Omraam Aivanhov

Adevarata invatatura a lui Hristos de Omraam Aivanhov Cap. 1 – Tatăl nostru care ești în ceruri…   Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!   Iisus a dăruit discipolilor săi o rugăciune rostită de atunci de toţi creştinii, şi numită „Tatăl nostru” sau rugăciunea de duminică. EI a ascuns în această rugăciune o ştiinţă străveche ce exista cu mult înainte de venirea sa, şi pe care el a primit-o după datină; dar el a rezumat-o, a condensat-o într-atât, încât ne este foarte greu să îi înţelegem întreaga profunzime. Un Iniţiat se comportă asemenea naturii. Priviţi: natura reuşeşte să concentreze într-un mod desăvârşit, ideal, un întreg arbore cu rădăcinile, cu trunchiul său, cu ramurile, cu frunzele, cu florile şi fructele sale, într-un mic sâmbure, într-o mică sămânţă, într-un mic bob. întreaga minune reprezentată de arbore cu posibilităţile sale de a produce fructe, de a trăi mult timp şi a rezista intemperiilor, totul stă ascuns într-o sămânţă sădită în pământ. Ei bine, Iisus a procedat la fel: întreaga ştiinţă ce o poseda, a dorit să o rezume în „Tatăl nostru” cu speranţa că oamenii care ar pronunţa-o şi ar medita asupra ei, ar planta această sămânţă în sufletul lor, ar uda-o, ar ocroti-o, ar cultiva-o, ca să descopere acest imens arbore al Ştiinţei Iniţiatice pe care l-a lăsat. Toţi creştinii: catolicii, protestanţii, ortodocşii pronunţă această rugăciune, dar fără să îi fi înţeles întotdeauna sensul. Unii consideră chiar că ea nu este nici atât de amplă, nici convingătoare, în timp ce ei au inventat altele impresionante, poetice, complete... interminabile, de care sunt foarte satisfăcuţi! Dar oare ce conţin acestea? Nu mare lucru. Să încercăm deci să înţelegem care este semnificaţia acestei rugăciuni, deşi nu vom putea să explicăm totul, fiindcă subiectul este grandios. „Tatăl nostru Care eşti în ceruri”. Există un Creator, Stăpân al cerului şi al pământului şi al întreg universului. Şi fiindcă se spune că El se află „în ceruri”, înseamnă că în spaţiu există mai multe regiuni. Tradiţia iudaică le-a dat un nume: Kether, Hohmah, Binah, Hased, Gheburah, Tiferet, Neţah, Iesod, Hot, Malkut. Aceste regiuni sunt populate de mulţimi de creaturi: sunt toate ierarhiile îngereşti de la îngeri până la Serafimi, în aceste ceruri (Cabala le numeşte cei 10 Sefiroţi) locuieşte acest Dumnezeu pe care Moise şi profeţii din Vechiul Testament l-au descris ca un foc devorator, un despot îngrozitor care nu putea fi iubit şi în faţa căruia trebuia chiar să tremuri de frică, deoarece „teama de Domnul este începutul înţelepciunii”. Apoi a venit Iisus care ni l-a prezentat ca Tatăl nostru. Iisus a venit pentru a înlocui teama prin iubire. în loc să se teamă de acest Dumnezeu îngrozitor, omul îl poate iubi, se poate cuibări lângă El ca pe lângă un tată. Această iubire, această tandreţe faţă de Dumnezeu ca faţă de un Tată pentru care toate fiinţele umane sunt fii şi fiice, este ceea ce Iisus a adus nou. „Tatăl Nostru Care eşti în ceruri”... şi dacă El se află în ceruri, aceasta înseamnă că şi noi ne putem găsi acolo; fiindcă acolo unde se găseşte tatăl, va fi şi fiul într-o bună zi. O întreagă speranţă se ascunde în aceste cuvinte, speranţa unui viitor măreţ. Dumnezeu ne-a creat după chipul său, El este Tatăl nostru şi noi îi suntem urmaşi; El ne va da împărăţii, El ne va da planete de organizat, El ne va da totul. (A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, capitolele II: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” şi III: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” care dezvoltă toate consecinţele acestei idei a omului, fiu al Domnului).           „Sfinţească-se numele Tău”. Dumnezeu are deci un nume ce trebuie să îl cunoaştem pentru a-l putea sfinţi. Creştinii nu dau niciodată un nume Domnului, ei îl numesc Dumnezeu, atâta tot. Dar Iisus care era moştenitorul unei lungi tradiţii, ştia că Dumnezeu are un nume, misterios, necunoscut. Atunci când o dată pe an Marele Preot pronunţa acest nume în sanctuarul Templului din Ierusalim, vocea sa trebuia să fie acoperită de zgomotul a tot felul de instrumente: flaute, trompete, tamburine, chimvale, astfel ca poporul adunat în faţa Templului să nu îl audă. Acest nume pe care îl găsim în Vechiul Testament scris Yahve sau Iehova, ştim numai că este format din patru litere, Iod He Vau He : יחוה. Tradiţia cabalistică ne învaţă că Numele Domnului este el însuşi compus din 72 de nume sau puteri. Dar ca să înţelegeţi mai bine, aş mai adăuga încă câteva cuvinte despre felul în care Cabala îl prezintă. Fiecare din literele alfabetului ebraic are un număr, şi fiindcă י = 10, ה = 5, ו = 6, ח = 5, suma celor patru litere face 26. Atunci când cabaliştii înscriu Numele Domnului într-un triunghi, ei îl prezintă astfel (De menţionat că limba ebraică se citeşte de la dreapta la stânga):   sau astfel:   Numele scris astfel posedă 24 de noduri care îi reprezintă pe cei 24 de Bătrâni despre care vorbeşte Apocalipsa. Din fiecare nod pleacă 3 inflorescenţe, ceea ce face 72. Acum, ce semnificaţie are „a sfinţi numele Domnului?” Să nu vă miraţi dacă, pentru a clarifica această problemă, voi începe prin a face apel la cele patru elemente: pământul, apa, aerul şi focul, cu ajutorul cărora a fost creată lumea. Corpul nostru, inima noastră, intelectul nostru, sufletul şi spiritul nostru sunt în legătură cu forţele şi calităţile celor patru elemente. Un înger guvernează fiecare din aceste elemente. De aceea, atunci când un Iniţiat doreşte să se purifice, el cere îngerului pământului să înghită impurităţile din corpul său fizic, îngerului apei să îi spele inima, îngerului aerului să îi purifice intelectul, şi îngerului focului să îi sfinţească sufletul şi spiritul. Sfinţirea este deci legată de lumea cea mai înaltă a sufletului şi a spiritului, care este lumea focului, a luminii. Sfinţenia este însoţită mereu de ideea de lumină. Este de altfel ceea ce ne arată limba bulgară. în bulgară, la sfânt se spune svetia, iar acest cuvânt are aceeaşi rădăcină ca svetlina, lumina. Sfântul (svetia) este o fiinţă care posedă lumina (svetlina). totul este aprins în sinea sa, el străluceşte, el sclipeşte. De altfel, nu-i aşa că un sfânt este reprezentat mereu cu capul aureolat de lumină? Sfinţenia este o calitate a luminii, a luminii pure care străluceşte în spirit. Numai ce este pur poate purifica, numai ce este sfânt poate sfinţi. Deci, numai lumina singură poate sfinţi fiindcă ea însăşi este sfinţenie. Noi trebuie să sfinţim numele Domnului în cea mai pură lumină a spiritului nostru. Numele reprezintă, rezumă, conţine entitatea care îl poartă, iar acela care pronunţă Numele Domnului impregnându-se de sfinţenia luminii este capabil să îl atragă, să îl facă să coboare în fiecare lucru, să sfinţească toate obiectele, toate creaturile, toate existenţele. Nu trebuie să ne mulţumim să mergem în biserici sau temple şi să pronunţăm: „Sfinţească-se numele Tău!” ci să îl sfinţim cu adevărat în noi înşine, pentru a trăi în bucuria extraordinară de a putea în sfârşit ilumina tot ce atingem, tot ce mâncăm, tot ce privim. Da, cea mai mare bucurie care există în lume este să ajungi la înţelegerea acestei practici zilnice şi, peste tot unde mergi, să binecuvântezi, să luminezi, să sfinţeşti. Numai în acel moment îndeplinim porunca pe care Hristos ne-a dat-o. Dar a repeta: „Sfinţească-se numele Tău” fără a face nimic ca să îl sfinţim până în faptele noastre, înseamnă că nu am înţeles nimic. Pronunţând numele Domnului, scriindu-l, omul se leagă deja de forţele divine, şi poate să le facă să coboare până în planul fizic. Dar această lucrare începe în mintea sa. „Sfinţească-se numele Tău” se referă la spirit, la gând. „Vie împărăţia Ta”... Aceasta înseamnă că există o împărăţie a Domnului cu legile sale, organizarea sa, armonia sa...Noi nici măcar nu ne-o putem închipui! Avem însă uneori o viziune fugitivă a ei în clipele cele mai spirituale ale vieţii noastre, fiindcă numai în acele stări minunate începem să înţelegem ce reprezintă împărăţia lui Dumnezeu. Altminteri, ar trebui să ne-o închipuim după împărăţiile pământene cu dezordinile, certurile şi nebuniile lor!... Şi totuşi, împărăţia lui Dumnezeu se poate instala pe pământ, fiindcă există un întreg învăţământ şi nişte metode pentru a o face să vină. Nu este suficient numai să cerem. De două mii de ani de când tot o cerem, ea nu apare deoarece nu facem nimic ca să vină. Cu această a doua cerere: „Vie împărăţia Ta”, coborâm în lumea inimii. Numele Domnului trebuie să fie sfinţit în inteligenţa noastră, dar împărăţia Sa trebuie să vină să se instaleze în inima noastră. Această împărăţie nu este un loc, ci o stare interioară în care se reflectă tot ce este bun, generos şi dezinteresat. Despre această împărăţie spunea Ii sus acum două mii de ani: „Ea este aproape”, şi era adevărat pentru unii, dar ea nu a venit încă pentru majoritatea şi nu va veni nici în douăzeci de mii de ani dacă ne vom mulţumi să aşteptăm venirea ei în exterior, fără a face nimic în sinea noastră. în realitate, această împărăţie a venit deja pentru unii; pentru alţii ea vine, iar pentru o altă categorie va veni... dar nu se ştie când! (A se vedea Colecţia Izvor nr. 215, Cap. 4: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”). Ajungem acum la a treia cerere care este cea mai puţin înţeleasă şi totuşi cea mai importantă. întreaga Ştiinţă Iniţiatică se găseşte condensată în ea: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. în Cer, voinţa Domnului este mereu executată fără vreo replică, creaturile din înalt acţionează în acord şi în armonie totală cu ea. Dar nu este la fel şi în cazul oamenilor. De aceea Iisus a formulat această cerere, astfel ca noi să lucrăm să ne armonizăm voinţa cu voinţa Cerului. Pentru a exprima această idee se pot găsi tot felul de imagini: oglinda ce reflectă un obiect, sau orice aparat de care ne putem folosi. Fiecare aparat este constituit dintr-un principiu emiţător şi un principiu receptor care trebuie să se acordeze, să se adapteze, să se potrivească principiului emiţător. Postul care emite este Cerul; iar receptorul este pământul, adică planul fizic care trebuie să se sincronizeze cu aceşti curenţi ai Cerului, să se adapteze după formele Cerului, după virtuţile şi calităţile Cerului, pentru a putea împlini întreaga splendoare din înalt. Oamenii au ca misiune să lucreze pe pământ pentru a-l transforma într-o grădină plină de flori şi fructe unde Dumnezeu va veni să locuiască, dar oare ce fac ei? Cineva va spune: „Să ştiţi că mie pământul nu mai îmi spune nimic”... Ah, tocmai fiindcă nu aţi înţeles învăţătura lui Hristos! Şi totuşi este limpede, iată că se spune: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. Totul este deja perfect în Cer, dar aici, în lumea de jos, nu este minunat. Trebuie deci să coborâm, dar să coborâm într-un mod conştient, îndrăzneţ, spre materie pentru a o domina, a o însufleţi, a o spiritualiza, fiindcă viaţa Spiritului trebuie să se realizeze pe pământ identică cu aceea din înalt. Depinde de noi, lucrătorii, lucrătorii lui Hristos să ne înhămăm la această misiune. Nu este suficient să pronunţăm rugăciunea, şi apoi, prin viaţa pe care o ducem, să împiedicăm realizarea celor cerute. Procedăm adesea la fel ca acela care vă spune: „Intraţi, intraţi!” şi vă trânteşte apoi uşa în nas. Noi ne rugăm, rostim câteva cuvinte, mormăim, iar apoi trântim uşa! Este extraordinar cât putem fi de inconştienţi în acest caz! Şi apoi ne lăudăm că suntem creştini. „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”: eu văd înscrisă în această frază întreaga magie teurgică. Dacă discipolul va înţelege importanţa extraordinară a acestei cereri a lui Iisus, dacă va reuşi să o împlinească, va deveni într-o bună zi un transmiţător, o oglindă a Cerului. Va fi el însuşi un Cer. Este scris şi este ce se aşteaptă de la noi. Prima cerere: „Sfinţească-se numele Tău” - se referă la gândul nostru. Pentru a sfinţi numele Domnului trebuie să studiem, să medităm, să ne luminăm conştiinţa. A doua: „Vie împărăţia Ta” se referă la inima noastră, deoarece împărăţia lui Dumnezeu nu poate veni decât în inimile pline de iubire. A treia cerere se referă la voinţa noastră: „Facă-se voia ta, precum în cer şi pe pământ” subînţelege lucrări, lupte, constrângeri, victorii, I iar pentru aceasta ne trebuie forţă şi tenacitate. De aceea trebuie să ne exersăm şi să posedăm metode de lucru care ne ajută să ne armonizăm cu Cerul, să vibrăm în acord cu el. De ce credeţi că dimineaţa asistăm la răsăritul soarelui? Ca să devenim asemănători lui, pentru ca pământul, corpul nostru fizic, să dobândească calităţile soarelui. Privind soarele, iubindu-l, vibrând la unison cu el, omul devine luminos, plin de căldură, însufleţitor asemenea soarelui! Aceasta este deci o metodă pentru a împlini indicaţia: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”, dar există încă multe altele. Nimic nu este mai important pentru om decât să-şi dea osteneala să îndeplinească voinţa Domnului. Fiindcă acesta este un act magic. în momentul în care vă decideţi să îndepliniţi voinţa Domnului, fiinţa voastră este rezervată, reţinută, închisă faţă de alte influenţe, şi dacă în acel moment voinţele contrare vor să se folosească de voi, nu vor putea, iar voi vă păstraţi astfel puritatea, forţa, libertatea. Dacă nu vă veţi afla în slujba Domnului, fiţi siguri că alţii vă vor stăpâni, şi vor sluji apoi cele mai interesate şi mai anarhice voinţe ce vă vor duce la pieire. „Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”... Toate aceste cereri au un sens adânc ce poate fi descoperit numai de cineva care posedă o înţelegere profundă a lucrurilor. Atunci când arheologii studiază anumite manuscrise, anumite obiecte sau monumente foarte vechi, ei încearcă, în funcţie de texte, de scheme sau de amplasarea construcţiilor, să descifreze mentalitatea poporului şi a epocii respective, şi datorită acestor indicii, să-şi reconfirme căutările şi să ghicească ceea ce doreau să exprime. Şi noi înşine putem considera această rugăciune lăsată de Iisus ca un fel de monument, de mărturie asupra căreia trebuie să facem cercetări, şi vom descoperi un întreg învăţământ ascuns. Aceste trei cereri din „Tatăl nostru” corespund celor trei principii care se află în om. Mai întâi, cel al gândului, care trebuie să fie luminos, pentru a limpezi şi a sfinţi totul. Apoi, cel al sentimentului, al inimii, care este centrul tuturor energiilor şi unde trebuie să se instaleze împărăţia lui Dumnezeu, adică împărăţia păcii şi bunătăţii pentru toate creaturile. în sfârşit, lumea voinţei, adică 'planul fizic unde trebuie să exprimăm şi să repetăm prin faptele noastre tot ceea ce se află în Cer. Este minunat!...Pentru mine, nici o lucrare nu se poate compara cu aceasta. Atunci când vom îndeplini această lucrare, Dumnezeu se va ocupa de noi, de ceea ce El trebuie să ne dea. De altfel, ce ar mai putea să ne ofere? El ne-a dăruit totul. Atunci când împlineşti conţinutul acestor trei cereri, posezi totul: lumina, fiindcă înţelegi totul; fericirea, fiindcă poţi iubi; sănătatea şi forţa, fiindcă lucrezi şi împlineşti. Ce doriţi mai mult? „Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi”. Aici încep cererile care îl privesc pe om însuşi. Primele trei îl priveau pe Domnul (fiindcă întotdeauna trebuie să începem cu Domnul): a cunoaşte şi a sfinţi numele său, a dori împărăţia Sa, a îndeplini voinţa Sa, iar acum omul cere ceva pentru el însuşi. Ceea ce cere mai întâi, (A se vedea Colecţia Izvor nr. 215, Cap. 5: „Precum în cer şi pe pământ”). este pâinea. De ce pâinea? Deoarece ea reprezintă simbolul hranei indispensabile subzistenţei sale. Dar pâinea despre care vorbeşte Iisus nu este numai o pâine fizică; în Evanghelii se face aluzie mult mai des la nutriţie într-un sens spiritual decât într-un sens fizic. De exemplu, atunci când el răspunde Diavolului care îi cere să transforme pietrele în pâini: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Sau atunci când spune: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”. Desigur, el a înmulţit cinci pâini şi doi peşti pentru a hrăni o întreagă mulţime, dar apoi a spus aceleiaşi mulţimi: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”. Această semnificaţie spirituală a hranei este şi mai clară în momentul Cinei, atunci când Iisus binecuvântează pâinea şi vinul şi le-o dă discipolilor săi spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu... Beţi dintru acesta cu toţii, că acesta este sângele meu... Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”. Prima cerere pe care omul o face pentru sine se referă la pâinea zilnică fără de care el nu poate trăi, dar acest lucru este şi mai adevărat în planul spiritual: omul care nu se hrăneşte spiritual zi de-zi moare. „Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Traducerea cea mai exactă a textului Evangheliei este mai degrabă: „Amână-ne datoriile, aşa cum amânăm şi noi datoriile debitorilor noştri”. Orice încălcare de lege este comparabilă cu o faptă necinstită pentru care trebuie să plătim. De exemplu, acela care abuzează de încrederea sau de iubirea unei fiinţe, este ca un hoţ care va trebui să restituie într-un fel sau altul ce şi-a însuşit pe nedrept. Noţiunea de karma se bazează pe acest adevăr conform căruia noi ne întoarcem pe pământ pentru a ne plăti greşelile comise în încarnările anterioare. Acela care şi-a plătit toate datoriile poate să nu se mai încarneze. Acum, când spunem: „Şi ne iartă nouă greşealele noastre” sau „Amână-ne datoriile”, ideea principală este de a ierta. Pentru prima dată în istoria umanităţii a apărut ideea unui Dumnezeu milostiv, a unui Dumnezeu iertător. Dumnezeul din Vechiul Testament, pe care Moise îl prezenta, vorbea numai despre răzbunare şi exterminare: vinovaţii erau pedepsiţi fără milă. Şi A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, Cap. 6: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”. Chiar dacă unii zei din alte religii aveau un caracter mai puţin vindicativ, niciodată nu s-a insistat, aşa cum a făcut Iisus, asupra milosteniei divine. Această idee a unui Dumnezeu care iartă decurge logic din cele două cuvinte ale rugăciunii: „Tatăl nostru”... Dumnezeu ne iartă, pentru că un tată îşi iartă mereu copiii. Numai că Iisus precizează: „Amână-ne datoriile, aşa cum amânăm şi noi datoriile debitorilor noştri”. Din păcate, cum noi nu amânăm datoriile, şi cum nu iertăm jignirile, Dumnezeu nu ne amână datoriile, El nu ne iartă jignirile. Dacă dorim să fim iertaţi, trebuie mai întâi ca noi să iertăm. Această idee a iertării este primordială în religia creştină. Iisus a adus un învăţământ al iubirii, în timp ce alţi fondatori de religii au pus mai degrabă accentul pe dreptate, înţelepciune, cunoaştere, putere. Bineînţeles, îmi veţi spune că Buddha a adus mila. Da, dar nimeni nu a făcut-o precum Iisus, cu o asemenea anvergură, cu o asemenea claritate; în acest domeniu Iisus era cu adevărat excepţional. Şi de aceea el a fost crucificat. Frecventându-i pe oamenii cei mai simpli şi chiar pe criminali şi prostituate, el a dat peste (A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, Cap. 7 - „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” şi Cap. 8 - „Celui ce te loveşte peste obraz..”). cap toate regulile. Nu se văzuse niciodată aşa ceva: el mânca împreună cu oamenii în care trebuia să se arunce cu pietre, îi vizita şi primea invitaţia lor. De aceea, cei care vegheau la respectarea ierarhiilor sociale nu l-au putut accepta; iar atunci când au observat că el a îndrăznit să dezvăluie cele mai sfinte adevăruri oamenilor obişnuiţi, ei s-au decis să îl omoare. Iisus a fost crucificat fiindcă, aducând religia iubirii, el a răsturnat barierele pe care unii, care aveau interes, s-au străduit să le menţină de veacuri. „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”... Veţi rămâne desigur şocaţi dacă vă mărturisesc că eu nu sunt sigur că aceste cuvinte pronunţate de Iisus au existat cu adevărat: nu ne duce pe noi în ispită. Vă voi explica imediat de ce. Pentru moment, să ne mulţumim să constatăm că în pofida acestei rugăciuni, noi suntem mereu ispitiţi şi chiar Iisus a fost. în Evanghelia după Matei se spune: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”. întrucât chiar Duhul Sfânt însuşi l-a condus în deşert pentru a fi ispitit, înseamnă că tentaţiile au fost necesare. Acolo, Diavolul l-a provocat pe Iisus spunându-i: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă în pâini”. Apoi, aşezându-l pe aripa templului: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. în sfârşit, după ce l-a condus pe un munte, el i-a arătat toate împărăţiile lumii şi i-a spus: „Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”. Aceste trei propuneri făcute de Diavol lui Iisus au un sens bine determinat. Eu vi le-am explicat deja, ele se referă la cele trei planuri fizic, astral şi mental. Dar ceea ce este mai interesant, sunt răspunsurile date de Iisus. Ele ne revelă că, pentru a nu cădea pradă ispitei, trebuie să ştim cum să răspundem, să găsim deci argumentele pe care să le prezentăm celui care ne ademeneşte. Atunci când acesta vede că omul i se opune prin nişte argumente definitive, el înţelege că nu îl va putea seduce şi va pleca. Trebuie să ştiţi: numai de voi va depinde mereu dacă acceptaţi o influenţă. Nici chiar spiritele infernale nu vă pot forţa. Evident, dacă nu (A se vedea Vol. IV din Opere Complete: „Cele trei mari ispite”). aveţi discernământ, dacă nu sunteţi precauţi, ele vă pot influenţa. Ele ştiu că, pentru a vă duce la marginea prăpastiei, trebuie să vă ispitească prin tot felul de momeli; atunci, dacă aţi înghiţit momeala, aţi căzut în plasă şi apoi, încet-încet, ele vă duc la pieire. Dumnezeu le-a dat această putere, dar numai dacă sunteţi slabi, dacă nu sunteţi luminaţi. Atunci când sunteţi atraşi în direcţia unde doresc să vă conducă, ele posedă nişte puteri formidabile, vă pot face praf şi pulbere, şi voi sunteţi cei vinovaţi; ele sunt ceea ce sunt, au permisiunea de a ademeni, este treaba lor, dar de ce sunteţi atât de proşti să le cădeţi în capcană? Da, dacă forţele răului reuşesc să îl distrugă pe om, înseamnă că acesta le oferă posibilitatea. Totul depinde de el; dacă nu le lasă să pătrundă în sinea sa, ele nu pot face nimic. Puterea lor vine din faptul că ele ajung să îl seducă făcându-l să-şi închipuie că, înfăptuind una sau alta, el va deveni mai puternic, mai bogat, mai fericit. Dacă omul cedează, ele îl pot înhăţa şi distruge. Dar dacă nu cedează, ele nu îi pot face nimic. De aceea se poate afirma că omul are aceleaşi puteri ca Domnul, dar numai când el spune nu, refuză, se opune unei influenţe. Pentru a-şi impune voinţa, pentru a obţine ce-şi doreşte, este mult mai greu, posibilităţile omeneşti sunt foarte limitate şi este nevoie de mult timp şi muncă. Dar pentru a refuza, pentru a spune nu, în acest caz omul este atotputernic. Nici măcar Infernul nu poate face nimic împotriva sa. Dacă se lasă influenţat, înseamnă că el este neştiutor, nu ştie unde se află adevărata sa putere. În anumite ţări, precum Turcia, se practică o formă de luptă foarte originală: adversarii sunt aproape dezbrăcaţi şi pielea lor este unsă în întregime cu ulei. Este deci foarte greu pentru fiecare să reuşească să îl apuce pe celălalt, mâinile le devin alunecoase, parcă ar prinde nişte ţipari. Ei bine, acelaşi lucru trebuie făcut şi cu spiritele negative. Atunci când vă opuneţi acestor spirite, sunteţi „unşi” şi ele nu vă pot înhăţa. Dar dacă lăsaţi să zacă nişte fire, nişte corzi în jurul vostru - vorbind în mod simbolic - spiritele se agaţă de ele şi nu veţi mai putea scăpa, sunteţi legaţi şi doborâţi la pământ. Nu trebuie deci să lăsaţi nimic în dezordine, ci să deveniţi netezi, lucioşi, astfel ca nepoftiţii să nu vă poată apuca; iar a fi neted, lucios, înseamnă a şti să spui nu. (A se vedea Colecţia Izvor, nr.215, cap. IX: „Privegheaţi şi vă rugaţi”). Atunci când vă apare o ispită, spuneţi-vă: „Desigur, totul este atrăgător, seducător, dar nu este pentru mine. Eu vreau să devin un înţelept, un fiu al Domnului, nu mă voi lăsa antrenat, voi învinge această tentaţie, voi fi mai puternic”. Şi nu trebuie să consideraţi ispitele ca nişte inconveniente, nişte obstacole în calea voastră, ci dimpotrivă să le luaţi ca nişte stimulente, fiindcă ele vă ajută să vă întăriţi. Un înţelept, un Iniţiat nu evită tentaţiile, el chiar şi le creează pentru a se stăpâni. Acela care fuge de ispite ajunge mai devreme sau mai târziu să cedeze. Nu rezolvăm problemele fugind de ele. De aceea eu vă spuneam că nu sunt sigur că Iisus a spus cu adevărat: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, fiindcă trebuie să fim ispitiţi pentru a ne cunoaşte adevăratele posibilităţi şi a ne întări. Ispita este ca o problemă de rezolvat, un examen de trecut: arătaţi de ce sunteţi în stare. Nu trebuie să cerem Domnului să ne scutească de tentaţii, ci numai să ne ajute să nu cedăm în faţa acestora. Răul există, forţele negative există, şi este inutil să îi cerem Domnului să le anihileze, fiindcă El nu o va face. Este scris în Apocalipsă că la sfârşitul veacurilor Diavolul va fi izgonit într-un iezer de foc şi de pucioasă. Dar până atunci, ne vom confrunta fără încetare cu răul, şi este deci mai bine să învăţăm cum să îl considerăm şi să acţionăm cu el. Să studiem acum ultimul verset: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci”. Pentru a înţelege această frază, trebuie să revenim la alte regiuni ale spaţiului spiritual despre care vă vorbeam la început, regiuni pe care Iisus le-a numit „ceruri”, şi care corespund la ceea ce Cabala numeşte sefiroţi. Ansamblul acestor zece sefiroţi formează Arborele Sefirotic sau Pomul Vieţii. Numele fiecărui sefirot exprimă o calitate, un atribut al Domnului: Kether, coroana; Hohmah, înţelepciunea; Binah, inteligenţa; Hased, mila; Gheburah, forţa; Tiferet, frumuseţea; Neţah, victoria; Hot, slava; Iesod, baza; Malkut, împărăţia. Al zecelea sefirot, Malkut, împărăţia, îi reflectează şi condensează pe toţi ceilalţi sefiroţi. Iisus a spus: „împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar”. Grăuntele reprezintă mereu un început, începutul unei plante, al unui arbore etc...dar trebuie să înţelegeţi că, dacă în planul fizic începutul se găseşte jos, în planul spiritual unde procesele se desfăşoară invers ca în planul fizic, începutul se găseşte în înalt. De aceea, în timp ce în planul fizic creşterea se produce de jos în sus, în planul spiritual ea se face de sus în jos. Deci, grăuntele plantat este primul sefirot Kether. Atunci când grăuntele se dezvoltă, el se împarte mai întâi în două, apoi el devine tulpină, ramuri, frunze, muguri, flori şi fructe; iar fructul, la rândul său, conţine seminţele. Grăuntele plantat, Kether, devine un arbore trecând succesiv prin toţi ceilalţi sefiroţi până la Malkut. Fructul copt, fructul care dă viaţa, pulpa pe care o mâncăm, este Iesod, şi el poartă sămânţa. Observaţi deci că la sfârşitul creşterii sale, sămânţa plantată devine sămânţă în fruct, iar Malkut, grăuntele de jos este identic cu Kether, grăuntele din înalt, fiindcă începutul şi sfârşitul lucrurilor sunt mereu identice. Fiecare punct de plecare nu este nimic altceva decât o etapă dintr-o dezvoltare anterioară, iar fiecare rezultat, punctul de plecare al unei alte dezvoltări. Orice lucru are un început şi un sfârşit dar nu există un început veritabil. Fiecare cauză produce un efect, iar acest efect este cauza unui nou efect.

