Rudolf Steiner

Entitatea umana de Rudolf Steiner Praga, 20 martie 1911 În acest ciclu de conferinţe avem de tratat o temă extrem de apropiată omului. Vom vorbi despre entitatea omului însuşi, despre ceea ce se referă la viaţa omenească. Pe cât de aproape atinge acest subiect omul – deoarece este vorba de el însuşi –, tot pe atât de greu este de abordat. Chiar şi numai o privire asupra imperativului „Cunoaşte-te pe tine însuţi", care a răsunat în toate timpurile, coborât spre om din înălţimi mistic-oculte ne arată că această cerinţă este valabilă pentru toate epocile, că autocunoaşterea, cunoaşterea adevărată a entităţii proprii este un proces foarte greu pentru om. Nu este vorba aici numai de cunoaşterea de sine personală, ci mai cu seamă de cunoaşterea entităţii omeneşti. Eterna repetare a preceptului „Cunoaşte-te pe tine însuti" ne arată că omul este foarte departe de el însuşi, că el trebuie să parcurgă o cale lungă spre propria sa înţelegere. Acesta cste motivul pentru care consideraţiile pe care le vom face în aceste zile vor trata, la rândul lor, lucruri îndepărtate, pentru care vom avea nevoie de multe explicatii. Din această cauză am decis să abordez această temă numai după o lungă pregătire şi după o matură chibzuinţă. Dacă vrem să ajungem la o abordare reală avem nevoie neapărat de ceva ce este adeseori ignorat în abordarea ştiinţifică obişnuită: veneraţia pentru fiinţa umană – nu pentru individ, mai ales când acest individ suntem noi înşine, ci pentru fiinţa umană în general. Va fi o condiţie de bază pentru viitoarele noastre abordări de a avea veneraţie pentnt entitatea umană, în cel mai pur înţeles al acestei expresii. Adevărata veneraţie se va naşte numai dacă vom face abstracţie de felul în care apare fiinţa umană în viaţa de toate zilele. Trebuie - să ne putem ridica până la ideea că omul, cu toată evoluţia lui trecută, nu este aici pentru el însuşi, ci pentru revelarea spiritului întregii lumi, a spiritului divin al întregii lumi: Acest om este revelaţia divinităţii cosmice! Şi dacă el spune că aspiră la cunoaşterea de sine, la a deveni din ce în ce mai desăvârşit – în sensul antroposofic al cuvântului – nu trebuie să rezulte că o face din simplă curiozitate şi nici din dorinta de a afla ce este omul, ci trebuie să simtă ca pe o datorie de a modela cât mai bine această realizare, această revelaţie a spiritului lumilor în om, să operfectioneze din ce în ce mai mult, pentru a găsi un sens în cuvintele: „A rămâne neştiutor înseamnă a păcătui împotriva vocaţiei hotărâtă de divinitate". Căci spiritul lumilor a pus în noi forţa cunoaşterii. Dacă nu vrem să dezvoltăm această cunoaştere, refuzăm să fim revelaţia spiritului divin, ceea ce, de fapt, nu ne este îngăduit, şi în acest caz devenim din ce în ce mai mult caricatura lui. Este de datoria noastră să ne transformăm neîncetat, în asa fel încât să devenim o reflectare a spiritului universal. Numai dacă putem să dăm un înţeles cuvintelor „a deveni o imagine a spiritului universal", dacă devine important pentru noi să spunem „trebuie să cunoaştem, este de datoria noastră să cunoaştem", doar atunci vom putea încerca în mod corespunzător acest sentiment de veneraţie faţă de fiinţa umană. Pentru cel care vrea să cuprindă viaţa şi entitatea omului dintr-un punct de vedere ocult, această pătrundere cu veneraţie fată de natura omenească este o necesitate absolută, pentru că numai ea este capabilă să trezească în noi ochiul spiritual, posibilităţile noastre plenare de viziune spirituală, adică să trezească acele forţe care să ne lase să pătrundem în profunzimile spirituale ale naturii omeneşti. Dacă un cercetător al spiritului, un clarvăzător, nu ar putea să venereze în cel mai înalt grad natura umană, nu ar fi capabil să pătrundă până în cele mai intime fibre ale sufletului, cu veneraţie pentru această natură, i-ar rămâne închis ochiul spiritual pentru tot ce priveşte entitatea mai profundă a omului, oricât de deschis ar fi pentru unele din tainele spirituale ale Universului. Sunt mulţi clarvăzători care pot vedea în ambianţa spirituală a existenţei noastre. Dacă nu au această veneraţie, ei nu pot însă pătrunde în profunzimea firii umane şi nu pot spune nimic corect în ceea ce priveşte entitatea umană. În sens exterior, ştiinţa vieţii se cheamă „fiziologie". Această ştiinţă a vieţii nu va fi abordată aici în felul în care o vede stiinţa exterioară, ci în felul în care ea se oferă privirii spirituale, astfel încât, de la aspectul exterior al omului, de la forma şi funcţiile organelor lui, vom privi mereu spre baza spirituală, suprasensibilă a organelor, a formelor de viaţă, a proceselor vitale. Întrucât nu avem intenţia de a construi aici o „fiziologie ocultă" subiectivă, va fi necesar să facem une]e referiri la lucruri care la început vor suna celor neiniţiaţi ca neverosimile. Trebuie să mentionăm că acest ciclu de conferinţe, mai mult decât altele pe care le-am ţinut până acum, constituie un întreg şi că nu putem nici discuta, nici face critici pe marginea conferinţelor izolate – şi în special a celor de început –, pentru că unele lucruri pe care le vom aborda în acest ciclu de conferinţe va trebui să le spunem fără prejudecăţi şi nimic nu trebuie tratat în mod izolat. Din această cauză fiziologia ocultă trebuie abordată altfel decât o fiziologie exterioară. Principiile de bază pe care le vom expune la început vor fi confirmate de ceea ce va fi spus la sfârşit. Şi nu vom urmări o „linie dreaptă de la început până la sfârşit", ci vom parcurge un drum circular, care ne va conduce, în cele din urmă, de unde am pornit. Ceea ce prezentăm aici este o meditaţie asupra omului. La început omul ne întâmpină prin forma sa exterioară perceptibilă simţurilor exterioare. Ştim că observaţia laică pur exterioară a omului s-a îmbogăţit mult datorită cercetării ştiinţifice. Deci, ceea ce ştim astăzi în mod exterior despre om, prin experienţă şi prin observaţie exterioară, trebuie constituit din ceea ce laicul este capabil să observe la sine şi la alţii şi din ceea ce are de spus ştiinţa în aceste domenii, care obţine rezultate folosind metode şi instrumente demne de toată admiratia. Dacă punem la un loc mai întâi pentru omul exterior tot ce se poate vedea din punct de vedere laic, ceea ce, poate, acesta a învăţat despre fiinţa umană din unele cărţi de popularizare, vom înţelege că de la început se atrage atenţia asupra faptului că prin însăşi forma sa exterioară, aşa cum ne întâmpină în lumea exterioară, el reprezintă o dualitate. Şi este indispensabil ca cel ce vrea să forţeze profunzimile naturii umane să conştientizeze, la rândul lui, că omul exterior, cu aspectul şi conformaţia sa, reprezintă, în fond, o dualitate. Primul lucru ce poate fi distins clar la om este faptul că posedă organe – creierul şi măduva spinării – închise în formaţiuni osoase, care le protejează împotriva lumii exterioare. Văzute din profil, ne putem reprezenta ceea ce aparţine acestor organe în felul următor (vezi figura): a reprezintă ansamblul vertebrelor suprapuse, formând coloana vertebrală, iar b bolta craniană şi oasele capului. În acest canal format prin suprapunerea vertebrelor şi din oasele craniene se găseşte închis tot ce ţine de creier şi de măduvă. Nu putem observa omul fără a ne da seama că tot ce ţine de acest domeniu formează un tot, închis în sine, şi că tot restul corpului omenesc, care poate fi în strânsă legătură cu această primă formatiune – gât, trunchi, membre –, este legat de sistemul nervos prin formaţiuni mai mult sau mai puţin filiforme sau plate (sub formă de bandă). Acestea trebuie să străpungă mai întâi învelişul protector, pentru a realiza o legătură între partea închisă în interiorul acestei formaţiuni osoase şi ceea ce se leagă de ea ca natură umană exterioară. Astfel, putem spune: Chiar pentru observaţia superficială, omul apare ca o dualitate. O parte se găseşte în interiorul formaţiunilor osoase menţionate, în învelişul protector solid şi sigur, iar cealaltă parte în afara acestuia. Trebuie să aruncăm mai întâi o privire sumară asupra a ceea ce se găseşte în interiorul acestei formaţiuni osoase. Putem distinge din nou două organe: marea masă a creierului, închisă în cutia craniană, şi măduva, legată organic de creier, şi care este suspendată în canalul vertebral ca o excrescenţă filiformă a primului. Diferenţiind aceste două formaţiuni, trebuie să atragem atenţia asupra unui lucru pe care ştiinţa exterioară nu este obligată să-l remarce, spre deosebire de ştiinţa ocultă, care trebuie să pătrundă în profunzimea fiinţei, şi anume că tot ceea ce spunem despre om se referă numai la el. În momentul în care pătrundem în profunzimea diferitelor organe, descoperim că, la om, ele pot avea o cu totul altă sarcină, în semnificaţia lor adâncă, decât corespondentele sale din regnul animal. Cel care observă lucrurile prin intermediul ştiintei exterioare, va spune: Ceea ce ai afirmat aici se poate spune şi cu privire la animale. Dar ceea ce se spune despre esenţa unui organ uman nu poate fi spus în acelaşi mod pentru animal, dacă se pătrunde mai adânc în probleme. Observaţia ocultă are sarcina de a privi animalul în sine şi de a vedea apoi dacă ceea ce se poate spune despre măduva şi creierul uman este valabil şi pentru animal. Din faptul că animalele apropiate omului au o măduvă şi un creier nu se poate trage concluzia că, în semnificaţia sa profundă, sarcina acestor organe este aceeaşi. Să folosim o comparape: cu un cutit se poate, la fel de bine, tăia un viţel sau răzui o pată. În ambele cazuri avem de-a face cu un cutit. Cel care priveşte numai forma obiectului, poate gândi că în ambele cazuri este vorba de acelaşi lucru, de un cuţit. Cel ce se află pe tărâmul ştiinţei exterioare va spune că în ambele cazuri este vorba de o măduvă şi de un creier. El va gândi că, de vreme ce ambele organe există atât la animal cât şi la om, ele au aceeaşi funcţie. Dar acest lucru nu este adevărat; este o atitudine care a devenit de uz curent în ştiinţa exterioară şi care a condus la unele inexactităţi care nu vor putea fi corectate decât atunci când ştiinţa exterioară va consimţi să fie de acord cu învăţămintele profunde ale cercetării suprasensibile asupra fiinţelor. Dacă luăm în considerare creierul şi măduva, separat, vom remarca cu uşurinţă un adevăr asupra căruia observatori ai naturii ne-au atras atenţia de acum mai bine de o sută de ani. Se poate spune, cu o anumită justificare: Dacă se contemplă creierul, acesta ne apare ca o măduvă transformată. Să ne amintim că Goethe, Oken şi alţi observatori ai naturii au arătat că este o oarecare asemănare între forma oaselor craniului şi vertebre. De exemplu, Goethe, care a analizat cu atenţie asemănările de formă între organe, a fost de la început frapat de faptul că, dacă ne imaginăm o vertebră transformată, turtită şi umflată, poate apărea forma unui os cranian, astfel încât, dilatând o vertebră în toate sensurile pentru ca ea să capete prin aceasta proeminenţe, devenind însă plată în prelungirile sale, se poate obţine treptat dintr-o vertebră un os cranian. Astfel, oasele craniene pot fi considerate, dintr-un anumit punct de vedere, vertebre transformate. După cum putem aprecia oasele craniene care înconjoară creierul ca vertebre transformate, la fel ne putem imagina masa măduvei, dilatată în diverse feluri, diferenţiată, complicată, şi obtinem într-un anumit sens creierul, prin modificarea măduvei, ca şi când am spune că dintr-o plantă, care nu are la început decât frunze verzi, creşte o floare. Astfel am putea gândi că, prin această modificare, întregul creier este posibil să fie transformat prin ridicarea măduvei la trepte superioare; ea a devenit creier. Vă voi spune mai târziu cum poate fi apreciat în mod ştiinţific acest lucru. Acum, deci, ne putem reprezenta că putem privi creierul nostru ca pe o măduvă diferenţiată. Să analizăm ambele organe din acest punct de vedere. Care din ele ar putea fi considerat ca fiind cel mai tânăr? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem. Fără îndoială, nu este cel care are forma derivată, ci acela care prezintă forma originară. Deci măduva, fiind în prima sa etapă de dezvoltare, este mai tânără, în timp ce creierul este în cea de a doua etapă. El a parcurs deja stadiul de măduvă – este o măduvă transformată –, trebuie deci să-l considerăm ca fiind mai vechi. Altfel spus, dacă tinem seamă de această dualitate pe care o întâlnim la om – creier şi măduvă – putem spune: Toate structurile, toate forţele care au dus la formarea creierului trebuie să fie mai vechi, căci într-o etapă anterioară ele au trebuit să contribuie la structurarea măduvei şi apoi au acţionat pentru a transforma această măduvă în creier. Ajungem la încă o concluzie: măduva noastră actuală nu a progresat îndeajuns pentru a atinge al doilea nivel; ea a rămas la etapa de măduvă. Şi, dacă vrem să exprimăm acest lucru în mod pedant, vom spune că în coloana vertebrală avem o măduvă de rangul întâi, iar în creier o măduvă de rangul al doilea, o măduvă transformată, îmbătrânită, devenită creier. Am arătat prin aceasta ce trebuie luat în considerare când privim în mod obiectiv organul închis în acest înveliş osos protector. Acum să examinăm un alt aspect, pe care îl întâlnim la început numai în domeniul ocultismului. Vorbind despre creier şi despre măduvă aşa cum am procedat, se ajunge la o altă problemă. Când are loc o asemenea transformare, adică remodelarea unui organ de la un prim stadiu la un al doilea stadiu, procesul de dezvoltare poate fi progresiv sau regresiv. Adică, evoluţia poate conduce un organ la trepte superioare de perfecţionare sau la degenerare, la atrofiere treptată. Să ne referim la măduvă; ea ne apare ca un organ relativ tânăr, care nu a ajuns încă la stadiul de creier. Putem însă privi lucrurile în două feluri: măduva ar putea avea în ea forţele pentru a deveni, ea însăşi, cândva, creier, ca acesta de acum, dar ar putea, le fel de bine, să nu aibă această predispoziţie şi să nu ajungă la un al doilea stadiu de dezvoltare. Ea ar fi atunci pe drumul decrepitudinii, fiind destinată să atingă doar primul stadiu de dezvoltare şi să nu ajungă la cel de al doilea. Dacă ne gândim cum creierul nostru actual a avut cândva funcţia unei măduve, măduva a avut, fără îndoială, forţa de a se dezvolta şi de a deveni creier. Dar, în ceea ce priveşte măduva actuală, contemplaţia ocultă ne spune că ea nu poartă în sine predispoziţia spre o dezvoltare progresivă, ci se pregăteşte să-şi încheie evoluţia la stadiul atins. Dacă îmi permiteţi să utilizez o exprimare grotescă, aş spune că omul nu trebuie să creadă că actualul cordon medular se va dezvolta cândva ca un creier. Vom vedea care sunt cauzele ce stau la baza consideraţiunilor oculte, pentru a putea face această afirmaţie. Dar, prin simpla comparare a formelor acestui organ la om şi la speciile animale primitive – unde apare pentru prima dată –, se dezvăluie deja o indicaţie exterioară privind cele spuse acum. Dacă luati ca punct de referintă un şarpe, vedeţi cum coloana sa, formată din nenumărate inele, începe în partea posterioară a capului, este umplută de măduvă şi parcurge un drum continuu înainte şi înapoi. La om, în schimb, din locul unde se articulează cu creierul, măduva se depărtează, coborând şi subţiindu-se tot mai mult. Ea prezintă din ce în ce mai puţin distinct forma pe care o avea la capătul de sus. Observaţia exterioară ne arată, de asemenea, că în acest drum spre înapoi, la şarpe, se poate vedea un fel de degenerare. Acesta este modul de comparare exterior, şi vom observa cum lucrează contemplaţia ocultă asupra celor de mai sus. Ţinând seama de cele arătate, vom putea spune că, în formaţiunea osoasă craniană, am închis o măduvă care a devenit creier printr-o dezvoltare progresivă, o măduvă care a ajuns la o a doua treaptă a dezvoltării sale. Dar există şi o a doua încercare de a forma un creier asemănător în măduva spinării; trebuie să repetăm: această încercare arată că nu poate să reuşească, că măduva de acum nu se ridică până la nivelul unui creier adevărat. Să trecem acum la alte aspecte, pe care le putem cunoaşte tot prin observaţia laică, exterioară; să încercăm să aprofundăm sarcina pe care o au de îndeplinit creierul şi măduva. Este mai mult sau mai puţin ştiut că instrumentul activităţilor sufleteşti superioare are o anumită legătură cu creierul, că aceste activităţi sunt dirijate de organele creierului. Oricine ştie, de asemenea, că acţiunile sufleteşti inconştiente sunt dirijate de măduvă, mai precis, este vorba de acea activitate care are loc atunci când impresia exterioară este urmată imediat de acţiune, fără reflecţie. Când vă înţepati, vă retrageţi imediat mâna, tresărind. Între înţepătură şi tresărire nu este timp pentru reflecţie. Aceste activităţi sufleteşti sunt acceptate cu o anumită justificare, chiar şi de către ştiinţa oficială, printre funcţiile medulare. Dar există alte activităţi sufleteşti, în cadrul cărora între impresie şi gest se inserează o reflecţie mai adâncă. Gânditi-vă la artistul care observă natura exterioară, forţându-şi simţurile. El culege nenumărate impresii. După aceea, trece mult timp până când îşi transformă impresiile în activitate sufletească. Şi de-abia după un alt interval de timp fixează printr-o activitate exterioară ceea ce s-a elaborat în sufletul său. Între impresiile exterioare şi ceea ce omul face sub influenţa lor se intercalează o activitate sufletească bogată. Acelaşi lucru se întâmplă în domeniul cercetării ştiinţifice, dar şi în cazul oricărui om care reflectează la ceea ce are de făcut, fără a reacţiona impulsiv la impresiile sale exterioare. El nu se dezlănţuie ca un taur furios la vederea culorii roşii, printr-o mişcare reflexă, ci reflectează la ceea ce are de făcut. De fiecare dată când se intercalează actul reflecţiei, vorbim de creier ca instrument al activităţii sufletesti. Dacă pătrundem şi mai adânc în problemă, ne vom întreba cum se prezintă această activitate sufletească pentru care utilizăm creierul. Noi o percepem în două feluri. O dată, în viaţa de veghe din timpul zilei, când acumulăm impresii exterioare prin simţuri şi le elaborăm, prin reflecţii cât mai raţionale, cu ajutorul creierului. Vorbind în limbajul curent, trebuie să ne reprezentăm aceste impresii exterioare intrând prin porţile simţurilor şi declanşând anumite activităţi în sufletul nostru. Dacă am urmări numai ceea ce se întâmplă în organizarea exterioară, am vedea cum creierul este pus în mişcare de acest aflux nestăvilit de impresii exterioare şi cum el le elaborează prin reflecţie. La acest produs se asociază celelalte urmări ale acestor impresii, mai puţin supuse raţiunii, adică fapte şi gesturi pe care le atribuim mai degrabă măduvei, ca instrument. O a doua activitate care se interferează în viaţa omului, aşa cum este ea în prezent, este cea de imagini a visului, inserată între activitatea conştientă a zilei şi cea a somnului inconştient. Această viaţă de vis se inseră într-un mod uimitor între viaţa conştientă – care utilizează din plin instrumentul creierului – şi viaţa inconştientă din timpul somnului. Să vorbim acum, pe scurt, despre această viaţă de vis, din punctul de vedere al unui cercetător laic. Vedem că întreaga viaţă de vis are o asemănare remarcabilă, pe de o parte, cu acea activitate sufletească subordonată pe care o legăm de măduva spinării. Imaginile de vis nu apar în sufletul nostru ca reprezentări provenind din reflecţie, ci au un caracter de necesitate, asemănător mişcării mâinii care goneşte o muscă aşezată pe faţă. Este o mişcare reflexă, de apărare. În viaţa de vis este vorba de altceva, având de asemenea caracterul de necesitate nemijlocită. Nu apare o acţiune, ci în orizontul nostru sufletesc apare o imagine. Aşa cum în conştienţa de veghe nu avem de-a face cu o influenţă produsă de reflecţie asupra mişcării mâinii, pe care o facem din necesitate, tot atât de puţin putem influenţa imaginile care apar şi dispar în viaţa haotică de vis. Am putea spune că atunci când observăm un om în timpul vieţii conştiente de veghe şi îi vedem mişcările reflexe, totalitatea gesturilor şi a expresiilor fizionomice – realizate fără controlul raţiunii –, avem de-a face cu o sumă de acţiuni sufleteşti care se integrează cu necesitate în acest om. Să privim acum un om care visează. Este vorba de o sumă de imagini care acţionează în fiinţa lui cu caracter de imagine şi nu de acţiune. Vom înţelege deci că, aşa cum în viaţa conştientă din timpul zilei omul are unele gesturi care se declanşează fără reflecţie, tot astfel, într-o lume a imaginilor, apar reprezentări de vis haotice; care se întrepătrund.

Educatia copilului de Rudolf Steiner Viaţa contemporană pune în discuţie multe din problemele pe care omul le-a moştenit de la înaintaşii săi. De aceea epoca noastră este marcată de atât de multe “chestiuni epocale” şi “cerinţe ale vremii”. Ce fel de “probleme” agită astăzi lumea: Problema socială, problema femeii, problemele educaţiei şi ale şcolii, probleme juridice, problemele sănătăţii ş.a.m.d., ş.a.m.d. Cu cele mai diverse mijloace se încearcă rezolvarea acestor probleme. Numărul celor ce apar cu vreo reţetă, sau cel puţin pentru a contribui cu ceva la rezolvarea acestora, este nemăsurat de mare. Cu acest prilej se manifestă toate nuanţele posibile de atitudini sufleteşti umane: radicalismul, cu ţinuta sa revoluţionară, dispoziţia temperată care, respectând cele existente, vrea să dezvolte ceva nou din acestea, şi conservatorismul ce intră în agitaţie imediat ce sunt atinse vechile instituţii şi tradiţii. Pe lângă aceste orientări principale apar toate treptele intermediare posibile. Cine poate arunca o privire mai profundă în viaţă, acela nu-şi va putea împiedica un sentiment anume faţă de toate aceste manifestări. Este vorba despre faptul că diversele mijloace cu care epoca noastră răspunde cerinţelor ce se pun oamenilor sunt neîndestulătoare. Mulţi doresc să reformeze viaţa fără a-i cunoaşte cu adevărat temeliile. Cine vrea să facă prognoze referitor la ceea ce se va petrece în viitor, acela nu are voie să se mulţumească a cunoaşte viaţa numai la suprafaţa ei. El trebuie să o cerceteze în profunzimile sale. Întreaga viaţă este ca o plantă ce nu conţine numai ceea ce oferă ea privirilor noastre, ci care mai ascunde în adâncimile ei şi un stadiu de viitor. Cine priveşte o plantă ce are numai frunze, acela ştie foarte bine că, după un timp, pe tulpina ce poartă frunze, vor fi şi flori şi fructe. Ascunse privirilor noastre, plante are de pe acum chiar, premisele acestor flori şi fructe. Cum ar însă spune cineva felul în care vor apărea aceste organe, când nu vrea să cerceteze planta decât ceea ce oferă ea acum privirii. Numai acela care a ajuns să cunoască fiinţa-esenţa  plantei ar putea s-o spună. La fel, întreaga viaţă a omului conţine în sine premisele viitorului. Dar pentru a putea spune ceva despre acest viitor, trebuie să pătrundem în natura ascunsă a omului. Epoca noastră însă nu prea are înclinaţia cuvenită s-o facă. Ea se preocupă de ceea ce apare la suprafaţă şi se crede în nesiguranţă când e vorba să pătrundă la ceea ce se sustrage observaţiei exterioare. La plantă, chestiunea este de altfel mult mai simplă. Omul ştie că plante asemănătoare au dat flori şi fructe la un anumit interval de timp. Viaţa omului se desfăşoară numai odată; iar florile pe care le va avea în viitor n-au mai existat înainte niciodată. Cu toate acestea, ele sunt prezente în om, la fel ca florile unei plante ce poartă acum numai frunze. Există o posibilitate de a spune ceva despre acest viitor dacă pătrunzi dincolo de suprafaţa naturii umane, până la esenţa acesteia. Diversele idei reformatoare ale prezentului pot deveni cu adevărat fructuoase şi practice abia atunci când provin dintr-o asemenea cercetare profundă a vieţii omeneşti. Misiunea de a da o concepţie practică despre lume, care să cuprindă esenţa vieţii omeneşti, trebuie să o aibă, conform întregii sale alcătuiri, ştiinţa spirituală. Dacă ceea ce numim astăzi, adeseori ştiinţă spirituală, este îndreptăţit sau nu să ridice o asemenea pretenţie, acesta e un fapt fără importanţă. Este vorba mai mult de esenţa ştiinţei spirituale a ceea ce poate fi ea, conform acestei esenţe. Ea nu trebuie să fie o teorie aridă, care să satisfacă doar curiozitatea de a cunoaşte, şi nici mijlocul prin care unii oameni, din egoism, ar vrea să ajungă, numai ei, pe o treaptă superioară de evoluţie. Ştiinţa spirituală poate contribui la îndeplinirea celor mai însemnate sarcini