Comentarii literatura romana definitivat educatori si invatatori

   Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român .” Fantana dintre plopi ” a fost publicata in 1928, in volumul ”Hanul Ancutei ”.Cartea ”Hanul Ancutei” cuprinde noua povestiri spuse de feluriti drumeti care poposesc la haniar opera ”Fantana dintre plopi” este a patra povestire.          Opera ”Fantana dintre plopi” apartine genului epic deoarece autorul isi exprima in modindirect ideile si sentimentele , prin intermediul actiunii si al personajelor .Ca si specie literara ” Fantana dintre plopi ” este o povestire in rama .         Povestirea in rama este o specie a genului epic , care se naste odata cu multiplicarea nucleelor narative , cand un personaj al povestiri principale spune o istorisire proprie, devenind el însuși narator. Coordonatele spatio-temporale sunt reprezentate de  Hanul Ancutei, o cetate aflata la intretaiere de drumuri, in care drumetii se simteau in siguranta si unde poposeau pentru a-si pune la adapost proviziile.        Principala caracteristica a hanului e atmosfera de voie buna, de petrecere, o atmosfera prielnica pentru povestire. Povestirile sunt spuse dupa un anumit ceremonial: captarea atentiei, starnirea interesului, mentinerea suspansului, dar si o latura misterioasa  care e pastrata chiar si dupa ce povestea a fost spusa.         Fantana dintre plopi este o povestire in rama deoarece : sunt prezenti mai multi povestitori care doresc sa istoriseasca intamplari nemaiauzite, accentul cade pe actiune si nu pe personaje , sunt indicate reperele spatio-temporale ( locul ” in Hanul Ancutei” si timpul "acum doua zeci si cinci de ani"         Principala trasatura este evocarea, exista un narator principal care creeaza rama si un numar variabil de naratori secundari care devin auditori la finalul propriei istorisiri , intalnim doua timpuri (timpul narat si timpul nararii) , se relateaza evenimentele dupa un scenariu prestabilit (evenimentul care declanseaza actiunea este urmat de relatarea evenimentelor propriu-zise utilizandu-se formule de capatare si de mentinere a atentiei ascultatorilor) .        Tema operei este iubirea tragica dintre Niculai Isac si Marga iar titlul prezinta locul unde cei doi indragostiti se intalneau si locul unde Marga a fost ucisa. In rama sunt prezentati cei noua povestitori care vor istorisi cele noua intamplari : "Iapa lui Voda", "Haralambie", "Balaurul", "Fantana dintre Plopi", "Cealalta Ancuta", "Judet al sarmanilor", "Negustor lipscan", "Orb sarac", "Istorisirea Zahariei fantanarul”.         Protagonistul povestirii “Fantana dintre plopi” este capitanul de mazali de la Balabanesti, Neculai Isac, din tinutul Tutovei.         In expozitiune, Neculai Isac duce vinuri în ţinutul Sucevei şi face popas la Hanu Ancuţei. Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlneşte un grup de ţigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un bătrân cerşetor, care o alungă fără succes din calea boierului pe Marga, o ţigăncuşă de optsprezece ani.         In intriga, Niculai Isac este tulburat de frumuseţea fetei şi le dă celor doi câte un ban de argint.         In desfasurarea actiunii, fata îl caută la han a doua zi pe Niculai Isac pentru a-i arăta ciuboţelele cumpărate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fântâna dintre plopi şi îşi promit o nouă întâlnire de dragoste la întoarcerea lui de la Paşcani, unde trebuia să-şi vândă marfa. A doua întâlnire la fântână are un final tragic. Îndrăgostită, fata îi mărturiseşte că Hasanache o trimisese la han ca să-l seducă, iar planul era ca ţiganii să-l omoare şi sa-i ia banii de pe marfă.         In punctul culminant , fata deşi este conştientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, îl avertizează pe Isac asupra pericolului. Tânărul fuge călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi scoate un ochi.        In deznodamant, Isac, revine la fântâna dintre plopi , insoţit cu făclii de cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fata fusese ucisă cu cruzime şi aruncată în fântână. Neculai Isac este personajul principal al acestei opere .Este caracterizat direct de comisul Ionita „pentru o muiere care ii era draga isi punea totdeauna capul”, fapt ce reda latura romantica a lui Isac .        Personaje:          Neculai Isac e personajul narator, el relateaza intamplarea din perspectiva tanarului nestiutor, dar insoteste pov. de analiza faptelor si condamnarea intamplarilor: “Eram un om buiac si ticalos”(autocaracterizare).          Are defectele specifice varstei: naivitatea si lipsa de experienta. Portretul fizic al maturului e realizat prin redarea vestimentatiei, ce reflecta satutul sau social: avea rand nobiliar, era mazil. De abia la sfarsit isi intelege vina.          Marga e o eroina tragica, un personaj exemplar, simbolic, deoarece e capabila sa se jertfeasca pentru a-l salva pe barbatul iubit. E personajul romantic(exceptional in situatii exceptionale). Initial e umila, se supune cetei de tigani, dar la sfarsit ea se dovedeste capabila de gesturi superioare (evolueaza).  

