e. A avut dreptate cine a zis că prea te-ai încrezut în dregători. Ţi-ai închipuit că dacă te-au chemat să iei domnia, n-aveai să te mai temi de dânşii. Probabil aceasta a fost marea greşeală a vieţii tale, dar acum e prea târziu, nu te mai gândi, că nu faci decât să te tulburi zadarnic. Mai bine să ne întoarcem la seara aceea. E plăcut şi înduioşător să-ţi aminteşti. Erai descumpănit şi puţin înspăimântat, întocmai ca în tinereţe, să fi avut vreo cinşpe, şaişpe ani pe atunci când ai sărutat-o pe fata lui Cămârzan, starostele pescarilor de pe Brateş, parcă Motruna o chema, da, da, Motruna. Vezi că-ţi aminteşti şi de asta, nu te-a lăsat mintea, te sperii degeaba. N-ai uitat nici un amănunt. Venise toamna mai curând decât în alţi ani, iar voi eraţi singuri într-o luntre când aţi băgat de seamă că stufărişul foşneşte mai prelung, mai sticlos, a pustiu şi a iarnă. Cerul era jos şi plumburiu şi apele lacului, cenuşii, cât vedeai cu ochii numai creţuri mărunte. Fata avea picioarele goale pe fundul umed al bărcii şi stătea zgribulită, cu părul fluturând. Un păr auriu, foarte deschis, aproape alb, ca paiele de grâu la vremea secerişului. Ai lăsat vâslele şi ai învelit-o cu zeghea ta, dar ai uitat să-ţi iei braţul din jurul umerilor ei şi când a ridicat spre tine ochii întrebători te-ai lăsat ispitit. Avea buze proaspete şi reci şi nu mirosea nici a viverra, nici a ambră, dar avea o mireasmă a ei, tulburătoare, de răsuflare caldă, de vânt şi ape, cum n-ai mai aflat niciodată de atunci. Ei, da, cam ceea ce ai simţit acolo în luntre, un amestec de bucurie buimacă şi spaimă de necunoscut, ai simţit şi în seara acelei zile pe care ai petrecut-o într-o înfiorată aşteptare. Mai nesuferită decât tot era poate împrejurarea că întreaga zi ai stat îmbrăcat în veşmintele de ceremonie pe care nu le-ai suferit nicicând, fiindcă îţi stinghereau mişcările. După ce s-a întunecat, te-ai aşezat singur dinaintea ferestrei deschise a iatacului, de unde se vedea, jos, peste pârâu, târgul Cetăţii de Scaun. Emoţia aceea atât de greu de stăpânit te-a copleşit în clipa în care ai văzut aprinzându-se torţele, sporind mereu, puzderie, înmulţindu-se una din alta, o dată cu glasul clopotelor, întâi al lui Buga, clopotul cel mare de la biserica Sfântului Gheorghe, cu dangătul lui adânc ca un mormăit, apoi, treptat, al tuturor celor patruzeci de biserici de piatră ale Sucevei. Când roiul acela de lumini a început să se reverse înspre cetate, ai înţeles că sosise ceasul în care trebuia să faci faţă necunoscutului. A fost un ceas frumos în felul lui, pe care l-ai ştiut preţui cum se cuvine, şi îl preţuieşti şi acum, căci ai fost negustor, ai bătut multe drumuri şi multe ai văzut. Ti-a plăcut întotdeauna să stârneşti soarta şi să guşti farmecul neprevăzutului. E un farmec care nu li se dezvăluie decât celor puternici. Şi cum să nu preţuieşti necunoscutul din seara aceea, poate cel mai desăvârşit din toată viaţa ta? A fost un ceas magnific, îi simţi vibraţia până azi, până şi aici, pe patul pe care probabil te vei sfârşi. Ai mai dat şi aveai să mai dai de nenumărate ori faţă cu necunoscutul, dar ca în seara aceea niciodată. Căci nici atunci când ai fugit, trădat de boieri, nici când te îndreptai pribeag spre Stambul, necunoscutul nu era atât de desăvârşit. Ştiai că are numai două feţe: ori-ori. Dar câte necunoscute zac într-o femeie pe care încă n-ai văzut-o, deşi ştii că ea vine să împartă cu tine pâinea, vinul şi untdelemnul, aurul şi aşternutul, zilele şi soarta ţării, pentru ca în cele din urmă să te îngroape. Ea pe tine, tu pe ea? Aceasta ar fi ultima necunoscută. Ai coborât treptele în goană, câte două, purtându-ţi sub braţ hlamida de brocart tivită cu hermelină şi ducându-ţi coroana în mână, ca pe o pălărie. În spătăria mare, toţi boierii din sfat, cărora li se urâse aşteptând de la amiază, se ridicară în picioare la intrarea ta furtunoasă. Nicoară Hâra s-a repezit să-ţi pună hlamida pe umeri. Te-ai aşezat în jilţul cel mare cu semnul soarelui în vârful spătarului şi, cum priveai spre celălalt jilţ de alături, întrebându-te cum arăta oare cea care va sta de acum acolo, ţi-ai uitat coroana pe genunchi. Tot Hâra, fie iertat, ţi s-a aplecat cu şoapta la ureche: „Coroana, Măria Ta.” Ţi-ai aşezat-o pe creştet, ţinând-o cu amândouă mâinile. Marele spătar ţi-a înfăţişat topuzul pe aşternutul lui de catifea purpurie care căptuşeşte caseta filigranată, lucrată de meşteri argintari din Moscopole. Atunci s-au auzit suflând în trâmbiţele lor subţiri heralzii şi imediat după aceea ropotul călăreţilor şi uruitul caleştilor, care pătrundeau pe sub bolta celei de a treia porţi. În spătăria mare s-a lăsat tăcerea şi toţi aţi rămas cu ochii aţintiţi spre uşa cu amândouă canaturile deschise, străjuită de halebardieri încremeniţi. Întotdeauna ţi-ai amintit cu oarecare mândrie că nu ţi-ai pierdut capul într-atâta, încât să uiţi a te ridica în picioare. Aşa ai aşteptat-o. Drept, mândru, cu coroana ţării pe cap, scăpărând din toate pietrele ei scumpe, şi cu gâtlejul uscat de emoţie. Întâi au intrat Grigore şi Mihu, portarul, păşind alături, solemni şi gravi, pătrunşi de importanţa clipei. Grigore cu mitra pe cap şi în odăjdiile slujbelor împărăteşti, lovind lespezile rar, cu toiagul lui arhieresc. Câteva clipe nici nu s-a auzit altceva decât bocănitul toiagului său. În urma lor, la vreo cinci paşi, altă pereche: logofătul Toader, mare şi greoi, năduşind sub cuşmă şi sub mantia largă cu guler de jderi, şi Toma Zugravul, elegant şi suplu, cu pletele revărsate de sub bereta vişinie cu agrafa aceea de ametist, despre care zicea că îl apăra de beţie, oricât ar fi băut. (Într-adevăr, nu l-ai văzut niciodată beat, deşi, slavă Domnului, aţi avut destule prilejuri să beţi împreună!) Abia după toţi aceştia ai văzut-o şi pe ea sau – mai bine zis – ţi-ai dat seama că făptura aceea, care păşea între Toader şi Toma, dar cu un pas în faţa lor, era ea. Inima îţi bubuia mai tare decât peste câţiva ani, în timpul fugii de la Obertyn, dar deocamdată ai putut să vezi că nu era nici slută, nici schiloadă. Când au ajuns la vreo douăzeci de paşi de tine, Grigore şi cu Mihu s-au abătut şi s-au oprit. S-au oprit şi logofătul cu Toma şi în urma lor tot alaiul. Şi-a urmat drumul spre tine doar ea, cu un surâs, uşor înveselită, cu privirile neastâmpărate alergând de colo-colo, până s-au oprit asupra staturii tale. Fără îndoială că i-ai impus, căci nu şi-a mai luat ochii de pe tine. De pe umeri i se desfăşura în urmă, într-un evantai larg, mantaua florentină de mătase pe care erau pictate păsări, trandafiri şi balauri, în culori aprinse, verzi şi stacojii. Pe cap purta un mesal din aceeaşi mătase, stropit însă cu perle şi fluturi de aur. Pe când coborai treptele tronului venindu-i în întâmpinare, ai constatat al doilea amănunt îmbucurător şi anume acela că era – sau doar arăta – cu mult mai tânără decât vârsta care ţi se spusese că ar avea-o. Aproape o fetişcană. Trup subţire, mâini delicate, cu degete lungi, ieşind din spuma diafană, albă a manşetelor de dantelă. La un pas unul de altul, v-aţi oprit. Abia atunci ţi-ai dat seama că ar fi trebuit să-ţi pregăteşti un cuvânt de bun venit, ceva, o vorbă iscusită, dar nimic nu-ţi era la îndemână. Ea te privea mereu, avea – tot aşa îi are şi azi – ochi albaştri curaţi, care se uitau drept şi fără ezitare în ochii tăi uimiţi, neliniştiţi, şi pe buze îi stăruia acelaşi surâs discret, ca şi când tot ce se petrecea în juru-i era pentru ea o surpriză deosebit de plăcută şi de amuzantă. Ţi-a sesizat fără îndoială încurcătura şi asta o fi înveselit-o şi mai mult, dar totodată s-a gândit să te salveze şi ţi-a întins mâna. Ai pus un genunchi la pământ, i-ai luat-o cu grijă, ca şi cum te-ai fi temut să nu i-o frângi, şi i-ai sărutat vârfurile degetelor. Pielea îi mirosea a parfum de viverra, iar de pe degetul mijlociu te-a fulgerat ochiul roşu, strălimpede, al unui rubin cât sâmburele de cireaşă. A fost aceea prima şi ultima dată în viaţa ta când ai îngenuncheat în faţa cuiva, dar nu-ţi pare rău, căci şi acuma, când îţi aminteşti, te cuprinde parcă aceeaşi vrajă, care te-a îndemnat atunci să închizi ochii şi să-ţi apleci fruntea atingând-o de degetele ei. „Să trăiască Măriile Lor!” a mugit logofătul Toader pe neaşteptate şi toată vraja s-a sfărâmat în uralele sfatului ţării. Te-ai ridicat râzând: ţineai la toţi boierii aceia, încă nu-şi dăduseră arama pe faţă, iar tu credeai în sinceritatea lor. Nemaipomenit ce vie îţi stăruie în suflet seara aceea, cu tot ce s-a întâmplat mai pe urmă, când ai cunoscut-o într-adevăr, fiecare amănunt ţi-l aminteşti, iar acum uiţi tot, nu mai ştii azi ce ai zis şi ce ai făcut ieri, dar nici măcar ieri, ci înainte cu trei, patru ceasuri. Îi căută mâna prin întuneric. Ea îl simţi şi îi veni în întâmpinare. Mâna ei: mătăsoasă, caldă, uscată. A lui rece şi ostenită. — Îţi trebuie ceva, Măria Ta? — Nu-mi mai spune Măria Ta. Suntem numai noi doi, nu ţi-e dor, măcar în ceasul acesta, să fim doar oameni? N-am avut prea des prilejul... De câte ori te-am chemat pe numele tău, am simţit un fel de sfială. Până şi în nopţile pe care le-am petrecut împreună. — Poate fiindcă n-au fost prea multe, poate pentru că am trăit mai mult aşteptându-te... — E drept, ne-am cam risipit. Mereu se ivea ceva foarte important. Mă tem că încă nici n-am ajuns să ne cunoaştem prea bine. Ştiu doar că eşti frumoasă şi că, de câte ori te regăseam, trăiam o bucurie pe care n-o puteam afla decât aici. — Nu mai vorbi atâta. — De ce să nu vorbesc, lasă-mă să vorbesc până mai pot. În curând am să tac de tot. Ai să vrei poate atunci să vorbesc, dar n-am să mai fiu. Descoperea cu surprindere voluptatea deplorabilă de a se compătimi şi de a o face şi pe ea să-l deplângă. I-ar fi plăcut s-o vadă cu ochii umezi de lacrimi. Dar simţi o vagă dezamăgire, căci ea nu-l compătimi sau ştia să-şi disimuleze sentimentele: — Spui prostii. Răspunsul ei laconic, sec cu ostentaţie, îl readuse la realitate din scurta rătăcire sentimentală. Răsărise luna şi acum se desluşeau mai bine. Îi găsi ochii luminoşi în semiobscuritate şi-i strânse mâna uşor, zâmbind, într-un gest de afectuoasă complicitate. În clipele acelea se simţea chiar bine şi izbuti să-şi uite trupul. — Tocmai mă gândeam, spuse, ce fericit am fost când am descoperit că nu eşti nici slută, nici schiloadă. — Cred şi eu, răspunse ea neputându-şi ascunde o nuanţă de maliţie, de vreme ce nu te-au interesat decât banii mei, aveai şi de ce să te bucuri. — E adevărat. N-are rost să mai răscolim... Am avut noroc amândoi cu frumuseţea ta: mi-ai fost dragă. Mai ţii minte întâia noastră noapte, chiar noaptea aceea în care ai sosit? — Da. Ţi-am fost recunoscătoare că n-ai pregătit nici un ospăţ. Eram frântă de oboseală. — Totuşi, când am venit în iatacul tău, nu m-ai dat afară. — Nu se mai putea: la ce făcusem atâta drum? Râseră amândoi încet. — M-ai lăsat să-ţi scot eu condurii. Aveai nişte conduri albaştri, cu tocuri înalte, cum încă nu se purtau la noi, şi erau cusuţi cu fir de aur. — Ce bine-ţi aminteşti. Eu i-am uitat. — Da, urmă el cuprins de febrilitatea evocării, şi colţunii ţi i-am scos eu, aveai colţuni albi, subţiri, şi rochia tot eu ţi-am scos-o, dar asta nu mai ştiu cum era. Ţin minte în schimb cum era trupul tău. Ea îi puse degetele peste buze. — Isprăveşte cu vorbăria asta! — De ce? A fost unul dintre puţinele ceasuri care ne-a aparţinut numai nouă, nu trebuie să te ruşinezi. — Nu mă ruşinez, dar nu mai are nici un rost... — N-are nici un rost, recunoscu el în şoaptă după câteva secunde de ezitare. Rămaseră tăcuţi. Din clopotniţă, o cucuvaie îşi trimitea chemarea singuratică şi limpede. Prevesteşte, gândi el cu răceală. Prostii... De câţi ani vin aici, mereu cântă câte o cucuvea... Toma credea în asemenea prostii. Curios că în Dumnezeu nu prea credea cine ştie cât, dar semnele nu le dispreţuia. În ultimul timp avusese pe lângă sine un arici. Când se punea la masă, întâi îi dădea de mâncare ariciului, iar acela îl urma pretutindeni, ascultător ca un căţel. Îl adusese şi în cetate: meşterul vorbea cu Vodă iar ariciul se uita cercetător de la unul la altul, de jos, cu ochişorii lui ageri. Când i se ura, se apuca să amuşine prin colţuri. Toma zicea că ariciul poartă duhul isteţimii şi, într-adevăr, când se afla de faţă, ai fi zis că în odaie e încă o făptură gânditoare... — Oare ce s-o fi ales de ariciul lui Toma? — Ia te uită ce te frământă pe tine acum! — De ce nu? Era o făptură ciudată... — Ca şi stăpânu-său de altfel, adăugă ea, ivindu-şi din nou acea maliţie discretă. Apoi, pe neaşteptate: Ştiai că şi Toma a ţinut la mine? — Ştiam, dar nu-l osândesc: eşti prea frumoasă, iar el îşi trăgea puterile din frumuseţe. A iubit-o şi pe Anca... N-a fost femeie frumoasă la care să nu ţină. — Da, dar puteam să te înşel. Am avut destule prilejuri. — Ştiu şi asta. — Şi nu ţi-a fost teamă, n-ai simţit ispita să-l îndepărtezi? — Nu, pentru