Fănuș Neagu

Zeul ploii Fanus Neagu - Nuvele NINGEA ÎN BĂRĂGAN (Olelie)   În anul 1949, în ziua de Lăsata-secului, Chivu Căpălău s-a sculat târziu. Dormise somn greu, de plumb, din pricină că seara se îmbătase cu dascălul satului până la nesimţire. Dascălul se abătuse pe la el să-i spună că popa Răgălie se aţine să-i facă vânt din consiliul parohial, fiindcă i-a ajuns la ureche că Onică, băiatul cel mic al lui Căpălău, trăieşte cu Vica, nevasta lui Babalete. Mai rău ca păgânii, Doamne fereşte! Deşteptându-se, Căpălău a dat iar pe gât o moşoaică de vin — Cui pe cui se scoate – şi a strigat după feciori să-i judece ca pe hoţii de cai, dar nu era niciunul pe-aproape. Se gândea, în vreme ce-şi trăgea cizmele în picioare, că vorbele ce se vânturau prin lume nu erau lipsite cu totul de adevăr. Babalete, slab de minte de la naştere, nu găsise femeie decât într-un sat la patruzeci de kilometri de Suligatu. Vica nu-l plăcuse, după cum nu-l plăcuse nicio fată de prin împrejurimi, dar avea un copil din flori – o batjocorise, pe când se afla la plug, singură, primăvara, unu Ciungu lui Pavalete, om cu trei copii, acum mucezea la închisoare – şi taică-su o sili, pisând-o în bătăi, să se ducă după băiatul cel mare al lui Căpălău. Alde Căpălău a adus-o cu sania într-o noapte, după Bobotează. La o săptămână după ce-a venit la ei, i-a murit copilul şi n-a vrut să-l mai primească pe Babalete în pat, îl punea să doarmă pe jos, lângă sobă. Nu era cununată cu Babalete, Căpălău vroia s-o ţină aşa o lună, s-o vadă cum se poartă şi cât îi poate capul şi pe urmă să facă formele la Comitetul provizoriu. „E cu ochi şi cu sprâncene de ce s-a îndrăcit aşa muierea”, îşi zise Căpălău în ziua de Lăsata-secului, şi ieşi în prag, unde văzu că viscolul, pornit înainte de miezul nopţii, se înteţise. Gardul de mărăcini de la livadă fusese aruncat peste coteţul câinelui din coasta porumbarului. Magazia, grajdul şi perdeaua oilor aproape că nu se mai vedeau; vântul le înfăşa în scutece albe. Cu faţa ascunsă în gulerul cojocului, Căpălău intră în troianul din faţa uşii, afundându-se în el ca într-o grămadă de pleavă şi trecu la bucătărie, unde Nadoleanca, într-o rochie de barhet pătată de sosuri şi unsori, făcea pregătiri pentru petrecerea de la noapte cu finii şi cumetrii. Căpălău cununase şi botezase în fiecare an, deoarece pentru un naş o cununie sau un botez e o nimica toată, ce cheltuieşte în zilele nunţii scoate mai târziu cu vârf şi îndesat, fiindcă în Suligatu e obiceiul din bătrâni, ca de sărbătorile mai însemnate de peste an, finii să vie cu plocoane la naş – zece perechi de găini şi trei de curci în tot anul, plus carpetele şi tişlaiferele ce se dau pe colac de Lăsata-secului, de Paşti şi de Crăciun. Şi-apoi Căpălău era om cu stare şi nu refuza pe nimeni. — Bine că te-ai sculat, îi zise femeia când îl văzu în pragul bucătăriei. S-aduc să-mi tai curcanul. Am fiert apă să-l jumulesc, dar n-am găsit pe nimeni să mi-l taie. Vorbind, Nadoleanca se aplecă şi zvârli un lemn în foc. Era bătrână, mărunţică, groasă, cu faţa tuciurie. Pe vârful nasului îi atârna un neg cât bobul de fasole. — Da alde fii-tu unde sunt? întrebă Căpălău. Au plecat să vânture satul şi vin diseară la petrecere?!