Cezar Petrescu

  I.    O REPREZENTAŢIE DE ADIO LA CIRCUL STRUŢKI ÎN IARNA ANULUI 1924         Tigrii intrau în arenă unul cîte unul. Pasul lor era mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fără vuiet. Nu ridicau nici în dreapta, nici în stînga ochii lor galbeni ca de sticlă. După gratii, mulţimea din staluri privea cu răsuflarea înfiorată de teamă şi de nerăbdare. Dar pentru tigrii de Bengal nu se afla pe lume această mulţime. Nu merita nici o privire. Pentru dînşii, acum o singură făptură omenească era: femeia din mij­locul arenei, înfăşurată în rochia cu solzi aurii şi cu pietre scînteietoare. Ochii ei luceau tot aşa de arzători ca ochii tigrilor. Numai că ochii verzi ai femeii erau poruncitori şi neînduraţi, pe cînd în ochii fiarelor se citea o mare şi isto­vită supunere. Privirile lor se căutau, se aşteptau, se întîlneau. Era destul atît ca să se în­ţeleagă. Ochii femeii străpungeau; ochii fiarelor coborau în pămînt. În mîna întinsă se legăna un bici cu canaf de mătase. Vîrful biciului arăta locul fiecăruia: — Tu aci!... Tu dincoace!... Tu dincolo!... Iar tigrii îşi luau fiecare locul ştiut, fără împotrivire, înaintînd cu paşii lor de gumă, balansîndu-şi cozile grele şi lungi. Şase mingi uriaşe de lemn se aflau înşirate de o parte. Şase de cealaltă parte. Tigrul pipăia cu laba rotundul lemnului. Se înălţa cu o zvîcnire uşoară şi lină. Se aşeza ca o pisică pe vîrful unui stîlp de poartă. Pe urmă aştepta rîndul celor­lalţi. Căsca. Îşi zbîrlea mustăţile ţepoase; arăta cerul gurii şi colţii. În inima privitorilor tremura un fior. În mintea lor stăruia un gînd. Toţi ştiau că, într-o singură clipă, dinţii aceştia tăioşi şi puternici, labele cu ghearele de fier ar putea sfîşia, ca pe un pui de vrabie, pe femeia cu rochia de solzi aurii şi pietre sclipitoare. Dar miss Ellian surîdea. Aşa o chema. Miss Ellian surîdea nepăsătoare. În mijlocul sălbăticiunilor se afla singură. Fără nici o armă. Atît doar: un bici cu şfichi de mătase şi privirea ei. Numai cu atît ea prefăcea doisprezece tigri de Bengal în douăsprezece pisici blînde şi ascultătoare. — Toată puterea îmblînzitoarei e în ochi! vorbi un domn bătrîn, chiar în faţa gratiilor, către nepoţica de alături. Dacă privirea slăbeşte o singură dată, dacă tigrii simt că dresorul se gîndeşte în altă parte sau că îl prinde frica, atunci toţi se năpustesc şi... — Eu mă tem! Nu vreau să vorbeşti aşa... Mă tem! şopti copila strîn-gîndu-se de braţul bunicului. — Ssst! Linişte... Toţi au tăcut. Copila cu hăinuţa albă şi cu buclele bălaie s-a încleştat mai strîns lîngă domnul bătrîn. Îşi aude tictacul mărunt al inimii. Cei doisprezece tigri de Bengal, aşezaţi pe mingile lor de lemn, aştep-tau acum cu încordare porunca din ochii femeii. De sus, din vîrful cortului de pînză, lumina electrică se revărsa orbitoare. Două mii de oameni, înghesuiţi cot la cot, nu se clinteau, împietriţi. Era o mulţime foarte amestecată: bătrîni şi femei, părinţi şi copii, profe­soare şi eleve de şcoală. Îi despărţeau numai rîndurile de bănci şi preţul biletelor. Unii sus, în picioare, la galerie; alţii jos de tot, de jur împrejurul gratiilor, pe fotolii îmbrăcate cu pluş roşu. Toţi uitaseră grijile de acasă, necazurile şi mulţumirile lor mărunte de toată ziua. Acum priveau ca un singur om. Pe stradă, cîţi nu se temeau oare de lătratul neaşteptat al unui căţel cu coada bîrligată? Acasă, cîţi nu tresăreau oare noaptea, speriaţi, cînd trosnea o mobilă sau cînd se ivea de sub dulap un şoricel cu ochi de mărgele negre? Aici şi acum, toţi uitaseră aceste spaime caraghioase. Toţi luau parte la ceva minunat şi rar. Douăsprezece fiare sălbatice, îmblînzite şi ascultînd de privirea unei femei, de pocnetul unui bici de mătase, de semnul unui vîrf de deget. Nu se mai auzi nici un fîşîit de program, nici un glas, nici un scîrţîit de scaun, nici o tuse.       MISS ELLIAN PREZINTĂ PENTRU ULTIMA OARĂ CEI DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL     Aşa spunea programul. Era reprezentaţia cea din urmă. Mîine, circul îşi va strînge cortul. Toate animalele vor pleca în trenul cu vagoane albe, în alte oraşe ale lumii. Poate nu se vor mai întoarce niciodată. Va rămîne în urma lor un loc gol lîngă grădina publică a oraşului. Oamenii se vor împrăştia la grijile şi la munca lor. Copiii, la animalele fără viaţă, de lemn vopsit şi de pîslă. Din nou, unii băieţaşi, prinşi de jocurile lor din fiecare zi, au să uite că mai sînt pe lume vietăţi de-o frumuseţe sălbatică şi fară seamăn: cu blana de catifea, cu ochii de sticlă, cu saltul arcuit ca piatra zvîrlită din praştie. Din nou, unele fetiţe fricoase au să tresară speriate cînd latră într-o curte un căţel cu coada bîrligată sau cînd fuge prin casă un şoricel ca o jucărie cu resort. De aceea s-au adunat toţi şi toate încă o dată, să vadă cele două minuni ale Circului Struţki la reprezentaţia de adio din iarna anului 1924:       MISS ELLIAN CU CEI DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL ŞI, FRAM URSUL POLAR     Tigrii aşteptau în cerc, pe mingile lor de lemn. Femeia înfăşurată în rochie cu solzi aurii şi cu pietre sclipitoare făcu un pas îndărăt. Îşi împinse cu piciorul coada rochiei foşnitoare şi facu un semn rotit de chemare cu biciul. În douăsprezece salturi egale şi zvelte, tigrii au fost lîngă ea. S-au lungit împrejur cu boturile culcate pe pămînt. Acum, se părea că în jurul femeii s-a deschis o floarea-soarelui uriaşă, alcătuită din douăsprezece petale portocalii, brăzdate cu dungi de un negru lucios şi catifelat. Mîna femeii începu a dezmierda capetele rotunde, urechile moi, boturile umede. Îi alinta. Era mulţumită. Fetiţa se ruşină la gîndul că pe dînsa, acasă, n-o asculta nici Pufuleţ, pisoiul, care acum o săptămînă, cînd se jucau mai voioşi, tam-nisam a zgîriat-o pe obraz. Iar mai sus, într-o bancă din fund, un băieţel cu nasul cam cîrn şi cu ochi sclipitori se înălţase în vîrful picioarelor ca să vadă mai bine. Era Petruş, feciorul cel mai mic alt unui muncitor de la o fabrică din oraş. Ca mulţi alţi băieţaşi, dăduse tîrcoale circului o săptămînă întreagă şi adunase ban cu ban preţul biletului de intrare. Voia acum să nu-i scape nimic din tot ce se întîmpla. Doar nu degeaba de atîtea şi atîtea ori citise afişele cu cea mai încordată atenţie, fără să-i pese de frig şi de lapoviţă. Şi nu degeaba tot de atîtea seri se uita cu jind de afară, la lumea care intra pe uşă. Acum, cînd în sfîrşit a pătruns înăuntru, cum să nu fie el numai ochi şi urechi? Miss Ellian, din mijlocul tigrilor, a ridicat braţele cu un semn de elibe-rare. Pe urmă a pocnit din bici. Tigrii s-au prelins cu paşi de gumă la locul lor şi începură să aştepte neclintiţi pe mingile de lemn. Femeia, în rochie cu solzi aurii şi cu pietre sclipitoare, a ridicat un cerc de hîrtie; a aprins altul pe un picior de fier. Alt pocnet de bici. Unul cîte unul, tigrii se desprind de pe mingile lucioase. Cu un salt prelung, trec prin cercul de hîrtie, abia ating pămîntul şi se mai avîntă o dată, lin şi întins, prin cercul celălalt de flacără. Dar tigrul cel mai îndărătnic şi mai tînăr a ocolit privirea poruncitoare. Încercînd să se strecoare tiptil pe sub cercul aprins, se preface că n-a pri-ceput. Se aşază la locul lui, pe mingea de lemn, şi cască lung, leneş, plictisit. — E Rajah. Îl cheamă Rajah! şopti copila. Îl cunosc eu de la repre-zentaţia de duminica trecută. E cel mai rău... Femeia cu biciul nu l-a strigat pe nume. Nici nu l-a atins cu şfichiul de mătase. Nici n-a bătut mînioasă cu vîrful pantofului în nisip. L-a privit pătrunzător o singură dată şi a înălţat cercul. Tigrul arătă colţii rînjind. — Eu mă tem! Hai să mergem acasă, mă tem!... se înfricoşă fetiţa, înfi-gîndu-şi prin haină unghiile mici în braţul bunicului. — Ssst... N-avea însă de ce se teme fetiţa cu ochii albaştri, cu paltonaşul alb şi cu părul cîrlionţat sub căciuliţa tot albă. Privirea de oţel a îmblînzitoarei a fost şi de astă dată mai puternică decît îndărătnicia tigrului tînăr şi dîrz. Rajah a plecat botul în pămînt. A coborît cu paşi mlădioşi de pe mingea de lemn. Şi-a încordat muşchii sub blana catifelată şi a săgetat din două salturi, din­colo de cele două cercuri, dintre care unul de văpaie. Pe urmă s-a aşezat cuminte la loc. Ochii lui cereau pocăinţă, iertare. Ştia ce-l aşteaptă. Îndată ce se va întoarce în cuşca lui, răsplata are să-i fie cîteva lovituri ascuţite peste bot, cu un bici dureros de curea, nu cu şfichiul delicat de mătase al biciuştei de la reprezentaţie. Iar la ceasul hranei, în loc de porţia de carne crudă, o găleată cu apă. Pedeapsa aceasta o cunoştea. După cum cunoştea şi cealaltă înfăţişare a femeii cu rochia de solzi aurii şi cu pietre scînteietoare. Cunoştea înfăţişarea cea­laltă a ei, aşa cum n-a văzut-o nimeni din toată mulţimea adunată în loji, în staluri şi în galerii. Atunci miss Ellian îşi leapădă haina sclipitoare de reprezentaţie. E îm­brăcată într-o tunică veche de piele, cu o fustă scurtă şi plină de pete. Nu mai surîde fermecător, împărţind sărutări pe vîrful degetelor, cînd publicul aplaudă de se cla­tină circul. Atunci apucă biciul de curea cu vîrful de plumb şi drugul de fier ascuţit. Ţipă cu glas răguşit, loveşte şi împunge în carnea tigrilor cu drugul de fier. E crudă cu dînşii, fiindcă directorul circului, om mai crunt şi mai nesăţios decît fiarele, nu îngăduie nici o abatere de la poruncile sale. Mereu i se pare că toţi nu lucrează în­destul. Mereu vrea numere tot mai îndrăzneţe în program. Mereu răcneşte că toţi mănîncă de pomană: — Am să vă arunc pe drumuri, ca să muriţi de foame! Trece printre dresori, veşnic tunînd şi fulgerînd. Dresorii, speriaţi, se răstesc atunci şi ei la animale. Toţi suferă, toţi rabdă. Toţi ştiu că n-au nici o scăpare. Din munca şi suferinţa lor, din nenumăratele amenzi, directorul se îmbogăţeşte zi cu zi şi reprezentaţie cu reprezentaţie. El e fiara cea mai fioroasă şi mai nesăţioasă din tot circul. Acestea se petrec însă acolo, în cuştile dosnice ale animalelor, după ce pleacă mulţimea şi după ce luminile se sting. Ştie Rajah, tigrul cel tînăr şi neastîmpărat, el mai ştie că acuşi un semn al biciului are să-l cheme în mijlocul arenei. Mîinile femeii au să-i descleşteze gura... Pe urmă, are să-şi aşeze capul cu păr ondulat între dinţii lui, tocmai fiindcă el are faima că e cel mai nesu-pus şi mai crud, iar miss Ellian vrea să arate că nu are nici o teamă, nici una. Aşa face de trei seri în şir. Ce-ar fi atunci să strîngă puţin, numai puţin, dinţii? Ar trosni oasele ca o coajă de ou. Aşa cum trosnesc coastele antilopelor, cînd în viaţa lui liberă din codrii de la celălalt capăt al lumii sărea din ascunzişuri să-şi sugrume prada. Rajah căscă pe marginea lui de lemn. Ştia că aceasta n-are s-o facă niciodată. El e în puterea oamenilor acum. Iar privirea verzuie şi arzătoare a dresoarei îi nimiceşte orice încercare de împotrivire. E tot aşa de netrebnic acum ca maimuţele cele urîte şi slugarnice, care se milogesc în cuşca menajeriei să capete alune americane şi mandarine. Tigrul lăsă pleoapele pe ochii sticloşi, cu lumina îngustă şi oblică, aşa cum sînt pisicile la amiază. Nu mai vedea acum nici pe miss Ellian, nici mulţimea de jur împrejurul gratiilor. Vedea ceea ce trăieşte el întotdeauna, cînd închide pleoapele. O pădure cu frunze late, cu desişuri nepătrunse, cu liane spînzurate pînă în pămînt. E zbor acolo de păsări cu pene de toate culorile curcubeului: păuni care trec cu foşnet mătăsos, păsări colibri mici ca insectele şi fluturi mari ca păsările. Se leagănă oare dintr-un copac o creangă sau un şarpe? Foşneşte oare numai adierea vîntului sau se strecoară printre foile late alt tigru, străin? Este acolo, da! Este acolo o margine de apă cu tufe de bam-bus. Cît de bine cunoaşte locul acela!... De cîte şi de cîte ori nu aştepta acolo, de cîte ori nu pîndea pitulat, la adăpătoarea antilopelor? Aştepta un ceas, două; aştepta pînă noaptea tîrziu. Îşi schimba locul după vînt, ca adierea molcomă să nu ducă mirosul lui. Antilopele soseau. Două, trei, cîteodată una singură... Privea cu ochii umezi, fricoşi, adulmecînd văzdu-hul. Nici nu se auzeau paşii pe pămîntul moale. Pleca botul în unda apei. Tresărea. Ciulea urechile să asculte, îşi vîra gîtul printre frunzele de lotus. Atunci ţîşnea el din tufiş, zvîrlit ca din arc, în cîrca antilopei. Nu era nici o zvîrcolire, nici un geamăt... Altădată, se desfăşura însă o luptă de trosneau crengile pădurii şi răsunau adîncurile de muget... Odată un bivol sălbatic... L-a simţit. Îl aştepta. I-a sărit în spinare şi bivolul l-a răsturnat, scuturîn-du-se peste cap, s-a tăvălit cu el să-l strivească, s-a năpustit să-l împungă cu coarnele. O tăcere de moarte s-a întins în toată pădurea. Maimuţele s-au ascuns în scorburi: celelalte sălbăticiuni s-au pitit la pămînt. Era o luptă uriaşă şi crîncenă între stăpînii codrului! Numai icniturile lor se auzeau, numai răgetul şi mugetul bivolului. A fost însă tot el cel mai tare... Pe urmă, altă dată, lupta cu elefantul care l-a smuls cu trompa să-l zvîrle ca pe un sac la pămînt şi să-l strivească sub tălpile picioarelor groase ca nişte stîlpi... Dar pînă la urmă a fugit elefantul cu trompa fer­feniţă şi cu un ochi sîngerat. Pînă tîrziu a tot răsunat noaptea de paşii lui mînioşi, sfărîmînd crengile, rupînd perdeaua de liane, culcînd la pămînt tufişurile de bambus. Şi altă dată, cei trei vînători cu suliţe, cînd au încercat să-l înconjoare şi au căzut toţi trei sub dinţii lui!... De atunci i s-a dus vestea şi a rămas spaima acelor locuri. TIRANUL — aşa îl numeau toţi. Aşa îl numeau toţi, şi toţi tremurau înfioraţi pînă în măduva oaselor cînd începea el să ragă. Nu se mai încumeta nimeni să treacă pe potecile bătătorite. Îi juraseră moartea, şi tot ei se temeau de moarte. Cînd mi­rosea de departe apropierea unuia, îna­inta cu răsuflarea aşa de uşoară, că nu şi-o auzea nici el. Înainta, se oprea, încă un pas... Un salt. O muşcătură cu dinţii clănţănind. Şi gata! Rămînea întotdea­una el stăpîn la ochiul de apă unde se adăpau antilopele... Acolo l-a prins în­tr-o noapte un cleşte de fier. A încer­cat să sfarme capcana cu dinţii. A um­plut pădurea de spaimă şi de muget. A vrut să-şi smulgă laba, s-o rupă din os. Mai simte şi acum, cînd e ploaie şi frig, muşcătura adîncă a fierului. Pe urmă s-a lungit la pămînt, răpus de durere şi de sîngele scurs, aşteptînd moartea împăcat, fară nici un scîncet. Dar după o săptă­mînă au venit oamenii cu suliţi şi topoare să-l ridice, sleit de nemîncare şi de sete. Nu-i lăsau dreptul să moară în pace. Acum e aici. L-au adus să-l ţină despărţit de lume prin gratii de fier. L-au adus să tremure la pocnetul unui bici cu canaf de mătase, după ce luni de zile a îndurat toate chinurile dresajului. Acum pleacă ochii supus sub privirea unei făpturi fără arme, cu un singur bici de mătase în mînă. Nici o scăpare nu mai este. Nici una! Maimu­ţele aruncă în el cu coji de portocale şi de banană. Se strîmbă şi se scarpină; se agaţă de gratii, cînd îl poartă în cuşca lui pe rotile, şi îi fac semne cu labele lor neastîmpărate. Numai cînd mugeşte le mai cuprinde deodată groaza codrilor şi atunci se zvîrcolesc caraghios, căutînd zadarnic un loc să se ascundă. Canaful de mătase îi atinse uşor botul. Era o atingere lină, ca o dezmierdare. Dar tigrul ştia că e o dojană. Sub blîndeţea alintării cunoştea făgăduiala răfuielii de mai tîrziu, cu drugul de fier şi cu biciul dureros. N-avea încotro! Pentru el nu mai era nici o scăpare, nici una. Deci coborî supus de pe marginea de lemn. Aşa cum cerea orînduiala reprezen-taţiei. Mulţimea îşi stăpînea răsuflarea. Tăcerea era atît de adîncă, încît se auzeau departe, afară, huruitul tramvaielor şi goarnele de automobil. Cei doisprezece tigri s-au înşirat în cunună, culcaţi în mijlocul arenei. Femeia şi-a adunat coada rochiei, a zvîrlit biciul de mătase. S-a aşternut pe spate, în mijlocul lor, cu braţele încrucişate pe piept. Şi-a pus capul în gura lui Rajah, deschisă, sprijinindu-şi ceafa în colţii tari ca pe un spătar de la jilţul dentiştilor. Tigrul clipeşte din ochii mari şi galbeni, de sticlă. Puţin, numai puţin de-ar strînge!... Numai puţin!... Dar ochii femeii îl privesc în sus, peste cap. El nu-i vede privirea. O simte însă. Ah! Ce străpungătoare o simte! Şi nu strînge dinţii. Stă aşa, nemişcat, cu gura deschisă, ca un tigru împăiat. Petruş, băiatul cu ochi sclipitori, a încleştat pumnii, a lungit gîtul, şi fără să-şi dea seama a coborît strecurîndu-se printre lume, mai aproape de arenă, ca să vadă mai bine. Fetiţa cu buclele bălane îşi muşcă buzele. Zvîcnirile inimii îi sparg pieptul mic. Unii au închis ochii. Alţii şi-au astupat urechile, să nu audă ţipătul. Chiar bunicul fetiţei îşi simţea mîna tremurînd uşor pe mînerul de fildeş al bastonului. El a mai văzut odată un dresor sfîşiat de tigri. Ştie că mai toţi sfîrşesc aşa. Ştie că atunci fiarele, din nou sălbatice, se reped la gratii, rînjesc şi se muşcă între dînsele. — Hep! Dintr-o graţioasă săritură, femeia a fost iarăşi în picioare, în mijlocul arenei. Îşi scutură părul negru-albăstrui. Îşi împinge coada foşnitoare a rochiei cu pantoful. Surîde, salută şi răspunde ropotului de aplauze, risipind cu palmele sărutul buzelor spre loji, spre staluri, spre galerii. Sus, pe podiumul de lemn îmbrăcat cu postav roşu, fanfara a început un marş din toate tobele, şi alămurile, şi piculinele, şi pistoanele... Triunghiul, lovit cu ciocănelul de argint, sună: zing-zing! zing-zing!... E un marş cu pas de paradă. Cei doisprezece tigri de Bengal se întorc spre ieşirea din fund, la  cuştile lor. Păşesc unul cîte unul, ca nişte pisici uriaşe şi cuminţi. Îşi leagănă cozile grele şi lungi. Nu privesc nici în dreapta, nici în stînga, cu ochii lor mari, galbeni,    de sticlă. Pasul e mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fară sunet.      