Alchimia spirituala - cautarea perfectiunii de Omraam Aivanhov Cap. 1 - Alchimia spirituală   Se întâmplă câteodată să vină la mine cineva pentru a mi se plânge că nu reuşeşte să scape de un viciu care îl chinuie. Săracul de el, a încercat de sute de ori dar nici o dată nu a reuşit. Atunci îi spun: „Ei bine, dar asta e minunat, este de-a dreptul formidabil! Asta dovedeşte pur şi simplu cât sunteţi de puternic!” Mă priveşte uluit şi se întreabă dacă nu cumva îmi bat joc de el. Atunci îi spun: Nu, deloc, nu râd de dumneata, dar pur şi simplu dumneata nu-ţi dai seama de propria forţă. - Dar care forţă? Eu nu reuşesc niciodată, sunt mereu victimă şi asta este o dovadă că sunt slab. - Ba nu, nu gândeşti corect. Să analizăm cum s-au petrecut lucrurile şi ai să înţelegi că nu glumesc deloc. Cine a format viciul acesta?... Dumneata. La început el n-a fost mai mare ca un bulgăre de zăpadă pe care-l puteai ţine în palmă. Dar jucându-te mereu cu el, adăugându-i puţină zăpadă, distrându-te să-l rostogoleşti, să-l împingi, a tot crescut până a ajuns cât un munte care acum nu te mai lasă să treci mai departe. La început şi viciul de care te plângi nu a fost decât un mic gând, dar l-ai întreţinut, l-ai alimentat, l-ai „rostogolit” şi acum te simţi strivit de el. Ei bine, eu mă minunez de forţa dumitale, dumneata ţi-ai construit acest viciu, eşti tatăl lui, este fiul dumitale şi este atât de zdravăn că nu mai reuşeşti să-l pui la pământ. De ce nu te bucuri? - Păi, cum să mă bucur? - Ai citit cartea lui Gogol, „Taras Bulba”? - Nu. - Ei bine, ţi-o povestesc eu. Bineînţeles, povestea este mult mai lungă. Taras Bulba era un cazac bătrân care îşi trimisese cei doi fii să studieze la seminarul din Kiev, unde au rămas trei ani. La reîntoarcere, erau doi flăcăi voinici. Fericit că-i revede, îşi  manifestă dragostea părintească, în glumă, (cazacii se pare că au un fel al lor, foarte special, de a-şi manifesta dragostea!) le-a dat un brânci. Dar băieţii n-au luat-o ca pe o glumă, au ripostat şi l-au pus pe tatăl lor la pământ. Când s-a ridicat, puţin cam şifonat, Taras Bulba nu a fost câtuşi de puţin supărat, din contră, a fost mândru că a fost în stare să facă doi fii atât de zdraveni.   „Şi atunci, de ce nu eşti şi dumneata la fel de mândru ca şi Taras Bulba când vezi că fiul dumitale te-a pus la pământ? Dumneata eşti tatăl, dumneata l-ai hrănit, l-ai întărit prin gândurile dumitale, prin dorinţele dumitale: deci eşti foarte puternic. Dar, dacă vrei, iată cum îl poţi învinge. Cum procedează un tată care vrea să-şi cuminţească fiul care face nebunii. Nu-i mai dă bani, şi fiul, lipsit de mijloace este nevoit să reflecteze şi să-şi schimbe comportamentul. Atunci, dumneata de ce să îţi mai întreţii fiul? Ca să-ţi ţină piept? Haide, strânge-i puţin şurubul! Din moment ce dumneata l-ai adus la viaţă, ştii că ai putere asupra lui. Altfel toată viaţa te vei lupta cu el sau vei suferi, fără ca să găseşti niciodată mijlocul potrivit de a ieşi din dificultate”. Din păcate, sunt prea puţini aceia care ajung să privească lucrurile astfel. Se luptă cu disperare cu anumite tendinţe negative care se manifestă în ei fără să-şi dea seama că pentru a ajunge acolo, au fost foarte puternici. Cu cât duşmanul din voi este mai puternic, cu atât aceasta dovedeşte că forţa voastră este mai mare. Da, acesta este modul în care trebuie să gândiţi. Observaţi numai cât sunteţi de crispaţi când luptaţi cu voi înşivă şi câte greutăţi întâmpinaţi; se dă o bătălie grozavă în voi şi această bătălie vă umple de contradicţii. De obicei consideraţi că tot ceea ce este inferior în voi vă este duşman şi vreţi să-l ucideţi; dar acest duşman este foarte puternic, căci îl căliţi de sute de ani în lupta pe care o purtaţi contra lui şi cu fiecare zi el devine tot mai ameninţător. Este adevărat că avem duşmani care trăiesc în noi, dar dacă ei ne sunt duşmani, este vina noastră care nu suntem alchimişti destul de pricepuţi pentru a transforma totul. Ce spune Apostolul Pavel? „Mi s-a înfipt o ţeapă în carne. De trei ori l-am rugat pe Mântuitor să mi-o îndepărteze şi El mi-a spus: „Iertarea mea să-ţi fie de ajuns, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune”. Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau mintea sa, se crede sărăcit, dar se înşeală, căci această slăbiciune din el poate fi izvor de bogăţii. Dacă toate dorinţele i-ar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca să progreseze, el trebuie să se simtă îmboldit, înţepat, şi tocmai această imperfecţiune, această ţeapă înfiptă în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în adâncime, să se apropie de Ceruri, de Domnul. Cerul lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne împingă spre munca spirituală, căci ceea ce este în aparenţă o slăbiciune, este în realitate o forţă. Trebuie să punem la muncă slăbiciunile noastre, pentru ca ele să ne fie utile. Vă miraţi şi spuneţi: „Dar bine, slăbiciunile trebuie să le dăm la fund, să le anihilăm!”. Încercaţi şi veţi vedea dacă vă va fi uşor: voi veţi fi cei învinşi. Problema se pune la fel cu orice defect sau viciu, indiferent dacă este vorba de lăcomie, senzualitate, violenţă, pofte nemăsurate sau vanitate, trebuie să ştiţi cum să le mobilizaţi pentru ca ele să lucreze alături de voi în direcţia pe care aţi ales-o. Dacă vreţi să lucraţi singuri, nu veţi reuşi. Dacă vă veţi goni toţi duşmanii, tot ceea ce vă rezistă, cine va mai lucra pentru voi, cine o să vă mai servească? Există animale sălbatice pe care, cu răbdare, oamenii le-au domesticit şi pe care acum le ţin lângă casă. Calul era sălbatic, câinele era asemenea lupului şi dacă omul a fost în stare să le domesticească, aceasta s-a datorat faptului că a ştiut să cultive în el anumite calităţi. Cu siguranţă că ar putea îmblânzi şi fiare sălbatice, dar pentru aceasta omul ar trebui să-şi dezvolte alte calităţi. Aşa că fiţi fericiţi: sunteţi cu toţii foarte bogaţi din moment ce aveţi cu toţii slăbiciuni! Dar este absolut necesar să ştiţi să le utilizaţi şi să le puneţi la lucru. Eu v-am dat exemplul cu animalele, dar există şi alte forţe ale naturii ca fulgerul, electricitatea, focul, torentele... Acum că ştie cum să le stăpânească şi să se folosească de ele, omul se îmbogăţeşte. Şi cu toate acestea, la început ele i-au fost toate forţe ostile. Oamenilor li se pare foarte normal să se folosească de forţele naturii, dar dacă le spui să utilizeze vântul, furtunile, cascadele, fulgerele din interiorul lor, se miră. Şi, cu toate acestea, nimic nu este mai normal şi atunci când veţi cunoaşte regulile alchimiei spirituale, veţi şti cum să transformaţi şi să utilizaţi chiar şi otrăvurile care sunt în voi. Da, pentru că ura, furia, gelozia şi altele... sunt otrăvuri; dar în Învăţământul Fraternităţii Universale veţi afla cum să le folosiţi şi vi se va spune chiar cum să vă serviţi de toate forţele negative din voi, din care aveţi din plin. Deci, bucuraţi-vă căci aveţi în faţă o perspectivă bună. De acum înainte, în mintea voastră, totul trebuie să se schimbe. Bineînţeles că nu trebuie să vă aruncaţi imediat asupra răului şi să începeţi să mâncaţi din el cu polonicul. În fiecare făptură, chiar şi în cea mai bună, sunt întotdeauna ascunse tendinţe infernale care vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu se pune problema de a le scoate pe toate deodată, sub pretextul de a le utiliza. Trebuie să faceţi mai întâi o puncţie, să preluaţi doar câţiva atomi, câţiva electroni pe care să îi digeraţi bine. Nu este cazul să vă băgaţi în gâlceavă cu Infernul căci el este cel care va ieşi învingător. Trebuie să ştiţi cum să procedaţi. Trebuie să continuaţi să lucraţi cu forţele superioare prin rugăciuni, armonie, dragoste şi, din când în când, atunci când din adâncul vostru iese ceva care scoate ghearele, dinţii, unghiile pentru a vă provoca la vreo nesăbuinţă, atunci capturaţi-l, luaţi-l în studiu în laboratorul vostru şi faceţi-l să-şi secrete otrăvurile pentru ca voi să le puteţi utiliza: veţi observa atunci că răul aduce tocmai acel element de care aveţi nevoie pentru a obţine deplinătatea. Dar, vă repet, fiţi foarte atenţi şi după cele ce v-am spus nu fiţi nesocotiţi şi nu vă coborâţi să vă măsuraţi cu răul. Nu spuneţi: „Aha! Am înţeles acum, las că-i arăt eu lui!” căci s-ar putea să nu mai urcaţi. Unora li s-a întâmplat. S-au crezut foarte puternici, în timp ce de fapt nu erau suficient de ancoraţi în bine, în lumină, şi acum, bieţii de ei, în ce hal sunt! Toate forţele negative sunt călare pe ei, pe cale de a-i distruge! Se spune în Talmud, că la sfârşitul timpurilor, cei Drepţi, adică Iniţiaţii, se vor ospăta din carnea Leviatanului, acest monstru care trăieşte pe fundul oceanelor. Da, va fi sfârtecat, sărat... şi păstrat, probabil în congelatoare. Apoi, la momentul potrivit, toţi cei Drepţi se vor ospăta cu bucăţi din carnea lui. Ce perspectivă îmbucurătoare!  Dacă ar trebui să înţelegem aceasta literal, cred că o mulţime de creştini, de esteţi, ar fi pe drept cuvânt dezgustaţi. Dar trebuie să interpretăm şi iată interpretarea. Leviatanul este o entitate colectivă care reprezintă locuitorii planului astral (simbolizat prin ocean) şi dacă acest monstru va constitui într-o zi ospăţul celor Drepţi, aceasta însemnează că cel ce ştie să-şi stăpânească şi să-şi utilizeze poftele şi pasiunile din planul astral, poate găsi în ele un izvor de bogăţii şi de binecuvântări.   Cap. 2 - Arborele uman   Avem unele organe ale căror funcţii nu vi se par nici spirituale, nici estetice, nici prea curate şi care totuşi sunt deosebit de necesare, căci fiecare celulă, fiecare organ al nostru este legat de alte celule şi de alte organe în acelaşi fel în care rădăcinile unui copac sunt în legătură cu ramurile, frunzele, florile şi fructele. Şi dacă omul taie aceste rădăcini, adică suprimă organele care sunt fundamentul existenţei sale, decurg de aici consecinţe teribile. Este drept că aceste organe pot provoca câteodată  evenimente dramatice, dar noi trebuie să le lăsăm să trăiască încercând să extragem din ele forţe pe care apoi să le transformăm. Ni se întâmplă să ne mirăm citind biografiile unor oameni celebri - bărbaţi sau femei - şi constatând că mulţi dintre ei aveau comportamente anormale, tendinţe monstruoase sau chiar criminale. Necunoscând structura omului, nu putem înţelege cum de era posibil aşa ceva. În realitate este foarte simplu: din cauza tendinţelor lor inferioare cu care trebuiau în mod continuu să lupte pentru a le domina, aceşti oameni reuşeau, conştient sau inconştient, să realizeze grefe în profunzimile fiinţei lor. Cu cât pasiunile lor (rădăcinile lor) erau mai puternice şi mai înfocate, cu atât dădeau fructe mai gustoase, opere remarcabile. În timp ce mulţi alţii, care nu aveau nici unul din acele defecte, au rămas sterili, n-au dat nimic omenirii şi au trăit o viaţă cu totul neînsemnată şi mediocră. Prin aceasta nu vreau să le găsesc o scuză sau să spun că trebuie să ne cultivăm tendinţele negative, nu, dar trebuie să înţelegem această sublimă filosofie care ne învaţă cum să utilizăm forţele răului pentru a produce creaţii măreţe. Cu cât trunchiul şi ramurile se ridică mai mult spre cer, cu atât rădăcinile se înfundă mai adânc în pământ. Cel care nu înţelege aceasta se sperie văzând cât se întinde răul. Nu trebuie să ne fie frică: totul în natură este construit după legi foarte înţelepte. Dacă nu avem rădăcini adânc înfipte, nu vom putea fi capabili să extragem din sol elementele hrănitoare de care avem nevoie şi nici să rezistăm la intemperiile vieţii. Să analizăm acum mai profund această analogie între om şi arbore. Rădăcinile corespund stomacului şi sexului. Da, omul este înrădăcinat în pământ datorită stomacului care îi permite să se hrănească şi sexului care îi permite să se înmulţească. Trunchiul sunt plămânii şi inima, adică sistemul respirator şi cel circulator cu curenţii arteriali şi venoşi. În trunchi curentul descendent transportă seva preparată care hrăneşte copacul, în timp ce curentul ascendent transportă seva brută în frunze unde este transformată. La fel se petrec lucrurile şi în noi cu circulaţia sanguină; sistemul arterial poartă sângele curat, iar sistemul venos pe cel viciat. Cele două curente lucrează împreună pentru conservarea arborelui uman. Frunzele, florile şi fructele corespund capului. Toate gândurile sunt fructele omului, căci el fructifică prin cap. Dar trunchiul (cu ramurile) la fel ca şi frunzele, florile şi fructele sunt legate între ele. Să vedem acum ce analogii putem stabili între copac şi diferitele noastre corpuri. Rădăcinile corespund corpului fizic, trunchiul corpului astral, şi ramurile corpului mental. Aceste trei corpuri: fizic, astral şi mental formează natura noastră inferioară - personalitatea. Aceste trei corpuri sunt cele care ne permit să acţionăm, să simţim şi să gândim, dar în regiunile inferioare. Apoi, vedem că corpul cauzal corespunde frunzelor, corpul buddhic florilor şi corpul atmic fructelor. Ele formează trinitatea superioară - individualitatea; şi datorită lor omul poate gândi, simţi şi acţiona în regiunile superioare. De exemplu, stomacul este o uzină în care se transformă materia brută; acolo se găsesc rădăcinile fiinţei noastre fizice. Materia primă pe care am dat-o stomacului este apoi succesiv prelucrată în plămâni, în inimă, în creier; ea devine gânduri, sentimente, iar acestea, la rândul lor, coboară în organism pentru a hrăni celulele cu energia lor subtilă.   NATURA SUPERIOARĂ   Corp atmic (Acţiuni superioare)…………...Fructe Corp buddhic (Sentimente superioare)......Flori Corp cauzal (Gânduri superioare)…….......Frunze Corp mental (Gânduri)………………….......Ramuri NATURA INFERIOARĂ   Corp astral (Sentimente)..........................Trunchi Corp fizic (Acţiuni)...................................Rădăcini     Acesta este modul în care se fac schimburile permanente între fiinţa noastră fizică şi fiinţa noastră psihică dar şi între Eul inferior şi Sinele superior. Fără aceste schimburi, în lipsa acestei circulaţii de energii, am muri. În mod simbolic, omul reprezintă deci un arbore cu rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, flori şi fructe. Dar, dacă este evident că toate fiinţele posedă rădăcini, trunchi şi ramuri, majoritatea sunt copaci fără fructe, fără flori şi chiar fără frunze. Bineînţeles că fiecare fiinţă poate face ca în ea să înflorească flori; numai că, pentru aceasta ea trebuie să creeze, să deţină foarte multe cunoştinţe şi să sacrifice timp pentru ca aceste flori să ajungă să se deschidă, să exhale parfumuri şi să formeze fructe. Fructele sunt operele diferitelor virtuţi. În frunze, flori şi fructe putem vedea dragostea, înţelepciunea şi adevărul. Frunzele reprezintă înţelepciunea, florile dragostea şi fructele adevărul. Cel a cărui conştiinţă a coborât prea adânc în materie nu mai cunoaşte nici lumină, nici căldură, nici viaţă. El se află în partea grosieră a arborelui, în cele trei corpuri: fizic, astral, mental. Dar mişcarea, căldura, lumina se manifestă numai în frunze, în flori şi în fructe. Cel ce caută înţelepciunea, dragostea, adevărul, trăieşte în frunze, în flori şi în fructe: în cele trei corpuri superioare.   Corp atmic (Adevăr).................Fructe - (Viaţa) Corp buddhic (Dragoste)….......Flori - (Căldura) Corp cauzal (Înţelepciune).......Frunze - (Lumina) Corp mintal………………….......Ramuri Corp astral………………………..Trunchi Corp fizic………………………….Rădăcini   Rădăcinile sunt deci cele care pregătesc hrana pentru fructele care se coc în vârful fiinţei, ele sunt legate de fructe; ele sunt punctul de plecare, iar fructele sunt punctul de sosire. Când fructele s-au pârguit, lucrul rădăcinilor încetează. Fructele, cu sâmburele sau seminţele lor constituie viitoarele rădăcini ale unui nou arbore; în ele începe să încolţească tulpina. Faptul că unele plante au fructele direct în rădăcini (tuberculi) indică tocmai existenţa legăturii dintre rădăcini şi fructe. Plantele cu tuberculi sunt cele care n-au ştiut să se dezvolte în lumea spirituală; ele au rămas sub pământ... Vedeţi că există de asemenea câte o legătură între trunchi şi flori, între ramuri şi frunze. Acelaşi lucru se întâmplă şi la om unde corpul fizic este legat de spirit, inima de suflet şi intelectul inferior de corpul cauzal sau de inteligenţa superioară. De aceea există schimburi şi o strânsă legătură între brute şi Mari maeştri, între oameni obişnuiţi şi sfinţi, între oameni cu talent şi genii.   Spirit               Fructe             Mari maeştrii, Iniţiaţi Suflet              Flori                                        Sfinţi Inteligenţă      Frunze                                    Genii Intelect                       Ramuri şi muguri      Oameni cu talent Inimă              Trunchi                                  Oameni obişnuiţi Corp fizic                    Rădăcini                                 Brute   Şi acum, ia să privim: frunzele sunt cele care transformă seva brută în sevă preparată; tot aşa alchimiştii transformau, cu ajutorul pietrei filozofale, toate metalele în aur. Da, dar un alchimist trebuie să fie superior unui bun chimist. Chimistul nu este obligat să introducă în experienţele sale alte elemente decât cele materiale, în timp ce alchimistul este! Iată de ce unii alchimişti, cu toate că pregăteau totul cu migală, cunoscând la perfecţie formula pietrei filozofale, nu reuşeau să obţină rezultate. Ei nu erau nici buni, nici adevăraţi alchimişti. Un alchimist adevărat ştie că, în afara elementelor chimice pe care le-a preparat respectând formula exactă, trebuie ca din el să mai emane o forţă care să declanşeze procesul specific. Din punct de vedere intelectual, multe persoane sunt în posesia unor secrete, dar ele nu pot obţine rezultate căci nu posedă puterea şi virtuţile necesare. Fabricarea pietrei filozofale nu este atât un proces fizic cât este un proces psihic şi spiritual. Cel care doreşte să obţină piatra filozofală trebuie să aprofundeze virtuţile şi să le realizeze în el însuşi; doar în aceste condiţii materia îl va asculta.   