Jack Canfield

Supa de pui pentru suflet de mama de Jack Canfield 1. DESPRE IUBIRE Iubirea este un fruct care se coace în toate anotimpurile și pe care orice mână îl poate culege. Maica Tereza Transportul aerian al copiilor Iubirea unei mame nu percepe niciodată imposibilitățile. Paddock În timp ce mergeam pe străzile prăfuite ale Saigonului împreună cu prietena mea Carol Dey în ziua de 26 aprilie 1975, într-o „broscuță” Volkswagen, eram convinsă că arătam exact ceea ce eram: două gospodine fără pretenții din Iowa. Cu trei luni în urmă, când am luat împreună cu Carol decizia de a escorta trei orfani vietnamezi până la familiile lor adoptive din America, excursia ni s-a părut o aventură, dar nu una periculoasă. Am depus eu însămi cerere împreună cu soțul meu Mark pentru adoptarea unui orfan, cândva în viitor, căci ne doream să îmbunătățim viața unui suflet de pe această planetă. De unde era să știm, eu și Carol, că atunci când vom ajunge în Saigon, acesta se va afla sub asediu? Bombele cădeau la mai puțin de cinci kilometri de oraș, iar pe lângă noi treceau sute de taiwanezi refugiați, care își duceau posesiunile în căruțe sau în spate. Cât despre șoferița noastră, Cheri Clark, directoarea fundației Prietenii Copiilor din Vietnam (PCV), aceasta părea mai degrabă entuziasmată decât speriată. Încă din clipa în care ne-a întâmpinat la aeroport, ne-a împărtășit cele mai neașteptate vești. — Ați auzit că președintele Ford și-a dat acordul pentru un transport aerian gigantic al copiilor, cu scopul de a-i salva? În loc să luați acasă șase orfani, veți lua 200! Eu și Carol ne-am privit uimite. — Am reușit să organizăm un prim transport al copiilor ieri, a continuat Cheri. În ultimul minut guvernul vietnamez a refuzat să ne acorde dreptul de a scoate copiii din țară, dar avionul primise deja permisiunea de decolare, așa că și-a luat zborul! La ora actuală 150 de copii se află deja în siguranță la San Francisco! Deși eram amândouă infirmiere cu ani de experiență, nimic nu ne-a pregătit pentru ceea ce am găsit la centrul PCV. Fiecare centimetru pătrat al imensei clădiri coloniale franceze era acoperit cu saltele și cu pături pe care se aflau sute de bebeluși orfani sau abandonați, mulți dintre ei plângând. Deși eram epuizate din cauza decalajului de fus orar, eu și Carol eram ferm hotărâte să facem tot ce ne stă în puteri pentru a-i pregăti pe copii în vederea zborului de a doua zi. Avionul cu care urma să călătorim noi era primul din seria programată. Fiecare copil avea nevoie de haine și scutece, de o verificare medicală și de un nume legal. Voluntarii vietnamezi și americani lucrau plini de devoțiune contra cronometru. A doua zi dimineața am aflat că pentru a se răzbuna pentru decolarea anterioară neautorizată, avionul nostru nu avea permisiunea de a decola până când nu lua această decizie guvernul vietnamez. — Nu putem decât să așteptăm și să ne rugăm, a spus calmă Cheri. Știam de la bun început că timpul nu curge în favoarea americanilor și orfanilor din Saigon. Între timp, eu și Carol ne-am alăturat celorlalți voluntari, continuând să îi pregătim pe copii pentru o altă cursă care primise aprobarea și care se îndrepta către Australia. Pe o căldură înăbușitoare, i-am îmbarcat pe copii într-o dubiță VW din care fusese scos scaunul din mijloc. M-am așezat pe o banchetă laterală, cu 21 de bebeluși la picioarele mele. Ceilalți pasageri au făcut același lucru. Am ajuns la aeroport, dar aici domnea haosul. Pe cer se vedea un nor gigantic de fum negru. Când am intrat, am auzit o știre îngrozitoare: primul avion cu copii, în care ne-am dorit cu atâta ardoare să fim, se prăbușise imediat după decolare. Nu putea fi adevărat. Am optat pentru a nu da crezare acestor zvonuri. Nu aveam timp să ne facem griji, așa că ne-am focalizat atenția asupra îmbarcării copiilor deshidratați în avionul care avea să-i conducă spre libertate. Am rămas împreună cu Carol ținându-ne de mâini, în timp ce avionul decola. Când acesta a dispărut pe cer, am început să dansăm de bucurie. Un lot de copii fuseseră eliberați! Bucuria noastră nu a durat mult. Când ne-am întors la centru, adulții de aici erau negri de supărare. Cheri ne-a confirmat ceea ce refuzaserăm să credem. Primul avion se prăbușise imediat după decolare și sute de copii și escortele lor muriseră. Nimeni nu știa dacă avionul fusese doborât de soldați sau bombardat. Lucrători sociali și copii! Cine ar face așa ceva? Și mai mult decât atât, vor repeta torționarii acest gest? Incapabilă să mă mai controlez, m-am așezat pe o canapea și am izbucnit în suspine. Avionul în care ne-am luptat atât de mult să ne îmbarcăm fusese doborât și se prăbușise, iar odată cu el dispăruse și credința mea. Aveam sentimentul îngrozitor că nu îmi voi mai revedea niciodată soțul și fiicele. În acea seară Cheri m-a abordat. Deși trăiam într-o lume a surprizelor dramatice, nu m-am simțit pregătită pentru cuvintele ei: „Mi-ai spus că ai depus actele pentru o adopție. Decât să aștepți să îți fie repartizat un copil, de ce nu ți l-ai alege tu singură?” Cele mai negre temeri, dar și cele mai arzătoare dorințe ale mele s-au adeverit în aceeași zi. M-am gândit imediat cât de încântate ar fi fiicele mele dacă m-aș întoarce acasă cu un nou frățior pentru ele! Dar… cum puteam alege un copil? Am început să mă rog și am intrat în camera alăturată. În timp ce priveam marea de bebeluși, unul dintre ei s-a târât în patru labe către mine. Nu avea pe el decât un scutec. Când l-am ridicat în brațe, și-a lăsat imediat căpșorul pe umărul meu și m-a îmbrățișat cu mânuțele. Am continuat să mă plimb prin cameră