       Povestirea Balaurul, scrisă de Mihail Sadoveanu, face parte din volumul Hanul Ancuței. Acțiunea se petrece demult la han.        Povestirea în ramă (povestirea în povestire sau povestire cu cadru) este o specie a genului epic, în care se narează o situaţie neobişnuită, iar personajele sunt conturate mai palid Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, iar principala modalitate de expunere este evocarea. Spaţiul desfăşurării acţiunii este unul privilegiat şi ocrotitor (un topos). În care mai mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit şi desfăşurând o artă a discursului memorabil.        În volumul Hanu-Ancuţei, Mihail Sadoveanu recurge la tehnica literară numită poveste în poveste sau povestire în ramă, sau naraţiune în naraţiune, deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin istorisiri relatate de fiecare dată de un alt oaspete venit la hanul Ancuţei, adică de un alt narator, acesta particularizându-se printr-un stil propriu în arta povestirii. Personajele-naratori sunt fie participanţi direct, fie martori ai întâmplărilor istorisite cu plăcere şi cu ambiţia ca povestirea fiecăruia să fie mai impresionantă, mai emoţionantă decât cele anterioare.        Un povestitor, pe nume Moș Leonte, relatează că a văzut balaurul pe când avea douăzeci de ani și îvăța meșteșug/ meserie de la tatăl să, să devină vraci și zodier. Naratorul-martor, moș Leonte, povestește că în satul Tupliați a trăit un boier mare, numit Balomir. Acesta este descris plastic cu ajutorul epitetelor ca fiind mare, fudul, mâinios, aspru, purta o barbă „cât o coadă de păun”. Se însurase de mai multe ori, dar din cauza caracterului răutăcios nevestele l-au părăsit sau au murit. Prima, era fiică de boier și nu l-a putut răbda, întorcîndu-se la părinții ei. A doua, era văduva unui grec, Negrupunte, și a murit după doi ani.         Boierului i se dusese veste rea prin preajmă și toate femeile fugeau de el. Dar, cu toate acestea, boierul se căsătorețte și a treia oară, de data asta cu o fată tânără de doar șaptesprezece ani, pe nume Irinuța, venită de la Iași. Pe zi ce trecea nevasta era mai veselă și îmbujorată, iar boierul devenea mai lipsit de vlagă și posac. Într-o zi, boierul veni la tatăl lui Moș Leonte și-i povesti despre comportamentul nevestei, spunându-i că o bănuiește că îl înșeală cu fiul vornicului Alexăndrel Vuza. Îl rugă să-i citească în zodii. Moș Leonte, de teamă ca femeia să nu pățească ceva rău, nu-i spune adevărul, îl lămurește că sunt lucruri inventate.       Pentru a o preveni pe tânăra soție a boierului de primejdie merge la han, o așteaptă acolo, la întoarcerea de la Roman, fiind însoțită de Alexăndrel Vuza, și o previne. În acel moment, ca dintr-un nor de pulbere, sosește boierul cu slujitorii săi, poruncește ca zodierul să fie jupuit de piele pentru trădare, iar Irinuța și iubitul ei să fie legați de roțile căruței și duși în fugă până la Iași, pănă la Mitropolie.       Dar, conița Irinuța a ripostat la înfruntat pe bărbatul ei, moment în care natura, cerul s-au schimbat, au mugit văile și un balaur înfiorătoe a venit și l-a inconjurat pe boier, aruncându-l într-o groapă. De aici i s-a tras moartea boierului, iar de Irinuța blondă și drăgălașă nu s-a mai auzit nimic vreodată.       De remarcat în mod deosebit în volumul Hanu-Ancuţei este muzicalitatea frazelor, prin care Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele personajelor. „Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul, ori spre a reda viaţa: ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii” (Nicolae Manolescu - Imaginarul sadovenian).