Cap. 3 - Caracter şi temperament   Despre orice fiinţă vie, animal, insectă sau om se spune în general că îşi are caracterul propriu, sau pentru a utiliza un termen mai larg, caracteristici proprii. În limbajul curent, termenii de „temperament” sau „caracter” se utilizează nediferenţiat şi cu toate acestea în realitate ele desemnează lucruri diferite. Temperamentul este prin esenţă legat de latura vitală; el este sinteza tuturor instinctelor, tendinţelor şi impulsurilor pe care omul are dificultăţi în a le corecta sau a le suprima, întrucât ele îşi au rădăcinile în natura sa biologică şi fiziologică. Deci, temperamentul este mai curând înrudit cu latura animalică a omului. În ceea ce priveşte caracterul, fără a ne disocia de temperament, el reprezintă latura inteligentă, conştientă, voluntară. Caracterul este rezultatul muncii conştiente a omului, prin care el a reuşit să modifice - să adauge sau să reducă - ceva în temperamentul său, cu ajutorul inteligenţei, a sensibilităţii sau a voinţei sale. Caracterul este comportamentul unei fiinţe conştiente care ştie exact ceea ce face şi încotro se îndreaptă, în timp ce temperamentul reprezintă numai impulsiunile de origine biologică, tendinţele inconştiente. Caracterul poate fi considerat o sinteză a tuturor particularităţilor temperamentului dominate şi stăpânite. Fiecare om vine pe lume cu un anumit temperament, bine definit, care este aproape imposibil de modificat. Dar, cum caracterul este format din tendinţele conştiente ale omului, care gândeşte, cântăreşte, care doreşte să se remarce în bine sau în rău, el îşi poate crea un comportament, un mod de manifestare care adeseori vine în contradicţie cu temperamentul său. Acesta este caracterul. Privit astfel, caracterul este temperamentul nuanţat, colorat, orientat şi dirijat către un scop, către un ideal. El este asemenea unei obişnuinţe create în mod conştient şi care ajunge, în final, o a doua natură. La naştere caracterul nu există încă, el se formează cu timpul. La copii, acest lucru este evident: ei au temperament, dar nu au încă caracter. Hipocrate a delimitat patru tipuri de temperamente: sanguin, bilios (sau coleric), nervos şi limfatic. Dar mai există şi alte clasificări. În astrologia tradiţională, întâlnim şapte: solar, lunar, mercurian, venusian, marţian, jupiterian şi saturnian. Se mai pot face trei distincţii funcţie de: predominanţa laturii biologice - omul instinctiv - predominanţa laturii afective - omul sentimental - şi predominanţa laturii sentimentale - omul intelectual. Temperamentul defineşte deci ceea ce omul este, dar mediul, familia, societatea, instruirea, şi aşa mai departe, exercită o influenţă asupra lui, transformându-l şi formându-i caracterul. Întrucât individul îşi formează caracterul sub influenţa mediului şi a condiţiilor în care trăieşte, se explică de ce el se poate îmbunătăţi sau înrăutăţi. Voinţa personală şi conştientă intervine cu o pondere importantă în formarea caracterului şi ea reprezintă ceea ce omul a hotărât sau a acceptat să fie, dar şi influenţa celorlalţi este foarte importantă. Nu este nevoie să vă explic din nou că, faptul că ne naştem cu un anumit temperament, nu este lipsit de o bună motivaţie. Ştiţi că aceasta este consecinţa vieţilor anterioare, a încarnărilor precedente: în trecut, prin gândurile sale, prin dorinţele sale, prin faptele sale, omul s-a legat de anumite forţe care, în prezent, determină subconştientul său, adică temperamentul; şi aici el nu prea poate interveni. Este ca şi în sistemul osos: nici aici el nu poate să modifice nimic: nici să-şi mărească craniul, nici să-şi lungească nasul, nici să-şi îndrepte bărbia. În mod similar, cu toate că în natură totul se transformă sau se poate modifica prin atotputernicia gândului şi a voinţei, asupra elementelor inconştiente constituind temperamentul, modificările posibile sunt atât de lente şi de imperceptibile încât, la scara unei singure încarnări, se poate considera că ele sunt inexistente. În schimb, caracterul poate fi modificat, ameliorat, format şi tocmai acestea sunt sarcina şi munca discipolului unei Învăţături Spirituale. Să luăm exemplul unui om dinamic, furtunos, chiar violent: este atât de brusc şi de categoric încât nu poate pronunţa o frază fără a-i răni pe ceilalţi sau fără a le prejudicia interesele. Temperamentul său impulsiv îl împinge mereu la erupţii şi explozii. Dar, într-o bună zi, omul acesta realizează că felul lui de a fi îi aduce prejudicii şi cu voinţă, ajunge după puţină vreme să-şi îmbunătăţească caracterul, să-şi toarne, cum se spune, puţină apă în vin. În realitate, el a rămas capabil de a riposta prin injurii sau lovituri - şi aceasta până la sfârşitul existenţei sale - dar, datorită voinţei, a ajuns să se poată stăpâni, să găsească gestul, cuvântul, privirea care să nu provoace stricăciuni. Acesta este caracterul. Caracterul este deci o formă de comportament (faţă de ceilalţi şi faţă de sine) format în jurul temperamentului. Este o atitudine, un mod de a acţiona care rezultă din unirea, din îmbinarea diferitelor elemente, calităţi sau defecte determinate. Munca discipolului trebuie deci să se bazeze pe această cunoaştere a temperamentului şi a caracterului pentru ca, chiar şi atunci când temperamentul nu îl predispune, să reuşească totuşi să-şi formeze un caracter care să se manifeste prin bunătate, grandoare şi generozitate. Bineînţeles că nu este un lucru uşor, căci altfel toată lumea şi-ar fi format deja un caracter divin, dar trebuie lucrat în acest sens. Să revenim la exemplul cu arborele. Unde se află temperamentul său? În rădăcini. Rădăcinile sunt cele care determină întreaga structură, calităţile şi forţa arborelui. În ceea ce priveşte caracterul... este de la sine înţeles că un copac nu poate avea caracter şi totuşi fructele şi florile sale au anumite calităţi, proprietăţi particulare (sunt astringente, laxative, calmante, excitante, hrănitoare etc.) despre care se poate spune că ele constituie caracterul său. Ei bine, arborele nu şi-ar putea produce manifestările caracteristice, fructele şi florile, dacă nu ar avea rădăcini. În mod similar, nici omul n-ar putea avea un caracter dacă n-ar avea mai întâi temperament. Temperamentul constituie rezervorul din care el îşi extrage elementele necesare caracterului. Este ca şi într-o uzină sau ca într-un laborator: un anumit laborator produce un anumit produs; o anumită uzină este specializată în anumite produse de fabricaţie. Produsele sunt bine determinate. La animale nu se poate vorbi despre caracter. La pisici, câini sau şoareci, caracterul este maniera lor proprie de a muşca, de a zgâria, de a lătra, de a mânca, de a alerga. Deci, foarte puţin. Animalele au doar temperament, căci aşa cum v-am spus, caracterul este o particularitate pe care omul şi-o formează în mod conştient; în timp ce animalele nu pot face nimic pentru a se transforma, ele sunt ceea ce le-a făcut natura. Deci, diferenţa dintre animale şi oameni este aceea că animalele sunt limitate prin temperamentul lor, ele sunt condamnate a nu ieşi din limitele impuse de natură, rămân fidele instinctelor lor. Când se sfâşie între ele, animalele sunt nevinovate, ele nu încalcă legile naturii, căci acţionează conform legilor naturii. În timp ce omul dispune de multe posibilităţi şi condiţii favorabile pentru a se transforma în bine sau în rău, sau chiar pentru a încălca legile naturii şi pentru a fi neascultător. Am ajuns acum la o problemă practică şi anume: cum să ne transformăm. Evident, este un lucru dificil, căci materia fiinţei noastre fizice şi psihice este rezistentă şi nu se lasă chiar atât de uşor modelată. Cu toate acestea este posibil, şi vom vedea cum anume. Întâlnim materia sub patru forme: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă, corespunzătoare celor patru elemente: pământ, apă, aer, foc. Fiecare dintre aceste elemente se caracterizează printr-o subtilitate şi o mobilitate superioare precedentelor. Putem spune că regăsim aceste elemente chiar şi în om: corpul fizic corespunde pământului; corpul astral (inima) corespunde apei; mentalul (intelectul) corespunde aerului şi corpul cauzal (spiritul) corespunde focului. În ce raporturi se află aceste elemente? Pentru a le înţelege vom citi o pagină din marea carte a naturii vii. Cineva se întorcea într-o zi dintr-o plimbare pe malul mării. L-am întrebat: „Ei, şi ce-ai văzut acolo? - Oh, nimic deosebit! - Cum, chiar n-ai văzut nimic? - Nu, nu era nimic special de văzut: marea era liniştită, soarele strălucea, atâta tot. - Da, dar era acolo ceva esenţial, ceva pe care dacă l-ai fi observat şi l-ai fi înţeles, ar fi putut să-ţi schimbe întreaga viaţă, întreaga fiinţă”. Bineînţeles că s-a uitat la mine cu mirare. L-am întrebat: „Stâncile, le-ai văzut? - Da. - Şi ai observat ce forme prelucrate au? - Da. - Ei bine, cine a făcut asta? - Apa, bineînţeles, aruncându-se asupra lor. - Şi ce a determinat apa să facă aceasta? - Aerul. - Şi cine a pus în mişcare aerul? - Probabil că soarele. - Ah, slavă Domnului!” Dar, mă privea tot fără să înţeleagă şi atunci i-am explicat. Soarele pune în mişcare aerul, aerul acţionează asupra apei, şi apa asupra pământului. Să traducem: spiritul lucrează asupra intelectului, intelectul lucrează asupra inimii şi inima lucrează asupra corpului fizic. De aceea este necesar să învăţaţi să lucraţi cu spiritul vostru, căci el vă iluminează intelectul, acesta la rândul lui vă va lumina inima iar inima vă va purifica corpul fizic. Deci, puteţi să vă transformaţi dacă înţelegeţi interacţiunea celor patru elemente: caracterul se va transforma mai întâi şi poate că într-o bună zi, chiar şi temperamentul va putea fi puţin modificat. Există şi posibilitatea de a ne transforma total, dar cu condiţia de a începe cu începutul: cu spiritul. Introduceţi în spiritul vostru o fiinţă sublimă, un ideal înalt, şi concentraţi-vă zilnic asupra lui: el va introduce în voi vibraţii noi care se vor propaga încetul cu încetul până în adâncul fiinţei voastre. Bineînţeles că este o muncă de lungă durată ale cărei rezultate nu le veţi remarca imediat, dar aceasta nu trebuie să vă oprească din drum. Uitaţi-vă câtă vreme i-a trebuit mării ca să fasoneze stâncile! Aşa încât, aveţi încredere şi curaj, căci într-o zi veţi sfârşi şi voi prin a vă fasona „ stânca voastră „ adică corpul fizic.

Rugaciune catre Univers : „Eu te iubesc, eu te iubesc, eu te iubesc, eu sunt în armonie cu tine!”                                                                                                   Armonie si sanatate de Omraam Aivanhov Cap. 1 - Viaţa este primordială   I. La început există viaţa. Observaţi creaturile: la început ele posedă viaţă, şi mai târziu ajung mai mult sau mai puţin să simtă, să gândească, să acţioneze cu eficienţă. Viaţa... acest cuvânt rezumă toate bogăţiile universului care sunt aici, nediferenţiate, neorganizate, aşteptând ca o ordine să vină să le aşeze şi să le pună la treabă. Astfel, în cuvântul „viaţă” sunt incluse toate prefacerile viitoare. Toate organele care trebuie să apară într-o zi dintr-o celulă sunt deja conţinute în ea ca putere, ca într-o sămânţă ce trebuie plantată, udată, îngrijită pentru ca să rodească. Deci, după un timp, ca şi în cazul grăuntelui, din această magmă, din acest haos, din această realitate nedefinită care este viaţa, totul începe să iasă şi să ia o formă. Astfel au apărut organele pe care le posedăm acum, şi vor apărea multe altele în viitor... Dat fiind faptul că trupul fizic este constituit după imaginea corpului astral, corpul astral după imaginea corpului mental şi tot aşa până la planul divin, aşa cum noi posedăm cinci simţuri în planul fizic, tot aşa deţinem şi cinci simţuri în planul astral şi în cel mental: pipăitul, gustul, mirosul, auzul şi vederea... Aceste organe nu sunt încă dezvoltate în celelalte planuri, dar ele există şi aşteaptă să se manifeste. Atunci când ele vor fi formate, noi vom avea posibilităţi extraordinare de a vedea, de a simţi, de a auzi, de a gusta, de a acţiona, de a ne deplasa. Viaţa, fiinţa vie, celula însufleţită, microorganismul conţin toate posibilităţile de dezvoltare, dar este nevoie încă de mii de ani pentru ca ele să ajungă să se exprime din plin. Acesta este misterul, splendoarea vieţii.   Observaţi-i pe oameni: ei lucrează, se distrează, aleargă la stânga şi la dreapta şi iar la stânga, se lasă angrenaţi în tot felul de preocupări, şi în acest timp viaţa lor se reduce, este în pericol, pentru că ei nu sunt preocupaţi de ea. Ei se gândesc că, din moment ce sunt în viaţă, se pot folosi de aceasta pentru a obţine tot ceea ce îşi doresc: bogăţie, plăceri, cunoaştere, glorie... Atunci ei o vlăguiesc, o vlăguiesc... şi când nu le mai rămâne nimic, sunt obligaţi să îşi oprească toate activităţile. Nu are nici un sens să acţionaţi astfel, pentru că pierzându-vă viaţa, pierdeţi totul. Viaţa este cea mai importantă şi trebuie deci să o protejaţi, să o purificaţi, să o sfinţiţi, să eliminaţi tot ceea ce o otrăveşte sau blochează, pentru că datorită ei obţinem apoi sănătatea, forţa, frumuseţea, puterea, inteligenţa.   În conferinţa despre cele cinci fecioare înţelepte şi cele cinci fecioare nebune, eu v-am explicat că uleiul despre care vorbea Iisus reprezintă simbolul vieţii. Atunci când omul nu mai are nici o picătură de viaţă, lampa sa se stinge şi el moare. Uleiul îşi are corespondenţă în toate domeniile: pentru plante, el este apa; pentru toate creaturile terestre, el este aerul, iar pentru fiinţa umană este îndeosebi sângele; pentru afaceri, este aurul sau banul; pentru o maşină, este benzina etc...   Viaţa este materia primordială, rezervorul din care ţâşnesc zilnic noi creaţii ce vor avea nesfârşite ramificaţii. Plecând de la această viaţă nediferenţiată şi inexpresivă ce există ca o posibilitate oarecare, spiritul creează fără încetare noi elemente, noi forme...   Oamenii se ocupă însă de orice în afară de viaţă: dacă ei s-ar fi gândit mai întâi la viaţă, cum să o păstreze, cum să o protejeze, cum să o con-serve în cea mai mare puritate, ei ar fi avut din ce în ce mai mult posibilităţi să obţină ceea ce îşi doresc, pentru că această viaţă iluminată, strălucitoare, intensă, le poate oferi totul. Cum ei nu posedă această filosofie, îşi risipesc viaţa, se gândesc că, din moment ce sunt vii, totul le este permis. Fiecare îşi spune: „Din moment ce sunt în viaţă, trebuie să fac ceva..”. Dar câţi reuşesc să realizeze ceea ce îşi doresc? Foarte puţini, majoritatea au răvăşit totul. De acum înainte trebuie, să aveţi o altă filosofie, să ştiţi că modul în care gândiţi acţionează deja asupra vieţii voastre, asupra rezervelor sale, asupra chintesenţei fiinţei voastre şi că, dacă gândiţi prost, stricaţi totul.   Să luăm un exemplu: un băiat care are un tată foarte bogat, îşi face studiile, lucrează, iar tatăl său îl întreţine. Dar iată că fiul începe să facă prostii, risipeşte în tot felul de plăceri banii pe care îi primeşte de la tatăl său; atunci, tatăl îi taie fondurile, nu îi mai dă nimic... Care este vina fiului? El a comis cea mai mare greşeală ce constă în a-şi compromite propria viaţă, adică condiţiile, energiile şi curenţii ce sunt simbolizaţi în acest caz de bani. Dacă noi procedăm la fel folosind şi abuzând de existenţa noastră după cum ne place, permiţându-ne să încălcăm toate legile, ne epuizăm rezervele şi ajungem în mizerie, poate nu în mizeria materială, fizică, dar în cea interioară. Viaţa este singura bogăţie care există, şi oricare ar fi numele pe care i-l (A se vedea „Parabola celor cinci fecioare înţelepte şi a celor cinci fecioare nebune” în Vol. 217 Colecţia Izvor: „Un nou înţeles al Evangheliilor”) dăm: bogăţie, subvenţii, petrol, energie, chintesenţă, înseamnă la fel, pentru că acest cuvânt „viaţă” poate fi înlocuit de oricare dintre aceşti termeni.   Oamenii îşi petrec însă viaţa risipindu-şi timpul, alergând după achiziţii ce nu sunt la fel de importante ca însăşi viaţa. Ei lucrează ani în şir pentru a-şi satisface ambiţiile şi se regăsesc într-o zi atât de doborâţi, de blazaţi, încât punând în balanţă ceea ce au obţinut şi au pierdut, îşi dau seama că au pierdut tot pentru a câştiga foarte puţin. Dar aşa sunt plămădiţi oamenii: ei sunt gata să piardă totul, fiindcă nu au fost niciodată instruiţi că este mai important să fie sănătoşi şi bucuroşi - chiar dacă nu au nimic altceva - decât să câştige nişte bogăţii de care nu pot profita fiindcă s-au extenuat urmărindu-le. Un proverb spune: „Un câine viu face mai mult decât un leu mort.” Dar mulţi preferă să rămână nişte lei morţi...   Ceea ce lipseşte însă este adevărata filosofie. încă din copilărie, oamenii ar trebui sfătuiţi să nu-şi risipească viaţa pentru a o putea consacra unui scop sublim; fiindcă atunci viaţa se îmbogăţeşte, creşte în forţă şi în intensitate, asemenea unui capital ce este fructificat. Aţi plasat un capital într-o bancă din înalt, şi în loc să fie irosit, împrăştiat, el se măreşte, şi fiindcă sunteţi mai bogaţi, aveţi posibilităţi mai bune de a vă instrui, de a lucra. În timp ce, dedându-vă plăcerilor, emoţiilor, pasiunilor, vă irosiţi viaţa, fiindcă tot ceea ce obţineţi trebuie să plătiţi, şi plătiţi cu viaţa voastră. Nimic nu se obţine niciodată fără vreun sacrificiu. În Franţa spuneţi că nu puteţi face o omletă fără să spargeţi nişte ouă.   Dar eu afirm exact contrariul. Eu cunosc secretul: plasaţi-vă capitalul într-o bancă din înalt, şi cu cât lucraţi mai mult, cu atât deveniţi mai zdraveni şi puternici. Da, în loc să slăbiţi, vă întăriţi fiindcă elemente noi năvălesc puternic în voi pentru a le înlocui pe cele pierdute. Dar pentru aceasta trebuie să vă plasaţi „banii”, „capitalul” vostru într-o bancă celestă... Iată de ce este atât de important să ştiţi în ce scop lucraţi şi pentru cine, fiindcă în funcţie de caz energiile voastre iau o anumită direcţie. Vorbind simbolic, dacă acela pentru care lucraţi este tatăl vostru, nu numai că nu pierdeţi nimic, dar câştigaţi. Deci, lucrul cel mai important este să ştiţi la ce vă consacraţi forţele, în ce direcţie lucraţi fiindcă viitorul vostru depinde de aceasta: sărăciţi sau vă îmbogăţiţi.   Cei mai mulţi oameni lucrează fără ştirea lor pentru un duşman ascuns în ei înşişi care îi pradă, îi sărăceşte. Un adevărat spiritualist este mai inteligent, el lucrează şi îşi cheltuieşte toate energiile pentru cineva care se găseşte în el însuşi, şi el este acela care câştigă. Iată inteligenţa: să şti să te îmbogăţeşti şi nu să sărăceşti. Şi nu este ceva personal, ceva egoist, dimpotrivă.   Vă hotărâţi de pildă să nu lucraţi pentru voi, ci pentru colectivitate... Şi cum sunteţi legaţi de această colectivitate, sunteţi o parte a acesteia, atunci când colectivitatea se ameliorează, se înfrumuseţează, aceasta se resimte la fiecare individ al colectivităţii, deci şi asupra voastră. Câştigaţi fiindcă v-aţi plasat capitalul într-o bancă ce se numeşte familia, colectivitatea, omenirea, fraternitatea universală, din care sunteţi o parte. În timp ce, atunci când lucraţi pentru voi înşivă, adică pentru micul vostru eu mediocru, energiile voastre se pierd şi nu obţineţi nimic bun. Spuneţi: „Ba da, ba da, fiindcă am lucrat pentru mine”. Nu, fiindcă eul vostru personal, separat, egoist, este o prăpastie, şi lucrând pentru el aţi aruncat totul în această prăpastie. Nu astfel trebuie să lucraţi. Individualiştii, egoiştii nu văd tot ceea ce ar putea obţine lucrând pentru colectivitate; ei spun: „Eu nu sunt prost, lucrez pentru mine, mă descurc..”. şi astfel îşi pierd tot capitalul.   Atunci când spun: colectivitatea, eu nu doresc să vorbesc numai despre omenire, ci şi despre univers, despre toate creaturile din univers, despre Dumnezeu însuşi. Această colectivitate, această imensitate pentru care lucraţi este ca o bancă şi tot ceea ce faceţi pentru ea se va întoarce într-o bună amplificat asupra voastră. Asemenea acestei bănci, universul face mereu afaceri formidabile şi se îmbogăţeşte fără încetare cu noi constelaţii, cu noi nebuloase, cu noi galaxii, iar toate aceste bogăţii se vor îndrepta spre voi.   