cu el în brațe, privindu-i și atingându-i pe copii. La etaj erau și mai mulți copii. În timp ce mă rugam pentru a lua cea mai bună decizie, copilul din brațele mele s-a lipit și mai strâns de mine. M-a luat de gât și și-a făcut loc lângă inima mea. I-am simțit respirația ușoară. — Bună, Mitchell, i-am șoptit. Eu sunt noua ta mămică. A doua zi am primit vestea cea mare: avionul nostru primise permisiunea de decolare. Împreună cu ceilalți voluntari, i-am pregătit pe cei 150 de copii pe care trebuia să îi însoțim. Am pus câte 3-4 bebeluși pe fiecare scaun al unui autobuz de oraș extrem de uzat și am făcut primul drum către aeroport. Au mai urmat câteva. Eu stăteam lângă Carol. Când am ajuns la aeroport, am aflat însă că președintele vietnamez Thieu ne-a anulat din nou zborul. Încercând să nu intrăm în panică, i-am instalat pe copii în niște barăci murdare și încinse. Oare nu aveam să mai plecăm niciodată? Aveam să fim ucise în Saigon? Într-un târziu, Ross, un membru al PCV, a intrat în baracă și ne-a spus: — Președintele Thieu autorizează un singur zbor, dar acesta trebuie să plece imediat. Haideți să îmbarcăm acești copii. A, și voi două, veți pleca cu ei! a încheiat, arătând către mine și către Carol. Era șansa noastră de a evada! — Nu, i-am răspuns. L-am lăsat pe fiul meu la sediu, pentru un transport ulterior. Trebuie să mă duc după el. — LeAnn, mi-a spus Ross, vezi și tu cum stau lucrurile. Pleacă acum, cât mai poți. Voi avea grijă să îți trimitem fiul. Da, vedeam cum stăteau lucrurile: — Nu voi pleca fără Mitchell! — În cazul acesta, grăbește-te, mi-a spus Ross. Voi încerca să rețin avionul cât de mult voi putea, dar nu voi periclita șansa de plecare a celorlalți copii. Am alergat către autobuz. Șoferul a gonit cum a putut prin orașul transformat în haos și m-a lăsat la 1,5 kilometri de sediu. Bareta sandalei mi s-a rupt, iar aceasta a început să îmi clămpănească. Am scos-o din picior și am început să alerg. Când am ajuns la sediu abia dacă mai puteam să respir, ținându-mă de partea stângă a coastelor, care mă durea îngrozitor. — Avionul… am reușit să spun, în timp ce Cheri mă așeza pe un scaun. — Știu, mi-a spus ea, zâmbindu-mi cu toată gura. Tocmai am vorbit la telefon cu aeroportul. Avionul te va aștepta! Am reușit să schițez un zâmbet, în timp ce îmi trăgeam respirația. — Mai mult decât atât, vom mai putea duce și alți copii, care încap în avion. De altfel, a mai fost aprobat și un al doilea zbor! Lacrimile mi-au inundat ochii. L-am găsit pe Mitchell și l-am strâns la piept, făcând un legământ în tăcere că nu îl voi mai părăsi niciodată. Câteva ore mai târziu, mi-am simțit inima bubuindu-mi în piept, în timp ce mă urcam în avionul încărcat până la refuz. În centrul transportorului fuseseră ancorate 20 cutii de carton, fiecare conținând doi sau trei bebeluși. Ceilalți copii, puțin mai mari (mulți dintre ei nu puteau merge încă) erau prinși cu centurile pe băncile laterale, șocați de ceea ce li se întâmpla. Ușile avionului s-au închis, iar motoarele au început să huruie, asurzindu-ne pe toți. Nu-mi puteam scoate din minte imaginea norului negru de fum pe care îl văzusem cu o zi înainte. L-am strâns și mai tare pe Mitchell la piept, încercând să nu intru în panică. Am început să rostesc Rugăciunea Tatăl nostru, în timp ce avionul rula pe pistă. Apoi… ne-am ridicat în aer. Dacă aveam să supraviețuim în următoarele cinci minute, știam că aveam să ajungem cu bine acasă. Într-un târziu, căpitanul a spus la microfon: — Am ieșit din zona de tragere. Suntem în siguranță. Mergem acasă! Am izbucnit cu toții în urale. În timp ce mă gândeam la haosul provocat de război, am început să mă rog pentru cei rămași în urmă. În final, am rostit o rugăciune de mulțumire pentru că am reușit să scap împreună cu Carol, după ce ne-am adus contribuția la crearea unei lumi mai bune, într-o manieră care ne-a întrecut cu mult toate așteptările. Ne-am continuat apoi călătoria către o viață plină de speranță, împreună cu fiul pe care nu știusem până atunci că îl aveam. LeAnn Thieman, Poveste relatată de Sharon Linnea

Supa de pui pentru suflet de Jack Canfield „După ce am intervievat sute de persoane bogate şi celebre, am ajuns la concluzia că banii şi faima nu te fac automat fericit. Fericirea trebuie să vină din interior. Aş prefera mai degrabă să am un milion de zâmbete în inimă decât un milion de dolari în buzunar. „Supa de pui pentru suflet” vă va ajuta să puneţi un milion de zâmbete in inimile dumneavoastră ” Robin Leach Personalitate TV şi scriitor „Să spui poveşti este una dintre cele mai convingătoare mijloace de a-i învăţa pe alţii valorile şi de a deschide uşi către noi posibilităţi. În această colecţie bogată şi variată, fiecare va găsi cel puţin o poveste care să îl impresioneze - o povestire pe care veţi dori să o păstraţi ca pe o comoară şi să o împărtăşiţi şi altora.” Nathaniel Branden Autor, „Puterea Preţuirii De Sine” „Aceasta este o carte minunată, caldă, care inspiră, plină de idei şi profunzime, pe care oricine o poate folosi ca pe o parte integrantă a vieţii lor. Ea ar trebui citită, apreciată şi recitită într-una.” Brian Tracy Autor, „Psihologia împlinirilor” „Această carte este înţelepciune şi mângâiere pentru toate vârstele. Este tot atât de contemporană ca şi o călătorie în spaţiu şi veşnică precum o piramidă. Lumea are nevoie de povestitori ca să ne ajute să ieşim din confuzia şi haosul acestor vremuri. Jack şi Mark sunt povestitori talentaţi şi colecţionari de poveşti adevărate. Ce dar divin: pentru profesori, pentru oratori, pentru oricine aflat pe calea vindecării şi a