Haralambie Cu o ulcica-n stanga, comisul Ionita isi mangaie cu doua degete de la mana dreapta mustatile tusinate.In aceasta stare de auto apreciare el vru sa istoriseasca o alta poveste mai minunata decat “Iapa lui voda”,dar insa fu oprit,politicos,de un calugar care venea de la munte care adresa cinstite inchinari tuturor celor aflati in sala si mai ales tinerei Ancute care era o raza de soare in incaperea intunecoasa.Comisul Ionita il intreba ce il aduce prin aceste locuri,calugarul care se numea German ii spuse ca a facut un juramant mamei sale,care era pe patul de moarte si anume ca se va duce la targul Iesi sa se roage la biserica Haralambie.Preotul isi puse mereu intrebarea care era tatal sau caci doar mama sa si bunul Dumnezeu stiau raspunsul,poate acest Haralambie.Insa fu intrerupt de Ionita care dorea sa afle despre acest Haralambia care se pare ca a trait intr-un timp demult.Si calugarul se aferi sa le spuna povestea lui. Acel Haralambie era un arnaut domnesc care devenise un talhar care fura de la boieri si controla anumite drumuri si trecatori. Domnitorul de atunci a trimis soldati sa il omoare dar ei au dat gres.In ziua da Satamaria mare,la a 15-ea a lunii august,Voda Ipsilant era posomorat ca Haralambie face necaz mare in tara.Marele vornic la sfatuit ca singurul om care l-ar pute invinge pe Haralambie era fratele sau,Georghie Leonardi,tufecci-basa.Voda era de aceasi parere,astfel la chemat.Georgie lua cu greu sarcina si pleca pe urmele fratelui sau.In a 8-a zi il prinse la casa calugarului, cerand de mancare caci nu mai mancase de cand era urmarit.Cand la prins Georgie ia taiat capul,atunci mare suparare a fost pe capul mamei lui German,el a inteles in sfarsit cine era tatal sau. Georgie a adus capul insangerat al fratelui sau la curte, avand lacrimi pe obraz spuse: “-Maria ta,am implinit porunca!Dar te rog sa ma lesi slobod la pamantul meu si la liniste-caci am varsat sangele parintilor mei,care curge si-n venele mele… Si Georgie sa retras construind biserica din Iesi: Haralambie. De acea,spuse calugarul,ca trebuie sa mearga acolo sa se roage si poveste se sfarsi cu o liniste trista in hanul Ancutei unde ar fi trebuit sa domneasca fericirea si bunavoia.

