Christian Jacq

Piatra Luminii Paneb cel Zelos de Christian Jacq volumul 3 ☥ Capitolul 1 Să pătrundă prin efracție în templul Locașului Adevărului, satul secret situat pe malul stâng al Nilului, pentru a fura o comoară inestimabilă: iată misiunea celor cinci oameni care izbutiseră să se apropie de zona interzisă. Visând la enorma răsplată promisă, ghidul se surprinse zâmbind: nimeni, nici măcar Sobek, șeful pazei locale, nu era în stare să prevadă totul. Riscul era cu atât mai scăzut cu cât hoții îl aveau drept complice pe un trădător, chiar în interiorul confreriei care se credea perfect apărată, între zidurile sale înalte. ☥ Inima trădătorului bătea să-i sară din piept. Profitând de perioada tulbure dinaintea încoronării noului faraon, el și comanditarul său hotărâseră să încerce un tur de forță, trimițând o bandă de tâlhari cu experiență, pentru a pune mâna pe piatra de lumină, păzită cu strășnicie de artizanii a căror datorie era aceea de a săpa și de a decora locurile de veci ale faraonilor din Valea Regilor. Peste câteva ore, trădătorul urma să-și părăsească definitiv confreria în care trăise de o viață, unde și-a învățat meseria și a păstrat atâtea secrete, unde a petrecut atâtea ore de exaltare. De ce confrații săi nu-l aleseseră pe el șef de echipă, pe el, care avea toate calitățile cerute de această funcție? Disprețului îi urmaseră ura și dorința de răzbunare pe această comunitate nedreaptă. Și atunci când destinul îi deschisese această cale, nu ezitase nicio clipă: uneltind și făcând să piară confreria, se va bucura, în sfârșit, de o viață îndestulată, de o casă frumoasă și o grădină mare, având la dispoziție o mulțime de servitori credincioși. Nu vor mai exista zilele de muncă istovitoare când trebuia să se supună maestrului de operă și se va termina cu sarcinile grele prin care încerca să-l mulțumească pe Pharaon: de acum înainte, trădătorul avea să profite și să se bucure de viață, uitându-și repede jurământul și trecutul. Din fericire, se asigurase de complicitatea soției sale, încântată de perspectiva de a deveni o mamă dintr-o familie respectată și apreciată. Multă vreme îi ascunsese planurile lui de viitor, temându-se că ea nu o să fie de acord; dar, ulterior, constatase că era întrutotul de acord. Ba, mai mult, ea însăși pregătise poțiunea care urma să-l adoarmă pe paznic, cufundat acum într-un somn adânc. De data aceasta, reușita era atât de aproape, încât trădătorul tremura de emoție; încerca să se stăpânească gândindu-se că, în noaptea calmă, toți anii pe care i-a trăit așteptând această ocazie vor fi încununați de succes. Peste puțină vreme, oamenii trimiși de comanditarul său vor trece dincolo de ziduri, printr-un loc în care el însuși instalase o scară din frânghie, și-i va conduce până la templu. ☥ Paneb cel Zelos fu trezit de niște țipete răgușite. La treizeci și șase de ani, colosul cu ochi negri, devenit fiul adoptiv al maestrului de operă și al femeii înțelepte din Locașul Adevărului, se arăta din ce în ce mai puternic. Dormea puțin, dar nu suporta să fie trezit din somn. — Ce se întâmplă? îl întrebă soția sa, Uabet cea Pură, fără să deschidă ochii. — Dormi! Mă duc să văd. Fiul lor, Aperti, a cărui înălțime și greutate anunțau deja un gigant, era încă în lumea viselor. Vinovata mergea legănându-se prin bucătărie, unde, după ce înfulecase niște curmale, dăduse atacul la coșul cu pâine. — În ruptul capului n-ar fi trebuit să cedez rugăminților fiului meu și să-ți dau voie să intri în casa asta! îi spuse Paneb gâștei grase, căreia i se potrivea de minune numele de Orătanie Nesuferită. Obraznică, agresivă și hoață, ea era veșnic flămândă. Avea ciocul și labele roșii, gâtul galben cu dungi negre, aripile maronii, pântecele alb și coada neagră. Orătania Nesuferită era cea mai bună tovarășă de joacă a lui Aperti; își mușca adversarii atacându-i pe la spate și nu se temea nici măcar de câini. — Ieși afară! îi porunci Paneb. Dacă nu, te fac friptură! Luând amenințarea în serios, gâsca se lăsă dată afară, gâgâind în semn de protest. ☥ Ascuns după un colț al zidului, în întuneric, trădătorul îl zări pe primul tâlhar care trecea de zid folosind scara de frânghie. Preferă să aștepte ca tovarășii săi să se apropie, înainte de a le ieși în întâmpinare. Deodată, în clipa în care al cincilea intrus punea piciorul pe pământ, unul dintre bandiți scoase un țipăt de durere. Gâsca îl mușcase de picior și acum se repezea către o altă victimă, care strigă, cu groază: — Suntem atacați! Iute și îndemânatică, gâsca mușca în stânga și-n dreapta, gâgâind din ce în ce mai tare. Trădătorul era țintuit locului, ca paralizat; oamenii săi încercau zadarnic să prindă pasărea, adresându-și cuvinte de ocară, în ciuda hotărârii luate de a păstra liniștea, orice s-ar întâmpla. În sfârșit, unul dintre hoți prinse gâsca de gât. — O să-ți sucesc gâtul, animal spurcat! Dar omul nu apucă să-și pună-n practică amenințarea, căci pumnul lui Paneb îl doborî la pământ. Alarmat de țipetele Orătaniei Nesuferite, care nu făcea niciodată „scandal” fără motiv, colosul venise la fața locului. În timp ce gâsca se făcuse nevăzută și trădătorul se târa pe lângă ziduri, pentru a ajunge cât mai repede acasă, cei patru hoți rămași în putere se repeziră, toți deodată, asupra artizanului, siguri că-l vor învăța minte cât ai zice pește. Dar genunchiul lui Paneb îl lovi pe primul în burtă, cotul îi izbi tâmpla celui de-al doilea, iar fruntea – nasul celui de-al treilea; al patrulea reuși să-l lovească pe colos în piept, dar acesta nici nu se clinti. Văzându-și complicii la pământ, se repezi spre scara de frânghie. În momentul în care se prindea de ea, Paneb îl trase de picioare și-l învârti, izbindu-l de perete. — Nu se fuge așa, băiete! Pe jumătate inconștient, hoțul scoase un pumnal. — Aruncă arma! îi ordonă Paneb. Hoțul amenință. Deodată, colosul îl recunoscu. — Tu… Tu ești cel care îndrăznește să atace Locașul Adevărului! Cu un gest disperat, omul își tăie gâtul. Orătania Nesuferită continuase să gâgâie în timp ce străbătea ulița principală, așa încât mai mulți săteni se treziseră. Primul care sosi la locul dramei, purtând o torță în mână, fu desenatorul Unesh Șacalul. Privirea sa amenințătoare se opri asupra celor patru bandiți. Trei zăceau leșinați, iar unul se zvârcolea de durere. — Ăștia sunt libieni! exclamă Unesh. — Și cel care sângerează? Desenatorul lumină cu o făclie fața celui care se chinuia, în agonie. — Nu, nu se poate… Se adunau tot mai mulți artizani. Unul câte unul, sătenii ieșeau din casă. Nefer cel Tăcut, maestrul de operă, veni de îndată lângă fiul său adoptiv. În timp ce Unesh îi lega fedeleș pe cei patru libieni și Orătania Nesuferită fugea de colo până colo, de parcă ar fi vrut să spună că ea a dat în vileag fapta ce se pregătea, Nefer dezveli cadavrul celui care își luase viața cu propriul pumnal. — Unul dintre paznicii însărcinați cu securitatea noastră! constată el, speriat. ☥ Capitolul 2 Scrib al „marelui și nobilului Mormânt pentru milioane de ani din partea de vest a Tebei” era tot Kenhir, care acum ajunsese un bătrânel suferind, în vârstă de șaptezeci și doi de ani, cel care avea grijă să noteze în Jurnal micile și marile evenimente din fiecare zi. Tot el trebuia să supravegheze livrările, să repartizeze salariile în natură, să împartă uneltele, să verifice motivele absentării de la munca pe șantier, să stabilească inventarul bunurilor confreriei, pe scurt, să asigure o gestiune fără cusur și să rezolve nenumăratele probleme care se iveau în fiecare zi în acest sat locuit de artizani, de soțiile și copiii acestora, precum și de celibatarii de ambele sexe. Iată că avea loc o catastrofă: berea pe care tocmai o bea era caldă, iar patul îi era cuprins de flăcări! — Treziți-vă, Kenhir! Scribul Mormântului deschise ochii și văzu un bărbat de vreo patruzeci și șase de ani, zvelt, cu o frunte lată, cu ochii de un verde-gri, de talie mijlocie, dar bine făcut. — Tu erai, Nefer… Am uitat să-mi masez fața cu ierburi proaspete, înmuiate într-un amestec de bere și mir, și uite că am avut un coșmar! Dacă e să cred în cele scrise în Cheia viselor înseamnă că vom fi prădați și puși în situația de a expulza pe cineva. — Nu sunteți departe de adevăr. Un grup de libieni a pătruns în sat cu complicitatea unui paznic. — Ce tot spui? Un om al șefului Sobek? — Da, din păcate. Kenhir se ridică anevoie, iar Nefer îl ajută să coboare din pat. În ușă se ivi slujnica scribului, Niut cea Neobosită, o brunețică frumoasă care preferase să îl lase pe maestrul de operă să încerce să-l trezească pe stăpânul său, a cărui proastă dispoziție matinală dura adeseori aproape toată ziua. — Să vă aduc micul dejun? — Turtițe calde și lapte, dar cât se poate de repede. Corpolent, abia mergând, Kenhir nu se deplasa decât folosind bastonul, cu excepția momentelor în care își regăsea, ca prin minune, vioiciunea tinereții. Când se așeză într-un fotoliu scund, dinaintea unei mese din lemn de sicomor, ochii bătrânului fulgerau de mânie. — Cum de au îndrăznit să atace până și Locașul Adevărului?! Voi întocmi imediat un raport către Pharaon. — Asta dacă Sethi al II-lea este deja recunoscut ca rege, obiectă Nefer, căci nimeni n-a fost încă încoronat. — Nemernicii și-au ales bine momentul… Trebuie convocat șeful Sobek. — A fost chemat deja. Ne așteaptă la poarta principală. ☥ Înalt, atletic, cu o cicatrice sub ochiul stâng, cu mâini enorme și obișnuite să folosească bâta, șeful Sobek era un nubian autoritar, cu o vorbă tăioasă, care dintotdeauna lucrase la paza satului. Nesuportând să i se discute ordinele, obișnuia să-și asume responsabilitățile și să nu le pună în spinarea subordonaților săi. Când văzu cum se deschide poarta cea mare a satului în care el nu avea dreptul să intre și-i zări ieșind pe scribul Mormântului și pe maestrul de operă, intui de îndată că avea să treacă printr-o grea încercare. Cu douăzeci de ani în urmă, unul dintre oamenii săi fusese asasinat și, în ciuda cercetărilor sale, nu reușise încă să-l afle pe vinovat, care, după părerea sa, nu putea fi decât unul dintre artizanii confreriei; și iată că, acum, un alt om din pază dispărea în împrejurări tragice. Numai că, de această dată, se comportase ca un criminal! Kenhir era morocănos, ca în zilele sale proaste. — L-ai identificat pe răufăcătorul care și-a tăiat beregata? — Era, într-adevăr, unul dintre oamenii mei, declară Sobek. Nu era angajat decât de un an. — Ce sarcină avea de îndeplinit? — Supravegherea uneia dintre piste, printre dealuri. — Mă întreb ce l-a făcut să-și ia viața… — Dar e foarte clar, spuse nubianul: când și-a dat seama că nu mai putea fugi, a preferat să moară decât să se supună interogatoriului meu. Și pe bună dreptate. — I-ai interogat pe cei patru libieni? — Primul nu mai poate judeca din cauza loviturii pe care a primit-o, al doilea e mut, al treilea are limba tăiată, iar al patrulea nu știe nicio vorbă în limba egipteană. Va trebui să-i încredințez administrației centrale a malului stâng, pentru a putea fi identificați. — Și paznicul? — A fost drogat și de-abia acum se trezește din buimăceală. — Știm că