ale omenirii de azi, la evoluţia ei spre prosperitate [ 1 ]. Dar tocmai asumându-şi o asemenea misiune, ea va trebui să se aştepte la multe atacuri şi suspiciuni. Radicalii şi moderaţii, precum şi conservatorii din toate domeniile vieţii o vor întâmpina, inevitabil, cu o asemenea neîncredere. Deoarece, de la început, ea nu va putea mulţumi nici un partid, premisele sale aflându-se foarte departe de orice agitaţie partizană. Aceste premise îşi au rădăcina numai şi numai în adevărata cunoaştere a vieţii. Cine cunoaşte viaţa îşi va putea asuma sarcini numai extrăgându-le din viaţa însăşi. El nu-şi va asuma programe arbitrare, deoarece ştie că în viitor nu vor domni alte legi fundamentale ale vieţii decât cele ce domnesc astăzi. Astfel, cercetarea spirituală va ajunge în mod necesar la respectul faţă de cele existente. Oricât de multe ar găsi de îmbunătăţit la ceea ce există, ea nu va neglija să vadă în acestea, germenii viitorului. Dar ea mai ştie şi că în orice devenire, există creştere şi dezvoltare. De aceea, în cele existente acum, va desluşi germenii transformării şi creşterii. Ea nu inventează programe, ci le citeşte din ceea ce există. Dar ceea ce citeşte în acest fel, devine, într-un anumit sens, chiar program, întrucât poartă în sine tocmai natura evoluţiei. De aceea, aprofundarea spiritual-ştiinţifică a fiinţei omului, oferă cele mai rodnice şi mai practice mijloace de a rezolva problemele vitale cele mai importante ale contemporaneităţii. Acest fapt îl vom prezenta aici referitor la una din aceste probleme, anume referitor la problema învăţământului. Nu vor fi enunţate cerinţe, nici programe, ci va fi descrisă pur şi simplu natura copilului. Din fiinţa omului în devenire vor rezulta, ca de la sine, punctele de vedere pentru educaţie. Dacă vrem să cunoaştem această fiinţă a omului în devenire va trebui să pornim mai cu seamă de la examinarea naturii ascunse a omului. Ceea ce observaţia senzorială cunoaşte din om, şi ceea ce concepţia materialistă asupra vieţii vrea să o recunoască drept unică, este, pentru investigaţia spirituală, numai o parte, o componentă a naturii umane, şi anume, trupul său fizic. Acest trup fizic se supune aceloraşi legi ale lumii fizice, este alcătuit din aceleaşi substanţe şi forţe ca întreg restul lumii aşa-zis neînsufleţite. de aceea, ştiinţa spirituală afirmă că omul are comun acest rup fizic cu întreg regnul mineral. Şi desemnează drept trup fizic al omului numai ceea ce face ca aceleaşi substanţe care acţionează şi în lumea minerală să fie puse în amestec, în legătură, în formare şi în dezvoltare, după aceleaşi legi. Depăşind acest trup fizic, ştiinţa spirituală cunoaşte încă o entitate a omului: trupul vieţii sau trupul eteric. Fizicienii să nu se împiedice de această denumire “trup eteric”. “Eteric” desemnează aici altceva decât eterul ipotetic al fizicii. Să luăm termenul pur şi simplu ca denumire a ceea ce va fi descris în continuare. Acum câtva timp se considera o întreprindere neştiinţifică faptul de a vorbi despre un asemenea “trup eteric”. La sfârşitul secolului al optsprezecelea, şi în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, ce-i drept, nu era “neştiinţific”. Se spunea atunci că substanţele şi forţele ce acţionează într-un mineral nu pot plăsmui de la sine fiinţe vii. Acestea trebuie să posede şi o “forţă” aparte, ce era desemnată ca “forţă a vieţii”. Oamenii îşi reprezentau aproximativ faptul că într-o plantă, în animal, în trupul uman acţionează o asemenea forţă şi dă naştere manifestărilor vieţii, aşa cum forţa magnetică din magnet realizează atracţia. În epoca următoare, a materialismului, o asemenea reprezentare a fost dată de o parte. S-a spus atunci că o fiinţă vie se alcătuieşte în acelaşi fel ca una aşa-zis fără viaţă; în organism nu domnesc alte forţe decât cele din mineral; ele acţionează doar mai complicat; ele dau naştere unei formaţiuni combinate. Azi, numai cei încăpăţânaţi materialişti au rămas fixaţi la această negare a “forţei de viaţă”. O serie întreagă de gânditori naturalişti au susţinut faptul că ar trebui acceptat totuşi ceva ca forţă de viaţă sau principii al vieţii. Astfel, ştiinţa mai recentă, se apropie în acest mod, şi într-un anumit sens, de ceea ce spune ştiinţa spirituală în legătură cu trupul vieţii. Totuşi există o deosebire considerabilă între cele două. Ştiinţa contemporană ajunge, pornind de la realitatea percepţiei senzoriale, şi prin supoziţiile înţelegerii raţionale, să accepte un fel de forţă de viaţă. Dar nu aceasta este calea cercetării adevărate, de la care porneşte ştiinţa spirituală şi din ale cărei rezultate sunt alcătuite expunerile sale. Nu putem atrage îndeajuns atenţia asupra felului cum ştiinţa spirituală se deosebeşte în acest punct de ştiinţa obişnuită de astăzi. Aceasta priveşte experienţa senzorială ca bază a oricărei cunoaşteri, iar ceea ce nu poate fi clădit pe acest fundament îl socoteşte incognoscibil. Ea îşi extrage rezultatele şi concluziile din impresii ale simţurilor. Iar ceea ce depăşeşte această sferă, este respins şi se susţine că s-ar afla dincolo de limitele cunoaşterii omeneşti. Pentru ştiinţa spirituală, o asemenea părere se aseamănă celei a unui nevăzător, care nu vrea să ţină seama decât de ceea ce poate fi pipăit, şi de concluziile ce rezultă din cele pipăite, şi care va respinge afirmaţiile văzătorului ca fiind dincolo de capacităţile de cunoaştere ale omului. Însă ştiinţa spirituală arată că omul este capabil de evoluţie, că poate să cucerească noi lumi prin dezvoltarea unor noi organe. Aşa cum culorile şi lumina există în jurul celui nevăzător, doar că el nu le poate percepe, ne-având organe pentru aceasta, tot aşa ştiinţa spirituală arată că există multe lumi în jurul omului iar el, le poate percepe numai dacă îşi dezvoltă organele necesare pentru aceste lumi. Aşa cum orbul priveşte într-o nouă lume, îndată ce este operat, tot aşa şi omul, prin dezvoltarea unor organe superioare, mai poate cunoaşte încă şi cu totul alte lumi decât acelea pe care simţurile obişnuite îl fac să le perceapă. Dacă un orb din naştere poate fi operat sau nu, aceasta depinde de constituţia organelor sale; organele superioare însă. prin care omul poate pătrunde în lumile superioare, există în germen la fiecare om. Oricine şi le poate dezvolta dacă are răbdarea, perseverenţa şi energia de a aplica asupra sa metodele descrise în lucrarea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? [ 2 ]. Ştiinţa spirituală nu spune că omul ar avea, prin organizarea sa, limite în cunoaştere; dar ea afirmă că pentru om există acele lumi pentru care el posedă organele de percepţie corespunzătoare. Ştiinţa spirituală vorbeşte numai de mijloacele prin care se pot extinde limitele amintite. În acest fel situează ea şi referitor la cercetarea trupului vieţii sau eteric la tot ce va fi descris în continuare ca membre (componente) superioare ale naturii omeneşti. Ştiinţa spirituală acceptă faptul că investigaţia prin intermediul simţurilor trupeşti poate avea acces doar la trupul fizic şi că, pornind de la punctele acesteia de vedere, doar cel mult prin deducţie ar putea ajunge investigarea senzorială la o corporalitate superioară. Însă ştiinţa spirituală face cunoscut felul în care poţi avea acces la o lume în care aceste componente superioare ale naturii umane apar observatorului în acelaşi fel în care celui născut orb, după operaţie, îi apar culorile şi luminozitatea obiectelor. Pentru cei care şi-au dezvoltat organele de percepţie superioare, trupul eteric sau al vieţii este un obiect al observaţiei şi nu al înţelegerii sau al deducţiei. Acest trup eteric sau al vieţii, omul îl are comun cu plantele şi animalele. El face ca substanţele şi forţele trupului fizic să se constituie în fenomene de creştere, reproducere, de mişcare internă a umorilor şi aşa mai departe. El este aşadar constructorul şi formatorul trupului fizic, locuitorul şi arhitectul acestuia. De aceea am mai putea numi trupul fizic şi imaginea ori expresia acestui trup al vieţii. În privinţa formei şi mărimii, ambele componente ale fiinţei umane sunt apropiate, însă în nici un caz egale. La animale, şi în mai mare măsură la plante, trupul eteric se deosebeşte considerabil, ca formă şi întindere, de trupul fizic. A treia componentă a fiinţei umane este aşa-numitul trup al senzaţiei (simţirii) sau trup astral. El este purtătorul durerii şi plăcerii, al pornirilor, poftelor şi pasiunilor ş.a.m.d. O fiinţă care constă numai din trup fizic şi trup eteric nu le are pe toate acestea. Putem cuprinde toate cele enumerate mai sus în expresia: simţire. Planta nu are simţire. Dacă astăzi vreun învăţat, pornind de la faptul că multe plante răspund la excitaţii prin mişcări sau într-un alt mod, trag concluzia că plantele ar avea o anumită capacitate de a simţi, el nu arată prin aceasta decât că nu cunoaşte esenţa simţirii. Aici nu este vorba de faptul că fiinţa în cauză răspunde la un excitant exterior, ci mai ales de faptul că excitaţia se reflectă printr-un proces (fenomen) interior, ca de exemplu plăcerea sau durerea, pornirea sau pofta ş.a.m.d. Dacă nu am accepta acest fapt, atunci am putea fi îndreptăţiţi să spunem că şi hârtia de turnesol simte anumite substanţe deoarece, în atingere cu ele, se înroşeşte [ 3 ]. Trupul simţirii, omul îl are comun doar cu lumea animală. El este deci purtătorul vieţii de simţire. Să nu comitem eroarea anumitor cercuri teosofice închipuindu-ne că trupul eteric şi trupul simţirii ar consta dintr-o materie mai subtilă decât cea aflată în trupul fizic ‒ Aceasta ar însemna să materializăm aceste componente superioare ale naturii omeneşti. Trupul eteric este o configuraţie de forţe; el constă din forţe active, iar nu din substanţă; iar trupul astral sau al simţirii, este o configuraţie de imagini mişcându-se în sine, colorate sau luminoase [ 4 ]. Trupul simţirii se deosebeşte ca formă şi mărime de trupul fizic. La om, el se prezintă ca o formaţiune ovoidală (de ou alungit), în care îşi au lăcaşul trupul fizic şi cel eteric. Trupul astral le depăşeşte pe amândouă celelalte, în toate părţile, ca o configuraţie de imagini luminoase. Omul are apoi şi o a patra componentă fiinţială pe care nu o împarte cu nici o altă fiinţă de pe Pământ. Aceasta este purtătoarea “Eului” omenesc. Cuvinţelul “Eu”, aşa cum este el întrebuinţat de exemplu în limba germană, este un nume care se deosebeşte de toate celelalte. Cine cugetă în mod corespunzător asupra naturii acestui nume, acela îşi deschide calea spre cunoaşterea naturii omeneşti. Toate celelalte nume pot fi utilizate de toţi oamenii, în acelaşi fel, referitor la obiectul corespunzător. Oricine poate numi masa “masă”, iar scaunul “scaun”. Lucrurile nu se petrec la fel cu numele “Eu”. Nimeni nu-l poate utiliza ca să desemneze pe un altul; oricine îşi poate zice numai lui însuşi “Eu”. Niciodată nu-mi va putea răsuna la ureche cuvântul “Eu”, ca desemnându-mă pe mine. Prin faptul că omul se desemnează pe sine ca “Eu”, el trebuie să se numească lăuntric pe sine. O fiinţă care îşi poate zice sieşi “Eu”, este o lume în sine. Acele reguli care s-au întemeiat pe ştiinţa spiritului, au simţit întotdeauna aceasta. De aceea ele au afirmat: odată cu “Eul”, “Dumnezeu”, care se revelează fiinţelor inferioare numai din afară, ca fenomene ale realităţii înconjurătoare, începe să vorbească înăuntru. Purtătorul însuşirilor descrise aici este “trupul-Eu”, a patra parte constitutivă a fiinţei omeneşti [ 5 ]. Acest “trup-Eu” este purtătorul sufletului omenesc superior. Prin el omul este încoronarea creaţiunii pământeşti. “Eul” însă nu este câtuşi de puţin, în omul contemporan, o entitate simplă. Putem cunoaşte natura sa dacă vom compara între ei oameni aparţinând diferitelor trepte de evoluţie. Să ne îndreptăm privirea spre sălbaticul necultivat şi spre omul european de medie şi să-i comparăm cu un om de înalte idealuri. Cu toţii au capacitatea de a-şi spune sieşi “Eu”; “trupul Eu” este prezent la toţi. Sălbaticul necultivat îşi urmează cu acest “Eu” patimile, pornirile şi poftele, ca un animal. Cel superior dezvoltat îşi spune, referitor la anumite înclinaţii şi plăceri ale sale: pe acestea ai voie să le urmezi, pe altele însă el şi le va înfrâna, şi le va domina. Idealistul şi-a format pe lângă înclinările