Aceia care nu lucrează decât pentru ei înşişi în loc să lucreze pentru imensitate, sărăcesc; nimeni nu se mai gândeşte la ei, nimeni nu îi iubeşte, nici chiar familia lor, fiindcă devin prea egoişti. Ei nu s-au gândit niciodată la alţii, de ce s-ar gândi cineva la ei? Şi astfel ei devin trişti, amărâţi, necăjiţi. Dar nu se gândesc niciodată că poate filosofía lor era greşită... Ah, nu, ei aveau dreptate şi ceilalţi au fost nedrepţi şi răi. Ei meritau desigur să fie iubiţi, ajutaţi... Să merite, să merite... dar ce au făcut bine pentru a merita ceva? în timp ce, aceia care sunt plini de iubire, de bunătate, de abnegaţie, chiar dacă la început sunt consideraţi nişte naivi şi proşti, cu cât timpul se va scurge, cu atât mai mult se va vedea că sunt nişte fiinţe excepţionale, şi într-o bună zi întreaga lume va veni să îi recompenseze, să îi răsfeţe, să îi iubească. Ei au lucrat pentru întreg universul şi într-o bună zi îşi vor primi recompensa... Dar nu imediat, desigur.   Atunci când plasaţi bani într-o bancă, nu primiţi a doua zi dobânda, trebuie să aşteptaţi, şi cu cât aşteptaţi mai mult, cu atât aceasta este mai mare. Exact aceeaşi lege funcţionează şi în domeniul spiritual. Lucraţi cu multă iubire, cu multă răbdare, cu multă încredere şi nu aveţi la început nici un rezultat... Să nu vă descurajaţi; dacă vă descurajaţi, înseamnă că nu aţi descifrat bine legile care vă guvernează viaţa zilnică. Da, trebuie să cunoaşteţi legile băncii şi ale administraţiei! Dacă le cunoaşteţi, înţelegeţi că trebuie să aşteptaţi. Apoi bogăţiile vor apărea din toate părţile şi va fi imposibil chiar să vă salvaţi!... întreg universul va ploua peste voi cu bogăţii extraordinare fiindcă voi sunteţi aceia care le-aţi produs. Aceasta este dreptatea!   înţelegeţi cât de prostească este filosofía egoistă. Ne încredem în aparenţe, dar aparenţele sunt mincinoase, v-am spus-o de atâtea ori! Pentru a descoperi adevărul, trebuie să căutăm dincolo de aparenţe; ceea ce este considerat drept profitabil şi folositor în prezent, este în realitate adesea dăunător în viitor.   Nu vă risipiţi deci viaţa pentru nimic în lume, fiindcă nimic ca valoare nu se poate compara cu viaţa. Există desigur cazuri deosebite în care unii oameni şi-au dat viaţa pentru a-i salva pe alţii, pentru a apăra anumite idei. Profeţii, Iniţiaţii care şi-au dat viaţa pentru o idee, pentru slava Domnului, nu au pierdut nimic în realitate, fiindcă Cerul le-a dat imediat o viaţă nouă, mai bogată şi mai frumoasă, fiindcă şi-au sacrificat viaţa pentru bine. Eu nu spun că trebuie neapărat să ne salvăm viaţa; nu, există cazuri excepţionale... Dar în general, discipolul trebuie să-şi păstreze, să-şi purifice şi să-şi intensifice propria viaţă, fiindcă ea este izvorul, rezervorul, punctul de plecare al tuturor celorlalte evoluţii: intelectuală, afectivă, estetică etc...   Atunci când spun că oamenii nu se preocupă de viaţă, că nu lucrează ca să o păstreze, îmi puteţi reproşa că nu este adevărat, că toţi lucrează pentru a-şi prelungi viaţa. Da, să şi-o prelungească, dar nu să o spiritualizeze, să o purifice, să o ilumineze, să o sfinţească, să o divinizeze. Prelungirea vieţii este destinată plăcerilor, afacerilor necurate, crimelor. Vă închipuiţi oare că medicii se gândesc să prelungească viaţa oamenilor pentru ca aceasta să fie consacrată luminii sau binelui întregii lumi... deloc! Am dreptate deci atunci când afirm că nu ne ocupăm de viaţă, adică nu suntem în stare să obţinem bucuria, frumuseţea, puterea, bogăţia, gloria, cunoaşterea, fără a ne risipi viaţa. Orice am face, ajungem mereu să ne risipim viaţa.   Hotărându-vă să lucraţi numai pentru înfrumuseţarea vieţii voastre, intensificând-o, purificând-o, sfinţind-o, vă lărgiţi toate capacităţile. Fiindcă această viaţă care este pură, armonioasă, va atinge alte regiuni unde acţionează asupra altor entităţi care vin apoi să vă ajute, să vă inspire. Indirect, viaţa este aceea care se ocupă să vă aducă tot restul, dar numai dacă este pură şi armonioasă.   în ziua în care veţi înţelege că esenţialul constă în modalitatea de a trăi, veţi primi tot ceea ce doriţi fără chiar a cere. De aceea doresc să vă spun exact contrariul cuvintelor lui Iisus: „Să nu cereţi şi vi se va da!... Să nu bateţi şi vi se va deschide!..”. Da, dar când? Atunci când veţi trăi o viaţă divină. Şi va fi scris într-o zi în noua Evanghelie, fiindcă Iisus o gândea deopotrivă, dar nu a putut să o spună: în epoca când vorbea, oamenii nu ar fi putut înţelege. Dacă ar reveni, el ar spune: „Trăiţi o viaţă divină şi nu cereţi nimic. Veţi avea totul!” De ce ? Fiindcă trăind această viaţă divină, daţi. Şi atunci primiţi. Chiar dacă nu v-aţi exprimat nici o dorinţă, aceasta nu are nici o importanţă, Cerul vă copleşeşte cu binefacerile sale.   II. În ziua în care veţi învăţa cum să emanaţi viaţa pentru ca ea să vă facă revelaţii şi să vă deschidă toate porţile, veţi şti în sfârşit ceea ce ea este cu adevărat. De aceea, de acum înainte, lucraţi să intensificaţi şi să fructificaţi această viaţă, ce poate produce fenomene din cea mai înaltă magie asupra inimilor, a sufletelor, a inteligenţelor, a entităţilor şi forţelor naturii, şi chiar asupra obiectelor lumii fizice. Da, se apropie clipa în care toţi trebuie să înţeleagă cât de deplorabil este să risipească o veşnicie de splendoare pentru o existenţă mediocră pe care să şi-o petreacă mâncând, bând, dormind şi alergând aiurea pentru a-şi satisface poftele nemăsurate; oare este cu adevărat inteligent acest lucru?   Dacă Iniţiaţii au reuşit să obţină echilibrul, pacea şi toate binecuvântările, este pentru că ei s-au ocupat de viaţă, înţelegând că cea mai puternică magie care există se găseşte numai în viaţă şi nu în altă parte. Da, viaţa, a putea insufla viaţa, nu există magie mai mare: a însufleţi fiinţele, a le stimula, a le exalta, a le învia. Acela care nu a înţeles acest adevăr este gata să distrugă rădăcinile existenţei sale. El nu va şti niciodată ce este adevărata viaţă! De ce vă hrăniţi de trei ori pe zi, poate chiar de patru ori? Mâncaţi, beţi, apoi lucraţi, citiţi etc... Dar de ce mai întâi mâncaţi? Oare vă instruiţi, lucraţi atunci când mâncaţi? Nu, introduceţi viaţa în voi şi atunci când ea începe să pătrundă, merge peste tot şi stropeşte celulele braţelor, picioarelor, urechilor, gurii, creierului etc... care primesc energii. Picioarele pot atunci să alerge şi câştigaţi locul întâi la o întrecere. Braţele pot lovi, sunteţi un boxeur sau altceva şi iată încă un premiu! Apoi vorbiţi, iar limba voastră care este ca o mitralieră, vă mai aduce încă un succes... Şi tot aşa şi în cazul urechilor, al creierului. Dar dacă nu v-aţi hrănit, nu puteţi nici alerga, nici lovi, nici vorbi. Vedeţi dar că, atunci când aţi introdus-o în voi, viaţa se însărcinează să vă viziteze celulele, să le întărească, să le stimuleze, şi toate capacităţile voastre se trezesc. La bază se află deci viaţa ce însufleţeşte, alimentează întregul organism.   În acelaşi mod viaţa ne poate pune în contact cu lumea divină. Am tras această concluzie despre ceea ce se petrece în existenţa cotidiană. Eu nu inventez nimic, voi sunteţi aceia care nu ştiţi să observaţi. Ochii voştri pot vedea şi urechile voastre pot auzi pentru că aţi mâncat. Dacă nu mâncaţi câteva zile, nu veţi vedea şi nici nu veţi mai auzi la fel de bine. Atunci când viaţa lipseşte, totul merge prost... Dar în ziua în care veţi reuşi să vă faceţi viaţa luminoasă, pură, spirituală, ea va deschide în voi alte urechi şi alţi ochi: atunci veţi începe să auziţi şi să vedeţi în planul invizibil, veţi vedea legi, adevăruri, corespondenţe... Adevăraţii Iniţiaţi nu studiază din cărţi, ei descoperă în lumea invizibilă realităţi încă necunoscute filosofilor şi savanţilor. Ei le sesizează pentru că posedă această viaţă superioară ce însufleţeşte corpurile lor subtile. Ea este aceea care îşi asumă sarcina să le facă revelaţii. Problema este numai să dobândeşti această viaţă. Mulţi spun: „Dar eu trăiesc, trăiesc... mănânc, beau, fac afaceri”. Nu, ei nu trăiesc, se mulţumesc să vegeteze, ei încă nu ştiu ce înseamnă să trăieşti. Fiindcă viaţa posedă grade, miliarde de grade. De aceea Iisus spunea că a venit pentru ca discipolii săi să aibă viaţa din plin. Despre ce viaţă vorbea? Discipolii lui erau vii!... Ce viaţă dorea pentru ei? în realitate, el vorbea despre o altă viaţă, despre un nivel de viaţă atât de subtil, de spiritual, de luminos, de divin ce permite să vadă, să audă, să simtă, să guste, să atingă ceea ce nu poate fi atins printr-o viaţă pur fizică, animalică. Iată cum înţelegea Iisus viaţa şi se ruga ca Cerul să le dăruiască discipolilor această viaţă spirituală, singura care permite să înţelegi şi să respiri în regiunile celeste.   Cunoaşteţi şi cântecul Maestrului Peter Deunov: „Sine moi, pazi jivota: Fiul meu, păstrează viaţa, scânteie ascunsă în tine..”. Aceasta dovedeşte că Maestrul Peter Deunov înţelegea în acelaşi fel importanţa vieţii. Da, acum sunt necesari instructori, pedagogi care vor clarifica această problemă esenţială: viaţa. Plantaţi o sămânţă şi ea devine într-o bună zi un arbore cu rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, flori, fructe. Cum a putut sămânţa produce o asemenea bogăţie? Viaţa are toate posibilităţile, trebuie numai să îi imprimi direcţia, trebuie să o orientezi aşa cum orientezi apa. Dacă nu orientezi apa, pentru ca ea să treacă exact pe acolo pe unde cresc legumele şi fructele, ea nu le va putea uda, şi ele se vor usca. Grădinarul, care ştie acest lucru, sapă şanţuri şi lasă apa să treacă pe drumul trasat pentru a alimenta toate plantele. De ce nu v-aţi oprit la acest lucru? Veţi înţelege că, înainte de toate, trebuie să lucraţi asupra vieţii, adică să găsiţi apa şi apoi să o canalizaţi. Iar pentru fiinţa umană, a o canaliza, înseamnă a o îndrepta spre înălţimi, aşa cum se procedează în cazul clădirilor care au douăzeci, cincizeci, o sută de etaje.   Deoarece fiinţa umană este comparabilă cu un zgârie-nori, dar ea nu are o sută cincizeci de etaje, nu, ea posedă mii de etaje în sinea sa şi ai căror locuitori trebuie alimentaţi până la ultimul etaj, adică până la creier. Dar ce fac aceştia? Ei lasă să curgă această apă numai în jos, acolo unde se află instinctele, pasiunile, dorinţele cele mai joase şi nu le mai rămâne deloc pentru a alimenta celulele spirituale. Atunci locuitorii dorm, sunt amorţiţi, paralizaţi, şi nu pot produce nimic. Da, în creier trăiesc entităţi al căror rol este de a face cercetări, de a observa, de a trimite mesaje sau de a le capta, dar ele sunt anemiate - lipsa apei! - ele nu le pot face treburile, nici îndeplini funcţiile lor.   Dacă omul nu evoluează, este pentru că nu îşi orientează viaţa spre regiunile sublime. Viaţa este ceea ce înfloreşte, ce aduce rod. Când plantaţi o sămânţă, după un timp veţi vedea că viaţa începe să se manifeste. Limbajul ei se află aici: apariţia micilor rădăcini, a frunzuliţelor... Aceasta este viaţa: o înfrumuseţare, o îmbogăţire, o năpădire! Şi pentru voi este la fel: dacă începeţi să vă ocupaţi de viaţa voastră, dacă o plantaţi, o udaţi şi o orientaţi spre înalt, ea va înflori şi înflorind, ea va trezi celule, capacităţi a căror existenţă nici nu o bănuiţi. Vedeţi cum nutriţia explică totul. Hrănindu-vă, introduceţi în voi viaţa iar această viaţă, dacă ştiţi să o dirijaţi, îşi asumă sarcina să se infiltreze peste tot şi să vă aducă bucurii şi stări de conştiinţă de o bogăţie şi o splendoare de nedescris. Chiar şi poeţii şi muzicienii nu sunt capabili să exprime toate formele, culorile, expresiile şi melodiile prin care viaţa se poate manifesta.   Dar de ce acum nimeni, nici chiar printre biologi, nu ştie ce este viaţa? Ei ştiu multe lucruri, ei se pot pronunţa despre o mulţime de combinaţii chimice, dar când este vorba despre viaţă, se mulţumesc să spună: „Este cel mai mare mister”. Este cel mai mare mister pentru că ei nu au înţeles niciodată că trebuie să mergi mult mai sus pentru a descoperi ce reprezintă ea. În înalt putem cunoaşte viaţa, nu jos; jos se află instinctul vital, viaţa animalică, vegetativă, minerală... Dar când vor urca spre regiunile sublime de unde vine viaţa, când vor avea percepţii mai spirituale, mult mai subtile, oamenii vor descoperi ce reprezintă cu adevărat viaţa.   Viaţa este Dumnezeu însuşi. În afara Domnului nu există viaţă. El este cel care a creat şi a distribuit viaţa şi dacă oamenii nu o pot cunoaşte, este pentru că în conştiinţa lor ei rămân separaţi de Dumnezeu. Viaţa îşi are izvorul în Dumnezeu şi numai aceia care se apropie de Divinitate o pot cunoaşte. Numai Dumnezeu creează viaţa şi ne poate învăţa misterul vieţii.   Cel puţin, pentru întâia oară astăzi, înţelegeţi-mă şi spuneţi: „Ne vom orienta acum viaţa într-o altă direcţie, o vom armoniza, valorifica, consacra, sfinţi”. Şi totul va începe să se amelioreze: sănătatea voastră, senzaţia pe care o aveţi despre voi înşivă, iar tot ceea ce va veni după aceea spre voi va fi de o altă natură. Dar dacă vă încăpăţânaţi să vă păstraţi vechile concepţii, cu atât mai rău pentru voi, veţi mai vieţui încă câţiva ani, iar când veţi ajunge pe lumea cealaltă, vi se va arăta cât de săracă v-a fost existenţa, cât de lamentabilă. Chiar dacă aţi citit biblioteci întregi, chiar dacă aţi studiat în cinci sau şase universităţi, vi se va spune că aţi trăit ca nişte animale şi vă veţi întârzia enorm evoluţia.   Eu v-am menţionat deja, esenţialul constă în scopul spre care vă îndreptaţi, spre idealul pentru care lucraţi. Totul se află aici. Să nu mai credeţi că trebuie să trăiţi şi să gândiţi într-un anumit fel pentru a fi apreciaţi de alţii, fiindcă aceasta nu înseamnă adevărata viaţă, ci numai aparenţa ei. Străduiţi-vă să trăiţi viaţa divină, ca toţi aceia care nu s-au temut niciodată, care au avut îndrăzneala şi răbdarea de a continua să meargă în ciuda obstacolelor şi a adversităţilor, şi veţi obţine într-o bună zi forţa, puterea şi lumina.   Desigur, aparenţa vă va oferi mereu câte mărunţişuri de câştigat, dar alături există atâtea tragedii! Aceia care se mulţumesc cu câteva „ronţăieli” nu-şi dau seama că în acest timp ei înşişi sunt ronţăiţi... şi încă cum! în vreme ce, aceia care nu s-au oprit asupra aparenţelor şi au ales adevărata realitate, vă vor putea spune în ce bogăţii şi splendori trăiesc. Aveţi deci încredere în ei, urmaţi-i, nu rămâneţi pe căi bătătorite; evident, este mai sigur, fiindcă întreaga lume a trecut pe acolo, în timp ce drumurile mici ce conduc spre înălţimi sunt poate mai riscante, dar acesta nu este un motiv. Viaţa este apa care întreţine, care însufleţeşte, iar dacă o orientaţi spre înălţimi pentru a hrăni în sinea voastră toate aceste fiinţe până acum lipsite de vlagă şi somnolente, ele se vor trezi, îşi vor relua lucrările şi, datorită instrumentelor pe care le posedă, vă vor informa despre univers, despre viaţa voastră interioară... Vreţi să vă dau câteva exemple despre felul cum unii îşi irosesc viaţa? Priviţi domeniul iubirii. Atâţia oameni îşi irosesc viaţa în vânt în loc să o trimită să îi hrănească pe locuitorii creierului lor! Ei se îndobitocesc, se întunecă fiindcă şi-au orientat viaţa spre adâncuri. În timp ce alţii, care încearcă să sublimeze şi să transforme această energie, pe care au consacrat-o, au devenit genii, instructori, binefăcători ai omenirii.   Dacă m-aţi înţeles bine astăzi, vă puteţi reconstrui viitorul. Decideţi-vă în sfârşit să însufleţiţi aceste fiinţe care vă locuiesc, astfel ca acestea să-şi poată îndeplini lucrarea. Până acum nu aţi ştiut să interpretaţi fenomenele ce se produc zilnic sub ochii voştri, nu aţi înţeles că aceleaşi fenomene se produc şi în domeniul spiritual. Şi mai ales nu aţi înţeles că viaţa este adevărata magie, ea vă va aduce stima, respectul şi iubirea oamenilor şi a întregului univers. Dacă vreţi să faceţi magie, o puteţi face, dar fără să pronunţaţi formule, fără să trasaţi cercuri, să afumaţi atmosfera şi să faceţi ceremonii: concentraţi- vă numai ca să vă amelioraţi viaţa, să o îmbogăţiţi, să o înfloriţi, plină de iubire, de abnegaţie, de puritate, şi distribuiţi-o, proiectaţi-o peste tot în univers.   Acceptaţi, de acum înainte, ceea ce eu vă spun şi nu vă mai irosiţi viaţa. Veţi replica: „Oare nu trebuie să muncim să câştigăm bani, să ne cumpărăm o casă, o maşină, să ne căsătorim, să avem copii?” Eu nu am afirmat niciodată contrariul. Eu am spus numai că, aşa cum oamenii procedează, ei fac excese şi se distrug. Este foarte bine dacă lucraţi să vă asiguraţi existenţa şi să aveţi posibilitatea să gândiţi, să meditaţi, să iubiţi. Dar ce de să doriţi să înghiţiţi totul? Vă doriţi un lucru, apoi un altul, şi încă un altul... şi vă irosiţi viaţa pentru a le obţine. Nu, trebuie să lucraţi cu chibzuinţă, consacrând această lucrare unei idei divine. Toţi aceia care doresc să devină şefi, preşedinţi, campioni, într-un domeniu sau altul, sunt obligaţi să depăşească anumite limite, şi atunci îşi pierd desigur sănătatea şi echilibrul, sfârşind adesea în clinici sau ospicii psihiatrice. Iată oamenii pe care întreaga lume îi iau drept modele!   Iar pentru tineret, acestea sunt vedetele cinematografului sau ale muzicii, nişte şefi musulmani, sau nişte drogaţi, sau nişte anarhişti luaţi drept modele, urmându-i fără reţinere pentru a-i imita. Presa, cinematograful, teatrul, publicitatea, totul contribuie să îi orienteze pe o cale dăunătoare. S-ar spune că au jurat cu toţii pieirea omenirii... deopotrivă de fapt cu propria lor pieire! Oamenii se îndreaptă spre abisuri, dar cum acestea nu apar imediat, ei nu le întrevăd şi aleargă în continuare după ele. Dacă ar fi fost posibil să le vadă de la distanţă, şi-ar fi luat măsuri de siguranţă; dar cum acestea sunt departe şi ascunse, ei aleargă, aleargă... şi cum nu se pot opri, ei clachează. Există un moment când este însă prea târziu, şi chiar atunci când văd prăpastia, ei nu mai pot da înapoi, totul s-a sfârşit. Am auzit mulţi oameni spunând: „Eu văd în faţa mea prăpastia, dar nu mai am cum să o evit!”   Dacă mi-aţi pune acum întrebarea: „De ce există atât de puţine fiinţe care se decid să-şi schimbe viaţa, felul de a gândi, de a simţi, de a acţiona? Care sunt motivaţiile?” în primul rând, înseamnă că ele nu au o idee clară despre avantajele aduse de o asemenea schimbare. Ele sunt convinse că viaţa trăită de întreaga lume reprezintă adevărata viaţă. Dovada stă în felul lor de a se exprima: „Aşa e viaţa!” în faţa tuturor lucrurilor triste şi groaznice, ele repetă: „Ce vrei, dragă, aşa e viaţa!” Cum să te mai poţi schimba dacă nu eşti convins că există o viaţă mai bună? în al doilea rând, oamenii nu cred că este posibil să se schimbe. Şi în al treilea rând, pentru cei mai mulţi este dificil, aceasta le cere prea mult efort, de aceea ei nu sunt foarte hotărâţi. În rest, comparativ, totul este uşor: să obţină diplome, să câştige bani este foarte uşor... dar a-şi schimba viaţa, a se transforma, oh, la, la!   Biologii încearcă desigur să amelioreze specia umană, dar ei lucrează numai în planul fizic. Ei gândesc că, operând schimbări la nivelul cromozomilor, vor produce dintr-odată nişte genii. Este posibil... dar aceasta este o altă chestiune, şi este adevărat că este greu să te ameliorezi. Iar eu v-am dat până acum atâtea metode de a vă schimba viaţa, de a vă transforma... de exemplu cum să faceţi grefe. Să ne închipuim că aveţi în grădină un pom fructifer, un gutui care dă fructe cu gust foarte acid. Dar cum are multă sevă, multă forţă, îl puteţi altoi şi veţi obţine fructe gustoase. Aşa cum v-am explicat, aceste grefe (A se vedea: Cap. „Grefa” în „Alchimia spirituală: căutarea perfecțiunii”) trebuie interpretate în domeniul interior, psihic.   