avem un trădător printre artizani, îi aminti Kenhir, enervat; dar nu știam că unul dintre paznicii tăi îi era complice! Și, desigur, el a fost călăuza libienilor. — Dacă bănuiți că aș fi participat, mai mult sau mai puțin, la acest complot, protestă Sobek, cu indignare, nu ezitați să formulați acuzația așa cum se cuvine. Se înțelege de la sine că vă voi înmâna de îndată demisia mea. — Avem încredere în tine, interveni Nefer, și vei rămâne șeful pazei satului. Maestrul de operă îi luase și altădată apărarea nubianului; și nici de data asta scribul Mormântului nu-l contrazise pe Nefer cel Tăcut. — Dar cum putem ști că nu vor mai fi și alți oameni care să se vândă dușmanului? mormăi Kenhir. — Am făcut o greșeală gravă, recunoscu Sobek; canalia asta nu aparținea clanului meu; n-ar fi trebuit să-l angajez. Nu se va mai repeta, v-o promit! — Ce măsuri intenționezi să iei? — Să întăresc supravegherea satului, de jur împrejur, zi și noapte, și să interzic toate permisiile până la încoronarea noului faraon. Ar fi de dorit ca niciunul dintre voi să nu părăsească Locașul Adevărului până când situația nu va fi clarificată. ☥ Satul era în stare de șoc. Pentru a conjura destinul, sculptorul-șef Userhat Leul și cei doi asistenți ai săi, Ipuy Iscoditorul și Renup cel Jovial, șlefuiau o mică stelă, pe care urmau să fie reprezentați șapte șerpi. Instalat în incintă, nu departe de poarta principală, umilul monument va contribui la respingerea forțelor răului. Toate familiile, fără nicio excepție, erau îngrijorate în privința viitorului Locașului Adevărului; dacă noul faraon va înceta de a mai fi principalul protector al satului sau dacă va izbucni un război civil, ce se va alege, oare, de cele șaptezeci de case albe, întreținute cu atâta grijă? În ciuda chipului său rotund și jovial și a burții sale care arăta îndestularea, desenatorul Pai Pâinică-Bună era atât de înfricoșat, încât își pierduse pofta de mâncare; îngrijorată, soția lui hotărâse să-l ducă la femeia înțeleaptă, vindecătoare și mamă spirituală a confreriei. Deși de obicei nu se simțea prea mândru de el însuși, acum Pai era atât de deprimat, încât se supuse acestei inițiative. Și iată-l bătând la ușa Clarei, soția maestrului de operă, a cărei sală de consultație era o anexă a locuinței lui Nefer cel Tăcut. Îi răspunse lătratul unui câine. Femeia înțeleaptă îi deschise, purtând în brațe un cățeluș. — Negruțu’ e puțin cam nervos, îi explică ea; i-am dat să înghită niște pelin împotriva viermilor intestinali. Deja măricel, cu botul alungit, cu ochii maronii sclipind și vădindu-i agerimea, cu urechile lungi și blegi, pe Negruțu’ nu părea să-l pască niciun pericol. Predecesorul lui, care purtase și el același nume, fusese mumificat și se odihnea într-un mic mormânt, cu pernuțele sale preferate, un vas cu ulei sfințit și un prânz suculent, și el conservat. Ori de câte ori avea norocul s-o privească pe Clara, Pai Pâinică-Bună era fermecat de prospețimea ei, chiar și la patruzeci de ani; chipul ei frumos cu trăsături atât de pure transmitea în jur o lumină care liniștea sufletele. Cu părul aproape blond și ochii albaștri, delicată și suplă, soția maestrului de operă avea o voce blândă și melodioasă. Se măritase cu Nefer înainte de a fi primiți în Locașul Adevărului care, după ani lungi de ucenicie și de muncă îndârjită, îi alesese conducători. — Nu mă simt prea bine, mărturisi Pai Pâinică-Bună, rușinat. — Te supără ceva anume? — Nu, mi-e rău așa, în general… și nu mai am poftă de mâncare. Cum aș putea suporta nesiguranța în care trăim? Poate că mâine satul va fi distrus, iar noi ne vom risipi, care încotro. — Întinde-te pe rogojină, Pai! Având deja multe cunoștințe medicale, Clara beneficiase de învățătura unei practiciene de excepție, medicul-șef Neferet, precum și de cea a femeii înțelepte, căreia îi luase locul o dată cu plecarea ei din această lume. Zi de zi aceste două femei îi transmiseseră o știință elaborată, încredințându-i laboratorul în care, acum, își pregătea leacurile. Culoarea feței, mirosul corpului și răsuflarea erau primele elemente pentru stabilirea diagnosticului, dar trebuia, mai ales, să ia pulsul punând mâna pe ceafa pacientului, pe creștet, pe încheieturile mâinilor, pe burtă și pe picioare. În felul acesta, femeia înțeleaptă auzea glasul inimii, ce o făcea să înțeleagă starea în care se aflau diferitele organe și canalele prin care circulau energiile. Clara îl examină îndelung, așa că Pai fu cuprins de o mare neliniște. — E grav? — Nu, nicidecum, dar anumite canale sunt pe punctul de a se astupa pentru că resimți o teamă permanentă. Femeia înțeleaptă îi prescrise un unguent compus din grăsime de taur, rășină, terebentină, ceară, bacă de ienupăr și grăunțe de brionă, unguent cu care Pai trebuia să-și maseze bustul timp de patru zile, pentru a reda canalelor suplețea necesară. Desenatorul se ridică. — Mă simt deja mai bine, dar nu mă voi vindeca decât dacă satul va fi în afara oricărui pericol. Se spune că tu poți să vezi viitorul, Clara… Ei bine, ce vezi? — Să urmăm calea pe care ne-o arată Maat și nu vom avea de ce să ne temem.  

Piatra Luminii Femeia Inteleapta  de Christian Jacq volumul 2 ☥ Capitolul 1 Pericolul plutea în aer. De la moartea lui Ramses cel Mare, dispăruse liniștea din Locașul Adevărului. Situat pe malul stâng al Tebei, interzis celor din afară, satul secret al artizanilor, a căror îndeletnicire era de a ciopli și de a decora mormintele regilor și reginelor, își aștepta soarta cu înfrigurare. Oare ce hotărâre va lua succesorul Merenptah, în vârstă de șaizeci și cinci de ani, acum, când cele șaptezeci de zile de la mumificarea ilustrului faraon luau sfârșit? Fiu al lui Ramses, trecea drept un bărbat autoritar, drept și sever; dar va ști el, oare, să dea în vileag inevitabilele comploturi și să scape de intriganții care ar dori să ocupe „tronul celor vii”, însușindu-și cele Două Regate, Egiptul de Sus și cel de Jos? Ramses cel Mare fusese generosul protector al Locașului Adevărului și al confreriei artizanilor care depindeau în mod direct de rege și de primul său ministru[1], vizirul; acest loc avea propriul tribunal și beneficia de un transport zilnic de hrană. Neavând griji materiale, artizanii se puteau consacra operei lor, vitale pentru supraviețuirea spirituală a țării. Însărcinat cu paza satului în care nu avea dreptul să pătrundă, șeful Sobek nu mai reușea să doarmă. Înarmat cu o sabie, o lance și un arc, străbătea neîncetat teritoriul de care răspundea și, de mai multe ori pe zi, își verifica dispozitivul de supraveghere conceput de el însuși. Desigur, cei doi paznici ai porții celei mari își făceau garda obișnuită, unul de la ora patru dimineața la patru după-amiază, iar celălalt, de la patru după-amiaza la patru dimineața; bine făcuți, buni mânuitori ai bâtei, nu-i lăsau pe profani să intre dincolo de incinta Locașului Adevărului, în care trăiau artizanii împreună cu familiile lor. Și mai erau și cele „cinci ziduri”, mai bine-zis forturile dispuse de-a lungul drumului către sat. Dar aceste măsuri obișnuite nu i se păreau suficiente lui Sobek, un nubian mare și puternic, al cărui chip era marcat de o cicatrice, sub ochiul stâng; le ordonase oamenilor săi să stea în permanență la pândă pe dealurile dimprejur, să supravegheze drumul ce ducea la Ramesseum, templul lui Ramses cel Mare, înălțat pentru milioane de ani, și potecile spre Văile Regilor și ale Reginelor. Dacă s-ar fi ivit tulburări grave, rebelii ar fi ocupat Locașul Adevărului în care, după cum se zvonea, artizanii erau capabili să producă bogății fabuloase și chiar să transforme orzul în aur. Ce se va alege oare, sub noul faraon, de modesta comunitate în care trudeau treizeci și doi de artizani, împărțiți în „echipajul din dreapta” și „echipajul din stânga”, pe vasul cu care era comparat satul? Sobek ar fi, poate, ultimul apărător, care rezista până la capăt, fără să fugă precum un laș. Trăind „în exterior”, paznicul sfârșise prin a se atașa de cei mai mulți dintre locuitorii pe care avea datoria să-i protejeze; deși nu era el însuși un artizan și nu le cunoștea secretele, avea totuși sentimentul că participă la aventura lor și nu-și mai putea imagina cum ar fi viața departe de ei. Iată de ce, o altă frământare îl urmărea tot timpul: oare nu se ascundea vreun asasin printre membrii confreriei, punând în pericol viața maestrului Nefer cel Tăcut, acuzat cu ceva timp în urmă, pe nedrept, printr-o scrisoare anonimă, și apoi declarat nevinovat de crima comisă asupra unui paznic? Șeful Sobek nu reușise să-i identifice nici pe vinovat, nici pe autorul anonimei și se întreba dacă nu cumva făptașul era un prieten al lui Nefer, gelos din pricina ascensiunii acestuia. Dar paznicul avea o altă pistă de urmat, căci îl bănuia pe Abry, administratorul principal al malului stâng al Tebei, ca fiind amestecat într-un complot ce amenința să distrugă Locașul Adevărului. Din nefericire, dispariția lui Ramses cel Mare risca să schimbe situația, scăpând-o de sub control. Ca șef al echipei din dreapta, Nefer avea datoria de „a face tot ce este luminos în Locașul de lumină”, de a concepe planurile și de a repartiza munca în funcție de priceperea fiecăruia. Responsabilități tot mai grele îi apăsau umerii de la recenta dispariție a lui Kaha, șeful echipei din stânga, căruia îi urmase fiul său de suflet, Hay, lipsit de experiență și mare admirator al lui Nefer, considerat adevăratul conducător al confreriei. Până și Kenhir, bătrânul scrib al Mormântului, reprezentantul puterii centrale, îl trata pe Nefer cu mult respect; înaltul funcționar, cel care trebuia să pună la punct confreria numită simbolic „Marele și Nobilul Mormânt pentru milioane de ani din vestul Tebei”, recunoscuse în el un maestru excepțional, cu o autoritate firească și de necontestat. Dar Nefer cel Tăcut va fi, oare, capabil să lupte împotriva forțelor întunericului care amenințau Locașul Adevărului? El, căpitanul echipajului „bărbaților din interior”, va ști, oare, să-și dea seama de gravitatea pericolului și va avea, oare, mijloacele de a le ține piept? Legat de desăvârșirea operei după regulile predecesorilor săi, Nefer uitase, poate, cruzimea și lăcomia lumii din exterior. Charisma lui va fi, oare, de ajuns pentru a îndepărta nenorocirea? Paznicul se opri în fața unei nișe scobite în zidul de incintă, în care se afla o statuetă a lui Maat, patroana ocrotitoare a satului. Purtând pe cap o pană cu ajutorul căreia păsările se puteau orienta, fragila zeiță întruchipa idealul confreriei, aspirația sa către armonie și dreptate, elemente indispensabile ale creației artistice. Nu se spunea oare că „desăvârșind-o pe Maat, faci un lucru plăcut lui Dumnezeu”? Sobek respira cu greu. Aerul cald devenea tot mai apăsător, pericolul se apropia. Încercând să se liniștească, contemplă creasta Soarelui-Apune, vârful cel mai înalt al muntelui teban, de forma unei piramide. Potrivit legendei, stânca fusese astfel modelată de către primii cioplitori în piatră ai confreriei, pentru ca oamenii din sud să-și amintească de piramidele din nord. Ca toți cei de prin partea locului, paznicul