dezvoltării. Totul este aici, scris cu înţelepciune, compasiune şi integritate.” Sidney B. Simon     Dacă există lumină în suflet, Omul va fi frumos. Dacă există frumuseţe în om, Este armonie în casă. Dacă în casă este armonie, Va fi ordine în ţară. Dacă în ţară este ordine Atunci va fi pace în lume. Proverb chinezesc   Introducere   Ştim tot ceea ce trebuie să ştim pentru a pune capăt nesfârşitelor suferinţe sufleteşti pe care mulţi oameni le experimentează în mod curent. Respectul faţă de sine şi randamentul personal sunt două atribute pe care le pot avea toţi cei care îşi fac timp pentru ele. Este foarte greu să transpui pe hârtie spiritul oricărui moment din viaţa reală. Poveşti pe care le spunem zilnic au necesitat transcrierea lor de cel puţin cinci ori pentru a suna bine în scris aşa cum sună şi în realitate. Când veţi citi aceste rânduri, vă rog uitaţi tot ce aţi învăţat la orele de lectură rapidă. Încetiniţi ritmul. Luaţi aminte la cuvintele din inima şi mintea dumneavoastră. Savuraţi fiecare povestire. Daţi-le voie să vă impresioneze, întrebaţi-vă după aceea: ce trezesc ele în mine? Ce-mi sugerează ele? Ce sentiment sau dorinţă din interiorul meu au atins? Lăsaţi-vă cuceriţi de fiecare povestire. Unele dintre ele vă vor vorbi mai pe înţeles decât altele. Unele vor avea semnificaţii mai profunde. Unele vă vor face să plângeţi. Unele să râdeţi. O parte dintre ele vă vor încălzi inima. Altele vă vor lovi drept între ochi. Nu există o reacţie standard. Există doar reacţia dumneavoastră. Nu încercaţi să vă împotriviţi şi lăsaţi-vă în voia ei. Nu vă grăbiţi când citiţi această carte. Găsiţi-vă timp să o gustaţi şi să o savuraţi. Îndrăgiţi-o cu toată fiinţa. Însumează zeci de mii de ore pentru a alege ceea ce a existat mai bun în 40 de ani de experienţă. Un ultim lucru: Să citeşti o carte ca aceasta este ca şi când ai sta la masă şi ai mânca un prânz alcătuit din prăjituri. S-ar putea să vi se facă rău de atâta dulce. Este o masă fără legume, salată sau pâine. Este doar esenţă cu puţină frişcă. La orele noastre de seminar şi de lucru petrecem mai mult timp cu stabilirea şi analizarea implicaţiilor fiecărei povestiri. Există mai multe explicaţii şi modalităţi de a aplica lecţiile şi principiile la viaţa de zi cu zi. Nu lecturaţi pur şi simplu. Făceţi-vă timp să le înţelegeţi şi să vi le apropiaţi. Dacă simţiţi nevoia să împărtăşiţi povestirile şi cu alţii, nu ezitaţi. Când o poveste vă determină să vă gândiţi la altă persoană, chemaţi-o şi povestiţi-i şi ei. Nu vă feriţi de aceste povestiri şi lăsaţi-le să vă determine să faceţi ce vă îndeamnă inima. Ele sunt menite să vă inspire şi să vă motiveze. În cazul multor povestiri am mers direct la sursă şi i-am rugat pe autori să le scrie ori să le povestească cu propriile lor cuvinte. Multe dintre ele păstrează amprenta creatorilor lor. Am încercat ca fiecărei povestiri în parte să-i atribuim autorul de drept. Sperăm că veţi fi încântaţi de lectura acestei cărţi tot atât de mult pe cât am fost noi atunci când am scris-o. 1. DESPRE DRAGOSTE Şi va veni şi ziua când, după ce vom controla spaţiul, vânturile, mareele şi gravitaţia, vom controla, pentru Dumnezeu, forţele dragostei. Şi în ziua aceea, pentru a doua oară în istoria lumii, vom fi descoperit focul. Tielhard de Chardin DRAGOSTEA: SINGURA FORŢĂ CREATOARE Răspândiţi dragostea oriunde mergeţi: mai întâi în casele voastre. Oferiţi dragostea copiilor voştri, soţiei sau soţului, unui vecin... Nu lăsaţi pe nimeni să plece de la voi fără să se simtă mai fericit. Fiţi expresia vie a bunătăţii lui Dumnezeu; bunătate pe chipul vostru, bunătate în ochii voştri, în zâmbetul vostru, bunătate în primirea caldă. Maica Tereza Un profesor de colegiu şi-a dus într-o zi clasa de sociologie în mahalalele oraşului Baltimore pentru a studia cazul a 200 de băieţi care locuiau acolo. Studenţii au fost rugaţi să scrie o evaluare a viitorului fiecărui băiat. În toate cazurile studenţii au scris, „Nu are nici o şansă”. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu un alt profesor de sociologie a dat întâmplător peste aceste studii. Atunci, şi-a pus studenţii să urmărească proiectul şi să vadă ce se întâmplase cu acei băieţi. Cu excepţia a 20 dintre ei care se mutaseră sau muriseră între timp, studenţii au aflat că 176 din cei 180 obţinuseră mai mult decât un succes obişnuit, devenind avocaţi, doctori şi oameni de afaceri. Profesorul rămase uimit şi se hotărî să cerceteze mai departe. Din fericire, toţi băieţii locuiau în oraş sau în apropiere, astfel încât a existat posibilitatea să-i contacteze pe fiecare în parte şi să-i întrebe „Cum vă explicaţi succesul dumneavoastră?” De fiecare dată răspunsul a fost acelaşi şi plin de căldură, „A existat o profesoară”. Profesoara încă mai trăia, aşa că a căutat-o şi a întrebat-o pe bătrâna încă plină de energie, ce formulă magică a folosit pentru a-i transforma pe micii vagabonzi în oameni plini de succes. Ochii profesoarei străluciră, Şi pe chipul ei apăru un zâmbet blând. „Totul a fost foarte simplu” spuse ea. „I-am iubit pe aceşti băieţi”. Eric Butterworth TOT CE ÎMI ADUC AMINTE Când  tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu „Ţi-am spus astăzi cât de mult te iubesc?” Sentimentul de dragoste a fost reciproc şi, în ultimii săi ani, pentru că viaţa sa părea vizibil că se afla în ultima fază, am devenit şi mai apropiaţi... dacă se putea aşa ceva. La vârsta de 82 de ani el era gata să moară, şi eu eram pregătit să-l las să plece de lângă mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţa. Am râs şi am plâns, ne-am ţinut de mâini şi ne-am spus unul altuia