Adevărata moarte a lui Guynemer       Omul nu mă simţise apropiindu-mă. Era cu toată atenţia magnetizată în altă parte. Am ridicat ochii după privirea lui spre cer. Şi l-am înţeles îndată, respectîndu-i lacoma încordare care-i crispase obrazul palid-verzui şi-i aprinsese scînteieri fosforice în pupile. Acolo, în adîncul înalt al văzduhului, cu albastrul glacial şi calm, se desfăşura o rapidă dramă a singură-tăţilor. Mută şi îndeobşte fără spectatori. Un şoim ager şi de nebunească neînfricare se încu-metase să atace unul din acei vulturi uriaşi, care au  inspirat dintotdeauna muritorilor de rînd un fel de reli-gioasă admiraţie pentru zborul de superbi monarhi ai altitudinilor. Lupta se anunţa deznădăjduită şi inegală.    Cu zvîcniri repezi de acrobat aerian, şoimul se înălţa căutînd loc vulnerabil de ochire. Cobora glonţ. Lovea repetat cu pliscul în creştet. Se clătina o clipă ameţit de învăluirea puternică a aripilor adverse, cînd vulturul  vîslea spre el înfăşurîndu-l. Luneca din prinsoare, rotea     o piruetă şi revenea sprinten, ca un reţiar întărîtînd     mînia greoaie şi surprinsă a gladiatorului. De jos, înţelegeam primejdia, tactica şi de unde nu   mai putea veni salvarea. Atîta vreme cît şoimul se va păstra deasupra, stăpînea  el iniţiativa luptei. Cînd ostenit, va fi silit să descindă,       îi vedeam pierzania. Vulturul căzînd asupra-i cu resortul neîndurat al ghearelor şi cu toată greutatea, potopindu-l stîrv la pămînt. Întru acest sfîrşit, vulturul îl atrăgea    încet, tot mai sus, spre domnia atotputerniciei lui, înăl-ţîndu-se acolo unde aripile scurte şi respiraţia nervoasă     a şoimului n-aveau cum să reziste îndelung. Şoimul  înteţea loviturile de plisc şi încerca să-i taie ascensiunea lentă dar sigură, care însemna pentru el, inevitabil, pieirea. Cîteodată, în încleştare, făceau un singur ghem zbură-tor şi spasmodic. Credeam că răpitoarea gigantă l-a capturat şi-l sugru-mă în căngile curbe, sfîşiindu-i pieptul şi deşertîndu-i     vinele. Pe urmă se despărţeau. Însă nu era sfîrşitul. Din smocul de pene şi fulgi plutind în legănare    leneşă, şoimul săgeta scurt, se răsucea într-un drăcesc looping-the-loop[1] lovea din flanc şi se eschiva în zigza-guri; iar vulturul, cu o scuturare abia mai nerăbdătoare    de aripi, continua să urce afundul străveziu de cleştar,     cu încetineala metodică şi calmă a victoriei dinainte ştiută. Atunci, cu ochii obosiţi de lumină şi cu vinele gîtului amorţite, mi-am întors privirea îndărăt spre pămînt, la omul care nu mă simţise venind lîngă el. Şi mi-am mărturisit în acelaşi moment că spectacolul de jos era cel puţin tot atît de pasionant ca acel din  văzduhuri. Omul participa fascinat la toate zvîcnelile luptei. Ochii lui fulgerau crunt, se aprindeau de bucurie şi se întunecau de teamă; pumnii se încleştau cu unghiile  înfipte în palmă; dinţii scrîşneau, iar respiraţia, pe rînd,    se îneca şi scăpa şuierătoare. Am înţeles că şi el dorea cu tot sufletul biruinţa şoimului. Tremura pentru dînsul şi ar fi aplaudat, ar fi urlat cuvinte de îmbărbătare şi chiote de aprobare, ca publicul matchurilor, frenetic şi redat barbariei primitive, de cîte ori „şampionul lui” cucereşte o parcelă din victoria     decisivă. Acum nu-mi mai puteam ridica ochii spre cer. Eram    eu cel magnetizat — şi magnetizat de figura dureros torturată, în care citeam toate peripeţiile bătăliei aeriene, într-o identificare împinsă la paroxism. Doamne! îmi tresări deodată în amintire. Din ce     ceaţă se lămurea? Unde văzusem oare ochii aceştia, pri-virea aceasta teribilă, electrizată de fluidul războinic, asemeni acelei înfăţişări înfricoşătoare a lui Alexandru   cel Mare Macedoneanul, cînd încăleca pentru luptă, după cum îl zugrăvise odinioară bătrînul Plutarh? Cine era  omul acesta? Cine erau necunoscuţii aceştia; el şi     femeia din chilie, exilaţi în văgăunile munţilor, la trei poşte de cea mai apropiată suflare omenească? N-am avut însă răgaz să dau ascultare întrebărilor      din nou revenite. Căci figura necunoscutului, după chinui-toarea contracţie, deodată se destinse într-o eliberare şi mîinile deşirate s-au întins spre cer, ca şi cum ar fi voit    să îmbrăţişeze în recunoscător extaz, nemărginitul spaţii-lor. După elanul acesta şi irupţia triumfului din ochii       de fosfor, am ştiut dinainte de partea cui se hotărîse izbînda. Dacă am răsucit privirea spre cer, fu numai ea să       mă încredinţez într-adevăr cît de puţin mă înşelasem. Vulturul cobora repede în diagonală, cu fîlfîiri ciunge de aripi, spre meterezele munţilor vineţi. Şoimul îl fugă-rea de-aproape, strîngîndu-l în spirale scurte, lovindu-l înverşunat cu pliscul, smulgîndu-i fulgii şi istovindu-şi adversarul în sacadate şi tot mai grăbite asalturi. Retra-gerea deveni capitulare desăvîrşită. Ghiceam panica victimei, după zborul dezordonat, mai încercînd cu o ultimă avîntare să se înalţe, şi brusc, prăvălindu-se cu aripile strînse. Au dispărut amîndoi. Îi înghiţiră văgăunile negre. Duelul mai continua poate, undeva, nevăzut şi crunt, într-o arenă neştiută de granit, pînă la agonia în spasmuri a pajurei rostogolită din superbia despotică a văzduhurilor şi aruncată hoit pentru viermi, de acel temerar condotier către care mersese instinctiv toată simpatia noastră. Cerul rămase gol, profund şi impasibil. Ideal cîmp de bătălie, întotdeauna pur, niciodată spur-cat de putreziciunea cadavrelor. Da. Cerul rămase nefiresc de gol, adînc şi impasibil. Abia în această tăcere pustie, cînd vraja fu ruptă şi   cînd ochii nu mai avură ce urmări în vidul albastru,     omul se întoarse şi mă văzu. Nici o tresărire. Totul era din nou, în obrazul acela mort, pietrificat, nepătruns. Privirea coagulată. Trăsătu- rile de-o cadaverică neclintire. Buzele albe, uscate. Şi omul întreg, ghemuit, cu mîinile descărnate crucificate    pe piept, ca şi cum l-ar fi zgribulit un frig iremediabil     ori s-ar contracta să ocupe cît mai puţin, mai mizer şi    mai invizibil loc spaţiului. — Minunată lecţie de atac aerian! am vorbit într-o doară, ca să rostesc ceva şi să risipesc stinghereala dintre noi. Un aviator oricît de încercat, un as chiar, ar fi avut    ce învăţa din acest spectacol. Unic exemplar de curaj şi de agerime, şoimul! Omul mă privi numai o clipă, cercetător. Cu o bănuială — mi s-a părut. Dar a fost fără îndoială o părere şi alt nimic. Ochii căutau acum în altă parte. Poate în stîncile     sure, care ne împresurau ca ziduri inexpugnabile de tem- niţă. Sau, poate, nici nu vedeau nimic. De astă-noapte,    de cînd am poposit rătăcit aci, tîrîndu-mi piciorul scrîntit  şi instalîndu-mă oarecum silnic în adăpostul necunoscu-ţilor cu chilia lor din stîncă, omul acesta bizar mi s-a   părut că nu priveşte ca ceilalţi oameni. Ochii trec absenţi dincolo de obstacolul materiei. Văd în nevăzut sau urmă-resc numai o halucinantă vedenie lăuntrică. Singura dată cînd lumea exterioară i-a trezit un    interes — şi încă pînă la chinuirea cea mai nebunească    — a fost adineauri, în lupta care-a golit cerul. Nici nu-l recunoşteam pe cel de atunci, în acesta de acum. Nimic din convulsia trăsăturilor, din sclipetul focos al ochilor, din gestul extatic de liberare al celuilalt, nu supravieţuiau în acesta, în spectrul acesta.     Am mers alături. Eu şchiopătînd. El zgribulit. Toamna era tîrzie şi rece. Soarele revărsa o lumină palidă, melancolică şi epuizată de calorii. Sfîrşit de ano-   timp, cînd ultimele flori, cu ofilitele frunţi înclinate pe piept, îşi fac rugăciunea de moarte. Tăcerea acestor pustii şi înalte locuri, prăvălare de stînci încremenite după un cataclism geologic, sărace în vegetaţie şi fără suflare de vietate — ne înfăşură gran-dioasă, dar apăsătoare. Era greu să admiţi că undeva veacul continuă, cu tumultoasa rumoare a oraşelor, cu trepidaţie sonoră de uzini, cu porturi în care-au ancorat pacheboturi fluturînd toate drapelele lumii, cu ediţii de ziar strigate în toate idiomele noroadelor, cu revoluţii       şi festivităţi, semafoare şi staţii de telegrafie fără fir, tripouri şi hipodromuri, cu sute de catastrofe şi splen-  dide plaje, unde se soresc, în nisipul cald, răsfăţaţii celor cinci continente şi somnolează, în confortabile leagăne    de trestie împletite, femei ostenite de a nu fi făcut nici-odată nimic... Viziunea aceasta sincronică a fiecărei clipe din acest veac, spectacol în care se amestecă irizînd ca într-o oglindă cu mii de faţete, rasele şi peisajele, volup-tăţile şi suferinţele, risipite într-o mie de mii de oraşe,     de golfuri, de şesuri, de podgorii, de fiorduri, de sate,      de sanatorii şi de cazinouri, de pieţe şi de coline fertile,   de uzini, de şantiere, de mine, de şcoli, de laboratoare,    de ferme, policlinici, spitale; fugitivele aceste imagini diverse şi totuşi simultane, despărţite de zeci de mii de kilometri şi totuşi prezente; conştiinţa aceasta a vastului furnicar planetar, care mi s-a părut întotdeauna una din cele mai miraculoase achiziţii ale veacului, devenea deodată absurdă şi ireală. Aici era numai o fortăreaţă       de blocuri granitice, care zăvoreau intrarea şi ieşirea     spre veac. Iar realitatea lumii de dincolo se înnegură ca niciodată îndoielnică. Fără voie am strecurat o privire furişă spre culoarul strîmt pe unde străbătusem din această lume, acum atît    de îndepărtată, încît îşi pierduse certitudinea fiinţei. Mă temeam, parcă, să nu descopăr intrarea viclean astupată de-a stîncă, asemeni porţilor cu resort tainic, închise să mă reţină în captivitate eternă, ca în legen-   dele cu peşteri de zmei, care mi-au înfricoşat copilăria. Netrebnică spaimă! Dovedind cît de repede se clătinase  de ieri, lîngă aceşti oameni, cumpătul lucid care delimi-tează realul de ireal, posibilul de imposibil. Calea era, fireşte, liberă. Nimic nu se schimbase. Nici o trapă nu jucase în încheieturi secrete. Captivii de aici nu erau încercuiţi cu ziduri materiale. Erau numai prizonierii cine ştie căror invizibile şi nesfărîmate cătuşe. În prag ne-am oprit. Înăuntru se auzea femeia. Îndată tăcu. Ne simţise apropiindu-ne. — Georges! chemă glasul mat. — Mă scuzi un moment? îşi ceru iertare omul. Ia loc, te rog... îmi indică o bancă scobită în piatră.     Am gîngăvit nu ştiu ce întortocheată şi politicoasă mulţumită. Erau nefireşti şi aceste exagerate formule convenţio-nale, în decorul de faţă turmentat şi ciclopic, între oame-nii aceştia care din cine ştie ce tainică pricină evadaseră din civilizaţie, şi conservau din ea, tocmai deşertăciunea reverenţelor celor mai desuete. O asemenea impresie de neliniştitor absurd m-a în-cercat numai acum cîţiva ani, cînd vizitam un azil de   foşti oameni: nebuni, maniaci şi paranoici. Se afla acolo o femeie a cărei frumuseţe fusese ce- lebră şi acum îşi sfîşia cămaşa, să se plimbe goală, zbîrcită, cu sînii vineţi, pleoştiţi şi cu pletele sure des-pletite, urlînd animalic după gratii. Se afla şi unul din     cei mai inteligenţi şi mai subtili cărturari ai timpurilor, care răsturnase cîndva cu mintea-i scăpărătoare principii ce păreau indestructibile, pulverizate de logica lui de     oţel şi care acum, cinchit şi hidos, scurma pămîntul cu unghiile şi mînca ţărînă cu pumnii plini. Dar între toţi, mă înfiorase, cu deosebire, un paşnic grup de regi, de impe-ratori, papi şi preşedinţi de republică, discutînd între  dînşii cu cea mai ceremonioasă gravitate şi gratulîndu-se reciproc cu cele mai serenisime titluri protocolare. Aceia nu mai păreau nebuni. Odată acceptînd titlurile pe care şi le atribuiau sin-  guri, nimic din ideile, din întrebările şi logica conversaţiei      lor cuminţi nu suna mai nebunesc decît conclavul unor adevăraţi regi, imperatori, papi şi preşedinţi de republică, autentici, prin aşa-zisa graţie divină sau prin aşa-zisa voinţă naţională a popoarelor... Am fugit, fiindcă numai nebunia lor blîndă şi inofensivă, între atîţia alţi de-     menţi furioşi, izbutea să clatine contagios şubredul dis-cernămînt între ceea ce este realitate şi ce e nălucire,    ceea ce este şi ar putea fi. Lunecuşul chema ispititor.      Un singur pas, un nesimţit pas, o subţire despicătură în armătura cuminţeniei de om teafăr, şi erai furat să    accepţi dulcea lor nebunie din atît de puţin nebunescul   lor sobor. Întrucît regii, împăraţii, preşedinţii de repu- blică şi toată suita lor, cu toate protocoalele şi cere- moniile lor, erau mai teferi la minte decît nebunii ospiciilor? Atît doar, că nebunia celor din aziluri era inofensivă; pe cînd sminteala celorlalţi, cu ale lor fapte, alianţe, ambiţii, războaie, o plăteau noroadele cu sînge     şi lacrimi şi milioane de morţi. Atunci, cînd am ieşit din ospiciu, mi se clătinase şi mie cugetul, neştiind să mai fac deosebirea răspicată între real şi ireal; între nebunii din-lăuntru şi cei din afară, de dincolo de ziduri, care încă   mai şi cîrmuiau lumea. De aseară, de cînd căzusem între aceşti schimnici ai deşertului de piatră, retrăiam aceeaşi neîncredere în pro-pria-mi luciditate şi aceeaşi teamă de mine însumi. Se insinua perfid, ca începutul de panică treptată care pa-ralizează braţele celui mai sigur de el înotător cînd, sub apa calmă — şi de amăgitoare inerţie, simte o altă apă vie, frămîntată de curenţi încropiţi şi reci, tîrîndu-l şi absor-bindu-l, în ventuza unui aspirator. Tot ce vedeam de aseară încoace era atît de în afară de firesc! Mi se pare că v-am spus... Mă rătăcisem de ceilalţi tovarăşi, abia înaintam tîrînd piciorul răsucit din încheietură. La ecoul altor paşi m-am oprit rezemat de un perete de piatră, să aştept. Singură-tatea te îndeamnă, ca fiarele codrului, să pîndeşti la cel mai mic sunet, bănuitor. Se apropia, coborînd pridvorul. Oprindu-se şi iar pornind. Omul vorbea şi gesticula singur! Primul gînd, cînd auzisem paşii scrîşnind pe piatră,       a fost că-mi va ieşi în cale vreun pădurar, vreun cioban, poate un dezertor, un fugar, un evadat scos de sub scutul legilor celor de departe, de la cîmpuri, unde există legi     şi la fiecare pas veghează neînduraţii lor paznici. Dar omul acesta vorbea singur! Un pădurar, un cioban, un dezertor ori un proscris        al legilor nu vorbesc singuri. Cîntă, pîndesc, tac sau hălă-duiesc. Mi-am încordat auzul. Întîi n-am înţeles. Era atît de neaşteptat, nu ceea ce rostea, ci limba în care vorbea     cu pustiul. — Sacré pays de malheur! Sacré, sacré pays de malheur[2]! I-am răsărit brusc de după uşorul de stîncă. Gestul duşman cu care blestema dezolarea acestui ţi- nut steril, căzu ca braţul unei fantoşe cu aţa ruptă. Omul amuţi cu ochii dilataţi în orbite. Dacă i-ar fi ieşit în        cale o apocaliptică reptilă antideluviană, încă n-ar fi încremenit în mai mare stupoare. Un instinctiv reflex      de fereală, de retragere — mîna căutînd o armă de apă-rare, absentă. Ne-am măsurat reciproc, fără prietenie. Examenul ne-a descoperit însă deopotrivă de inofensivi. Străbunul preistoric din noi, pitecantropul peşterilor,    o clipă deşteptat şi gata de încăierare, aţipi iarăşi, făcînd loc drumeţilor paşnici care eram. I-am poftit bună ziua. Şi, arătîndu-i piciorul invalid,     l-am întrebat încotro se află cel mai apropiat adăpost omenesc, lămurind că locurile îmi sînt cu desăvîrşire străine. Bineînţeles, acestea toate, cum era firesc, în graiul băştinaş al acestui înalt ţinut carpatic, de unde au pornit cîndva spre şesuri, pe urma bourului din stema ţării,    ceata descălicătorilor. Omul privi şi ascultă inert. Tot aşa cum aş fi vorbit unui surd şi aş fi aşteptat răspunsul de la un mut. Am repetat întrebarea în limba în care îl auzisem blestemînd. Aceasta era. Din abia perceptibila tresărire îndată biruită, am văzut că, de astă dată, a înţeles. Dar răspunsul nu veni decît tîrziu, după o ezitare. Politicos şi distant, în cel mai perfect idiom de pe Boulevard des Italienes, necunoscutul mă informa că locaş omenesc nu se află cale de trei poşte. Pînă acolo nici un drum: poteci doar, călcate de fiarele codrilor. Munţi, văi şi iar munţi. Am privit consternat piciorul dureros sprijinit în pămînt. Îmi urmări privirea, îmi înţelese gîndul, dar nu dădu nici un semn. Atunci i-am observat întîia oară nefireasca împietrire din obrazul scheletic. Pielea verzuie pe oasele scofîlcite, privirea sleită, buzele uscate, de iască. Şi hai-nele ciudate; vestonul uzat de piele, care fusese cîndva negru, încălţămintea inclasificabilă, între opincă şi sandală, pantaloni bufanţi, de călărie sau de uniformă militărească, din acea inuzabilă ţesătură mai tare ca pielea, şi în loc     de ciorapi, obiele de pînză. Costum şi aspect de famelic vagabond: resturi eteroclite dintr-un pretenţios — mi        s-a părut — echipament sportiv, cum se pot vedea la cerşetorii cartierelor mărginaşe de porturi, după o razie poliţienească de noapte. Dar capul descoperit, lăsînd    liber în suflarea vîntului părul aproape alb, lipsa unui  toiag şi a unei desage, indica îndestul că vagabondul sălăşluieşte undeva pe aproape, şi că nu e un trecător întîmplător. Era un localnic al acelor rătăcănii, ieşit de lîngă coliba ascunsă după cine ştie ce vecin umăr de munte. Tăceam cu insistenţă, aşteptînd un cuvînt de ospi-talitate. Omul, ignorîndu-mi cu nepăsare voită prezenţa, se uită peste capul meu, spre cerul învăpăiat al amurgului.   