știa că această creastă adăpostea o femelă-șarpe de care toți se temeau, numită „Cea-care-iubește-liniștea”, și că un obstacol îi oprea pe profani să-i tulbure odihna. Faraonii își puseseră locurile de veci sub protecția sa, iar sătenii îi încredințaseră speranțele lor. De la o altitudine de patru sute cincizeci de metri, creasta se situa pe axa templelor înălțate de faraoni întru strălucirea lui Ka, energia inepuizabilă răspândită în univers; dispuse în evantai în jurul ei, templele îi aduceau un permanent omagiu. Lui Sobek îi plăcea s-o privească la apusul soarelui, atunci când penumbra acoperea deșertul, culturile și Nilul; nu rămânea în lumină decât creasta, ca și când noaptea n-avea nicio putere asupra ei. Un paznic își agită brațele, altul strigă din răsputeri. Sobek alergă de îndată către primul fort, acolo unde agitația era la culme; paznicii încercuiau vreo zece stăpâni ai unor măgari, speriați, ce-și protejau capetele cu mâinile, pentru a evita loviturile de bâte, în timp ce animalele se risipeau în toate direcțiile. — Opriți-vă, ordonă Sobek, nu sunt decât niște auxiliari! Dându-și seama de greșeala făcută, paznicii încetară să-i mai lovească. — Ne-a fost frică, șefu’, se scuză unul dintre ei. Am crezut că vor să intre cu forța. Așa cum se întâmpla în fiecare zi, auxiliarii aduceau apă, pește, legume proaspete, ulei și alte provizii necesare sătenilor. Cei mai curajoși dintre ei își adunară măgarii, alții gemeau sau protestau. Șeful Sobek trebuia să scrie un raport enorm pentru a explica incidentul, justificând totodată comportamentul subordonaților săi. — Dați îngrijiri răniților, ordonă el, și despovărați măgarii! Când cortegiul sosi la poarta principală a satului, aceasta se întredeschise lăsându-le să treacă pe soțiile artizanilor. Gospodine în familie, dar și preotese ale lui Hathor, își luară porțiile în primire, în liniște deplină. În timpul vieții lui Ramses cel Mare, acesta era un moment în care se discuta, oamenii râdeau de orice fleac, păreau să se mai și certe pentru a obține cea mai bună carne, cele mai bune fructe sau cea mai bună brânză. Dar de la dispariția marelui monarh, până și copiii tăceau, iar mamele nu mai aveau chef să ia parte la joaca lor. Își făceau munca zilnică lăsându-se pe vine, mai ales pentru a frământa aluatul pentru pâine. Dar cât timp vor mai putea face toate aceste gesturi simple, pregătind bucuria unei mese în familie? Un paznic tânăr alergă spre Sobek: — Șefu’, șefu’! Iată că mai sosesc și alții! — Alți auxiliari? — Nu… Soldați cu arcuri și lănci! ☥ Capitolul 2 Mehy, Trezorierul principal al Tebei, se plimba de colo-colo în sala de recepție a vilei sale somptuoase. Om de finanțe fără egal, deosebit de priceput în manipularea cifrelor, maestrul ocult al regiunii era, totodată, un comandant foarte apreciat de forțele armate, care profitau de generozitatea sa. Avea fața rotundă, părul negru ca pana corbului lipit de creștet, ochii căprui-închis, buzele groase, mâinile și picioarele durdulii, torsul lat și puternic. Sigur de sine și de capacitatea sa de seducție, Mehy era obsedat de un scop aparent inaccesibil: să-și însușească imensele comori ale Locașului Adevărului. Știa că artizanii produc bogății incredibile în Locașul Aurului și văzuse piatra de lumină care le deschidea drumul, atunci când pătrundeau în întunericul unui mormânt din Valea Regilor. Pentru a o șterge fără a fi identificat, Mehy ucisese un paznic. Scrisoarea anonimă trimisă lui Sobek cu scopul de a-l scoate vinovat de omor pe Nefer cel Tăcut nu avusese, din nefericire, efectul scontat; intervenția misterioasei „femei înțelepte” din Locașul Adevărului, precum și ancheta tribunalului dovediseră nevinovăția artizanului. Dar comandantul rămânea departe de orice bănuială și ascensiunea sa își urmase cursul, cu prețul dispariției socrului său, pe care o pusese la cale cu istețime, și datorită complicității delicioasei sale soții Serketa, fermecătoare ca un scorpion, lacomă și neiertătoare ca el. Bogat, puternic, bucurându-se de o bună reputație, Mehy complota cu prudență și cu răbdare. Refuzat de tribunalul de admitere al Locașului Adevărului, nu reușise niciodată să treacă peste acest afront. Dorința lui de a se răzbuna era dublată de visul de a transforma vechiul Egipt, îngropat în tradițiile și credințele sale, într-o țară modernă și cuceritoare, în care știința, prin persoana prietenului său Dakter, gata să accepte orice invenție, ar trezi la viață o societate adormită. Pentru împlinirea acestui plan măreț era, însă, necesară pătrunderea în secretele confreriei, protejate cu atâta strășnicie de faraoni. Principalul adversar al lui Mehy fusese Ramses cel Mare, iar unica sa tentativă de a-l suprima pe monarh, sabotându-i carul de luptă, nu fusese decât un eșec. Comandantul trebuise să admită că bătrânul suveran se bucura de un noroc nemaipomenit și se mulțumise cu suprimarea celui care ar fi putut cleveti, cel care executase nereușitul sabotaj. Rămânea posibilă o singură strategie: să-și țeasă, în jurul satului, o plasă, precum face un păianjen, așteptând să moară Ramses. În sfârșit, Mehy scăpase de binefăcătorul Locașului Adevărului! Fără Ramses, artizanii vor fi dezorientați. Și nu se știe dacă noul rege, Merenptah, un om din nord, va fi la fel de dispus să protejeze confreria ca predecesorul său. Dar Trezorierul principal al Tebei nu reușea să obțină vești sigure din Pi-Ramses, capitala în care Merenptah fusese încoronat. Se credea despre el că este paseist, lipsit de orice intenție novatoare și foarte hotărât să meargă pe urmele lui Ramses cel Mare. Dar, oare, puterea lui supremă nu-i va modifica și caracterul? Cât despre intrigi, astea ar trebui să se întindă, din ce în ce mai frumos țesute! Unii s-ar fi împăcat cu ideea unei domnii de tranziție care, probabil, ar putea fi de scurtă durată, pregătind astfel o lume nouă. Ar fi o lume în care Mehy ar juca un rol extrem de important. Dar asta, doar dacă ar deține secretele Locașului Adevărului! În timpul acestei interminabile perioade de mumificare s-ar fi putut ivi evenimente neașteptate: moartea brutală a lui Merenptah, bunăoară, și o luptă pentru tron. Mehy spera că nu se va întâmpla nimic din toate acestea, nefiind încă pregătit să ia parte la ele. Visa la manipularea unui monarh care să înainteze primul pe scenă, în timp ce el, din umbră, să fie adevăratul conducător. Dacă îi reușise planul în privința primarului Tebei, de ce nu i-ar reuși din nou, dar la un nivel superior? Un Merenptah conservator, care credea în principii învechite și incapabil să perceapă evoluția unei țări, acest faraon mediocru n-ar putea, oare, deveni cel mai bun dintre aliații săi? Pentru a testa puterea de rezistență și starea de spirit a artizanilor, Mehy îl convinsese pe Abry, administratorul principal al malului stâng, să trimită în sat un grup de soldați și un vistiernic. Dacă ar fi reușit să forțeze intrarea în sat, Mehy ar fi putut să dea năvală și să spulbere privilegiile confreriei. ☥ Treaba era serioasă. Șeful Sobek constata că avea de-a face într-adevăr cu soldați, în majoritate bărbați maturi. De când fusese numit șef al pazei Locașului Adevărului, se confrunta pentru prima oară cu o trupă de ostași. Dispuși pe două rânduri, aceștia așteptau, nemișcați, în fața primului fort. Paznicii nubieni, flăcăi puternici, bine antrenați, erau înarmați cu bâte și săbii scurte. Erau gata să asculte de Sobek, considerat un adevărat șef de clan, ale cărui ordine nu se discutau. Sobek înainta: — Care vă este comandantul? — Eu, răspunse un veteran, vizibil impresionat de robustul bărbat negru care-l măsura din cap până-n picioare, dar eu ascult de ordinele vistiernicului. Ascuns până atunci în spatele soldaților, un omuleț rotofei ieși dintre rânduri și i se adresă lui Sobek cu o voce subțirică și ascuțită: — Am un mandat din partea administratorului principal al malului stâng. Trebuie să văd câte animale există în sat și să calculez taxele ce trebuie aplicate. În ultimii ani, n-am înregistrat nicio declarație. Reprezentând forța publică, va trebui să colaborați cu mine, ajutându-mă să-mi îndeplinesc misiunea. Șeful Sobek nu se aștepta la un atac de acest gen: — Intenționați… să pătrundeți în sat? — Fără asta nu se poate! — Ordinele mele sunt stricte. Accesul în sat este interzis oricărei persoane care nu este artizan sau membru al familiei sale. — Ar trebui să fiți rezonabil. Doar reprezint puterea administrativă! — De la regula pe care v-am prezentat-o nu fac excepție decât faraonul și vizirul. Din câte știu, nu sunteți niciunul, nici celălalt. — În ceea ce privește fiscul, ar trebui să vă supuneți! Mergeți și-l căutați pe scribul Mormântului. Vă va spune clar care este legea. Sobek ezita. La urma urmelor, nu era o soluție proastă. Oricum, inspectorul nu-l cunoștea pe Kenhir cel Ursuz: — De acord, dar nu care cumva să constat că soldații s-au clintit din loc! Dacă încearcă să treacă de acest fort, oamenii mei îi vor face să se retragă fără menajamente. — Șefule Sobek, folosiți un ton care nu-mi este deloc pe plac. Soldații mei sunt mult mai numeroși decât paznicii voștri, așa că legea este de partea mea. — Dacă vorbiți astfel, nu mă mai duc să caut pe nimeni și rezolv problema eu însumi. Paznicii nubieni își ridicară bâtele fără să mai aștepte vreun ordin. Mai tineri și mai rapizi decât adversarii lor, nu se temeau de o înfruntare cu doi sau trei deodată. — Mai bine să nu ne enervăm, propuse vistiernicul. Eu nu sunt aici decât pentru a respecta ordinul, ca și dumneavoastră, de altfel. — Ordinele mele sunt foarte stricte și sunt obligat să le respect ca atare. — Mergeți să-l căutați pe scribul Mormântului! — Dar nu cumva să înaintați! Crispat, funcționarul încremenise. Fusese prevenit că avea de îndeplinit o misiune delicată, dar nu se așteptase totuși la o asemenea rezistență. Și se temea de acel colos negru. Dacă s-ar isca vreo luptă, nu s-ar termina oare rău pentru el? Pentru moment, era mai bine să renunțe la folosirea forței și să stea de vorbă cu scribul Mormântului, punându-l în fața faptului împlinit. Șeful Sobek nu se grăbi să treacă de forturi. Oamenii săi nu vor avea ce alege din această mână de soldați. Dar în urma lor vor veni alții, mai numeroși, mai de temut. Cine să fi plănuit această intervenție dacă nu Abry, administratorul principal de pe malul stâng? Iată că, din nou, îi ieșea în cale lui Sobek. Înaltul funcționar încercase în zadar să-l corupă și apoi să-l convingă să se mute, de parcă ar fi vrut să scape de un paznic nedorit, capabil să-l implice în asasinatul care îl obseda pe nubian. Abry lansa pentru a treia oară un atac împotriva lui și, mai mult chiar, împotriva Locașului Adevărului. De ce acționa astfel dacă nu pentru că se știa vinovat, într-un fel sau altul, și făcea tot ce putea să scape de cei care l-ar fi putut acuza? Urgența zilei era acest vistiernic. Evitarea unui conflict va fi, poate, imposibilă, căci nu era de ajuns să-l prevină pe Kenhir. Trebuia ca scribul Mormântului să accepte să se deplaseze.   [1] Toate inadvertențele terminologice aparțin autorului (n. red.).  