cât de mult ne iubim şi am căzut de acord că îi venise sorocul. I-am spus, „Tată, după ce nu vei mai fi, să-mi dai un semn că eşti bine”. A râs de absurditatea cererii mele. Tata nu credea în viaţa după moarte. Nici eu nu pot să spun că eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situaţii care m-au făcut să cred că poţi primi nişte semne „de pe lumea cealaltă”. Tatăl meu şi cu mine eram atât de profund legaţi, încât am simţit atacul de inimă în propriul meu piept în momentul în care a murit. Mai târziu am jelit la gândul că cei din spital, în înţelepciunea lor sterilă, nu m-au lăsat să-l ţin de mână atunci când şi-a dat ultima răsuflare. Zi după zi mă rugam să aud ceva de la el, dar nimic nu s-a întâmplat. Noapte după noapte m-am rugat pentru un vis înainte de a adormi. Şi totuşi au trecut patru luni lungi în care nu am auzit şi nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferită. Mama murise cu cinci ani înainte de boala Alzheimer, şi deşi aveam propriile mele fete, am simţit moartea ei ca un copil părăsit. Într-o zi, în timp ce stăteam întins pe o masă de masaj într-o cameră întunecoasă şi liniştită, aşteptând să-mi vină rândul, m-a izbit brusc un dor de tatăl meu. Am început să mă întreb dacă nu cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem să-mi dea un semn. Mi-am dat seama că mintea mea este într-o stare hiper-acută. Capul meu era cuprins de o limpezime neobişnuită încât aş fi putut să adun coloane întregi de cifre. Am verificat să văd dacă sunt treaz şi nu visez, şi mi-am dat seama că nu puteam fi mai treaz de atât. Fiecare gând al meu era ca o picătură de apă care pica tulburând suprafaţa perfectă a unui lac, şi m-am minunat de liniştea şi pacea fiecărui moment care trecea. Apoi m-am gândit, „Am încercat să controlez mesajele de pe cealaltă lume. Mă voi opri acum”. Brusc, mi-a apărut în faţă chipul mamei mele, aşa cum arăta el înainte ca boala Alzheimer să-i fure inteligenţa, umanitatea şi 25 de kilograme. Minunatul ei păr argintiu îi înconjura faţa plăcută. Era atât de reală şi atât de aproape, încât am avut senzaţia că, dacă întind mâna, o s-o ating. Arăta exact cum era ea cu douăzeci de ani în urmă, înainte ca declinul să o copleşească. Puteam chiar simţi aroma de Joy, parfumul ei preferat. Părea să aştepte şi nu spunea nimic. Mă întrebam cum se poate întâmpla aşa ceva, să mă gândesc la tata şi să apară mama, şi în acel moment m-am simţit puţin vinovat că nu mă gândisem şi la ea. I-am spus, „O, Mamă, îmi pare atât de rău că a trebuit să suferi de boala aceea aşa de îngrozitoare”. Ea atunci şi-a aplecat capul într-o parte, ca să-mi arate că a înţeles ce i-am spus. Apoi a zâmbit - un zâmbet minunat - şi mi-a spus foarte clar „Tot ce îmi aduc aminte este dragostea”. Şi a dispărut. Am început să tremur într-o cameră devenită rece dintr-o dată, şi am ştiut din acel moment, cu toată puterea sufletului meu, că dragostea pe care o dăm şi o primim este unicul lucru care contează şi de care ne amintim. Suferinţa dispare; dragostea rămâne. Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodată, iar acel moment va rămâne pe veci în inima mea. Încă nu am auzit nimic din partea tatălui meu, dar sunt absolut sigur că într-o zi, când mă voi aştepta mai puţin, el va apărea şi îmi va spune, „Ţi-am spus astăzi că te iubesc? Bobbie Probstein  

Supa de pui pentru suflet de femeie de Jack Canfield „Ce sărbătoare încântătoare! Faceți o pauză ca să citiți câteva povestiri din Supă de pui pentru suflet de femeie. Ziua vă va fi mai plină de bucurie și de iubire.” Gladys Knight Cântăreață și prezentatoare „În sfârșit o Supă de pui pentru femei! M-a emoționat din toate punctele de vedere – am plâns, am râs, m-a inspirat. Vă mulțumesc pentru că mi-ați impresionat sufletul meu de femeie.” Olivia Newton-John Prezentatoare „Supa de pui pentru suflet de femeie este o colecție fantastică de povestiri însuflețitoare dedicate femeilor. Ce mod fenomenal de a intra în relație cu alte femei! Cu siguranță, această carte te va mișca și-ți va înălța spiritul!” Ann W. Richards Fost guvernator al Texas-ului „Ca femei, dăruim celorlalți o atât de mare parte din inimile și sufletele noastre. Supă de pui pentru suflet de femeie te va umple din nou de iubire, bucurie și însuflețire și te va ajuta să celebrezi spiritul feminin plin de mister.” Barbara DeAngelis Autor, Real Moments „Nu citim prea des o carte care te amuză, te înalță și te mișcă până la lacrimi. Supă de pui pentru suflet de femeie este una din aceste cărți. O recomand din toată inima.” Susan Jeffers, Ph. D Autor, Feal the Fear and Do It Anyway și End the Struggle and Dance with Life „Mi-a plăcut Supa de pui pentru suflet de femeie – această ediție a Supei de pui m-a impresionat în mod special! Vă rog mai scrieți pentru că am ajuns să depind de aceste cărți în decursul orelor lungi petrecute în avion!” Daisy Fuentes Manechin, actriță, purtătoare de cuvânt „Aceste povestiri ne reamintesc ce înseamnă să fii femeie sau fată în complexitatea lumii de azi – să ai curaj, respect de sine și mentori care să ne îndemne să ne atingem idealurile. Orice femeie, oricât de ocupată ar fi, trebuie să rupă câteva momente ca să citească aceste povestiri. Ele îi vor împrospăta, însufleți și echilibra ziua!” Leslie Smith Director executiv, National Association for Female Executives Women’s Foundation „Acest volum – Supă de pui pentru suflet de femeie – are puterea de a vindeca răceala obișnuită a sufletului uman.” Margareta Arvidsson Cederroth Fostă Miss Univers „Această minunată colecție de povestiri surprinde bogăția de tapiserie a experienței