Acolo, cele din urmă rîndunele întîrziate păreau că    izbesc în bolta de cleştar trandafiriu, cu încăpăţînarea viespilor cînd vor să treacă prin geam. Nu mai aveam ce aştepta. Nici nu ştiam cum să-mi hotărăsc purtarea faţă de       un asemenea om. Aspectul dovedea ultima treaptă a declasării; în schimb, glaciala politeţe cu care mă alunga, dovedea o rafinată şi impertinentă bună creştere, disto-nînd întru totul cu decrepitudinea vestimentară şi cu sălbăticia rătăcăniilor stîncoase din juru-ne. Am ales,   ceea ce socoteam o soluţie maliţioasă. Cu resemnare exa-gerată de martir, ca să provoc compasiunea, am schiţat gestul unei hotărîri deznădăjduite şi mi-am luat ziua   bună, cerînd iertare că i-am tulburat liniştea unei atît       de solitare plimbări. Mi-a răspuns pe acelaşi ton. Un martor invizibil ne-ar fi crezut într-adevăr clienţii unui ospiciu, asistînd aici, în deşerticul decor granitic,  cum ne întreceam în ascuţite încrucişări de amabilităţi distante, ca doi consumatori de pe terasa unei cafenele   din mai sus-amintitul bulevard parizian: cerîndu-şi scuze după ce au asaltat acelaşi unic scaun, la ceasul crepus-cular de supraaglomeraţie, cînd cameloţii strigă a patra ediţie din L’Intran, La Liberté şi Paris-Soir. Am pornit fără grabă, cum se cuvine la drum lung,   spre văgăunile unde îmi arătase cu mîna întinsă direcţia pînă la cel mai apropiat adăpost, dincolo de munţi, de    văi şi iar de piscuri. Tîram, cu ipocrită şi exagerată suferinţă, piciorul. Nădăjduiam să îmblînzesc, astfel, nepăsarea necunos-cutului. Căci mai mult decît durerea, mă atrăgea îndărăt acum, enigma acestui străin. Îi simţeam privirea urmă-rindu-mă. Bănuiam şi lupta-i lăuntrică. Îmi spuneam că   în orice caz, dacă nu-l înduioşează suferinţa unui seamăn, va înfrînge, pînă la sfîrşit mai tare, irezistibila ispită de      a sporovăi cîteva ceasuri, poate cîteva zile, cu un provi-denţial mesager al lumii civilizate. Nu-l cunoşteam încă. Îl judecam după mine. Apelul din urmă întîrzia. Iar noaptea cobora repede. Înainte de a mă îndepărta dincolo de zidul stîncilor,   am întors ochii. Omul se afla neclintit. Stană de piatră între pietre. Nu-mi rămînea nici o speranţă. Se dovedea    el mai tare. Nimic n-avea să-l mişte de acolo. Şi, de-a lungul spinării, mă strînse un fior, la gîndul nopţii ce      mă aştepta într-un găvan de munte; la gîndul drumului    de a doua zi, căţărat pe povîrnişuri, fără o coajă de pîine, fără o călăuză, cu glezna săgetată de sîrme de foc. — Afurisit individ! cîinoasă inimă de piatră! Sacré pays de malheur!... Acum eu vorbeam şi gesticulam singur... M-a întrerupt din bombănirile de unul singur, ajun-gîndu-mă din urmă, cînd nu-l mai aşteptam. Gîfîia. Cu mîna descărnată îşi apăsa pieptul, se opri să-şi adune respiraţia întretăiată, ca să poată vorbi. Cedase — îmi mărturisi — unei porniri mai tari ca     el. Omeneşte explicabilă şi poate vrednică de laudă, dar, din punctul lui de vedere, absurdă... Totul îl obliga să     mă lase să plec. Ba chiar să mă depărteze cît mai neîn-tîrziat. El nu se afla doar aici pentru a primi oaspeţi... Se izgonise în acest singuratic refugiu, fiindcă întîmplări care nu mă pot interesa l-au îndemnat să rupă pentru totdeauna orice legătură cu lumea. De îndelungă vreme nimeni nu-l tulburase... Iar acum alerga singur după       cel dintîi om, care îi violase nepoftit, retragerea. Îşi dă seama că va regreta amar mîine. Dar mă considera un gentilom, după puţinele cuvinte schimbate adineauri. Îmi oferea, aşadar, ospitalitatea cu o singură rugăminte. Să  nu-l întreb nimic. Să nu iscodesc nimic. Cînd voi pleca    să uit drumul pe unde am venit. Să-i uit existenţa. Nu     era cine ştie ce supraomenesc sacrificiu. Pentru lumea     de unde veneam şi la care aveam să mă întorc peste   cîteva zile, existenţa lui de aici e de tot atît de infimă importanţă, ca prezenţa unui vierme într-un măr. Pe     cînd pentru el, lumea aceea!... Nu-şi isprăvi gîndul. Poate nu găsea cuvîntul cel mai potrivit sau poate   orice cuvînt omenesc îi părea prea neputincios şi uzat.     În întunecarea repede nu-i mai vedeam faţa. Dar, din suspensia glasului surd, am putut să înţeleg că într-adevăr lumea aceea de unde se exilase însemna acum pentru dînsul ceva plin de groază şi de oroare. Cînd îşi reluă firul spuselor, cu aceeaşi voce egală, amorfă, dinadins lipsită de accente patetice, fu ca să adauge că, în dorinţa oarecum dezordonată, să-mi anunţe  o hotărîre pentru el atît de bruscă, nu se rostise cum trebuia. A pomenit numai despre existenţa lui. Şi voise    să spună: „Despre existenţa lor”. A lui şi a tovarăşei   sale, fiindcă se aflau doi. Pe urmă tăcu. Aşteptă. În înnoptarea albastră şi densă, în zadar căutam să-i descifrez obrazul, pe care după glas, îl ştiam devastat,       îi simţeam numai ochii sfredelindu-mă întrebător. I-am prins mîna inertă. Am scuturat-o bărbăteşte. I-am jurat să primesc legămîntul şi să nu-l calc sub   nici un cuvînt. Mărturisesc că, în aceeaşi clipă, am şi gîndit că-mi     iau un legămînt uşor, de care mă va desface el singur.     Se temea să nu-l întreb? Să nu-l iscodesc? Dar n-aveam  de ce să-l întreb. N-ar fi folosit aceasta decît să-l închid mai precaut şi mai ostil, în crusta lui. Fiindcă ştiam        din proprie experienţă că nimic nu pecetluieşte o con-fesiune care e gata să expire pe buze, ca nerăbdarea imprudentă a copiilor cînd deschid florile înainte de vreme. În loc de miracolul violat cu de-a sila, aceşti     copii — ca o pedeapsă a nerăbdării — descopăr mai întotdeauna, în interiorul pîngărit de degete, un biet    pistil, crud şi inform ca o larvă. O confesiune nu vine decît cînd i-a sunat ceasul. Bărbierul regelui Midas, supus poate celor mai crunte cazne, n-ar fi mărturisit călăilor înfricoşătoarea taină că stăpînul său poartă urechi de măgar. A spus însă singur, cînd nu-l întreba nimeni şi tocmai fiindcă nu-l întrebase nimeni; a spus-o urechii scobită în pămînt, de unde au răsărit mai apoi trestiile cu a lor foşnet trădalnic. Aşa judecasem. Iar împotriva aşteptării, această spo-vedanie întîrzia. De aseară, nici omul, nici femeia, ferecaţi în ermetica lor taină, nu-mi serviseră decît întrebări şi răspunsuri vătuite în formule de politeţe. Îmi fu dat, astfel, să experimentez întîia oară cît de subtilă armă de disimu-  lare poate însemna această perfectă politeţe. Înţelegeam,  în sfîrşit, cum neamurile cele mai secrete ale lumii, noroadele Asiei, dezarmează îndeobşte violenţa cea mai provocatoare a cuceritorilor şi ispitirile lor cele mai viclene, răspunzînd cu aceeaşi egală, savantă şi compli-cată ceremonie, care lasă timp gîndului să rămînă mereu tăinuit şi treaz, în defensivă. Hotărît, aceşti Robinsoni       ai munţilor, oricine vor fi fost în cealaltă viaţă a lor         — criminali, eroi, ori numai victime — nu erau plămă-  diţi dintr-o humă de rînd. Oricum va fi fost taina care        i-a adus aici — sublimă sau odioasă — ştiau să şi-o    apere cu armele lumii din care veniseră.     — Un masaj cu această decocţiune de ierburi, cred      că va putea înlocui în lipsă, alt medicament... Elsa pre-tinde că e un leac suveran, scumpe domn. M-am ridicat de pe banca de piatră, înclinîndu-mă      cu respectuoasă recunoştinţă, necunoscutei. Omul aşeză, pe marginea lespezii, o ulcică de lut,      din care se răsfirau aburi cu o aromă dulce-amăruie. Femeia lămuri, folosind în chipul cel mai firesc o auto-ritate severă şi proteguitoare în acelaşi timp, de mult încercată şi expertă infirmieră. — O fricţiune de un sfert de oră. Apoi, cu restul lichidului, o compresă. Mîine, articulaţia va fi degajată,    şi poimîine, îndestul de... îndestul de... — ... îndestul de restabilită ca să suporte un drum       de trei poşte! M-am grăbit să trag concluzia, cu un surîs stupid, cînd am crezut că înţeleg sensul pauzei. — Domnule, mă readuse femeia la realitatea cuviinţei ce-i datoram, n-am voit să spun aceasta. Eşti oaspetele nostru, stimate domnule, dacă mizeria de aici poate oferi cuiva ceea ce se numeşte ospitalitate. Nu vei pleca,     odată ce ai acceptat-o, decît atunci cînd vei fi cu desă-vîrşire valid. Mi se pare că Georges a stabilit lucrul   acesta îndestul de lămurit cu dumneata... Am simţit că roşesc sub asprimea usturătoare a lecţiei. Dacă omul mă primise acolo, călcîndu-şi voinţa, cum mi-a mărturisit, femeia mă acceptase încă mai în silnicie. Cum nu contenea să mi-o arate mereu. Îmi oferise un medicament. Era singurul mijloc să se dezbare mai   repede de prezenţa mea, fără să calce orînduielile bunei ospitalităţi. Atît şi nimic mai mult. Totuşi, astăzi dimineaţă, cînd apăruse în haină mai îngrijită, cu părul de culoarea caldă a spicului, adunat mai strîns la ceafă şi cu unghiile netezite, am crezut o clipă, după aceste semne de cochetărie feminine, că voi găsi o aliată cu voinţa şovăitoare. Dar încă o dată mă înşelasem. Omul era numai rece, enigmatic şi absent; concen-    trat în gîndurile care-l ţintuiau veşnic aiurea. Femeia      era de o autoritate poruncitoare şi de o ostilitate infle-xibilă, ca lama zbîrnîită de oţel. Nici de astă dată nu         i-am putut suporta privirea cenuşie şi dură. Vorbi, fără nici o prietenie: — Am prescris nemişcarea, onorate oaspe, ca să nu oboseşti articulaţia. Dumneata n-ai ascultat. Ai plecat să ne cercetezi domeniul. Dacă întreprinzi o anchetă pentru    a controla mijloacele de evaziune de aici, te previn că      te osteneşti de prisos. Nici nu intră cine vrea; nici nu rămîne cine vrea, scumpul meu domn. Şi nici nu pleacă cine vrea şi cînd vrea. — N-am vrut să evadez, doamnă! am cercat să întorc dojana în glumă. M-am predat; kaput! Şi nu plec decît atunci cînd voi primi ordinul de eliberare. Privirea femeii îmi răspunse în locul vorbelor,     dreaptă şi rece, ca o lance. Ea nu accepta tonul acesta. De aceea am explicat adevărata pricină părăsind definitiv intenţiile glumeţe: — M-am depărtat numai cîţiva paşi... Pe urmă, am întîrziat. Reţinut de un spectacol rar pentru mine care     vin de la cîmp şi de la prozaicile noastre desfătări    urbane. O luptă între un şoim şi un vultur... Poate să confirme şi... şi... (nu găseam cuvîntul) şi „domnul”, că  era un spectacol într-adevăr pasionant. — Georges! se întoarse femeia cît era de înaltă şi superbă, încît vestmîntul simplu şi sărac de ermită a mun-ţilor, păru o mantie princiară. Te-am rugat a nu ştiu       cîta oară, mon ami, să înceteze oroarea aceasta! Sînt sigură că iar i-ai dat drumul lui Vieux Charles. Ca să se convingă, făcu numai cîţiva paşi, pînă la   cuşca înaltă, cu gratii subţiri, pe care n-o observasem, lipită în flancul chiliei de piatră. Uşa era dată în lături; cuşca goală. Elsa îşi încrucişă braţele arămite de soare peste vest-mîntul drapat: — De ce te torturezi singur, Georges? Numai de     acest amuzament inutil şi crud, nu ai tu nevoie acum.   Acum şi aici. Admonestarea femeii era în aceeaşi vreme severă şi ocrotitoare. O infirmieră tot aşa îşi mustră convalescentul recal-citrant... Nepotrivită împerechere de oameni! — mi-am spus.     El, arăta lîngă femeie, încă mai subţire şi mai firav, cu nervii istoviţi într-o pasivă apatie, ca o zdreanţă umană distrusă de întîmplările care-l vor fi adus aici. Ea, orgo-lioasă, sumeţind fruntea înaltă, îl domina ca o neîmblîn-zită vietate, care nu ştie să se încovoaie deprimării şi         e gata, pentru nefericirea lor, să provoace tot restul universului. L-am asemuit, în clipa aceasta scurtă, cu  acele monstruoase împerecheri din subsolul regnului animal, păianjeni şi scorpioni, sau insecte ca Mantis religiosa, unde femela e mult mai arătoasă şi mai voinică, iar bărbatul mai firav la înfăţişare şi prea îndată stins       de puteri. Şi mi-am amintit cu un soi de repulsie, că         la aceste arahnide sau insecte, de obicei femela îşi devoră masculul, după încheierea festinului nupţial. Omul înclinase fruntea ca un vinovat prins asupra faptului. Cu un fel de rîs bătrîn şi înfiorător, cum arată unele cranii hilare din travestiurile de carnaval, care       fac copiii să ţipe în convulsii de groază şi să se ascundă agăţîndu-se de poalele mamelor. — Elsa!... Nu puteam să suport! încercă să invoace      o scuză. Se zbătea în cuşcă şi scîncea. I-am dat drumul... Pentru el libertatea... cerul... Femeia strînse din umeri: — Libertatea... cerul!... Dar nici nu pretind altceva, mon ami, decît să-i dai odată pentru totdeauna drumul.   Nu vreau să-l mai văd venind îndărăt! Mi s-a părut că numai printr-o încordare de voinţă,   prin acea armătură a cuviincioasei creşteri care inter-    zice exploziile violente de mînie, femeia s-a abţinut să    nu bată din piciorul cuprins în sandală şi înfăşurat în curele subţiri, cînd a poruncit: „Nu vreau!...” — Nu-l chem eu! făcu bărbatul un gest obosit şi resignat, de neputinţă. Nu-l aduc eu. Vine singur. De     cîte ori nu l-am alungat şi de cîte ori nu s-a întors singur?... O ştii prea bine, draga mea Elsa... Pe urmă, întorcîndu-se către mine, cu glasul iarăşi amorf: — Te rog, domnule, să scuzi această ridicolă dispută  de menaj. E singura neînţelegere dintre mine şi Elsa... Vieux Charles e un şoim... Poate cel care lupta adi-neauri... L-am găsit pui, cu piciorul şi aripa ruptă,    tîrîndu-se printre stînci. L-am vindecat şi l-am crescut. Vreau să-l alung şi se întoarce. E tot atît de fidel, pe        cît e de brav... poate că adineauri era el, poate era altul.    