că nu m-ar fi înşelat el. Presupunând chiar prostia că ai fi făcut-o tu, nu m-ar fi înşelat el. — Eşti chiar atât de sigur? întrebă ea. În mulţi ai crezut tu aşa şi, uite, ai plătit cam scump încrederea asta. — Ce puţin l-ai cunoscut pe Toma! În el nu m-am înşelat niciodată. Doamna Elena simţi o ciudată gelozie. Credinţa aceasta a lui în Toma o irita, stârnea într-însa un soi de invidie răutăcioasă. Avea acum poftă să i-o ştirbească, rostind un cuvânt greu, capabil să rănească. Strânse buzele şi spuse străduindu-se să-şi înăbuşe resentimentele: — Fireşte. Despre morţi numai bine... Dar el nu păru să fi sesizat nuanţa: — Toma n-a murit, spuse cu o uşoară mustrare, ca şi când s-ar fi mirat că ea putea crede aşa ceva. Îndeobşte meşterii de felul lui nu mor. Chiar când nu se văd, duhul lor rămâne în cele ce au făptuit. Eu pe Toma îl simt mereu în preajmă. — Niciodată nu mi-ai vorbit în felul ăsta despre el. — Pentru că niciodată nu cred să fi avut parte de o noapte atât de lungă. Ce să fac? Nicicând nu m-am putut bucura de liniştea în care se desfată alţi principi. Aici, la noi, domnul se află într-o veşnică veghe şi nu e cu nimic mai puţin hărţuit decât un căpitan de steag. De aceea m-am şi întrebat de multe ori dacă nu regreţi că ai venit în Ţara Moldovei. Ea nu-i răspunse imediat. Îi aşeză mâna pe pat, încet, ca şi cum l-ar fi durut, şi se ridică ducându-se la fereastră. Rămase o vreme privind noaptea, apoi se întoarse cu faţa spre încăpere. El îi vedea silueta subţire, întunecată, decupată pe dreptunghiul mai luminos al ferestrei. — Nu regret că am venit. Am avut şi zile fericite aici şi am îndrăgit pământul şi oamenii. Îmi place să cred că şi ei mă iubesc. — N-ai de ce să te îndoieşti. I-ai cucerit cu frumuseţea ta încă din prima zi, când am străbătut mulţimea până la biserica Mirăuţilor, unde ţi-am aşezat pe creştet coroana ţării. — Ştiu. Singurul lucru de care mă îndoiesc este dragostea ta. Deveni dintr-o dată atent. Zăcuse într-o plăcută destindere, dar în clipa aceasta o uşoară crispare puse stăpânire pe dânsul. Neliniştea aceea latentă se afla din nou aici alături, la pândă, în întuneric. O simţea. Toată tihna ceasului de mai înainte se risipise. Se vede că n-a fost decât un scurt răgaz, îşi zise. — Ce vrei să spui? — Mă întreb dacă ţi-am fost într-adevăr dragă. Nu mai avea nici o îndoială, iar începea. Aceasta era cicăleala de care se temuse la început şi de care, se vede treaba, nu îi era dat să scape nici în ceasurile sale cele din urmă. Cunoştea începutul acesta, nu era întâia dată când trebuia să-i facă faţă. Urmau reproşurile şi chiar întrebările indiscrete, stăruitoare, rostite printre lacrimi şi sughiţuri de plâns, asupra celorlalte femei pe care le iubise. Căci ea avea certitudinea că fuseseră şi altele, multe alte femei. Nu-i răspunsese nicicând la întrebare, refuzase întotdeauna să intre în amănunte, dar nici nu negase. Era felul lui de a rămâne cinstit şi îi îngăduia să nu-şi simtă conştiinţa tulburată. Discuţiile acestea erau însă foarte obositoare şi sfârşeau de fiecare dată prin a-l înfuria. Ieşea întotdeauna trântind uşa şi nu se mai arăta câteva zile. Acum însă, momentul era cât se poate de nenorocit căci nu se mai simţea în stare să trântească nici o uşă. Era alarmat, iar neliniştea şi agitaţia neaşteptată îi răscoliră din nou durerea. O simţi strecurându-se printre măruntaie, ridicându-se până sub coşul pieptului şi muşcând o dată, deocamdată scurt, cu un fel de blândeţe, ca pentru a încerca locul. Oftă adânc, mai mult de resemnare decât de durere, dar ea nu băgă de seamă schimbarea din starea lui. Dimpotrivă, stărui: — Poţi să-mi spui? Măcar acum... lar acest „măcar acum”! Adică mărturiseşte-te măcar acum, în ceasul morţii, asta voise ea să spună. Şi ce frumos se apropiaseră, s-ar fi putut despărţi împăcaţi... — Pe tine te nelinişteşte de fapt gândul la ceea ce se va întâmpla după moartea mea, spuse el încet. — Şi chiar de-ar fi aşa. Găseşti că e nefiresc? — Nu, nu e nefiresc, dar am mai vorbit azi despre asta. — Am vorbit, dar nu m-am ales cu nimic. — Da, da, da, murmură el cu ochii închişi, cu un glas uimit, ca şi când ar fi descoperit un adevăr neaşteptat. Aşadar, tu vrei să te alegi cu ceva. Mi-ai stat întotdeauna alături şi acum, deodată, te temi. — Mă tem de singurătate, Măria Ta. Am mai trăit-o o dată. — Hm... Credeam că te-ai împăcat cu un asemenea gând. Trebuia să te aştepţi ca unul din noi să rămână singur. Se vede că a fost rânduit ca tu să fii aceea. Ce aş putea eu să fac? — Sa te îngrijeşti de cel ce-ţi va urma în scaun. — Văd că te-ai îngrijit tu, chemându-l pe Iliaş. — Am făcut rău? Am făcut o necuviinţă? Am încălcat datinile ţării sau legile firii? — Nu, nu, Doamne fereşte, o linişti el cu o grabă ciudată. O privea acum cu o expresie ironică şi uimită, ca şi când i s-ar fi înfăţişat într-o ipostază cu totul neaşteptată N-ai încălcat cu nimic rânduielile, urmă el. Mă întreb doar de ce eşti atât de sigură că voi muri. — Nu e vorba de asta. — Nu, fireşte, nu e vorba de asta. Boala mă face răutăcios. Ea îl urmări mirată. Vorbea sincer sau era o ironie? Nu se putu lămuri însă, căci el urmă pe acelaşi ton echivoc şi concesiv: — Te gândeşti şi tu, ca omul, la orice, şi câte nu se pot întâmpla?! E bine că te gândeşti, e înţelept... E bine şi că l-ai chemat pe Iliaş, deşi ştiu că o să ne certăm – dacă o să mai am putere, fireşte – dar n-am încotro, va trebui să-l suport, altul mai bun n-am la îndemână. — Ce vrei să spui? — Că mă tem. Că n-am încredere în el. Nici în mintea, nici în omenia, nici în credinţa lui faţă de ţară. A stat prea mult acolo. Oameni de încredere mi-au spus şi că a deprins oareşcari obiceiuri. — Vorbe. Vărul Mehmed stă acolo de o viaţă, a trecut şi la legea lor şi de aceea tot ţi-a fost credincios şi te-a ajutat. Vodă îşi flutură mâna într-un gest de nerăbdare: — E altceva, să-l lăsăm pe Mehmed. E vorba de Iliaş: e fiul meu şi totuşi mă tem. — Nu văd de ce. Te temi de nişte vorbe? Şi, la urma urmelor, tu l-ai trimis. Ba mai mult: l-ai îngropat, i-ai făcut prohod după toate rânduielile şi acum tot pe el îl scoţi vinovat? Femeia aceasta nu înţelegea nimic sau dragostea de mamă o orbea! Se răsuci cu mare greutate strângând din măsele pentru a-şi stăpâni geamătul şi rămase sprijinit într-un cot. Aşa îi părea că e mai elocvent, mai aproape de înţelegerea ei. — Ţi-am mai explicat asta de câteva ori până acum. Ea scutură din cap cu îndărătnicie: — Degeaba: n-am să ţi-o iert. Vocea lui primi o inflexiune aspră, ca în zilele când se afla în deplinătatea puterilor: — Nu-ţi cer să mă ierţi, ci să înţelegi! Când l-am trimis pe Iliaş ostatec, l-am jertfit, din clipa aceea el a fost pentru mine mort. Ca să mă obişnuiesc cu un asemenea gând, l­-am şi îngropat după toată rânduiala. M-aţi socotit crud sau nebun, ceea ce poate că e acelaşi lucru, cruzimea nefiind decât una dintre multele feţe ale nebuniei. Nici unul nu v-aţi întrebat însă de ce: de ce a poruncit nebunul să se slujească prohod asupra unui copil viu? Nici unul din voi n-a înţeles că acel copil viu era nada din care trebuia să muşte ştiuca cea bătrână şi lacomă, care nu suferă în preajma ei nici un peşte mai mărunt. Trebuia să-i adorm bănuielile, Doamna mea, ca s-o pot apoi izbi. Ultimele cuvinte le rosti cu o încrâncenare neagră, cu dinţii strânşi şi împreunându-şi mâinile cu degetele împletite, izbi într­adevăr cu ele în dunga patului. — Şi ce ai realizat? Întrebarea căzu neîndurătoare şi rece, ca un tăiş. Rămaseră câteva clipe tăcuţi, privindu-se în ochi. Pe urmă el se lăsă încet pe spate, sfârşit, şi sudoarea îi broboni fruntea. — Nimic, şopti. Ea nu mai rosti nici un cuvânt. Se ridică şi se îndreptă hotărâtă spre uşă, ca şi cum s-ar fi decis dintr-o dată să-l pedepsească, lăsându-l singur.   O auzi cum iese, dar n-o rechemi. Chiar dacă ai vrea, n-­ai avea putere. Dar nu vrei. Dimpotrivă, te bucuri că eşti din nou singur. Păcat. Începuse frumos, Te înduioşaseşi tu însuţi evocând ceasurile în care s-a născut dragostea care vă leagă – căci o dragoste vă leagă totuşi, n-o puteţi nega – dar apoi teama şi orgoliul ei au răstălmăcit totul. Orice încercare de a o face să priceapă e zadarnică, n-are nici un rost să insişti şi n-ai ce să regreţi. Nici o mamă din lume n-ar putea înţelege o asemenea jertfă pentru că n-ar putea pătrunde până la gândul, de o măreţie nebună, care a născut-o. Un astfel de gând nici nu poţi afla decât poate în acele istorii ciudate, pe care le cântă noaptea orbii pe la hanuri, cum e cea cu meşterul Manole, care şi-a jertfit nevasta, zidind-o de vie. Doar că zidirea lui a ţinut – cel puţin aşa zice cântecul – pe când a ta nu crezi că va ţine, ceea ce înseamnă că nebuneasca jertfire a copilului a fost zadarnică. Şi te vor osândi, ca pe un sângeros, pentru că înmormântarea aceea de pomină cutremurase o ţară, i se dusese vestea, poate că de acum o şi cântau orbii pe la focurile de noapte ale drumurilor. Tu te vei săvârşi, dar istoria aceasta va alerga din tată în fiu, ca o flacără de-a lungul unui fitil, vestind până hăt în zarea veacurilor, ceea ce tuturor le pare a fi nelegiuirea ta. Doar dacă nu s-o afla peste ani sau peste veacuri scrisoarea de taină, pe care ai trimis-o acelui nenorocit de principe. Din câte speranţe – măreţe sau nebune – ai avut de-a lungul unei vieţi, ţi-a mai rămas doar asta într-o scrisoare trimisă unui principe mincinos şi tembel faţă de care îţi deschideai sufletul, cu o încredere nepermisă pentru un oştean ca tine, o încredere de-a dreptul copilărească. Ţii minte şi cum ai dictat-o, cu o nemulţumire mocnită, pentru că în asemenea împrejurări obişnuiai să te sfătuieşti cu Toma, iar acum Toma nu mai era şi pe tine te munceau îndoielile. Poate, de-ar fi fost de faţă, Toma nu te-ar fi lăsat să te dezvălui atât. E bine, e rău că ai făcut-o? Destul că acum nădejdea ta e că, păstrându-se, acea scrisoare te va apăra în faţa urmaşilor. Nu bănuiai atunci că îţi dictai propria apărare în faţa posterităţii. Te plimbai, cum ţi-e obiceiul, dintr-un perete în altul, cu paşi largi, cu mâinile la spate, iar Cozma Căţeleanovici, diacul bătrân care scria scrisorile de taină, abia se putea ţine de ceea ce-i spuneai. Altădată, te mai opreai, te mai gândeai, te mai sfătuiai cu Toma iar dânsul avea răgaz să mai caşte, să îşi mai azvârle mâna osoasă şi prelungă după vreo muscă ori să îşi vâre pana la ceafă, între cămeşoi şi piele şi să-şi scarpine spinarea împestriţând-o fără să ştie, cu dungi negre de cerneală. Acum începuseră să-l doară degetele şi abia avea vreme să moaie pana în călimara borţoasă de argint. Câţiva stropi de cerneală săriseră împroşcând în jur, dar nu-şi mai afla răgazul să presare nisip şi se consolă cu gândul că, oricum tot trebuia să treacă pe curat, pentru că scrisoarea ajungea la un principe şi slovele se cuveneau caligrafiate iar iniţialele migălite cu roşu. Abia după aceea ţi-o aducea şi după ce o reciteai, te iscăleai înflorit şi prelung, în timp ce bătrânul pregătea ceara verde sau roşie, în care îţi aşezai pecetea. Ţii minte fiecare cuvânt al acelei scrisori pentru că ţâşnise oarecum de la sine, dintr-un amestec primejdios de ură şi credinţă, de durere şi speranţă. „Şi dacă aş vedea – îi dictai tu cu patimă bătrânului Cosma Căţeleanovici – şi dacă aş vedea că vreun rege creştin s-ar ridica cu putere şi credinţă împotriva turcilor, atunci m-aş alătura fără şovăială de el şi l-aş ajuta cu toate puterile. Acum însă nu pot face altfel, căci nu am la cine să alerg, trebuie să fac ce porunceşte turcul. Ştiu bine că a trebuit să-l trimit pe fiul meu şi că el va trebui jertfit pentru creştini, dar de aceasta nu mă îngrijesc deloc, căci, de când fiul meu a fost dus peste Dunăre, din acea zi eu îl socotesc ca mort. Totuşi păstrez această hotărâre şi părere nestrămutată ca să ţin cu creştinii până la pieirea capului meu.” Curios lucru să ştii că, peste ani şi ani, cineva îţi va desluşi sufletul dintr-un hrisov. Curios ţi se pare pentru că e vorba de tine, iar tu vei fi mort de mult şi putrezit, numai bumbii şi pintenii vor fi rămas din tine, dar de fapt nu e nimic nefiresc aici, căci şi tu doar, răsfoind hrisoave, dai pe neaşteptate de câte o fărâmă din sufletul părintelui tău ori – şi mai departe – din al străbunului tău, să zicem, Alexandru Voievod cel Bun. Vor afla, aşadar, de ce ai făcut cutare lucru şi nu te vor mai osândi, dar nu vor putea afla cum ai făcut acel lucru, cum ţi s-a sfâşiat sufletul, cum ai sângerat în taină, cum te-ai luptat cu demonii fricii şi ai deznădejdii, asta n-o vor putea afla de nicăieri. În nici o scrisoare, în nici un hrisov sau hronic nu va sta scris ce ai simţit în clipa în care Grigore, înveşmântat în odăjdiile negre, a cântat cu glas grozav „cu duhurile drepţilor ce s-au săvârşit, odihneşte, Doamne, şi sufletul răposat robului tău Iliaş...”  