şi pasiunile iniţiale, altele superioare. Toate acestea s-au petrecut pentru că “Eul” a lucrat asupra celorlalte componente ale fiinţei omeneşti. Tocmai în aceasta consta misiunea “Eului”, de a înnobila şi purifica celelalte componente, pornind din sine. Astfel, la omul care şi-a depăşit starea în care l-a plasat lumea exterioară, componentele inferioare ale fiinţei sale au fost mai mult sau mai puţin, transformate sub influenţa Eului. În starea în care omul abia s-a ridicat deasupra animalului, prin aceea că “Eul” său a scăpat în el, referitor la componentele inferioare ale fiinţei sale, acestea se aseamănă încă animalului. Trupul său eteric sau al vieţii este doar purtătorul forţelor plăsmuitoare vii de creştere şi reproducere. Trupul său de simţire exprimă doar acele porniri, pofte şi patimi care vor fi stimulate de natura exterioară. Pe măsură ce omul răzbate de pe această treaptă de dezvoltare, de-a lungul vieţilor sau încarnărilor succesive, spre o evoluţie tot mai înaltă, Eul său prelucrează celelalte componente ale fiinţei sale. Astfel trupul de simţire devine purtătorul simţămintelor purificate de plăcere şi neplăcere, al dorinţelor şi poftelor înnobilate (rafinate). De asemenea şi trupul eteric sau al vieţii este transformat. El devine purtătorul obişnuinţelor, al înclinaţiilor de durată, al temperamentului şi al memoriei. Un om al cărui Eu nu a prelucrat încă trupul vieţii, nu are nici o amintire a trăirilor sale. El îşi trăieşte traiul aşa cum natura l-a sădit în el. Întreaga evoluţie culturală se exprimă la om prin acest fel de muncă a Eului asupra componentelor subordonate ale fiinţei umane. Această muncă se coboară până în trupul fizic. Sub influenţa Eului, se modifică fizionomia, gesturile şi mişcările, întreaga înfăţişare a trupului fizic. Se poate distinge chiar şi felul în care diversele mijloace culturale şi de instruire acţionează în mod diferit asupra părţilor constitutive separate ale fiinţei omeneşti. Factorii obişnuiţi acţionează asupra trupului de simţire; ei îi procură acestuia feluri de plăcere ori neplăcere, de porniri ş.a.m.d. decât avea el iniţial. Adâncirea în operele de artă acţionează asupra trupului eteric. Prin faptul că omul dobândeşte prin intermediul operei de artă, bănuiala a ceva superior, mai nobil decât ceea ce îi oferă mediul înconjurător senzorial, el îşi transformă trupul vieţii. Un mijloc puternic de purificare şi înnobilare a trupului eteric este religia. Prin aceasta, impulsurile religioase au o măreaţă misiune de-a lungul evoluţiei omenirii. Ceea ce se numeşte conştiinţă, nu este nimic altceva decât rezultatul muncii Eului asupra vieţii de-a lungul unei serii de încarnări. Dacă omul pricepe că nu trebuie să facă un lucru sau altul, şi dacă această înţelegere face asupra lui o puternică impresie, astfel încât ea se perpetuează până în trupul său eteric, prin aceasta ia naştere tocmai conştiinţa. Această muncă a “Eului” asupra părţilor constitutive subordonate ale fiinţei omeneşti poate fi de aşa natură încât să fie proprie mai mult întregului regn uman, ori poate fi, o realizare a Eului individual asupra sa însuşi. În primul caz, la transformarea omului colaborează oarecum întreaga specie umană; în cazul al doilea transformarea trebuie să se sprijine pe cea mai personală activitate a Eului. Dacă “Eul” devine atât de puternic încât prelucrează prin forţe proprie forţă trupul de simţire, ceea ce Eul face pe această cale din trupul de simţire sau astral, se numeşte: sine spirituală (sau, cu o expresie orientală: Manas). Această transformare se sprijină, în esenţă, pe învăţare, pe o îmbogăţire a spaţiului interior cu iedei şi concepţii (intuiţii) superioare. – Se poate întâmpla însă ca Eul să ajungă la o activitate cu totul originară asupra propriilor părţi constitutive ale fiinţei umane. Aceasta se întâmplă atunci când nu numai trupul uman este îmbogăţit ci este transformat şi trupul eteric sau al vieţii. Omul învaţă multe în viaţă; şi când, dintr-un anumit punct el priveşte înapoi asupra acestei vieţi, îşi poate spune: am învăţat multe; el însă va putea vorbi numai într-o mult mai mică măsură de o transformare a temperamentului, a caracterului, de o îmbunătăţire sau de apreciere a memoriei pe parcursul vieţii. Învăţarea priveşte trupul astral; celelalte transformări pricesc însă trupul eteric al vieţii. De aceea nu este o imagine nepotrivită compararea transformării trupului astral pe parcursul vieţii, cu mersul minutarului unui ceas, iar transformării trupului vieţii, cu mersul orarului. Când omul îşi începe educaţia superioară sau aşa-ocultă, aceasta depinde în primul rând, mai ales, de faptul de a-şi propune transformarea trupului vieţii pornind de la puterea cea mai personală a Eului. El trebuie să lucreze pe deplin conştient şi individual la transformarea obişnuinţelor, a temperamentului, ca caracterului, a memoriei ş.a.m.d. Atâta cât poate el prelucra, în felul acesta, din trupul vieţii, ca fi transformat, în sensul exprimării spiritual-ştiinţifice, în spiritul vieţii (sau, după cum sună expresia orientală: în Buddhi). Pe o şi mai înaltă treaptă, omul ajunge la a dobândi forţe prin care poate acţiona asupra trupului său fizic, transformându-l (de exemplu, modificând tensiunea sanguină sau pulsul). Cât anume din trupul fizic este transformat în acest mod, se va numi om-spirit (expresia orientală: Atama). Transformările pe care omul le realizează în părţile constitutive inferioare ale fiinţei sale, mai ales în sensul întregului regn omenesc, sau în sensul unei părţi a acestuia, de exemplu a unui popor, neam ori a unei familii, poartă în ştiinţa spirituală următoarele nume: Trupul astral sau simţire, transformat pornind de la Eu, se numeşte sufletul simţirii (al senzaţiei), trupul eteric transformat se numeşte sufletul înţelegerii (al înţelegerii raţionale), iar trupul fizic transformat se va numi sufletul conştienţei. Nu trebuie să ne închipuim însă că această transformare a celor trei părţi constitutive ale fiinţei omeneşti s-ar oarecum succesiv. Această transformare de petrece simultan asupra tuturor celor trei componente, începând de la momentul străfulgerării Eului. Într-adevăr, munca Eului nu va fi câtuşi de puţin clar percepută de om până el nu şi-a transformat o parte a sufletului conştienţei. Din cele expune mai sus se vede că, la om, se poate vorbi de patru componente (membre) ale fiinţei sale: trupul fizic, trupul eteric sau al vieţii, trupul astral sau al simţirii şi trupul-Eu. – Sufletul simţirii (al senzaţiei), sufletul înţelegerii (raţionale), sufletul conştienţei, dar de asemenea şi componentele (membrele) superioare ale naturii umane: sinea spirituală, spiritul vieţii, omul spirit apar ca produse ale transformării celor patru componente ale fiinţei umane. Atunci când este vorba de purtătorii însuşirilor omeneşti, în discuţie intră, de fapt, numai cele patru componente ale fiinţei umane.

Dualitatea umana de Rudolf Steiner Praga, 21 martie 1911 În cadrul expunerilor noastre vom intra în mod constant în dificultatea de a putea cuprinde mai exact cu privirea organismul uman exterior, pentru a recunoaşte ce este perisabil, fragil. Vom vedea totodată cum tocmai acest lucru ne va conduce spre cunoaşterea nepieritorului, eternului din natura umană. Şi dacă consideraţiile noastre au acest scop, este necesar să ne amintim ceea ce am mentionat deja, şi anume punctul de vedere din care trebuie considerat organismul exterior fizic, cu întreaga veneraţie cuvenită unei revelări a lumilor spirituale. Dacă suntem pătrunşi în oarecare măsură de noţiunile şi modul de simţire al ştiinţei spiritului, putem avea acces cu uşurinţă la gândul că organismul uman, în uriaşa lui complexitate, trebuie să fie cea mai semnificativă expresie, cea mai mare şi mai importantă revelaţie a forţelor spirituale care structurează lumea şi-i dau viaţă. Oricum, trebuie să pătrundem tot mai mult din afară spre interior. Ieri am văzut cum observaţia exterioară – atât cea laică cât şi cea ştiinţifică – ne obligă să vedem în om o dualitate. Am făcut-o în treacăt, dar, în cele ce urmează, vom aprofunda problema. Am spus despre această dualitate că este închisă în cavitatea osoasă a craniului şi coloanei vertebrale. Pornind de la forma exterioară a acestei părţi a omului, se poate obţine o perspectivă provizorie, legând viaţa de veghe cu cealaltă, la început foarte îndoielnică, desigur – viaţa de vis. Am văzut că formele exterioare ale acestei părţi a naturii omeneşti oferă un gen de imagine, înseamnă un fel de revelaţie: pe de o parte a vieţii de vis, această viaţă haotică a imaginilor, iar pe de alta a vieţii de veghe, cu contururi nete, stabilite prin observaţie. Astăzi vom arunca o privire chiar şi numai fugitivă asupra celeilalte pării a dualităţii omeneşti, care se află în afara domeniului observat ieri. O privire, chiar superficială, asupra acestei a doua părţi a fiinţei umane ne poate lămuri că, dintr-un anumit punct de vedere, ea este opusă celeilalte părţi. Atunci când privim creierul şi măduva, le vedem înconjurate de formaţiuni osoase. Dacă privim cealaltă parte a alcătuirii omeneşti va trebui să spunem că aici formaţiunile osoase sc găsesc angrenate mai mult în interiorul organelor. Dar aceasta ar fi o apreciere foarte superficială. Mai adânc în structura acestei a doua părţi a naturii umane ne va conduce faptul că vom aborda mai întâi separat cele mai importante sisteme de organe, comparându-le apoi cu ceea ce am aflat ieri. Vom analiza la început sistemele de organe, sistemele de instrumente ale organismului uman care aparţin nutriţiei şi pe cele care se găsesc între aparatul digestiv şi acea minunată formaţiune care constituie punctul central al organismului omului: inima. Chiar o privire superficială ne arată că acest sistem de instrumente, şi în primul rând aparatul digestiv, este destinat să preia substanţele din lumea exterioară şi să le pregătească pentru a le prelucra ulterior în organismul fizic al omului. Ştim că aparatul digestiv se întinde – sub forma unui tub – de la orificiul bucal până în stomac. Ştim, de asemenea, că alimentele dirijate prin acest canal sunt cu uşurinţă separate într-o parte inutilizabilă, care este pur şi simplu eliminată, şi o alta, care este transportată în organism prin celelalte organe digestive. Se ştie, de asemenea, că aparatului digestiv propriu-zis i se ataşează sistemul limfatic, al cărui rol este de a duce mai departe substanţele nutritive modificate. Deci de aparatul digestiv, dincolo de stomac, se leagă sistemul limfatic – o sumă de canale ce parcurg întreg corpul, care se încarcă cu substanţele transformate de către aparatul digestiv şi le transportă spre sânge. Avem, prin urmare, a treia componentă a acestui sistem de organe, aparatul circulator, cu canalele sale ramificate, largi sau înguste, care străbat întreg organismul, şi al cărui centru activ este inima. Ştim, de asemenea, că vasele care pleacă de la inimă, numite artere, conduc sângele spre toate părţile organismului nostru, că sângele suferă un anumit proces de transformare şi este readus apoi la inimă, prin alte vase, sub formă de sânge albastru, spre deosebire de sângele roşu. Mai ştim că acest sânge transformat, inutilizabil ca atare pentru viaţă, este condus la plămâni, unde intră în contact cu oxigenul care provine din aerul exterior, cu ajutorul căruia este reînnoit în plămân şi apoi este recondus la inimă, pentru a-şi relua cursa prin întregul organism. Pentru a putea examina toate aceste sisteme, şi pentru a avea, în modul de observare exterior, o bază valabilă şi pentru abordarea ocultă, vrem să ne ocupăm mai întâi de acest sistem care apare de la bun început ca punct central al întregului organism: aparatul circulator. Să analizăm mai întâi sângele: după ce a fost reîmprospătat la nivelul plămânului şi transformat în sânge oxigenat, este dus la inimă, de unde pleacă din nou ca sânge roşu, pentru a fi reutilizat în organism. Vă previn că toate desenele pe care le voi prezenta vor fi schematice. Să ne amintim că inima omului este alcătuită din patru camere, mărginite de pereţi interiori: două camere mari în partea inferioară şi două mai mici în partea superioară. Cele inferioare se numesc ventricule, iar cele superioare auricule. Nu voi vorbi astăzi