Îi dau drumul. Lipseşte o zi, două... Pe urmă se întoarce. Mă simt în drept a crede că nu revine decît după ce a săvîrşit o ispravă de ale lui... Elsa socoate că e o cruzime. Eu îl absolv. Înţeleg cu totul altfel. Îşi îndeplineşte misiunea lui de şoim. Atacă... Desfide primejdia... Nici dumneata, nici Elsa nu puteţi înţelege. — Eu înţeleg perfect! Am protestat energic, apăsînd   pe cuvinte, fiindcă un gînd, o bănuială, deocamdată nemotivată, mijise încă de aseară în dosul frunţii. Înţeleg, căci am zburat şi eu cîndva. Amîndoi întoarseră ochii, în acelaşi timp şi în aceeaşi încruntare de sprîncene. Eu am continuat cu nevinovăţie, prefăcîndu-mă că n-am surprins nimic din tresărirea lor, repede stinsă. — E o poveste acum îndestul de veche. În timpul războiului, pe front... Cîteva zboruri, cîteva atacuri, un Taube doborît. Peripeţii despre care nimeni astăzi nu-şi mai aminteşte... Dar înţelegeţi că, după aceasta, sînt şi     eu în măsură să cunosc ceva din voluptatea unei ase-menea lupte în văzduhuri. Mărturisesc, adineauri, am participat cu aceste suveniruri de fost aviator rezervist,     la victoria şoimului, despre care am înţeles că se numeşte Vieux Charles. Acum, judecînd mai rece, găsesc însă      că exagerăm, cînd atribuim animalelor şi păsărilor în  luptă, un sentiment, o premeditare şi un cuget, identic     cu ale noastre, omeneşti. Mobilul actelor noastre — hai,  să le zicem eroice! — e întotdeauna ceva mai nobil. Datoria, gloria, jertfa de sine!... Totul la ele se reduce   însă la cruzime şi la instinct. Adeseori e numai o fero-citate inutilă. Simpla exercitare a puterii care se cere cheltuită. Ceea ce numim noi curaj, e la ele, în fond un simplu şi stupid instinct de distrucţie. Între admirabil        şi odios, nu rămîne decît o nuanţă. Depinde de timp          şi de mobil. Ucideai pe front — decoraţie şi citaţie pe  corp de armată! Ucizi acum, curtea cu juri şi oprobiul public!... —  Este ceva adevărat în tot ce spui d-ta... recunoscu femeia milostivindu-mă întîia dată cu o privire indul-gentă. Omul ascultase, însă, indiferent. În ochii coagulaţi, străpungînd marea şi iremediabila osteneală, am crezut că citesc o compătimire plictisită.   Tot aşa cum ascultă un savant, invitat într-un salon monden, inepţiile unei femeiuşte care vrea să epateze maestrul cu rudimentele sale de cunoştinţi pigulite din-   tr-un manual de iniţiere. Îl scîrbiseră desigur într-atît opiniile mele, încît ne întoarse spatele şi merse cu paşii   lui zgribuliţi spre o lespede mai depărtată, unde se aşeză, cu obrajii scofîlciţi în pumni şi cu coatele sprijinite pe genunchi. Femeia întîrzie o clipă. M-am simţit jignit de privi-   rea rece cu care mă drămăluia, ca pe un obiect neînsu- fleţit şi de o atît de mizeră importanţă! Gura senzuală       şi umedă, care, împreună cu părul de culoarea caldă a aurului, alcătuia singurul semn de feminitate în această făptură tranşantă şi orgolioasă, strînse buzele devenite deodată subţiri şi acide, într-o schimă de dispreţ, menită  să pună din nou distanţa interastrală dintre noi. Absurd,   ca o revanşă, am vrut să-mi imaginez gura aceasta   rugînd, implorînd sau muşcînd într-un suspin de volup-tate, ca şi cum închipuirea-mi răzbunătoare ar putea s-o umilească şi s-o coboare de pe soclul arogant. Dar ima-ginea refuză să se precizeze. N-o îngăduia nimic din înfăţişarea-i atît de austeră şi mîndră, care îi prefăcuse chiar vesmîntul sărăcăcios în mantie princiară. Pasiunea unei asemenea femei — am gîndit — trebuie să devasteze total, ca acele nefaste şi teribile forţe ale naturii care nu lasă în urmă decît un peisaj calcinat şi pentru totdeauna sterp. Îmi trecu pe dinainte, în foşnetul hainei albastre.  Voiam să văd şi această haină, aşa cum era într-adevăr;   un dreptunghiu de pînză decolorată, abia prinsă în cîteva împunsături de ac şi susţinută cu un biet şnur încins    peste şolduri — şi, totuşi, vesmîntul păstra prestigiul       de somptuoasă mantie. Mă simţeam ridicol şi vrednic de milă, lîngă ulcica     de lut, din care nu mai fumega acum aburul răcit. Cine sînt? mă tortura din nou întrebarea. Ce a însemnat oare solidaritatea aceasta a bărbatului, cu isprăvile aeriene ale puiului de şoim şi ce a însemnat antipatia femeii pentru acest corsar al văzduhului? Am ridicat ochii. Ne-am văzut tustrei, în vasta sin-gurătate a stîncilor, izolaţi în trei lumi deosebite şi      poate — nu poate, sigur — ostile. El, cu obrajii în pumni, uitîndu-se neclintit în piatra stearpă. Ea, cu spatele rezemat de uşorul chiliei, cu  braţele încrucişate, învăluindu-l într-o privire teribilă şi dulce: plină de iritare şi de proteguitoare compătimire. Iar eu, străinul nepoftit, martorul incomod şi stupid, al unei drame care mă depăşea. Căci, de aceasta, nu mai aveam nici o îndoială. Întrebarea de aseară şi chiar de adineauri — cine     sînt? — îşi pierduse însemnătatea. Nu cine sînt interesa,  ci, neînţeles şi absurd, îmi părea că există ceva atît de puternic, încît să-i reţină printr-o cumplită eroare, înlăn-ţuiţi într-acelaşi destin comun. Oricine vor fi fiind şi   orice taină ispăşesc aici, cert este că nu se află legaţi     prin nimic idilic. Sub pojghiţa gheţoasă a strictei politeţi dintre aceşti oameni, îmbrăcaţi în zdrenţe şi binevoind      a nu se coborî pînă la familiaritatea unei tutuiri, stră-   bătea o animozitate mai neîmpăcată ca aceea care îm-pinge brutal, amanţii sau soţii de la periferia umanităţii, să-şi vitrioleze obrazul şi să se încaiere de chică, să-şi strivească oasele, ca eroii atîtor procese de la curtea        cu juri. Dacă se iubeau cumva (şi privirea femeii, indulgentă   şi aspră în aceeaşi vreme, dovedea în felul ei pasiune orgolioasă şi de o demoniacă voinţă), dacă se iubeau,  viaţa lor o plătea crunt. Erau două lumi adverse, pîn-dindu-se, pipăindu-se; două elemente iritate ale naturii care s-au căutat prin contrast, s-au întîlnit spre nefericire şi vor sfîrşi prin exterminare. Îmbrăţişările lor, mi le-am închipuit ucigaşe şi amare, voluptatea lor acră, cu dezmierdări care se prefac în scrîşnet omucid. Din aceste meditaţii m-a deşteptat un fîlfîit mătăsos    de aripi. Cu precizia unui minuscul avion aterizînd, şoimul coborî pe acoperişul cuştii. Şi îndată răsuci în căutarea stăpînului capul vioi,  pliscul curb şi ochii rotunzi ca bilele de onix. Penele pieptului erau stropite de sînge. Ghearele încă ude. Vivacitatea plină de neastîmpăr a privirii era într-adevăr   a unui victorios în care nu s-au potolit frigurile luptei.     El singur aducea aici nu ştiu ce înfăţişare de francheţă      şi de bravură, de fără de grijă şi puritate, cum stătea   firesc în aceste înalte şi limpezi locuri. Ceilalţi, noi?... Vieux Charles! mi-am cerut în clipa aceasta iertare mută, pentru rechizitoriul în care eu, nevrednicul om        al cîmpurilor, trîndav şi laş în existenţa-mi de larvă, găsisem drept să te osîndesc! Cine ar rezista oare acelui efluviu de energie nervoasă, ochilor ce nu cunosc înfri-carea, agerei răsucituri de privire inspectînd fortăreaţa noastră de piatră, fidelităţii atît de simple, cu care te-ai întors din libera vastitate a spaţiilor? Femeia păşi şi trînti uşa cuştii, cu vuiet sec. Şoimul îşi zburli penele agresiv, cu aripile deschise    de atac şi cu pliscul furios căscat. Se înfruntară amîndoi străpungîndu-şi privirile într-o încordare îndeopotrivă de crudă. Cum se urau! Ah!      cum se urau! Şoimul tremura, gata să zvîcnească. Am   vrut să strig: „Păzeşte ochii” — ştiind că acolo va lovi întîi. Dar n-a fost nevoie. Penele şoimului căzură treptat, aripile se strînseră, ochii ocoliră în altă parte; iar pasărea cerului fu umilă şi mizerabilă, sub cealaltă privire, ca      un pui rebegit de curcă. Femeia îl apucă de o aripă şi-l zvîrli, cîrpă, departe. Vieux Charles se ghemui într-un ungher de piatră, cu mersul ciumpav şi grotesc, cum   calcă stîngaci pe pămînt toate păsările înălţimilor. Atunci mi-am adus aminte de om. Văzuse şi nu se clintise. Îmi păru că rîde surd, cu     rîsul acela, bătrîn şi inuman, care mă înfiorase. E un nebun, un biet nebun! — am hotărît, de astă    dată, definitiv. Amîndoi sînt nişte nebuni şi nimic mai mult! Aş face bine să-mi strîng cît mai repede catrafu-  sele de aici, să-i las cu nebunia lor, cu şoimul acesta       laş şi nevolnic, cu taina lor care va sfîrşi în una din dimineţile acestea, încleştîndu-şi unghiile unul în gîtul celuilalt. Tăcerea era de o măreţie solemnă. Cerul boltit de o străvezie cristalică. Totul înalt, calm şi impasibil ca eternitatea. Numai viaţa omenească şi aici, ca oriunde, se zvîrcolea hidos ca o larvă tăiată, căutînd să-şi unească jumătăţile despărţite într-un dezgustător spasm. Am trecut pe lîngă om, cu ulcica mea ridicolă de leacuri, să-mi fac undeva, la loc ferit, oblojelile atît de sever poruncite. Şoimul se trase la picioarele omului. Iar omul îl îndepărtă lovindu-l înciudat, cu rîsul lui bătrîn      şi înfricoşător, cu glasul lui surd: —  Şi tu, netrebnicule?... Aşadar, şi tu!... Şoimul ridică ochi omeneşti şi trişti. Se apropie, neînţelegînd dizgraţia. Îmi părea că imploră explicarea pentru vina pe care nu şi-o cunoştea. Cînd se tupila,    umil, aproape, omul cu obrajii în pumni îl privea de deasupra un răstimp, ca pe o jivină curioasă şi vrednică   de cea mai nemilostivă scîrbă, apoi îl rostogolea cu piciorul: — Şi tu, netrebnicule?... Haha! Aşadar şi tu!... Ah, ah! rîsul acesta rău ca rîsul puşcăriaşilor cînd       le-a intrat pe uşa temniţei, tovarăş nesperat, fostul lor aspru judecător, prăbuşit în aceeaşi egală infamie.         Toţi de aici sînt nebuni. Şi pasărea e molipsită de nebu- nia lor, întorcîndu-se de bunăvoie la tortură, în loc să-şi ia zborul pentru totdeauna, în cerul pretutindeni deschis. Înfăşurîndu-mi improvizate pansamente din batistă şi din pînza cămăşii sfîşiată, nu mai doream acum să aflu nimic. Doream numai să scap cît mai repede de acolo,    să-mi văd de drum, să revin la lumea aceea care mi se părea, din aceste văgăuni de munte, cu desăvîrşire inac-cesibilă. Eram vindecat definitiv de „liniştea calmantă a naturii”. Căci, oricît de jalnică şi de nevrednică socotisem vreodată viaţa ticăloaselor tîrguri, mi se părea acum paradisiacă faţă de iadul nefericitelor trei vietăţi din închisoarea lor cu vinete creneluri.     După ce-am sfîrşit să-mi înfăşor pansamentele, m-am căţărat pe o stîncă mai înaltă, însetat să văd zările la     care mă voi întoarce mîine, poimîine, cît mai curînd. Piscurile se etajau spre vale în amfiteatru. De pe    vîrful acela pleşuv, se orînduiau în jos alţi munţi cu ale   lor nepătrunse păduri, iar departe de tot, în negurile albăstrii, nu se vedeau, dar se ghiceau şesurile, cu şer- puiri sclipitoare de ape şi cu reconfortantele oraşe unde oamenii, mulţimilor nu rămîn niciodată singuri. Gîndul mi l-a rostit cu glas tare, omul răsărit lîngă mine, fără să-l simt. L-a rostit aproape cum l-aş fi      vorbit eu: — Aici vin să privesc spre viaţa celor de departe...     Să privesc şi cîteodată s-o regret — ... — Şi ce te opreşte să te întorci? am replicat, aproape fără să-mi dau seama de imprudenţa întrebării cu care    îmi călcam legămîntul. Omul făcu un gest ostenit cu mîna. Şi, îndată, îşi  strînse braţele zgribulite. Vorbi, ca să-mi schimbe firul gîndurilor şi să înlăture răspunsul la întrebare: — E într-adevăr minunată priveliştea de aici! Mă  întreb cîteodată, ce fel de oameni sînt aceştia din ţara dumitale?... Cum trăiesc?... Ştii că pentru noi, orice ţară    e un fel de Franţă mai prost întreţinută şi populată cu profesori de limbi bizare... Dar ceea ce iubesc mai mult   să privesc e atunci cînd se ridică negurile, înainte de răsăritul soarelui. Atunci totul e acoperit ca de o zăpadă albă, peste care aurora pune o lumină trandafirie ca pe    un peisaj polar, cu banchize de ninsori eterne. — Ştiu! i-am luat vorba din gură. Tot aşa este priveliştea deasupra norilor, cînd te-ai înălţat cu avionul   la două şi trei mii de metri... jos plouă, e posomorît şi umed; deasupra, dai deodată în soare şi în senin veşnic,  iar norii par, într-adevăr, dedesubt, o banchiză nesfîr-   şită, cu zăpezi nepîngărite de pas omenesc. Dumneata trebuie să le cunoşti acestea prea bine... — De ce numaidecît să le cunosc? — Fiindcă sînt sigur că şi dumneata ai zburat! am      dat drumul îndrăzneţ bănuielii mele, devenită certitudine. Omul rîse, cu rîsul acela bătrîn şi insuportabil: — Ce fel ai pronunţat cuvintele: ...„Sînt sigur că şi dumneata ai zburat!”... Parcă m-ai accepta cu un fel        de generozitate, în legiunea zburătorilor dumitale! Unde sînt atîtea mii, mai meargă şi nenorocitul acesta!... E         o cursă pe care vrei să mi-o întinzi? Crezi că aşa, ai        să-mi storci ceva şi ai să-ţi satisfaci curiozitatea care te roade de ieri?... Făcu o pauză. Acum nu mai vorbea cu nepăsarea politicoasă şi dis-tantă de ieri. Glasul era rugător. S-ar fi spus că se teme    de el şi că apelează la generozitatea mea, să nu-l tîrîi    unde se simte lunecînd fără scăpare. — Te-am rugat — continuă — te-am rugat să nu  întrebi nimic. Să nu iscodeşti nimic. M-am încrezut în cuvîntul dumitale. — Dar nici nu întreb! mă apărai cu aceeaşi siguranţă cutezătoare, fiindcă simţeam cum vine spre noi ceasul confesiunii. Nu întreb; sînt sigur! Şi, ca să dovedesc        că n-am iscodit, şi că toată convingerea mi s-a oferit singură, sînt gata oricînd să explic. Ştiu că ai zburat fiindcă cugeţi şi simţi ca un zburător! — Ta-ta-ta! Interesant!... Cîrpa aceasta, un zbură-     tor! făcu omul, arătîndu-şi braţele descărnate şi toată înfăţişarea mizerabilă. Eşti după cum văd, un jude-ins-tructor foarte fantezist. — Nu sînt jude-instructor, şi nu sînt deloc fantezist!  am răspuns ofensat pentru această desconsideraţie a cali-tăţilor mele de inchizitor. Las la o parte episodul cu şoimul. Deşi, atît numai, ar fi destul ca să îndreptă-   ţească o convingere!... Dumneata ai participat la lupta aeriană a şoimului cu vulturul, cum ar fi participat, irezistibil, orice pilot de pe un aparat de vînătoare. Dar există altceva încă mai sigur... Ieri seară, cînd am vorbit despre toamna înaintată, eu am spus o prostie. Că n-ar      fi plecat încă lăstunii. Confundam. Dumneata m-ai corectat. Mi-ai amintit că lăstunii au plecat demult, de      la finele verii, odată cu pitulicile, grangurii şi privighe-torile. Mi-ai dovedit că ceea ce eu crezusem că sînt  lăstuni, erau rîndunelele care rămîn printre ultimele   păsări călătoare... Şi mi-ai amintit viteza zborului de        la cincizeci de kilometri pe oră în sus. Mi-ai vorbit şi despre alte păsări care zboară cu o sută cincizeci pe       oră, iniţiindu-mă în taine la care nu m-am gîndit nici-odată: fiecare cît rezistă, cum caută să învingă diferite dificultăţi de zbor şi de osteneală... În sfîrşit, a fost sin-gura chestiune care te-a însufleţit, fără să prinzi de     veste. Tot timpul, şi aseară, şi astăzi, ai tăcut — în       afară de atunci. Era nevoie să fiu jude-instructor — şi   încă fantezist — pentru a înţelege? Explicaţia venea firească. Toate aceste observaţii la care ai fost constrîns   în singurătatea unde te afli: viteza zborului, direcţia şi ordinea de migraţiune, în fine, toate amănuntele inse-sizabile pentru profani, indicau un ochi, un fel de a judeca şi a simţi, care trădau omul care a zburat. Am înţeles       că prin aceasta, fără să vrei şi fără să-ţi dai seama,           ţi-ai satisfăcut o trebuinţă imperioasă de a reduce lumea  ce te înconjoară la problemele care te preocupă, ori te-au preocupat cîndva, aşa cum un matematic gîndeşte şi   simte aritmetic, reducînd frumuseţea, problemele exis-tenţei, muzica, tot spectacolul lumii, la calculul celor  patru operaţii. Asta e tot! După cum vezi n-a fost nevoie  să întreb. Nici să iscodesc... Concluzia s-a oferit singură. Aş fi curios să aflu cum m-ai putea dezminţi! am sfîrşit   cu un surîs triumfător. Omul tăcu, privind cu ochii coagulaţi în depărtările sinilii. Toată figura reintrase în neclintirea de totdeauna, aşa cum melcul se retrage în crustă. Degetele osoase răsuceau însă un fir destrămat al hainei. Numai acest neînsem-     nat amănunt mi-a fost îndestul ca să înţeleg neliniştea   care fremăta sub atît de împietrită înfăţişare. — Poate că ai dreptate... încuviinţă într-un tîrziu.   [1] Aici, figură acrobatică în aviaţie: dare peste cap, învîrtire completă (engl.).   [2] Blestemat loc nenorocit! Blestemat, blestemat loc nenorocit!(fr.).    