Iar copilul stătea de faţă, viu, înspăimântat şi nedumerit, privind cu ochi mari de la Grigore la tine, care şedeai în jilţul tău, împietrit, încruntat, răsfrânt asupra rănii deschise în adâncuri, şi de la tine la Elena, care, alături, îngenunchease cu fruntea rezemată de braţul de lemn al jilţului şi-l plângea cu hohote, ca şi cum ar fi fost într-adevăr mort. Şi ce ai realizat? – a întrebat ea acum, după ce au trecut ani de la acea seară a prohodului, căci seara s-a petrecut totul, din prevedere, ca să afle cât mai puţini, dar acum au aflat mulţi, au aflat toţi. Nimic – a trebuit să recunoşti – nimic decât cocleala, lehamitea aceasta care-ţi amărăşte acum zilele astea de pe urmă. A fost linişte, e adevărat, dar tu nu pentru linişte ci pentru putere ai fost menit. Ce vremuri! Cum se cunosc ele chiar din scrisoare, din strigătul acela de durere care ţi-a scăpat şi care se va auzi până peste veac, „nu am la cine să alerg, trebuie să fac ce porunceşte turcul.” Îţi aduce aminte de întâlnirea ta cu meşterul Dragoş Coman şi de mâhnirea ce ai simţit-o atunci, fără s-o mărturiseşti însă nimănui. După ce Toma Zugravul nu s-a mai întors începuse între meşteri o oarecare foială. Ai avut timp să bagi de seamă că şi meşterii se pizmuiesc şi se pândesc pe la colţuri de viaţă şi asta te-a mâhnit pentru că ai avut naivitatea să-i judeci pe toţi după Toma. Dar Toma nu pizmuia pe nimeni pentru că îşi cunoştea preţul şi ştia că numai împlinindu-şi rostul de a făptui, numele său va rămâne apărat de uitare. Toma era trufaş, dar nu apucător. A ajuns meşter al Curţii, curtean şi familiar al tău, nu pentru că a dat din coate, nu pentru că s-a căţărat pe umerii şi creştetele altora, apăsându-i ca să se înalţe pe sine, ci fiindcă era cinstit, nu trăia decât pentru meşteşugul său, nu-i păsa de dregători, cu atât mai puţin de dregătorii, iar priceperea sa mai presus de a oricărui alt meşter ţi l-a făcut cunoscut, îndemnându­te să ţi-l apropii. De ceilalţi meşteri nu prea ştiaţi nici tu, nici el, îi bănuiai pe undeva prin preajmă, dar erau prea mărunţi ca să-i luaţi în seamă. Abia după ce Toma n-a mai fost, ai început să le desluşeşti zumzetul şi ai înţeles că râvneau la locul care rămăsese gol în preajma ta. Îl bănuiau – locul acesta – moale şi îmbelşugat, un jilţ cu perne de mătase, ospeţe nesfârşite în tovărăşia boierilor şi preţuirea jupâniţelor, un loc de cinste în alaiuri ori în strane, la praznicele împărăteşti. Nici unuia dintre nevolnicii aceştia nu-i trecea prin cap că Toma nu râvnise niciodată la vreun jilţ şi că urâse alaiurile, că nimeni nu l-a văzut vreodată răcnind într-un glas cu ceilalţi „întru mulţi ani, Măria Ta!” sau sărutându-ţi mâna, dar că nicicând n-ai avut în preajma ta altul mai credincios decât el. Ţi-a fost drag ca un frate şi l-ai preţuit ca pe un păstrător de înţelepciuni şi taine, dar aceasta ei n-aveau de unde s-o ştie, după cum nu bănuiau că atunci când se apuca de lucru treceau luni de zile fără să vă vedeţi. Erau acele răstinpuri când îi simţeai lipsa şi îi duceai dorul şi te rodea un soi ciudat de gelozie, fiindcă ştiai că, atunci când lucrează, uită de tot, până şi de tine, nu-i mai pasă dacă exişti sau nu şi că, într-adevăr, cât erai tu de voievod, nu mai existai pentru el. Iar când vă revedeaţi, când ţi se înfăţişa în faţă era mai slab, cu ochii vegheaţi de cearcăne, sfârşit, ca ai sfinţilor pe care-i zugrăvea, dar cu o licărire irezistibilă de triumf în priviri. Tu îţi ascundeai bucuria sub o mască rece şi aspră. Numai tu ştii de câte ori v-aţi înfruntat aşa, din mai nimic, până scăpăra aerul dintre voi. Era un joc frumos şi bărbătesc, pe care n-ai avut de atunci cu cine-l juca, o înfruntare iscată din plăcerea de a şti că ai dinainte un om întreg, care nu dă în brânci lingându-ţi mâna la întâia ta ridicare din sprânceană. „Te crezi un ales?! i-ai strigat odată clocotind la o astfel de revedere – ţii minte? – te crezi un ales, îţi îngădui să lipseşti din preajma mea cu săptămânile după ce ţi-am poruncit să-mi stai la îndemână?!” „Nu mă cred, ci sunt un ales, Măria Ta – ţi-a răspuns el fără să clipească – altfel oricine ar putea să facă ceea ce fac eu.” Pe urmă a adăugat cu aceeaşi linişte născută dintr-o nestrămutată credinţă în rosturile sale: „Şi apoi. Măria Ta, adevăraţii meşteri nu pot să stea la îndemâna nimănui...” Asta ţi-a spus-o cu un fel de tristeţe, ca şi cum ţi-ar fi anunţat o fatalitate. Era un adevăr pe care atunci îl aflai şi pe care nu l-ai mai uitat: pentru a avea un meşter la îndemână nu trebuie, nici cu gândul măcar, să-i încalci slobozenia. Dacă n-ai fi ţinut seama de lucrul acesta, fără îndoială că te-ar fi părăsit după numai câteva săptămâni. S-ar fi ivit poate altul în locul lui, fireşte, mai ales dacă aveai grijă să se afle că ştii să răsplăteşti – deşi, vai, pe el n-ai mai apucat să-l răsplăteşti, te-ai zgârcit, recunoaşte, nu te sfii, abia te îndurai să-i dai o pungă azi, alta peste o jumătate de an, ca şi când i-ai fi făcut cine ştie ce favoare, când favoarea ţi-o făcea el. Căci nimeni n-ar fi fost în stare să işte frumuseţile pe care le-au iscat mâinile lui, bunăoară zugrăveala aceea nemaipomenită a Humorului, datorită căreia şi numele tău va dăinui, alături de al său, în veşnicie... Ei bine şi după toate astea, pe cine să fi adus în locul său, sa te poţi bizui pe el, cum te-ai bizuit pe dânsul? N-ai mai adus pe nimeni. La drept vorbind, nici nu prea aveai de unde. Meşteri se aflau, slavă Domnului, dar erau de toată mâna, fruntea nici unuia nu se vedea fulgerată de har. Iar cei mai mulţi aveau şi obiceiul de a săruta mâna boierilor... Ar fi fost totuşi în cele din urmă doi oameni asupra cărora alegerea ta s-ar fi putut opri, dar din motive pe care abia acum le înţelegi deplin, nu s-a oprit. Aşa se face că, în toată această a doua domnie, Curtea a rămas fără un magistru într-ale zugrăvelii zidirilor, iar tu nu ţi-ai mai aflat acel sfătuitor de taină, în preajma căruia să nu mai simţi că ai rămas singur, că te-ai îndepărtat prea mult, luând-o înaintea celor din veacul tău. Unul dintre aceşti doi oameni era Marcu, ucenicul lui Toma. L-ai chemat dinaintea ta, chiar din prima lună după ce te-ai întors. Era să nu-l recunoşti. Se lungise şi se subţiase. De când îl părăsise meşterul său, trăise la Voroneţ, unde îmbrăcase rasa. La început – cum el însuşi ţi-a spus – o îmbrăcase de teama de a nu fi recunoscut de duşmanii care, neputându-te prinde pe tine îţi căutau oamenii de credinţă. Tu bănuieşti însă că, pe urmă, chiar după ce primejdia a trecut, fusese prins în mrejele ademenirilor călugăreşti. Altfel nu-ţi explici cum de acest om tânăr, care crescuse lângă Toma, împărtăşindu-se din spiritul iscoditor al aceluia, din trufia şi nesupunerea lui, primise dintr-o dată gustul bicisnic al umilinţei. Rasa aspră, încinsă cu curmei de tei şi culionul de sub care i se scurgeau pletele castanii îl făceau şi mai subţiratic. Barba i se revărsa în fuioare moi până la piept. Avea un soi de frumuseţe gingaşă, aproape feminină, dar ceea ce ţi s-a părut ciudat şi oarecum de neînţeles a fost tristeţea din ochii lui. Abia după ce a plecat ţi-ai dat seama că de fapt expresia aceea nu era tristeţe, ci resemnare, iar resemnarea întotdeauna ţi-a răscolit o undă de mânie amestecată cu mâhnire. Cu atât mai mult atunci, când o vedeai în ochii unuia care abia apucase să păşească în viaţă. I-ai vorbit de la început cu un ton destul de aspru. Marcu e un sfios, iar felul acesta de a i te adresa l-a făcut să se închidă şi mai mult în sine. „Te-am chemat – i-ai spus – pentru că vreau să aflu ce ai de gând. După câte ştiu, meşterul tău ţi-a încredinţat zugrăvirea Voroneţului. Cunoscând cum ai lucrat alături de dânsul la Humor, am toată încrederea în hotărârea sa.” Te-a privit speriat, apoi şi-­a coborât ochii. „Dar nu am eu încredere, Măria Ta”, a şoptit frământându-şi mâinile. În prima clipă n-ai înţeles ce vrea să spună. Stătea înaintea ta, cu aerul acela nevolnic şi umilit, şi de sub rasă i se vedeau cizmele ponosite de pe care se topea zăpada. Mica baltă ce i se întindea încet sub tălpi începuse să-l îngrozească. Asta te-a indispus şi mai mult pentru că ţi-ai amintit de ţinuta strălucită în care îi plăcea lui Toma să se arate în lume, nu ca semn al trufiei sale ci ca semn a preţuirii pentru cei cărora li se înfăţişa. „N-ai încredere în judecata lui Toma?” ai întrebat tu cu o uimire pe care o colora uşor un început de mânie. „Nu în meşter, s-a grăbit el să spulbere o asemenea bănuială, care şi lui i se părea o nelegiuire – nu în meşter, ci în mine n-am încredere, ca să mă pot apuca de o asemenea lucrare...” „Vrei să spui că încă nu stăpâneşti îndeajuns meşteşugul?” „Şi asta, Măria Ta, fără îndoială că şi asta, dar întâi de toate mă simt prea mărunt şi neînsemnat pentru a mă încumeta.” Cu aceasta, răbdarea ta, care niciodată n-a fost prea îmbelşugată, s-a apropiat de sfârşit. Prima pornire a fost aceea de a-l da afară, să se întoarcă la călugării lui plini de pureci, să se scoale la miezul nopţii şi să bată toaca, să înşire mătănii şi să mănânce prune afumate. Gândul la Toma, însă, te-a împiedicat la timp. Toma l-a crescut pe lângă sine ani de zile, l-a învăţat meşteşugul, i-o fi vârât ceva în capul acela de sub comanac. Toma i-a încredinţat Voroneţul, ceea ce înseamnă că a ştiut el ce a ştiut. De altfel, tu însuţi – cum i-ai şi spus – văzând ce a lucrat până acum, nu te îndoiai de harul lui. Atunci de unde ezitarea sa, de unde lipsa aceasta de încredere? Sau poate de vlagă? Un lucru îţi devenise limpede: dacă nu-l scoteai cât mai repede din mănăstire, îl pierdeai definitiv. Să-l scoţi, dar ce să faci cu el? Poate să-l aduci la Curte – aşa gândeai în clipele acelea, rapid, precis, ca întotdeauna când trebuia să iei o hotărâre ce nu suferea amânare – să-l aduci la Curte, aşadar, pentru că tot nu avusese când să înveţe încă deprinderile de curtean, de oştean, la nevoie de sol, aşa cum fusese şi Toma. Timpul fusese prea scurt pentru ca Toma să-l fi învăţat şi altceva în afara meşteşugului şi, poate, a celor şapte ani de acasă. Îţi rămânea ţie să desăvârşeşti ceea ce începuse el. O dată cu această descoperire, ţi-ai uitat începutul de mânie şi o discretă înduioşare te-a învăluit pe neaşteptate. Pentru a-ţi păstra aparenţa aspră, ai lovit cu un gest brusc cu palmele peste genunchi şi te-ai ridicat. Păşind apăsat, te-ai oprit în faţa ferestrei în care se vedea în vale, troienit, târgul Cetăţii de Scaun. Ningea spornic, tăcut, cu fulgi mari, şi cerul, de un lăptos cenuşiu se făcuse una cu pământul. Auzeai în spatele tău trosnind butucii de stejar, în soba uriaşă din cahle verzi. „Din toată şovăiala ta – i-ai spus fără să te întorci – am înţeles că, deocamdată, trebuie să laşi viaţa mănăstirească şi să te întorci la cele lumeşti. Am să vorbesc cu mitropolitul să-ti dea dezlegarea. E o poruncă. Toma nu te-a învăţat meşteşugul acesta ales ca să-l uiţi umilindu-l în post şi rugăciune, ci ca să adaugi lumii o frumuseţe pe care n-o are. Să fii liber şi să fii mândru de libertatea ta. Să umbli. Să vezi, să cunoşti, să înveţi. Să gândeşti cu capul tău, nu cu cele de mult putrezite ale sfinţilor părinţi. Asta e. Ne-am înţeles?” N-ai primit nici un răspuns. Te-ai întors brusc, gata să izbucneşti, înfuriat de ceea ce ţi se părea a fi o împotrivire tăcută. Marcu stătea cu fruntea plecată şi cu mâinile încrucişate pe piept. Renunţarea pe care la început i-ai identificat-o în priviri se răsfrânsese acum asupra întregii sale atitudini. Ţi-ai dat seama dintr-o dată că – măcar pentru un timp – de Marcu nu te puteai folosi. Ce putea să-ţi ofere un om resemnat, gata să se supună? Un om care nu simte îndemnul să se împotrivească sau măcar să întrebe când altul hotărăşte asupra vieţii sale, spunându-i de acum vei face asta şi asta – acela nu era om, ci un boţ de ceară, iar tu nu de păpuşi de ceară aveai nevoie. În acele câteva clipe ai avut revelaţia că ceea ce-i lipsea lui Marcu era şcoala drumului şi a vieţii. De mic trăise sub teroarea ciumei care-i omorâse amândoi părinţii. Le ştiai toate astea de la Toma: cum rămăsese singur, clănţănind din măsele de groază, în satul pustiit, în care morţii duhneau răscolitor, putrezind încet, în căldura unei toamne prelungi, cu o lumină galbenă, nefirească pentru că se scurgea peste lucruri ca o coptură dulceagă, greţoasă. Era o lumină de care trebuia să te temi şi el se târâse prin cotloane umbroase, laolaltă cu păianjenii ale căror pânze dese, colbuite, de culoarea ceţii, i se agăţau în păr, îi intrau în gură şi în nas. De acolo văzuse morţii umflându­se prăvăliţi în soare, ciuguliţi de corbii ale căror pene aveau scăpărări albăstrui şi apoi câinii sălbăticiţi, cu ochii arzoi, rupând fără grabă hoiturile acelea rânjite. Auzea mârâiturile înfundate, întărâtate, trosnetul oaselor, clefăitul boturilor băloase şi, a doua sau poate a treia zi, văzuse însăşi ciuma, o făptură cu labe de fiară şi coarne de bou, dar cu cap de om, cu ochi holbaţi, galbeni, şi buze groase, ca de harap. Avea o coadă şerpească, în vârful căreia purta ghimpele dătător de moarte. Păşea adulmecând printre corbi, hoituri şi câini. Copilul înţelese că pe el îl căuta, că făcuse numărătoarea şi îi ieşise cu unul mai puţin şi de aceea se întorsese şi se trase ghemuindu-se mai adânc, în colţul acela de sub talpa casei. Îşi vârâse pumnul în gură, muşcându-l, ca să nu urle de groază, dându-se de gol.....