țesute din viețile femeilor. Aceste povestiri sunt revigoratoare și pline de înțelepciune; ele ne ajută să devenim mai conștiente de noi înșine și să vedem cu mai multă claritate acele lucruri mărunte care dau sens vieților noastre.” Ellen Greene Profesor, Universitatea Oklahoma „Lectura Supei de pui pentru suflet de femeie este o invitație de a ne conecta la ceea ce este mai bun în viețile noastre – credință, speranță, caritate și dragoste. Dați-mi, vă rog, două porții – una pentru mine, una pentru o prietenă!” Susan B. Wilson Autor, Your Intelligent Heart: Notes to Women Who Work și Goal Setting Femeia fenomenală Femeile frumoase se întreabă care e al meu secret Nu-s nici frumoasă, n-am nici alura unui manechin Dar când să le răspund încep Cred ele că le spun minciuni. Secretul meu stă în Cuprinderea brațelor mele, Suplețea șoldurilor mele, Felul meu de a merge, Rotunjimea buzelor mele. Sunt femeie, Fenomenal. Femeie fenomenală, Asta sunt.   Când intru undeva Sunt stăpână pe mine Cât despre bărbați, Ei se ridică sau Cad în genunchi. Apoi roiesc în jurul meu Ca albinele în stup. Secretul meu stă în Focul din privirea mea, Scânteierea dinților mei, Unduirea șoldurilor mele, Și bucuria din mersul meu. Sunt femeie, Fenomenal. Femeie fenomenală, Asta sunt.   Bărbații, ei înșiși se întreabă Ce văd la mine. Încearcă atât de tare Dar nu pot prinde Misterul din lăuntrul meu. Când încerc să le arăt Ei spun că nu văd. Secretul meu stă în Arcuirea spatelui meu, Lumina zâmbetului meu, Îndrăzneala sânilor mei, Și grația stilului meu. Sunt femeie Fenomenal. Femeie fenomenală, Asta sunt.   Acum înțelegi De ce capul meu nu se pleacă. Nu strig, nu țopăi primprejur Nici n-am de ce să vorbesc tare. Când tu mă vezi trecând Trebuie să te simți mândru. Secretul meu stă în Zgomotul tocurilor mele, Unduirea părului meu, În palma mâinii mele, În nevoia ta de mângâierea mea. Pentru că sunt femeie, Fenomenal. Femeia fenomenală Asta sunt. Maya Angelou     Dedicăm această carte cu multă dragoste celor 2,9 miliarde de femei fenomenale din lume. Fie ca aceste povestiri să vă miște adânc Și să vă însuflețească spiritul.   Dedicăm, de asemenea, această carte părinților noștri, Ellen Taylor și Fred Angelis, Una și Paul Hansen, Maureen și Brooks Reed, și Louise și Marcus Shimoff, pentru extraordinarul dar de dragoste și viață pe care ni l-ați făcut.   Mulțumiri Ne-a luat mai mult de un an să scriem, compilăm și să edităm „Supă de pui pentru suflet de femeie”. A fost un efort făcut cu multă dragoste de fiecare dintre noi. Una din marile bucurii oferite de lucrul la această carte a fost colaborarea cu oamenii care și-au dedicat acestui proiect nu doar timpul și atenția, ci și sufletul și afecțiunea. Dorim să mulțumim următoarelor persoane pentru devotamentul și aportul lor, fără de care această carte n-ar fi existat. Familiilor noastre care ne-au susținut cu dragoste pe tot parcursul acestui proiect, fiind „supa de pui” pentru sufletele noastre! Lui Dan Hawthorne, pentru că a crezut în noi și în importanța acestui proiect. Îți mulțumim, Dan, pentru că ne-ai ajutat să nu ne abatem din drum și să ne păstrăm simțul umorului. Îți suntem recunoscători pentru dragostea și pentru minunatul tău simț al umorului. Lui Rusty Hoffman, pentru dragostea sa necondiționată și sprijinul imens, pentru marele lui suflet și excepționalele sale cunoștințe despre Internet. Îți mulțumim, Rusty, pentru îndemnul tău neobosit de a ne bucura de fiecare clipă. Ești un sfânt! Lui Maureen H. Reed, pentru că ne-a citit și recenzat sute de povestiri, pentru că a fost întotdeauna alături de noi și ne-a înveselit. Ai toată dragostea noastră! Lui Louise și Marcus Shimoff, pentru sprijinul și dragostea lor nesfârșită. Vă mulțumim pentru bunăvoința neîntreruptă cu care ați cercetat toate lucrările de care am avut nevoie, și pentru că ați fost una din cele mai bune surse de povestiri. Aveți toată dragostea noastră! Lui Elinor Hall, care ne-a ajutat în orice privință, de la conducerea secretariatului destinat cărții, la munca de cercetare și sprijinul afectiv. Niciun efort nu a fost prea mare sau prea mic pentru tine, Elinor, și îți mulțumim pentru dragostea, prietenia și fericirea pe care ni le-ai dăruit – n-am fi reușit fără tine! Lui Ron Hall, pentru conștiinciozitatea, imaginația și dragostea lui nețărmurită. Lui Carol Kline, pentru nesfârșita solicitudine cu care a citit și recenzat sute de povestiri, și pentru intervievarea a numeroase femei și redactarea celor mai importante povestiri de inclus în volum. Îți suntem recunoscători, Carol, pentru dragostea și prietenia ta statornică. Lui Joanna Cox, pentru efortul neobosit de dactilografiere a manuscrisului preliminar și pentru infinita răbdare cu care ne-a stat mereu alături. Ne-a bucurat influența ta statornică și ne-a făcut plăcere să lucrăm împreună. Lui Nancy Berg și Eileen Lawrence, pentru excepționala redactare a povestirilor. Le mulțumim din suflet pentru măiestria cu care au surprins ideea cărții în povestirile la care au lucrat. Lui Dan Clark, pentru că ne-a împărtășit multe din povestirile lui și pentru că a lucrat ore în șir la editarea lor, ajutându-ne astfel să respectăm termenele-limită. Lui Suzanne Lawlor, pentru munca de cercetare și pentru generozitatea sufletului ei. Lui K. Bernard, Bobby Roth, Susan Shatkin, Emily Sledge și Mary Zeilbeck, pentru ajutorul dat la redactare. Lui Peter Vegso și Gary Seidler de la Health Communications Inc., pentru că au crezut în cartea noastră din momentul în care le-am propus-o și pentru că, datorită lor, cartea a ajuns la milioane de cititori. Peter