În realitate, nu este aşa de greu să te transformi, totul depinde de dorinţa pe care o ai de a reuşi. Atunci când eşti dezgustat, scârbit de pro- pria-ţi persoană, până a nu te mai suporta, dacă nutreşti cu adevărat o dorinţă intensă de schimbare, de a deveni puţin mai bun, această dorinţă poate produce efecte extraordinare. Au însă cu adevărat oamenii această dorinţă intensă?... Poate o zi, două zile, apoi o abandonează şi toate hotărârile lor înţelepte se năruie. Trebuie să hrăniţi în mod constant această dorinţă, şi într-o bună zi vă veţi schimba, vă veţi transforma, şi aceasta reprezintă învierea. Mulţi îşi închipuie că pentru a învia trebuie să aştepte sfârşitul veacurilor, atunci când toţi morţii se vor trezi şi vor ieşi din morminte. Iată cum interpretează creştinii lucrurile. Şi atunci, ce spectacol, ce splendoare! Nu-i aşa?... Toţi morţii care se trezesc la viaţă!... Ei nu, acum, imediat, în această viaţă trebuie să înviem. poate produce efecte extraordinare. Au însă cu adevărat oamenii această dorinţă intensă?... Poate o zi, două zile, apoi o abandonează şi toate hotărârile lor înţelepte se năruie. Trebuie să hrăniţi în mod constant această dorinţă, şi într-o bună zi vă veţi schimba, vă veţi transforma, şi aceasta reprezintă învierea. Mulţi îşi închipuie că pentru a învia trebuie să aştepte sfârşitul veacurilor, atunci când toţi morţii se vor trezi şi vor ieşi din morminte. Iată cum interpretează creştinii lucrurile. Şi atunci, ce spectacol, ce splendoare! Nu-i aşa?... Toţi morţii care se trezesc la viaţă!... Ei nu, acum, imediat, în această viaţă trebuie să înviem.   Cap. 2 - Lumea armoniei   M-am gândit să vă vorbesc despre armonie, dar îmi dau seama cât de greu vă va fi să mă înţelegeţi, nu din punct de vedere intelectual, desigur, ci în interior, în sinele vostru. Fiindcă această problemă nu îi preocupă pe oameni. Dimpotrivă, modul lor de viaţă contribuie la antrenarea lor în preocupări şi activităţi atât de îndepărtate de armonie, mai ales de cea pe care Iniţiaţii o concep!... încercaţi totuşi să mă ascultaţi cu atenţie.   Dacă credeţi cu adevărat în perfecţionarea voastră, în împlinirea fiinţei voastre, în mântuirea voastră, trebuie să lucraţi asupra armoniei, echilibrându-vă fiinţa cu toate forţele universului, întreaga putere a spiritualistului se găseşte tocmai în voinţa sa de a se afla în armonie cu întreg corpul universului, de a atinge vârful şi de a trăi viaţa Domnului. Există o lume a armoniei, o lume veşnică de unde a ieşit multitudinea infinită a formelor, a culorilor, a sunetelor, a parfumurilor, iar eu am pătruns în această lume. Cerul mi-a acordat în trecut permisiunea de a gusta această armonie: eu am fost smuls din corp şi am ascultat armonia sferelor... Nu am mai trăit niciodată asemenea senzaţii, de o asemenea bogăţie, de o asemenea intensitate... Aceasta nu se poate compara cu nimic. Este ceva de nedescris, aproape imposibil de suportat, atât de mult trăieşti senzaţia de înălţare, de dilatare în spaţiu. Era atât de frumos, de divin, încât mi-a fost frică... M-am temut de această splendoare, fiindcă îmi simţeam întreaga fiinţă dilatându-se până la dizolvare şi dispariţie în spaţiu. În acel moment am întrerupt acel extaz şi am revenit pe pământ. Acum regret că am făcut-o... dar cel puţin, pentru câteva secunde, eu am trăit, am văzut, am ascultat cum vibra întreg universul. Pietrele, arborii, munţii, mările, stelele, sorii şi toate creaturile cântau într-o armonie atât de măreaţă, de sublimă, încât puteai spune... că nu se compară cu nimic cu ceea ce există în planul fizic. Mi-a fost frică fiindcă totul era atât de puternic, de intens încât, dacă ar mai fi durat câteva secunde, eu aş fi murit, transformându-mă în pulbere. Cerul m-a pus să experimentez astfel pentru a-mi forma o idee despre ceea ce reprezintă armonia celestă. Pitagora, Platon şi alţi mulţi filosofi au vorbit despre această armonie, dar eu mă întreb câţi dintre ei au putut să o trăiască cu adevărat.   Amintirea acestei experienţe îmi umple acum sufletul, ca şi cum ar fi suficientă să menţină, să susţină şi să alimenteze întreaga mea viaţă spirituală. Da, să descoperi cum a fost construit universul, cum vibrează în armonie prin voinţa acestei Inteligenţe Cosmice care a dat un sunet, o voce, fiecărui lucru, fiecărei fiinţe... Unii s-au mirat deseori că toate aceste conferinţe pe care le ţin de ani de zile prezintă o asemenea unitate, că nu au existat niciodată contradicţii în cuvintele mele, ca şi cum totul venea dintr-un singur şi acelaşi punct, din centru. Cunoaşterea acestei unităţi nu mi-a fost dată de lectura unor cărţi, ci datorită faptului că am ascultat muzica sferelor. În faţa acestei armonii, înţelegem cum trăieşte universul, cum vibrează, care este structura sa, care este destinaţia sa. Mulţi îşi închipuie că trebuie să citească, să studieze, pentru a afla adevărul. Nu, adevărul se găseşte în lumea de sus, nu în lumea de jos. Eu m-am dedublat mulţi ani pentru a contempla această construcţie, această organizare care este cosmosul. Eu am contemplat universul, nu acela pe care îl vedem cu toţii, cel fizic, ci unul al structurii, al lumii arhetipurilor. Şi am reuşit. Această armonie a sferelor pe care am ascultat-o a fost rezultatul tuturor cercetărilor mele, al tuturor lucrărilor mele, al tuturor exerciţiilor mele de dedublare. Iar de atunci, ea a rămas pentru mine un criteriu, o mostră, un model, un punct de referinţă pentru a înţelege şi evalua apoi fiecare lucru.   Acum veţi înţelege că toate cunoştinţele mele, întreaga mea inspiraţie provin din această regiune unde am ascultat armonia celestă, muzica sferelor. Ea îmi explică tot. Şi, de altfel, nu sunt atât de multe lucruri de explicat. Voi realizaţi această armonie şi înţelegeţi totul dintr-odată: înţelegeţi înţelepciunea Domnului, înţelegeţi pacea, înţelegeţi iubirea. De multe ori, unii dintre voi mi-au spus: „Ieri am crezut că am înţeles totul, iar acum nu mai înţeleg nimic!” Ei da, fiindcă ei au pierdut această armonie. De aceea, trebuie să vă impregnaţi fără încetare cu acest cuvânt „armonie”, să nu vă mai gândiţi la un altul, să îl păstraţi ca un fel de diapazon, şi imediat ce vă simţiţi neliniştiţi sau îngrijoraţi, luaţi acest diapazon şi ascultaţi-l pentru a vă acorda întreaga fiinţă cu această regiune a armoniei.   Deoarece această regiune există cu adevărat, cabaliştii o menţionează în Pomul Vieţii, Arborele Sefirotic. Fiecare sefirot din Pomul Vieţii exprimă o nuanţă a armoniei divine, dar sefirotul care guvernează armonia sferelor este Hohmah, unde domneşte Iah. Iah este numele Domnului în acest sefirot. Servitorul său este Raziei, Arhanghelul luminii, al ştiinţei, al înţelepciunii, al puterii Cuvântului; el îi are sub comandă pe Ofanimi, numiţi Heruvimi în religia creştină, care veghează sub puterea Cuvântului asupra armoniei cosmice. Imperiul lor este imens; el se întinde până la zodiac al cărui nume ebraic este Mazalot.   Dacă vă doriţi fericirea, împlinirea, trebuie să vă gândiţi la armonie, să lucraţi să vă puneţi în armonie cu întreg universul. Perseverând, veţi simţi într-o zi că, de la picioare până la cap, totul în voi intră în comunicare şi vibrează la unison cu viaţa cosmică. În acel moment, veţi înţelege ce reprezintă viaţa, creaţia, iubirea... Nu înainte. înainte nu puteţi înţelege. Din punct de vedere intelectual, exterior, ne închipuim că înţelegem ceva, dar nu, înţelegerea, adevărata înţelegere nu se face prin câteva celule ale creierului, ea se face prin întreg corpul, chiar şi prin braţe, stomac, ficat... întreg corpul, toate celulele trebuie să înţeleagă. înţelegerea este o senzaţie. Simţiţi, şi în acel moment înţelegeţi şi ştiţi, fiindcă aţi gustat.   Nici o înţelegere intelectuală nu se poate compara cu senzaţia. Când simţiţi iubire, ură, furie, necaz, ştiţi ce reprezintă. Este fals dacă afirmaţi: „Eu ştiu ce este iubirea” fără să fi fost niciodată îndrăgostiţi. Dar dacă aţi simţit iubirea, o cunoaşteţi. Poate că nu o veţi putea nici explica, nici exprima, dar o cunoaşteţi şi o cunoaşteţi cu adevărat. Aceasta este cunoaşterea, a vibra la unison cu tot ceea ce există. Atunci când întregul vostru corp vibrează la unison cu un adevăr, cu o senzaţie, cu un obiect, voi le cunoaşteţi. De aceea discipolul trebuie să fie preocupat în mod special să intre în armonie cu toate creaturile tuturor ierarhiilor celeste pentru a vibra la unison cu ele. Dacă lucrează astfel, noapte şi zi, pentru această armonie, va gusta senzaţii nespus de frumoase şi preţioase. În timp ce acela care propagă dezordinea va fi el însuşi într-o zi distrus, strivit, fiindcă lucrează cu forţe negative, cu forţe ostile şi distructive. Trebuie, odată pentru totdeauna, să vă decideţi să cunoaşteţi legile naturii, dar şi să învăţaţi cum este construit omul şi care trebuie să fie raporturile sale cu aceste legi.   Atunci când ajungeţi să atingeţi inima unei persoane, îi atingeţi întreaga fiinţă. Dacă îi atingeţi picioarele, degetele sau urechile, nu veţi produce un efect prea mare asupra ei, dar atingeţi-i inima, şi întreaga sa fiinţă va începe să simtă că este atinsă, prinsă. Pentru a exprima faptul că am fost emoţionaţi de cineva, spunem adesea: „Mi-a ajuns până la inimă.” Trebuie deci să atingem inima, inima fiinţelor, inima lucrurilor, inima universului. Iar inima universului o veţi atinge numai prin armonie. Datorită armoniei veţi atrage la voi toate calităţile şi virtuţile; ele vor veni spre voi fiindcă veţi atinge inima şi nu numai periferia, undeva, jos... Iar dacă doriţi să atingeţi inima universului, nu veţi reuşi cu măruntele voastre calităţi. Fie că sunteţi avari sau generoşi, nervoşi sau calmi, tandri sau duri, aceasta nu are mare importanţă. Există fiinţe care, în pofida virtuţilor lor, nu au reuşit să atingă inima Domnului. Nu o putem atinge decât intrând în armonie cu El, vibrând la unison cu El. Fiecare încearcă să lucreze asupra unei mici calităţi, a unei mici virtuţi: răbdarea, milostenia, dărnicia... Este bine, dar aceste sunt numai nişte firimituri în comparaţie cu această imensitate care este armonia. Evident, este bine să fii generos, milos, bun, blând, modest; dar mulţi oameni care posedă aceste calităţi trăiesc încă într-o lipsă de armonie, ei nu devin perfecţi datorită acestor calităţi. Acestea trebuie lăsate deoparte, nu trebuie să vă mai preocupe. Veţi spune: „Da este îngrozitor ceea ce ne sfătuiţi! Religia nu ne-a învăţat niciodată aşa ceva.” Lăsaţi în pace şi religia! Ocupaţi-vă numai de armonie, fiindcă ea vă va conduce spre toate celelalte virtuţi.   Dacă lucraţi asupra armoniei pentru a o forma, a o trăi şi a o propaga, nu este nevoie să vă ocupaţi în mod deosebit de fiecare virtute, de fiecare calitate. Da, pentru întâia oară vă spun că nu trebuie să dezvoltaţi neapărat o virtute fiindcă aceasta cere mult timp. Poate că nici întreaga viaţă nu vă va fi de ajuns, şi ce veţi face ca să le dezvoltaţi pe celelalte? Existenţa voastră se va scurge devenind miloşi, blânzi sau răbdători, iar celelalte calităţi le veţi lăsa deoparte. Eu vă reamintesc totuşi să nu vă ocupaţi de o anumită virtute, ci să vă concentraţi asupra armoniei şi, dintr-odată, ea va face să crească toate virtuţile dintr-odată. Eu aşa procedez. Eu las în pace toate virtuţile; eu nu încerc să devin nici generos, nici răbdător, nici indulgent; nu merită, este timp pierdut. Eu vreau numai să trăiesc în armonie şi întrezăresc faptul că pot dintr-odată să exprim celelalte virtuţi, fiindcă această armonie mă obligă să devin inteligent, înţelept şi înţelegător. În timp ce, dacă în sinea voastră sunteţi dezordonaţi, încercaţi cel puţin să fiţi înţelepţi şi amabili! Nu veţi reuşi, fiindcă vă găsiţi într-o lipsă îngrozitoare de armonie. Iată un subiect de reflexie. Armonizaţi totul în voi şi veţi fi în stare să acţionaţi cu o asemenea înţelepciune, cu o asemenea perspicacitate, cu o asemenea inteligenţă, încât vă veţi întreba: „De unde îmi vin toate acestea?” Da, rezolvaţi situaţiile, găsiţi soluţii, daţi sfaturi, deoarece armonia vă va educa. Feriţi-vă însă de lipsa armoniei, ca de cel mai mare duşman pe care îl puteţi introduce în voi, fiindcă totul este apoi pierdut şi nici o virtute nu vă mai putea salva.   Armonia este deci sinteza tuturor calităţilor, a tuturor virtuţilor reunite. Lucrând asupra armoniei, atingeţi miezul lucrurilor, Sufletul Universal, centrul, şi de acolo vin ordinele, curenţii, forţele care transformă şi organizează totul. Atunci când nu ne aflăm în armonie, când suntem agitaţi, încordaţi, iritaţi, chiar dacă am lucrat asupra unei calităţi, nu este nimic de făcut: tot ceea ce există rău în noi înşine ne macină, ne înţeapă, ne loveşte, ne distruge. Orice strădanie am depune, nu înaintăm prea mult fiindcă am nesocotit stăpâna tuturor calităţilor, a tuturor virtuţilor: armonia. Totul înfloreşte în armonie: privirea, exprimarea voastră se înfrumuseţează, gesturile voastre sunt mai cumpătate, cuvintele mai constructive, gândurile mai inteligente. Se spune că lenea este stăpâna tuturor viciilor, dar nu se vorbeşte deloc despre stăpâna tuturor virtuţilor: este armonia.   Desigur, muzicienii vă vor vorbi despre armonie şi veţi rămâne surprinşi despre multitudinea explicaţiilor lor, dar ei nu vă vor revela aspectul iniţiatic al armoniei fiindcă nu îl cunosc nici ei înşişi. Din punct de vedere strict muzical, ei vă vor învăţa mult, dar despre armonia înţeleasă aşa cum eu v-am revelat-o, nici un muzician nu vă va putea vorbi: armonia legată de toate virtuţile, de perfecţiune şi chiar de sănătate. Da, de sănătate, fiindcă lipsa armoniei vă macină şi roade sănătatea. Acela care înţelege se gândeşte numai cum să se acorde cu toate entităţile şi inteligenţele divine, el caută să creeze armonia şi să o introducă în toate celulele sale.   Numai armonia vă poate aduce toate binecuvântările, toate comorile Cerului. Cerul cedează numai în faţa limbajului armoniei. Dacă doriţi să îi vorbiţi, să îi cereţi ceva, să îl convingeţi să se ocupe de voi, să ştiţi că Cerul nu cunoaşte un alt limbaj. Orice aţi face, dacă l-aţi ameninţa, dacă aţi refuza să mergeţi la biserică închipuindu-vă că îl pedepsiţi, Cerul rămâne insensibil. Dar vorbiţi-i despre limbajul muzicii, adică despre armonia care este muzica absolută, muzica perfectă, muzica superioară, şi atunci Cerul vă ascultă şi vă împlineşte rugăminţile. În Cer nu se vorbesc mai multe limbi, ci una sin gură, aceea a armoniei; iar dacă ştiţi să vorbiţi pe limba sa, Cerul vă răspunde şi vă va satisface. Eu observ că vă străduiţi în toate domeniile, închipuindu-vă că acestea sunt mai importante şi că, datorită lor, veţi fi la adăpost, ocrotiţi, fericiţi, lăsând deoparte armonia. Dar poate că astăzi mă veţi înţelege mai bine fiindcă vă interesează, eu vă arăt că aveţi un mare interes să lucraţi cu armonia, fără încetare, neobosiţi, ştiind că numai ea vă va aduce tot ceea ce vă doriţi: prietenia, iubirea şi mai ales prezenţa divină. Noi ne apropiem de această armonie perfectă cântând împreună, voi aţi simţit deja de mai multe ori prezenţa unor entităţi celeste... Tocmai armonia le atrage. Ele se plimbă printre noi împărţind flori şi alte cadouri... Simţiţi ceva, dar nu realizaţi că au sosit unele entităţi. Străduiţi-vă şi mai mult, folosiţi-vă cât mai mult voinţa pentru ca Cerul să apară, şi eu vă asigur că el va veni. El este cu noi, în spatele nostru, iar voi veţi deveni martorii unor manifestări extraordinare; veţi simţi o fericire atât de imensă şi nu o veţi putea înfrâna, deoarece curenţi foarte puternici vă vor străbate fiinţa şi vă vor face să tremuraţi şi să vă înfioraţi în cel mai pur extaz.   Armonia se află la baza tuturor succeselor, a tuturor realizărilor divine. Trebuie să vă gândiţi fără încetare să introduceţi în voi armonia, numai astfel veţi putea începe să executaţi lucrările care vor avea rezultate în veşnicie. Dar de câtă muncă, de câtă voinţă, de câtă concentrare este nevoie ca să ajungeţi la această armonie! Dar atunci când reuşiţi, puteţi manevra forţe considerabile pentru binele omenirii. Nu simţiţi oare că întreg universul, toate forţele naturii sunt de acord cu mine şi mă încuviinţează? Observaţi, şi veţi vedea că întreaga natură este de acord, că aprobă spusele mele.   Străduiţi-vă zilnic să intraţi în armonie cu întreaga creaţie. Pentru aceasta, vă armonizaţi mai întâi cu Domnul, Principiul Creator, Cauza Primordială. îi spuneţi: „Dumnezeul meu, până astăzi nu am fost nici înţelept, nici instruit, dar îmi văd greşelile şi sunt gata să mă îndrept, îţi cer iertare. De acum încolo, eu doresc să fiu în armonie cu Tine. Trimite-mi lumina Ta pentru a nu mai încălca legile Tale. Permite-mi să-Ţi intuiesc prezenţa. Te voi asculta, îţi voi îndeplini voinţa”. Vă adresaţi apoi îngerilor şi Arhanghelilor: „Voi aţi venit adesea să îmi aduceţi mesaje din partea Creatorului pentru a mă avertiza sau lumina, dar eu mă aflam atunci în tumultul pasiunilor şi nu v-am auzit glasul. Vă rog să continuaţi să-mi trimiteţi lumina, fiindcă vă voi asculta. Eu ştiu că voi sunteţi cei mai mari servitori ai Domnului, eu vă respect şi vă iubesc.” Apoi vă adresaţi Maeştrilor, binefăcătorilor omenirii, tuturor acelora care s-au sacrificat până la capăt pentru Cauza Divină: „Maeştri, eu nu v-am ascultat, crezând în atotputernicia ştiinţei omeneşti. Eu înţeleg acum că ceea ce voi aţi înţeles şi descoperit este adevărul, esenţialul; eu vreau să vă ajut şi să vă slujesc. Trimiteţi-mi ştiinţa şi cunoaşterea voastră”.   Vă veţi armoniza apoi cu întreaga omenire. Veţi spune astfel: „Dragii mei fraţi şi surori, fie ca pacea şi armonia să domnească între noi! Să ne uităm slăbiciunile şi imperfecţiunile, să uităm răul pe care l-am putut face şi să lucrăm împreună pe tărâmul Domnului, pentru a transforma pământul într-o grădină a Paradisului în care vom trăi toţi ca fraţi”. Veţi vorbi apoi animalelor: „Noi trebuie să vă ajutăm pe voi care, la începutul creaţiei, trăiaţi cu noi în armonie şi pace, fiindcă prin greşeala noastră aţi devenit crude şi condiţiile voastre de viaţă au devenit atât de grele. Eu vă trimit lumina astfel ca să avansaţi repede pe calea evoluţiei”.   Veţi vorbi deopotrivă plantelor: „Oh, pomi, plante şi flori atât de încântătoare ce acceptaţi să rămâneţi nemişcaţi şi să suportaţi toate intemperiile, sunteţi un adevărat exemplu pentru noi! Eu vă mulţumesc pentru hrana şi frumuseţea florilor ce ni le oferiţi. Eu vă trimit cele mai bune gânduri, eu vreau să fiu în armonie cu Vol. Daţi-mi prospeţimea şi puritatea voastră, iar eu vă voi dărui iubirea mea”. Veţi vorbi pietrelor: „Voi care susţineţi omenirea, solul pe care păşim, voi care de mii de ani daţi un exemplu de stabilitate, de forţă, permiţându-ne să vă folosim pentru a ne construi casele şi o mulţime de alte clădiri minunate, daţi-ne forţa voastră; noi vă vom oferi-o în schimb pe a noastră, astfel ca într-o bună zi, în viitor, să vă puteţi trezi... Ce armonie va domni de acum încolo între noi!” Închideţi ochii şi repetaţi întregului univers: „Eu te iubesc, eu te iubesc, eu te iubesc, eu sunt în armonie cu tine!”