… Sigur, urmă el, pufnind pe nări, la treabă ne îndemnăm mai greu, dar la băutură ne aşezăm în capul mesei şi nu ne mai scoală omul nici cu parul.     Era limpede ca lumina zilei că pe Căpălău îl râma la inimă să facă scandal. „Aşa-i el după băutură, îl râcâie greaţa la lingurică”, se gândi Nadoleanca şi, cum făcuse toată viaţa ei când bărbat-său se găsea în toane rele, aştepta resemnată, cu umerii căzuţi, ploaia de înjurături şi bruftuiala ce trebuia să urmeze. — N-auzi ce zic, se răsti Căpălău, unde-s băieţii? — Onică, răspunse Nadoleanca, e plecat la gârlă să spargă două copci de gheaţă şi să bage minciogul. Poate-i pică vreun baboiaş. Iar celălalt e afară, buşeşte într-o buturugă. — Dacă e afară, de ce nu l-ai chemat pe el să-ţi taie curcanul? — Nu vrea. Zice că-i e milă. — Milă? Bine, dau eu ochii cu el. Îi arăt eu ce e aia milă! Te pomeneşti că tot din milă îl lasă pe Onică să se ţie după Vica. Nadoleanca păli. Înţelese de unde vine supărarea lui Căpălău şi se gândi cu groază la clipa când Onică, pe care-l iubea mai mult decât orice pe lume, va da ochii cu taică-su. Fără să scoată o vorbă, se înfofoli în grabă cu eşarfa de lână, ieşi în viscol şi se întoarse ţinând în braţe curcanul pe care-l îndopau de două săptămâni cu grăunţe şi mămăligă caldă. Căpălău luă pasărea, o întinse cu gâtul pe prag şi repezi toporişca îndesat, cu sete. Sângele ţâşni, stropind pervazul uşii şi peretele. — Cheam-o pe Vica să răzuie sângele, zise omul, şi vedeţi, nu risipiţi fulgii, că vă trebuie să umpleţi perne. Când se aplecase, îl cuprinsese dintr-o dată un val de ameţeală. Buza de jos, răsfrântă, scrijelată de brici, îi tremura bătrâneşte. Nici Vica nu era acasă. Plecase cu Onică la râu să-l ajute. Căpălău îşi ciupi mustaţa nervos, cu două degete. Era înalt, ciolănos, cu obrajii surpaţi şi cu ochii verzi, înfundaţi. — Zi aşa, s-a dus să-l ajute pe Onică, făcu el strâmbându-se. Da de ce nu-l ajută pe Babalete, a?! Tu, căpăţână seacă ce eşti,     nu vezi că putoarea numai după Onică se ţine! Am adunat-o după drumuri şi acum ne face de râsul lumii. Ce zici dac-o fac pachet şi-o trimit la tat-su, plocon de Lăsata-secului? Nadoleanca tăcea. Căpălău, se vedea bine, o provocase, în nădejdea că ea o să scape o vorbă în apărarea lui Onică sau a Vicăi, ca să-şi verse apoi tot năduful în spinarea ei. Bănuia că Nadoleanca o îndrăgise pe Vica, fiindcă o îndrăgise şi Onică. Dar văzând-o că nu deschide gura, Căpălău căută o lingură şi se apucă să leorpăie lacom ciorbă rămasă de ieri. În clipa aceea intră Babalete, aducând lemne pentru foc. Urechile-i mari, cât foaia de lipan, nu-i încăpeau în căciulă. De mult ce şezuse în viscol, scutura mereu din cap ca un cal nehăţuit, care se munceşte să lepede căpiţeaua. Era lung, mult mai lung decât taică-su, lat în spete, vârtos şi avea gura largă, iar mâinile musculoase îi atârnau până la genunchi. — Mă, îl întrebă Căpălău, ştii unde ţi-e muierea? Ştii, sau nu ştii? Babalete