despre valvule; vă voi prezenta procesul foarte schematic. După ce a curs din auriculul stâng în ventriculul stâng, sângele este transportat de o arteră mare şi purtat în întreg organismul. Să reţinem că acest sânge este utilizat de toate organele corpului, este transformat în sânge albastru şi sub această formă ajunge în auriculul drept, de unde curge în ventriculul drept, pentru a fi dirijat spre plămâni, reînnoit, şi pentru a-şi relua ciclul. Dacă ne reprezentăm acest lucru, este important pentru modul de observaţie ocultă să adăugăm că foarte aproape – pe traiectul arterei principale (aorta – n.tr.) – se separă un curent secundar, care duce sângele oxigenat spre creier şi care revine apoi la auriculul drept. Astfel, sângele trecut prin creier este transformat la fel ca si cel care vine din celelalte părţi ale organismului. Avem deci o mică circulaţie, în care este intercalat creierul, separat de marea circulaiie, care parcurge restul organismului. Este foarte important să reţinem acest fapt, deoarece el ne conduce spre o reprezentare importantă, care ne poate furniza baza pentru tot ce ne face posibilă urcarea spre înăltimile oculte numai dacă ne punem întrebarea: Aşa cum în partea superioară a organismului sunt inserate în mica circulaţie organele superioare, ceva asemănător există şi în marea circulatie? Vom ajunge astfel la un rezultat care ne poate fi furnizat chiar şi de observaţia exterioară superficială, faptul că în marea circulatie sunt inserate trei organe: splina, ficatul şi vezica biliară, care contine bila preparată de ficat. Dacă ne întrebăm care este rolul acestor organe, ştiinţa exterioară ne răspunde că ficatul prepară bila, că bila curge în tubul digestiv şi colaborează la transformarea alimentelor, pentru ca acestea să fie preluate prin vasele limfatice şi să poată intra în sânge. Ştiinţa exterioară ne vorbeşte mai puţin despre al treilea organ, splina. Dacă examinăm aceste organe, trebuie să precizăm că ele sunt în întregime ocupate cu prepararea alimentelor pentru organismul uman. Pe de altă parte, toate trei sunt incluse în circulaţie, şi nu degeaba. Dat fiind faptul că alimentele sunt preluate de sânge, pentru a fi purtate în întregul organism şi pentru a înlocui în permanenţă pierderile, aceste trei organe participă la transformarea integrală a alimentelor. Acum se pune o întrebare: Putem înţelege, după aspectul lor exterior, felul cum aceste organe participă la activitatea generală a organismului uman? Dacă privim din afară, ne apare că ele sunt intercalate în circulaţia inferioară, aşa cum creierul este inclus în circulaţia superioară. Dacă avem în vedere asemenea consideraţii exterioare, pe care este necesar să le aprofundăm mai târziu, trebuie să vedem dacă aceste organe ar putea avea o sarcină asemănătoare celei a creierului şi în ce ar putea consta ea. Să analizăm pentru început părţile superioare ale organismului uman. Ele sunt cele care preiau impresiile senzoriale exterioare culese de organele de simţ şi care elaborează materialul percepţiei noastre senzoriale. Ceea ce se întâmplă în cap, în părţile superioare ale organismului uman, este prelucrarea acelor impresii care intră prin organele de simţ. Putem considera impresiile exterioare drept cauză a tot ce se întâmplă în partea superioară a organismului, şi în timp ce aceste impresii îşi produc efectul, precum şi ceea ce rezultă din acţiunea lor prin elaborare interioară în organele superioare ale omului, modifică sângele, sau contribuie la aceasta; sângele astfel modificat este trimis de către aceste organe spre inimă, la fel ca şi cel din restul organismului. Întrucât partea superioară a organismului uman se deschide lumii exterioare cu ajutorul organelor senzoriale – porţi deschise lumii înconjurătoare – nu este oare natural să gândim că ceea ce lumea exterioară imprimă în creier prin organele de simţ corespunde într-un anume sens cu ceea ce acţionează din interiorul organelor interioare, splină, ficat, bilă, în afară? În timp ce această parte superioară se deschide spre exterior pentru a primi de acolo influenţe şi sângele curge spre această parte pentru a culege influenţele exterioare, în acelaşi timp el curge spre partea inferioară, pentru a primi ceea ce vine de la cele trei organe. Deci, când privim lumea înconjurătoare, vedem că aceasta influenţează structura noastră superioară prin intermediul organelor senzoriale. Imaginaţi-vă că ceea ce pătrunde în noi din exterior prin simţuri ar fi comprimat, concentrat într-un centru. Astfel, ceea ce pătrunde în noi din toate direcţiile trebuie comparat cu ceea ce curge din ficat, din vezica biliară şi din splină, adică lume înconjurătoare transformată. Dacă aprofundaţi această idee, veţi vedea că nu este o reflecţie cu totul stranie. Imaginaţi-vă diversele impresii senzoriale care curg spre interior şi închipuiţi-vă că sunt concentrate, condensate şi formate ca organe dispuse în interior. Astfel, sângele se oferă în interior celor trei organe - ficat, bilă, splină -, aşa cum partea superioară a organismului se oferă lumii din afară. Avem deci lumea exterioară, care ne înconjoară simţurile, concentrată în organe dispuse în interiorul corpului omenesc. Putem spune că, pe de o parte, lumea lucrează în exterior, pătrunde în noi, atinge sângele în organele superioare şi îl influenţează. Pe de altă parte, macrocosmosul influenţează în mod tainic organele pe care le-a concentrat şi, pe această cale, acţionează asupra sângelui nostru, care i se pune de asemenea la dispoziţie. Să reprezentăm aceasta schematic: Să ne imaginăm în primul rând lumea, care acţionează din toate părţile asupra simţurilor noastre, şi sângele, oferindu-se ca o tablă pe care se întipăresc impresiile acestei lumi - este organizarea noastră superioară. Să ne imaginăm apoi că am putea concentra toată această lume exterioară în organe izolate, că am forma din ea un extract pe care l-am putea transpune în interior; astfel, ceea ce acţionează din toate direcţiile acţionează şi de cealaltă parte, a sângelui. Vom avea astfel un tablou al exteriorului şi interiorului organismului uman format într-un fel cu totul aparte. S-ar putea spune, într-un anumit sens, că creierul corespunde organizării noastre interioare în măsura în care ea umple toracele şi cavitatea abdominală. Este ca şi cum lumea din afară ar fi transpusă în interiorul nostru. În această organizare subordonată, care serveşte în principal continuării procesului nutritiv, vom găsi câteva lucruri cu totul tainice, ca de pildă concentrarea întregii lumi înconjurătoare în câteva organe interne, câteva instrumente interioare. Studiind mai îndeaproape aceste organe, splina, ficatul, vezica biliară, observăm că cea care se oferă prima curentului sangvin este splina. Ea are o structură particulară, un ţesut bogat vascularizat, conţinând numeroase granule albe, care contrastează cu roşul fondului. Splina ne apare ca o strecurătoare prin care trece sângele, punându-se la dispoziţia unui organ care este într-un fel o fracţiune concentrată a macrocosmosului. Splina este în legătură şi cu ficatul. Pe treapta următoare observăm cum sângele se oferă ficatului, iar acesta, la rândul său, secretă bila, ca o a treia componentă a acestei serii. Bila este depusă într-un organ special, se amestecă cu substanţele nutritive, şi de aici, împreună cu aceste substanţe transformate, ajunge în sânge. Ne putem imagina această oferire de sine a sângelui către cele trei organe în felul următor: primul organ care se găseşte în calea sângelui este splina, al doilea este ficatul, şi al treilea, care are o relatie foarte complicată cu sângele, cu întregul sistem sangvin, este bila care, pentru că este pusă la dispoziţia alimentelor, participă la elaborarea lor, este considerată un organ aparte. Bazaţi pe acest fapt, ocultiştii tuturor timpurilor au dat anumite denumiri acestor organe. Vă rog să nu vă gândiţi deocamdată la nimic deosebit în legătură cu aceste nume, ci numai la faptul că ele au fost date acestor organe şi să faceţi abstracţie de adevărul că o asemenea asociere a numelor are şi o altă semnificaţie pentru organe. Vom vedea mai târziu pentru ce motive li s-au dat chiar aceste nume. Deoarece splina este prima care se oferă sângelui, vechilor ocultişti li s-a părut că cel mai potrivit nume pentru ea ar fi cel al primei planete care apare în spatiul cosmic al sistemului solar. Din această cauză au numit splina „saturniană" – sau un Saturn interior –, aşa cum ficatul a devenit un Jupiter interior, iar bila un Marte interior. Deocamdată să nu ne gândim la aceste nume, ci numai la faptul că le-am depistat. Şi am făcut aceasta deoarece am înţeles că lumile exterioare, abordabile pentru simţurile noastre, sunt comprimate în aceste organe, care reprezintă pentru noi lumi interioare, aşa cum planetele reprezintă lumi exterioare. Aşa cum lumile exterioare apar simţurilor noastre, prin aceea că pătrund din afară, lumile interioare acţionează activ asupra sângelui, influenţând Eul, al cărui organ este sângele. În orice caz, vom afla o diferenţă importantă între caracteristicile creierului uman, despre care am vorbit ieri, şi ceea ce ne apare ca un fel de sistem cosmic interior. Această diferenţă constă, în primul rând, în faptul că omul nu ştie nimic despre ceea ce se petrece în organismul său interior. El nu percepe influenţa pe care aceste lumi interioare o exercită asupra lui, în timp ce, în mod caracteristic, lumea exterioară îi impresionează conştienţa. Într-un anumit sens, ne este îngăduit să numim aceste lumi interioare o lume a inconştientului, spre deosebire de lumea conştientă, pe care am învăţat să o cunoaştem în activitatea creierului. Vom clarifica conţinutul conştientului şi al inconştientului, luând în considerare şi alt aspect. Ştiti că ştiinţa oficială consideră sistemul nervos, cu tot ce este legat de el, drept organ al conştienţei. Pentru dezvoltarea ulterioară a consideraţiilor noastre oculte, să reţinem o anumită relaţie a sistemului nervos cu sângele - ceea ce am expus azi în mod schematic. Vedem că sistemul nervos este pretutindeni în legătură cu sângele. Să dăm atentie mai întâi unui adevăr pe care ştiinţa oficială îl consideră incontestabil: că regulatorul general al activităţii conştiente, al vieţii sufleteşti, este sistemul nervos. Nu putem însă evita faptul că pentru ocultişti sistemul nervos nu reprezintă decât un fel de substrat al conştienţei. Aşa cum sistemul nervos se inserează în organismul nostru şi intră în contact într-un anumit fel cu sângele, tot astfel se inserează în fiinţa omenească ceea ce noi numim corpul astral şi Eul. În conferinţele mele, am arătat că şi o observare exterioară, pe care am prezentat-o în repetate rânduri, ne poate evidenţia că sistemul nervos este, într-un anumit sens, revelaţia corpului astral. În cadrul unei astfel de abordări, vedem că la început nu le putem atribui corpurilor naturale nevii decât corpul fizic pe care ni-l prezintă. Când urcăm pe scara evoluţiei de la corpurile anorganice, neînsufleţite, la corpurile naturale însufleţite – la organisme –, trebuie să ne imaginăm că acestea sunt pătrunse de corpul eteric sau vital, care conţine în el cauzele manifestărilor vieţii. Vom vedea mai târziu că antroposofia sau ocultismul nu vorbesc despre acest corp vital aşa cum se vorbea pe vremuri despre „forţa vitală". Când antroposofia aminteşte despre corpul eteric, ea vorbeşte despre ceva real, pe care ochiul spiritual îl vede cu adevărat şi care se află la baza corpului fizic. Când contemplăm plantele, trebuie să le atribuim un corp eteric. Dacă ajungem mai sus, la fiinţele dotate cu sensibilitate, la animale, vom găsi elementul sensibilitătii, al vieţii interioare, sau, mai bine zis, al trăirii interioare, care deosebeşte animalele de plante. Pentru ca simpla activitate vitală – care nu se poate încă interioriza şi nu se poate aprinde până la simţire – să ajungă la trăire interioară trebuie ca în organismul animalului să se integreze corpul astral. Sistemul nervos, pe care plantele încă nu-l au, devine pentru noi unealta exterioară a corpului astral, arhetip spiritual al sistemului nervos. Aşa cum arhetipul se comportă faţă de manifestarea sa, de imaginea sa, la fel se comportă şi corpul astral faţă de sistemul nervos.