Calea tacerii de Omraam Aivanhov Notă Dorim să atragem atenţia cititorilor asupra faptului că învăţătura ezoterică a Fraternităţii Albe, răspândită de Maestrul Omraam Mikhael Aivanhov, este strict orală, ceea ce explică anumite aspecte din textele care alcătuiesc prezentul volum. De asemenea, am dori să fie limpede cititorilor faptul că termenul „Albă” - în sintagma Fraternitatea Albă Universală - nu se referă, câtuşi de puţin, la culoarea pielii, specifică unei rase. Aşa cum albul este sinteza tuturor celorlalte culori, ideea de Fraternitate Albă Universală se adresează tuturor oamenilor, fără excepţie.” Ea îi cheamă să împlinească, pe întreg Pământul, o viaţă fraternă, armonioasă, respectând fiecare rasă, fiecare religie, fiecare naţionalitate.   Cap. 1 - Zgomot şi linişte   Mergeţi în vizită la prieteni şi, de la intrare, sunteţi asaltaţi de gălăgie: câinii latră, copiii se hârjonesc şi plâng, radioul şi televizorul urlă, părinţii strigă, uşile se trântesc... Cum să nu-ţi îmbolnăveşti mintea trăind într-un zgomot continuu? Pe străzile oraşelor, în uzine, la locul de muncă, nu există decât zgomot, în natură, găsim din ce în ce mai puţină linişte şi chiar cerul a devenit acum mai zgomotos! Ne întrebăm unde să mai mergem, ca să găsim puţină linişte... De aceea, când veniţi la reuniunile noastre, vă cer să fiţi atenţi, să nu faceţi prea mult zgomot. Izgrev, Bonfin, toate celelalte centre fraterne, sunt locuri unde veniţi să găsiţi condiţii pe care nu le întâlniţi în viaţa obişnuită, regenerându-vă şi împlinind o lucrare spirituală. De aceea, vă rog mereu să încercaţi să nu aduceţi cu voi, aici, zgomotele lumii obişnuite. Ştiu că acest lucru pare destul de greu de îndeplinit, la început: păstrarea liniştii nu face parte din principalele preocupări ale oamenilor: ei vorbesc, strigă, răstoarnă obiecte... Nici măcar nu-şi închipuie că acest comportament le poate dăuna lor şi celorlalţi. Aşa cum sunt, aşa se şi poartă; ei sunt mândri de ei, iar anturajul trebuie să îi suporte aşa cum sunt. Iată o formă de egoism foarte dăunătoare evoluţiei. Dimpotrivă, trebuie să fim atenţi să nu-i deranjăm pe ceilalţi cu gălăgia noastră, căci astfel devenim conştienţi, dezvoltând numeroase calităţi, delicateţe, bunătate, generozitate, armonie... Şi vom fi primii care vom beneficia de ele! Trebuie să înţelegem bine importanţa legăturii ce există între o atitudine şi evenimentele vieţii. Eu am mare nevoie de linişte. Numai în linişte reuşesc să mă împlinesc şi să-mi pregătesc munca, îmi este greu să suport zgomotul, îl îndepărtez cât pot. Când aud zgomote, nu mai am decât o dorinţă, aceea de a lăsa totul baltă, plecând cât mai repede posibil. Bineînţeles, aceia care vin aici pentru prima oară, sunt puţin derutaţi de această linişte şi, nefiind obişnuiţi cu ea, se întreabă: „Unde am aterizat? Cred că într-o mănăstire!” De ce o mănăstire? Liniştea nu aparţine mănăstirii, ea aparţine naturii, înţelepţilor, tuturor Iniţiaţilor şi oamenilor chibzuiţi. Cu cât evoluăm, cu atât avem nevoie de linişte. Să fii zgomotos nu este un semn bun. Mulţi oameni fac tărăboi, numai ca să fie băgaţi în seamă! Ei vorbesc tare, râd, pătrund zgomotoşi într-o sală unde lumea este instalată deja, trântesc uşile, obiectele, numai ca să pară interesanţi. A face zgomot, constituie pentru ei o modalitate de afirmare, de a-şi face simţită prezenţa. Este bine să ştie că butoaiele goale fac cel mai mare zgomot: imediat li se face simţită prezenţa! Da, mulţi oameni se aseamănă cu butoaiele goale: ei merg peste tot făcând o mare gălăgie, fapt ce le demonstrează incapacitatea şi mediocritatea. Mă uit la oameni şi comportamentul lor îmi descoperă pe loc vocaţia, caracterul, temperamentul şi gradul de evoluţie. Totul stă scris în felul lor de a vorbi şi de a se comporta. Unii vorbesc ca şi cum ar dori să acopere, să ascundă câte ceva, temându-se că liniştea ar putea dezvălui ceea ce ei doreau să camufleze. Imediat ce îi întâlniţi, ei vă povestesc tot felul de istorii, impunându-vă o anumită părere despre ei, despre alţii sau chiar despre mersul lucrurilor. Veţi replica că ei doresc să facă cunoştinţă mai bine cu voi. Da, dar ca să faci cunoştinţă cu cineva, liniştea este adesea mai potrivită decât cuvântul. Da, petrecând împreună câteva momente liniştite, ne putem cunoaşte mai bine, decât într-o vorbărie inutilă. Zgomotul îl reţine pe om în regiunile inferioare ale psihicului: el îl împiedică să intre în acea lume subtilă unde mişcare devine mai uşoară, viziunea mai clară, gândirea mai creativă. Bineînţeles, zgomotul este expresia vieţii, dar nu a gradelor ei superioare, căci el arată mai degrabă o imperfecţiune în construcţia sau funcţionarea obiectelor şi chiar a fiinţelor. Când o maşină sau aparat începe să dea rateuri, acestea sunt însoţite mereu de zgomote; iar, dacă proiectanţii se ocupă să pună la punct aparate silenţioase, aceasta înseamnă că ei sunt conştienţi că aduc prin aceasta, o adevărată schimbare: liniştea este mereu indice al perfecţiunii. Durerea în sine este un zgomot ce ne previne că lucrurile încep să se strice, într-un corp sănătos, organele sunt liniştite. Bineînţeles, ele se exprimă, fiind vii, dar o fac în tăcere. Liniştea este semnul că totul funcţionează cum trebuie în organism. Primul scârţâit poate anunţa venirea bolii. Tăcerea este limbajul perfecţiunii, în timp ce zgomotul este expresia unei defecţiuni, a unei anomalii sau a unei vieţi ce este încă în dezordine, anarhică şi care trebuie controlată, perfecţionată. De exemplu, copiii sunt zgomotoşi pentru că au energie şi o vitalitate copleşitoare. Dimpotrivă, vârstnicii sunt tăcuţi. Veţi spune: „Bineînţeles, este normal, vârstnicii iubesc liniştea pentru că au puţine forţe, deci zgomotul îi deranjează.” Este posibil, dar s-ar mai putea ca ei să fi evoluat, şi spiritul lor să fie acum acela care îi determină să caute liniştea. Pentru a-şi depăna amintirile, reflectând, revizuind şi concluzionând, ei au nevoie de această linişte, unde se face o lucrare de detaşare, de simplificare, de sinteză. Căutarea liniştii este un proces interior care conduce fiinţele către lumină şi o adevărată înţelegere a lucrurilor. Cu cât omul se maturizează, cu atât mai mult el înţelege că zgomotul este un inconvenient în munca sa, în timp ce liniştea este un factor de inspiraţie; astfel, el o va căuta, oferind inimii sale, sufletului şi spiritului său posibilitatea de a se exprima prin meditaţie, rugăciune, creaţie filosofică sau artistică. Dar, multora nu le place liniştea, o suportă cu greu; ei sunt asemenea copiilor care nu se simt bine decât în zgomotul mulţimii, ceea ce dovedeşte că ei mai au încă mult de lucru pentru a-şi clădi o adevărată viaţă interioară. Chiar şi liniştea naturii îi tulbură şi când se întâlnesc, se grăbesc să vorbească ca şi cum liniştea i-ar fi deranjat: ei o simt ca pe un gol ce ar trebui umplut prin gesturi şi cuvinte. Este normal, liniştea fizică îi obligă să-şi conştientizeze propriile disonanţe şi dezacorduri interioare, de aceea frica îi copleşeşte: liniştea poate chiar să-i înnebunească. Negăsind nimic în interior, ca să se distreze şi să-şi omoare timpul, ei cad pradă, încet-încet, demonilor interiori. Liniştea este o expresie a păcii, a armoniei, a perfecţiunii. Acela care începe să iubească liniştea, care înţelege că liniştea îi oferă cele mai bune condiţii pentru activitatea psihică şi spirituală, ajunge, încetul cu încetul, să o împlinească în tot ceea ce face: atunci când mişcă un obiect prin casă, când vorbeşte, când lucrează, în loc să facă o harababură, el devine mai atent, mai delicat, mai simplu; tot ceea ce face pare impregnat de ceva ce coboară dintr-o altă lume, o lume plină de poezie, muzică, dans, inspiraţie. Ca discipol al învăţământului Fraternităţii Albe Universale, trebuie să ştiţi că există anumite reguli de cunoscut şi de respectat, calităţi ce trebuie să vi le dezvoltaţi, dacă doriţi cu adevărat să vă manifestaţi în această Fraternitate ca un membru activ, însufleţitor, surâzător. Liniştea este una dintre aceste reguli, una dintre aceste calităţi. Deci, învăţaţi să iubiţi şi să realizaţi liniştea, altfel, chiar dacă vă veţi afla acolo în corpul fizic, sufletul şi spiritul vă vor fi mereu în altă parte.   Cap. 2 - Realizarea liniştii interioare   În planul fizic este uşor să obţii liniştea, ajunge să închizi uşa sau ferestrele, să-ţi astupi urechile. Dar, aici nu este vorba despre liniştea exterioară. Desigur, ea este necesară, indispensabilă, în măsura în care ea oferă condiţiile necesare pentru realizarea celeilalte linişti, a celei interioare, a gândurilor şi sentimentelor, ceea ce este mult mai greu de obţinut. Deoarece acolo, în forul tău interior există zgomot, discuţii, harababură, explozii. Din nefericire, când încercăm să explicăm oamenilor că este în interesul lor să realizeze această linişte interioară, oferindu-le chiar metode de a ajunge la ea, ei nu ascultă, nu înţeleg, iar zgomotul ce îl păstrează în ei se reflectă în întreaga lor conduită, care este dezordonată, haotică. Dacă veniţi într-o Şcoală iniţiatică, trebuie să învăţaţi lucruri esenţiale, altfel nu merită osteneala. Unul dintre aceste lucruri este tocmai realizarea liniştii interioare. Zilnic, trebuie să vă străduiţi să evitaţi zgomotele ce vă vin din interior: discuţii, revolte, certuri datorate unor gânduri, dorinţe şi sentimente rău stăpânite. Ca să scăpaţi de această gălăgie, trebuie să învăţaţi să nu mai trăiţi la suprafaţa lucrurilor, expuşi agitaţiilor şi necazurilor ce se produc, ci să vă eliberaţi de preocupările prozaice, de griji, şi mai ales să schimbaţi natura nevoilor voastre. Atât timp cât veţi rămâne în lumea nevoilor obişnuite, nu veţi reuşi să vă eliberaţi. Fiecare nevoie, fiecare dorinţă, vă conduce pe căi bine determinate şi, cunoscând natura acestora, veţi ajunge într-o zonă populată cu fiare care urlă sau, dimpotrivă, într-o regiune populată cu creaturi celeste ce vă vor primi cu cântece de armonie. Pentru moment, liniştea pe care aţi reuşit să o obţineţi nu este una adevărată. De câte ori nu aţi experimentat-o! închideţi ochii, şi toate problemele, toate preocupările sau animozităţile vă sar în faţă. În această aşa-zisă „linişte”, continuaţi să vă certaţi cu soţia, vă bateţi copiii, ţipaţi la un vecin care v-a insultat, îi cereţi mai mulţi bani patronului... şi toate acestea le numiţi linişte! Ei bine nu, acesta este un mare tărăboi! Există persoane cărora le putem auzi zgomotul interior, chiar şi când stau liniştite: o nelinişte, un freamăt le străbate întreaga fiinţă. Dar, există şi cazuri mai rare, din nefericire, de persoane ce par înconjurate de linişte. Chiar şi atunci când vorbesc, ele emană ceva liniştitor. Da, liniştea este o calitate a vieţii interioare. Dar, nu mă veţi putea înţelege decât atunci când veţi reuşi să rămâneţi cel puţin câteva minute într-o adevărată linişte, ceea ce, poate, nu vi s-a întâmplat niciodată. Câţi nu se înşeală, gândind că liniştea este neapărat un gol, absenţa oricărei activităţi sau creaţii, într-un cuvânt, neantul, în realitate, există linişte şi linişte... dar într-o manieră mai generală o putem împărţi în două mari categorii: aceea a morţii şi aceea a unei vieţi superioare. Despre această ultimă categorie vorbim aici, căci pe ea trebuie să o înţelegem. Această linişte nu este o inerţie, ci o lucrare, o activitate intensă care se realizează în mijlocul unei armonii profunde. Nu este nici vid, nici absenţă, ci o împlinire comparabilă cu cea trăită de fiinţele unite de o mare iubire şi care trăiesc ceva atât de intens, încât nu poate fi exprimat nici prin gesturi, nici prin cuvinte. În om, liniştea este rezultatul unei armonii în cele trei planuri, fizic, astral şi mental. Deci, pentru a introduce liniştea în voi, trebuie să încercaţi să creaţi o armonie în corpul fizic, în sentimente şi în gânduri. Vi s-a întâmplat, câteodată, să simţiţi imediat o linişte profundă, instalându-se în voi, ca şi cum zgomotul interior, pe care nu-l mai sesizaţi, trăind zilnic în el, s-ar fi oprit brusc? Această linişte aţi receptat-o ca pe o eliberare, o uşurare, ca şi cum o greutate v-ar fi căzut de pe umeri, s-ar fi produs o eliberare din străfunduri, o poartă vi s-ar fi deschis, lăsând sufletul să plece şi să se dilate în spaţiu. Această experienţă ce v-a fost dată să o trăiţi ca pe un dar ceresc fără să fi făcut nimic pentru a o obţine, o puteţi repeta, prin străduinţă şi conştientizare. Un anumit număr de activităţi şi exerciţii vă pot ajuta în acest sens; fiecare îşi are felul şi mireasma sa, iar cântecul, de exemplu, este unul dintre acestea. Cântând înainte şi după reuniuni, aşa cum o facem noi, înainte şi după mese, realizăm o stare de armonie, de poezie şi inspiraţie care, ajutată de gândirea şi conştiinţa noastră, uşurează tensiunile interioare. Căci, trebuie să înţelegem că nu cântăm numai pentru plăcerea de a cânta, pentru propria bucurie. Nu, cântăm fiindcă cântecul trezeşte în noi o stare de vibraţii intense, favorabile lucrării spirituale. Între cântece, facem o pauză, în linişte, iar dacă eu prelungesc această pauză nu trebuie să vă impacientaţi. Prin felul lor, prin inspiraţia lor mistică, cântecele pe care le interpretăm ne ridică nivelul de conştiinţă, iar liniştea ce rămâne între ele va fi impregnată de puritatea lor, de frumuseţea şi profunzimea lor. între noi şi împrejurul nostru, simţim prezenţa unor curenţi, a unor entităţi, a unor lumini. Ce condiţii minunate sunt aici..., de ce să nu le folosim în mod conştient? Putem regăsi liniştea şi ascultând muzică. De aceea, de ani de zile v-am obişnuit ca la sfârşitul întrunirilor să ascultaţi recviemuri, liturghii muzicale, oratorii, căci această muzică este expresia, reflectarea, unor lumi aflate cu mult deasupra pasiunilor omeneşti, conducându-ne, cel puţin pentru câteva minute, în această lume superioară. Este inutil să aspiraţi la mari realizări spirituale atâta vreme cât nu veţi stăpâni curentul zgomotos şi dezordonat al gândurilor şi sentimentele voastre; ele vă împiedică să aduceţi în voi adevărata linişte, cea care repară, uşurează, armonizează şi răcoreşte!... Când veţi ajunge să realizaţi această linişte, veţi transmite imperceptibil tuturor faptelor voastre un ritm, o distincţie. Vă deplasaţi, atingeţi obiectele şi totul în voi nu este decât dans şi muzică. Această mişcare armonioasă care se transmite tuturor celulelor organismului vostru vă face bine şi acţionează binefăcător asupra tuturor fiinţelor ce vă-nconjoară: ele se vor simţi uşurate, libere, luminate şi îndemnate, la rândul lor, să se străduiască să regăsească aceste senzaţii trăite alături de voi. O altă metodă de restabilire a liniştii în sine este postul. De aceea, toate religiile au recomandat postul şi, după caz, au fixat modalităţi şi durata. Postul înseamnă oprirea funcţionării anumitor „uzine” şi această oprire produce o mare uşurare în toate celulele. Dar, înainte de instalarea păcii, se face o curăţenie, însoţită adesea de mult zgomot, căci circulaţia se accelerează, sângele ne pulsează în tâmple, resimţim zgomote în urechi, ameţeli, dureri în diferite părţi ale corpului. Aceste simptome ne vin de la jivinele grădinii zoologice din sânul nostru care strigă de foame. Dar, în curând fiarele se calmează şi o mare linişte, o mare pace, încep să se instaleze. Bineînţeles, postul este o disciplină ce trebuie practicată cu înţelepciune şi prudenţă, pentru a nu produce altfel de perturbări în organismul fizic şi chiar în cel psihic, în schimb, cântecul şi ascultarea muzicii se pot face fără nici un fel de pericol. Bineînţeles, eu ştiu că voi nu apreciaţi prea mult aceste metode simple pe care vi le prezint, tocmai datorită simplităţii lor. Dar, într-o bună zi le veţi recunoaşte valoarea. Aşteptând, încercaţi totuşi să le aplicaţi. De mai multe ori pe zi, acordaţi mai multe minute acestui proces de introducere a liniştii în organism, închideţi ochii, lăsaţi gândurile şi grijile zilnice deoparte, dirijaţi-le spre înalt, spre sursele vieţii, ce hrănesc întreg universul. Când simţiţi că aţi putut opri şuvoiul de gânduri şi de imagini ce vă străbat, pronunţaţi imediat cuvântul „mulţumesc”. Iată cel mai simplu cuvânt, care detensionează, căci mulţumind, veţi intra în acord cu Cerul, veţi ieşi din centrul strâmt al propriului eu, intrând în pacea conştiinţei cosmice... Rămâneţi cât mai mult timp posibil în această stare de linişte, şi când veţi reveni la normal, veţi simţi că elemente noi şi foarte preţioase au pătruns în voi: serenitatea, luciditatea şi forţa. Şi, deoarece respiraţia este, de asemenea, un factor de uşurare şi armonizare foarte important, pronunţând cuvântul „mulţumesc”, încercaţi să aveţi o respiraţie regulată: inspiraţi aerul foarte profund, şi expiraţi-l foarte lent, până ce plămânii se golesc complet. Deci, de mai multe ori pe zi, obişnuiţi-vă să restabiliţi liniştea în voi. Chiar dacă nu veţi putea face acest lucru decât un minut sau două, este bine şi atât. Şi-l puteţi face chiar şi pe stradă, când simţiţi un mare necaz, o stare de rău. Aşezaţi-vă în faţa unei vitrine ca şi cum aţi privi în ea, pentru ca nimeni să nu-şi dea seama ce faceţi; închideţi ochii câteva secunde, încercând să vă izolaţi cu ajutorul gândului, şi să vă legaţi apoi de lumea armoniei şi a luminii. Apoi, vă puteţi continua drumul... Astfel, veţi neutraliza toţi curenţii negativi. Dar, dacă vă lăsaţi demagnetizaţi şi otrăviţi, acest fapt va pregăti terenul tuturor tulburărilor psihice: încet, dar sigur, vă veţi pierde echilibrul, forţele, apoi va veni boala. Să nu vă faceţi cumva iluzii, oricare ar fi remediile ce le poate aduce liniştea, vor exista mereu viruşi şi microbi, aer poluat, hrană stricată, uriaşe tensiuni psihice vor continua să domnească în lume; daca nu vă veţi lega la armonie şi lumină, încet-încet, terenul pe care veţi păşi va fi minat şi veţi sări în aer. Odată ce aţi realizat această linişte, se pune problema păstrării ei. Altfel, la ce au fost bune toate beneficiile? Odată ce aţi introdus liniştea în voi, prin rugăciune, meditaţie, trebuie să fiţi vigilenţi ca să nu o lăsaţi să vă scape. Înţelegeţi-mă bine, scopul vieţii spirituale nu constă în a încerca, preţ de o jumătate de oră sau o oră pe zi, să restabiliţi legătura cu lumea liniştii şi a luminii, apoi să uitaţi şi să va lăsaţi antrenaţi din nou în dezordinea şi zgomotul existenţial... ca să reîncepeţi din nou mâine... nu, acest lucru nu are sens. Dimpotrivă, pacea, armonia, pe care le gustaţi în timpul meditaţiilor trebuie să vă călăuzească întreaga zi, impregnându-vă toate faptele. A venit vremea să nu vă mai purtaţi ca nişte copii care, obligaţi să stea câteva minute liniştiţi, nu aşteaptă decât momentul când vor putea să strige şi să gesticuleze din nou. Este normal ca nişte copii să fie copleşiţi de linişte, dar nu este normal în cazul vostru; chiar dacă sunteţi supuşi trepidaţiilor zilnice, trebuie să vă străduiţi să păstraţi liniştea în voi. Mă înţelegeţi aşa cum trebuie?... Dar, nu ajunge numai să înţelegem. Mai trebuie să şi aplicăm. Pentru mulţi există o mare prăpastie între înţelegere şi punerea în practică. Ei înţeleg, dar când este cazul să realizeze ceva, nu o mai pot face. Ori, în Ştiinţa iniţiatică, înţelegerea nu se separă de realizare. Dacă nu veţi realiza ceea ce aţi pretins că înţelegeţi, înseamnă că nu aţi înţeles nimic. Dacă aţi fi înţeles, aţi fi realizat. Da, pentru Iniţiaţi, a şti înseamnă a putea. Dacă nu puteţi, nu ştiţi, fiindcă vă lipsesc anumite elemente în cunoaştere, pentru a putea ajunge la realizare, la împlinire. Realizarea liniştii interioare este un indiciu al evoluţiei fiinţelor. Acela care a realizat adevărata linişte, a ştiut să-şi pună ordine în sine însuşi, mulţumită cunoaşterii adevărurilor iniţiatice. Nu numai că această linişte îi va deschide porţile iluminării, dar el însuşi va deveni o sursă de binecuvântare pentru întreaga omenire.