și Gary, vă mulțumim! Lui Christine Belleris, Mathew Diener și Mark Colucci, editorii noștri de la Health Communications Inc., pentru efortul și generozitatea fără de care cartea n-ar fi atins gradul de excelență pe care-l are. Lui Kim Weiss și Arielle Ford, pentru munca extraordinară depusă în sectorul de relații publice. Lui Patty Aubery și Nancy Mitchell, co-autori ai cărții „Supă de pui pentru un suflet supraviețuitor”, care ne-au îndrumat în procesul de elaborare a acestei cărți și n-au pregetat niciun moment să ne încurajeze și să ne inspire. Îți mulțumim, Patty, pentru că ai fost mereu alături de noi cu răspunsuri și multă înțelegere. Îți mulțumim, Nancy, pentru remarcabilul efort de a obține aprobarea pentru publicarea povestirilor în cartea noastră. Lui Heather McNamara, pentru naturalețea, talentul și acuratețea cu care a redactat și pregătit manuscrisul final. Îți mulțumim din inimă pentru răbdarea și sugestiile tale neprețuite. Ești un colaborator extraordinar! Veronicăi Valenzuela și Juliei Knapp, pentru munca lor în biroul lui Jack unde au făcut ca lucrurile să meargă ca unse. Lui Rosalie Miller (mătușica Ro), care ne-a hrănit la propriu și la figurat cu mâncărurile și cu dragostea ei în ultimele săptămâni de pregătire a manuscrisului. Lui Barry Spilchuk, pentru că a împărțit cu noi povestiri, desene, citate – și prăjiturele când a fost cazul. Apreciem din inimă, Barry, încurajările și umorul tău! Lui Mark Tucker, pentru că a povestit publicului său din toată țara despre cartea noastră. Eforturile lui au avut drept rezultat sutele de povestiri care ne-au parvenit. Lui Recie Mobley, Diane Montgomery și Jenny Bryson, pentru că au atribuit linia telefonică pentru povestiri celor mai buni vorbitori din firmele lor. Lui Mavis Cordero și Companiei Women Inc., pentru că ne-au susținut proiectul și ne-au invitat să participăm la conferința pentru femei organizată la New York „Femei neobișnuite în domenii obișnuite”. Lui Dan Fields, Elaine Glusac, Joann Landreth și Sheryl Vestal, pentru prezentarea cărții în publicațiile lor. Lui Bonni Bartlett și Elizabeth Caulder, pentru sprijinul lor plin de entuziasm și pentru răspândirea veștii despre nevoia noastră de a avea cât mai multe povestiri. Alizei Sherman de la Cybergirl Internet Media, pentru conceperea Website-ului nostru și pătrunderea noastră pe Internet. Următoarelor persoane, care au îndeplinit sarcina colosală de a citi versiunea preliminară a cărții, ne-au ajutat să facem selecția finală și ne-au dat sugestii neprețuite pentru îmbunătățirea cărții: Patty Aubery, Kim Banks, Christine Belleris, Pamela Bice, Laura Chitty, Lane Cole, Debbie Davis, Linda Lowe DeGraaff, Pam Finger, Elinor Hall, Jean Hammond, Stephany Harward, Amy Hawthorne, Rachel Jorgensen, Kimberly Kirberger, Robin Kotok, Nancy Leahy, Jeanette Lisefski, Priscilla Lynch, Teres Lynch, Barbara McLoughlin, Karen McLoughlin, Heather McNamara, Barbara McQuaide, Jackie Miller, Nancy Mitchell, Cindy Palajac, Debra Halperin Poneman, Maureen H. Read, Wendy Read, Carol Richter, Loren Rose, Marjorie E. Rose, Heather Sanders, Wendy Sheets, Louise și Marcus Shimoff, Carolyn Strickland, Paula Thomas, Debra Way și Kim Wiele. Mii de mulțumiri pentru eroica voastră contribuție! Lui Craig Herndon, pentru dactilografierea manuscrisului și introducerea în calculator a tuturor datelor noastre. Munca lui Craig a fost instrumentală, în sensul că ne-a furnizat informații de la cititorii manuscrisului, ajutându-ne astfel să facem selecția finală a celor 101 de povestiri. Companiei Fairfield Printing, în special lui Stephany Harward și Deborah Roberts, pentru entuziasmul cu care au susținut cartea și bunăvoința de a da prioritate „Supei de pui pentru suflet de femeie” în fața oricăror alte proiecte. Lui Jim Rubis și Bibliotecii Publice Fairfield, lui Tony Kainauskas și Librăriei Secolul 21 pentru aportul lor remarcabil în activitatea de cercetare. Lui Rick și Irene Archer, pentru talentul artistic și pentru frumusețea designului materialelor promoționale. Lui Jerry Teplitz, pentru colaborarea la conceperea coperții. Lui Terry Johnson, Bill Levacy și Blaine Watson, pentru iscusința cu care ne-au îndrumat în diversele aspecte ale acestui proiect. Georgiei Noble, pentru că și-a pus casa la dispoziția noastră în ultimele zile ale lucrului nostru la carte și pentru că ne-a împărtășit din lumina și dragostea ei de frumos. Lui M., pentru darul de înțelepciune și cunoaștere. Următoarelor persoane, care și-au adus contribuția de sprijin afectiv și încurajări pe tot parcursul proiectului nostru: Amsheva Miller, Robert Kenyon, Lynn Robertson, Loren și Cliff Rose, Janet Jenkins, David și Sofia Deida și grupurilor noastre de sprijin. Numeroșilor colaboratori la celelalte cărți din seria „Supă de pui pentru suflet”, pentru dragostea lor față de acest proiect și pentru bunăvoința nesfârșită cu care ne-au împărtășit povestirile lor. Dorim de asemenea să mulțumim sutelor de persoane care ne-au trimis povestiri, poezii și citate pentru a fi incluse în „Supă de pui pentru suflet de femeie”. Deși ne-a fost imposibil să folosim în carte tot ce am primit, am fost profund impresionați de dorința voastră sinceră de a ne împărtăși nouă și cititorilor noștri povestirile voastre și chiar sufletul vostru. Vă mulțumim! Din cauza vastității acestui proiect, am trecut cu vederea, poate că am scăpat din vedere numele unor persoane care ne-au ajutat de-a lungul drumului. Dacă da, ne cerem scuze – fiți siguri că aveți toată aprecierea noastră. Suntem profund recunoscători tuturor celor care ne-au întins mâna din toată inima lor făcând posibilă apariția acestei cărți. Vă iubim pe toți!     