PREDOSLOVIE   Iunie 17. Poiana Negrei   E RA o încăpere scundă, cu pereţii rombici vecină cu cerul; vara încropită de arşiţă, în Decemvrie sguduită de viscol. V’aduceţi aminte? Stăpânul acelor zidării forti­ficate cu beton, săpând temelia, ţinuse cu sgârcenie să nu piardă nici un ungher din fâşia pământului îngust, şi clădirea se înălţase în văzduhuri triun­ghiulară, ca un bot de navă. Acolo sus, la al patru­lea rând, în colţul cel mai ascuţit unde se despicau vânturile, am descoperit cabina aceea în care cu o săptămână înainte o femeie îşi luase zilele. Fusese o trecătoare neînsemnată prin vieaţă; o femeie fără vârstă şi fără frumuseţe, strecurată în tălăzuirea mulţimii în vestminte fumurii, nevăzută şi mistuită de suferinţe de nimeni luate în seamă. Nu se ştià bine de unde venise, nici ce tăinuite dureri curmase cu ceaşca de băutură omorîtoare. Deşertându-i mo­ştenirea ei săracă, pentru a face loc şi mai puţinu­lui avut, cu care poposisem în cetatea plină de larmă, proprietarul se tânguise doar că a rămas păgubit cu plata câtorva luni şi iscusit, îmi lăsase să pricep că această îngăduială nu-mi va fi şi mie acordată.   Iar umbra moartei necunoscute se desfăcù după aceea multă vreme din unghere, târziu, când noap­tea potolià vaetul oraşului. Prin somn, îşi plecà faţa ei nevăzută deasupra pernelor, misterioasă mă cercetà deaproape; nu-i zăream chipul şi totuş îl presimţeam de o nemărginită tristeţe, purtându-mi visurile în ţinutul împăcărilor veşnice, unde sufle­tul eliberat flutură ca o pasăre albă. Cu această tovărăşie de întunecoase vedenii îmi pornisem acolo vieaţa, şi n’a fost anevoie de înţeles de ce oraşul vostru, din cele dintâi ceasuri, nu-mi mai părù o vale a desfătărilor. Dar aţi venit voi, aducând îndată îndrăzneală şi înveselire. Cutia strâmtă a cămării s’a umplut de furtunoase desbateri şi siguranţa tutupor biruinţe­lor a fost atât de vehement demonstrată cu pumnul în masă, încât înfricoşată, umbra moartei s’a furişat din fostu-i lăcaş, rătăcind aiurea, în adăposturi mai paşnice. Deacolo, dela fereastra deschisă în înălţimi, seara, când se aprindeà colierul luminilor dealun- gul zidurilor sure, urmăriaţi jos furnicarea mulţimii şi sufletele vi-se încărcau de toate nădejdile. În puhoirea fără odihnă a străzii, vă trudiaţi privirea să descoperiţi fraţii voştri necunoscuţi; eroi cari vă înduioşau sufletele, tineri înfriguraţi şi famelici ce-au visat pe cărţile lui Balzac, pe cari Capitala îi chemase din somnolenţa târgurilor tihnite şi din cătune cu bisericuţa mucedă, ispitiţi de pilda lui Rastignac, Rubempré ori Rafael de Valentin. Îi recunoşteaţi după paşii grăbiţi cu care străbăteau strada. După nepăsarea cu care, singurateci în mij­locul mulţimilor, îşi purtau glorios, ca viteze trofee de bătălie, vestmintele lor roase şi de mult înfrun­tând vremelnicia modelor. Spre dânşii înduioşarea voastră coborà ca o desmierdare. Vă regăseaţi. Vă număraţi. Înverşunarea voastră îşi oţelià armătura. Eraţi legiune. Eraţi legaţi printr’o ascunsă franc­masonerie. Cetatea vă stă acolo, la picioarele voastre, cloco­tind de ispite şi gata să îngenunche. Erà nevoie numai s’o îmblânziţi, ca pe-o fiară care învaţă să se târâie supusă, când ştie în mână biciul temut, cu plumbi. Pe mine, spasmul acela necurmat mă obosià. Fără vrere, îmi desprindeam coatele amorţite dela fereastra voastră şi-mi găsiam odihnă ochilor, din­colo, la celălalt pervaz, deschis către alte privelişti. Era altă ferestruie, care privià peste acoperişuri de tablă cenuşie, peste cartiere sărace şi prăfuite, spre marginea oraşului, peste plasa încurcată de şine a gării, unde veşnic poposià şi plecà un tren. Dar prin culisele afumate ale zidurilor, se întrevedeà un colţ de câmp; o şuviţă îngustă, verde şi atât de departe, că mă îndoiam ades de adevărata ei fiinţă, că-mi păreâ uneori o amăgire a ochilor, un ostrov ireal, fata morgana a sufletului sugrumat de ziduri fierbinţi şi însetat de răcoarea pajiştilor. La ferăstruia aceea, lângă peretele cu tencuiala grun­zoasă, se chinuià să ajungă spre cer un copac crescut în pământul sguros. Aveà frunzele colbăite, crengile noduroase şi torturate; arşiţa asfaltului şi umbra uscată a zidurilor, îi înnăbuşise într’atâta seva puţină în trunchiul sclerozat, că-mi păruse din cea dintâi zi un copac-martir. Nici nu s’ar fi putut spune fără şovăială ce copac anume va fi fost. Poate un savant ar fi găsit un prilej rar, să studieze cu isteţime din închirceala frunzelor, din convulsia încâlcită a crengilor, desnădăjduita încăpăţânare de vieaţă a arborilor smulşi pădurii. Seara, când frun­zele abià îndrăzniau să susure timid, la o adiere nesimţită, copacul îmi părea că suspină. Vă amintiţi apoi? După ani, cămara mea nu mai fu încăpătoare îndestul pentru fabuloasele voastre planuri. Vă ri­sipeaţi. Rămâneam singur. În urmă. În cuvintele voastre, după o strângere moale de mână, străbăteà o fugară compătimire. Mă dovedisem cu aripi prea scurte, pentru sborul vostru îndrăzneţ. Şi poate vă întrebaţi de n’ar fi fost mai bine să fi rămas în sătucul acela — despre care vă povesteam — cu cântec de cristei în dimineţile cu cer cristalin. Fu­sese o iarnă cu zăpada murdară pe uliţi, cu întune­cările grăbite de neguri. Deasupra acoperişului erau trei gratii de fier ruginit, cu ceşti albe de porţelan în care se adunaseră par’că, înnodate, toate sâr­mele de telefon ale oraşului. În coardele acelea întinse, se văitase toată iarna viscolul. Şi nopţile îmi păruseră oprite pe loc, fără sfârşit. Din nou singu­rătatea mi-o cercetase moarta necunoscută. Din nou îşi plecă în întunerec, peste obrazul meu, faţa nevăzută, în care desluşeam cu spaimă o în­trebare ce însemna un îndemn. Iar la începutul primăverii, într’o dimineaţă, în zorii plumburii încă, am auzit în strada adormită scârţâitul dureros al carelor. A fost ca o chemare desnădăjduită a câmpurilor. În lumina vânătă se înşirà convoiul cu poveri. Acoperind gemătul osii­lor, se înălţau glasurile cărăuşilor şi ele îmi sunară trist, ca un plânset de acasă. N’am închis ochii. La ferestruia dinspre şes am aşteptat soarele. Vântul dimineţii aducea răsufletul răcoros al ogoarelor. În pâcla albăstrie acoperişu­rile se înălţau fără număr, geometrice şi monotone, ca mii şi mii de temniţe cu obloanele trase, care peste un ceas aveau să-şi deschidă porţile şi să-şi trimită condamnaţii la osânda cea silnică. Ce cău­tam acolo? Ce aşteptam? Din gară un tren pufni un nor alb şi porni grăbit peste câmpuri. Se vedeà acolo un lan crud înverzit. Strălucià departe o lu­cire de ape. Copacul de lângă zid îşi tremură ra­murile şi n’am ştiut de-a fost gemătul meu ori suspinul frunzelor. Mai erà nevoie de-o hotărîre?   În căsuţa de bârne, cu muşcate la fereastră şi adăpostită de nucul străbun, sub care am visat şi eu odinioară să cuceresc lumea, m’am întors atunci obosit şi cuminte. În răzeşia părintească, ecoul gla­surilor voastre ajunge acum înnăbuşit, ca din alte lumi, ca vuetul îndepărtatelor furtuni, ce mor sub norii albi, la orizont. Asfinţitul mă prinde ades cu o carte pe genunchi. Livada cântă de zumzetul al­binelor. Porumbeii cu picioarele de mărgean co­boară să ciugulească grăunţele din mână-mi. Ce-aş mai dori? Aţi vrut câteva însemnări din sihăstria asta. Mă tem că vor însemnà desamăgiri, dela cele dintâi file.               ÎN PODGORIA DE ODINIOARĂ     C ÂND am ajuns sus, soarele se stingea fără putere. Vântul îngrămădià nori fumurii pe culmile rotunde. Erà o lumină turbure, cu ceasul nehotărît. Din înălţimi stau gata să curgă stropii de ploaie. Şi nu se desluşià de-i început de ziuă, ori cele dintâi întunecimi ale asfinţitului. Acolo, la gardul cu vreascurile rupte, la podeţul putred şi la poarta strâmbă şi dată în lături a pustiu, m’am oprit cu răsuflarea tăiată; poate de urcuşul prea repede, poate de amintirea lucrurilor moarte. Un căţelandru alb m’a întâmpinat cu larmă duşmănoasă. Din fund, de sub prunii bătrâni şi cu crengile răsucite, moşneagul grăbi către mine săltându-şi pe umeri sumanul sur. Ca întotdeauna întâlnirea noastră se petrecù sgârcită în vorbe. Paznicul livezii secătuită de rod şi al viei părăginite, e ursuz şi surd iar dru­mul meu pe nevestite-i părù şi de astădată încă un semn de neîncredere şi o iscodire vicleană de stăpân. Deaceea m’a purtat tăcut la cele trei clăi de fân, clădite cu trei jucării netede, în dosul cra­mei cu ferestrele sparte. Îmi arătă cei din urmă pomi noduroşi cari mai rodiau fructe pipernicite, şi iarăşi mă duse, cu gând de mustrare, la casa bătrânească, cu draniţa mucedă şi cu pereţii coş­coviţi, din care cărămizile desgolite arătau răni roşii. Aici paznicul mă întrebă din ochi. I-am ocolit privirea. I-am strigat ceva, la întâmplare, în urechea surdă, pentru a-i strămutà gândul în altă parte. De ani nenumăraţi întâlnirea noastră sfârşià la fel. Păragina în care lăsam să se macine gospo­dăria moştenită îi păreà cea din urmă nelegiuire cu putinţă. Şi nu pierdeà prilej să mi-o amin­tească, duşmănos. Nu-l puteam îmbunà. Nu-i cu­noşteam nici o patimă care să-l ademenească. Ţigare nu pusese în gură, nici rachiu. Singuratec şi posomorît, colindà via pustiită, ca un strigoi cre­dincios ţintirimului. Noaptea, când în toate viile cu rodul pârguit trosneau împuşcăturile paznicilor, ieşià şi el cu puşca la pândă, între puţinii butuci cu aguridă. Dar fără folos îşi ascuţià auzul slab să prindă urme de paşi. Cine eră nebunul să râvnea­scă cele câteva chiorchine acre? Şi cartuşele ruginiau în ţevile de oţel înnegrit. Aşà am rămas amândoi fără să rostim cuvânt, în faţa casei cu obloanele trase. Dintr’un cuib cenuşiu de rândunele sub strea­şină, spânzurau câteva fire de paie legănate de vânt. Ochii noştri întârziau fără vrere acolo. Rân- duneaua de mult se călătorise. Culcuşul căptuşit cu puf cald, îl moştenise o căsnicie gureşă de vră­bii.   Iar neastâmpărul acestor oaspeţi sburliţi de frigul umed al toamnei şi tăbărîţi în cuib străin, ciripitul lor mulţumit, goana după firele de păr cu care îşi durau alt aşternut stufos şi fără fru­museţe în cuceritul lăcaş capitonat, toate turbu­rau gânduri jalnice. M’am întors scurt pe călcâie. Am coborît de cealaltă parte, printre rândurile de viţă uscată, de unde pe alocuri se prindeau cu desnădejde, de rămăşiţele aracilor, cârcei sălbă­tăciţi. Am ajuns la mărul din vale. Acolo, pe ţărmul izvorului secătuit, unde se întinde astăzi, între ier­burile creţe, un fund de baltă uscat şi albit de sare. Adăpost neuitat al celor dintâi nelinişti de odi­nioară. Umbră pe brazdele verzi unde contele a- morţiau deasupra întâielor cărţi ademenitoare. A- mintire de alinare, spre care în funinginea târgu­rilor colindate, mi s’a oprit întotdeauna, odihnit, gândul... Dar mărul m’a primit întinzându-mi spre îm­brăţişare crengi fără frunziş. Sub scoarţa desghio- cată încetase să curgă vieaţa. În beţele albe vântul sunà îngheţat. Din pământul rădăcinii ţâşniseră îndrăsneţ câteva vlăstare crude. Pentru ce bucurie însă să îmmugurească deacuma şi să lege flori tran­dafirii la primăvară? Atâta tăcere aci. Şi dincolo, în celelalte văi, pe celelalte povâr­nişuri, din celelalte podgorii, atâta nepotolită în­veselire şi atâtea chiote de cules străbat până în tihnă acestei văgăuni dosite! Sus pe culme, pândarul surd rătăceşte aproape de norii grei de apă. Se opreşte încovoiat. Cerce­tează ceva. Porneşte iar. Se înalţă pe umărul sterp şi rotund al dealului. Şi lângă cer, în răstimpuri, gesticulează ameninţând depărtările. Vorbeşte cu pustiul.

Baletul mecanic de Cezar Petrescu PROLOG       Patronul era un moşneguţ pipernicit şi chel. Bărbiţa rară ca firele din vîrful rădăcinii de hrean, redingota verzuie, manşetele tari şi cravata de fabrică prinsă în buton — le mai întîlnisem acestea în sute de exemplare. În cafenelele hîde şi triste, unde se adună mumiile pensionarilor să chibiţească moţăind în jurul   unei partide de table pe-un şvarţ.[i] Aşa eram gata să-l socotesc. Un fost arhivar la vreo primărie, agent auxiliar la vreo percepţie sau altceva  foarte mărunt, pe la o: Înregistrare, Ieşire, Condică de expediţii... Dar privirea mi-a fost hipnotic capturată de sclipirea maliţioasă a ochilor, lucind fosforic după ochelarii cei   mai bombaţi pe care i-am văzut vreodată. Şi n-au mai existat înainte-mi decît ochelarii aceştia. Imenşi, anormali, cu lentilele cercuite în ramă groasă       şi neagră acoperindu-i jumătate din figură, aşa cum dau înfăţişare monstruoasă şi neliniştitoare numai măştile      de scafandru. Sami îl definise zeflemist, în felul său de a zugrăvi prompt indivizii, după pilda coreligionarilor umorişti     din seminţia ghetourilor: Saphir, Şalom Alehem sau Zangwil.[ii] Spunea că n-avem stăpîn un moşneguţ cu ochelari, ci „o pereche de ochelari cu om”. Într-adevăr     la prima vedere, patronul părea o anexă de mică impor­tanţă, un modest pretext, un biet apendice al fantasti-   cilor ochelari. Pe de altă parte, Egor, seara, după ce-şi deşerta duzina de păhărele cu spirt şi cădea în patima lui rusească, să discute despre Dumnezeu şi Demon, despre bine şi rău, despre păcat şi pocăinţă; atunci ne încredinţa cu tainică înfiorare în glas şi fără cea mai mică umbră de îndoială, că patronul e un seamăn vîndut diavolului, dacă nu       cumva chiar întruparea lui trecătoare, întru cine ştie ce pierzanie a sufletelor. Iar Gustav, mecanicul neamţ, declarase pur şi simplu că nu ştie de unde să-l înceapă. Pentru Gustav, universul se împărţea în două lumi, răspicat distincte. Una pe care ştia de unde s-o înceapă     şi care de aci încolo nu-i mai oferea nici un mister, fiindcă o demonta piesă cu piesă, metodic, ca mecanismul unui motor. Alta ermetic refuzîndu-i taina, şi de care se dezin­teresa ca de-un mecanism scos din uz, condamnat şi ne­vrednic de vreo luare aminte. Cînd ne-am împrietenit, în primele zile, după cîteva neînsemnate schimbări de cuvinte, s-a oprit neaşteptat     în faţă-mi, cu cheia franceză în mînă. M-a măsurat din creştet pînă în tălpi şi mi-a vorbit, cu gravitatea care       nu-l părăseşte niciodată, atingîndu-mi pieptul, deasupra inimii, cu cheia franceză. — Pe dumneata ştiu acum de unde să te iau. Pot  începe de aci! Aci, la inimă, este ceva stricat... Spunînd, răsucea cheia pe un şurub invizibil, ca şi  cum s-ar fi pregătit să desfacă imediat cutia coastelor,      să scoată inima ca o piesă defectuoasă, s-o examineze      şi s-o pună la punct, pe loc, în cîteva învîrtituri de re-sorturi şi rotiţe. Am simţit că roşesc şi am rîs zgomotos, în silă, ca    să-mi ascund stinghereala. Gustav mă ghicise mai repede şi definitiv decît prietenii mei de altădată, care-mi erau astăzi străini; îi ocoleam şi mă ocoleau. — Nici rîsul acesta nu-mi place!... adăogase atingîn­-du-mi buzele cu metalul rece, Sună fals! Şi aci trebu-    ieşte ceva reparat...     Dar observ că nu v-am spus nici cine e Gustav, nici Egor, nici Sami, nici patronul: şi observ că n-am lămurit nici prin ce îndelungi şi spăimoase peripeţii am ajuns       în tovărăşia lor. Nu ştiu să povestesc după bunele orînduieli ale artei. Toate lecturile mele de demult, din cealaltă viaţă,  oricît de numeroase şi diverse au fost, n-au însemnat   decît desfătare de tînăr fără grijă, lenevit, superficial         şi fără experienţa aspră a vieţii. N-am dat niciodată   atenţie secretului prin care un povestitor mă cucerea la născocirile fanteziei sale şi mă captiva pînă la ultima     filă a cărţii. Mă desfăta — şi atîta îmi era destul. Astăzi, cînd experienţa cea înfricoşată a vieţii a tre­-  cut peste mine şi cînd iată că am şi eu de povestit o în- tîmplare trăită şi poate mai neverosimilă ca toate născo­cirile autorilor de cărţi; acum mă trezesc neîndemînatec   şi nehotărît, ca prietenul Gustav, în faţa enigmaticului nostru patron, căruia nu ştia de unde să-i desfacă primul resort, ca pe urmă să-l reconstituie piesă cu piesă. De aceea cer dinainte iertare cititorului întîmplător (dacă vor cădea vreodată rîndurile acestea sub ochii  cuiva) — cer, fără făţărnicie iertare, pentru nepricepe-  rea-mi de povestitor, pentru stîngăciile şi întoarcerile, pentru toate şovăielile şi lipsa de pătrundere cu care presimt că voi stărui fără folos asupra amănuntelor ne­însemnate şi voi uita desigur să pomenesc, măcar în treacăt, faptele într-adevăr importante ce m-ar ajuta să găsesc un început de explicare inexplicabilului. Ca orice fecior de bani gata, am fost crescut în voia tuturor capriciilor. Pentru mine n-a existat constrîngerea nici unei discipline. Aceasta mi-a intrat în fire şi-n     sînge. Şi aceasta, cum se întîmplă mai întotdeauna, a de­venit mai tîrziu şi pricina pierzaniilor pe care le-am ispă­-şit scump, cu preţul celor mai crunte căderi. Părinţii mi-au împlinit din cea dintîi copilărie toate voile şi mi-au îngăduit toate deşertăciunile. Averea, moşte-­nită din tată în fiu, li se părea şi lor şi mie inepuizabilă. Mai ales prea îndestulă pentru a mă scuti de o diplomă,   de obligaţia unei osteneli,  de  amînarea  unei  plăceri.  