Cartea magiei divine de Omraam Aivanhov Cap. 1 - Revenirea practicilor magice şi pericolul lor   Iniţierea este o muncă pe care fiecare o face asupra lui însuşi, o muncă neîntreruptă de organizare interioară, de purificare, de stăpânire de sine. Ori, ceea ce se petrece acum, acest interes pe care îl constatăm din ce în ce mai mult pentru lucrările de magie şi ocultism este mai mult decât îngrijorător. Pentru că el nu exprimă nevoia unei spiritualităţi adevărate ci dorinţa de a intra într-un domeniu necunoscut, misterios, interzis. De altfel, vedem rezultatele: aceste cărţi nu fac oamenii mai înţelepţi, mai echilibraţi, mai puri; din contră, ele descătuşează în ei forţe obscure, zăpăcesc ideile lor, fac din ei victime ale entităţilor inferioare, care nu caută decât să se hrănească pe seama oamenilor. Timp de secole Biserica a combătut, pe nedrept, tradiţia iniţiatică. Dar ceea ce e pe cale de a se produce acum: ştiinţele oculte puse la dispoziţia tuturor oamenilor slabi, vicioşi, rău intenţionaţi, nu e de dorit. Dacă Iniţiaţii din trecut au dat ca precept: „a tăcea” este pentru că ştiau că secretele Ştiinţei iniţiatice puteau deveni arme foarte periculoase în mâinile oamenilor care nu erau pregătiţi să le primească. Pentru că natura umană este astfel făcută că, orice îi veţi revela, adevărurile cele mai sublime, mai divine, ea va încerca să le utilizeze pentru a servi interesele sale cele mai personale şi egoiste. De aceea tot ceea ce se dă oamenilor pentru binele lor, pentru salvarea lor, ei deturnează şi utilizează în realitate pentru ruina lor şi a altora. Din ce în ce mai multe experimente se fac acum pentru a descoperi puterile gândirii, influenţarea obiectelor sau fiinţelor umane, acţiunea la distanţă, aflarea de informaţii secrete. Există persoane care se exersează pentru a influenţa prin gândire atleţii care participă la competiţii sportive şi astfel să-i facă să câştige pe unii şi să-i facă să piardă pe alţii. Fără să vorbim de cei care se ocupă să impregneze obiecte cu influenţe nocive pentru a le trimite, sub aparenţa cadourilor, unor demnitari sau înalte personalităţi în scopul de a le dăuna şi a slăbi ţara lor. Toate aceste cercetări care se fac asupra puterii gândului, pentru a o utiliza într-un scop distructiv, sunt la fel de periculoase ca şi cercetările asupra armei atomice şi, din punct de vedere moral, ele sunt încă şi mai de condamnat. Omul nu are dreptul de a se servi de acest factor divin, gândirea, pentru a face rău. Aceasta e magie neagră, iar cei ce o practică trebuie să ştie că mai repede sau mai târziu vor fi pedepsiţi. Nu e nimic rău în sine a vrea să cunoşti puterile gândului. Dar şi aici, există din nefericire tot felul de oameni care vor să utilizeze aceste cunoştinţe în sensul în care le convine. Întotdeauna natura inferioară este cea care se manifestă în om pentru a-l împinge să profite de toate mijloacele care-i cad în mână. Iată de ce atâtea civilizaţii au dispărut până acum, şi a noastră de asemenea va dispărea, dacă aspectul moral, dragostea, bunătatea nu vor fi biruitoare. Când lăsăm intelectul să domine, cum el nu are prin el însuşi nici o moralitate, el nu se preocupă decât de a pune noi mijloace stinţifice şi tehnice la dispoziţia omului, fără să se întrebe cum le va folosi. Şi este de asemenea pentru ştiinţele oculte. Pentru că nu trebuie să credem că, dacă oamenii sunt atraşi de ştiinţele oculte, este pentru că ei au aspiraţii mistice, sau un elan spre spiritualitate. Deloc. Ei pot fi chiar cei mai mari materialişti. Dar, deoarece s-au convins că pot găsi aici mijlocul de a-şi satisface ambiţiile lor, să obţină succese, îşi spun: „De ce nu? Să încercăm, vom vedea cum va fi”, şi încearcă. Oamenii au dorinţe, nevoi... acestea nu lipsesc! Ceea ce le lipsesc, sunt calităţile de inteligenţă, răbdare, perseverenţă, pentru a obţine ceea ce îşi doresc. Ei caută mereu să ajungă cât mai repede folosind mijloacele cele mai uşoare. Şi când li se propune magia, ei cred că ea le poate aduce succese rapide şi sunt gata să se avânte în orice experienţă. Priviţi câţi editori, de câţiva ani încoace, s-au apucat să publice lucrări de ocultism! Unele dintre aceste cărţi conţin reţete înspăimântătoare, mergând până la a indică cum să faci un pact cu diavolul. Ceea ce e foarte grav şi poate nu o ştiţi, este că există mulţi oameni, mai mulţi decât vă imaginaţi, care se interesează de aceste practici. Şi cei mai puternici reuşesc! De ce? Pentru că pasiunile lor, ambiţiile lor, invidia şi încăpăţânarea pe care o depun pentru îndeplinirea acestora, serveşte drept hrană, momeală spiritelor infernului; ei reuşesc astfel să le atragă, să comunice cu ele, şi aproape să le dea viaţă. Oamenii nu îşi dau seama de pericolul pe care îl prezintă practicarea magiei negre. Ce responsabilitate pentru autorii şi editorii acestor cărţi! Cum ei nu se gândesc decât cum să câştige bani, ei se păzesc să explice în detaliu cititorilor toate pericolele care decurg din aplicarea reţetelor lor, nu le pasă că alţii îşi vor pierde sufletul din cauza lor. Ei pun la dispoziţia unor oameni care nu au învăţat încă să-şi stăpânească impulsurile lor instinctive mijloace de satisfacere a tuturor ambiţiilor... Cum putem să credem că aceşti oameni vor rezista? Unii doresc să obţină dragostea unui bărbat sau a unei femei, sau să se răzbune pe un duşman, sau să-şi satisfacă ambiţia sau lăcomia de bani, şi cum aceste dorinţe sunt mai puternice decât gândirea, ei decid să recurgă la magie neagră. E atât de tentant să vezi toate aceste dorinţe îndeplinite! Câţi oameni, care ştiu că alcoolul sau tutunul le distruge sănătatea, nu pot să învingă nevoia de a bea şi de a fuma! Este la fel cu practicile magice: de ce să pui la dispoziţia unor oameni slabi mijloace care, sub influenţa unei dorinţe sau a unei pasiuni necontrolate, le vor folosi la a pierde pe alţii sau a-i pierde pe ei?  Ei da! Pentru că ei atrag entităţi malefice care vor să-i prade, de asemenea, şi pe ei. Numai că, nimeni nu-i previne. Autorii cărţilor de magie neagră ar trebui să ştie că sunt nişte criminali şi că într-o zi justiţia divină îi va pedepsi. Să nu fie miraţi, în ziua aceea. Nu avem dreptul de a atrage oamenii în regiunile infernului, nu avem dreptul să-i antrenăm decât spre Cer. Câte cazuri se cunosc, în istorie, de oameni care au pierit lamentabil pentru că s-au amestecat în magia neagră! Desigur, se pot obţine şi rezultate, dar trebuie cunoscute pericolele pe care aceasta le reprezintă şi ar trebui să nu se angajeze nimeni pe acest drum, pentru că abisul îi aşteaptă pe vrăjitorii şi magicienii negri. La ce serveşte să ai ambiţii spirituale, dacă nu ai conştiinţa consecinţelor apropiate sau depărtate ale actelor tale? Când oamenii încep să presimtă existenţa lumii invizibile cu fiinţele care o populează şi când devin conştienţi de prezenţa facultăţilor psihice din ei care le permit să acţioneze în această lume, e tentant pentru ei să încerce. Îmi amintesc, când eram foarte tânăr (paisprezece sau cincisprezece ani) făceam experienţe care nu erau totdeauna foarte „catolice”. Aveam prieteni, şi aşa, pentru a vedea dacă reuşesc, mă amuzam concentrându-mă asupra lor pentru a-i sugestiona: unuia i-am ordonat să-şi ridice bereta, altuia să caute un obiect pe pământ sau să se oprească traversând strada. Erau experienţe pe care le făceam aşa, pentru a vedea. Mi se întâmpla, de asemenea, să mă plimb prin parc pe malul Mării Negre (locuiam la Varna, în acea perioadă), şi câteodată nu găseam nici un loc pe bănci pentru a mă aşeza. Atunci, mă îndepărtam puţin, şi mă concentram asupra unuia care stătea aşezat, gândindu-mă: „Haide, ridicaţi-vă, ridicaţi-vă!” Câteva secunde după aceasta, respectivul se ridica, şi eu, inocent, îi luam locul! Mai aveam un alt prieten, şi într-o zi, văzându-l înaintea mea pe stradă, m-am concentrat asupra piciorului lui drept pentru a nu mai putea avansa. El s-a oprit aproape de un arbore, asupra căruia s-a aplecat, şi, ca şi cum aş fi sosit din întâmplare m-am apropiat de el. „Oh, Mikhael, mi-a spus, nu ştiu ce mi s-a întâmplat, nu mai pot să merg. - Nu te îngrijora, o să treacă”, i-am răspuns, fără a-i spune că eu eram cauza! Iată, făceam astfel de lucruri. Desigur, nu aveam dreptul, dar eram foarte tânăr şi auzisem vorbindu-se de puterile gândului şi nimeni nu mi-a spus ce era bine şi ce era rău. Dar într-o noapte, stând în pat, mi s-a întâmplat ceva ce n-am mai putut uita de atunci: am văzut apărându-mi două personaje. Nu eram adormit, dar nu eram nici treaz. Deci, în acest semi-somn, mi-au apărut două fiinţe: unul avea o statură împresionantă, respira forţa, puterea, dar faţa sa era dură şi privirea sa sumbră, înspăimântătoare. Celălalt, alături de el, strălucea: era o fiinţă foarte frumoasă, a cărei privire exprima imensitatea dragostei divine... Şi era ca şi cum ar fi trebuit să aleg între cele două fiinţe... Eram impresionat de puterea primului, dar în inima mea, în sufletul meu eram speriat de ceea ce simţeam înspăimântător în el. Atunci, m-am lăsat atras mai mult de celălalt, şi l-am ales pe acela care avea faţa lui Cristos, care era imaginea blândeţii, bunătăţii, sacrificiului. Acum, când mă gândesc la toate acestea, înţeleg că dacă Providenţa nu m-ar fi ajutat să aleg drumul bun, aş fi putut deveni un mag negru, pentru că aveam din tinereţe capacităţi psihice foarte mari. Ce m-a salvat, a fost faptul că nu eram rău, eram numai curios să fac experienţe. Ei da, dar eram foarte tânăr, fără discernământ, fără un ghid, şi toate acestea se puteau termina foarte prost. Pentru că, să nu credeţi că toţi aceia care au căzut în practicarea magiei negre au făcut-o cu bună ştiinţă. Se poate întâmpla desigur şi aşa, dar sunt foarte puţini oameni care şi-au spus într-o bună zi: „Iată, vreau să devin un mag negru şi am să fac totul pentru a ajunge”. Mulţi dintre ei nu aveau poate la început nici cea mai mică intenţie rea, dar erau ignoranţi, imprudenţi, şi s-au bizuit pe forţele lor şi pe stăpânirea lor de sine şi s-au lăsat antrenaţi.   Trebuie să lăsăm deoparte toate practicile oculte care permit realizarea ambiţiilor personale. De altfel, ocultismul nu e adevărata ştiinţă spirituală şi nu îmi place acest cuvânt „ocult”, pentru că ştiinţele oculte sunt bine cu rău amestecate, şi există mulţi ocultişti care s-au împotmolit în regiunile tenebroase ale acestei ştiinţe. Eu, cu ştiinţa pe care v-o transmit, nu o să vă aduc niciodată spre astfel de practici. La ce v-ar servi să obţineţi bogăţii, puteri, plăceri, pentru a vă trezi mai departe legaţi, persecutaţi, posedaţi şi obligaţi să recurgeţi la exorcişti pentru a vă elibera? Există magie şi magie. Adevărata magie, magia divină, constă în a şti să utilizezi totul, absolut totul, pentru realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Invers, toate practicile care pun achiziţiile cele mai elevate ale spiritului uman în serviciul naturii inferioare, ţin de  vrăjitorie. Din păcate, puţini magi ajung la acest grad superior la care nu-i mai interesează magia în sine, unde încetează chiar să mai facă operaţii magice, unde încetează să mai comande spiritelor, elementalilor, geniilor, de a realiza dorinţele lui personale. Foarte puţini, numai cei mai mari printre ei, nu se gândesc decât cum să-şi folosească forţele, energiile, cunoştinţele lor pentru realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceştia sunt teurgi, adică fiinţe care practică magia sublimă: munca lor e absolut dezinteresată. Desigur, pentru a ajunge la acest grad de elevare, e nevoie de o abnegaţie şi de o puritate excepţionale, ei nu trebuie să caute nici puterea, nici gloria, ei trebuie să dorească să transforme Pământul, pentru ca Dumnezeu să vină să locuiască printre oameni.  Măreţia unui om, puterea sa cea adevărată, este de a nu se servi de puterile pe care le posedă în propriul său interes. De aceea eu cer tuturor fraţilor şi surorilor fraternităţii noastre să nu recurgă niciodată la practicile magice pentru a obţine dragoste, glorie, bani sau pentru a scăpa de un inamic, pentru că aceasta e pură magie neagră. Dacă voi auzi că se întâmplă acestea, voi lua măsuri foarte severe. Discipolul unei Şcoli iniţiatice nu trebuie să caute să-şi satisfacă dorinţele inferioare, trebuie să aibă ca unic ideal de a lucra în lumină şi pentru lumină, pentru a deveni un adevărat fiu a lui Dumnezeu, un binefăcător al umanităţii. De acum înainte trebuie să exersaţi numai magia albă, să lucraţi cu lumină, cu dragoste. Pentru că vă previn: magii negri se vor manifesta din ce în ce mai mult, deci exersaţi să trimiteţi lumină şi armonie pentru a împiedica tenebrele să triumfe.   Cap. 2 - Cercul magic: aura   Reprezentarea tradiţională a magului - pe care o găsim de altfel mai des în povestiri iniţiatice - este aceea a unui bătrân maiestuos ţinând în mână un baston cu care trasează în jurul lui un cerc magic. Odată cercul trasat, el pronunţă formule pentru a convoca spirite cărora le dă misiuni determinate. Important nu este de a şti dacă această reprezentare corespunde unei realităţi concrete. Important este că simbolic, ea este perfect exactă: bagheta magică, cercul magic, formulele magice sunt realităţi ale lumii spirituale. În descrierea creării lumii pe care Moise a făcut-o în Geneză, există un punct a cărui importanţă nu a fost bine subliniată de teologi: acela, că prima creaţie a lui Dumnezeu a fost lumina. Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!” Odată creată lumina, Dumnezeu a făcut să apară toate celelalte creaturi. După Ştiinţa iniţiatică, pentru a crea lumea, Dumnezeu a proiectat în jurul Său un cerc de lumină prin care a stabilit şi fixat frontierele universului. Apoi, în această lumină Dumnezeu a proiectat imagini care s-au condensat, s-au materializat, devenind plante, animale, oameni. Deci, lumina a furnizat substanţa creaţiei. Acest proces al creaţiei îl putem regăsi la marii magi. Ei sunt de asemenea înconjuraţi de un cerc de lumină: aura lor. Până acum, nu aţi înţeles prea bine rolul şi importanţa aurei. Atunci când un Iniţiat vrea să creeze, el foloseşte aceleaşi mijloace pe care Dumnezeu Însuşi le-a folosit când a creat universul: el proiectează o imagine sau pronunţă un cuvânt care trebuie să-i traverseze aura. Această aură care îl înconjoară furnizează materia pentru manifestare. Imaginea proiectată, cuvântul pronunţat se îmbracă  în materia aurei. Nici o realizare spirituală nu este posibilă fără materia subtilă a aurei. Puterea magilor, a Iniţiaţilor, le vine din faptul că ştiu să impregneze cuvintele pe care le pronunţă în materia aurei lor, care e abundentă, intensă, pură. Cuvântul e ca un recipient, el produce efecte cu atât mai mari cu cât e impregnat mai mult cu un element creator: lumina. Aţi remarcat, fără îndoială, pentru voi înşivă: în unele zile vorbiţi fără a putea produce nici un efect în sufletele celorlalţi, iar în alte dăţi, din contră, cu nişte cuvinte foarte simple produceţi mari efecte. Acest cuvânt este viu, cuvintele pe care le folosiţi au fost în prealabil scufundate în aura voastră, au prins viaţă, s-au întărit, şi astfel investite cu putere au putut penetra până la sufletul celorlalţi, făcându-i să vibreze. În zilele în care aura voastră e slabă, cuvintele vă sunt nesemnificative, nu există nimic în ele; vorbiţi, dar nu obţineţi nici un rezultat. Înţelegeţi acum originea cercului pe care magul trebuie să-l traseze în jurul său: această practică provine dintr-o cunoaştere foarte veche privind aura umană. Atunci când se spune că magul trebuie să intre în cercul pe care l-a trasat, aceasta nu semnifică numai că trebuie să deseneze în jurul lui un cerc material, ci că trebuie să creeze un cerc viu al aurei şi să se plaseze în centrul ei, adică spiritul său trebuie să fie activ, vigilent. Dacă magul se mulţumeşte să traseze în jurul lui un cerc material, fără să fi lucrat în prealabil asupra aurei sale pentru a o face pură şi luminoasă, puternică, se expune la mari riscuri; chiar dacă reuşeşte să obţină ceea ce doreşte, în momentul în care va ieşi din cercul magic, toate fiinţele care i s-au supus când era în cerc (pentru că entităţile invizibile respectă acest simbol ca şi cuvintele magice pronunţate) se pun să-l urmărească. Aceste întâmplări neplăcute le apar tuturor magicienilor care ignoră sau neglijează legile muncii spirituale. Spiritele invizibile, care văd că aura lor nu este nici pură nici luminoasă, se răzbună pentru că au fost constrânse să se supună oamenilor care nu posedau o autoritate veritabilă. Înainte de a se avânta în realizări vaste, discipolul trebuie să-şi construiască aura ca un veritabil cerc de lumină. Acest cerc nu se trasează automat cu creta sau cu un alt mijloc, el se pregăteşte cu dragoste, puritate, abnegaţie, sacrificiu. De ce, adesea, cei care se lansează în practici magice nu numai că nu obţin nici un rezultat, dar mai mult, atrag nenorociri? Pentru că aura lor nu este nici puternică, nici pură. Atunci când vor să-şi proiecteze gândirea, nu se produce nimic care ar îmbrăca-o, ar face-o puternică. Pentru ca gândirea să-şi ia zborul, trebuie să-i dăm aripi şi aceste aripi se găsesc în aură. Ei da, trebuie să înţelegeţi că adevărata magie nu e prestidigitaţie. Pentru a transforma existenţa noastră, pentru ca dorinţele pe care le formulăm să poată da rezultate, trebuie ca gândurile, sentimentele, cuvintele noastre să fie impregnate de materia aurei noastre. Nici o creaţie spirituală veritabilă nu e posibilă fără materia, lumina pură a aurei. Cercul aurei este spaţiul în care putem crea; de asemenea el e şi cea mai bună protecţie. Se povesteşte despre unele persoane bolnave a căror boală nu are nici o cauză fizică: aura lor nu este într-o stare bună şi ele sunt expuse tuturor perturbaţiilor atmosferei psihice. O aură pură, luminoasă, puternică e o barieră de netrecut, ea se opune tuturor curenţilor nocivi care parcurg lumea vizibilă sau invizibilă. Înconjurat de o astfel de aură, omul e ca într-o fortăreaţă şi chiar şi atunci când în jurul lui sunt tulburări, dezordini, agitaţii, el rămâne paşnic, stabil, plin de dragoste şi de curaj: el se simte locuit de o lumină interioară. Această aură puternică poate fi creată de oricine prin rugăciune, meditaţie şi prin practicarea virtuţilor. Dacă aveţi o aură puternică, o fortăreaţă de lumină, aceasta nu înseamnă că nu veţi fi niciodată deranjaţi sau asediaţi. Din nefericire, atât timp cât suntem pe pământ, nu suntem niciodată la adăpost faţă de asalturi şi bătălii. Dar dacă suntem bine baricadaţi cu lumină, este altfel. Chiar şi Iniţiaţii sunt obligaţi să se protejeze. Da, chiar şi cei mai tari, cei mai puternici dintre ei, trebuie să se gândească fără încetare să pună între ei şi spiritele răului care vin să-i asalteze bariere de lumină, cercuri de foc. Atunci, cum pot oamenii slabi să-şi imagineze că nu au nevoie de nici o protecţie? A sosit momentul să înţelegeţi importanţa muncii asupra aurei. În fiecare zi, de mai multe ori pe zi, gândiţi-vă că vă înconjuraţi cu lumină, cu culori, pentru a forma o barieră de netrecut pentru influenţele negative, pentru entităţile malefice. Formaţi în jurul vostru un cerc de lumină, imaginaţi-vă că plasaţi în acest cerc o sursă luminoasă care străluceşte fără încetare şi că această lumină se răspândeşte pe voi şi în jurul vostru. Iisus spunea: „Vegheaţi şi rugaţi-vă”. A ne ruga înseamnă a trimite curenţi luminoşi în spaţiu. Dacă nu obţineţi ajutorul Cerului este pentru că nu i-aţi trimis lumină. Cerul nu vrea să se ocupe de ceva care se stinge. Vreţi să răspundă apelurilor voastre? Aprindeţi toate luminile. Unii vor spune: „Dar nu avem timp să facem aceste exerciţii”. Când cineva îmi spune: „Nu am timp, sunt prea ocupat..”. îi răspund: „Ei bine, bine, înţeleg, înţeleg. - Ce înţelegeţi? - Înţeleg că aveţi timp pentru nenorociri, pentru a vă răsuci la stânga şi la dreapta în patul vostru şi pentru a vă lamenta. Când nu ai timp pentru bine, ai timp pentru rău”. Mă priviţi şi vă gândiţi: „Cât e de crud, cât e de dur!” Nu e vorba de aşa ceva, ci aşa se petrec lucrurile în realitate: dacă nu aveţi timp pentru lumină, îl veţi avea pentru tenebre. Ei da, aşa este, e matematic, e absolut.   