Nemuritorul Albastru de Radu Ciobanu ... Socotelile sale nu se dovediseră niciodată dincolo de putinţă, dar acum i-ar fi plăcut să audă şi din gura acestui pictor ciudat, care semăna mai degrabă a spadasin, o vorbă, dacă nu de admiraţie, măcar de aprobare pentru spiritul său de organizare şi de prevedere. Dar pictorul tăcea, privindu-l absent, ca şi cum ar fi văzut dincolo de el. Doar degetele prelungi ale mâinilor lui înguste şi nervoase în care se putea ghici o putere ascunsă jucau neliniştite pe tăblia mesei. Negustorul îşi foi trupul mare. Luă între degetele păroase câteva boabe de stafide din farfuria de Urbino împodobită cu centauri. Le vârâ în gură şi spuse, în timp ce le molfăia: — De două săptămâni mă tot întrebi când mă întorc. Acum te vestesc că plec mâine şi dumneata nici nu te bucuri. Toma zâmbi ca de departe: — Ba da, cum să nu mă bucur, jupâne Johan, spuse el domol. Numai că, vezi dumneata, am stat şapte ani aici şi, cu tot dorul de ai mei, nu mi-e uşor să mă desprind… Oricum, îţi mulţumesc că mă îngădui şi pe mine în convoiul domniei tale. Negustorul râse. Obrajii plini, violacei, îi tremurară uşor. — Nădăjduiesc la un folos din tovărăşia asta. Drumurile sunt cum le ştii şi la o nevoie mă bizui şi pe spada dumitale. Bănuiesc că n-o socoteşti doar o podoabă. Toma se ridică. Spada prinsă într-un lănţug de argint se legănă. — Ca să mă apăr o port, jupâne, nu din trufie. — Da, am văzut că nu eşti trufaş. Ceilalţi pictori care umplu oraşul se poartă în haine de catifea, le place să-şi spânzure de gât coliere de aur şi sunt urmaţi de câte o ceată întreagă de slujitori. Dumneata n-arăţi a fi dintre ei. Celălalt păru că nu l-a auzit. — Rămâi cu bine, jupâne. Ne vedem în zori, la barcă. Odaia fusese întunecoasă, iar pe scara de lemn trebui să caute întâi fiecare treaptă cu vârful piciorului. Afară clipi des, izbit de lumina soarelui de după-amiază. Fondaco dei Tedeschi, cu halele lui gemând de mărfuri, mişuna de negustorimea pământului amestecată cu o omenire pestriţă venită să cumpere, să vândă, să schimbe, să caute, să guste vinurile din insule, să adulmece mirodeniile răsăritului, să pipăie lânăriile de la Montpellier, să încerce tăişurile cuţitelor de Stiria sau supleţea săbiilor de Damasc care se îndoiau în jurul pulpei încât vârful întâlnea mânerul. Toma îşi făcu loc prin mulţime până ajunse în faţa frescei lui Giorgio de Castelfranco, mândria acestei negustorimi cuprinse care ţinuse să-şi împodobească până şi locul negustoriei. Lumina cădea pieziş asupra zidului. Se opri, îmbrâncit din toate părţile, dar fără să mai simtă şi fără să mai audă vacarmul din jur. Întreaga lume se reduse la zugrăveala aceea pe care ştia că o vede acum pentru ultima dată. Poate de dimineaţă s-o mai vadă doar, dar atunci vor fi grăbiţi, iar ceaţa şi crepusculul zorilor vor ascunde ceea ce dezvăluie lumina blândă a după-amiezei. Se gândi cu o veselie lăuntrică la clipa de acum şapte ani, când văzuse întâia femeie goală, tot de acest Giorgio de Castelfranco zugrăvită, acea Venus unduios întinsă, în dulce şi însomnorată lenevie, într-o privelişte lină, cu zarea îndepărtată. Trebuise mult timp să treacă până să-l uluiască şi culorile care se vărsau pe nesimţite una într-alta, căci întâi nu fusese în stare să-şi simtă decât obrajii aprinşi şi zbaterea vinelor de la tâmple. Primul gând îi fusese la ieromonahul Gavril care-i pusese întâia dată penelul în mână şi-l învăţase să însemne cu o linie rotundă, aurie, nimbul unuia dintre îngerii din preajma Fecioarei. Un sentiment de spurcată păcătoşie îi umpluse ochii de lacrimi şi-l făcuse să coboare pleoapele, convins că se afla dinaintea târfei apostaziei despre care învăţătorul lui îi spusese că-l va pândi în această nouă Sodomă. Gonind pe uliţe strâmte şi pe podurile cu trepte de peste canalele tulburi, ajunsese cu sufletul la gură la biserica San Giorgio dei Greci şi se prăbuşise cu spinarea încovoiată la picioarele părintelui Prochoros cerând dezlegare de înfricoşatul păcat. Părintele Prochoros îl certase cu trei zile de post, dar azi Toma ştia că surâsul pe care, din întunericul de sub patrafir, îl simţise în glasul celui ce-i dicta penitenţa nu fusese doar o părere. Se deprinsese apoi, cu timpul, să nu-şi mai întoarcă ochii, dar conştiinţa păcatului nu-l părăsi decât în ziua când îl auzi pe meşterul Lorenzo spunându-i unui senior care venise să-i comande un tablou: „Dumnezeu se află în fiecare din noi şi se relevă prin frumuseţea pe care ne învrednicim s-o naştem.” De atunci trecuseră ani şi el dobândise priceperea de a prepara varul şi tencuiala şi zidul şi culorile, ştia în cele mai mici amănunte cum lucrase Giorgio de Castelfranco chiar acest zid, nu-şi mai cobora pleoapele în faţa minunii trupului omenesc tot de Dumnezeu lăsată pe pământ, studiase zile la rând desenele rămase de la Leonardo şi simţise mirosul de piatră arsă al porfirului din care săreau aşchii roşii de sub dalta călită în sânge de ţap, mânuită de propriile sale mâini. Învăţase să toarne în tipare aurul şi să ciocănească foaia de argint şi auzise citite seara cu glas tare de meşterul Lorenzo, ca pe o rugăciune, stihurile lui Petrarca, iar apoi îi ceruse cartea şi le citise el însuşi. Cântase laolaltă cu corăbierii în crâşmele de pe Riva degli Schiavoni, unde se bea vin ieftin şi acru de Friul şi se lăsase ademenit de fete cu văl galben în case întunecate, de pe canale strâmte şi duhnitoare. Se afla acum în măsură să recunoască şi să deosebească păcatul şi măscara de frumuseţe şi adevăr ca şi de omenescul care stă cumpănă veşnică între ele. Intra în catedrala San Marco atras mereu de aceeaşi neistovită forţă şi se lăsa strivit de toată acea frumuseţe trufaşă a marmurelor albe şi negre şi galbene, a mozaicurilor mătăsos sclipitoare în lumina făcliilor înalte, a aurului şi argintăriei grele, a acelor popi cu feţe netede şi rotunde, îmbrăcaţi în alb şi roşu, cu rugile lor latine care răsunau prelung, sever şi limpede sub bolţi şi ieşea cu o dorinţă, de fiecare dată mai chinuitoare, de a face el însuşi o biserică în care să n-ai nici de ce să şovăi, nici de ce să te temi: o biserică gingaşă ca un chivot, dar mândră în singurătatea ei dintre obcine, vegheată de albastrul cerului şi de verdele cetinei, căreia el să-i cioplească piatra, el să-i zugrăvească pereţii, el să-i încresteze stranele şi să-i ciocănească ferecătura de argint a cărţilor. Avusese dreptate ieromonahul Gavril, aici era noua cetate a Sodomei, dar nu ştiuse că tot aici se aflau şi izvorniţele desăvârşirii şi meşteşugurilor. Venise vremea să se întoarcă spre a i-o dovedi. Singura lui teamă era că nu va putea naşte cu penelul atâta viaţă câtă văzuse aici, pretutindeni risipită, pe zidurile palatelor, ale bisericilor, ale antrepozitelor şi crâşmelor, pe pânze şi lemn, în marmură şi bronz. Dar abia acum, la urmă de tot, în ultimele zile, descoperise că acesta nu era un secret care să se poată fura sau învăţa de la alţii, ci o putere singuratică pe care fiecare o poartă adânc ascunsă în sine. De fapt acest adevăr îl şi hotărâse să apuce drumul de întoarcere. Se smulse din loc ca şi când ar fi vrut să se rupă de o durere. Trupul său înalt şi suplu, cu mijlocul strâns în centura din piele spaniolească, moale, cu cataramă de argint, îşi făcu loc prin mulţimea în neostenită fierbere. Trecând de biserica San Salvatore apucă pe Mercerie, printre dughenele mătăsarilor, ale lânarilor şi dantelăreselor, ocoli o comédie cu portrete mişcătoare şi mecanisme isteţe menite să adune mulţime de gură-cască şi păru că nici nu aude, cufundat în gândurile lui, strigătele mercenarilor bătrâni, îmbrăcaţi în veşminte purpurii, tocmiţi acum de orfevri şi giuvaergii să le laude meritele în auzul omenirii de care furnica uliţa. Cu pasul lui sigur, elastic şi mândru intră în spiţeria „Dell’Aquila Nera” şi se înclină uşor în faţa spiţerului abia desluşit în încăperea întunecată, printre borcanele care luceau stins. Acesta, în haina lui largă de catifea verde cu tivuri subţiri din blană de veveriţă, îi veni în întâmpinare, puţin adus de spate, frecându-şi mâinile osoase. — Se vede că aţi primit o comandă importantă dacă aveţi nevoie de atâtea culori. Arătă înspre o grămăjoară de cilindri de lemn şi săculeţe de piele aşezate pe pardoseala de cărămidă: E gata totul. — Îţi mulţumesc, magistre. Am să trimit slujitorul să le ia. Şi cealaltă? Spiţerul se grăbi spre un raft de unde aduse o cutie mică de plumb. — Asta e bine s-o luaţi chiar acum. Un lucru atât de scump nu trebuie lăsat în seama slujitorilor. Pe capacul rotund stăteau imprimate de jur împrejur cuvintele THERIACA FINA DI VENEZIA. Toma deschise şi inspiră cu ochii pe jumătate închişi mirosul pătrunzător şi plăcut, amintind deopotrivă tămâia, scorţişoara, terebentina şi ierburile sălbatice. Spiţerul îl urmărea încordat, cu ochi vicleni. Fără un cuvânt, Toma îi numără patruzeci de ducaţi. — Cu banii ăştia, magistre, cumpăram patru diamante sau două ametiste cât oul de porumbă. Spiţerul mistui ducaţii sub veşmântu-i larg. — Şi la ce vă foloseau? se repezi el. Pe când această regină a medicamentelor are puterea să vă vindece de orice boală. Teriaca îşi va păstra virtuţile încă şaizeci de ani de acum înainte. Cuprinde cincizeci şi opt de substanţe. A fost preparată public acum patru ani în Piaţa San Marco. O Europă întreagă caută teriaca şi bolus armenicus de la „Aquila Nera”. Numai Zanino de la „Struzzo d’Oro”, uita-l-ar Madonna, evită prepararea publică şi vinde drept bolus praf de cretă amestecat cu roşu veneţian. Toma îşi sprijini mâna pe mânerul spadei: — Bine, magistre. Eu am să mă întorc curând dealtfel – minţi el zadarnic – şi atunci voi fi în măsură să-ţi cer socoteală dacă m-ai înşelat. Spiţerul îl însoţi până în prag, fluturându-şi mânecile largi. Semăna cu o pasăre mare şi verde. — „All’Aquila Nera” are reputaţia nepătată. Sunt gata oricând să dau socoteală şi în faţa senatului! Toma nu-l mai auzi. Ocoli Piaţa San Marco şi ieşi pe Riva degli Schiavoni. Fu nevoit să-şi încetinească pasul, iar în cele din urmă se opri şi el, prins de privelişte şi de mulţimea care se îngrămădea bucurându-se, strigând, fluturând berete şi eşarfe. Pe apele verzi-cenuşii ale lagunei acostase o corabie de cine ştie unde şi Toma simţi, împreună cu toată omenirea aceea gălăgioasă, bucuria de a o vedea biruitoare şi la adăpost după ce înfruntase duşmani, furtuni, corsari şi depărtări. Îşi scoase şi el bereta neagră de catifea fluturând-o deasupra capului, străduindu-se să vadă peste cei din faţa lui. Corabia, vopsită în albastru şi auriu, avea o măreţie plină de graţie care, deşi fusese martor la nenumărate asemenea acostări, îi plăcu de data aceasta mai mult ca niciodată, poate tocmai pentru că nu ştia dacă va mai ajunge vreodată să vadă şi altele. Flamurile albastre-aurii care fluturau pe catarge purtau blazoane necunoscute, greu de desluşit de unde se afla el, dar pe flamura lungă de pe catargul cel mare, atât de lungă încât capătul ei atingea uneori crestele valurilor, se putea citi limpede deviza „Il me tarde”. În jur, până în largul golfului, mişunau, ca nişte insecte de apă, barcazuri cu câte opt perechi de vâsle, balotine iuţi folosite şi la întrecerile nautice, plute cu umbrare în culori aprinse, îndeosebi galbene şi roşii, margarote uşoare venite din insula Marghera. Tunul corăbiei răzbubui şi clăbuci albi de fum se ridicară până la flamurile unduitoare. Cineva de seamă debarcase, căci slujitori în tunici azurii croiră drum lovind mulţimea cu vergele lungi ale căror capete erau învelite în burleţi de pânză umpluţi cu lână. În urma lor, Toma numără douăsprezece personaje care păşeau încet şi grav, îmbrăcate în costume lungi, violete şi roşii, desfăşurate pe caldarâmul din piatră de Istria. După ei abia, la o depărtare de vreo zece paşi, înainta, la fel de solemn, un bătrân singur, cu pălărie aurită, purtând pe umeri o mantie de hermină ale cărei falduri erau ţinute de trei tineri cu pene de struţ la berete. În urma lor mulţimea se buluci din nou, vuind. Toma se simţi apucat de braţ. O puttana cu ochi de culoarea lagunei îşi dăduse deoparte vălul galben râzând: — Hai să ne bucurăm şi noi, seniore. — N-am timp, frumoaso, şi pe mine m-aşteaptă o corabie. — Pentru că eşti frumos ca ziua de azi, preţul meu va fi doar un ducat. — Eşti darnică, dar corabia pe care aş pierde-o iubindu-te nu se poate preţui în ducaţi… Râdea încă tăcut, în sine, pe când apucă iar pe una din ulicioarele cotite din spatele bisericii San Zaccaria. „Corabia