 Piatra Luminii Nefer cel Tacut de Christian Jacq  volumul 1 CUVÂNT ÎNAINTE O lume întreagă admiră capodoperele artei egiptene, fie că este vorba de piramide, de temple, de morminte, de sculpturi sau de picturi. Dar oare cine a creat aceste minunății a căror forță spirituală și magică merge direct la inimă? În niciun caz hoardele de sclavi sau de salahori exploatați, ci confreriile ai căror membri, în număr restrâns, erau în același timp preoți și artizani. Mâna și spiritul alcătuind un tot, ei formau o adevărată elită ce depindea direct de faraon. Iată-ne privilegiați, fiind în posesia unei bogate documentații asupra uneia dintre aceste confrerii care, timp de cinci secole, între anii 1550 și 1070 î.Hr., a trăit în Egiptul de Sus, într-un sat interzis profanilor. Acest sat purta un nume extraordinar: „Locașul Adevărului”, în limba egipteană set Maat, adică locul în care zeița Maat se dezvăluia în corectitudinea, justețea și armonia operei desăvârșite de generații de slujitori ai acestui loc. Clădit în deșert, în apropierea terenurilor cultivate, satul era înconjurat de ziduri înalte, avea propriul tribunal, propriul templu și propria necropolă; aici își duceau viața artizanii, în sânul familiilor, beneficiind de un statut special, datorat importanței misiunii lor principale: crearea locurilor de veci ale faraonilor, în Valea Regilor. Chiar și astăzi, dacă vizitezi, lângă Teba, ținutul Deir el-Medineh, pe malul stâng al Nilului, descoperi vestigiile acestui loc; partea de jos a caselor este intactă și poți străbate aceleași străduțe pe care și-au purtat pașii maeștrii capodoperelor din acea vreme, pictorii, sculptorii și preotesele zeiței Hathor. Sanctuare, clădiri ale confreriei, morminte admirabil decorate imprimau acestui loc un caracter sacru, satul având totodată rezerve de apă, poduri sub acoperișurile caselor, ateliere și chiar o școală. Am încercat să-i readuc la viață pe acești oameni excepționali, cu întâmplările și viața lor de zi cu zi, dedicată frumuseții și spiritualității, într-o lume ce s-a dovedit a fi, în același timp, ostilă și plină de invidie. Nici salvarea existenței acestui Locaș al Adevărului n-a fost întotdeauna ușoară și piedicile n-au lipsit, mai cu seamă cele din perioada tulbure în care se desfășoară istorisirea ce urmează.     • PROLOG Către miezul nopții, nouă artizani, cu șeful de echipă în frunte, au ieșit din Locașul Adevărului și au început să urce un drumeag îngust în lumina lunii pline. În vârful unui deal ce străjuia deșertul luase naștere satul unde locuiau constructorii faraonului, ale căror secrete erau ocrotite de ziduri de nepătruns. Ascuns în spatele unui bloc de calcar, Mehy abia își putu stăpâni un strigăt de bucurie. Conducătorul carelor încerca de luni de zile să culeagă informații despre această confrerie menită să cioplească și să decoreze mormintele din Valea Regilor și a Reginelor. Dar nimeni nu știa nimic, cu excepția lui Ramses cel Mare, protectorul locului în care maeștri în ale artei, cioplitori, sculptori și pictori erau inițiați în principalele lor îndeletniciri prin care asigurau supraviețuirea statului. Satul artizanilor avea propriul guvern, propria justiție și depindea direct de rege și de prim-ministrul său. Mehy n-ar fi trebuit să se ocupe decât de cariera sa militară, care se anunța strălucită; dar cum ar fi putut să uite că, solicitând admiterea sa în confrerie, această candidatură îi fusese refuzată? Un nobil ca el nu putea fi înjosit astfel. Dezgustat, Mehy s-a orientat către o armată de elită, a carelor, în cadrul căreia talentul său făcuse minuni. Mai mult chiar, urma să primească un loc important în ierarhie. În inima sa a luat naștere însă, crescând cu fiecare zi ce trecea, ura împotriva acestei confrerii blestemate, care îl umilise și a cărei existență îl împiedica să cunoască fericirea deplină. Ofițerul din el a luat o hotărâre: ori să descopere toate secretele satului, pe care apoi să le folosească în avantajul său, ori să distrugă această insuliță aparent inaccesibilă și atât de mândră de privilegiile sale. Pentru a-și atinge scopul, Mehy nu-și putea permite să facă vreo greșeală sau să trezească vreo bănuială. Dar în ultimele zile a îndrăznit. Acești slujitori ai Adevărului, după cum erau numiți oficial, nu erau oare niște simpli lăudăroși demni de dispreț, ale căror pretinse puteri erau doar iluzii? Prea bine păzita Vale a Regilor păstra ea oare altceva decât trupurile monarhilor înțepenite în moarte? Ascunzându-se printre dealurile din preajma satului interzis, Mehy sperase să surprindă riturile despre care nu vorbea nimeni; decepția i-a fost însă pe măsura eforturilor. Dar iată că, în această noapte, visul i se împlinea! Cei zece oameni urcau creasta dealului dinspre miazănoapte, unul în spatele celuilalt, mergând încet, de-a lungul falezei, până la colibele de piatră construite într-un loc ferit de privirile celor curioși, adăpost pentru anumite perioade ale anului. De acolo, nu le rămânea decât să urmeze drumul care cobora către Valea Regilor. Emoționat la culme, conducătorul carelor și-a stăpânit nerăbdarea, pentru a evita rostogolirea pietrelor care i-ar fi trădat prezența. Mehy își risca totuși viața, conștient de existența posturilor de observație ale soldaților care păzeau valea interzisă, înarmați cu arcuri, cerberii aveau ordin să tragă fără somație. La intrarea în acest loc sacru în care, încă de la începutul Regatului Nou, se odihneau mumiile faraonilor, gărzile s-au retras lăsându-i să treacă pe cei zece slujitori ai Adevărului. Mehy urcă o pantă abruptă de unde putea vedea fără a fi văzut. Întins pe piatra netedă, urmărea cu sufletul la gură spectacolul incredibil la care asista. Șeful grupului s-a desprins de ceilalți și a pus pe pământ, în fața intrării în mormântul lui Ramses cel Mare, povara pe care o purtase de la ieșirea din sat, apoi a tras voalul alb care o acoperea. O piatră. O simplă piatră tăiată în formă de cub. Un fulger țâșni din ea, atât de puternic, încât lumină poarta monumentală a locului de veci pregătit faraonului încă din viață. Soarele străluci în noapte și întunericul se risipi. Cei zece artizani s-au recules îndelung în fața acestei minuni, apoi șeful de echipă a ridicat-o cu grijă, în timp ce doi dintre subalternii săi deschideau ușa mormântului. Intră primul, urmat de ceilalți artizani, și cortegiul se pierdu în adâncuri, luminat de piatra enigmatică. Mehy rămase încremenit timp de mai multe minute. Nu, nu visase! Confreria stăpânea averi fabuloase, cunoștea secretul luminii, doar văzuse piatra care o crea, piatră care nu era nici iluzie, nici legendă! Nu zeii fuseseră capabili s-o cioplească, ci ființe omenești care știau s-o și folosească… Și care era secretul munților de aur pe care-i obțineau în atelierele lor, după cum se vorbea fără încetare? Orizonturi nebănuite se deschideau înaintea conducătorului carelor. Acum știa că originea prodigioasei averi a lui Ramses cel Mare se afla aici, în Locașul Adevărului. Iată de ce confreria trăia departe de lume, ascunsă în spatele zidurilor înalte. — Ce faci aici, amice? Mehy se întoarse fără grabă și dădu ochii cu un soldat nubian, înarmat cu o bâtă și cu un pumnal. — M-am… m-am rătăcit. — Ești într-o zonă interzisă, zise paznicul negru. Cum te cheamă? — Fac parte din garda personală a regelui și sunt în misiune specială, răspunse Mehy cu îndrăzneală. — Nu mi s-a spus nimic despre trecerea ta pe aici. — E normal… Nimeni nu trebuia să știe. — De ce? — Pentru că datoria mea e să verific dacă ordinele legate de securitate sunt aplicate cu maximă rigoare, astfel încât niciun intrus să nu se poată strecura în Valea Regilor. Felicitări, soldat! Mi-ai dovedit că dispozitivul instalat este eficient. Nubianul se arătă surprins: — Șeful ar fi trebuit totuși să mă prevină. — Nu înțelegi că era imposibil? — Hai cu mine la șeful nostru! N-am dreptul să te las să pleci așa… — Îți faci perfect datoria. În bătaia lunii, zâmbetul pașnic al lui Mehy îl liniști pe nubian și-l făcu să-și pună bastonul la loc, în centură. Cu iuțeala unei vipere a deșertului, conducătorul carelor se repezi cu capul înainte și-l izbi pe soldat drept în piept. Nefericitul căzu pe spate rostogolindu-se pe pantă până la un platou ce domina Valea. Cu riscul de a-și frânge gâtul, Mehy îl urmă și constată că, în ciuda unei răni profunde la tâmplă, soldatul încă mai trăia. Fără a lua în seamă privirea rugătoare a victimei sale, îi puse capăt zilelor cu o piatră ascuțită, sfărâmându-i capul. Asasinul așteptă îndelung dând dovadă de sânge rece. Când a fost sigur că nu l-a văzut nimeni, Mehy a urcat din nou dealul, cu grijă să nu alunece. Tot mai atent, s-a îndepărtat de locul interzis. În această noapte minunată, i s-a înfiripat în minte un singur gând: să pătrundă misterul Locașului Adevărului. Dar cum s-o facă de unul singur? Din moment ce nu putea intra în sat, avea nevoie să obțină informații serioase. Și ucigașul întrevăzu un viitor splendid: secretele și bogățiile confreriei i-ar putea aparține lui, și numai lui! ☥ Capitolul 1 Zelosul nu mai putea suporta monotonia vieții sale… Imediat după inundație, aratul. Apoi semănatul, seceratul și recoltatul, umplerea podurilor, teama de lăcuste, rozătoare și de hipopotami, devastatori ai culturilor, irigarea, întreținerea uneltelor, împletirea funiilor în timpul nopților fără somn, supravegherea turmelor și a atelajelor, grija continuă pentru pământ, calitatea grâului și sănătatea vacilor. Iată unicul orizont ce i se deschidea. Așezat la umbra unui sicomor, acolo unde deșertul se desparte de terenurile cultivate, tânărul nu reușea să ațipească și să se bucure de o binemeritată odihnă, înainte de a-și duce boii pe pășunea familiei. La șaisprezece ani, Zelosul, un colos de un metru și nouăzeci, nu mai voia să rămână țăran ca tatăl, bunicul și străbunicul său. Zi de zi se retrăgea în acest loc liniștit și, cu un lemn cioplit chiar de mâna lui, desena tot felul de animale pe nisip. Să deseneze… Iată ce i-ar plăcea să facă ore în șir, să pună apoi culoare și să dea viață unui măgar, unui câine și multor altor creaturi! Zelosul știa să observe. Când o imagine îi pătrundea în inimă, aceasta făcea ca mâna să pornească, liberă, trasând contururi mai vii decât realitatea. I-ar fi trebuit papirus, un stil, pigmenți… Dar tatăl său era agricultor și îi râsese în nas când își exprimase aceste dorințe. Într-un singur loc, unul singur, Zelosul ar fi putut obține ceea ce dorea: în Locașul Adevărului. Nu se cunoștea nimic din ce se petrecea dincolo de ziduri, dar se știa că acolo se adunaseră cei mai mari pictori și desenatori din regat, cei care erau autorizați să decoreze mormântul faraonului. În această confrerie fabuloasă, un fiu de țăran n-ar fi putut pătrunde. Dar tânărul continua să viseze la fericirea celor liberi, să se dedice cu totul vocației lor, uitând de meschinăriile vieții cotidiene. — Hei, Zelosule, te odihnești? Cel care i se adresase pe acest ton ironic era numit Mojicul și avea vreo douăzeci de ani. Înalt, atletic, nu purta decât o perizoma scurtă din stuf împletit. Lângă el, fratele lui mai mic, Marele Jaret, zâmbea tâmp. La cincisprezece ani, cântărea cu zece kilograme mai mult decât fratele său mai mare, din cauza cantității de prăjituri pe care le înfuleca în fiecare zi. — Lăsați-mă în pace amândoi! — Locul ăsta nu-ți aparține… Avem tot dreptul să-ți cerem socoteală. — N-am chef să vă văd. — Noi avem. Și va trebui să ne dai explicații. — În legătură cu ce? — Ca și când n-ai știi… Unde ai fost noaptea trecută? — Te crezi soldățoi? — Nati… Numele ăsta îți spune ceva? Zelosul zâmbi: — O amintire minunată. Mojicul făcu un pas spre Zelos: — Gunoi ce ești! Fata asta trebuie să se mărite cu mine… Iar tu, noaptea trecută, ai îndrăznit… — Ea a venit să mă caute. — Minți! Zelosul se ridică: — Să nu mă faci mincinos! — Din cauza ta nu mă voi însura cu o fecioară. — Și ce-i cu asta? Dacă are un pic de minte, Nati nu te va lua de bărbat. Cei doi scoaseră la iveală un bici de piele. Arma era mică, dar de temut. — Hai s-o lăsăm baltă, propuse Zelosul. Nati și cu mine am petrecut clipe minunate împreună, ce-i drept, dar asta e viața. Pentru a vă face pe plac, accept să n-o mai revăd. Și, la drept vorbind, nu-mi va lipsi. — O să-ți pocim mutra, decretă Mojicul. Cu figura pe care o s-o ai, nu vei mai seduce nicio fată. — Nu mi-ar displăcea să-i învăț minte pe doi idioți ca voi, dar e prea cald și aș prefera să-mi termin siesta. Marele Jaret își ridică brațul drept asupra Zelosului. Brusc, nu mai văzu ținta loviturii sale. Se simți ridicat, proiectat în aer și căzu în cap, lovindu-se de trunchiul sicomorului. Năucit, nici nu mai mișcă. Uluit pentru o clipă, Mojicul se dezmetici, apoi lovi aerul cu biciul. Credea că-i va șfichiui obrazul Zelosului, dar brațul i-a fost oprit de cel al tânărului colos și un trosnet a pus capăt scurtei lupte. Cu umărul dislocat, Mojicul dădu drumul biciului și fugi urlând. Pe fruntea Zelosului nu apăruse nici măcar o picătură de sudoare. Obișnuit să se bată de la vârsta de cinci ani, trecuse prin lupte zdravene înainte de a se iniția în loviturile imparabile. Sigur pe forțele sale, nu-i plăcea să provoace, dar nu dădea niciodată înapoi. Viața nu-i făcuse niciun cadou, dar nici el vieții. Tânărul se simți îngrețoșat la gândul de a-și petrece după-amiaza la pășune și de a se reîntoarce, cuminte, acasă, cu lapte și vreascuri. Ziua de mâine se anunța mai rea decât cea de astăzi, mai întunecată, mai plicticoasă și el simțea că-și pierde sufletul, ca și când sângele i s-ar scurge pe nesimțite. Ce-i păsa lui de micul domeniu agricol al familiei? Tatăl său visa la grâne coapte și la vaci cu lapte, vecinii îl invidiau pentru reușita sa, fetele vedeau deja în Zelos un moștenitor norocos care, datorită forței sale fizice, urma să-și dubleze producția și să devină bogat. Visau să se mărite cu un țăran înstărit, căruia numeroase odrasle îi vor asigura o bătrânețe fericită. Mii de oameni ar fi fost mulțumiți cu o astfel de soartă, dar nu Zelosul. Acestuia, dimpotrivă, perspectiva i se părea mai sufocantă decât zidurile unei închisori. Dând uitare vitele care se puteau descurca și fără el, tânărul porni prin deșert, fără a slabi din ochi creasta muntelui ce veghea Teba, prea bogata cetate a zeului Amon, acolo unde fusese construit orașul sfânt Karnak, plin de sanctuare. Pe malul stâng al Nilului se întindea, iată, Valea Regilor, a Reginelor și a nobililor care se îngrijeau de locurile de veci ale acestora, precum și templele faraonilor construite pentru mii de ani, printre care și cel al lui Ramses cel Mare. Aceste minunății erau create de artizanii din Locașul Adevărului… Nu degeaba se spunea că muncesc cot la cot cu zeii și sub protecția lor. În lumea tainică a Karnak-ului, ca în cel mai modest paradis, divinitățile vorbeau, dar cine oare le înțelegea cu adevărat mesajul? Cât despre Zelos, acesta dezvăluia lumea desenând pe nisip, dar, lipsindu-i prea multe cunoștințe, nu putea progresa. Nu accepta această nedreptate. De ce zeița ascunsă pe creasta de miazănoapte le vorbea artizanilor și de ce rămânea ea mută când o implora să-i răspundă la chemare? Tinerele sale iubite, dornice de plăceri, nu puteau să-i înțeleagă aspirațiile. Se simțea lăsat pradă singurătății în fața crestei mistuite de soare. Pentru a se răzbuna, îi gravă contururile pe nisip cu toată precizia de care era în stare, apoi, cu piciorul, le șterse cu furie, ca și când și-ar fi spulberat astfel nemulțumirea, o dată cu această zeiță mută. Dar creasta de miazănoapte rămase intactă, grandioasă și de nepătruns. Și, în ciuda forței sale fizice, Zelosul se simți inutil. Nu, asta nu mai putea dura. Fie ce-o fi, tatăl său va trebui să-l asculte.  