         Haralambie este o povestire în ramă şi face parte din volumul Hanu Ancuţei, de Mihail Sadoveanu. Întâmplarea este relatată de un narotor-martor, călugărul Gherman, care este oaspete la Hanu-Ancuţei şi totodată personaj pentru volumul de povestiri. El coborâse pentru prima oară de la schitul din munte şi se ducea la Iaşi.          Povestirea este ilustrată de muşteriii aflaţi la han, care se uitau cu uimire cum s-a ridicat „părintele Gherman din barba sa”, de întâmplările evocate carie se „petrecuseră pe vremea celeilalte Ancuţe, „într-o îndepărtată vreme, demult”. Se degajă o atmosferă plină de emoţie şi de fiori creată de înfăţişarea călugărului, care are ambiţia să spună o poveste înfricoşătoare şi să impresioneze auditoriul, deoarece asistase la cele întâmplate, aşadar perspectiva narativă este aceea de narator-martor, iar naraţiunea este la persoana a III-a. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, spaţiul narativ este un topos, iar relatarea îmbracă forma evocării.             Acţiunea povestirii scoate în evidenţă interesul ce se manifestă nu atât faţă de personaje, cât mai ales faţă de situaţia narată. Gherman se născuse în satul Bozieni şi nu-şi cunoscuse tatăl, fusese crescut doar de mama lui, iar când aceasta murise, fusese trimis la mănăstirea Durăului ca „să răscumpăr păcate trecute”. Gherman se ducea acum la biserica Sf. Haralambie din Iaşi, ca să se roage pentru iertarea păcatelor părinţilor.           Haralambie fusese „un arnăut (slujitor înarmat) domnesc” care se făcuse haiduc şi „mulţi boieri şi negustori şi norod” avuseseră de suferit din cauza cruzimilor lui. Vodă Ipsilant a dat poruncă să fie prins, dar mereu biruia Haralambie, care „se trăgea pe poteci şi prin munţi” numai de el ştiute. Atunci, Domnitorul a luat hotărârea să-l trimită pe Gheorghie Leondari, fratele haiducului, care era tufecci-başa (comandantul gărzii domneşti), „om cinstit şi viteaz”, singurul care ar putea să-l prindă, pentru că îi cunoştea obiceiurile şi sălaşurile.           După o hăituire de opt zile, Haralambie ş-a refugiat acasă la Gherman, care era copil şi-l cunoştea, pentru că venea deseori pe la ei şi-l mângâia pe creştet. Abia acum şi-a dat seama copilul că acesta era tatăl lui. Casa este înconjurată de oamenii lui Vodă, conduşi de Gheorghie, care, după ce şi-a somat fratele să se dea prins, „I-a pălit cu hamgerul şi l-a doborât”.           Gheorghie s-a înfăţişat la Divan şi a pus capul fratelui său „pe năframă roşă, la picioarele lui Vodă”, apoi a cerut să fie eliberat din armata domnească şi lăsat să se retragă pe „pământurile lui”. Apoi, „pentru durerea şi ispăşirea sa şi pentru iertarea sufletului celui rătăcit”, a construit o biserică în Iaşi, cu hramul Sfântului Haralambie, la care se ducea călugărul Gherman să se închine pentru iertarea păcatelor părinţilor săi.           După ce îşi revine din tulburarea produsă de istorisirea monahului, comisul Ioniţă, personaj comun tuturor povestirilor (personaj care exprimă adesea punctul de vedere auctorial), le spune oaspeţilor că o să le povestească ceva „cu mult mai minunat şi mai înfricoşător”. Limbajul artistic         Limbajul artistic de narator al lui Mihail Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma George Călinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă, şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.         Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, în care se povesteşte, cu subiectivism, o singură întâmplare de sine stătătoare încadrată într-o naraţiune mai amplă (Hanu Ancuţei) şi la care participă personaje puţine palid conturate, opera Haralambie de Mihail Sadoveanu este o povestire în ramă.        „Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul, ori spre a reda viaţa: ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii.” (Nicolae Manolescu - Imaginarul sadovenian)