mea se cheamă Johan Fuchs – îşi zise – şi nu ştiu dacă mă va mai întoarce vreodată aici.” Trecu pe dinaintea palatului lui Niccolo Alberino şi dădu colţul. După câţiva paşi se opri în faţa unei intrări scunde, menite familiarilor. Desprinse de pe zid pumnul de bronz şi bătu în uşa de stejar sculptat. Îi deschise chiar meşterul Lorenzo, căruia Niccolo Alberino îi dăduse trei încăperi în această aripă a palatului. Nu păru mirat. Ştia că Toma avea de gând să plece şi se aşteptase de la o zi la alta să vină. — A sosit vremea, spuse Toma intrând. Lorenzo îl invită cu un gest larg. Pătrunseră în sala mare în care-şi avea meşterul atelierul. În afară de mulţimea pânzelor întoarse cu spatele de-a lungul pereţilor nu se mai vedea aici decât o masă lungă pe căpriori, două scaune pliante şi o ladă scundă din lemn de chiparos. Mirosea a scorţişoară. Pe masă se aflau o cană mare, albastră, de Faenza şi altele două mai mici. Într-unul din scaune stătea meşterul Iacomo, vechiul prieten al lui Lorenzo. Şi de la el învăţase Toma o mulţime de lucruri, mai ales amănunte din acelea cărora toată lumea le spune mărunţişuri pentru că îndeobşte nu sunt amintite în cărţi, dar fără de ştiinţa cărora lucrarea celui mai preţuit meşter se poate strica din senin. — Mă bucur că te văd, meştere Iacomo. În zori plec şi mi-ar fi părut rău să nu te mai întâlnesc. — O să-ţi simţim lipsa, spuse Iacomo. Eşti înţelept, destoinic şi muncitor. Acum pot să-ţi spun că Lorenzo mi-a mărturisit că numai ţie îndrăznea să-ţi încredinţeze prepararea culorilor pe când nu erai decât un ucenic. Nu ţi-am destăinuit-o până azi ca să nu devii trufaş. Dar acum poţi să devii. Un magister în diversis artibus, după ce şi-a dovedit geniul, se cuvine să-şi cunoască şi să-şi facă cunoscut preţul. Lorenzo mai aduse o cană şi turnă vinul. Toma se aşeză pe ladă. — Aşadar pleci, oftă bătrâneşte meşterul. Mereu mi-am pus în gând să te reţin, să te conving cumva să rămâi, dar ştiu ce înseamnă chemarea asta pe care sunt sigur că de mult o simţi crescând în tine, şi atunci m-am sfiit, n-am mai îndrăznit să te tulbur cu ispite zadarnice. — Dar de ce? interveni Iacomo. Iartă-mă că te întreb: ce te determină să pleci. Ce te nemulţumeşte aici?   Toma surâse îngândurat. Mulţi îi puseseră întrebarea aceasta de când se hotărâse să plece şi se temea că răspunsul lui pe prea puţini îi mulţumise. Gustă încet din cana albastră încercând să păstreze cât mai mult în cerul gurii aroma suavă, amăruie ca sămânţa de rodie, a vinului. — Cred că a venit timpul să arăt într-adevăr ce pot, meştere, spuse el încet, încât amândoi bătrânii se aplecară uşor înainte ca să-l poată auzi mai bine. — Şi ce te împiedică? răsări Iacomo. Pentru asta trebuie să pleci? Te temi de concurenţă? Toma flutură mâna: nici meşterul Iacomo nu-l înţelegea. — Nu e vorba de concurenţă. Dar ceea ce e mai bun într-un om se cuvine să dăruiască pământului pe care s-a născut. Nu ştiu dacă înţelegi, meştere Iacomo… Iacomo se rezemă de spătarul scaunului şi zâmbi satisfăcut. Înţelegea, dar nu era de acord. — Cred că greşeşti. Tu ai învăţat de toate şi trebuie să ştii că numai cine a învăţat de toate, ca noi, ca tine, nu este un străin nicăieri. Chiar şi atunci când i se răpeşte averea, chiar fără prieteni, el este cetăţean al tuturor oraşelor şi poate dispreţui şi înfrunta fără teamă orice vitregie a sorţii. — Iartă-mă, meştere, nu m-ai înţeles. Nu mă tem să înfrunt vitregia sorţii aici sau oriunde. Dar am venit aici de la început cu gândul să mă întorc. — Te aşteaptă poate o logodnică. Toma se ridică încet şi se aplecă peste masă înspre ei. Pe faţă i se citea deznădejdea că nu era înţeles. Spuse rar, aproape în şoaptă, ca şi cum ar fi dezivăluit o taină: — Meştere, vreau să înalţ o biserică şi aşa cum văd eu biserica asta cu ochii minţii, n-o pot înălţa decât în ţara mea pentru că aici nimeni n-ar şti să se roage în ea. Nu o frescă, nu o pânză, nu o statuie, nu un vas de argint în care se aruncă resturile la mesele ducelui, meştere, ci o biserică vreau să ridic. Altfel zadarnic am bătut atâta drum şi am mistuit atâta învăţătură… Coborî tăcerea. Toma se simţi deodată ostenit şi se lăsă pe lada de chiparos. Oamenii aceştia minunaţi se aflau totuşi departe şi nu-i puteau pătrunde frământarea, nu înţelegeau că în lumea lor el nu era decât un drumar. Gustă din cană, apoi o puse pe masă. Meşterul Lorenzo îi privi mâna prelungă şi albă: — Ar fi păcat ca o asemenea mână să rămână nefolosită, să-şi piardă îndemânarea şi să se lenevească, spuse el într-un târziu. Îţi doresc să-ţi duci la îndeplinire toate planurile. Mi-ai fost drag şi gândul meu te va însoţi până voi închide ochii. — Domnul să te aibă în paza lui, adăugă meşterul Iacomo. Toma îşi dădu seama că acela era ceasul în care cei doi obişnuiau să citească. În ultimul timp citea meşterul Iacomo, cu glas tare, Lorenzo asculta doar, cu ochii pe jumătate închişi, căci de câteva luni îl supăra o anume greutate în vorbire. Cartea cu stihurile lui Petrarca aştepta pe glaful de marmură verde al ferestrei. Nimeni nu l-ar fi împiedicat pe Toma să rămână, el ştia asta, doar în atâtea seri rămăsese acolo ascultând, pe aceeaşi ladă de chiparos pe care şedea şi acum. Gândul plecării din zori însă, devenit nelinişte şi neastâmpăr, nu-i îngăduia să mai stea mult timp într-un loc. — Te-aş ruga, meştere Lorenzo, spuse el cu o neaşteptată sfială, ca înainte de a pleca să-mi îngădui să mai contemplu o dată lucrarea lui Antonello. — Dacă aş fi în situaţia ta şi tânăr ca tine, vorbi Iacomo, aş fi răpit lucrarea asta ca s-o duc cu mine, în ciuda dragostei pe care i-aş păstra-o lui Lorenzo. Ştiau că este o glumă, dar Iacomo, vorbise cu gravitate şi niciunul dintre ei nu râse. Meşterul Lorenzo se ridică fără o vorbă. Toma îi urmă paşii târşiţi pe pardoseala de cărămidă smălţuită. Bătrânul deschise uşa spre încăperea alăturată şi se dădu deoparte. — În asemenea clipe omul trebuie să rămână singur, spuse. Toma simţi pentru el o recunoştinţă caldă. Auzi uşa închizându-se încet în spatele lui. O vreme rămase nemişcat, ca şi cum o teamă sau poate o sfială stranie l-ar fi împiedicat să înainteze. Afară se întunecase şi încăperea largă, cu pereţii îmbrăcaţi până la jumătate în piele de culoarea uleiului de nucă, nu mai era luminată decât de cele două candele grele de argint. Stăpânea o linişte desăvârşită, ocrotită de zidurile groase de piatră. Toma îşi auzi răsuflarea. Nu mai avu nicio îndoială că Annunziata îl aşteptase. Dintre sâmburii de lumină ai candelelor la el se uita şi-l îndemna să-şi învingă sfiala. Privirea ei gânditoare, ridicată de pe carte poate chiar la intrarea lui cuprindea toate întrebările lumii. Păşi încet, pe vârfuri, şi, în acea mare tăcere, îngenunchie în faţa ei. Nu se rugă, nici nu simţi nevoia să se roage, Madonna nici nu purta nimb, era doar o mamă, o soră sau o femeie limpede ajunsă în pragul lumii, era muma desăvârşirii şi în faţa mamei sau a frumuseţii nu te rogi, ci te abandonezi tăcut sfielii şi bucuriei fără nume. Nimbul sfinţeniei erau înseşi ochii şi lumina aceea blândă care îi cădea pe chip, pe mâini, pe carte şi care totuşi părea a-i emana din întreaga făptură. Mâna cu care îşi strângea broboada la piept era vie şi caldă, iar cealaltă, pe jumătate înălţată, se îndrepta anume spre el într-un început de binecuvântare, de mângâiere sau de chemare. Lui Toma îi tremurau buzele imperceptibil şi fruntea îi ardea. Întinse mâna nesfârşit de încet şi atinse uşor vârfurile degetelor îndreptate spre el. O bucurie fierbinte îl inundă ca şi cum din mâna suavă s-ar fi scurs minunea vieţii şi puterea de a plăsmui în mâna lui puternică şi neliniştită. Timpul îngheţă în toate clepsidrele veacului. Nu mai existau decât el şi chipul limpede, învăluit în lumina calmă şi desăvârşită a înţelegerii. Un flux al încrederii în biruinţa asupra tainelor se scurgea în el, lin ca o miere, umplându-l de dragoste şi de putere. Se desprinse într-un târziu, greu, şi se retrase cu ochii pironiţi pe făptura dintre candele până când simţi în spatele său opreliştea uşii. Deschise brusc şi pătrunse în cealaltă încăpere grăbit, ca şi cum s-ar fi temut de o vrajă. La intrarea sa meşterii se ridicară. Nu vorbiră nimic despre lucrarea lui Antonello. Ştiau că dincolo nu se consumase o curiozitate de ucenic, ci se celebrase o taină şi se născuse un dor. Lorenzo îi luă mâna dreaptă şi-i puse un inel gros de aur cu o piatră mare, triunghiulară, de sardonix rosu. Pe montură, în fiecare unghi al pietrei, se afla încrustată câte o literă a trigamei I.H.S. — E tot ce pot să-ţi dau, spuse meşterul. Trigama sfântului Bernardino te va apăra de ciumă: Iesus Hominum Salvator, iar sardonixul vindecă rănile de fier sau de săgeată. Toma se înclină în faţa lor. De dincolo, prin uşa închisă, simţea încă atracţia ca o chemare neauzită a acelei icoane stranii. Se grăbi să se desprindă de oamenii şi de încăperile acestea între care şederea de azi îi fusese dureroasă. Lorenzo se pregăti să-l însoţească până jos. — Rămâi cu bine meştere Iacomo. Îţi voi fi recunoscător pentru cuvinte şi învăţătură. Felicissima notte. Mâna bătrânului tremură într-a lui, uscată şi măruntă. Jos, înainte de a deschide ultima uşă, Lorenzo coborî glasul până la şoaptă: — Ascultă, Tomasso… Privi cu teamă în urmă, în întunericul scărilor din spate şi urmă cu voce şi mai scăzută: N-am vrut să-ţi spun sus, pentru că pereţii sunt plini de ţevi ascunse de ascultare. Sfântul Oficiu a început să-şi întindă aripa neagră şi asupra republicii noastre… Dar ascultă aici, am să-ţi împărtăşesc cea mai mare descoperire a vieţii mele. Ţine minte că Dumnezeu nu înseamnă decât frumuseţe. Aceasta e cheia fără de care nicio învăţătură nu preţuieşte nimic. Ţi-o dăruiesc, să n-o pierzi. Dacă un meşter nu ajunge la această înţelegere e mai bine să devină vraci ori condotier. Tu eşti menit să naşti frumuseţe… Toma se aplecă şi îi duse la buze mâna rece, cu pielea pergamentoasă. Lorenzo şi-o retrase speriat. — De ce faci asta, Tomasso? — În ţara mea e obiceiul de a săruta mâna părinţilor şi a înţelepţilor. — E un obicei blând într-o ţară pe care o bănuiesc aspră. Acum du-te. Sunt bătrân şi-mi vine să plâng… Se lăsa o noapte umedă. Luna se arăta printr-o pâclă de abur fără să lumineze uliţele strâmte şi pustii. De pe canalul cel mai apropiat se auzi chemarea singuratică a unui gondolier. „Ohé pope!” îi răspunse altul, de departe. Apele clipocitoare, lucind fugar şi stins, ridicau o duhoare înceată, sălcie, care se furişa ca un duh greoi de-a lungul zidurilor mâncate de umezeală. Toma simţi deodată apăsarea acestei cetăţi numai apă şi piatră şi-l copleşi dorul de codri, de sânziene şi cetini, strecurat cu vremea în suflet şi devenit acum biruitor. Când ajunse la han, orologiul de la Schitul Fetelor Bătrâne bătu de zece ori, dogit şi trist. Sub luna firavă, soarele roşu, zugrăvit în chip de firmă deasupra intrării, părea auriu. Se opri în sala de jos, pardosită cu cărămizi care începuseră să se roadă de mulţimea paşilor. Trimise un slujitor la spiţerie după culori şi se aşeză la o masă lungă alături de nişte pietrari pe care îi cunoştea, cu unii dintre ei trăsese vârtos, cu sudoarea şiroindu-i de-a lungul spinării, de fierăstrăul de aramă fără dinţi, umezit mereu cu apă şi pulbere de corindon pentru a putea răzbi blocul dur de porfir. Margherita, slujnicuţă cu mâinile roşii, îi aduse pâinea, strachina de cositor cu măsline şi obişnuitul vin de Friul, acru şi răcoros. Rămase o clipă alături sorbindu-l din ochi, nădăjduind că-i va mai spune sau cere ceva, dar Toma, îngândurat, se apucă să mănânce încet fără s-o vadă. Unul dintre pietrari izbi cana de masă cu îndârjire reţinută: — Eu nu cred, Capadoca, spuse. Da’ zi-i mai departe. Şi? Capadoca îşi puse răbdător pe masă mâinile late, aspre, arse de pulberea pietrelor. Avea un trup mare, colţuros şi ochi blânzi. — Păi asta e. A ameţit, poate suferea el de ceva, cine ştie, că de băut nu băuse nimic, era în zori, abia se apucaseră de treabă. S-a clătinat, a dat să se prindă de ceva şi a căzut de pe schelă. Lucrau tocmai sus, la campanilă. Atunci a coborât sfântul Cosma plutind pe văzduh, l-a susţinut şi l-a aşezat nevătămat pe pământ, lin, cum se lasă fulgul. N-are nicio zgârietură. — Nu se poate: sfântul Cosma tămăduieşte doar. O fi fost arhanghelul Salatiil, acela se roagă lui Dumnezeu pentru toată lumea. — Nu, chiar sfântul Cosma tămăduitorul a fost. În tăcerea care urmă, făcută din uluire, din puţină teamă şi puţină neîncredere, se auzi glasul lui Toma: — Unde s-a întâmplat asta? — La Ravenna, spuse Capadoca. — Când? — Alaltăieri. — Ai văzut dumneata? — Eu nu, dar mi-a spus un dulgher care a sosit azi-dimineaţă de acolo. — Dulgherul l-a văzut? — El l-a văzut, l-a pipăit, zice, imediat după cădere, să vadă dacă nu i s-a rupt ceva pe dinăuntru. Nu i se mişcase din loc niciun oscior. — Dar pe sfântul Cosma l-a văzut? — A văzut aşa, ca