Introducere Cartea aceasta a fost ca un dar pentru noi. Din chiar clipa în care am conceput-o, am simțit dragostea, bucuria și spiritul de nesupus al femeii, cu fiecare pas pe care îl făceam. Nutrim speranța să considerați și voi cartea un dar. Ani la rând, noi patru am vorbit publicului – cel mai adesea, publicului feminin – despre cum să-și trăiască viața din plin și să se bucure de ea. Ne-a emoționat, ne-a copleșit chiar, însuflețirea cu care femeile își deschideau sufletul și ne împărtășeau experiența și episoade din viața lor. Tocmai din această însuflețire s-a născut Supă de pui pentru suflet de femeie. În procesul de elaborare a cărții, am fost zilnic martorii unor miracole. A fost ca și cum o mână invizibilă ne-a arătat drumul până la sfârșit. De exemplu, am încercat, mai mult de un an, să dăm de Phyllis Volkens, autoarea cărții „Un sărut de noapte bună”, ca să-i cerem permisiunea de a insera povestea ei în cartea noastră. Am găsit, în cele din urmă, un văr îndepărtat, care ne-a spus că Phyllis și soțul ei se mutaseră în Iowa, la doar câțiva kilometri de Jennifer și Marci! Dar și mai surprinzător a fost răspunsul lui Stanley, soțul lui Phyllis, la rugămintea noastră. Ne-a spus că e cu adevărat fericit că i-am găsit. De ani de zile erau fani ai seriei Supă de pui pentru suflet, dar Phyllis nu mai avea mult de trăit. N-a putut să nu-i spună că povestea ei va apărea în cartea noastră; mai târziu ne-a spus cât de mult a însemnat asta pentru ea. Phyllis a murit două zile mai târziu. Femeile care ne-au trimis povestiri ne-au mărturisit de nenumărate ori cât sunt de recunoscătoare pentru că le-am dat ocazia să le aștearnă pe hârtie. Ne-au spus că, deși povestirile lor nu au fost incluse în carte, sunt bucuroase că au putut să-și exprime gândurile. În felul acesta, s-au simțit purificate și înnobilate. Cartea ne-a schimbat și pe noi. Vedem cu mai multă claritate acum ce are cu adevărat importanță în viață. Apreciem acum cu mai multă acuitate experiența umană. Și trăim clipa mai din plin. Femeile oferă lumii daruri atât de minunate prin compasiunea, înțelepciunea și sinceritatea lor. Dorința noastră cea mai puternică este ca ori de câte ori citiți această carte să resimțiți o și mai mare apreciere față de voi înșivă și față de ceilalți – așa cum s-a întâmplat cu noi. După cum a spus una din femeile care ne-au scris, Mary Michalica: Toate femeile trec, în viața lor, prin perioade în care sunt supuse la o mulțime de solicitări: familia, serviciul, soțul, fostul soț, copiii, copiii adoptivi, părinții. Este important, chiar necesar, să ne oprim și să reevaluăm prioritățile pe care le avem, să reflectăm la misiunea noastră în viață. Pentru că, doar ținând la noi înșine, putem ține și avea grijă de alții. Uneori suntem obligate să spunem: „Opriți-vă! Ascultați-mă. Am de spus o poveste.” Vă oferim, deci, din inimă Supa de pui pentru suflet de femeie. Fie să împărtășiți și voi miracolul iubirii și entuziasmului când veți citi cartea. Fie ca ea să vă emoționeze și să vă însuflețească spiritul. Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne și Marci Shimoff 1. DESPRE IUBIRE Cele mai bune și mai frumoase lucruri din lume nu sunt nici vizibile, nici palpabile. Ele trebuie simțite. Helen Keller Gardenia albă În fiecare an de ziua mea, începând de la 12 ani, primeam acasă, nu știu de la cine, o gardenie albă. N-am găsit niciodată vreo carte de vizită sau vreun bilețel, iar telefoanele la florărie n-au dat niciun rezultat pentru că floarea era plătită întotdeauna cu bani gheață. După o vreme, am încetat să mai încerc să aflu identitatea expeditorului. Mă bucuram doar de frumusețea și parfumul amețitor al acelei flori misterioase, de un alb perfect, cuibărită în faldurile hârtiei creponate, roz. Dar n-am încetat niciodată să mă întreb cine ar putea fi expeditorul. Mi-am petrecut unele din cele mai fericite clipe visând cu ochii deschiși la o persoană minunată și interesantă, dar prea timidă sau excentrică să-și facă cunoscută identitatea. În adolescență, mă distram întrebându-mă dacă expeditorul nu e cumva vreun băiat de care eram îndrăgostită la nebunie sau poate cineva necunoscut care mă remarcase. Mama își aducea și ea contribuția la speculațiile mele. Mă întreba dacă nu exista vreo persoană căreia îi făcusem un serviciu deosebit, care și-ar putea arăta recunoștința în felul acesta anonim. Îmi aducea aminte de vremea când mergeam pe bicicletă, iar vecina noastră venea acasă cu mașina încărcată de copii și alimente. O ajutam întotdeauna să descarce cumpărăturile și aveam grijă să nu se ducă copiii în stradă. Sau poate că expeditorul misterios nu era altul decât bătrânul de peste drum. Iarna, îi duceam adeseori corespondența în casă, să nu fie nevoit să se aventureze pe treptele acoperite de gheață. Mama a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-mi stimuleze imaginația în legătură cu gardenia. Dorea ca noi, copiii, să avem o minte creatoare. Dorea, de asemenea, să ne simțim îndrăgiți și iubiți nu doar de ea, ci de toată lumea. La 17 ani, un băiat mi-a frânt inima. În noaptea în care ne-am văzut pentru ultima oară, am adormit plângând. Când m-am trezit a doua zi dimineața, cineva scrisese cu rujul pe oglindă: „Inima mea știe, când jumătățile de zei se duc, intră în scenă zeii”. M-am gândit multă vreme la acest citat din Emerson și l-am lăsat unde-l scrisese mama până când mi-a trecut durerea. Când, în cele din urmă, am șters oglinda, mama a înțeles că totul reintrase în normal. Au fost însă și răni pe care