Din Cronica AKASHA de Rudolf Steiner STRĂMOŞII NOŞTRI ATLANTEENI   Strămoşii noştri atlanteeni erau foarte diferiţi de omul actual, mai mult decât îşi poate imagina cineva ale cărui cunoştinţe se mărginesc doar la lumea sensibilă. Această deosebire se referă nu numai la aspectul exterior, ci şi la facultăţile spirituale. Cunoştinţele lor tehnice şi întreaga lor cultură erau altele decât cele pe care le putem observa în prezent. Dacă ne referim la primele începuturi ale umanităţii atlanteene, vom descoperi facultăţi spirituale cu totul diferite de ale noastre. Gândirea logică, facultatea de a face calcule şi combinaţii, pe care se bazează astăzi toate realizările moderne, nu existau la primii oameni atlanteeni. În schimb, ei aveau o memorie extraordinar de dezvoltată, şi aceasta constituia una din facultăţile lor spirituale cele mai remarcabile. De exemplu, ei nu făceau calcule, aşa cum facem noi, aplicând reguli învăţate în prealabil. Nu aveau ceva cum ar fi o tablă a înmulţiri. Nimeni nu îşi întipărise în minte că trei ori patru fac doisprezece: Faptul că atunci când se ivea necesitatea unei asemenea operaţiuni omul atlantean rezolva problema, se datora capacitătii de a-şi aminti alte situaţii identice sau asemănătoare. Îşi reamintea situaţii trăite anterior. Este important de reţinut că de fiecare dată când se dezvoltă o aptitudine nouă o alta, mai veche, pierde din forţă. Prin gândirea logică şi prin capacitatea de a face calcule, omul actual este superior străvechiului om atlantean; în schimb, memoria noastră a regresat, omul gândeşte cu ajutorul ideilor; gândirea omului atlantean se forma cu ajutorul imaginilor. Când o imagine îi apărea în suflet, el îşi amintea perfect numeroase alte imagini asemănătoare pe care le trăise în trecut şi, pe această bază, îşi forma judecata. Din această cauză, orice formă de învăţământ era complet diferit de cel care se va practica în perioade următoare. Nu se urmărea să se imprime copilului reguli, să i se ascută inteligenţa. Dimpotrivă, se urmărea cu insistenţă să i se prezinte viaţa prin intermediul unor imagini evocatoare, pentru ca, mai târziu, în toate situaţiile în care va fi pus să acţioneze să se poată sluji de un vast patrimoniu de amintiri. Când copilul devenea adult şi intra activ în viaţă, în oricare din faptele pe care trebuia să le îndeplinească el îşi amintea că în timpul când era în şcoală i se prezentase ceva asemănător. Se orienta cu atât mai uşor, cu cât noua situaţie care se prezenta semăna mai mult cu o experieniă deja trăită. Când, totuşi, se întâmpla să fie confruntat cu o stare de lucruri cu totul nouă, era nevoit să acţioneze prin tatonări, în timp ce, în prezent, în asemenea situaţii, noi ne folosim de reguli deja învăţate, pe care le punem cu uşurinţă în aplicare în situaţii noi, necunoscute. Un asemenea sistem de educaţie conferea vieţii, în ansamblu, un caracter de monotonie. Perioade lungi de timp, în evoluţia Atlantidei lucrurile s-au petrecut mereu la fel. Prin această puternică dependenţă şi fidelitate faţă de memorie, era imposibilă realizarea unor progrese rapide, comparabile în vreun fel cu cele actuale. Se acţiona la fel cum se „văzuse" întotdeauna mai înainte. Omul nu reflecta, nu gândea, ci îşi amintea. Autoritate avea nu cel care studiase mai mult, ci cel care avea o mai bogată experienţă, respectiv mai multe amintiri. În acele timpuri, în Atlantida, ar fi fost imposibil ca cineva să poată lua o decizie într-o situaţie oarecare importantă, înainte de a fi atins o anumită vârstă. Pentru a câştiga încrederea celor din jur, era indispensabilă o experienţă indelungată. Această caracterizare generală nu se aplică iniţiaţilor şi şcolilor lor. Aceştia devansau gradul de evoluţie normal pentru epoca lor. Pentru a fi admis în aceste şcoli, nu vârsta era criteriul de alegere, ci faptul că cel propus trebuia să fi dobândit, în cursul unor încercări trecute, facultăţile necesare pentru a putea primi o invăţătură mai înaltă. În timpul perioadei atlanteene, respectul care se acorda iniţiaţilor şi discipolilor lor nu se baza pe numărul mare de experienţe personale trăite, ci pe vechimea înţelepciunii lor. Personalitatea nu are nici o importanţă la un iniţiat. El se dedică în întregime înţelepciunii eterne şi, ca urmare, nu este sub influenţa caracteristicilor unei epoci. În timp ce gândirea logică lipsea atlanteenilor (aceasta mai ules la începutul perioadei), ei aveau, în schimb, prin memoria lor atât de perfecţionată, o capacitate care dădea acţiunilor o caracteristică aparte. Prin natura sa, o facultate umană se află întotdeauna in raport cu alta. Memoria se situează mai aproape de natura mai pofundă a omului decât este facultatea intelectuală; totodată, legate de memorie, s-au dezvoltat şi alte forţe, care erau, de asemenea, mai asemănătoare cu fiinţele naturii subordonate decât este energia de care dispune omul în prezent. În felul acesta, atlanteenii au putut să stăpânească ceea ce numim forţa vitală. Aşa cum astăzi noi putem extrage din cărbune energia calorică pentru a o transforma în forţă motrice, pe care o utilizăm în mijloacele de transport, tot astfel, atlanteenii au ştiut să utilizeze forţa de germinaţie a fiinţelor vii, în slujba tehnicii. Ca să înţelegem mai bine toate acestea, să recurgem la următoarea imagine. Să ne gândim la un bob de grâu. El conţine o energie latentă. Această forţă acţionează şi face ca din bob să răsară o tulpină. Natura poate să trezească aceste forţe latente din bob. Omul actual nu poate realiza aceasta prin propria sa voinţă. El seamănă bobul de grâu în pământ şi îl lasă acolo în seama forţelor naturii, pentru a da rod. Omul atlanteean, însă, putea să facă şi altceva. El cunoştea arta de a transforma în forţă tehnică energia cuprinsă într-o cantitate de grâu, aşa cum în prezent se poate face cu forţa calorică pe care o conţine cărbunele. În perioada atlanteeană, plantele nu erau cultivate numai pentru a produce alimente, ci şi într-un scop energetic: forţele latente din plante erau utilizate pentru a servi în industrie şi transporturi. Astăzi noi dispunem de instalaţii care transformă energia cărbunelui în forţa motrice din locomotive; atlanteenii aveau, la rândul lor, instalaţii pe care le puneau în mişcare cu ajutorul, putem spune, al seminţelor de plante, transformând energia lor vitală în forţă energetică, în scopuri tehnice. Atlanteenii au putut pune în mişcare, în felul acesta, unele vehicule care zburau la joasă altitudine. Înălţimea la care zburau era mai mică decât a munţilor existenţi în acea perioadă, dar vehiculele erau prevăzute cu dispozitive de conducere care permiteau să se înalţe deasupra munţilor. Trebuie să avem în vedere că, în decursul timpului, condiţiile terestre s-au modificat în mod considerabil. În prezent, vehiculele atlanteene amintite ar fi cu totul inutilizabile. Dacă pe atunci oamenii se puteau servi de ele, aceasta se datora faptului că stratul de aer care înconjura globul terestru era mult mai dens. Nu trebuie să ne preocupe acum problema de a sti dacă am putea să ne facem o idee despre acea densitate a aerului cu ajutorul conceptelor ştiinţei actuale. Ştiinţa şi gândirea logică, prin esenţa lor, nu sunt în măsură că precizeze ce este şi ce nu este posibil. Singurul lor scop este să explice fapte constatate prin experienţă şi observaţie directă. Dar penfru cercetarea ocultă acea densitate deosebită a atmosferei este o realitate tot atât de sigură ca orice alt fapt stabilit cu ajutorul simţurilor fizice. – Este, de asemenea, sigur, deşi probabil inexplicabil pentru fizica şi chimia moderne, că pe atunci, pe întregul glob pământesc, apa era mult mai puţin densă decât astăzi. Prin fluiditatea sa apa putea servi la unele aplicaţii tehnice, datorită forţei germinative pe care o puteau mânui atlanteenii, lucru cu totul imposibil în prezent. Cu timpul, apa s-a densificat şi dirijarea acelor vehicule nu s-a mai putut face ca mai înainte. Toate acestea ne arată în mod foarte clar că civilizaţia şi cultura atlanteeană erau profund diferite de ale noastre. Aceasta ne permite să înţelegem că şi natura fizică a unui atlanteean era cu totul diferită de aceea a omului contemporan. Apa pe care o bea era asimilată de forţele vitale din corpul său în mod cu totul diferit decât este posibil în corpul nostru fizic actual. Datorită acestui fapt, atunci când era necesar, atlanteanul îşi putea canaliza forţele sale fizice, prin voinţă, în cu totul alt mod decât o poate face omul de azi. El avea, ca să spunem aşa, mijloacele de a-şi dezvolta propriile sale forţe fizice. Pentru a ne face o imagine corectă despre natura omului atlantean, trebuie să ştim că pentru el noţiunile de oboseală şi de efort fizic erau mult diferite de ale noastre. O aşezare socială din perioada atlanteeană avea un caracter – aceasta reiese din toate cele arătate până acum – care nu era cu nimic asemănător unui oraş modern. Totul, în aceste aşezări, era legat de natură. Nu am face decât să prezentăm o slabă imagine arătând că, în primele timpuri ale acelei perioade şi până către mijlocul celei de a treia subrase*, o asemenea aşezare umană avea aspectul unei grădini în care locuinţele erau construite din arbori cu ramurile împletite într-un mod nu numai ingenios, dar şi artistic. Munca pe care omul o îndeplinea cu mâinile sale se îmbina armonios cu natura. Omul însuşi se simţea intim legat cu aceasta. De aceea, însuşi simţul său social era altul decât cel pe care îl avem noi astăzi. Natura era comună tuturor. Ceea ce se construia pe temeiuri naturale era considerat ca un bun comun, în aceeasi măsură în care noi considerăm astăzi că ceea ce rezultă din activitatea îndeplinită cu inteligenţa şi raţiunea noastră este bunul nostru personal. * Perioada atlanteană se împarte în şapte epoci, numite şi subrase sau „rase" (NT). Cine şi-a însuşit ideea că atlanteenii erau înzestraţi cu forţele spirituale şi fizice pe care le-am descris, acela va înţelege că, în acele îndepărtate timpuri, omenirea în ansamblul ei prezenta o imagine care ne aminteşte prea puţin de ceea ce suntem obişnuiţi să vedem azi în jurul nostru şi că nu numai oamenii, ci întreaga natură s-a transformat în mod considerabil de-a lungul vremii. Formele plantelor şi animalelor s-au transformat cu totul. Întreaga natură terestră a suferit modificări. Regiuni care erau înainte populate au fost distruse, iar altele noi au luat fiinţă. - Strămoşii atlanteenilor, la rândul