un abur argintiu care-l învăluise şi în care s-a mistuit. — Dar ceilalţi? La văzut careva? — Toţi au văzut aburul acela argintiu. Toma începu iar să mănânce fără să mai adauge nimic. — Şi ce vrei să spui cu asta, meştere Tomasso? întrebă unul din pietrari. Toma îl privi mirat, ca şi cum n-ar fi înţeles din prima clipă: — Nu vreau să spun nimic, zise încet. Am întrebat doar… Se gândea însă de câte ori mai auzise istoria aceasta. Doar că data trecută nu fusese sfântul Cosma, ci arhanghelul Rafaiil, tămăduitorul slăbiciunilor omeneşti şi vestitorul morţii. Dar de vreme ce omul fusese tocmai scăpat de moarte, era mai de înţeles ca salvatorul să fi fost sfântul Cosma, cum susţinea Capadoca. Şi tot ca acum, nici atunci nu văzuse nimeni decât un abur. Nu credea, dar nu voia s-o spună cu glas tare: dar dacă era totuşi adevărat şi prin necredinţa lui şi-ar atrage mânia lui Dumnezeu? Şi el lucra doar pe schele şi ceasul rău nu venea niciodată de la sine… Dar meşterul Lorenzo, un bătrân aproape neputincios, de ce avusese curajul să-i mărturisească acel adevăr teribil? „Dumnezeu nu înseamnă decât frumuseţe…” Aşadar Dumnezeu nu e peste tot şi unde nu e frumuseţe, acolo nu mai are nicio putere. Meşterul Lorenzo nu de Dumnezeu se temea, ci de ochii şi urechile Sfântului Oficiu. Ceea ce era cu totul altceva… Iar el, Toma, nu credea decât în ceea ce putea să vadă şi să pipăie, dar se temea de cele nevăzute şi învăluite în taină. Era şi acesta un fel de a crede, dar mai păcătos şi mai perfid poate decât însăşi necredinţa, pentru că se chema îndoială. Cel fericit era Capadoca şi nu el, care ştia infinit mai multe decât acest pietrar de treabă. Capadoca nu cunoştea îndoiala şi nici cheia tainică a meşterului Lorenzo. Capadoca nu se va prăbuşi niciodată de pe schele. Îşi bău restul de vin şi se ridică. — Felicissima notte, spuse. Urcă îngândurat, cu vârful spadei lovindu-se de fiecare muchie a treptelor de lemn, urmărit de ochii nedumeriţi ai pietrarilor. În odaie descoperi că n-are lumânare. I se păru ciudat pentru că, aseară chiar, Margherita îi adusese una nouă   Se resemnă să se descurce şi pe întuneric, când uşa se deschise încet. — Ţi-am adus o lumânare nouă, spuse fata. Ştiam că n-ai. Toma i-o luă şi o puse în sfeşnicul de cositor. Când se întoarse, ea stătea tot aoolo, în mijlocul încăperii. Era acum fără boneta cu dantele cu care se arăta muşteriilor jos şi păru-i lung, întunecat, i se revărsase pe umeri. — Mai ai nevoie de ceva?   I se păru că atunci o vedea pentru prima dată. O prinse de bărbie blând, ca pe un copil, şi-i privi ochii negri în care se reflecta mărunt, de două ori, sâmburele de lumină al lumânării. „De ce nu?”, se gândi cu un fel de tristeţe şi-i cuprinse mijlocul, apropiindu-şi-o. Supunându-se braţului său tandru şi ferm, trupul ei undui suplu şi, în clipa aceea, închizând ochii, el văzu ca printr-un vis legănarea mladelor de sălcii de la apa Moldovei.   *   Convoiul de care, oameni şi cai aştepta nemişcat. Acoperit cu gluga neagră, cu mâinile în care ţinea crucifixul împreunate la piept, călugărul se apropia fără grabă. Bătea un vânt domol cu miros de alge şi, deasupra, cerul era luminat de reflexe verzi. Peste lagună, cetatea Veneţiei rămăsese încă învăluită în piele alburii. Călugărul se opri în faţa lor şi se înclină tăcut. Oamenii se descoperiră. Undeva pe aproape ţipă ascuţit o pasăre de apă. — Suntem gata, pater, spuse Johan Fuchs. Clipa avea o taină a ei şi însemna pentru toţi un hotar, iar dincolo de ea se întindea drumul îndelungat, pândit de necunoscut. Negustorului îi pierise voioşia, era tăcut şi grav. Călugărul îşi lăsă gluga pe spate şi ridică asupra lor crucifixul. Toma îşi scoase bereta. Aplecă fruntea închinându-se de la dreapta la stânga, în legea răsăritului. Vântul îi zbuciuma pletele castanii. — Omnipotens pater benedicat vos, rosti călugărul rar. Cuvintele răsunară limpede în tăcerea zorilor. — Gott mit uns! răspunse Johan Fuchs şi-i aşeză în palmă doi ducaţi. Toma se săltă în şa. Un slujitor se făcu broască la scăriţa negustorului. Acesta puse piciorul pe spinarea lui ca pe o treaptă şi îşi aburcă icnind cărnurile. Sub trupul lui vârtos pielăria harnaşamentului scârţâi şi calul puternic îşi încordă picioarele. Măreţ în şaua lui, jupânul Johan ridică braţul. Surugiii răcniră prelung, spărgând pacea acelui ţărm pustiu, bicele pocniră şi drumul nisipos prinse a scrâşni sub povara roţilor. Carăle erau încărcate cu catifele de Ypres şi Louvain, cu postav de Flandra şi Numberg, cu pânzeturi nemţeşti de in, cu brocart, taftă şi drappi d’oro veneţiene, cu pahare de Murano aşezate în cutii pe paturi de lână, cu săbii de Damasc, cu zahăr şi stafide. Înaintau încet şi temeinic. Călăreau amândoi alături, tăcuţi. Toma privi în câteva rânduri peste umăr, dar oraşul stăruia în pâcle şi în cele din urmă se confundă definitiv cu depărtările de peste lagună. Îi era recunoscător negustorului că n-avea sămânţă de vorbă. Lui îi pria acest umblet tăcut care-i îngăduia să-şi adune gândurile. O parte din suflet îi rămăsese în urmă, iar cealaltă, se afla cu mult înainte, la cele de acasă. Din clipa în care se aşezase în şa însă, nerăbdarea de a se vedea ajuns începuse să-l chinuie ca o sete. El însuşi era mirat de dorinţa aceasta, ţâşnită odată cu zorile, de a simţi iar în palmă o sculă, fie penel, fie mistrie, fie pisălog de zdrobit vopselele. Dar dorul lui ciudat se clătina în faţa necunoscutului: în Ţara Moldovei nu trăiau seniori care să se bucure de aur şi de pace şi atunci cine îi va încredinţa lui comanda unei lucrări măreţe, aşa cum şi-o dorea? Cu tot îndemnul magistrului Baptista Vesentino de la şcoala de lătinie din Suceava n-ar fi plecat poate, dacă însuşi tatăl său nu i-ar fi poruncit aproape să ia calea apusului. Magistrul Baptista îl îndemnase să apuce urcuşul ucenicului la curţile desăvârşirii, dar calea la care îl sfătuise tatăl său era aceea a pribegiei. Bătrânul fusese ridicat de Ştefan Voievod cel Bătrân care îl înzestrase şi cu sate, dar acum se trăsese la casele lui, nu atât chinuit de podagră, cât mai mult scârbit de intrigile care, de la moartea Voievodului, se ţeseau în preajma scaunului noilor domni. De când fuseseră tăiaţi Arbureştii, bătrânul începuse să se teamă nu pentru el, ci pentru Toma, care era tânăr, frumos şi dăruit, putea oricând face faţă oricărei dregătorii, iar peste toate se avusese bine şi cu feciorii lui Luca Arbure. Socotise că nu era lipsit de înţelepciune ca Toma, care şi aşa se dovedea cam ţeapăn de spinare, să nu stea pai în ochii nimănui, măcar până se vor mai limpezi domniile. Toma nu ştia dacă domniile se limpeziseră, dar simţea că nu mai poate răbda depărtarea şi singurătatea. „De-acum, cum va fi scris, gândi. Vorba meşterului Lorenzo: dacă nu mă voi învrednici să aflu lumina măreţiei, oricând pot apuca iar calea lumii, doar n-o să mă las tăiat ca un berbec. Lumea e largă, iar drumul mai milostiv decât moartea…” Johan Fuchs îşi drese glasul şi îşi potrivi mai bine dosul revărsat în şa. Se mai liniştise, redevenise iar cel dintotdeauna, drumul îi ducea, carăle înaintau monoton şi sigur, iar la caii cu crupele late, lucioase, îţi era mai mare dragul să te uiţi. Scoase din cobur o ploscă şi i-o întinse lui Toma. — Praful ne usucă gura. Ia o înghiţitură de vin. E Chianti de Greve. — Mulţumesc, jupâne. Dar când mă aflu în şa nu poftesc. Negustorului îi plăcu semnul de cumpătare. Odată cu trecerea ceasurilor se încredinţa tot mai mult că la o nevoie se putea bizui pe tovarăşul său tăcut. S-ar fi bucurat să fie mai vorbăreţ, dar, oricum, nu-i părea rău că-l luase. Ridică plosca şi gâlgâi de câteva ori din mers. Plescăi din limbă şi toată faţa rotundă i se lumină de o nesfârşită desfătare. — Eu am bătut multe drumuri, dar vin ca la nebunii ăştia de italieni n-am întâlnit nicăieri. La anul am să vin şi cu trei cară pentru buţi. Poate n-ai să crezi, dar cel mai prost vin l-am băut la franţuji, acum vreo trei ani, când am fost la târgul de lânărie de la Montpellier. Nu ştiu de unde au apucat ei obiceiul nerod de a smoli butoaiele pe dinăuntru. Ei zic că asta dă vinului culoare, dar ce folos de culoare dacă ţi-e scârbă când îl bei şi-ţi pricinuieşte mâncărimi pe buze şi pe limbă. Toma zâmbi cu îngăduinţă. — Să pofteşti dumneata să-ţi faci odată drum şi la Moldova. Ai să vezi că vinurile de acolo nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale italienilor. Johan Fuchs îl privi pieziş, neîncrezător. Dar nu voia să-l jignească mărturisindu-şi îndoiala: — Se poate, spuse. Am să vin negreşit, poate chiar la anul. De fapt de mult mă bate gândul să fac un drum într-acolo, mai ales pentru ceară. Am auzit că s-ar afla acolo o mănăstire care ar avea o ceară cu totul deosebită dintr-o prisacă ce s-ar chema Roiul de Aur. Mi se pare că sună puţin a poveste. — O fi sunând, dar nu e poveste. Mănăstirea aceea se cheamă Humor, iar ceara de care ai auzit dumneata se poate albi la soare şi lumânările care se fac din ea sunt la fel de binemirositoare ca lumânările a căror ceară a fost amestecată cu pulbere de mirodenii. — Întocmai aşa am auzit şi eu. E ciudat… — Ce ţi se pare ciudat? — Toţi câţi vin de acolo spun că e o ţară frumoasă şi nespus de bogată. — Aşa şi e. — Şi totuşi capetele se rostogolesc în ea ca merele într-o livadă. Cum se explică? — Prin aceea că mulţi o râvnesc pentru dânşii, jupâne Johan. Şi ai mei încă n-au învăţat să se lase purtaţi cu belciugul în nas. Peste o clipă adăugă încet, mai mult pentru sine: Nădăjduiesc să nici nu înveţe vreodată. Negustorul îl urmărea interesat. Ceea ce auzea, dar mai ales mândria reţinută cu care zugravul acesta i le spunea toate, îi confirmau informaţii mai vechi pe care le avea despre moldoveni de la alţi negustori. N-ar fi fost cu totul imposibil ca tovarăşul său să nici nu fie pictor, ci vreun agent sau ambasador secret al acelui voievod furtunatic care de aproape trei ani se aşezase în scaunul de la Suceava de unde se plimba ca la el acasă printre cele Siebeniburge. Se gândi să-l descoasă cu prudenţă. — Să vedem ce se va alege până la urmă din noua domnie, spuse el domol, cântărind fiecare cuvânt. — Care domnie? tresări Toma. — De doi ani şi mai bine s-a schimbat iar domnia la Moldova, nu ştiai? Obrajii lui Toma se colorară uşor. Degetele frumoase începură să i se frământe pe frâu. — Nu ştiam, spuse încet. Surpriza lui era evidentă, ceea ce-l mai linişti pe negustor. Continuă cu mai multă siguranţă: — Domnul cel vechi se zice că a fost otrăvit. Cel de acum e cam… nu ştiu cum să zic… poate nesăbuit, poate ambiţios, ştiu eu? La început a fost de partea regelui Ferdinand, acum e cu Zapolya pentru care a şi supus cu oaste unele cetăţi săseşti. Dar gurile rele spun că nici cu Zapolya n-ar fi de fapt şi că urmăreşte să păstreze Transilvania pentru el, să facă din ea o singură ţară împreună cu Moldova… Nu ştiu ce vom găsi la întoarcere. Cu un vecin atât de schimbător nu ştii la ce să te aştepţi. Oricum, mulţi se tem de el şi în primul rând cei din jur. Dumneata, ca artist, nu ştiu, zău, ce ai să faci acolo… Pe Toma însă îl năpădise deodată o nădejde nebună. Îi venea să dea pinteni şi să alerge singur înainte. — N-ai vrea să rămâi mai bine la Sibiu? stărui negustorul. Cunosc câţiva argintari care te-ar răsplăti regeşte ca să le desenezi modele veneţiene. Toma râse pentru prima dată din ziua în care se hotărâse să plece. — Nu, jupâne. Nici nu-ţi dai seama ce veste mare mi-ai dat. Un asemenea domn căruia să-i ştie de frică cei din jur visam eu. Fiindcă ştiindu-i de frică nu-şi vor mai îngădui să-i bântuie ţara ca pe o moşie a nimănui. Şi într-o asemenea ţară un meşter se află apărat şi-şi poate vedea aievea rodul mâinilor şi al închipuirii. Şi mă mai bucură ceva, meştere Johan: dacă e într-adevăr cum ai auzit şi acest nou voievod gândeşte să-şi păstreze Transilvania, atunci înseamnă că poartă în el duhul măreţiei. Iar cine e fulgerat de măreţie, negreşit o preţuieşte şi la alţii. Un asemenea voievod va şti să preţuiască şi gândul unui meşter căruia nu-i place să-şi încovoaie spinarea şi să linguşească aurita prostie, ci trudeşte îndelung şi singur, departe de cele deşarte, cu gândul doar la taina făptuirii… Johan Fuchs îl privi din nou cu mirare. — Eşti un om ciudat, spuse. Te dezvălui treptat. Ieri ziceam că nu eşti trufaş, dar acum văd că ai totuşi o trufie ascunsă, a sufletului, care nu se arată în veşminte, în podoabe şi parfumuri. — Aşa e, răspunse Toma potolit dintr-o dată. Această trufie n-o tăgăduiesc. Nu ştiu dacă e un păcat sau nu, dar nu mă lepăd de ea. E trufia de care te dezleagă fapta pe care a născut-o. — Îţi spun drept, vorbi negustorul după câteva clipe de tăcere în care păru că se gândeşte adânc, că atunci când ai venit întâia dată la Fondaco dei Tedeschi să mă întrebi când plec, îmbrăcat aşa cum erai, cu hainele acelea cu care probabil tocmai coborâseşi de pe cine ştie ce schele, te-am socotit un lucrător