mama nu le-a putut vindeca. Cu o lună înainte să termin liceul, tata a făcut un atac de cord și a murit. Sentimentele mele au trecut de la durerea neostoită la renunțare, teamă, neîncredere și furia neputincioasă că tata lipsea de la unul din cele mai importante momente din viața mea. Mi-am pierdut total interesul față de evenimentul absolvirii, spectacolul organizat de clasele mari și balul de absolvire – evenimente pentru care muncisem și pe care le așteptasem cu nerăbdare. Mă gândeam chiar să rămân acasă și să dau mai degrabă la colegiu aici decât să plec la facultate în alt oraș cum plănuisem, pentru că mi se păruse mai sigur. Mama, în pofida propriei ei dureri, n-a vrut să audă că lipsesc de la vreunul din aceste evenimente. În preziua morții tatei, fusesem amândouă să cumpărăm rochia de bal și chiar găsisem una minunată – metri întregi de muselină imprimată cu roșu, alb și albastru. Îmbrăcată cu ea, m-am simțit ca și cum aș fi fost Scarlett O’Hara. Dar era prea mare, iar cum a doua zi a murit tata, am uitat cu totul de rochie. Mama n-a uitat, însă. Cu o zi înainte de bal, am găsit rochia așteptându-mă s-o îmbrac – era măsura potrivită. Trona maiestuos pe canapeaua din sufragerie, un dar făcut cu gust și multă dragoste. Poate că mie mi-era indiferent dacă am sau nu o rochie nouă la bal, dar mamei nu. Se preocupa de ceea ce simțeam noi, copiii, despre noi înșine. Ne-a insuflat sentimentul că lumea e fascinantă și ne-a făcut capabili să vedem frumusețea chiar și în contrariul ei. Într-adevăr, mama și-a dorit ca noi, copiii, să ne considerăm asemeni gardeniei – încântători, viguroși, perfecți, răspândind o aură magică și poate, un strop de mister. Mama a murit când aveam 22 de ani, la zece zile după ce m-am căsătorit. Din anul acela, gardeniile n-au mai venit. Marsha Arons Cuvinte din inimă Lacrimile cele mai amare vărsate la un mormânt sunt din cauza cuvintelor nerostite și gesturilor nefăcute. Harriet Beecher Stowe Majoritatea oamenilor simt nevoia să audă cele „trei cuvințele”. Din când în când se întâmplă ca unii să le audă la momentul potrivit. Am întâlnit-o pe Connie în ziua când a fost internată în salonul unde mă oferisem să lucrez voluntar. Soțul ei, Bill, se foia nervos, în timp ce Connie era transferată de pe targă în pat. Deși în ultima fază a luptei împotriva cancerului, Connie era vioaie și veselă. Am așezat-o confortabil în pat. Am terminat notarea numelui ei pe toate obiectele spitalului pe care urma să le folosească, apoi am întrebat-o dacă mai are nevoie de ceva. „Da, da”, răspunse, „vrei să-mi arăți cum se folosește televizorul? Îmi plac nespus telenovelele și n-aș vrea să rămân în urmă cu întâmplările.” Connie era o romantică. Adora telenovelele, poveștile romanțioase și filmele de dragoste bune. După ce ne-am împrietenit, mi-a mărturisit cât se simțea de frustrată pentru că 32 de ani a fost măritată cu un bărbat care o numea adesea „prostuță”. „Știu că Bill ține la mine”, mi-a spus, „dar face parte din bărbații care nu spun te iubesc și nu trimit niciodată o felicitare”. A oftat și s-a uitat pe fereastră la copacii din curte. „Ce n-aș da să-mi spună te iubesc, dar nu-i stă în fire.” Bill o vizita pe Connie în fiecare zi. La început, stătea pe scaunul de lângă pat în timp ce Connie se uita la televizor. Apoi, când ea a început să doarmă mai mult, se plimba pe coridorul de lângă rezerva ei. Mai târziu, când Connie nu se mai putea uita la televizor și era din ce în ce mai rar conștientă, am început să petrec mai mult timp cu Bill când era la spital. Mi-a povestit că lucrase ca tâmplar și că îi plăcea să meargă la pescuit. El și Connie nu aveau copii, dar se bucuraseră la vârsta pensionării să călătorească, până când s-a îmbolnăvit Connie. Bill nu putea da glas sentimentelor lui în legătură cu faptul că soția lui era pe moarte. Într-o zi, la o cafea în cantina spitalului, i-am vorbit despre femei și cum avem nevoie de romantism în viața noastră; cum ne place să primim felicitări sentimentale și scrisori de dragoste. „Îi spui lui Connie că o iubești?” am întrebat (știind care va fi răspunsul lui); s-a uitat la mine ca la o nebună. „N-am de ce”, spuse el. „Ea știe că o iubesc!” „Sunt sigură că știe” am zis și i-am cuprins mâinile într-ale mele – mâini aspre, mâini de tâmplar, care țineau strâns ceașca de parcă aceasta ar fi fost singurul lucru de care se putea agăța – „dar vrea s-o și audă, Bill. Simte nevoia să audă ce a însemnat ea pentru tine în toți acești ani. Gândește-te la asta, te rog.” Ne-am înapoiat în camera lui Connie. Bill s-a strecurat înăuntru iar eu m-am dus să văd alt pacient. Mai târziu, l-am văzut pe Bill stând pe scaun lângă pat. O luase pe Connie de mână, deși ea dormea. Era 12 februarie. Două zile mai târziu, mă îndreptam spre rezerva lui Connie după-amiaza. Bill era acolo, pe coridor, sprijinit de perete. Aflasem de la sora-șefă că Connie se stinsese la 11 dimineața. Când m-a văzut, Bill s-a lăsat în brațele mele, într-o lungă îmbrățișare. Obrajii îi erau uzi de lacrimi și tremura. Într-un târziu, s-a rezemat din nou de perete și a respirat adânc. „Trebuie să-ți spun ceva”, zise. „Trebuie să-ți mărturisesc cât sunt de liniștit că i-am spus.” S-a întrerupt ca să-și sufle nasul. „M-am gândit mult la ce mi-ai spus și azi-dimineață i-am spus cât de mult o iubesc și cât sunt de fericit că m-am însurat cu ea. Ar fi trebuit să-i vezi zâmbetul!” Am intrat în salon să-mi iau adio de la Connie. Pe noptieră stătea o felicitare de dragoste de la Bill. Știți, genul acela de felicitare sentimentală pe care scrie: „Iubitei mele soții… Te iubesc.” Bobbie Lippman