Tot ce-am învăţat, tot ce-am citit şi ce-am trăit pînă la două­zeci de ani, a fost după pofta de douăzeci şi patru de ore, iară un a doua zi. Ce doream dimineaţa, era fapt împlinit pînă în seară; ce visam noaptea, mi se împlinea dimineaţa. Eram egoist fără să ştiu. Vanitos, fără să-mi dau seama. Capricios, fără s-o simt. Tiranic, fără să găsesc împotrivire. Eram mîndru de tot ceea ce avea să mă umi­lească. Şi eram sclavul pornirilor mele nestatornice, soco- tindu-mă cel mai liber şi mai norocos tînăr din cîţi au fost şi sînt. Un unchi plicticos, savant şi cu obrazul chinuit de oribile ticuri, de cîte ori era invitat la masă la noi se  simţea dator să atragă atenţia mamei şi tatei că ase-   menea creştere îmi atrofiază instictul de conservare         şi-mi pregăteşte cele mai ireparabile nefericiri pentru viitor. Tata surîdea amuzat, cu îngăduiala cuvenită unor pa- radoxe de bătrîn maniac, cum era considerat în toată    casa unchiul Alec. Mama mă înfăşură într-o privire plină de înduioşare, invocînd o sănătate şubredă, care exista numai în închipuirea ei şi care mi-ar fi interzis, credea,     o muncă disciplinată, continuă şi ostenitoare. Iar eu îl uram pe acest unchi Alec, ca pe-un bătrîn cicălitor, inapoiat şi ursuz, venit să tulbure din perversiune de mizantrop o pace şi o armonie şi o fericire — toate de- săvîrşite şi toate eterne. Eu îl uram. El spunea că mă compătimeşte. Nu mă îndoiesc că mai ales mă dispreţuia. În orice caz, ne evitam cu făţişă antipatie. Ultima dată cînd ne-am întîlnit, a fost în camera mor­tuară a mamei. În aceeaşi zi cînd din încăpere fusese    scos coşciugul ei. Tata murise fără suferinţă, cu o lună înainte, de un neprevăzut atac de inimă. Mama a tînjit      şi s-a stins repede, ca o luminiţă cu uleiul sleit. După ce sicriul a fost închis în cavoul familiei, un­-chiul m-a luat de braţ şi m-a scos din cimitir. În haina solemnă şi neagră, ticurile lui mi s-au părut mai ridicole.  M-a  întovărăşit  acasă  şi  după  o  lungă  in- troducere, presărată de condoleanţe şi de aforisme asupra rostului nostru pe lume, m-a întrebat brusc, aproape   sever, cum am de gînd să-mi organizez viaţa după acest avertisment. — Cum adică? Ce înseamnă aceea „să-mi organizez viaţa?” am încercat să înţeleg, iritat de atîtea sfaturi         de care n-aveam nevoie. — Să munceşti! Să-ţi găseşti o axă existenţii. Să te ocupi de ceva... Măcar să-ţi administrezi chibzuit averea... Trîndăvia e mama tuturor ispitelor şi deci a tuturor nefericirilor... Vorbea cu obrazul tresărind de ticuri, cu ochii infla­maţi de plîns, fiindcă, recunosc, îşi iubise sora; iar pier­derea ei îi pricinuise o durere reală şi adîncă. Pentru că eram copilul ei şi fiindcă în acest copil îşi adunase dînsa toată viaţa, iar nu pentru mine, simţea deci datoria să      mă apere ultima dată de ameninţările care mă pîndeau       şi pe care nici pe departe, atunci, nu le puteam presimţi. Aceasta am înţeles-o mai tîrziu, cînd a venit ispă- şirea. Atunci însă m-a exasperat, ca o predică lipsită de     tact şi rostită neghiob, într-o cameră de unde nu se ri­-sipise mirosul luminărilor şi al smirnei. Începuse: — Risipa e mama... — Ajunge, unchiule Alec, cu aceste genealogii!... Ri­sipa e mama... Lenea e sora... Mi-a replicat cu asprime. Am răspuns tăios. Discuţia s-a încheiat într-un chip brutal şi teatral,       pe care nu-l premeditasem nici măcar cu o clipă înainte. Unchiul Alec îşi sfîrşea predica: — ...cînd n-ai să mai ai ce mînca şi cînd ai să te tre­zeşti singur pe lume, fără prietenii care te linguşesc   astăzi, te vor exploata mîine şi te vor părăsi poimîine; atunci să ştii că în casa mea, aşa modestă cum e, ai să găseşti un pat şi o farfurie întinsă la masă. Nu ţi-o    doresc. Dar ştiu că aşa se va sfîrşi! Nu poate să sfîr-  şească altfel... Tu care... Am apăsat butonul soneriei. În prag, ca şi cum ar fi ascultat la uşă, a apărut valetul în haina de doliu a      casei. Am întins arătătorul, cu nemărginit orgoliu de stăpîn pe voinţa mea şi pe destinele mele: — Domnul a cerut pardesiul! Grăbeşte! Unchiul Alec nu şi-a isprăvit fraza. A deschis ochii mari, cu răsuflarea înecată de indignare şi cu toţi muşchii obrazului zvîrcolindu-se într-un tic dureros. Pe urmă        şi-a luat pălăria cernită, a trecut pe dinainte fără să mă privească, înalt şi gîrbov, cu umerii apăsaţi de o povară prea grea pentru bătrîneţea lui, acum cu desăvîrşire singură. În prag s-a biruit şi s-a întors: — Dan! Eu tot te aştept. Să ştii că uit aceasta şi te aştept... Patul, masa... Acum nu mă mai îndoiesc că tot     la ele ai s-ajungi! Trebuie să ajungi!... — Ce aştepţi? Închide uşa! am poruncit slugii. Apoi, pentru mine, ca o uşurare, am rostit: — Moşneag nebun! Cioclu maniac şi caraghios! Bietul unchiul Alec! Era un cărturar îmbătrînit între cărţile sale, absent de la tot ce se petrece în lumea cea     de aievea, abia luînd aminte la înfăţişarea străzii şi a oamenilor, cînd îşi făcea seara plimbarea de-un ceas,       cu mersul lui rar şi dezarticulat, de cocostîrc. Toţi îl considerau incapabil să priceapă ceva din rostul vieţii reale, din patimile, din suferinţele, din mobilul actelor omeneşti. Îl socoteam incapabil să poată descifra viaţa cea vie, desprins s-o trăiască numai pe cea uscată,     a cărţilor. Şi totuşi, citise dinainte, ca într-o carte deschisă din rafturile lui, toată linia frîntă a vieţii mele, cu o în- spăimîntătoare şi profetică precizie. M-am aplecat pe fereastra deschisă, afară l-am văzut traversînd strada printre cioclii care desprindeau din     ţinte draperiile negre şi le încărcau în furgon. S-a oprit, biruindu-se încă o dată, privind înapoi, gata să se în­- toarcă şi să urce scările. Pe urmă, a scuturat capul, cum alungi un gînd imposibil şi te lepezi de o povară insu­portabilă. A trecut înainte, cu ochii în pămînt, fără să   audă zgomotul străzii. Am înţeles că nu-l auzea, acest vacarm al lumii exte­rioare, fiindcă o clipă a fost să nu-l strivească un auto­mobil cu toate roţile frînate pînă la fund. — Eşti surd? Ramolitule! strigă şoferul, scoţînd capul pe portieră şi înjurînd furibund. Unchiul Alec păşi mai departe, nepăsător, abia res- pingînd cu un gest al mîinii slăbănoage ostilitatea unui univers care nu-l mai interesa. De-atunci nu l-am mai văzut niciodată.     CARTEA ÎNTÎI   I ANGELA CU OCHI DE AZUR       — La ora cinci sînt întotdeauna acasă, dragă dom- nule!... Dar mai bine să alegem o zi, cînd sînt singură... Astăzi e luni. Ce-ai spune, bunăoară joi?... Joi, la cinci... — Trei zile... Mi se par o eternitate, doamnă. Un deget înmănuşat mă ameninţă în glumă: — Flatteur! Va!... Pe urmă, mănuşa fu întoarsă pînă la jumătate, să lase liberă sărutului pieliţa goală. — Aşadar, la revedere, domnule. — La revedere, doamnă. Am apăsat buzele mai îndelung decît îngăduia cuviinţa, pe mîna parfumată şi proaspătă. Mîna nu s-a retras, complice. Lipit de uşă, i-am făcut loc să treacă. Femeia surîdea. Eu surîdeam. Iar totul mi s-a părut deodată transfigurat, încîntă-    tor, într-o divină fericire de a trăi. Ceva nelămurit şi extatic, o magie dezlegase lumea de trista robie a gra- vitaţiunei. Totul era uşor, imponderabil, aerian. În plămînii dilataţi, fericirea mă sufoca. N-am putut înţelege niciodată, ce mizerabilă infirmi­tate a suprimat din instinctele omeneşti presentimentul. Se spune că turmele duse la înjunghiere, înainte de      a ajunge la abator, încep să lărgească nările neliniştite;    se zbat şi încearcă o împotrivire. Merg sub ciomag, dar mugesc dureros, a moarte. Se spune că înaintea cata­clismelor care zguduie scoarţa pămîntului, sălbăticiunile se ascund înfricoşate; păsările cerului golesc orizontul. Aparatele precise din observatoare n-au înregistrat încă seismele, inteligenţa şi calculele omeneşti nu bănuiesc încă nimic; dar antenele fine ale instinctului animal au distins în rumoarea de toată ziua a vieţii, avertismentul imperceptibil al catastrofei ce va să vină. Eu surîdeam fericit. În clipa aceea se decidea în nevăzutul viitorului, o prăbuşire care într-o viaţă omenească e tot aşa de ire­parabilă ca un cataclism cosmic în destinul planetelor;    eu surîdeam sufocat de fericire. Nu înţeleg nici chipul naiv şi rudimentar în care am rezolvat noi taina fatalităţii. O socotim excepţională. Pri­gonind arareori, ici-colo, o victimă împotriva căreia numai excepţional se înverşunează. Dar din ce viaţă, oare, lipseşte fatalitatea? În ce existenţă oricît de măruntă şi oricît de banală în medio­critatea ei aparentă, nu şi-a înfipt gheara să smulgă o victimă dintr-un destin şi s-o strămute în alt destin?       Te-ai urcat într-un tren după ce-ai pierdut pe celălalt,      iar trenul al doilea s-a rostogolit într-o prăpastie;      aceasta da, numim fatalitate! Fiindcă deznodămîntul       aci a fost imediat şi violent. Există însă cealaltă fatalitate din fiecare zi, care se insinuează perfid şi trece neluată în seamă: micul eve­niment divers, cu dezlegarea într-o catastrofă latentă, amînată cu zece ori cu douăzeci de ani. Ai întîrziat o clipă mai mult în faţa unei vitrine; ai apucat grăbit pe altă stradă; te-ai aşezat pe-o banchetă    din stînga a unui tramvai; ţi-ai uitat cutia cu chibrituri acasă; ţi-a cerut vecinul de masă lista de bucate; ai   răspuns unui necunoscut care întreba adresa unui medic. Un nimic, nici nu-l poţi numi un fapt, un gest, pe care       l-ai uitat în aceeaşi clipă. Iar nimicul acesta, fără să ştii cum şi prin ce misterioasă logică, dezlănţuie o înverigare de cauze şi efecte invizibile, comandă el din clipa aceea destinului tău. Puteam să intru pe altă uşă. Îmi amintesc perfect        că am stat nehotărît, după ce-am aprins ţigara şi am cum­părat un ziar. Pe uşa aceea se înşira o familie de englezi,  în costumele  lor  tărcate  de  turişti,  cu  inseparabilele  lor umbrele, bastoane, cutii cu binocluri şi aparate foto­grafice atîrnate în curea. S-au oprit să discute vociferînd gutural printre dinţii lor mari şi laţi. Astupau intrarea. Femeile consultau ghidul şi despăturiseră un plan. Ţin minte figura arogant-respectuoasă a portarului aşteptîndu-i să se decidă, cu acea privire oblică şi supe-rioară, al cărei secret îl cunosc numai coloşii solemni, în uniformă de amirali, cu strălucitoare fireturi şi cu pieptul tapisat de decoraţii, de la intrarea marilor cafeuri, cluburi, hoteluri şi restaurante. Privirea uriaşului invita elocvent şi sever. Turiştilor le păsa mai puţin decît de privirea oarbă, de piatră, a unui idol indian sau chinez. Am intrat atunci în cafenea, prin uşa din cealaltă faţadă. Fără acest episod neînsemnat, cu o întîrziere sau o gra-bă de un singur minut, nu ne-am fi întîlnit poate nici­odată, iar viaţa mea, poate ar fi fost alta. Eram hotărît să plec în aceeaşi seară. N-aş fi avut pentru ce mă întoarce multă vreme. Matematic, într-un calcul al probabilităţilor, şansele să se încrucişeze dru­murile noastre vreodată ar fi fost reduse la zero. O familie de englezi, pe care nu i-am mai văzut de atunci şi care cutreieră poate şi acum continentele în straiele lor tărcate de turişti, echipaţi cu ghiduri, bino­cluri şi aparate fotografice, au baricadat cu insolenţa lor britanică o intrare aşa cum pune stăpînire neamul lor pe toate strîmtorile mărilor şi oceanelor. M-au abătut din cale numai cu zece metri şi m-au întîrziat numai cu un singur minut. Cu mai puţin încă. Viaţa mea dintr-atît s-a frînt. Iar dînşii rînjesc cu dinţii lor de cal, în celălalt capăt al planetei, cocoţaţi pe-o piramidă, căţăraţi pe-un templu indian, urcaţi într-o pagodă, fotografiind o caravană de cămile sau navigînd pe Mississippi; rînjesc şi vociferează fără remuşcarea nici unei răspunderi. Abia am împins cealaltă uşă şi cineva care ieşea s-a oprit, s-a întors, m-a strigat: — Dan! Tu aci? De cînd?... Ce surpriză!... Era un cunoscut, pe care nu-l puteam numi un  prieten. Un client de curse, de baruri şi de cabarete, întîlnit în ţară de cîteva ori, cînd ne-am vorbit în treacăt şi ne salutam cu îndestulă indiferenţă. Aci, la cîteva mii de kilometri distanţă, un compatriot însemna aproape un prieten. Îmi spusese întotdeauna: domnule... Devenisem Dan! — Dă-mi voie să-ţi prezint o compatrioată... N-am auzit distinct numele. Nici nu i-am văzut bine faţa. Atît. Ochii albaştri, de o puritate celestă, care m-au inundat de lumină. S-au întors din cale să afle veşti din ţară de la un proaspăt sosit ca mine. Am stat la masă, cît? Mai puţin de o oră. Atît cît a durat un ceai cu brioşe, şi cît i-am informat despre schimbarea de guvern în perspectivă — cu intrigi vagi, pe care abia le cunoşteam, fiindcă prea puţin mă interesaseră vreodată. Am văzut-o mai bine. Privirea albastră sub genele lungi topea ceva în mine; ceva pînă atunci rece şi cris- talic. Am înţeles că prietenul era pentru dînsa un tovarăş întîmplător în ziua aceea. Un cunoscut fără nici un drept asupra ei, camarad de vilegiatură şi de Cazino, într-o co­lonie restrînsă de compatrioţi. De altfel, el pleca. Ea rămînea. Eu am rămas.   „La ora cinci, sînt întotdeauna acasă...” A fost atît de simplu! O invitaţie. Un surîs. O mînă  mai îndelung apăsată pe buze. O chema Angela. Ceilalţi îi spuneau „Angela cu ochi de azur”. I-am spus îndată Ange... Există oare ochi de-un albastru mai pur ca acela şi în dosul lor, o cloacă în care totul să se spurce şi să se în­venineze, mai fără tămăduire? Astăzi încerc să reconstituiesc zi cu zi, cronologic, faptele, cum aş înşira mărgelele risipite, pe o aţă. Şi tot nu pot lămuri cum fiecare zi trecută mă mîna cu un pas nesimţit spre deznodămîntul inevitabil. Acum, cînd ciclul e încheiat şi cînd mai uşor ar fi deci să descopăr conspiraţia cauzelor şi complicitatea efectelor, încă tot nu pot lămuri acoasta. Atunci, nici atît! Atunci, ghemuit pe pernele de la picioarele ei, aşezat cu bărbia pe genunchi, priveam în albastrul celest, ca un cîine fidel cu tot universul concentrat în ochii stăpînei. Viaţa curgea tumultuoasă alături, în acel paradisiac ţărm al Mediteranei, orînduit ca un vast parc, un zgomo­tos dancing, un febril tripou, pentru desfăţul tuturor privile-giaţilor din cele cinci continente. Pentru mine nu mai exis-ta. Închisesem viaţa într-un singur nume îngînat: Ange... Îmi amintesc că o singură dată, un singur om a în­cercat să mă apere de pierzanie, la început, cînd ar mai fi fost încă timp. L-am cunoscut atunci şi acolo: o banală cunoştinţă de sezon. Era un om gras, cu gîtul scurt, cu ochii înecaţi de osînză. Îmi părea grozav de vulgar, şi fiindcă tinereţea, zvelteţea şi averea socoteam că-mi dau tot atîtea supe­rio-rităţi asupra lui, m-am simţit dator să-l tratez cu o zdro-bitoare aroganţă. Îi tăiam vorba cu glume grosolane, pe care le credeam de-o sclipitoare vervă. Iar argumentele i le respingeam cu o brutală aluzie din senin, la diformi­tatea lui fizică. Părea că nu observă. Trecea peste aceste impertinenţe cu un surîs blajin care mă indigna. Încă nu mai văzusem atîta nesimţire! Căci aşa numeam eu blîndeţea aceea netulburată: nesimţire. Într-o zi, după ce-mi slujise mai veselă ţintă ca întot­deauna celor mai stupide hazuri de băieţandru rîzgîiat, s-a ridicat greoi din jilţul de paie şi mi-a făcut semn cu ţigara de foi să-l urmez pe terasă. Am păşit după el agresiv. Nu mă îndoiam că, exas­perat, se hotărîse să-mi ceară socoteală. Voiam să-i arăt că nu sînt un laş şi că nu s-a născut omul care să mă intimideze. Terasa dădea asupra Mediteranei. Un cer albastru şi    o mare albastră se confundau pe linia imprecisă a ori­zontului. În stînga Cap Martin, Menton; în dreapta Cap d’Ail, Beaulieu, după Cap Ferrat ascunsă Nisa şi toată coasta de Azur, cu o sută de cazinouri, o mie de palasuri   şi cu zece mii de automobile şi autocare, vînturînd toţi sătuii lumii cu toţi paraziţii lor. — Poftim! m-am apropiat pieptos, să-l înfrunt. El stătea rezemat cu spatele de balustradă. Nu ridica ochii. Privea scrumul ţigării. Întrebă: — Rămîi mult aci?... — Nu ştiu! am strîns din umeri. Şi aceasta ce te importă pe dumneata? Poate rămîn o lună, poate un an, poate pentru totdeauna... Dar, încă o dată... Ce te intere­sează aceasta?... Îmi imaginam că n-am de dat socoteală nimănui! Omul ridică ochii încet, mă cîntări parcă să vadă cît sînt de uşor. Pe urmă aruncă brusc ţigara şi vorbi repede, cu hotărîre: — Pot spune că nu mă interesează şi totuşi mă inte­resează!... Ca dovadă că am simţit o datorie omenească  să-ţi vorbesc. Plec mîine... După lumea care te încon­-joară, sînt sigur că nu o să se găsească nimeni să-ţi     spună ceea ce simt datoria să-ţi spun eu. Poate din laşi­- tate n-au s-o facă. Poate fiindcă nici ei nu văd, nu ştiu... Poale din complicitatea în care trăiesc toţi aci... Poate    din toate acestea, laolaltă! — Nu înţeleg. Despre ce vrei să vorbeşti?... Îmi puse mîna grasă pe umăr şi în loc să răspundă, întrebă el: — O iubeşti într-adevăr? Ori e numai un capriciu trecător? I-am scuturat mîna de pe umărul meu. — Cu ce drept întrebi? Dumneata nu înţelegi că acoastă întrebare e o indelicateţe pe care nici nu ştiu cum s-o calific?... Omul gras rîse, zguduindu-şi abdomenul diform. — Drept! Delicateţă!... Dar cînd e vorba să scapi un om de la înec, nu te întrebi nici cu ce drept o faci aceasta şi nici n-o poţi face cu delicateţă. Îl apuci cum poţi... De ceafă, de păr... Destul să-l poţi scoate la ţărm şi la viaţă... Făcu o pauză şi nu ţinu socoteală de întreruperea mea. Se aplecă şi-mi vorbi rar, apăsînd şoptit pe fiecare    cuvînt: — Dacă o iubeşti într-adevăr, în noaptea aceasta chiar, strînge-ţi bagajele, urcă-te în tren. Pleacă fără să laşi adresa. Fugi cît mai e timp... Ascultă-mă! Cît nu e prea tîrziu... Am început să rîd zgomotos, plimbîndu-mă pînă în capătul terasei şi revenind. Atîta naivitate mă dezarma. Depăşea ofensa. Am întrebat, bătînd capătul ţigării de porttigaret, cu o curiozitate înveselită, să văd pînă unde merge stupiditatea acestui individ gros şi nătîng, ca un hipopotam: — Şi cum îţi veni ideea?... Ce grad ai în „Armata Salutului”? —  În „Armata Salutului” n-am nici un grad şi nici nu sînt filantrop de profesie. Iar ideea mi-a venit din cea  dintîi zi, cînd v-am văzut alături şi-am înteles. Am în-  ţeles că nu ştii şi că n-are să vină nimeni să te facă           să ştii.. Îmi asum un rol ingrat. Puţin îmi pasă! Poţi         să-mi întorci spatele. Mîine tot plec... Cred că nu o să ne întîlnim prea des, fiindcă lumile noastre sînt despărţite. — Ei, spune. Ascult! l-am privit surîzînd, din creştet în tălpi, cu picioarele răşchirate şi cu mîinile la spate. Mă pregăteam să mă amuz şi regretam că n-am mar­tori să asiste la execuţia mea zeflemistă. — Dumneata, tinere, te-ai întrebat de unde vine Angela dumitale cu ochi de azur? mă cercetă în ochi   omul gros. Te-ai întrebat unde te poate duce?... Înţeleg, după dispreţul cu care strîngi din umeri, că aceasta e chestiunea ce te-a interesat mai puţin. Totuşi e bine cîteodată să te uiţi îndărăt, la trecutul cuiva, ca să-i  cunoşti viitorul... De altfel, concluziile ai să le tragi singur, eu nu-ţi pot servi decît faptele. Te rog să mă crezi: fap- tele cele mai strict controlate. Altfel, nu mi-aş permite să le rostesc. Am început să-mi pierd răbdarea. L-am întrerupt: — Prea multă introducere... E ceva atît de teribil, încît e nevoie mai întîi să mă cloroformizezi? Omul gras încruntă sprîncenele, pipăindu-şi pe emis­fera burţii lanţul ceasornicului: — Vrei, cum s-ar spune, adevărul brut? Iată-l ca o   fişă a poliţiei secrete, cum de altfel şi cred că e con­-     semnat într-o asemenea fişă... La nouăsprezece ani, mări­tată cu un modest funcţionar. După doi ani, văduvă prin deces. Bărbatul la morgă, cu un glonţ în tîmplă. După   şase luni, amestecată într-un scandal despre care au   vorbit gazetele şi unde numele i-a fost dat sub iniţiale. Poate ţii minte? Un avocat care-şi vindea interesele clienţilor... După cincisprezece ani de carieră strălucită    şi după zece ani de căsnicie, s-a lepădat de tot, de ne- vastă, de copii, de cinste... A fost găsită în camera lui    cînd l-au arestat. N-avea juridiceşte nici o vină. După      un an era aci. Poate cunoşti cazul bancherului Zolittis?...     