oarecare. — Un lucrător şi sunt. — Da, dar nu unul oarecare, râse Johan Fuchs. Toma zâmbi ca în faţa unei copilării. — Poate că nu, murmură. — Primul lucru care te-a trădat au fost mâinile. Ai mâini neliniştite şi puternice, făcute pentru unelte gingaşe dinaintea cărora un lucrător de rând se dovedeşte îndeobşte stângaci. — Totuşi nu mă dau în lături să cioplesc piatră, iar schelele ţin să mi le ridic singur. — Asta nu schimbă nimic. — Laudele dumitale mă stânjenesc, jupâne. Se cade să lauzi pe cel căruia-i cunoşti rodul cugetului sau măcar al mâinilor. Or, pe mine abia m-ai întâlnit, peste o vreme urmează să ne despărţim fără să ştim dacă ne vom mai întâlni vreodată şi n-ai apucat să vezi ce pot ori dacă pot într-adevăr ceva. — Eu cunosc oamenii. Negustoria şi drumurile mă pun în faţa a mii de oameni de toate neamurile şi credinţele şi rosturile. Rar de tot m-am înşelat asupra vreunuia. Sunt sigur că nici pe dumneata nu te-am judecat greşit. Cetatea noastră e mândră să aibă cât mai mulţi asemenea bărbaţi. Noi ştim să preţuim destoinicia şi munca. Dealtfel mai e un moldovean la noi, la Sibiu, care se bucură de cinstea cetăţii, Philippus Pictor. E magister, titlu pe care la noi l-a dobândit şi e neîntrecut în meşteşugul tiparului. — Îl ştiu, spuse Toma. E Filip al lui Colun al lui Brae din Coşula. A plecat odată cu mine şi bănuiesc că tot cu mine se va întoarce. — Nu cred, zâmbi negustorul. Şi-a întemeiat casă pe Uliţa Treptelor şi s-a însurat cu o săsoaică de-a noastră. Are doi copii, două fete, ceea ce nu-i tocmai de invidiat, dar e omul de încredere al judelui şi a fost trimis chiar sol la principele Ţării Româneşti. Pe Toma, vestea îl întristă. — Fiecare şi le ştie pe ale lui, murmură. — Tocmai. De aceea zic să nu te pripeşti, mai avem aproape o lună de mers, timp în care poţi să judeci lucrurile în linişte. Până la urmă poate te hotărăşti şi rămâi totuşi la Sibiu. — Ziceai că sunt vrednic de laudă, jupâne, spuse Toma posomorât. Dar eu te întreb ce s-ar întâmpla cu neamul meu cel singur şi mereu pândit dacă toţi bărbaţii săi vrednici de laudă ar apuca drumul larg al lumii? — E un aspect asupra căruia n-am meditat. E un aspect oarecum mai deosebit… — Poate că e, deşi credinţa mea e că n-ar trebui să fie deosebit. — Am umblat mult, meştere Toma, şi am văzut că cerul, lumina soarelui şi a stelelor sunt pretutindeni la fel. Nici măcar pâinea nu mi-a lipsit… — Lumina stelelor pare într-adevăr la fel, jupâne, dar cerul e pretutindeni altul. Cât despre pâine, mă pot lipsi de ea la nevoie, după cum m-am şi lipsit de atâtea ori în aceşti şapte ani. Ceea ce e cu adevărat de seamă se află dincolo de pâine şi acest ceva eu nu găsesc acum cuvinte să ţi-l numesc, e ceva ce-şi are obârşia undeva în adâncimi de suflet. Poate doar în vreo carte să stea cu numele… Ca şi cum s-ar fi înspăimântat de cât vorbise, Toma tăcu dintr-o dată. Negustorul nu mai stărui, cuprins de o sfială de care el însuşi se mira. Toma privi cerul. Soarele însemna amiaza. Se apropiau de primul popas. Îl durea puţin spinarea, în cetatea de pe ape se dezvăţase de mersul călare, dar nu cârti, ştiind că drumul lui abia începuse.   *   Intrară în cetatea Sibiului pe la mijlocul lui iunie. Johan Fuchs îl pofti să tragă la el: nu ţinea han, dar casele lui erau încăpătoare şi îndestulate şi se socoteau oricând onorate să găzduiască un asemenea oaspe distins. Slavă domnului, Toma nu fusese nevoit să-şi dovedească iscusinţa de spadasin căci pulberea drumului se aşternuse asupra lor în linişte, ceea ce nu însemna însă că între ei nu se stabilise totuşi acea solidaritate care, chiar nemărturisită, ajunge până la urmă să-i lege pe cei ce străbat împreună o cale îndelungată şi – în amănuntele ei – neprevăzută. Şi în afară de asta, negustorul nu renunţase la speranţa de a-l convinge până la urmă să rămână la Sibiu. Dar Toma, cu toată grija de a nu-i jigni ospitalitatea, căutând cuvintele cele mai alese, care băgase de seamă că-l impresionau nespus de plăcut pe jupânul Fuchs, se văzu nevoit să-l refuze, deoarece intenţia lui era să-l afle pe prietenul Filip de care se despărţise acum şapte ani. De fapt acesta fusese şi motivul pentru care alesese acest drum şi nu cel pe mare, până la Cetatea Albă ori Chilia, care ar fi fost mult mai puţin ostenitor, deşi nu mai puţin primejdios. Îl rugă doar pe negustor să-i primească în grijă calul, ceea ce Johan Fuchs făcu, bucuros de a-i fi măcar cu atât de folos. Ca om care-şi petrecea jumătate din viaţă în şa, ştia ce înseamnă un cal vegheat şi preţui cum se cuvenea prevederea meşterului. Un slujitor îl conduse până în Uliţa Treptelor, unde dealtfel nici nu s-ar fi căzut să pătrundă cu calul. Casa lui Filip – căruia negustorul şi fără îndoială toţi de pe aici îi ziceau Filip Mahler – era scundă şi părea a avea un suflet al ei din pricina celor două ferestre alungite ca ochii unei făpturi ciudate, care te priveau de pe acoperişul povârnit. Bătu în poarta de stejar, joasă, boltită, în mijlocul căreia era cioplit un soare ce-şi răsfira razele de jur împrejur, până în zidărie. Îi deschise o femeie plăpândă, cu ochi spălăciţi, speriaţi şi cu părul ascuns sub o bonetă albă cu dantele. Sub fustele multe, lungi, care nu lăsau să se vadă decât vârfurile mărunte ale unor ghete verzi, Toma ghici un trup firav şi rece. Nu, îi răspunse ea cu glas care părea că tremură, meşterul Filip nu era acasă, la ceasul acesta obişnuia să joace popice cu ceilalţi meşteri în Piaţa Mare. Dar el era străin, nu cunoştea cetatea şi mai era şi ostenit după atâta drum, iar meşterul Filip trebuia, după cum bănuia, să se întoarcă în curând căci începea să se întunece. — Eu sunt Toma, zugrav din Suceava, adăugă, şi prieten cu cinstitul dumitale soţ. Poate i-a vorbit domniei tale despre mine. Femeia ezită o clipă. — Da… da, desigur, spuse ea fără convingere. „Nu i-a spus nimic nătărăul, gândi el consternat. Cum a putut să nu-i spună despre mine?” Adăugă cu un glas puţin mai ridicat, ca şi cum ezitarea femeii s-ar fi putut străpunge ca surzenia: — Cu mine împreună a venit aici de la Ţara Moldovei. Eu acum mă întorc iar acolo, dar aş fi vrut să-l văd. Poate de Ţara Moldovei îţi va fi vorbit… — Da… da, desigur… Făcu un gest vag înspre zidul din faţă: E în partea aceea… Se uită repede în urmă ca şi cum ar fi vrut să fugă, apoi se întoarse spre Toma frământându-şi degetele albe: Să poftiţi, murmură, să-l aşteptaţi… în odaia dumnealui… până vine… Poate înfăţişarea lui de străin, pelerina largă pe care şi-o ducea pe braţ, veşmintele după moda apusului, care nu puteau fi totuşi neobişnuite pentru ea, poate spada s-o fi înspăimântat. Toma îşi dădea seama că femeia îşi călcase pe inimă când îl poftise s-o urmeze. Zâmbi în sine, dar se simţi totodată şi împovărat de o umbră de mâhnire. Altfel îşi închipuise revederea cu Filip. N-ar fi fost mai bine poate să fi tras totuşi la casa negustorului? De multe ori cei de alt neam se dovedeau cu inima mai deschisă decât cei pe care-i socoteşti ai tăi… Trecură printr-o cuină aşternută cu lespezi. Nu apucă să vadă decât două fetiţe, niciuna mai mare de cinci ani, care se jucau pe o cergă, cu nişte gheme, laolaltă cu trei mâţe. Pătrunseră într-o încăpere umplută aproape în întregime de o laviţă şi o masă pe care se afla un astrolab. Auzi uşa închizându-se încet în urma lui. Îşi agăţă pelerina şi bereta într-un cui şi se aşeză. Privi în jur. Pe un raft de pe zid, câteva călimări cu cerneluri, pene de scris şi vreo cinci cărţi. Le răsfoi sub lumina tot mai slabă ce pătrundea de afară. Nemţeşti. Nemţeşte ştia vorbi, dar nu desluşea scrisul. Le aşeză la loc cu părere de rău. Femeia intră iar încet, parcă plutind, şi îi puse dinainte o lumânare în sfeşnic şi o cană de apă. — Dacă spuneţi că veniţi de departe, veţi fi poate însetat, vorbi ea cu acelaşi glas stins şi alb, grăbindu-se să iasă. Era însetat într-aldevăr, dar apă nu-şi dorea. Lăsă cana neatinsă nădăjduind în întoarcerea lui Filip. Ce va fi aflat la femeia aceasta lipsită de vlagă? Îşi plimbă iar ochii în jur şi dădu pe peretele din spatele său de un crucifix mare de lemn pe care se chinuia răstignit un Cristos de argint. Avea un trup subţire şi contorsionat, cu o faţă stângace şi ochi holbaţi. „Lucru fără meşteşug – îl judecă Toma – de ucenic lipsit de dragoste…” Se închină totuşi. De dincolo nu răzbea niciun sunet, ca şi când n-ar fi fost copii acolo. Liniştea devenise apăsătoare de parcă s-ar fi aflat prins în măruntaiele unui munte. Pe drum, încă din prima zi, şi-l închipuise mereu pe Filip. Acum descoperi surprins că-i uitase dintr-o dată înfăţişarea. Între ei se aşezase casa aceasta grămădită şi tăcută, cărţile nemţeşti, poate chiar Cristosul trudnic, dar în primul rând umbra de femeie alături de care nu-l putea nicidecum vedea pe Filip. Se întrebă ce căuta la urma urmelor acolo? Omul se aşezase, se vedea că-şi făcuse un rost, la ce mai venise să-l tulbure? Se simţea un străin şi ceea ce i se părea mai supărător era teama că Filip însuşi îl va socoti un intrus. Era o teamă care i se strecurase în suflet treptat, aproape pe neştiute, dacă se gândea bine poate chiar din clipa când Johan Fuchs îi spusese că prietenul său se însurase şi-şi făcuse un rost. Îl bătu gândul să se ridice, să plece, să-i lase doar vorbă prin femeie că-i pofteşte sănătate şi izbândă în toate. Atunci însă îi auzi de dincolo paşii grei pe lespezi. Desluşi în ei o anume siguranţă de om cuprins, aşezat, care-şi cunoaşte temeinicia şi inima i se strânse ca în urmă cu şapte ani când se despărţiseră iar el apucase singur calea apusului. Se ridică aşteptându-l. Filip deschise uşa şi se opri în prag. Toma îşi închipuise clipa aruncându-se unul la pieptul celuilalt. Amândoi rămaseră însă pe loc şi prietenul său îşi desfăcu braţele, dar nu pentru îmbrăţişare, ci într-un gest măsurat, uşor emfatic, de om încredinţat de însemnătatea lui. Zâmbea fără veselie, cu un soi de înţelepciune pe care Toma nu i-o cunoştea. — Fii binevenit în casa mea, prietene şi drumeţule de departe! rosti el solemn, ca şi când s-ar fi aflat în vreo solie. Sufletul meu se bucură nespus la vederea ta! „Nu s-ar zice”, gândi Toma. Încercă să glumească: — Hai, bre, nu mai vorbi cu mine ca şi cu judele tău. M-am gândit în toţi anii ăştia la tine, am venit să te iau acasă şi te găsestc cu femeie şi copii! Bine-ţi sade! Filip râse pentru prima dată – i se păru lui Toma – deschis ca odinioară, şi abia acum îl îmbrăţişă. — Tot şturlubatic ai rămas, spuse. Să ne aşezăm. Faţă în faţă, cu masa între ei, se cercetară câteva clipe tăcuţi. Filip i se păru îmbătrânit: deşi avea treizeci de ani, ca şi el, părea trecut binişor de patruzeci. Îşi lăsase o mustaţă neagră, înfoiată ca vrabia şi începuse să prindă rotunjimi de om cuprins ce îşi împarte ceasurile zilelor după anume rânduieli. Când îşi lăsa bărbia în piept, i se isca sub ea o guşă trandafirie, de popă papistăşesc. Se uitau unul la altul zâmbind fără noimă şi nu mai găseau, dintr-o dată, ce să-şi spună. În cele din urmă Filip văzu cana de apă. — Ce-i cu asta? întrebă bucuros că găsise ceva despre care să poată vorbi. — O cană, ia acolo, mi s-a făcut sete şi mi-am îngăduit să-i cer jupânesei tale… — Apă!? pufni Filip. Se ridică smucit şi călcă iar apăsat, cu pasul lui cel nou care spunea tuturor că el e domnul şi stăpânul acelei case şi a toată suflarea ce se afla întrânsa. — Hilde! Bere şi mâncare! Oaspetele e însetat şi flămând şi domnia ta îi stai dinainte cu apă! De dincolo răzbi glasul înfiorat al femeii: — Am aşteptat întoarcerea domniei tale. Filip nu găsi cu cale să mai răspundă. Nu strigase, dar glasul îi sunase apăsat ca şi pasul, nemaiîngăduind altă părere de niciunde. Toma îl urmărea cu o uimire în care începea să se amestece şi o undă de veselie. — Ei, şi acum, că te-ai întors, spuse Filip revenind la masă, e vremea să-ţi întemeiezi un rost. Dar mai întâi să te însori. Femeia cinstită şi iubită e plug de aur la casa omului. „Vorbeşte ca tata, gândi Toma. Oare a lui e iubită, cum zice? Dar o fi femeie de treabă şi i-o fi dragă, de ce să-l osândesc?” — A veni ea şi vremea însuratului, zise el mai mult ca să-l întrerupă. Dar tot atunci îi răsări în suflet o bănuială. Spuse cu oarecare nepăsare, ca omul care vorbeşte ca să mai treacă vremea: — L-am avut tovarăş de drum pe jupanul Johan Fuchs. Zicea că te ştie. — Cum să nu? Pe mine mă cunosc o mulţime de oameni. — Da, am băgat de seamă. Zicea să rămân, să-mi fac şi eu un rost aici, că aş avea căutare.   