Ramses La umbra arborelui de acacia de Christian Jacq 5 1 Razele soarelui care apunea acopereau cu aur celest fațadele templelor din Pi-Ramses, capitala pe care Ramses cel Mare o construise în Deltă. Cetatea turcoazei, numită așa datorită culorii țiglelor lăcuite ce ornau fațadele locuințelor, întruchipa bogăția, puterea și frumusețea. Era plăcut să trăiești aici, dar în acea seară uriașul sard Serramanna nu se bucura nici de blândețea aerului, nici de tandrețea cerului care se colora în roz. Purtând pe cap o cască ornată cu coarne, cu sabia la îndemână, cu mustățile răsucite, bătrânul pirat, devenit șeful gărzii personale a lui Ramses, galopa foarte prost dispus spre vila prințului hitit Uri-Teșub, care avea domiciliu forțat de mai mulți ani. Uri-Teșub, fiul decăzut al împăratului hitit, Muwattalis, dușmanul de moarte al lui Ramses. Uri-Teșub, care-și asasinase propriul tată pentru a-i lua locul. Dar el fusese mai puțin viclean decât Hattușil, fratele împăratului. Când Uri-Teșub credea că ține țara în mână, Hattușil pusese stăpânire pe tron, obligându-și rivalul să fugă. O fugă organizată de diplomatul Acha, prietenul din copilărie al lui Ramses. Serramanna zâmbi. Implacabilul luptător anatolian, un fugar! Și culmea ironiei, Ramses, omul pe care Uri-Teșub îl ura cel mai mult, a fost cel care i-a acordat azil politic, în schimbul informațiilor despre trupele hitite și despre armamentul lor. După ce, în al douăzeci și unulea an al domniei lui Ramses, spre surprinderea celor două popoare, Egiptul și Hatti încheiaseră un tratat de pace și de asistență mutuală în caz de agresiune din exterior, Uri-Teșub crezuse că i-a sosit ceasul. N-ar fi fost el victima ispășitoare prin excelență și un cadou perfect oferit de Ramses lui Hattușil pentru a pecetlui înțelegerea lor? Dar, respectând legea azilului, faraonul refuzase să-și extrădeze oaspetele. Astăzi, Uri-Teșub nu mai conta. Iar lui Serramanna nu-i plăcea deloc misiunea pe care i-o încredințase Ramses. Vila hititului se afla la liziera de nord a orașului, în mijlocul unei plantații de palmieri; cel puțin se bucurase de o existență luxoasă pe acest pământ al faraonilor pe care visase să-l distrugă. Serramanna îl admira pe Ramses și i-ar fi fost fidel până-n ultima clipă; de aceea executa teribilul ordin pe care i-l dăduse regele, dar fără nicio tragere de inimă. La intrarea în vilă, doi polițiști înarmați cu pumnale și bastoane. Doi oameni aleși de Serramanna. — Nimic deosebit? — Nimic, șefu’. Hititul trage la aghioase în grădină, lângă bazin. Uriașul sard trecu pragul domeniului și, cu pași grăbiți, o luă pe aleea cu nisip care ducea la bazin. Trei alți polițiști îl supravegheau în permanență pe ex-generalul șef al armatei hitite care își petrecea timpul mâncând, bând, înotând și dormind. Rândunele se zbenguiau în înaltul cerului, o pupăză îi atinse umărul lui Serramanna. Cu dinții încleștați, cu pumnii strânși, cu ochi răutăcioși, el se pregătea să acționeze. Pentru prima dată, regreta că era în serviciul lui Ramses. Ca o fiară care simte apropierea primejdiei, Uri-Teșub se trezi înainte de a auzi pașii grei ai uriașului. Mare, musculos, Uri-Teșub purta părul lung; pe tors, o claie de păr roșu. Ignorând frigul, chiar și în timpul iernii anatoliene, el nu-și pierduse forța. Întins pe dalele din jurul bazinului, cu ochii mijiți, hititul se uita cum se apropie șeful gărzii personale a lui Ramses cel Mare. Așadar, venise clipa. De la semnarea monstruosului tratat de pace între Egipt și Hatti, Uri-Teșub nu se mai simțea în siguranță. De sute de ori se gândise să evadeze, dar oamenii lui Serramanna nu-i dăduseră ocazia s-o facă. Scăpase de extrădare numai pentru a fi înjunghiat ca un porc de o brută la fel de neînduplecată ca și el. — Ridică-te, ordonă Serramanna. Uri-Teșub nu era obișnuit să primească ordine. Cu încetineală, ca și cum ar fi savurat ultimele sale gesturi, el se ridică și-i ținu piept bărbatului care avea să-i taie gâtul. În privirea sardului se citea o furie abia stăpânită. — Lovește, măcelarule, spuse hititul cu dispreț, de vreme ce stăpânul tău ți-o cere. Nu-ți voi oferi nici măcar plăcerea de a mă apăra. Degetele lui Serramanna se încleștară pe mânerul sabiei lui scurte. — La-o din loc. Uri-Teșub crezu că n-a auzit bine. — Ce vrei să spui? — Ești liber. — Liber… Cum adică liber? — Părăsește această casă și du-te unde vrei. Faraonul aplică legea. Nu mai există niciun motiv pentru care să fii reținut aici. — Glumești! — Este pace, Uri-Teșub. Dar dacă faci greșeala de a rămâne în Egipt și dacă provoci cea mai mică tulburare, o să te arestez. Nu vei mai fi considerat un demnitar străin, ci un criminal de drept comun. Când va sosi momentul să-ți împlânt sabia în pântece, nu voi ezita. — Dar deocamdată n-ai dreptul să mă atingi. Asta e, nu-i așa? — Cară-te! ☥ O rogojină, o perizoma[1], sandale, o pâine rotundă, o legătură de ceapă și două amulete din faianță pe care putea să le schimbe pe mâncare: în asta consta firavul bagaj permis lui Uri-Teșub care, timp de mai multe ore, rătăci pe străzile din Pi-Ramses ca un somnambul. Libertatea regăsită avea efectul unei beții, hititul nu mai judeca. „Nu există cetate mai frumoasă ca Pi-Ramses, spunea un cântec popular; aici ceea ce e mic e considerat mare, acacia și sicomorul își oferă umbra trecătorilor, palatele strălucesc de aur și de turcoază, vântul este blând, păsările zboară în jurul lacurilor.” Uri-Teșub se lăsa vrăjit de farmecul capitalei construită într-o regiune fertilă, în apropierea unuia din brațele Nilului, încadrată de două canale mari. Prerii cu pășuni din belșug, livezi numeroase adăpostind faimoșii meri, vaste plantații de măslini despre care se spunea că furnizau mai mult ulei decât nisipul de pe țărmuri, vii care dădeau un vin dulce și aromat, case împodobite cu flori… Pi-Ramses era cu totul diferit de rigida Hattușaș, capitala Imperiului hitit, cetate fortificată ridicată pe un platou înalt din Anatolia. Un gând dureros precum o mușcătură îl smulse pe Uri-Teșub din toropeală. Niciodată n-o să mai ajungă împărat în Hatti, dar se va răzbuna pe Ramses care comisese eroarea de a-i acorda libertatea. Dacă-l suprima pe faraon, considerat egalul unui zeu în urma victoriei de la Kadesh asupra coaliției care ar fi trebuit să-l strivească, Uri-Teșub ar arunca Egiptul în haos, și poate întreg Orientul Apropiat. Ce-i mai rămânea, dacă nu această dorință arzătoare de a face rău și de a distruge, care l-ar consola pentru faptul de a fi fost jucăria unui destin potrivnic? În jurul lui, o mulțime pestriță în care se amestecau egipteni, nubieni, sirieni, libieni, greci și mulți alții veniți să admire această capitală pe care hitiții voiseră să o șteargă de pe fața pământului înainte de a se înclina în fața lui Ramses. Să-l ucidă pe Ramses… Uri-Teșub n-avea nicio șansă să facă asta. El nu mai era decât un războinic învins. — Stăpâne… murmură o voce în spatele lui. Uri-Teșub se întoarse. — Stăpâne… Mă recunoașteți? Uri-Teșub își coborî privirea asupra unui bărbat de talie mijlocie, cu ochii căprui și plini de viață; un bandou de în îi strângea părul des, o barbă roșcată, tăiată scurt și ascuțită, îi împodobea bărbia. Umilul personaj purta o robă cu dungi colorate care îi ajungea până la glezne. — Raia… Tu ești? Negustorul sirian se înclină. — Tu, un spion hitit… Te-ai întors la Pi-Ramses? — E pace, stăpâne; o nouă eră a început, vechile greșeli au fost șterse. Eram un comerciant bogat și respectat, mi-am reluat negoțul. Nimeni nu mi-a reproșat acest lucru, sunt din nou stimat de înalta societate. Membru al rețelei de spionaj hitit din Egipt, însărcinat cu destabilizarea lui Ramses dar deconspirat de anchetatorii egipteni, Raia reușise să fugă. După o ședere la Hattușaș, se întorsese în țara de adopție. — Cu atât mai bine pentru tine. — Cu atât mai bine pentru noi. — Ce vrei să spui? — Credeți că această întâlnire este rodul hazardului? Uri-Teșub îl privi pe Raia cu mai multă atenție. — M-ai urmărit? — Circulau tot felul de zvonuri în ceea ce vă privește: fie o eliminare brutală, fie o eliberare. De mai bine de o lună, oamenii mei supravegheau în mod constant vila în care erați ținut cu forța. V-am lăsat să redobândiți gustul acestei lumi și… iată-mă. Pot să vă ofer o bere rece? Uri-Teșub tremura, într-atât ziua se dovedea bogată în emoții puternice. Dar instinctul îi spunea că negustorul sirian putea să-l ajute să-și concretizeze proiectele. În tavernă, discuțiile erau pe drumul cel bun. Raia asista la metamorfoza lui Uri-Teșub: încet-încet, exilatul redevenea un războinic crud, gata pentru orice cucerire. Negustorul sirian nu se înșelase; în ciuda anilor de exil, ex-generalul șef al armatei hitite nu-și pierduse nimic din țâfna și din violența lui. — Nu sunt obișnuit să stau la palavre, Raia. Ce aștepți de la mine? Negustorul sirian spuse cu voce șoptită: — N-am decât o întrebare să vă pun, stăpâne. Vreți să vă răzbunați pe Ramses? — M-a umilit. Eu n-am făcut pace cu Egiptul! Dar să-l dobori pe acest faraon pare imposibil. Raia clătină din cap. — Depinde, stăpâne, depinde… — Te-ai îndoi de curajul meu? — Cu tot respectul, curajul nu va fi de ajuns. — De ce tu, un negustor, ai risca să te arunci într-o aventură atât de periculoasă? Raia zâmbi crispat. — Pentru că ura mea nu e mai puțin arzătoare decât a voastră. 