lor, locuiau un continent care este astăzi de mult dispărut; partea sa principală ocupa sudul Asiei de astăzi. Literatura teosofică îi numeşte lemurieni. După ce au străbătut, la rândul lor, diferite etape de evoluţie, cei mai mulţi dintre ei au decăzut. Dar, în anumite zone ale globului, descendenţii acestei populaţii degenerate au supravieţuit sub formă de populaţii sălbatice. Numai o mică parte dintre lemurieni a fost capabilă să continue evoluţia. Din aceştia s-a născut apoi omenirea atlanteeană. - Mai târziu, s-a întâmplat ceva asemănător. Cea mai mare parte a populaţiei atlanteene a decăzut şi iarăşi, dintr-un grup retrâns, s-a format o populaţie din care se trag cei pe care îi numim acum arieni, de care este legată întreaga omenire culturală de astăzi. Lemurienii, atlanteenii, arienii sunt, în terminologia ştiinţei oculte, rase-rădăcină ale omenirii. Lemurienii au fost precedaţi de alte două rase-rădăcină, după cum arienii vor fi urmaţi de încă alte două, în viitor; cu alte cuvinte, există în total şapte rase-rădăcină*. Aşa cum am arătat sumar în cazul lemurienilor, al atlanteenilor şi al arienilor, fiecare rasă-rădăcină provine din cea precedentă. Fiecare rasă-rădăcină posedă calităţi fizice şi spirituale complet diferite de cele precedente. În timp ce atlanteenii, de exemplu, au avut dezvoltată în mod deosebit facultatea memoriei şi tot ce se leagă de aceasta, misiunea arienilor constă în dezvoltarea forţei de gândire şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta. * Terminologia utilizată ulterior în scrierile antroposofice nu mai vorbeşte de „rase-rădăcină" şi de „subrase" în cadrul lor, ci de „perioade", pentru rase-rădăcină şi de epoci de cultură, pentru subrase (NT). Dar şi fiecare rasă-rădăcină parcurge diferite stadii de evoluţie, care sunt întotdeauna în număr de şapte. La începutul perioadei în care apare o rasă-rădăcină, trăsăturile sale principale se manifestă, ca să spunem aşa, într-o stare juvenilă, dar, încetul cu încetul, aceste trăsături şi calităţi ating maturitatea pentru ca apoi, în final, să ajungă la decadenţă. Populaţia care compune o rasă-rădăcină se divizează astfel, în timp, în şapte subrase*. Nu trebuie însă să ne imaginăm că o subrasă dispare îndată ce se dezvoltă o alta nouă. Sunt situaţii când apare o rasă nouă, dar coexistă încă mult timp cu cea anterioară. Întotdeauna au locuit pe Pământ, una langă alta, populaţii care prezentau stadii diferite de evoluţie. * Sau, simplu„,rase" (NT). Prima subrasă atlanteeană s-a format pornind de la un grup de lemurieni care atinseseră o treaptă avansată de evoluţie şi care era capabilă să se dezvolte mai departe şi să se transforme. Acest grup avea darul memoriei numai în ultima fază a evoluţiei sale lemuriene, deci îl manifesta de la începutul evoluţiei sale atlanteene. Trebuie să reţinem că un lemurian era apt să-şi formeze reprezentări ale stărilor pe care le vieţuia, dar era incapabil să le păstreze în memorie. El uita imediat tot ceea ce îşi reprezentase. Să notăm că, dacă aceşti oameni trăiau totuşi într-o anumită formă de cultură, putând, de exemplu, să confecţioneze unelte de lucru, să construiască locuinţe etc., toate acestea le făceau nu prin capacitatea lor proprie de reprezentare, ci cu ajutorul unei forţe spirituale care acţiona în ei, forţa pentru care cuvântul potrivit ar fi acela de forţă instinctuală. Nu este, totuşi, vorba de o forţă ca cea pe care o au astăzi animalele, ci de un instinct de o cu totul altă natură. Literatura teosofică numeşte această primă subrasă a atlanteenilor rmoahals*. Memoria acestor oameni se baza mai ales pe senzaţii vii. Culorile pe care le percepea ochiul sau sunetele pe care le înregistra urechea trezeau în sufletul omului o vibraţie prelungă şi avea drept urmare faptul că rmoahalii dezvoltau sentimente pe care înaintaşii lor lemurienii nu le cunoşteau. Ataşamentul faţă de experienţele trecute, de exemplu, făcea parte din aceste sentimente. * Se păstrează aceeaşi ortografie din textul german. În limba română, acest plural ar trebui scris rmoahali (NT). De dezvoltarea memoriei este legată şi dezvoltarea limbajului. Atât timp cât fiinţa umană nu-şi amintea trecutul, nu putea avea loc nici transmiterea, cu ajutorul vorbirii, a experienielor vieţuite. Primele semne ale memoriei au apărut, ca să spunem aşa, în ultima etapă a Lemuriei, şi abia atunci începe să se dezvolte şi facultatea de a da nume la tot ceea ce omul vedea şi auzea în jurul său. Numai oamenii dotaţi cu memorie pot sesiza utilitatea de a da unui lucru un nume. Limbajul se dezvoltă, aşadar, în perioada atlanteană. Prin aceasta, se stabileşte o legătură între sufletul omului şi obiectele exterioare din jurul lui. Omul formulează în interioritatea sa cuvântul pe care îl rosteşte, şi acesta aparţine obiectelor lumii exterioare. Graţie limbajului, se stabileşte o nouă relaţie şi între un om şi altul. Fireşte, limbajul la rmoahali era încă într-un stadiu primitiv, dar el era fundamental diferit de cel al strămoşilor săi lemurieni. Forţele care acţionau în sufletul primilor atlanteeni mai aveau încă ceva ce ţinea de forţele naturii. Oamenii aceştia erau mai apropiaţi, într-un anumit sens, de fiinţele naturii din jurul lor decât urmaşii lor. Cu mult mai mult decât este cazul în prezent, forţele lor sufleteşti erau asemănătoare cu forţele naturii. Tot astfel, şi cuvântul pe care îl rosteau era înzestrat cu forţă naturală. Să luăm un exemplu: când rosteau un cuvânt, acesta aducea ceva din energia elementară a naturii. Ei nu denumeau pur şi simplu un lucru, ci cuvântul conţinea în el şi o putere asupra lucrului şi chiar şi asupra semenilor. Cuvântul rmoahalilor nu exprima doar un sens, ci avea şi o putere. Când se vorbeşte astăzi de o forţă magică a cuvintelor, se subînielege ceva ce pentru acei oameni era mult mai real decât este pentru noi. Cuvântul pronunţat de rmoahal dezvolta o fortă asemănătoare cu forţa însăşi a obiectului numit. Datorită acestui fapt, cuvintele aveau atunci şi o virtute curativă, ceva mai mult, ele puteau stimula creşterea plantelor, puteau să îmblânzească furia animalelor, puteau să producă şi multe alte efecte. Această forţă a început să-şi piardă din intensitate încetul cu încetul la următoarele subrase care s-au perindat în perioada atlanteană. Ea s-a pierdut în mod progresiv. Rmoahalii o resimţeau ca pe un dar înnăscut, un dar al naturii, iar raportul lor cu această forţă avea un caracter religios. Cuvântul avea pentru ei, în primul rând, ceva sacru. Utilizarea în sens rău a unor cuvinte sau sunete ce conţincau în sine puteri deosebite era, la început, ceva de neconceput. Fiecare om simţea că o abatere de genul acesta ar fi putut să-i aducă o mare nenorocire. Efectul magic al cuvintelor s-ar fi întors împotriva lui, căci dacă o folosire corectă a cuvântului aduce o binecuvântare, un sacrilegiu aduce pierderea făptaşului. Dând dovadă de o puritate de sentimente, rmoahalii atribuiau această putere a lor mai puţin lor înşile, cât mai ales unei naturi divine care acţiona în ei. Situaţia devine cu totul alta o dată cu apariţia celei de a doua subrase (aşa-numitele popoare tlavatli). Indivizii care compuneau această a doua subrasă încep să aibă sentimentul propriei lor valori. Ambiţia, care la rmoahali era necunoscută, îşi face acum apariţia. Memoria începe să influenţeze, într-un anumit sens, concepţia lor despre viaţa socială. Cel care putea face faţă unor situaţii grele începea să pretindă celorlalţi să îi acorde respect. El cerea ca faptele sale să fie întipărite în memoria lor. Pe această amintire a unor fapte săvârşite de cineva se baza alegerea conducătorului în cadrul unui grup. Şi, o dată cu aceasta, începe să se dezvolte un fel de demnitate regală, şi această legitimitate se continuă şi după moarte. Se dezvoltă, aşadar, amintirea, pomenirea strămoşilor, sau a acelora care dobândiseră merite în timpul vieţii. Anumite grupuri încep să facă din aceasta un cult religios al morţilor, al strămoşilor. Acesta s-a continuat multă vreme şi apoi, cu timpul, s-a diversificat. La rmoahali, omul nu avea valoare decât în măsura în care ştia, în faţa unei acţiuni, să se impună prin puterea sa. Dacă cineva ar fi pretins să fie respectat pentru ceea ce făcuse altădată, trebuia să probeze – prin fapte noi – că vechea sa forţă rămăsese aceeaşi. El trebuia să reînvie prin noi fapte, ca să spunem aşa, amintirea faptelor trecute. Realizările din trecut erau fără importantă în prezent. Abia mai târziu, în a doua subrasă, începe să se ţină seama de caracterul personal al individului; se ajunge la situaţia nouă ca, în aprecierea unui om, să se ţină seama de realizările sale din trecut. O altă urmare a faptului că în viaţa socială începe să predomine forţa amintirii a fost formarea de grupuri de indivizi legaţi prin amintirea unor fapte săvârşite în comun. Până atunci, orice grup social depindea întru totul de forţele naturale, de originea sa comună. Omul, ca individ, nu aducea nici un aport, prin propriul său spirit, la ceea ce natura făcuse din el. De acum înainte însă, o persorialitate puternică putea să antreneze spre o acţiune comună un anumit număr de oameni, iar amintirea acestor acţiuni săvârşite în comun ducea la formarea unui grup social distinct de altele. Acest mod de convieţuire socială nu s-a concretizat însă decât în decursul celei de a treia subrase (a toltecilor). Indivizii care aparţineau acestei rase au fost primii care au pus bazele unei forme de organizare socială pe care am putea-o considera un fel de fiinţă comună şi care poate fi considerată ca prima etapă a închegării unui stat. Conducerea şi guvernarea acestei comunităţi erau creditare, treceau de la strămoşi la descendenţi. Ceea ce, până aunci, se perpetua numai în memoria contemporanilor, acum se transmitea din tată în fiu. Întregul neam trebuia să nu uite faptele săvârşite de strămoşi. Descendenţii continuau să aprecieze ceea ce realizaseră strămoşii lor. Trebuie să ne fie foarte limpede că, în acea vreme, oamenii aveau în mod real forţa de a transmite însuşirile lor urmaşilor. Educaţia consta în a prezenta viaţa în imagini vii. Efectul produs de acest gen de educaţie depindea de puterea personală care emana de la educator. Acesta nu urmărea să perfecţioneze inteligenţa elevilor săi, ci să dezvolte în ei, mai ales, aptitudini care să fie de natură instinctivă. Sistemul permitea ca aptitudinile părintelui să se transmită, în cele mai multe cazuri, fiilor.