Cap. 3 - Bagheta magică   Ce este o baghetă magică? Un simplu băţ, dar cu o funcţie specială: cea de a lega două lumi, lumea de sus cu lumea de jos. O baghetă magică este în general făcută dintr-o ramură de migdal sau de alun, de grosimea unui deget şi lungă de un cot (de la cot la extremitatea degetelor). Pentru a o prepara, magul o taie dimineaţa înainte de răsăritul soarelui pronunţând anumite formule, o cojeşte şi pune pe cele două capete ale sale două mici capişoane: unul de aur, altul de argint, pe care sunt gravate anumite simboluri, şi în final, o consacră Cerului. După acestea, el se poate servi de această baghetă pentru a realiza lucruri foarte bune. Dar nu e suficient, aşa cum îşi imaginează unii, a ţine o baghetă în mână pentru a fi un mag şi a comanda spiritelor. Nu se comandă atât de uşor spiritelor. Unii au auzit vorbindu-se despre cele şaptezeci şi două de spirite (Genii) planetare, şi iată-i, înarmaţi cu o baghetă magică vor să le dea ordine! Ce ignoranţi sunt! Şi ce cer aceştia? Să îi ajute să facă bine întregii umanităţi, să lucreze pentru pace şi pentru lumină?... Din păcate, nu. Ei vor să le comande celor şaptezeci şi două de spirite pentru ca să le procure bani, dragoste, reuşită, fără a face nici cel mai mic efort pentru a-şi dezvolta facultăţi, virtuţi. Ei bine, ei ar trebui să ştie că astfel intră în Loja neagră, pentru că aceasta îi inspiră să comande spiritelor înainte de a fi demni, înainte de a fi adevăraţi fii a lui Dumnezeu. E un sacrilegiu a vrea să puneţi spiritele luminoase în serviciul poftelor umane. Şi apoi, trebuie ştiut că ele nu sunt fiinţe care se supun, aşa, primului venit. Trebuie mai întâi să dobândiţi o anumită statură în lumea spirituală, altfel spiritele vor vedea imediat cu cine au de-a face şi vă vor lăsa să plătiţi singur. Cele şaptezeci şi două de spirite nu sunt obligate să vină să vă satisfacă capriciile. Pentru a le da ordine, trebuie să fi dezvoltat o mare puritate, o mare voinţă, o mare stăpânire de sine; nu e suficient să cunoaşteţi numele lor şi să-l pronunţaţi pentru a obţine rezultate. Trebuie deci să înţelegeţi că adevărata baghetă magică nu e numai un băţ, ci o legătură vie interioară pe care omul a ştiut să o creeze între lumea din înalt şi lumea de jos. Această mică tijă care face legătura între Cer şi Pământ trebuie să se afle, de fapt, în interiorul adevăratului mag. Rolul baghetei este de a permite o legătură, pentru ca energiile să circule între cele două lumi. Există undeva în înalt o centrală electrică care dă curent, dar pentru ca lampa să se aprindă jos, ea trebuie branşată, întrodusă în priză. Deci, când magul posedă această priză în capul său, în inima sa, în sufletul său, şi în plus ţine în mână bagheta magică care reprezintă această priză în planul fizic, poate face să treacă forţele lumii divine în lumea fizică. Iată simbolul baghetei magice. Şi când Iisus se ruga spunând: „Facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pe pământ”, el crea această legătură între sus şi jos, această legătură care e simbolizată de bagheta magică. El voia să spună că toate fiinţele umane au un rol magic de jucat: să atragă din înalt puritatea, lumina, armonia, pentru ca pământul să devină o reflectare a Cerului, un altar pentru Divinitate. Singurul mijloc de a realiza acest ideal este de a ne lega de Cer, de a menţine fără încetare, din toată fiinţa, contactul cu Cerul, pentru a face curentul să circule. Centrala electrică se află sus, în regiunile sublime, şi pentru a face să circule curentul, să aprindem lămpile şi toate aparatele care sunt în noi, trebuie să ne legăm la priză. Bagheta magică este deci ca o priză pe care o branşăm în primul rând la Cer. Dar trebuie să ştiţi că noi avem în noi mai multe baghete, da, una în fiecare plan: în planul atmic pentru a ne lega spiritul cu Spiritul lui Dumnezeu; în planul budhic pentru a ne lega sufletul cu Sufletul universal, în plan mental pentru a lega intelectul nostru de cel al Inteligenţei cosmice; în planul astral pentru a lega inima noastră la Dragostea dezinteresată, şi în fine, în planul fizic există acest mic baston numit baghetă magică. Dar există şi mâna noastră. Da, mâna este o baghetă magică, şi putem spune că bagheta este o prelungirea a mâinii. Dacă nu aveţi baghetă, puteţi ridica braţul - iată bagheta voastră - şi pronunţa câteva cuvinte. În acel moment, dacă sunteţi pur, luminos, în armonie cu Cerul, forţele naturii vă vor înţelege, vi se vor supune, vă vor asculta, şi vă vor îndeplini rugăminţile. Dacă nu, puteţi să întindeţi braţul cu anii, nu veţi obţine nimic... sau poate veţi atrage câteva observaţii din partea entităţilor celeste care vă vor spune: „De ce te joci aşa? Ne deranjezi!” Ei da, nu trebuie să vă jucaţi cu lumea invizibilă. În realitate, putem spune că adevărata baghetă magică este fiinţa umană, care este ea însăşi un intermediar între Cer şi pământ. De aceea, trebuie să se pună în contact permanent cu Cerul, pentru a acţiona benefic pe pământ. Adevăraţii Iniţiaţi nu se servesc de bagheta magică, sunt ei înşişi baghete magice.   Cap. 4 - Cuvântul magic   Există două categorii de magi: cei care practică magia cu ajutorul unui instrument, cel mai adesea o baghetă, şi cei care o practică prin unica putere a Cuvântului. Aceştia din urmă sunt mai evoluaţi, pentru că instrumentul lor magic e chiar gura lor: nu e separată de ei, nu o părăsesc, în timp ce ceilalţi sunt obligaţi să aibă o baghetă în mână, şi bagheta rămâne exterioară lor. Caduceul e atributul lui Mercur, zeul magiei, şi Mercur coordonează simultan gura, cuvântul şi mâinile. Cunoaşteţi primele cuvinte ale Evangheliei Sfântului Ioan: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi cuvântul era Dumnezeu. Tot ce a fost făcut, a fost făcut prin El..”. Tradiţia povesteşte că, într-un trecut îndepărtat, şi omul ştia să creeze prin Cuvânt. Dar de când a comis întâiul păcat care l-a separat de Dumnezeu, el a coborât încet-încet în materie, pierzând astfel puterea Cuvântului, şi a fost obligat să creeze cu mâinile. La origine, omul era un rege, nu trebuia decât să dea ordine şi aceste ordine erau executate, pentru că un rege are întotdeauna servitori pentru a-i executa ordinele şi a-i îndeplini dorinţele. Dar omul, pierzând regalitatea, nu a mai putut domina materia şi, pentru a obţine de la ea ce voia, a fost obligat să lucreze cu mâinile sale. Astfel, umanitatea e obligată acum să se bată cu materia pentru a o fasona şi a-şi câştiga existenţa, aşa cum Dumnezeu a spus lui Adam: „Îţi vei câştiga pâinea cu sudoarea frunţii.” Dar această putere a Cuvântului omul poate să o regăsească cu condiţia de a începe o muncă de transformare interioară. Această muncă, care a fost tot timpul învăţată în Iniţiere, începe prin stăpânirea gândurilor şi sentimentelor. Pentru că dacă oamenii vorbesc, vorbesc fără a-şi da seama de ceea ce spun şi de ce spun, din cauză că nu-şi controlează nici gândurile nici sentimentele lor. Ei o ştiu, de altfel, dar cred că nu e prea grav. Cuvintele, sunt aer, acestea nu produc consecinţe, iar ei pot aranja uşor lucrurile... Ei nu, tocmai, acestea nu se pot aranja aşa de uşor. Se povesteşte de un om care a venit într-o zi la Mahomed şi i-a spus: „Sunt foarte necăjit pentru că m-am purtat rău faţă de un prieten de-al meu. L-am acuzat pe nedrept, l-am calomniat, iar acum nu ştiu cum să repar toate acestea. Ce mă sfătuieşti?” Mahomed a ascultat atent şi i-a răspuns: „Iată ce trebuie să faci: pune o pană în faţa fiecărei case de pe stradă şi revino la mine mâine”. Omul a plecat, a făcut ce i-a spus Mahomed: a pus în faţa fiecărei case de pe strada sa o pană. Următoarea zi s-a dus la el. „Bine, a spus Mahomed, du-te acum şi caută penele şi adu-le aici”. Câteva ore mai târziu omul revine ruşinat: nu a mai găsit decât o pană. Atunci Mohomed îi spuse: „Este la fel şi pentru cuvinte: odată spuse, nu le mai poţi retrage, ele şi-au luat zborul”. Şi omul a plecat foarte necăjit. Acum, aş vrea să prelungesc această conversaţie. Să presupunem că cineva vine să mă vadă pentru a mă întreba cum să repare o bârfă sau unele acuzaţii injuste pe care le-a făcut. Îi povestesc aceeaşi poveste, dar adaug ceva foarte important. Îi spun: „Trebuie să vorbeşti din nou de această persoană, dar insistând asupra calităţilor sale, virtuţilor sale, bunelor sale intenţii. Cum există totdeauna ceva bun în fiecare creatură, caută şi vei găsi. - Şi în felul acesta îmi voi repara greşeala? - Nu, nu e posibil, pentru că cuvintele pronunţate au provocat deja stricăciuni în regiunile invizibile, şi chiar vizibile câteodată; dar vei crea astfel ceva diferit care va şterge un pic cuvintele tale. Şi când va veni momentul când Karma te va obliga să plăteşti, puţin timp după aceea vor veni şi consecinţele cuvintelor bune pe care le-ai pronunţat de asemenea în trecut, şi vei fi consolat. Ce e un cuvânt? E o rachetă care parcurge spaţiul, care declanşează forţe, excită entităţi şi provoacă efecte ireversibile. Da, şi dacă este un cuvânt răuvoitor, criminal, stricăciunile pe care le provoacă sunt ireparabile. Evident, dacă putem remedia situaţia imediat nu va fi aşa grav, dar cu cât trece timpul, cu atât acele cuvinte produc mai multe stricăciuni. Veţi spune: „Dar am reparat, pentru că am spus apoi chiar contrariul. - Pentru cuvintele bune vei fi recompensat, dar pentru cuvintele rele va trebui să plăteşti, adică vei fi pedepsit”. Iată ceea ce nu ştiaţi. Credeaţi că putem repara totul? Nu, pentru că binele şi răul pe care-l facem merg în două regiuni diferite, în două straturi diferite, şi aceste straturi se suprapun. Nu putem retrage cuvintele pe care le-am lansat pentru că ele se găsesc deja scufundate sub alte straturi terestre sau supraterestre. Timpul este deci un factor foarte important. Să presupunem că aţi dat ordinul de tăiere a capului cuiva: cei care trebuie să execute ordinul au plecat deja. Ce puteţi face pentru a repara greşeala, odată ce capul va fi căzut? Oare îl veţi lipi la loc? Când un ordin a fost dat, ce mai putem face? Să dăm un contraordin, deci să trimitem alţi mesageri, alţi servitori mai rapizi, ca să interzică execuţia. Dar dacă a trecut prea mult timp, nu mai e nimic de făcut. Nu trebuie întârziat, dacă e posibil, pentru a repara răul pe care l-am făcut altora, dacă nu, dreptatea sau Karma vor intra în acţiune şi vom plăti până la ultimul bănuţ. Majoritatea oamenilor nu ştiu cum acţionează legea kharmei: îşi lasă sentimentele să fiarbă, povestesc ce le trece prin minte despre unii şi alţii, dar într-o bună zi karma le va suna la uşă şi va spune: „Plătiţi acum!” Trebuie deci reparat de îndată efectul cuvintelor negative, fără a aştepta ziua de mâine, pentru că cuvântul îşi ia repede zborul: e o forţă, o putere care parcurge spaţiul şi acţionează.    Dar ceea ce trebuie să ştiţi acum este că există o forţă încă mai puternică decât cuvântul, e gândirea; şi dacă vă puneţi imediat la muncă gândirea, puteţi imediat ajunge din urmă unele cuvinte nefericite. E dificil, desigur, pentru că gândirea şi cuvântul aparţin unor regiuni diferite. Cuvântul aparţine planului fizic, e o vibraţie, o deplasare de aer; în timp ce gândirea aparţine deja domeniului eteric. Dacă vreţi să remediaţi consecinţele rele ale cuvintelor voastre puteţi să vă concentraţi şi să cereţi servitorilor lumii invizibile să împiedice răul să se producă. În acest fel, nu veţi repara complet, dar evitaţi să fie mai rău. Numai că, trebuie să fiţi foarte rapid şi gândirea voastră trebuie să fie foarte intensă, dacă nu, ordinul de execuţie va fi dat şi veţi fi responsabil de toate stricăciunile pe care le-aţi produs. Unii îşi imaginează că e suficient să se scuze pentru răul care l-au comis. Nu, trebuie reparate greşelile, numai în felul acesta ne eliberăm. Spunând: „Sunt mâhnit, iartă-mă...”, e bine, dar aceasta nu ajunge. Când vi se face un cadou spuneţi „Mulţumesc”, dar acest cuvânt nu e echivalent cu ceea ce aţi primit. În aceeaşi manieră, cuvântul „iertare” nu poate repara răul pe care l-aţi făcut. Dacă aţi dat foc casei cuiva, nu e suficient să vă cereţi iertare: trebuie să-i construiţi altă casă, numai atunci veţi fi iertat. Veţi spune: „Şi dacă persoana pe care am lezat-o mă iartă?” Nu, problema nu se rezolvă aşa uşor, pentru că legea şi persoana nu sunt acelaşi lucru. Legea nu vă iartă, ea vă urmăreşte, până când reparaţi totul. Evident, acel care a iertat a dat dovadă de nobleţe, de generozitate, el se eliberează de frământări, de supărare, care l-ar menţine în regiunile inferioare. În timp ce acela care nu a iertat, suferă, e reţinut de imaginea persoanei care i-a făcut rău, se gândeşte la ea tot timpul, e legat, nu mai avansează. Dacă Iisus a spus că trebuie să ne iertăm duşmanii, e pentru ca omul să se poată elibera de gândurile negative şi ranchiuna care l-ar dezagrega. Da, e o lege extraordinară. Dar când iertaţi pe cineva, problema persoanei care v-a făcut rău nu e rezolvată. Iertarea eliberează pe cel ce a fost maltratat, lezat, calomniat dar nu îl eliberează pe cel care a comis greşeala. Pentru a se elibera, vinovatul trebuie să repare. Când aţi calomniat pe cineva, i-aţi luat prestigiul sau onoarea sa, şi de atunci vor urma evenimente neplăcute pentru el, pentru evoluţia sa. Să presupunem acum că mergeţi şi cereţi iertare acestei persoane; dacă ea vă iartă, bineînţeles, ea se eliberează, dar cum nu aţi reparat nimic, calomniile pe care le-aţi semănat continuă să producă şerpi, tigri, lupi - simbolic vorbind - care vin să masacreze şi să-şi devoreze oile. Aceasta vrea să spună că relele consecinţe ale cuvintelor voastre vor dăuna de asemenea părinţilor şi prietenilor victimei. Deci, nimic nu s-a rezolvat. Trebuie acum să găsiţi alte cuvinte, alte gânduri, alte forţe, care să repare stricăciunile. În acel moment veţi fi iertat de persoana pe care aţi lezat-o şi de asemenea şi de legea care a înregistrat aceste stricăciuni. Deci, nu vă imaginaţi că puteţi rezolva totul cu scuze: nu, e o rezolvare pentru persoana ce vă iartă, dar nu e o rezolvare din punct de vedere al justiţiei.   Câţi oameni sunt nemulţumiţi de destinul lor! Ei sunt porniţi împotriva lumii întregi pentru că viaţa lor e grea şi cuvintele pe care le aruncă în acel moment împotriva celor care sunt mai privilegiaţi decât ei sau pe care îi cred responsabili de situaţia lor sunt cu adevărat distructive: ele sunt pline de o forţă pe care poate nu o cunosc, dar care crează pagube celorlalţi. Nu e permis a face aceasta, trebuie să o ştiţi. Dacă simţiţi nevoia să-i umiliţi pe alţii sau să le faceţi rău cu cuvintele voastre, pentru că vă simţiţi dezavantajaţi, plângeţi-vă sau compătimiţi-vă, dacă aceasta vă face bine, dar lăsaţi-i pe alţii în pace, dacă nu, kharma va veni într-o zi şi vă va cere socoteală. Trebuie deci, ca fiecare să se supravegheze, să vadă pericolele acestor tendinţe, să înţeleagă că ele sunt o slăbiciune şi nu o forţă cu care să se mândrească. Dacă nu sunt precauţi şi nu încearcă să domine aceste tendinţe distructive, într-o zi, mai repede sau mai târziu, oamenii vor fi dominaţi de acestea. Nu veţi triumfa niciodată, dacă credeţi că e minunat să acţionaţi aşa. Şi chiar presupunând că un alt individ care îi seamănă i se împotriveşte şi îl striveşte la rândul său, arătându-se tot atât de mândru de atitudinea lui, cel în cauză va constata că nu e atât de corect şi minunat! Ei da, cel care vrea să vorbească tare trebuie să ştie că va găsi oricând pe cineva care va vorbi mai tare decât el, cine e grosolan va găsi pe cineva care e mai grosolan decât el. Trebuie luate precauţii ca acestea să nu se întâmple. Nici un cuvânt pronunţat nu rămâne fără consecinţe. Atunci, dacă vă scapă nişte cuvinte nejuste sau răutăcioase despre cineva încercaţi, imediat ce vă daţi seama, să vă concentraţi pentru a-i transmite multă iubire, multă lumină. Dar chiar şi în acest caz anumite pagube s-au produs deja şi e nevoie de timp pentru a simţi efectele gândurilor voastre bune. Cuvintele lui Mohamed sunt foarte profunde: penele şi-au luat zborul, nu le mai puteţi găsi. Proiectaţi forţe benefice, pozitive şi veţi avea rezultate benefice, pozitive. Proiectaţi forţe negative, vor urma consecinţe negative. Iată cum binele şi răul coexistă, dar o repet, în două straturi diferite. Răul produce rău, binele produce bine. De aceea trebuie să lucraţi zilnic pentru a vă face cuvântul inteligent, luminos, armonios, pentru a face minuni asupra voastră înşivă, apoi asupra altora, şi asupra naturii întregi. Adevărata magie este cea a cuvântului puternic, viu, a cuvântului care vine de la Dumnezeu, care curge din sursă. Încă din antichitate, Iniţiaţii cunoşteau puterea cuvântului. De aceea binecuvântarea ocupă încă un loc de seamă în ritualurile religioase. Cuvântul „a binecuvânta” înseamnă a spune lucruri bune, în sensul pronunţării de cuvinte care aduc binele. Adevărata binecuvântare e un act de magie albă. Bineînţeles, pentru a realiza acest act de magie albă omul trebuie să fie dezinteresat, pur, stăpân pe sine însuşi. Cât despre cel care primeşte această binecuvântare, trebuie ca el să fie cel puţin receptiv, doritor în a se ameliora şi de a munci pentru bine. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, binecuvântarea rămâne fără efect. Dar cu toate acestea e bine a păstra acest ritual al binecuvântării, cu speranţa că într-o zi oamenii vor deveni conştienţi de semnificaţia lui, atunci el va deveni un cuvânt, un gest eficace. Şi voi, de asemenea, trebuie să vă obişnuiţi să binecuvântaţi, să spuneţi cuvinte bune. Când atingeţi capul copilului vostru, mâinile sau picioarele lui mici, sau când ţineţi în braţe fiinţa pe care o iubiţi, de ce să nu le binecuvântaţi, pentru ca îngerii să vină şi să facă din ele fiinţe magnifice? Trebuie să binecuvântaţi tot ceea ce atingeţi, obiecte, hrană, fiinţe. Trebuie să vorbiţi cu dragoste şi blândeţe, nu numai cu oamenii, dar şi cu florile, păsările, arborii, animalele, pentru că e un obicei divin. Cel ce ştie să spună cuvinte care inspiră, care dau viaţă, posedă o baghetă magică în gura sa. El nu pronunţă niciodată aceste cuvinte în van, pentru că există tot timpul în natură unul din cele patru elemente: pământ, apă, aer sau foc care e acolo, atent, aşteptând momentul de a participa la realizarea a ceea ce exprimaţi. Se întâmplă, deasemenea, ca realizarea să se producă foarte departe de cel care a dat germenii şi nu mai putem să o vedem. Dar să ştiţi că se produce. Aşa cum vântul duce seminţele departe, tot aşa cuvintele voastre bune îşi iau zborul şi vor produce rezultate magnifice departe de ochii voştri. Dar, pentru a vorbi pietrelor, plantelor, animalelor trebuie să ştiţi unde se găsesc entităţile lor. În tot cazul, ele nu sunt în planul fizic, ca pentru om. Da, dacă omul posedă conştiinţă, este pentru că entitatea sa a coborât până în planul fizic. Entitatea unui animal se află în planul astral; acelea ale plantelor se află în planul mental, de aceea ele sunt extrem de limitate în privinţa manifestărilor lor. Cât despre entităţile pietrelor, ele se află foarte, foarte departe, în planul cauzal, şi acesta e motivul pentru care ele par moarte; dar chiar dacă viaţa lor e foarte redusă, în realitate, ele sunt vii. Luaţi o piatră în mână şi spuneţi-i cuvinte bune: aceste cuvinte vor fi înregistrate. Vorbiţi de asemenea seminţelor, florilor şi arborilor înainte de a le pune în pământ: ele vor creşte mai bine. Vedeţi, există tot timpul ceva util de făcut în viaţă. Natura e imensă, e atât de bogată! Dar, evident, pentru ca cuvântul vostru să fie întradevăr eficace şi să dea rezultate benefice trebuie să respectaţi câteva reguli. Dacă aţi învăţat să vă stăpâniţi, să vă puneţi într-o stare de armonie, de puritate, de lumină, veţi putea degaja forţe, puteri, care vor acţiona asupra întregii naturi, altfel, puteţi pronunţa toate cuvintele pe care le vreţi şi nu se va întâmpla nimic, cu excepţia înregistrării câtorva prostii. A înregistra e ceva - totul se înregistrează - dar a ajunge, graţie acestor înregistrări, la a influenţa favorabil natura sau conştiinţa fiinţelor este cu totul altceva. Cuvintele sunt puternice, dar trebuie să învăţaţi cum să vă serviţi de ele pentru a transforma totul în jurul vostru şi să vă transformaţi pe voi înşivă. Atunci când vă este frig, când vă simţiţi singur, descurajat, când aveţi impresia că nimeni nu vă iubeşte, pronunţaţi cuvântul „iubire” o dată, de două ori, de zece ori şi în diferite feluri: veţi declanşa astfel puterile cosmice ale dragostei şi nu vă veţi mai simţi singur, abandonat... Atunci când vă simţiţi în obscuritate, ca şi cum aţi fi căzut în fundul unei prăpăsti, pronunţaţi cuvintele „înţelepciune”, „lumină”, până când ele vor vibra şi vor cânta în toate celulele corpului vostru. În acel moment, totul se va lumina... Atunci când vă simţiţi îngrijorat, limitat, tulburat pronunţaţi cuvântul „libertate”. Puteţi de asemenea să pronunţaţi cuvintele „frumuseţe”, „adevăr”, „forţă”... Trebuie să faceţi aceste exerciţii în fiecare zi pentru a înţelege ce a vrut să spună sfântul Ioan prin: „La început a fost cuvântul”. (A se vedea „Cuvântul vibrant” cap XI al tomului 32 din Opere Complete)