Filip clipi de câteva ori repede, fără un cuvânt, pe urmă clătină din cap rar, ca şi cum s-ar fi mirat de o mare nesocotinţă. — Nu te-aş sfătui… — Te-ai deprins să dai sfaturi de când nu te-am văzut. Tocmai de aceea ţi-am şi vorbit de părerea negustorului. De ce nu mă sfătuieşti? El zicea că nu voi mai prididi să fac faţă comenzilor. — Nu te-ai schimbat, spuse Filip cu un fel de tristeţe. Şi acum şapte ani credeai orice nerozie. Toma zâmbi ascuns: — Păi ce să fac? Vrabia tot pui şăde… — Nu te sfătuiesc, urmă Filip ca şi cum nu l-ar fi auzit, fiindcă n-ai răzbi. Negustorul ce poate să ştie? El e mai mult plecat şi negoţul i-l fac feciorii. Eu însă sunt tot aici, în inima cetăţii şi la vadul breslelor şi ştiu rânduielile. Meşterii sunt mulţi, de-ai locului şi destoinici. Pe când tu eşti străin, venetic, şi nici n-ai arătat ce poţi. — Aş putea arăta. — N-ai apuca. Te-ar mânca de viu înainte de a pune mâna pe unealtă. „Pe tine văd că nu te-au mâncat”, voi să spună Toma, dar atunci intră femeia cu bucatele. Le puse dinainte berea scoasă din pivniţa afundă în două căni de faianţă cu capac, pâinea rumenă şi două tigăi în care, peste cârnaţi fripţi, spărsese câte şase ouă. Toma îşi uită gândul. Frânse o bucată de pâine şi trase adânc în piept mireasma caldă de lanuri bătute de soarele verii. Era uşoară, pufoasă şi albă, iar coaja-i trosnea între dinţi. Se simţi, pentru întâia dată de când plecase, foarte aproape de casă şi, uitând necazul pe care-l avea împotriva lui Filip, îi zâmbi cu un fel de recunoştinţă. Prietenul său înălţă cana. Ciocniră, dar înainte de a bea, Toma cercetă cu ochi de cunoscător felul în care fusese împodobită faianţa: pe cana lui, în albastru, un pitic care culegea hamei, iar pe cea a lui Filip acelaşi pitic care bea într-o pivniţă de-a dreptul dintr-un butoi. — Astea le-a făcut un meşter din cetatea Mediaşului, spuse Filip, mândru ca şi cum el însuşi le-ar fi făcut. — E o lucrare iscusită care bucură şi sufletul şi ochiul, le preţui Toma. Era un călugăr bătrân la Humor, Chiril, îşi aminti el. Ceilalţi ziceau despre dânsul că înainte de a se călugări clocea la subsuoară patruzeci de zile câte un ou părăsit din care ieşea apoi un spiriduş. Eu nu l-am mai apucat ca să-l întreb, dar aşa vor fi arătând şi spiriduşii aceia. Filip îşi şterse spuma albă de pe mustaţă şi se închină. Îşi făcu şi Toma cruce, pe urmă goli cana. — E bună şi berea voastră, zise. Filip clătină din cap ca omul păţit: — N-ai venit acum vreo lună, vorbi el cu gura plină, că ai fi văzut un lucru mai diavolesc decât spiriduşii aceia. S-a ivit în cetate, nimeni nu ştie de unde, un doctor, aşa ziceau toţi, că e doctor, dar el se afla în înţelegere cu satana după cum s-a şi dovedit. În primele zile nimeni n-a băgat de seamă la el ceva deosebit. Într-o seară însă s-a înfăţişat în Piaţa Mare cerând îngăduinţa să joace popice alături de noi. Fireşte, nimeni nu s-a împotrivit, unui oaspete se cade să-i îndeplineşti toate voile şi chiar mai mult decât atât. Aşa că atunci când îi vine rândul, ne uităim cu luare aminte să-i cunoaştem îndemânarea şi când prinde bila de piatră a se rostogoli, odată şi începe să strige nebunul cetăţii care era şi el de faţă: e cap de om, strigă, e cap de om! Mai întâi am gândit cu toţii că iar e vreuna de-a nebunului mai ales că nu ştiam despre ce zbiera că e cap de om. Dar tot atunci nişte copii prinseră din senin să urle şi văzurăm cu toţii cum în locul bilei de piatră se rostogolea într-adevăr un cap de om care când se opri se prefăcu iar în bilă. Întâi am crezut că – ce să mai zic? — am vedenii de pe urma răcnetelor nebunului care începuse să se tăvălească pe jos. Dar străinul luă a doua bilă şi tot aşa se petrecură lucrurile şi o luă şi pe a treia şi tot aşa. Parcă se înmuiaseră lespezile sub tălpile mele de nu-mi puteam clinti picioarele. M-am uitat atunci la el odată cu toţi oamenii adunaţi acolo şi am văzut stând în spatele său o umbră. Dar nu era umbră de om, legată de el şi întinsă pe pământ, ci o umbră singură care-l veghea cam cum e aureola sfinţilor – Doamne, iartă-mă – doar că aceea e de lumină şi stă în jurul capului pe când asta era de întuneric şi se înălţa în spatele său de la tălpi până în creştet. Am simţit cum mi se ridică părul măciucă. Ne-am făcut cu toţii semnul crucii şi cât ai bate din palme locul a rămas gol. În urma noastră se auzeau doar zbieretele nebunului şi hohotele de râs ale acelui doctor al satanei. — Ai văzut tu asta? întrebă Toma. — Aşa cum te văd. A doua zi, altă grozăvie. S-a ivit pe acoperişul bisericii umblând pe muchia lui ca pe loc drept. După ce a făcut aşa de vreo câteva ori, s-a căţărat pe turn şi s-a pus în creştet, cu picioarele în sus, pe bila din vârful lui. Când s-a adunat jos o omenire întreagă, s-a azvîrlit de acolo. Mulţimea s-a bulucit înapoi urlând îngrozită şi strivindu-se. Dar pe pământ, în mijlocul locului gol, a ajuns doar o mâţă neagră care a căzut în picioare cum cad toate mâţele, dar care scotea scântei pe ochi. — Ai văzut-o şi asta? — Asta n-am apucat s-o văd că nu mă aflam acolo. Au văzut-o însă sute de oameni printre care şi doi ucenici de-ai mei. — Şi cu mâţa ce s-a-ntâmplat? — Cine să mai ştie în spaima aceea care i-a cuprins pe toţi? — Dar cu străinul? — Pe el s-a hotărât să-l aducă în faţa juzilor, dar a doua zi ia-l de unde nu-i. S-a mistuit ca şi când n-ar fi fost şi de atunci nimeni nu mai ştie de el. Un negustor care a sosit cu pălării de la Pojon zice că s-ar fi ivit pe acolo… Toma rămase puţin dezamăgit. Din nou şi pentru a nu ştiu câta oară auzea asemenea întâmplări, pe care însă cel ce le povestea nu le văzuse cu ochii lui. Încă nu întâlnise omul care să fi văzut el însuşi, să fi pipăit, să fie în măsură să-i arate ceva, o dovadă cât de neînsemnată, o arsură cât de mică rămasă de la răsufletul diavolului, un fir de păr din blana lui ori un fulg alb din aripa vreunui arhanghel. Căci asupra istoriei cu bilele avea o oarecare îndoială: când răcnesc nebunii şi urlă copiii nu e greu să-ţi pierzi firea şi să vezi şi tu capete în locul unor bile de popice. Totuşi o nelinişte obscură i se strecură şi de data asta în suflet. Ca întotdeauna îşi socotea îndoiala mai rea decât necredinţa şi se simţea vinovat. Porunca era de a crede fără a cerceta, dar el păcătuia mereu neputându-se împotrivi ispitei de a cer– ceta. Mai bine nu aducea vorba acum, seara, despre asemenea lucruri, căci numai el, cu spiriduşii călugărului Chiril, purta toată vina. — Ce faci cu astrolabul? întrebă doar ca să schimbe vorba. Te-ai apucat să studiezi aştrii? — Nu, dar trebuie să-l desenez ca să-l pun într-o carte. Degeaba însă. Umbra acelui doctor satanic coborâse între ei şi vorbele lâncezeau. Mâncase şi neobişnuit de mult faţă de cât mânca serile la Veneţia. Se simţea îngreuiat şi ostenit. Pe nişte scări strâmte de lemn care scârţâiau sub paşi, Filip îl duse într-o odaie de sus, sub acoperiş. Patul era moale şi cu aşternutul curat, însă el se zvârcoli mult timp fără somn. Cu toată primirea până la urmă bună pe care i-o făcuse Filip, parcă tot rămăsese cu o părere de rău că nu trăsese la casa negustorului. „Dar la urma urmelor ce am cu Filip? se întrebă, simţindu-se din nou vinovat. Mi-a căşunat mie pe el încă de pe drum, de când mi-a spus Fuchs că s-a însurat. Şi ce dacă s-a însurat? Treaba lui… Şi-a făcut un rost, e cineva în cetatea asta, îl cunosc şi dincolo de hotare, îi dă mâna să dea sfaturi. El a zugrăvit icoane şi temple, a tipărit cărţi şi le-a făcut desenele pe când eu ce-am făcut de şapte ani decât că m-am spetit învăţând? Dar trebuie să fie şi asta ceva, altfel n-aş simţi cum creşte în mine biserica aceea. Adormi târziu şi se zbătu chinuit de vise cumplite. Văzu capul bătrânului Arbure rostogolindu-se însângerat spre el, urmat de capetele rânjite ale lui Toader şi Nichita. După ele venea bubuind ca un tunet însuşi capul lui şi se opri dinainte-i crescând fioros, cu gura deschisă şi ochii bulbucaţi şi pe urmă se înveli treptat într-o pâclă devenind o bilă enormă de piatră pe care răsări mâţa neagră aţintindu-l cu două licăriri de foc. Se trezi cu trupul scăldat în sudoare, cu gura uscată ca iasca. Se aşeză pe marginea patului. Întinse mâna trăgându-şi spada mai aproape. După aceea îşi făcu cruce şi rosti în şoaptă Tatăl nostru. Se ridică apoi şi deschise fereastra. Sub lumina lunii văzu jos o îngrămădire de acoperişuri tăcute, povârnite, năpustite unele asupra altora, cu sumedenie de ferestre mici care vegheau ca nişte ochi neosteniţi şi întunecaţi cetatea. De pe muchea unuia îl aţintea cu licăriri galbene o mâţă sură, cu coada ridicată ca o vergea. Toma se aplecă în afară, pipăi dunga zidului şi desprinse o fărâmă de tencuială. O azvârli după ea. Mâţa se mistui îmtr-o gură de pod. În depărtare străjuiau limpede munţii învăluiţi într-un abur argintiu. Neclintirea lor îi întări sufletul liniştindu-l. Lumea era plină de taine înfricoşate, dar se aflau şi câteva lucruri limpezi şi neclintite ca munţii. Unul dintre acestea rămânea fără îndoială fapta înaltă şi dreaptă în frumuseţea ei, cu care omul putea răzbi printre taine spre un liman. Dumnezeu îl ajută pe omul drept, dar cum Dumnezeu nu se vădeşte decât în frumuseţe, omul e dator să-l caute făptuind întru frumuseţe. Către răsărit cerul începea să se albească. Se întinse din nou şi reuşi să aţipească, iar când se trezi, în zori, hotărârea sa era luată. Se spălă cu apă puţină şi încropită care nu-l bucură. Aflându-i gândul, Filip se arătă surprins şi încercă să-l reţină câteva zile spre a-i arăta atelierul şi meşteşugul, însă pe Toma îl cuprinsese o nerăbdare ciudată şi nimic nu l-ar mai fi putut întârzia. Se despărţiră cu părere de rău, dar fără durere. În curtea ca o cetate, Johan Fuchs începuse descărcatul carălor. Coviltirele fuseseră date jos şi slujitorii foiau pretutindeni cu lăzi, cu saci, cu baloturi şi cutii. — Plec, jupâne, şi-ţi mulţumesc pentru grija ce mi-ai purtat-o şi pentru prietenie. — Cum, aşa de curând? înseamnă asta oare că n-ai fost primit cu cinste de prietenul domniei tale? — Ba da, m-a primit cu toată cinstea. Dar prietenii, jupâne, sunt ca banii: când ţi-e lumea mai dragă te lasă. Iar dacă vrei să-i păstrezi şi-i pui în comorniţe, de la o vreme te trezeşti că nu mai umblă. — Aşa e. Să ştii că nici eu n-am prieteni. Am doar tovarăşi de negustorie. Cel mai bun prieten îmi sunt eu însumi. De aceea îmi merge negoţul şi-mi aduce dobândă. Toma se gândi că el nu tocmai asta voise să spună: Johan Fuchs încurcase puţin lucrurile ori le privise dintr-un unghi negustoresc în care el nu era deprins să stea. Nu mai stărui însă căci soarele începea să se înalţe.  Un slujitor îi aduse calul înşeuat, ţesălat, sătul şi odihnit, încălecă. — Nădăjduiesc să te revăd la Ţara Moldovei, jupâne. După o clipă de ezitare adăugă: Când ajungi în cetatea Sucevei, să întrebi de Toma, zugravul curţii domneşti. Negustorul râse hurducându-şi cărnurile. Îşi flutură mâna în urma lui. — Dumnezeu să-ţi dea dobândă! Îl mai auzi Toma în timp ce ieşea pe poarta grea, ţinută de patru slujitori. Trecând prin Piaţa Mare simţi îndemnul să se oprească. Departe, sub un zid, zăceau cele trei bile blestemate de care nimeni nu mai îndrăznea să se atingă. Pentru popice fuseseră aduse altele noi. — Nu vă apropiaţi, îi strigă un copil, acelea sunt bile cu care s-a jucat diavolul! Spaima respectuoasă a acestui glas îl întărâtă. Descălecă şi se apropie. Oamenii, câţi se aflau de faţă în acel ceas al zorilor, se opriseră înspăimântaţi şi curioşi, dar fără a îndrăzni să se apropie şi ei. Toma se aplecă. O frică cenuşie se umflă întrânsul, înecându-l ca o tină. Se simţi umilit în faţa lui însuşi şi dinaintea acelor oameni care-l urmăreau cu răsuflările oprite. Strânse din măsele, întinse mâna şi ridică o bilă. O ţinu în dreptul feţei privind-o îndelung. Nu văzu nimic deosebit. Piatră, fără nicio îndoială. Rece pentru că era în zori şi sub zidul acela încă nu ajunsese soarele. Zgrunţuroasă după atâta rostogolit, deşi se vedea că fusese întâi şlefuită. Grea ca orice piatră. Îi veni să râdă. O înălţă cât toată lungimea braţului şi o trăsni pe neaşteptate de lespezile de pe jos. Bila se crăpă în vreo cinci părţi şi aşchii din ea se răspândiră în jur. Miezul îi era mai albicios, dar nimic nu ţâşni din el, nicio umbră, nicio flacără, niciun duh. Nici măcar o adiere de pucioasă. Ţăndările rămaseră nemişcate. Încălecă. Oamenii se dădură deoparte murmurând. Nu-i luă în seamă. Se simţea liber şi mândru. Trecu printre ei fără să-i vadă, cu conştiinţa tainică de a fi dobândit o victorie, dar fără să ştie exact dacă asupra lui sau asupra satanei. Către amiază ajunse la o apă. Îşi lăsă veşmintele pe mal şi intră gol în şuvoiul lat, limpede şi rece. Locul era pustiu, munţii aproape, în ierburi ţârâiau cosaşii, adierea aducea mireasmă de fân, iar el ieşi pe prundişul ţărmului şi rămase în picioare, cu braţele ridicate spre înalt, zvântându-şi în soare trupul puternic şi deplin. Frumuseţea se afla aici, pretutindeni în jur, n-aveai decât să răsufli adânc ca să te pătrunzi de ea pentru ca apoi s-o zămisleşti din nou cu duhul mâinilor. Odată cu această limpeczire îl încolţi iar nerăbdarea aprinsă care în ultimul timp îl încerca tot mai des. Se îmbrăcă în grabă şi se azvârli în şa. Bătu uşor cu palma grumazul calului: — Hai bădie, îi vorbi, că de acum nu mai e mult până departe…