Nu ştiu cîte case, nu ştiu cîte fabrici; o bancă so-           lidă de familie, moştenită şi dusă la prosperitate de        trei generaţii. Poate ai auzit şi de crahul care a aruncat      pe drumuri nu ştiu cîte sute de deponenţi, văduvele dînd asalt uşilor sigilate, ridicînd copiii deasupra capetelor; intervenţia poliţiei, ciocnirile cu jandarmii şi focurile de revolver. A fost unul din cele mai dramatice scandaluri financiare din ultimul timp. Crezi că-ţi povestesc fantas­magoriile unui reportaj senzaţional?... La Bucureşti îl    poţi vedea şi acum pe Zolittis... Un fost om... Un spectru abrutizat şi bărbos, cu gulerul plin de slînă, dînd tîrcoale cafenelelor şi primind, cu un surîs tîmp, un ceai cu corn, de la samsarii pe care îi zvîrlea pe scară, cînd veneau să-i propună o afacere necinstită... Îi zvîrlea celălalt Zolittis, dinainte de a fi cunoscut pe Angela dumitale cu ochi   de azur... Dacă îl întîlneşti vreodată, opreşte-l şi-i şop­- teşte numele ei în ureche... Angela cu ochi de azur! Îţi garantez că vei avea un spectacol pe care, cu toată ave­-  rea dumitale, nu-l poţi plăti... De atunci au fost alţii. Pe aceştia de aci, nu-i cunosc. Au ajuns numai zvonuri vagi. Atîta ştiu: Există undeva un individ. Un frate. Un fel       de brută păroasă. Pe acesta îl întreţine. Şi acesta o com­pletează... Acum s-a făcut nevăzut, îmi pare din motive    pe care le cunoaşte numai poliţia discretă a unui stat        ca principatul acesta de operetă, trăind din caniotă şi din fărimiturile lepădate de toţi aventurierii lumii. Fii sigur însă că n-a dispărut pentru multă vreme. Şi fii sigur că     n-are să-apară singur. Ce nu izbuteşte Angela dumitale cu ochi de azur nu scapă niciodată fratelui şi tovarăşilor săi.  E o frumoasă asociaţie, un superb sindicat pentru jumuli-rea imbecililor, cum nu se poate vedea şi nu prospiciază decît în acest paradis al Angelelor cu ochi de azur... Nu m-am mai putut stăpîni, cu pumnii încleştaţi, inaintind spre el: — Ai terminat, domnule, cu aceste neghioabe inven- ţiuni de roman foileton?... Nu ştiu ce mă opreşte... — Să pleci? complectă omul, punîndu-mi mîna pro­tectoare pe umăr. — ...Să te arunc pe scări, în brînci! am complectat    eu, zvîrlindu-i mîna grea de pe mine. Omul rîse. — Bagă de seamă!... Angelei dumitale cu ochi de azur nu i-ar face deloc plăcere un scandal în casa ei. De aceasta are mai ales oroare. Iubeşte grozav discreţia! Şi pentru foarte binecuvîntate motive... Spunînd, omul gros se întoarse pe călcîie greoi, ca       o lespede care se învîrte cînd ai apăsat un buton secret. Intră în salon. Eu am rămas afară, muşcînd capătul ţigării. Marea era albastră. Cerul foarte albastru. Se înşira       o procesie de bărci, cu pînzele înalte şi zvelte. Totul era  de un calm nefiresc şi de o frumuseţe dureroasă. Cum puteau exista oare făpturi atît de netrebnic plămădite şi din ce abjectă scursoare omenească, să poată născoci asemenea mîrşăvenii? Răsuflarea lor spurcă transparenţa pură a aerului. De ce-i rabdă natura? Cu gura înăcrită de scîrbă, am lepădat ţigara stinsă, peste balustradă, în mare. Cînd am intrat în salon, Ange mi-a ieşit înainte, pri- vindu-mă drept şi loial în ochi, cu ochii ei de azur. Surîdea nevinovat, fără nici o bănuială: — Ce ţi-a spus Faty? (Aşa îl botezasem eu în derîdere, după numele unui comic obez de cinematograf, celebru   în acea vreme.) Dacă te-a admonestat cumva, să ştii că    eu îi dau toată dreptatea, Dan! Exagerezi cu tachinările tale... Eşti crud şi odios, fără să-ţi dai seamă... Îl faci să sufere, mai ales că... Făcu o pauză şi roşi pudic, privind în pămînt şi răsu­cind între degete boabele colierului de perle pe care i-l   dăruisem după cea dintîi noapte. Continuă, fără să ridice ochii umbriţi de genele lungi: — ...mai ales că de cinci ani, de cînd îl cunosc, n-a contenit să mă asomeze cu priviri languroase... Cred că   nu eşti gelos? Şi, mai ales, te rog să nu fii răutăcios cu el. E destul de ridicol şi fără aceasta... Cum i-am prins mîinile amîndouă şi cum aş fi stri-   vit-o în braţele mele, dacă n-ar fi fost salonul plin!   Angela mea gingaşă şi naivă şi bună... Totul se explica mai simplu decît cea mai simplă explicaţie. Faty era gelos. O iubea fără nădejde. Iar ca     să înlăture din jurul ei pe toţi cei care i-o îndepărtau,  urzise şi această disperată infamie. Să-i alunge pe toţi.   Să-i rămînă lui. O femeie singură e aproape o femeie cucerită. Numai să ştii a aştepta şi să fii gata, cînd n-are  pe ce umăr îşi sprijini fruntea. Pînă aci ajunsese, canalia! Iar Ange îi plătea această dezgustătoare laşitate apă- rîndu-l de inofensivele mele săgeţi şi înduioşîndu-se de înfăţişarea lui grotescă. M-am întors căutîndu-l cu ochii în salon. Aş fi vrut să-i scuip în faţă usturătoarea generozitate a Angelei. Dar Faty îşi lua ziua bună. Săruta mîna unei doamne într-un jilţ. Şi cum se plecase, cu pantalonii întinşi pe        o emisferă enormă, nu ştiu ce m-a oprit să nu-i aplic o lovitură din plin cu talpa ghetei, să-l trimit rostogolin-   du-se de-a buşilea prin uşile deschise, pe scări, pînă în stradă. Canalia!     [i] Cuvîntul poate fi des întîlnit în literatura şi publicistica noastră, pînă în anii 50, denumind cafeaua trecută prin filtru. Vine din germanul „schwarz” = negru, cu evidentă referire la culoarea băuturii.       [ii] Moritz Saphir (1793—1858) s-a afirmat în literatura germană prin volumele Scrieri diferite, Noi scrieri diferite, Prostii etc. Şalom Alehem (1859—1916), autorul povestirilor despre Tevie lăptarul, este socotit un clasic al literaturii idiş moderne. Israel Zangwill (1864—1926), scriitor de limbă engleză, s-a făcut cu­noscut mai ales prin romanul Copiii ghetoului (1892).      

CAROL I   FĂURITORUL REGATULUI CUM A VENIT PE DUNĂRE, DRUM FĂRĂ PULBERE   În dimineaţa zilei de Vineri 6 Mai, anul 1866, după calendarul bisericii răsăritene, tihnitul cătun dunărean Baziaş se afla în neobişnuită frământare. Bătea vânt rece dinspre malul sârbesc. Lumina se încruntase gheţoasă şi aspră, sub plumbul norilor, ca în săptămâna cea urâtă de la începutul lui Martie, când babele îşi scutură cojocul iernii şi sângele oamenilor se strepezeşte, împingându-i la harţă. Peste băltoacele poso­morâtelor uliţi, trecătorii păşeau zgribuliţi în mantălile ude de bură. O trâmbiţă suna undeva ascuţit şi metalic. Rezerva oastei chezaro-crăieşti, chemată sub arme, se îmbulzea în gară şi în port, aşteptându-şi rândul la îmbarcare. Se pregătea războiul între împărăţia austriacă şi Prusia. Se vorbea despre apropiata declaraţie de război a Italiei. Vremuia, afară, vremuia în cancelariile diploma­ţilor şi vremuia în suflete. Goarna de alarmă chema de zor. Ca la toate despărţirile pentru câmpurile de bătălii, încă o dată erau sughiţuri de plâns, mame petrecându-şi feciorii, bătrâni împietriţi cu mâna la gură să-şi ascundă tremurai buzelor, copii bătând voioşi talpa în coada batalioanelor. Din trenul de Timişoara, care venea încă mai de departe, de la Seghedin, Pesta şi Viena, au coborât câţiva călători îndată mistuiţi de forfota norodului. Păreau că nu se cunosc, cu toate că aveau aceeaşi ţintă. Mulţimea i-a despărţit. S-au întâlnit din nou, în port, la debarcader, unde au arătat semne de mare nemulţumire, aflând că vaporul şi-a amânat drumul pe Dunăre, în jos, până ce se va scurge grosul trupelor. Treabă de două zile. Căpi­tănia portului vestea cea mai apropiată plecare pentru Duminecă, înainte de amiază, dacă nu se vor ivi alte schimbări de orânduială. Fără să-şi vorbească şi să-şi facă semne, călătorii s-au îndreptat spre piaţa cătunului să caute adăpost. Au găsit un han murdar şi sărac; un birt înjghebat într-o cămăruţă scundă, cu pereţi afumaţi şi cu mesele alipite. Venind rândul să-şi arate hârtiile de călătorie, ceilalţi drumeţi se traseră la o parte, lăsând întâietate cetăţeanului Carol Hettingen, particular din Thal, după cum arăta paşaportul elveţian, plecat la Odessa pentru afaceri. Pe urmă şi-au scos îndreptările şi necunoscuţii rămaşi lângă uşă: locote­nentul Sergiu Lenş din armata română, un baron şi alt baron. Hangiul îşi ceru iertare că nu are încăperi mai arătoase pentru oaspeţi atât de aleşi. Călătorul Carol Hettingen, particular din Thal, făcu un semn de nepăsare cu mâna. Nu-l băteau asemenea griji: casă, masă şi pat. Îl apăsau altele, altfel mai hotărâtoare. Hangiul zâmbi în puterea obiceiului, clătinând din cap, cu palma sprijinită pe condică. Înţelegea prea bine că un om care călătoreşte pentru afaceri spre ţinuturi atât de tulburi ca acelea răsăritene, e deprins cu tot soiul de adăposturi şi cu neajunsurile necunoscute în ţara şlefuită a Elveţiei. Mai greu era să se împace cu ele cei doi nobili baroni şi chipeşul ofiţer din armata românească, proaspăt întors din capitalele mari ale apusului, după cum arătau peceţile paşaportului. Călătorul Carol Hettingen, particular din   Thal, îşi stăpâni anevoie înveselirea la astfel de păreri. Îşi acoperi surâsul tainic ducând degetele la mustaţa subţire şi neagră. Apoi surâsul se stinse îndată. Între sprâncene apăru cuta adâncă şi pretimpurie a gândurilor severe. Era un om cu înfăţişarea potrivit de înaltă, cu părul şi sprân­cenele negre, cu ochii albaştri, nas vulturesc, mustăţile moi şi barba mijindă; întocmai cum întărea paşaportul nu­mărul 160, eliberat de ocârmuirea cantonului Sankt-Gallen din republica federativă a Şviţerii. Paşaportul mai preve­dea drept semn particular portul ochelarilor. Se vede însă că particularul Carol Hettingen n-avea nevoie de dânşii decât poate cumva la citit, căci acum uitase să-i pună. Astfel privirea rămânea limpede, albastră, cu luciri stră­fulgerate de oţel. Bagajele erau puţine. Sacul de călătorie ca oricare altul. Poate un ochi mai cercetător ar fi descoperit dea­supra iniţialei C semnul unei coroane princiare de curând ştearsă. Dar ochii cercetători erau îndreptaţi aiurea. Afară se auzea goarna vestind altă plecare. Pe sub ferestre ropoteau paşi cadenţaţi de trupă. Ajuns în camera sa, călătorul îşi spălă funinginea drumului, rândui oarecare hârtii şi le închise răsucind de două ori cheiţa. Privi gânditor afară, pe fereastra cu sticla turbure, murdară verzuie. Cuta dintre sprâncene se săpa mai adânc. În zbaterea neogoită şi aspră a vântului, afla ceva din zbaterea sa lăuntrică, necunoscută de nimeni, şi în orice caz, cu totul străină de îngrijorările obişnuite ale particularilor care cutreeră lumea dintr-un capăt la celălalt, mânaţi numai de grija afacerilor. Îşi aminti cuvintele dascălului de la Dresda, din vremea anilor de învăţătură. Spunea acel om pătruns de semnele timpului că este nevoie de multă şi grea osteneală pentru un prinţ de sânge ca să-şi facă iertată naşterea de către ceilalţi muritori.   Spusele de atunci căpătau acum o mai arzătoare tâlcuire. Răspunsurile se arătau cu o îndoită povară. Viitorul se deschidea înainte plin de ameninţări şi primejdii. Dar tocmai aceste furtuni îi îndârjeau voinţa, căci era plăsmuit din aluatul oamenilor tari pe care orice piedică îi căleşte şi nu-şi află odihnă până ce n-au biruit. Fără voie, în singurătatea încăperii, îşi sumeţi pieptul. Ţinuta mândră a capului trăda sângele crăiesc din viţa caselor domnitoare peste mai multe regate şi împărăţii europene, tot aşa cum dovedea o încercată experienţă ostăşească. Straiul civil după portul vremii, ales înadins fără strălucire ca să se potrivească modestelor îndeletniciri ale presupusului particular Carol Hettingen din Thal, nu mai putea ascunde adevărata fiinţă a călătorului. În vreme ce firul telegrafului zbârnâia de întrebări şi răspunsuri, de la o cancelarie împărătească la alta, hotărând că Principele Carol nu are de ce asculta chemarea poporului românesc, Domnitorul ales de Principatele Unite pentru a statornici o dinastie trainică peste veac se afla în cămara hanului sărăcăcios din Baziaş. Nu luase o hotărâre pripită. Nu-i stătea în fire. Nu-l ispitise o poftă necugetată a măririi, căci ştia că e chemat la o domnie grea cu începuturi amare. Dar socotea o datorie de neînlăturat să răspundă unui popor bântuit de vitregia timpurilor, care i-a arătat încredere neţărmurită şi i-a cerut ajutor să-l izbăvească. A avut răgaz, înainte de a hotărî, să cerceteze slova cronicilor. Şi închizând cărţile vechi, datoria i-a apărut mai apăsată. Poporul era vrednic, bun, isteţ, inimos, dar nefericit. Urgii se abătuseră de veacuri asupra pământului udat de sângele bătăliilor şi scormonit de copitele seminţiilor năvălitoare. La vitregiile din afară, răspundeau destrămări lăuntrice. Căci huma omenească e moale şi pe ea se întipăresc urât degetele   soartei. Aşezate la răscrucea marilor împărăţii, cele două principate dunărene fuseseră de veacuri prada unora şi a altora. Acolo unde nu biruia fierul armelor, fiindcă po­porul era viteaz şi îşi apăra moşia cu îndărătnicie, biruia ademenirea şi vicleşugul. Neamul vechilor Voievozi ai descălicătorii, Muşatinii şi Basarabi, era stins, amestecat, istovit. Domnitorii de sânge mai nou, chiar atunci când se încumetau să plănuiască înfăptuiri de laudă, n-ajungeau până la săvârşirea lor, căci îi izgonea peste noapte pofta Sultanului şi a Vizirilor nesăţioşi sau uneltirile lăuntrice al căror nărav intrase în sânge. Unirea celor două ţărişoare deschidea către viitor o zarişte nouă. Iar viitorul nu putea veni decât prin mijlocirea unei dinastii statornice, crescută în simţul înalt al datoriei şi în învăţământul îndelung al ocârmuirilor. Poporul românesc îşi spusese cuvântul. Marile împărăţii europene nu priveau cu ochi buni această cutezanţă a neînsemnatelor şi robitelor ţărişoare de la Dunăre, învrednicite să-şi hotărască singure soarta. Cu osebirea Franciei, care ne lua sub ocrotire, dar era prea departe, toate îşi arătau nerăbdarea să mântuie o dată pentru totdeauna cu aceste pământuri ale discordiei, împărţindu-le, precum mai făcut-au cândva cu Polonia. Amintirea lui Mircea cel Bătrân, a lui Alexandru cel Bun, a lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Bravul fusese pentru prea mulţi pierdută. Poporul le mai păstra credinţă. Cancelariile împărăteşti uitaseră însă că aceşti voievozi au condus odată oşti nebiruite şi că au domnit peste un popor mândru şi aprig. Erau acum deprinse cu Domnitorii vremelnici şi smeriţi, cu un popor vlăguit, cu două ţărişoare întâmplător unite, al căror pământ îl călcau ca să-şi deschidă loc de bătălii şi ale căror hotare le despoiau după voie, la tocmeala tratatelor de pace. Un Domnitor tânăr, hotărât, cu sufletul şi cugetul oţelit la învăţătura ocârmuirilor din Asfinţit, strica toate socotelile. De aceea telegraful a zbârnâit ridicând împotrivire asupra alegerii. Şi de aceea Domnitorul ales se strecura acum în pri­mejdioasa călătorie, sub straiul şi cu paşaportul elveţian al particularului Carol Hettingen din Thal. Vântul se întărâta mai vrăjmaş, răsucind în foşnet frunzele pomului de la fereastră. Călătorul simţi că-l sugrumă singurătatea şi gândurile. Părăsi încăperea şi se îndreptă spre ţărmul Dunării. Plimbarea fu lungă, biciuită de vânt, dar înviorătoare. Întâlni ţărani cu port şi grai românesc. Se gândi că şi aceştia, oricât sunt ei de îndepărtaţi de hotarul ţării, au drept la o viaţă liberă în patrie liberă. Înlătură gândul, ca fiind prea cutezător. Se opri privind peste apă hotarul sârbesc. Dunărea era lată, cu unda încreţită de vânt. Îşi aminti cu înduioşare că aceeaşi Dunăre, aproape de izvoare, i-a legănat anii de copilărie şi de întâie tinereţe. Era, poate, un semn că destinul îl adusese aci, spre noua şi veşnica sa ţară, scăldată de acelaşi fluviu cu apele mărite, puternice şi maiestoase. Micşoră privirea. O clipă priveliştea dispăru. Avu înainte numai harta închipuită a ţării, aşa cum o cercetase amănunţit şi se săpase pentru totdeauna în minte, cu şiragul munţilor, râurile albastre, şesurile prelungite până în nisipurile şi luncile Dunării. Lipseau încă multe de pe această hartă. Hotarele nu erau cele cuvenite după dreptul ginţilor. Gurile Dunării stăteau sub altă stăpânire... Din nou alungă gândul încă nepotrivit ceasului. Îşi spuse că de pe harta strâmtă aşa cum era, lipseau deocamdată semnele unei gospodării lăuntrice de durată. Drumurile, căile ferate, legăturile fireşti între oraşe şi sate, între codrii munţilor şi poduri, între porturi şi hambarele grânelor. Harta era presărată de goluri, aşa cum mai întâmpinase deşerturi în călătoria sa din Africa, în anul 1861. Şi în biciuirea aspră a vântului, îşi lămuri cele dintâi datorii de îndeplinit în noua sa ţară aşezată la marginea civilizaţiei apusene. La întoarcere, poposi într-o bisericuţă ortodoxă. Uşa era deschisă. Zugrăveala săracă, lumina mâhnită, bolta afumată. La o icoană câteva lumânărele de ceară pâlpâindu-şi flacăra puţină. O bătrână în portul valah îngenunchiase şi săruta lemnul icoanei. Poate o bătrână care şi-a petrecut feciorul, plecat să lupte sub steagul împărătesc.   