2 Purtând un colier larg de aur, îmbrăcat cu o perizoma albă, asemănătoare celei care le plăcea faraonilor din vremea piramidelor, încălțat cu sandale albe, Ramses cel Mare celebra ritualurile zorilor în templul său pentru veșnicie, Ramesseum, construit pe malul occidental al Thebei. Aici veghea în pace puterea divină ascunsă în naos. Grație ei, energia va circula între cer și pământ, Egiptul va fi asemănător cosmosului și dorința de a distruge, înnăscută în speța umană, va fi împiedicată. La cincizeci și cinci de ani, Ramses era un atlet de un metru optzeci, cu capul alungit, împodobit cu păr blond, cu fruntea largă, cu arcadele sprâncenelor proeminente, cu ochi pătrunzători, cu nas lung, subțire și coroiat, cu urechi rotunde, tivite fin. Persoana sa emana magnetism, forță și autoritate naturală. În prezența lui, chiar și caracterele mai călite se pierdeau cu firea. Nu cumva un zeu îl însuflețea pe acest faraon care umpluse țara de monumente și își doborâse toți dușmanii? Treizeci și trei de ani de domnie… Singur Ramses cunoștea adevărata povară a încercărilor pe care le îndurase. Ele începuseră cu moartea tatălui său, Seti, a cărui pierdere îl lăsase dezorientat în momentul în care hitiții se pregăteau de război. Fără ajutorul lui Amon, tatăl său celest, Ramses, trădat de propriile sale trupe, n-ar fi triumfat la Kadesh. Desigur, avusese parte de fericire și pace, dar mama sa, Tuya, care simboliza legitimitatea puterii, se alăturase ilustrului ei soț în ținutul luminii unde trăiau în eternitate sufletele celor drepți. Și destinul, inexorabil, lovise din nou în modul cel mai atroce, provocându-i regelui o rană care nu se va vindeca niciodată. Marea lui soție regală, Nefertari, murise în brațele lui la Abu Simbel, în Nubia, unde Ramses ridicase două temple pentru a glorifica unitatea indestructibilă a cuplului regal. Faraonul pierduse cele trei ființe care îi erau cele mai apropiate, cele trei ființe care îl formaseră și a căror dragoste era fără limite. Totuși, el continuase să domnească, să reprezinte Egiptul cu aceeași credință și cu același entuziasm. Patru alți tovarăși îl părăsiseră, după ce repurtase atâtea victorii alături de ei: cei doi cai ai săi, atât de curajoși pe câmpul de luptă, leul său, Voinicul, care îi salvase viața de mai multe ori, și câinele lui galben, Străjerul, care beneficiase de o mumificare de prim rang. Un alt Străjer îi succedase, apoi un al treilea, care tocmai se născuse. Dispăruse, de asemenea, poetul grec Homer care își sfârșise zilele în grădina lui din Egipt, contemplându-și lămâiul. Ramses se gândea cu nostalgie la primele întâlniri cu autorul Iliadei și Odiseei, care se îndrăgostise de civilizația faraonilor. După moartea lui Nefertari, Ramses fusese tentat să renunțe la putere și să i-o încredințeze fiului său cel mare, Kha. Dar prietenii lui se opuseseră, amintindu-i monarhului că un faraon era ales pe viață și că nu își mai aparținea. Oricare fuseseră suferințele lui umane, el trebuia să-și îndeplinească sarcina până la sfârșitul existenței. Așa cerea Regula și Ramses, ca și predecesorii săi, se va conforma. De aici, din templul său pentru veșnicie, emițător al unui flux magic care-i proteja domnia, de aici își trăsese Ramses forța necesară pentru a continua. Deși o importantă ceremonie îl aștepta, monarhul întârzia în sălile Ramesseumului înconjurat de o incintă lungă de trei sute de metri, adăpostind două mari curți cu stâlpi reprezentându-l pe rege în chip de Osiris, o vastă sală cu 48 de coloane, adâncă de treizeci și unu de metri și largă de patruzeci, și un sanctuar unde se simțea prezența divină. Marcând accesul în templu, piloni înalți de șaptezeci de metri despre care textele scrise spuneau că urcă până la cer. Pe latura de sud a primei curți, palatul, împrejurul locului sfânt, o vastă bibliotecă, antrepozite, o comoară conținând metale prețioase, birourile scribilor și casele preoților. Acest oraș-templu funcționa zi și noapte, căci serviciul divin nu cunoștea odihnă. Ramses rămase câteva clipe în acea parte a sanctuarului consacrată soției lui, Nefertari, și mamei sale Tuya. El contemplă basoreliefurile care prezentau uniunea reginei cu parfumul zeului Amon-Ra, misterios și luminos în același timp, și alăptarea faraonului, căruia i se asigura astfel o tinerețe perpetuă. ☥ La palat, probabil ca cei care-l așteptau se impacientau. Regele se smulse din amintiri, nu se opri nici în fața colosului înalt de optsprezece metri, sculptat într-un singur bloc de granit roz, numit „Ramses, lumina regilor”, nici în fața arborelui de acacia plantat în al doilea an al domniei lui și se îndreptă spre sala de audiență cu șaisprezece coloane unde se adunaseră diplomații străini. ☥ Cu ochii verzi și înțepători, cu nasul mic și drept, cu buzele fine, cu bărbia abia marcată, frumoasa Iset, trecută de cincizeci de ani, era tot plină de viață și veselă. Anii nu trecuseră peste ea; grația și puterea ei de seducție erau intacte. — Regele a ieșit din templu? o întrebă ea neliniștită pe cameristă. — Nu încă, Maiestate. — Ambasadorii vor fi furioși. — Nu vă faceți griji; să-l vezi pe Ramses este așa un privilegiu încât nimeni nu va îndrăzni să se impacienteze. Să-l vezi pe Ramses… Da, era cel mai mare privilegiu dintre toate! Iset își aminti prima întâlnire de dragoste cu prințul Ramses, acel tânăr înflăcărat care părea îndepărtat de la putere. Cât de fericiți fuseseră în coliba de stuf, la marginea unui câmp de grâu, gustând secretul unei plăceri împărtășite! Apoi își făcuse apariția sublima Nefertari care, fără să o știe, poseda calitățile unei mari soții regale. Ramses nu se înșelase. Totuși, frumoasa Iset fusese cea care îi dăruise doi fii, Kha și Merenptah. Pentru o scurtă perioadă, încercase un resentiment față de Ramses; dar Iset se simțea incapabilă de a-și asuma sarcina zdrobitoare a unei regine și n-avea altă ambiție decât aceea de a împărți, oricât de puțin, existența cu bărbatul pe care îl iubea la nebunie. Nici Nefertari, nici Ramses nu o respinseseră; „soție secundară”, conform protocolului, Iset avusese fericirea incomparabilă de a fi lângă monarh și de a trăi în umbra lui. Unii considerau că-și irosea viața, dar Iset nu lua în seamă criticile. Pentru ea era mai bine să fie servitoarea lui Ramses decât soția unui demnitar stupid și pretențios. Moartea lui Nefertari o aruncase într-o profundă nenorocire. Regina nu era o rivală, ci o prietenă față de care manifesta respect și admirație. Știind că niciun cuvânt n-ar atenua durerea sfâșietoare a monarhului, ea rămăsese în umbră, mută și discretă. Și ceea ce era de neconceput se produse. La sfârșitul perioadei de doliu, după ce închise el însuși ușa mormântului lui Nefertari, Ramses îi ceruse frumoasei Iset să devină noua mare soție regală. Niciun suveran nu putea să domnească singur, căci Faraonul reprezenta uniunea dintre principiile masculin și feminin, conciliate și armonizate. Niciodată frumoasa Iset nu urmărise să devină regina Egiptului. Comparația cu Nefertari o înspăimânta. Dar voința lui Ramses nu se discuta. Iset se supusese, în ciuda angoasei care o stăpânea. Ea devenea „blândețea iubirii, cea care-i vedea pe zeii Horus și Seth împăcați, în sfârșit, în ființa Faraonului, suverana Celor Două țări, Egiptul de Jos și cel de Sus, cea a cărui voce aducea bucuria”… Dar aceste titluri tradiționale n-aveau nicio importanță. Adevăratul miracol era acela de a împărtăși existența lui Ramses, speranțele și suferințele lui. Iset era soția celui mai mare monarh cunoscut vreodată pe pământ și încrederea pe care i-o acorda era suficientă pentru fericirea ei. — Maiestatea sa vă cheamă, spuse camerista. Purtând o perucă în formă de vultur, cu două pene mari în vârf[2], îmbrăcată cu o rochie lungă albă, strânsă în talie cu o centură roșie din poliedre mișcătoare, împodobită cu un colier și cu brățări de aur, marea soție regală se îndreptă spre sala de audiență. Datorită educației pe care o primise ca tânără nobilă și bogată, știa să facă impresie bună în timpul ceremoniilor oficiale. De data asta, ea era, ca soție a Faraonului, ținta privirilor demnitarilor lipsiți de indulgență. Frumoasa Iset rămase nemișcată la un metru de Ramses. El, prima și unica ei iubire, continua s-o impresioneze. Era prea mare pentru ea care n-ar putea percepe niciodată amploarea gândirii lui, dar magia pasiunii umplea acest gol de netrecut. — Ești gata? Regina Egiptului se înclină. Când cuplul regal își făcu apariția, conversațiile se întrerupseră. Ramses și frumoasa Iset luară loc pe tron. Prieten din copilărie al faraonului și ministru al Afacerilor externe, foarte elegantul Acha, care lansa bucuros moda, înaintă. Cine și-ar fi imaginat că acest personaj rafinat, cu mustăcioara îngrijită, cu ochii strălucind de inteligență și cu alura aproape disprețuitoare, era îndrăgostit de aventură și că nu ezitase să-și riște viața pe teritoriul hitit în timpul unei periculoase acțiuni de spionaj? Amator de femei drăguțe, de haine frumoase și de bucate alese, Acha arunca asupra lumii o privire ironică, uneori dezabuzată, dar ardea de o dorință pe care nimic și nimeni nu reușea s-o potolească: să contribuie la gloria lui Ramses, singura ființă față de care avea, fără să-i fi mărturisit-o vreodată, o admirație fără limite. — Maiestate, Sudul vi se supune și vă aduce bogățiile, cerându-vă suflul vieții; Nordul imploră miracolul prezenței voastre; Estul își reunește pământurile pentru a vi le oferi; Vestul îngenunchează umil, șefii lui înaintează plecați. Ambasadorul din Hatti se desprinse din masa de diplomați și făcu o plecăciune în fața cuplului regal. — Faraonul este stăpânul strălucirii, declară el, focul care dă viață și care distruge. Fie ca el să existe veșnic prin ka-ul său, fie ca vremurile lui să fie fericite, bogăția să vină la momentul potrivit, căci el pune în mișcare energia divină, el care aparține în același timp cerului și pământului. În timpul domniei lui Ramses nu mai există rebeli, fiecare țară trăiește în pace. După discursuri, urmară cadourile. Din cel mai ascuns colț al Nubiei până la protectoratele Canaanului și ale Siriei, imperiul lui Ramses cel Mare îi aducea omagiu stăpânului său. ☥ Palatul era adormit; numai biroul regelui mai era încă luminat. — Ce se întâmplă, Acha? întrebă Ramses. — Cele Două țări sunt prospere, abundența domnește în fiecare provincie, hambarele ajung până la cer, tu ești viața poporului tău, tu… — Discursurile s-au terminat. De ce ambasadorul hitit s-a lansat în elogii atât de insistente? — Diplomația… — Nu, e mai mult decât atât. Nu crezi? Acha își trecu degetul arătător manichiurat peste mustața parfumată. — Mărturisesc că sunt tulburat. — Crezi că Hattușil ar pune din nou în discuție problema păcii? — În cazul ăsta, ar face să ne parvină mesaje de alt ordin. — Spune-mi adevărata ta părere. — Crede-mă, sunt nedumerit. — Să rămâi într-o stare de îndoială când e vorba hitiți, ar fi o eroare fatală. — Să înțeleg că mă însărcinezi să descopăr adevărul? — Am avut prea mulți ani pașnici; în ultima vreme, leneveai.   [1] Perizoma – fâșie de pânză înfășurată în jurul șoldurilor și a coapselor și înnodată în față (n. trad.)   [2] Coafura neret – un vultur cu aripile de o parte și de alta a feței și capul păsării în frunte – era specifică reginelor egiptene; cele două pene înalte reprezintă semnul vieții (ankh), fiind atributul zeilor și regilor și marcând aspectul divin (n. trad.)  