Cunoasterea lui Hristos de Rudolf Steiner ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM CONFERINŢA I Kassel; 16 iunie 1907 Scopul acestor conferinţe este acela de a oferi o vedere de ansamblu asupra a ceea ce numim în mod curent teosofie. Teosofia trebuia să devină, într-un sens cuprinzător, un nou impuls cultural; ea este un lucru la care aspiră omenirea dintotdeauna şi care trebuie să răspundă la întrebarea arzătoare în toate privinţele pe care aceasta o pune. Totusi, astăzi teosofia este privită frecvent ca ceva ce este îndoielnic, ca o nebunie, ca reveriile unor capete inventive. Fără îndoială, dacă-i întrebăm pe aceşti „inventivi" ce urmăresc, răspunsuI lor este relativ cuprinzător. Înainte de toate, ceea ce se consideră în prezent a fi reverie este privită de cel care face din aceasta punctul central al vieţii sale ca ceva ce peste douăzeci sau cincizeci de ani va avea o semnificaţie considerabilă pentru sentimentul, gândirea, voinţa şi activitatea omenească. Nu există domeniu în care teosofia să nu poată aduce, în calitate de impuls, lumina sa şi să nu aibă chemarea de a ilumina. Se ştie că epoca noastră are cele mai variate probleme: de sănătate, sociale, ale femeilor, ale educaţiei. Răspunsurile sunt încă şi mai numeroase. Când se examinează în mod obiectiv ansamblul acestor probleme şi rezolvările oferite, se observă că ele sunt puse corect prin înseşi condiţiile timpului actual, dar că soluţiile nu pot fi date nemijlocit acum. Celui care nu vrea să vadă nici să audă care sunt problemele actuale, îi vor apărea pretutindeni obstacole în cale. Va veni o epocă când oamenii îşi vor da seama că există mult mai multe probleme: războaie interioare şi exterioare ale omenirii, dureri şi suferinţe, speranţe frânte în toate domeniile. Numai teosofia este în măsură să răspundă în mod corespunzător acestor probleme. Sunt tot mai numerosi cei care se resemnează, care, de fapt, îşi fac datoria, dar nu ştiu de ce muncesc, al căror moral distrus ajunge până la disperare, alterându-le chiar sănătatea fizică şi provocând apariţia neurasteniei. Acestea nu sunt decât câteva aspecte, pe care le amintim aici. Gândul călăuzitor care trebuie să ne cuprindă sufletele este acela că teosofia nu este ceva care să preocupe capete fără ocupaţie, care n-au altceva mai bun de făcut; ea trebuie să-şi exercite influenţa în viaţa practică. Desigur, în cursul celor treizeci de ani de existenţă, Societatea teosofică [1] a cunoscut bolile copilăriei şi a suferit tot felul de avataruri, care au provocat îndoieli cu privire la importanţa ei, dar ea îşi va reveni şi va face dovada aptitudinilor sale. Teosofia trebuie să devină o problemă generală, un fapt universal, căci ea poate răspunde la chestiunile fundamentale ale întregii existenţe şi poate indica cum trebuie să fie percepute de omul actual; el trebuie să înţeleagă de ce există religii şi stiinţe în lume. Oricare ar fi activităţile noastre artistiee, stiinţifice sau practice, ele se învârt în jurul câtorva probleme fundamentale, care trebuie rezolvate într-un fel oarecare. Toate religiile au fost încercări de a da răspuns la aceste probleme, un răspuns totdeduna adaptat la intelectul şi la treapta de cultură a popoarelor. Teosofia nu vrea să fie o religie, ea nu are nimic de-a face cu o sectă, nu provoacă agitaţie. După cum ştiţi, religia este tot atât de veche ca şi aspiraţia omului către progres. Dacă examinăm religiile diferitelor popoare, vom ajunge la certitudinea că toate au încercat să răspundă la mai multe întrebări: în primul rând, care este esenţa omului, în al doilea rând, care este destinul său şi, în al treilea rând, ce există dincolo de existenţa fizică. Cu privire la aceste întrebări, trebuie să spunem că tocmai noi, oamenii epocii actuale, avem un trecut uimitor în urma noastră, care a dus pe mulţi în eroare în ceea ce priveşte religia. Să ne punem întrebarea: Câte fiinţe omeneşti au nevoie efectiv de religie, dar nu o pot avea? Unii dintre noi mai pot privi înapoi la epoci când religia era resimţită eu adevărat ca viaţă, ca ceva perceput mult mai intens decât de naturile actuale cele mai predispuse la religie. La acestea din urmă mai există încă o parte din sentimentul cald care a străbătut mileniile. Setea, nostalgia pentru ceea ce se numeşte lumea spirituală, adică aspiraţia la religie mai există încă; la naturile cele mai autentiee această nevoie s-a amplificat fără încetare. Astfel de persoane vor spune: Când eram copil mai aveam încă adevărata credinţă. Apoi această credinţă s-a schimbat. Am cunoscut ceea ce se cheamă stiinţa şi principiile sale şi a trebuit, mai ales în virtutea modului în care mi-a fost dezvăluită crearea lumii, să mă îndoiesc profund de ceea ce crezusem în copilărie. Apoi m-a cuprins o tristeţe profundă, sufletul pare să fie sfâşiat, când, pustiit, priveşte în lume fără a găsi o explicaţie la această contradicţie interioară. De aici, ruptura între aspiraţia religioasă şi satisfacţia sufletului, de aici, tragismul epocii actuale. Poate că ceea ce se instalează în aceste suflete este totuşi preferabil celeilalte atitudini, cea în care omul nu mai pune întrebări; când el pierde obiceiul de a pune întrebări, devine superficial, trăindu-şi pur si simplu existenţa cotidiană. Cauza acestei situaţii ţine de religii? Nu! Este evident că nu e nimic din toate acestea, căci orice religie, chiar vechile mituri şi legende, sunt în măsură să reînnoiască inima, să dea viaţă oricărui suflet, dacă el vrea. Cine ar fi crezut că din vechile mituri, care păreau vlăguite de milenii, ducând o existentă aproape ascunsă, necunoscută, ar putea reînvia impulsuri atât de puternice ca cele întâlnite în dramele lui Richard Wagner? [2] Nu este necesar să întemeiem o religie nouă, momentul pentru aceasta a trecut, dar a devenit necesară o nouă luare de poziţie faţă de religie, o nouă înţelegere. Ceea ce s-a schimbat este spiritul uman, sufletul uman, inima omenească. Să încercăm să ne transpunem în procesul evolutiv al sufletului omenesc; ne vom convinge, în cursul acestor conferinţe, că sufletele noastre au fost în mod repetat aici, jos, pe planul fizic, că ele s-au dezvoltat încetul cu încetul urcând la treapta actuală a evoluţiei. La început acest lucru vă poate părea grotesc, totuşi asemenea adevăruri, aşa cum ne sunt prezentate astăzi, le-am auzit adesea în cursul existenţelor noastre trecute. Astfel, veţi face cunoştinţă cu învăţătura reincarnării. La fel cum mă ascultaţi astăzi, sufletele dumneavoastră au ascultat odinioară pe acel druid care trăia şi învăţa chiar în această regiune a noastră. Vechii druizi cultivau pentru cercuri restrânse învăţătura despre reincarnare, această înţelepciune foarte veche despre enigmele vieţii. Ei se adresau celor care simţeau în sufletul lor setea unei cunoaşteri mai profunde. Dar dacă aceşti învăţători ar fi utilizat limbajul de care mă folosesc eu astăzi, el nu ar fi fost inteligibil pentru sufletele dumneavoastră de atunci, căci spiritul nu era suficient dezvoltat pentru aceasta. În acel timp, spiritul omenesc nu dispunea încă de gândirea logică, dar avea facultatea de a înţelege prin intermediul imaginilor. De aceea aceste învăţături se exprimau prin imagini pe care le regăsim astăzi sub formă de poveşti şi mituri. Dacă sufletele noastre nu ar fi primit această învăţătură, ele ar fi incapabile să înţeleagă acum adevărul transmis sub o formă nouă. Astfel, în cursul secolelor, sufletele noastre fac progrese uriaşe, iau forme noi şi din această cauză adevărul trebuie să fie prezentat, anunţat de fiecare dată sub o formă nouă. Să vă dau un al doilea exemplu. Să ne întoarcem pe firul evoluţiei umane până la egipteni, caldeeni, babilonieni. Pe vremea când erau purtătorii culturii, ei nu considerau soarele şi stelele ca fiind corpuri pur fizice. Astăzi, când un astronom materialist observă corpurile cereşti, el nu vede în ele decât corpuri fizice, nimic mai mult. De asemenea, pentru el Pământul nu este decât un corp fizic pe care omul umblă încoace şi încolo, ca un ţânţar pe mână. Cu totul altfel stăteau lucrurile cu astronomii egipteni. Când vechiul astrolog egiptean contempla o stea, el nu vedea numai un corp fizic, ci pentru el steaua avea o realitate cu totul diferită decât pentru omul actual. Când pronunţa, de exemplu, numele Mercur el o făcea cu o profundă veneraţie. Nici nu se gândea să se adreseze corpului ceresc fizic; după cum nici dumneavoastră nu vă gândiţi să vă adresaţi unui obiect de carton presat. Tot ce percepea ochiul atunci nu era decât expresia unei realităţi spirituale. Astfel, pentru astronomul de odinioară corpul ceresc al lui Mercur nu reprezenta decât manifestarea spiritului său. Dumneavoastră nu trebuie să înţelegeţi acest lucru pe cale raţională, ci să-l cuprindeţi cu sufletul, altfel nu veţi avea nici o idee despre conţinutul sufletesc al unui asemenea astronom. Pentru el nu exista nimic care să nu fie expresia spiritualului. El spunea: Totul este spirit, şi eu însumi, în calitate de spirit, sunt o parte a acestui spirit. Dumneavoastră trebuie să aveţi în vedere asemenea trăire. Trebuie să-i înţelegem bine pe înţelepţii epocilor trecute. Trebuie să înţelegem ce ştiau ei despre ceea ce se desfăşura în spaţiul spiritual. Şi cel ce se adânceşte în aceste vieţuiri ştie cât de infinit mai sublimă era această concepţie faţă de cea a materialismului actual. Înţelepţii de odinioară trebuie să fie mai întâi înţeleşi, trebuie să aprofundăm ceea ce ei au cunoscut despre spaţiul spiritual; abia atunci apare cât de importante erau acele vechi învăţături. Aceasta poate părea ridicol simţului materialist actual, care nu cunoaşte decât aspectul pur fizic al astronomiei, dar aşa stau lucrurile. Cum se face că în prezent simţul pentru viaţa spirituală care stă la baza oricărei vieţi fizice a pierit? Şi de ce trebuia să se întâmple aceasta? Să aruncăm o privire asupra anturajului nostru imediat. Dacă aţi putea compara ceea ce, în trecut, înconjura la fiecare pas omul cu ceea ce constituie mediul omului modern, aţi constata că el nu avea la dispoziţie decât mijloacele strict necesare pentru a-si putea duce existenţa pe Pământ; în schimb, avea un mai accentuat simţ al spiritualului. Acest simţ al spiritualului a trebuit să regreseze, pentru ca omul să aibă posibilitatea să obţină stăpânirea actuală asupra Pamântului. Toate progresele tehnice şi industriale au fost posibile doar datorită concepţiei noastre materialiste despre lume şi datorită faptului că spiritul, lumea suprasensibilă s-au estompat. Asadar, prin renunţarea la concepţia spiritualistă asupra lumii, omul a dobândit stăpânirea asupra lumii fizice. Este o lege eternă a omenirii aceea că facultăţile dobândite într-un domeniu nu pot apărea decât prin reducerea facultăţilor din alt domeniu. Omul nu ar fi putut obţine niciodată posibilităţile actuale de comunicare dacă n-ar fi regresat celelalte facultăţi ale sale. Pentru a dobândi tot ceea ce constituie anturajul nostru actual a trebuit să regreseze simţul pentru spiritual. Pentru ca omul să poată cuceri lumea fizică, a trebuit să regreseze conţinutul conştienţei omului de odinioară. Vedem astfel, cu începere din secolul al XVI-lea, cum se pierde înclinaţia pentru lumea spirituală şi cum pune stăpânire pe omenire simţul materialist. Şi cel care-şi imaginează că el însuşi nu se află în plin materialism se înşeală. Misiunea ştiinţei spiritului nu este de a nega ceva, ea nu critică lumea actuală; mai mult decât atât, ea arată cum coborârea în materie a fost o necesitate. Pentru un timp trebuia să se şteargă vastul orizont al vieţii spirituale al omenirii; aceasta implică dispariţia vechiului mod de a sesiza spiritualul. Adevărurile se prezentau atunci sub vechea lor formă. Ştiinţa spiritului îşi propune să arate cum pot fi ele apropriate înţelegerii omului actual. Aceasta este ceea ce o preocupă. Astfel, teosofia nu este decât instrumentul prin care se pot face accesibile gândirii omeneşti contemporane adevărurile profunde, pentru ca ele să fie sesizate în toată amploarea lor. La ora actuală atenţia trebuie să fie îndreptată din nou spre spirit. Nu trebuie să ne mulţumim a spune: „Cât de departe am dus lucrurile".[3] Adevărul este întotdeauna accesibil şi există diferite moduri de a-l înţelege. Să ne întoarcem privirea spre vechea Indie, spre Egipt, spre Grecia, spre epoca întemeierii creştinismului: mereu aceleaşi adevăruri se manifestă sub diferite forme. Întotdeauna au existat ghizi ai omenirii care au vegheat la faptul că, în acele epoci, adevărurile care se estompau datorită declinului culturilor să fie comunicate omenirii sub o formă nouă. Dintre acesti ghizi fac parte toţi marii întemeietori de religii. Înaintea epocii actuale, înainte de Copernic şi secolul al XVI-lea, chiar în Europa s-a vegheat la punerea bazelor unei reînnoiri a răspândirii adevărului. În acea epocă, unii oameni erau capabili să înţeleagă semnele timpului. Încă din 1459, o individualitate spirituală de un grad superior, cunoscută exterior sub numele de Christian Rosenkreutz [4], a întemeiat cu încă câţiva o şcoală esoterică pentru dezvoltarea înţelepciunii, nu a unei noi înţelepciuni, ci a celei vechi, dar sub o formă corespunzătoare nevoilor oamenilor. Aceasta este înţelepciunea rosicruciană, asa cum a fost ea cultivată atunci pentru prima oară. Aşa cum am spus, nu este nimic nou în această înţelepciune, este înţelepciunea veşnică, dar în forma de care are nevoie omenirea actuală. Cum se prezintă această înţelepciune a rosicrucienilor faţă de creştinism? Nu există nici o diferenţă între adevărata învăţătură creştină şi aceea a rosicrucienilor. Este suficient să înţelegi miezul creştinismului şi ai în faţă teosofia rosicrucienilor. Nu este nevoie să întemeiezi o religie nouă, trebuie să înţelegi creştinismul cum au făcut-o primii creştini. Dar foarte puţini oameni mai ştiu ceva despre tainele începuturilor evoluţiei creştinismului. Chiar teologia oficială nu mai are despre aceasta nici cea mai mică idee. Aici îl întâlnim pe însuşi apostolul Pavel [5], cel mai profund cunoscător al tainelor creştine, propovăduind acele profunde adevăruri care trebuiau să ghideze omenirea timp de milenii. El este cel care a întemeiat o scoală la Atena, al cărei rector a fost Dionisie Areopagitul [6], adevărat discipol al său. Învăţăturile lui Dionisie au fost mereu vii şi au fost transmise în particulat celor care trebuiau să ducă Verbul viu al lui Hristos pe tot Pământul. Dacă oamenii ar fi rămas fideli învăţăturii lui Dionisie nu ar fi fost necesară o nouă formă. Dar au venit timpurile noi şi crestinismul a trebuit să capete baze solide, pentru ca nici o ştiinţă să nu-i poată fi opusă. Din această cauză, teosofia rosicruciană este forma religioasă adaptată la epoca noastră. Numai acela care înţelege creştinismul în mod corect poate să-şi facă o idee despre conţinutul său veşnic viu. Dacă am fi puşi astăzi în situaţia de a auzi ce are de spus teosofia rosicruciană despre adevăratul creştinism, datele ştiinţifice nu ar contrazice procesele pe care ea le descrie. Este vorba de faptul că religia nu s-ar putea afla în contradicţie cu datele ştiinţifice şi că acestea trebuie să fie în armonie cu religia.