Seara, în încăperea birtului s-au adunat slujbaşii din Baziaş să bea bere şi să dezbată treburile politicei. Într-un ungher, la o masă, se afla particularul Carol Hettingen din Thal, cu privirea apărată de ochelarii înscrişi înadins în paşaport numai ca să-i schimbe înfăţişarea. La alta, tovarăşii de drum cari-i ocoleau ochii, după înţelegerea că nu se vor cunoaşte decât la trecerea hotarului româ­nesc. Iar în mijloc, la masa cea mare şi rotundă, obiş­nuiţii localnici ai birtului. Isprăvind dezbaterea în le­gătură cu războiul şi cu mişcarea trupelor, vorbitorii au ajuns şi la stările din Principatele Unite. Alegerea noului Domnitor nu le era pe plac, cum nu era nici pe gustul împărăţiei. Unul se dădu cu părerea că Principele Carol n-are s-ajungă a călca vreodată pământul Valahiei. Au să-l împiedice alţii, dacă nu-l opreşte propria sa cuminţenie. Adăugă un al doilea: – Cu atât mai bine pentru Prinţişorul acesta prea îndrăzneţ. Fiindcă de-ar fi chiar să ajungă şi să ia Domnia, în scurtă vreme are să li se pară Românilor tot aşa de nesuferit, cum s-au săturat îndată de Cuza. – Aceasta e scris, recunoscu fără şovăială cel dintâi. N-o să treacă multă vreme şi au să-l gonească şi pe acesta. E un fel de nărav naţional. Al treilea, până atunci tăcu, crezu de cuviinţă să amintească: – Totuşi poporul românesc are o vorbă înţeleaptă, care pare învăţată din necaz şi amar. Anume: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! Conmesenii izbucniră în gălăgioasă veselie. După ce s-au potolit, îşi lămuriră râsul: – Dar de zicale înţelepte e plină limba românească până aici, ca halbele noastre de bere! Numai că nu le folosesc Românii pentru dânşii. Le împrumută altora, iar când e vorba să se cârmuiască în viaţă, o iau razna, tocmai împotriva zicalelor înţelepte. Asta-i lege! Locotenentul Sergiu Lenş îşi muşca mustaţa. Particu­larul Carol Hettingen din Thal privea în talerul cu mânca­rea neatinsă. Conmesenii localnici nu isprăviseră însă tot ce aveau de spus. Despăturind o gazetă, începură să dezbată vestea născocită că trupele turceşti ar fi intrat în România, ca să tămăduiască Moldo-valahii de pofta nebunească să-şi aleagă domnitor după mintea lor, fără să ceară învoire. Gazeta mai adăuga ştirea că s-ar fi dat lupte, că mai ales se pregătesc alte hotărâtoare. Dacă Principele ales se afla cumva pe drum, nu-i rămânea decât să facă stânga-mprejur şi să fugă cât mai departe de asemenea viespar, unde mulţi şi-au pierdut Domnia şi alţii capul, retezat cu iataganul şi înfipt sub ferestrele închisorii cu şapte turnuri, Edicule din Stambul, să stea înfricoşată pilduire. Cum este datina în satele şi târgurile mărginaşe de oriunde, toţi conmesenii, roşi în coate şi cu tălpile pingelite, se credeau a pricepe treburile politice ale lumii mai isteţ decât cancelarii împărăţiilor; aveau gata planuri pentru alte orânduieli politice; tăiau şi împărţeau imperiile ca feliile de pâine şi roţile de salam. Particularul Carol Hettingen din Thal, scârbit de deşertăciunea acestei vorbării, se ridică de la masă şi trecu în odaia de culcare. Somnul i-a fost zbuciumat pe patul tare cu cearceafurile vinete. Zbuciumat, fiindcă şi prin vis firea sa chibzuită urma să cântărească, să măsoare, să socotească bunele şi relele unei hotărâri de-acum neclintită. A doua zi răsuci cheia şi pregăti scrisorile şi telegramele pe care Principele Carol I, Domnitorul Ro­mâniei, avea să le trimită îndată ce va păşi pe pământul ţării, la Turnu Severin. Iar a treia zi, în dimineaţa Ru­saliilor după calendarul apusean, se urcă în vaporul sosit de la Belgrad, amestecându-se printre călătorii de clasa a doua, între saci şi lăzi de bagaj. Acolo, pe-o scândură de ladă prefăcută în masă, scrise împăratului Francisc Iosef un scurt şi simţit răvaş, arătând că a primit coroana română fără gând de duşmănie pentru vecini, cu hotărârea de a ajutora un popor vitregit să-şi statorni­cească aşezările lăuntrice şi să ajungă în rând cu ţările Apusului. De pe puntea de clasa întâia îl urmăreau cu ochii tovarăşii de drum, suita sa nemărturisită, la care se adăugase un proaspăt trimis al locotenenţei domneşti, venind de-a dreptul de la Paris, cu bune împuterniciri de la împăratul Napoleon al Franciei. La Orşova, călătorii s-au strămutat pe un vapor mai sprinten, căci apele erau scăzute şi trecerea prin Porţile de Fier anevoioasă. Principele Carol I îşi luă locul stingher, cu faţa şi cu ochii spre malul românesc. Vaporaşul se strecură printre stânci, săltând pe valurile spumegoase. S-au ivit Carpaţii, apa Cernii, vânătorii grăniceri români în măntăile sure, suflate de vânt. O clipă norii s-au destrămat luminând un ochi albastru de cer, limpede şi adânc. A izbucnit un snop aurit de raze. S-a boltit un arc de curcubeu, străveziu şi mătăsos, ca o podoabă de sărbătoare a slăvilor. Pe sub el, în pulberea de lumină rotea lin o pajură – aceeaşi din stema ţării, din stema lui Radu Negru, aceeaşi din stema neamului vechiu de Sigmaringen, cu hrisoave de la anul o mie. Ea l-a primit, pajura, înaintea oamenilor şi a locurilor.               ŢARA DE-ATUNCI, POPORUL DE-ATUNCI   La Turnu Severin, când puntea vaporului s-a lipit de ţărm, căpitanul arătă mirare că drumeţul cu bilet pentru Odessa vrea să coboare. Înainte însă de a da un răspuns, Principele a sărit pe uscat, pe pământ românesc. Suita făcu deodată front, după cum erau adevăratele orânduieli de Curte. Capetele s-au înclinat descoperite, mâinile au deschis calea. Căpitanul bastimentului rosti cu năduf, ducându-şi mâna la frunte: – Pe Dumnezeul meu dacă acesta n-a fost Domnitorul cel nou al Românilor! Dar ochii prea târziu i se deschiseseră. Ţara îşi avea Principele cerut. Principele îşi găsise ţara care-l ceruse. Marile puteri nu mai aveau cuvânt în faţa faptului îndeplinit. În cronica veacurilor se întorcea o foaie nouă. Norodul, îmbulzit ca în orice zi de Duminecă să privească sosirea vaporului, nici nu bănuia la ce clipă neuitată a luat parte. Nu se dumirea cam cine ar putea fi călătorul înconjurat de micul alai: tânărul cu nas vulturesc, cu ochii albaştri, străfulgeraţi de sclipiri oţelite, cu mers hotărât. Când s-a ştiut, într-un pătrar de ceas zvonul a scos până şi ultimul om din casă. S-au împânzit pieţele şi uliţele. Au răstunat urale, cântece, chiotul vechilor arcaşi şi stegari. Primirea nu prevedea nimic din obşteasca desfăşurare a sărbătorilor oficiale. Taina fusese păstrată aşa încât nici ispravnicul ţinutului nu ştiuse ce oaspe îi va sosi. Dar sărbătoarea s-a alcătuit îndată de la sine, în freamăt de uşurare şi de bucurie, cum hotărăşte numai sufletul poporului când presimte că providenţa s-a îmblânzit şi că începe zodia primenirilor bune. N-a fost vreme pentru cununi de brad şi mănunchiuri de flori. Acestea îl aşteptau pe Domnitor mai departe, în calea spre Capitala ţării, unde bătea telegraful răspândind cuvântul de bun găsit. Aci, în orăşelul dunărean, poporul s-a înfăţişat numai cu piepturile şi cu inimile. Destul atât pentru a vădi ce aleasă plămadă omenească tresălta acum de bucuria izbăvirii. Uliţele erau sărăcăcioase, neîngrijite, desfundate de gropi şi hârtoape; casele se pitulau în fundul livezilor de sat. Portul târgoveţilor mai purta încă pecetea asiatică, în mijlocul pieţii rumegau bouleni dejugaţi, lângă car şi movili de coceni. Ţăranii erau desculţi, nu lepădaseră cuşma dacică de miel. Pretutindeni lipsea gospodăria orăşănească a Apusului, cu cetăţile vechi de la începutul creştinătăţii şi încă mai dinainte, din vremea legiunilor romane. Dar ce lumină arzătoare în toţi ochii! Ce răsunet curat de cleştar în toate glasurile! Principele Carol I al Românilor a priceput, cu o dulce destindere a inimii, că atunci când alte orânduieli se vor învrednici să plivească buruiana cea urâtă şi rea, lăsată de toate seminţiile trecătoare cu ale lor stricăcioase năravuri, acest popor va da la iveală virtuţi ascunse ca florile cele sfioase şi proaspete ale câmpului: credinţă, răbdare, statornicie, isteţime de cuget. Oraşul i s-a părut mai puţin sărac şi balcanic. Sclipirea cercetătoare a privirii s-a înmuiat. Datoria sa se lămurea cu atât mai împovărată şi sfântă. Soborul marilor împărăţii, cu ale lor socoteli uscate şi tocmeli mărunte, se arăta ceva foarte îndepărtat, za­darnic şi mort. Viaţa cea vie era aci, fierbinte, învăluitoare, cerându-şi drepturi pe cari nimic şi nimeni nu le mai poate înăbuşi. Poştalioanele aşteptau la scară. Caii mărunţi şi pietroşi băteau cu neastâmpăr din copite. Telegraful aducea din Capitală rugăminte către Principe să-şi urmeze calea fără zăbavă, pentru a preîntâmpina turburările uneltirilor. O dată cu Asfinţitul, alaiul a pornit la drum. Trăsura Domnitorului era deschisă, înhămătura şubredă ca aţele de paianjen; dar cei opt căluţi sprinteni la picior ca demonii şi tot ca demonii de gălăgioşi surugiii. Cu pocnete de harapnic şi chiote spărgeau pustietatea nopţii. Roţile sfârâiau săltând în hârtoape. Rămâneau în urmă câmpuri negre, adunări somnoroase de sălaşuri omeneşti, cu luminile stinse, cu un hămăit întărâtat de câine petrecându-i un timp. Prin vadul pâraielor, caii treceau în galop cu icnete scurte. La ceasurile patru din noapte au ajuns la apa Jiului şi au fost nevoiţi să aştepte până ce s-a înjghebat o plută, tot aşa de şubredă ca aţa hamurilor. Pe urmă zorile, Craiova, cetatea Banilor olteni; mulţimea întâmpinându-i cu detunări de urale, ploaie de flori şi cunune, escorta călăraşilor cu uniforma de huzari, covoare desfăşurate la ferestre, cele dintâi cuvântări şi răspunsuri. Dincolo de Craiova goana ameţitoare se desfăşură de-a dreptul peste câmpuri. Pierise orice urmă de drum bătut. Soarele însă se înălţa strălucitor peste lanuri, în fundul zării se zugrăveau crestele albastre ale Carpaţilor cu argintate încrustări de zăpadă; primăvara românească împodobită cu flori şi îmbălsămată de miresmele pajiştilor îşi primea Domnitorul. Se vedeau miei zburdând pe coline. Sate alb ascunse în verdeaţa livezilor, turle cu sclipitoare cruci, bisericuţe de ţintirim în răzoare – o viaţă veche şi patriarhală, venind din depărtări, parcă din adânc de timpuri. Ochiul Domnitorului le însemna toate, gânditor, făcând legături şi scoţând învăţăminte. Primirea strălucită a târgurilor, pe măsură ce înaintau, îi întărea credinţa că a fost aşteptat într-adevăr ca un izbăvitor în ceasuri de cumpănă. Dar târgurile sunt nestatornice, lumea lor e amestecată, în însufleţirea de-o zi intră ades şi-o socoteală politică. Ţara cea mare e a satelor, a plugarilor şi a păstorilor. De aceea mai adânc i s-a săpat în suflet închinarea ţăranilor pletoşi, cu pieptul gol şi cu faţa smolită de arşiţă; salutul ciudat şi mândru al femeilor, drepte în veşmintele voievodale, cu marame de borangic auriu fâlfâite în vânt. Portul soldaţilor îl nemulţumi de la început. Crescut în severă pregătire ostăşească, nu înţelegea aceste apucături de strânsură. Ştia că românul a fost ostaş vrednic din născare, prin firea lucrurilor, silit să-şi apere singur moşia şi neamul, în vreme ce aiurea principii luptau cu armate de lefegii. Timpul arcaşilor, al baltagului şi al securii, însă, trecuse. Sculele de război ale vremii cereau mai destoinică ucenicie în mânuirea lor, o mai rânduită supunere la comanda căpitanilor. Ceva din destrămarea gospodăriei vădită pretutindeni, se simţea şi aci. Ba încă mai îngri­jorătoare. Uniformele erau încărcate, sclipind de fireturi; ţinuta moale şi nepotrivită vestmântului. Îşi spuse că întâia sa grijă va trebui închinată oştirii. Cu fiecare poştă de drum spre Capitala ţării, se limpezeau astfel chibzuirile începutului de Domnie. Gândurile se aflau întrerupte de urale şi de cetele diregătorilor ieşiţi înainte cu pâine şi cu sare după obiceiul ospitalier al pământului; Domnitorul cel nou ştia că dincolo de această însufleţire a sărbătoarei, înainte încă de a se scutura cetina cununilor de brazi şi înainte încă de a se ofili florile ghirlănzilor îl aşteaptă faţa cea aspră a vieţii, cu aprigi datorii cari nu îngăduie amânare. S-au schimbat caii poştalioanelor rând după rând, au răsărit în cale muzici militare, boierii din vechea protipendadă a ţării, beizadele şi domniţe subţiri cu toată gingăşia arătărilor de vis, generalul Golescu din locotenenţa domnească. Ţara îl cuprindea pe încetul. Dar gândul stăruitor al răspunderilor nu se lăsa furat de apa amăgitoare a bucuriei, după care deşteptarea de a doua zi lăsă un gol dacă n-a fost întărită de-un învăţământ. Când, în dimineaţa zilei de 10 Mai 1866, convoiul de sărbătoare a purces de la Băneasa să străbată Capitala, Princepele Carol al României nu mai arăta nici o mirare la amestecul de bogăţie şi de sărăcie, de strălucire şi de lipsuri al poporului său. Îndărătul zidului de trupe, mulţimea îm­bulzită nu contenea să-şi aclame Domnitorul. În pavajul de lemn desfundat roţile săltau, însă, mai crunt decât pe şleaul de peste câmpuri. Iar dincolo de steagurile desfă­şurate în ferestre, de scoarţele aşternute peste balcoane, dincolo de flori, ghirlănzi, porumbei şi cordele tricolore, pe podul Mogoşoaiei se iţeau case ticăloase de tăvăluci, alături cu palatele luminoase. La o clădire scundă, cu un singur rând, fâlfâia un steag şi făcea de strajă o gardă de onoare. Principele îşi întrebă însoţitorii: – Ce se află, mă rog, în casa aceasta? Generalul Golescu răspunse stânjenit: – Palatul... – Nu înţeleg. Ce palat?   – Palatul domnesc, Măria Ta. În faţa domnescului palat se lăţea o mlaştină stătută în care se răcoreau dobitoacele cu rât, neturburate de larma alaiului, de bubuitul tunurilor, de sunetul trâmbiţelor şi ropotul toboşarilor. Se cunoştea că, după judecata ţării, un palat domnesc nu merita mai mult. Prea adeseori un asemenea palat slujea numai pentru Hospodarii vremel­nici, a căror trecere dura abia câteva săptămâni. De o parte şi de alta, palate mult mai semeţe stăteau mărturie a unei boierimi cu alte puteri. O boierime veche, deprinsă pe vremuri să-şi înfrunte şi să-şi răstoarne Domnii când nu-i erau pe plac. O boierime proaspătă, fanariotă, deprinsă aceasta să uneltească pe alte căi la Stambul, când scaunul domnesc era pus la mezat. Cuta dintre sprâncene, deasupra nasului vulturesc, se adânci iarăşi o clipă, numai o clipă. Fiecare semn îşi avea o tălmăcire, pentru cine ştie să-l citească. Principele luase aminte şi la acest semn. Pe urmă, din nou voios, după ce-a trecut această umbră, Domnitorul ridică braţul să mulţumească uralelor nesfârşite. Cortegiul înainta agale, în pasul cailor, abia despicând tălăzuirea mulţimii. Salve de tun, dangăt de clopote, muzici militare şi glasuri: mii de glasuri răsunând din mii de piepturi. Pe toate chipurile se desluşea o neţărmurită încredere; în mulţi ochi străluceau lacrimi. Din înălţimea caleştei de gală, Domnitorul îşi prefira privirea peste aceste chipuri omeneşti, îşi oprea ochii în aceşti ochi omeneşti. Năravurile puteau fi îndoielnice, aduse de putreziciunea împărăţiei turceşti după veacuri de împilare şi amărâte robii; în adâncimile lor sufletele erau curate ca şuviţa de apă vie a izvoarelor. Domnitorul uită mlaştina bălăcită din faţa palatului, casele strâmbe între clădiri trufaşe, şleaurile fără poduri şi oastea fără ţinută. Pentru toate se afla o îndreptare, dacă sufletele au venit către el, dacă el va şti să le păstreze. La întâiul portal al Mitropoliei, Înalt Prea Sfinţitul Vlădică Nifon, înfăşurat în vesminte aurite, sprijinit în toiag de argint, îşi întâmpină Domnitorul după datina ţării, înconjurat de prelaţi cu foşnitoare odăjdii. În timpul slujbei Principele Carol I a înălţat rugare lui Dumnezeu, pentru a-l învrednici cu îndestulă răbdare, fiindcă înainte de toate de răbdare se arăta nevoie întru îndreptarea stărilor şi tămă­duirea relelor. Iar după încheierea slujbei, când a trecut în sala de adunare, cu hotărâre nestrămutată a rostit jură­mântul de a păzi legile ţării, de a păstra drepturile şi hotarele neştirbite. Apoi, la cuvântarea rostită atunci de mai marele sfatului ţării, Domnitorul a răspuns cu al doilea legământ: «În clipa în care am pus piciorul pe acest pământ, cu sfinţenie apărat, am devenit român. Cetăţean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie, eu voi împărtăşi cu Românii şi soarta cea bună, şi soarta cea rea...» Soarta cea bună şi soarta cea rea, amândouă înge­mănate şi tăinuite în sâmburele viitorului, n-au aşteptat mult ca să pună la încercare temeinicia cuvântului dat.