Ramses Doamna de la Abu Simbel de Christian Jacq 4 1 Voinic, leul lui Ramses, scoase un răget care-i cutremură de spaimă atât pe egipteni, cât și pe răsculați. Uriașa fiară, răsplătită de faraon cu un colier subțire din aur pentru neprețuitele și credincioasele servicii pe care le adusese cu ocazia bătăliei de la Kadesh împotriva hitiților[1], cântărea mai bine de trei sute de kilograme. Măsura patru metri și era împodobit cu o coamă deasă, dar, în același timp, și strălucitoare, atât de impunătoare încât îi acoperea creștetul capului, obrajii, gâtul, o bună parte din umeri și din piept. Blana, cu firul drept și scurt, avea o culoare brun deschis, într-o nuanță luminoasă. Pe mai mult de douăzeci de kilometri în jur, furia Voinicului se făcu simțită și toți cei de acolo înțeleseră că era același sentiment cu al lui Ramses care, după victoria de la Kadesh, devenise Ramses cel Mare. Era oare întru totul reală această măreție, din moment ce faraonul Egiptului nu reușea, în pofida prestigiului și vitejiei sale, să-și impună autoritatea asupra barbarilor din Anatolia? Armata egipteană se comportase rușinos în timpul înfruntării cu aceștia. Generalii, lași sau nepricepuți, îl părăsiseră pe Ramses lăsându-l singur în fața miilor de dușmani, siguri de victoria lor. Dar zeul Amon, ascuns într-o lumină orbitoare, auzise chemarea fiului său și dăruise puteri supraomenești brațului faraonului. După cinci ani de domnie tumultuoasă, Ramses crezuse că victoria sa de la Kadesh îi va împiedica mult timp pe hitiți să mai ridice fruntea și că în Orientul Apropiat se va instaura o epocă de relativă pace. Se înșelase amarnic el, taurul puternic, cel iubit de Regula divină, apărătorul Egiptului, Fiul Luminii. Era el îndreptățit să poarte aceste nume ca o cunună, dată fiind starea de revoltă care mocnea permanent în protectorate egiptene tradiționale cum erau Canaan și Siria de Sud? Nu numai că hitiții nu renunțaseră la luptă, dar, mai mult, porniseră o ofensivă generală, aliați cu beduinii, acești tâlhari și asasini care râvneau dintotdeauna la mănoasele pământuri ale Deltei. Generalul comandant al armatei lui Ra se apropie de rege. — Maiestate… Situația este mai critică decât ne așteptam. Asta nu mai este o răscoală ca altele; după cum ne spun iscoadele noastre, toată țara Canaanului se ridică împotriva noastră. După ce vom trece de acest prim obstacol, va fi un al doilea, apoi un al treilea, apoi… — Și tu nu mai vezi cum putem ajunge la un liman? — Riscăm să avem pierderi grele, Maiestate, și oamenii nu au chef să se lase omorâți pentru nimic. — Supraviețuirea Egiptului nu este un motiv destul de bun? — Eu nu voiam să spun… — Totuși, asta ai gândit, generale! Lecția de la Kadesh a fost, așadar, zadarnică. Să fiu eu sortit, oare, să am în jur doar niște lași care își pierd viața pentru că vor să și-o salveze? — Nu vă puteți îndoi, Maiestate, de credința mea și a celorlalți generali, dar voiam doar să vă punem în gardă. — Serviciul nostru de spionaj a obținut informații despre Acha? — Din păcate, nu, Maiestate. Acha, prieten din copilărie al lui Ramses și ministru al Afacerilor externe, căzuse într-o cursă pe când se afla în vizită la prințul din Amurru[2]. Fusese torturat, mai era încă în viață, cei care-i țineau prizonier considerau că diplomatul avea o valoare de schimb? Îndată ce primise această informație, Ramses își mobilizase trupele, abia refăcute după șocul de la Kadesh. Pentru a-l salva pe Acha, trebuia să treacă prin regiuni care îi deveniseră ostile. Nici de data aceasta, prinții din partea locului nu-și respectaseră jurământul de credință față de Egipt și se vânduseră hitiților pe un pumn de metal prețios și promisiuni mincinoase. Cine n-ar fi visat să năvălească pe pământul faraonilor și să se înfrupte din bogățiile socotite fără margini? Ramses cel Mare avea multe proiecte de pus în practică, templul său pentru veșnicie la Theba, Ramesseumul, Karnak, Luxor, Abydos, locul pregătit pentru odihna sa veșnică din Valea Regilor, și Abu Simbel, visul de piatră pe care voia să-l ofere soției sale adorate, Nefertari… Și uite că se afla aici, la marginea ținutului Canaan, în vârful unei coline, privind cu atenție o fortăreață inamică. — Maiestate, dacă aș putea… — Hai, curaj, generale! — Demonstrația voastră de forță este peste măsură de impresionantă… Sunt convins că împăratul Muwattalis va înțelege mesajul și va porunci ca Acha să fie eliberat. Muwattalis, împăratul hitit, era un om pătimaș și viclean, conștient că tirania sa nu se baza decât pe forță. Aflat în fruntea unei mari coaliții, el eșuase, totuși, în încercarea sa de a cuceri Egiptul, dar pornea acum un nou atac, prin beduini și răsculați pe care îi punea să lupte. Numai moartea lui Muwattalis sau cea a lui Ramses ar fi putut pune capăt unui conflict al cărui rezultat avea să fie hotărâtor pentru viitorul multor popoare. Dacă Egiptul ieșea înfrânt din această confruntare, puterea militară hitită urma să impună o dictatură plină de cruzime care ar fi distrus o civilizație milenară, creată încă din vremea domniei lui Menes, primul dintre faraoni. ☥ Timp de o clipă, Ramses se gândi la Moise. Unde se ascundea, oare, acest alt prieten din copilărie care fugise din Egipt după ce făptuise o crimă? Cercetările fuseseră zadarnice. Unii susțineau că evreul, ce colaborase atât de rodnic la construcția orașului Pi-Ramses, noua capitală construită în Deltă, își găsise sfârșitul printre nisipurile deșertului. Moise li se alăturase răsculaților? Nu, el nu putea deveni vreodată un dușman. — Maiestate… Maiestate, mă auziți? Privind chipul bine hrănit și speriat al acestui gradat care nu se gândea decât să-i fie lui bine, Ramses parcă îl văzu pe omul care-i ura mai mult decât orice pe lume: Șenar, fratele său mai mare. Mizerabilul acela se aliase cu hitiții, cu speranța că va urca pe tronul Egiptului. Șenar dispăruse pe când era transportat de la închisoarea mare din Memphis la temnițele din oaze, profitând de o furtună de nisip. Și Ramses era convins că el încă mai trăia și nu renunțase nici în ruptul capului la planurile de a-i face rău. — Pregătește-ți trupele pentru luptă, generale. Rușinat, ofițerul superior se făcu nevăzut. Cât de mult i-ar fi plăcut lui Ramses să se bucure de tihna unei grădini alături de Nefertari, de fiul și de fiica lui, cum ar fi gustat el fericirea fiecărei zile, departe de zăngăni tul armelor! Dar trebuia să-și salveze țara de năvala hoardelor setoase de sânge care n-ar fi ezitat să distrugă templele și să calce în picioare orice lege. Un asemenea țel nu ținea seamă de persoana sa. El nu avea dreptul să se gândească la propria sa liniște, la familia sa, ci trebuia să înlăture răul chiar de-ar fi făcut-o cu prețul vieții. Ramses privi îndelung la fortăreața care îi bara drumul către centrul protectoratului Canaan. Zidurile sale, înalte de șase metri, cu dublă înclinare, adăposteau o garnizoană destul de numeroasă. La creneluri, așteptau pregătiți arcașii. În șanțurile din jur fuseseră aruncate cioburi de vase sfărâmate care puteau răni tălpile infanteriștilor trimiși să proptească scările de zid. Vântul dinspre mare îi răcorea pe soldații egipteni, adunați între două dealuri încinse de razele fierbinți ale soarelui. Sosiseră acolo după un lung marș forțat, fără să aibă parte decât de scurte opriri și de tabere improvizate în grabă. Doar mercenarii bine plătiți așteptau luptele fără nicio emoție; tinerii recruți, dezamăgiți deja de ideea că-și părăseau țara pentru cine știe cât timp, se gândeau cu teamă că ar putea pieri în una dintre acele teribile lupte care-i așteptau. Fiecare dintre ei spera ca Faraonul se va mulțumi doar să întărească frontiera de nord-est în loc să pornească într-o aventură care risca să se termine printr-un dezastru. Nu trecuse mult timp de când guvernatorul din Caza, capitala provinciei Canaan, oferise un banchet splendid statului-major egiptean, jurând că el nu se va alia niciodată cu hitiții, acești barbari din Asia, de o cruzime legendară. Ipocrizia sa, prea evidentă, îl revoltase în adâncul sufletului pe Ramses; astăzi, trădarea sa nu mai era o surpriză pentru tânărul monarh de douăzeci și șapte de ani care începea să știe cum să pătrundă în secretul ființelor umane. Nerăbdător, leul scoase din nou un răget. Voinic se schimbase destul de mult față de ziua în care Ramses îl găsise, gata să moară, în savana nubiană. Mușcat de un șarpe, micul pui de leu nu mai avea nicio șansă să trăiască. Între fiară și om se crease destul de repede o profundă simpatie reciprocă. Din fericire, Setau, vindecătorul, și el prieten din copilărie și coleg de universitate cu Ramses, știuse să găsească leacurile potrivite. Formidabila rezistență a animalului îi permisese să treacă peste această încercare și să devină o creatură adultă cu o putere înspăimântătoare. Regele nici nu putea visa o gardă de corp mai bună. Ramses își trecu degetele prin coama Voinicului. Mângâierea nu liniști animalul. Îmbrăcat cu o tunică din piele de căprioară cu o mulțime de buzunare pline cu prafuri, pilule și sticluțe, Setau urca povârnișul dealului. Scurt și îndesat, cu capul pătrățos, părul negru, nebărbierit, avea o adevărată pasiune pentru șerpi și scorpioni. Folosind veninul lor, el prepara medicamente foarte eficace și, în compania soției sale Lotus, o fermecătoare nubiană la care soldații priveau cu adevărată bucurie, el își continua neabătut cercetările. Ramses încredințase acestei perechi conducerea serviciului sanitar al armatei. Setau și Lotus luaseră parte la toate campaniile regelui, nu din dragoste pentru război, ci pentru a descoperi noi specii de reptile și a-i îngriji pe soldații răniți sau bolnavi. Și Setau era convins că, în cazul vreunei nenorociri, nimeni nu era mai indicat decât el pentru a veni în ajutorul bunului său prieten Ramses. — Moralul trupelor nu este prea grozav, constată el. — Generalii și-ar dori să ne retragem, recunoscu Ramses. — Având în vedere comportarea soldaților tăi la Kadesh, la ce te poți aștepta? La fugă și la zăpăceală se pricep cel mai bine. Tu o să iei o hotărâre de unul singur, ca de obicei. — Nu, Setau, nu singur. La sfatul soarelui, al vânturilor, al sufletului leului meu, al spiritului acestui pământ… Ei nu mint niciodată. Eu trebuie doar să înțeleg mesajul lor. — Nu există un consiliu de război mai bun. — Ai vorbit, cumva, cu șerpii tăi? — Ei sunt mesageri ai lumii invizibile. Da, i-am întrebat și ei mi-au răspuns fără ocol: nu da înapoi. De ce este Voinic așa de nervos? — Din cauza pădurii de stejari, din stânga fortăreței, la jumătatea drumului dintre ea și noi. Setau privi în direcția aceea, mușcând preocupat dintr-un băț de trestie. — Nu-mi miroase a bine, ai dreptate. Să fie o capcană, ca la Kadesh? — Aceea a funcționat atât de bine încât strategii hitiți au plănuit alta, cu speranța că vor avea un succes și mai mare. Atunci când vom ataca, avântul nostru va fi oprit, în timp ce arcașii de pe ziduri ne vor decima după cum vor dori. Menna, grăjdarul lui Ramses, se plecă în fața regelui. — Carul este pregătit, Maiestate. Suveranul mângâie mult timp coamele celor doi cai ai săi pe nume „Victorie în Theba” și „Zeița Mut este mulțumită”; împreună cu leul, ei fuseseră singurii care nu-l trădaseră, la Kadesh, când bătălia părea pierdută. Ramses luă hățurile în mâini, sub privirile neîncrezătoare ale grăjdarului său, ale generalilor și ale regimentului de elită al carelor de luptă. — Maiestate, făcu îngrijorat Menna, doar n-o să mergeți… — Să trecem pe lângă fortăreață, ordonă regele, și să lovim direct asupra pădurii de stejari. — Maiestate… V-ați uitat pieptarul de zale! Maiestate! Fluturând în mâini o vestă împletită din zale și acoperită cu plăcuțe mici de metal, grăjdarul alergă în zadar în urma carului lui Ramses care o pornise singur, într-o viteză nebunească, către dușman. 