      Iapa lui Vodă este prima povestire din volumul Hanu Ancutei, scrisă in 1928. Cartea este aidoma ca și Divanul persian, o suită de povestiri în ramă. Prin acest procedeu epis este creat un spațiu în care mai multe povestiri, relatează întâmplări după un anumit ceremonial, în literatura universală, exemplul cel mai cunoscut este Halima sau O mie și una de nopți, dar acesta mai apare si la Boccaccio, Chauncer sau Turghiev.        Această povestire începe prin a introduce cititorul în contextul acțiunii narate. Astfel, ne familiarizăm încă din incipit cu spațiul și timpul acțiunii, precum și cu personajele operei.        Acțiunea este plasată într-un timp și spațiu mitice, caracterizate de belșug și toamne roditoare. Așadar, într-o „depărtată vreme”, s-au adunat la Hanu Ancuței toți oamenii ce veneau din „Țara de jos”, a căror destinație era „Țara de sus” (Moldova).  Expozițiunea : ,,Hanu – Ancuţei’’ este o colecţie de nouă povestiri scrise de Mihail Sadoveanu, auzite la Hanu -Ancutei şi transmise din generaţie în generaţie. Una dintre ele este ,,Iapa lui Vodă’’.Iar asta se întâmpla într-o ,,depărtată vreme’’, când se spune că au căzut ploi năprasnice vara , iar culturile de toamnă au fost pe măsură.       În acel an s-au adunat la Hanu Ancuţei toţi oamenii ce veneau din „Ţara de jos” şi voiau să ajungă în „Ţara de sus’”, Moldova. Stăteau la focuri şi pârleau,,hartane’’ de viţel sau de berbec , „ori clean şi mreană din Moldova”. Se simţeau la adăpost căci acest han semăna cu o cetate şi „nici habar n-avea dinspre partea hoţilor”. Iar în aceste zile „grase şi vesele” stătea nemişcat acolo un răzăş străin căruia îi plăcea voia bună şi veselia. Era un om înalt, cărunt, nici tânăr nici bătrân şi cu faţa „adânc brăzdată”. Avea nişte ochi ageri şi o mustaţă tuşinată. Se vedea că este un om trecut prin viaţă şi sociabil. Intriga: Îl chema Ioniţă comisul, era de la Drăgăneşti şi venise pe un cal roib, pintenog de trei picioare şi slab i se puteau număra oasele, şi care stătea cu „şaua naltă” , „într-un dos de părete”. Deşi arăta astfel comisul se lăuda cu el spunând că nimeni nu mai are cal ca al dumnealui. Moş Leonte aprobă în batjocură . Comisul Ioniţă nu a fost de acord cu replica lui Moş Leonte şi-şi laudă din nou calul spunând că este dintr-o viţă aleasă şi se trage dintr-o iapă la care s-a uitat cu uimire chiar Vodă Mihalache Sturza. „Este o istorisire pe care aş putea să v-o spun” completă comisul. Auzind provocarea comisului Moş Leonte îl asigură că va fi ascultat şi îl rugă să îşi înceapă povestirea. Desfășurarea acțiunii: Comisul Ioniţă îşi începu istorisirea amintindu-şi de vremurile tinereţii când se afla tot la Hanu Ancuţei, însă la care era hangiţă altă Ancuţă, mama acesteia. Venise cu iapa pe care tot o lăuda şi stătea cu alţi oameni care „acuma-s oale şi ulcele”. Deodată toţi cei prezenţi văzură un boier ieşind dintr-o droşcă şi îndreptându-se spre ei. Era un boier voinic, cu barbăroşă, şi cu un lănţug de aur la gât. Politicoşi , oamenii îl invitară la masă şi-i spuseră Ancuţei să-i aducă o oală cu vin pe care a platit-o comisul „trei parale”.Intrând în vorbă răzăşul începu să i se plângă boierului de o „pricină” pe care a moştenit-o de la strămoşii săi. Era vorba despre un vecin de la Drăgăneşti care i-a furat pe nedrept o bucată de pământ . Hotărât, Ioniţă comisul insistă spunând că este țn stare să meargă, înarmat cu acte şi dovezi, şi la Vodă , iar dacă nici el nu-i va face dreptate să-i pupe iapa nu departe de coadă. La această replică toţi cei prezenţi țncepură să râdă, inclusiv boierul.   Punctul culminant :Pus pe fapte, răzăşul plecă, iar a doua zise înfăţişă la curte spălat şi aranjat. Imediat o slugă apăru şi-l întrebă cu ce treabă a venit. După ce auzi totul, soldatul îi dădu voie să intre în camera lui Vodă.         Ionita îl recunoscu imediat pe boierul necunoscut din ziua precedenta ce era chiar Vodă. Acesta iî intrebă pe răzeș ce va face dacă nu i va da dreptate în disputa cu vecinul. Ca răspuns, răzeșul îi arătă că iapa era chiar in curte.         Atata haz a facut Vodă de răspunsul răzesului, încât l-a bătut pe umăr și i-a amintit zâmbind de oala cu vin pe care i-o plătise la han.         Și iată de aceea se mândrește acum Ioniță comisul cu roibul său, pentru că se trage din iapa lui Voda, care râncheza si ea tot la fel, speriind-o cealalta Ancuță.