2 Stând în picioare în carul său care pornise cu cea mai mare viteză, Ramses cel Mare semăna mai degrabă cu un zeu decât cu un om. Înalt de statură, cu fruntea lată, purtând o coroană albastră care se mula perfect pe cap, cu arcadele proeminente, sprâncenele stufoase, privirea pătrunzătoare ca a unui șoim, nasul lung, subțire și ușor coroiat, urechile rotunde și fin profilate, maxilarul puternic, buzele cărnoase, era o imagine completă a forței. La apropierea sa, beduinii aflați în pădurea de stejari ieșiră din ascunzătoare. Unii dintre ei își încordară arcurile, alții încercară să arunce sulițele. Ca și la Kadesh, regele fu mai iute ca o vijelie, mai agil ca un șacal care străbate distanțe enorme într-o clipă; ca un taur cu coarnele înfricoșătoare străpungându-și dușmanii, el îi strivi pe primii atacatori care-i ieșiră în cale și trimise săgeată după săgeată în piepturile răsculaților. Căpetenia cetei de beduini reuși să se ferească în ultima clipă de șarja furioasă a monarhului și, cu un genunchi la pământ, vru să arunce cu un pumnal lung pe care-i purta la spate. Saltul Voinicului îi lăsă cu gura căscată pe răsculați. În ciuda greutății și a mărimii sale, leul păru să plutească prin aer. Cu ghearele scoase, se năpusti asupra căpeteniei beduinilor, îi înfipse colții în cap și strânse fălcile. Ceea ce urmă fu atât de înfiorător încât numeroși războinici aruncară armele și o rupseră la fugă ca să scape de bestia care sfârteca deja carnea altor doi beduini veniți zadarnic în ajutorul șefului lor. Carele de luptă egiptene, urmate de mai multe sute de infanteriști, îl ajunseră din urmă pe Ramses și nu dură prea mult până să înfrângă rezistența ultimelor rânduri ale beduinilor. Potolit acum, Voinic își linse labele mânjite de sânge și-și privi stăpânul cu ochi nespus de blânzi. Recunoștința pe care o zări în privirile lui Ramses îl făcu să scoată un mormăit de satisfacție. Leul se culcă lângă roata din dreapta a carului regal, privind în jur cu ochi vigilenți. — Este o mare victorie, Maiestate! declară generalul care comanda armata lui Ra. — Tocmai am evitat o nenorocire; de ce niciuna dintre iscoade nu a fost în stare să descopere că în pădure se aflau ațâți dușmani? — Noi… noi nu am luat în seamă locul acela care ni se părea pustiu și lipsit de vreo importanță. — Trebuie, oare, ca un leu să-i învețe pe generalii mei meseria armelor? — Maiestatea voastră dorește, fără îndoială, ca sfatul de război să se adune pentru pregătirea atacului fortăreței… — Nu, atacăm imediat. Din tonul pe care faraonul rostise aceste cuvinte, Voinic știu că scurtul armistițiu luase sfârșit. Ramses mângâie cu palma crupele celor doi cai ai săi care priviră unul la altul, ca pentru a se încuraja reciproc. — Maiestate, Maiestate… Vă rog! Cu răsuflarea întretăiată, grăjdarul Menna îi întinse regelui vesta din zale acoperită cu plăcuțe de metal. Ramses acceptă să îmbrace vesta de zale, care nu strica prea mult aspectul impunător al veșmântului său de în, cu mâneci largi. La încheietura mâinilor, două brățări de aur și de lapislazuli având în mijloc un ornament înfățișând două capete de rață sălbatică, simbol al perechii regale care semăna cu două păsări migratoare plecând în zborul lor către regiunile misterioase ale văzduhului. Mai avea oare s-o vadă Ramses pe Nefertari înainte de a face marea călătorie către celălalt tărâm al vieții? „Victorie în Theba” și „Zeița Mut este mulțumită” băteau nerăbdători din copite. Cu capul împodobit de un panaș de pene roșii cu vârful albastru și spinările apărate de un valtrap roșu cu alb, se grăbeau să pornească înspre fortăreață. Din piepturile infanteriștilor se înălța un imn apărut spontan după victoria de la Kadesh și ale cărui cuvinte aveau darul să-i îmbărbăteze pe fricoși: „Brațul lui Ramses este puternic, sufletul său viteaz, el este un arcaș fără egal, un zid pentru soldați, o flacără ce-i arde pe dușmani”. Agitat, grăjdarul Menna umplu cu săgeți cele două tolbe din carul regelui. — Le-ai verificat? — Da, Maiestate; sunt ușoare și rezistente. Numai săgețile voastre îi pot doborî pe arcașii dușmani. — Nu știi că lingușeala este o gravă greșeală? — Ba da, dar mi-e atât de frică! Dacă n-ați fi fost voi, barbarii ăștia nu ne-ar fi terminat pe toți? — Pregătește o porție zdravănă pentru caii mei; când o să ne întoarcem, o să fie tare înfometați. Îndată ce carele egiptene se apropiară de zidurile fortăreței, arcașii canaaneeni și aliații lor beduini traseră mai multe salve de săgeți care luaseră drept țintă picioarele cailor. Animalele nechezară speriate, unii cai se cabrară, dar calmul pe care-i insufla regele nu lăsă panica să cuprindă trupele sale de elită. — Pregătiți arcurile mari, ordonă el, și așteptați semnalul meu. Atelierul de arme din Pi-Ramses făcuse mai multe arcuri din lemn de acacia, care aveau un tendon de bou în loc de alt fel de coardă. Studiată cu grijă, forma armei făcea ca o săgeată să poată fi aruncată, cu precizie și pe o linie curbă, la mai mult de două sute de metri distanță. Această tehnică făcea ca protecția oferită apărătorilor ascunși după creneluri să devină doar o iluzie. — Cu toții odată! urlă Ramses cu o voce atât de tunătoare încât parcă elibera energia soldaților. Cele mai multe dintre săgeți își atinseră ținta. Loviți în cap, cu ochii și beregatele străpunse dintr-o parte în alta, numeroși arcași dușmani căzură, morți sau grav răniți. Cei care le luară locul avură aceeași soartă. Liniștit că soldații lui nu vor fi doborâți de săgețile răsculaților, Ramses le dădu ordin să se îndrepte în fugă către poarta de lemn a fortăreței și s-o doboare cu lovituri de secure. Carele egiptene se apropiară și ele, arcașii faraonului își potriviră și mai bine tirul, făcând ca orice rezistență de pe ziduri să înceteze. Cioburile cu muchii ascuțite care umpleau șanțurile, nu mai aveau niciun rost; contrar obiceiului, Ramses nu punea soldații să rezeme scările de ziduri, ci se concentra asupra intrării principale. Răsculații se îngrămădiră în spatele porții, dar nu reușiră să oprească valul de egipteni furioși. Încăierarea fu de o violență îngrozitoare; soldații faraonului se cățărară pe un morman de cadavre și, ca un val care distruge totul în cale, se năpustiră în interiorul fortăreței. Asediații cedau puțin câte puțin terenul; cu șalurile lor lungi și cu veșmintele mânjite de sânge ei se înghesuiau unii peste alții. Săbiile egiptenilor străpunseră coifurile, sfărâmară oasele, crestară șolduri și umeri, tăiară tendoanele, vărsară intestinele celor pe care-i întâlneau în cale. După o vreme, o tăcere adâncă se așternu peste întreaga cetate. Femeile îi rugau cu lacrimi pe învingători să-i lase în viață pe cei care mai trăiau, adunați într-un colț al curții din mijlocul fortificației. Carul lui Ramses își făcu intrarea în cetatea recucerită. — Cine comandă aici? întrebă regele. Un bărbat cam de cincizeci de ani, fără brațul drept, ieși din grupul înspăimântat al învinșilor. — Eu sunt soldatul cel mai în vârstă… Toți comandanții mei au murit. Îl rog din inimă pe stăpânul celor Două Țări să aibă milă de noi. — Ce fel de iertare îi poate aștepta pe cei care nu-și respectă cuvântul dat? — Ca Faraonul să ne acorde cel puțin o moarte mai rapidă. — Uite ce hotărăsc eu, canaaneanule: copacii din provincia ta vor fi tăiați, iar lemnul trimis în Egipt; prizonierii, bărbați, femei și copii, vor fi duși în Deltă unde vor lucra la construcții în folos public; turmele și caii din Canaan intră în proprietatea noastră. Cât despre soldații rămași în viață, ei vor fi angajați în armata mea și vor lupta de acum înainte sub ordinele mele. Prizonierii se prosternară până la pământ, fericiți că trăiau. ☥ Setau nu avea motive să fie supărat. Numărul de răniți grav nu era prea mare și medicul avea la dispoziție destulă carne proaspătă și pansamente cu miere ca să oprească hemoragiile. Cu mâinile sale care se mișcau iute și precis, Lotus apropia marginile rănilor cu niște fâșii unse cu lipici și așezate în cruce. Zâmbetul frumoasei nubiene avea darul să mai aline durerile. Brancardierii îi duceau pe pacienți la infirmeria de campanie unde erau tratați cu alifii, pomezi și esențe pentru ca, după aceea, să fie trimiși în patrie. Ramses le vorbi soldaților care suferiseră diferite răni, mai ușoare sau mai grave, pentru a-și apăra țara, apoi îi chemă pe ofițerii săi superiori cărora le dezvălui intenția lui de a continua înaintarea spre nord pentru a recuceri, una câte una, fortărețele din Canaan ce trecuseră sub control hitit, cu ajutorul beduinilor. Entuziasmul faraonului se transmise și celorlalți. Teama dispăru din inimi și toată lumea se bucură de noaptea și ziua de odihnă care li se acordase. Cât despre Ramses, el cină cu Setau și Lotus. — Până unde ai vrea să ajungi? întrebă medicul. — Măcar până în Siria de Nord. — Până la… Kadesh? — O să vedem. — Dacă expediția aceasta durează prea mult, observă Lotus, n-o să mai avem medicamente. — Reacția hitiților a fost rapidă, a noastră trebuie să fie fulgerătoare. — Războiul ăsta o să se termine vreodată? — Da, Lotus, în ziua în care dușmanul va fi definitiv învins. — Nu-mi place deloc să discut despre politică, comentă Setau cam morocănos. Hai, draga mea, hai să ne iubim și după aceea o să mai mergem să căutăm niște șerpi. Simt eu că în noaptea asta recolta s-ar putea să fie bună. ☥ Ramses săvârși ritualul zorilor în mica capelă care fusese ridicată lângă cortul său, în mijlocul taberei. Un sanctuar destul de modest în comparație cu templele din Pi-Ramses; dar credința din sufletul Fiului Luminii rămânea aceeași. Niciodată tatăl său, Amon, nu-și va dezvălui în fața vreunei ființe umane adevărata sa înfățișare, niciodată nu va putea fi cuprins într-o formă, oricare ar fi ea; cu toate acestea, simțeau cu toții prezența invizibilului. Când suveranul ieși din capelă, observă un soldat care ținea în lesă o antilopă, așa-numita antilopă-suliță, și reușea cu mare greutate să stăpânească animalul. De fapt, soldatul acela arăta destul de ciudat: avea părul lung, tunica de mai multe culori, barba retezată scurt și ascuțit și privirea piezișă. Și de ce animalul acela sălbatic fusese adus în tabără, ajungând atât de aproape de cortul regelui? Faraonul nu mai avu când să-și pună mai multe întrebări. Beduinul dădu drumul antilopei care țâșni spre Ramses, cu coarnele îndreptate către stomacul suveranului care nu avea nicio armă la el. Voinic încolți din partea stângă antilopa și-și înfipse ghearele în ceafa ei; ucisă pe loc, aceasta se prăbuși la picioarele leului. Înmărmurit, beduinul scoase un pumnal de sub tunică, dar nu mai avu timp să încerce să-l folosească; o durere cumplită în spate, urmată imediat de o ceață înghețată care-i orbi și-l făcu să scape arma din mână. Se prăbuși mort, cu fața înainte, cu o lance înfiptă între omoplați. Calmă și zâmbitoare, Lotus făcuse dovada unei îndemânări surprinzătoare. Frumoasa nubiană nici măcar nu părea prea emoționată de ceea ce făcuse. — Mulțumesc, Lotus. Setau ieși din cortul său, ca și mulți alți soldați care-i văzură pe leu sfâșiindu-și prada, descoperind alături și cadavrul beduinului. Speriat de moarte, grăjdarul Menna îngenunche la picioarele lui Ramses. — Îmi pare foarte rău, Maiestate! Vă făgăduiesc că voi afla care au fost santinelele ce l-au lăsat pe ucigașul ăsta să intre în tabără și o să am grijă să fie pedepsite cât se poate de aspru. — Adună-i pe trâmbițași și spune-le să dea semnalul de plecare.   [1] Strămoșii îndepărtați ai turcilor de astăzi.   [2] Libanul.