nu-i răspunse. Se aşeză pe un scaun şi apucă în palme talpa unei cizme pe care o crestase cu toporul. — S-a rupt, scânci el cu voce groasă, smucindu-şi întruna laba. Am scăpat toporul în ea şi s-a rupt. — Of, că prost te-a mai făcut mă-ta! îi zise Căpălău. Nu eşti bun de nimic. Cârpă, asta eşti! Du-te, mă, la gârlă, acolo-i muierea ta, înfige-i bine mâna în ceafă şi bag-o cu capul în copcă. Să-i dai drumul când se face ţifoaie de apă. Crezând că aşa o să-l domolească pe Căpălău, Nadoleanca îl luă pe Babalete de mână şi-l împinse binişor pe uşă afară. — Isprăveşte buturuga, dragul mamei! Îmi trebuie lemne… — Sigur, sări Căpălău, trimite-l în viscol, dă-l afară că-i prost. Lasă-l să degere, Babaletele! Îl chema Niţă, dar îi ziceau şi-n casă Babalete, fiindcă aşal poreclise satul. Peste puţin, sătul şi uşurat de damful beţiei, Căpălău trecu şi el în curte să îngrijească de vite. Dădu grăunţe oilor într-un     uluc de lemn, le pipăi pe pântece pe cele ce aşteptau să fete, socotind câte zile o să mai treacă până le-o sosi sorocul, şi aduse de pe rampa magaziei o furcă de salcâm, lungă de un stânjen şi jumătate, cu care încercă să ridice gardul livezii dărâmat de vânt. Dar orice făcea era cu gândul numai la Onică şi la Vica, şi furişa priviri spre vraniţă, spre poarta cea mare care se deschide pe o roată de fier, să-i vadă când se întorc de la râu. Lui Căpălău îi plăcea să creadă, şi la asta se gândea acum, că lumea din sat îl respectă pentru virtute. Nu se îndoia că ăsta era darul cu care-l învrednicise Dumnezeu de la naştere şi a-l arăta satului despuiat de virtute, ca pe-un ştiulete de porumb trecut prin machină, cum vroia să facă popa Rădălie, era ca şi cum i-ar fi dat brânci de pe malul gârlii. Şi de ce? Fiindcă Onică s-a încurcat cu Vica, cu femeia pe care el i-o hărăzise lui Babalete, şi pe care-o alesese anume cu copil din flori, să fie mereu sub porunca lui şi să nu crâcnească la muncă. „Ei nu, îşi zise Căpălău, astăzi or să vadă că şi-au făcut de dragoste cu buruieni de urât.” Trecuse multe cu vederea muierii ăsteia tinere: o lăsase să meargă să cânte la căminul cultural, ca să nu zică lumea că se împotriveşte noii orânduiri, o lăsa şi duminica să caşte gura cu vecinele la conferinţele pe care le ţineau învăţătorii sau vreun inginer venit de la oraş, dar acum, gata, sosise timpul să pună rânduială în casa lui. Tocmai când cugeta astfel, Vica, albită de viscol, intră fuga în curte, cu minciogul într-o mână şi cu târnăcopul în cealaltă, ocoli fântâna cu colacul îngroşat de gheaţă şi pieri în bucătărie. Căpălău nu părăsi lucrul numaidecât, întârzie clipa răfuielii, până ce Vica avea să se dezmorţească. Intrând în bucătărie, Vica îmbrăţişă soba şi-o rugă pe Nadoleanca să-i descheie cureaua cu care se încinsese peste cojoc.     — Aoleo, zise ea dârdâind, e un spulber devale la gârlă că te dă peste cap. Dacă nu era Onică să m-ajute, n-aş mai fi urcat vadul niciodată, înţepeneam acolo. — Unde-i el acum? întrebă Nadoleanca speriată. — Cine? Onică? S-a dus pe maidanul din dosul morii, să dea câinii în jujău… N-am făcut nimic, să ştii, n-am prins nicio coadă de peşte. — Slavă Domnului, răsuflă uşurată Nadoleanca, bine că n-a venit. Tat-su umblă să-l frângă în bătăi… Vorbind, bătrâna râcâia cu unghia pe geam să se uite în curte. — Şi tu, urmă ea, fereşte-te să dai ochii cu Chivu. E foc şi pară. Du-te în odaia voastră şi încuie-te acolo, că e jurat să nu te lase teafără. Du-te repede, până nu prinde de veste că te-ai întors. — Bine, mă duc, răspunse Vica. Şi mai înainte ca Nadoleanca să se poată împotrivi, îi prinse capul în palme, privind-o o clipă în ochi, luminos, cu dragoste şi recunoştinţă, apoi o sărută pe obraz, ţocăit, şi se repezi la uşă. Era însă prea târziu. Căpălău se şi afla în prag şi, când Vica încerca să se furişeze pe lângă el, îi puse mâna în piept şi-o aruncă pe pat. — Ce ai, bre, strigă femeia, ai înnebunit? şi sări în picioare, tremurând de încordare. Ochii ei albaştri, învăpăiaţi de clocotul sângelui, scăpărau, scânteind duşmănos. Avea obrajii îmbujoraţi de ger şi de sub broboada de lână, adusă pe după umeri şi legată la spate, îi scăpase o şuviţă din părul blond, care i se lipise de frunte. Nu se temea de Căpălău. Îndurase prea multe bătăi de la taică-su ca să-i mai fie frică de unul care-i arată pumnul. Şi-apoi navusese niciodată respect faţă de Căpălău. Îşi dăduse seama din prima zi că atât cât va sta în gospodăria Căpălăilor nu va fi decât o vită de povară.     — Nebun, zici? făcu Căpălău. Tu-ţi luna şi înălţarea mă-ti! Sunt eu nebun că te întinzi tu cu Onică şi pe Babalete îl culci noapte de noapte pe jos, lângă sobă?! Ei, să ştii, am să te judec astăzi ca pe Isus Cristos! — Chivule, îndrăzni Nadoleanca, cu glas rugător, mai încet, căte-aud vecinii, omule. Of, Doamne-Dumnezeule, în casa asta nu e chip să treacă o zi fără scandal! — M-aud vecinii? îi întoarse Căpălău vorba. Nu zău, ţi-e ruşine de vecini?! Ei bine, ieşi afară şi ia-l la goană dacă e vreunul să stea sub gard… şi-i dădu brânci pe uşă, cu atâta putere, încât bătrâna căzu mototol dincolo de prag. Vica simţea că se înăbuşe. Făcu un pas înainte şi-i strigă lui Căpălău în nas: — Judecă-mă, hai, judecă-mă, că bună tovărăşie am mai făcut eu cu Babalete al dumitale. Eu am băgat boii şi el plugul. Alta mai proastă nu găseai. — Ia te uită, neruşinata, ce vorbe-i ies din gură! făcu Căpălău lărgind braţele şi rotind capul să ia de martori pereţii, tavanul înnegrit de fum şi, dincolo de el, cerul. În aceeaşi clipă, pe neaşteptate, Vica îl împinse cu cotul în coaste şi-şi făcu loc s-o şteragă afară, să fugă să se închidă în odaie. Atâta îndrăzneală şi sânge rece îl uluiră pe Căpălău, încât o vreme înţepeni cu braţele pe jumătate ridicate în aer, cu ochii holbaţi şi gura căscată. Aşa ceva nu se mai pomenise în casa lui. — O omor, strigă el şi se repezi furios pe urmele femeii, dar la uşă se împiedică de Nadoleanca, ghemuită lângă prag, ca o pasăre neagră doborâtă de vânt. uită de Vica şi se năpusti asupra nevesti-si. O înşfăcă de umeri şi o izbi de perete să-i sară dinţii din gură, strigând ca scos din minţi: — Adună-i boarfele şi arunc-o în drum cu ele! Să plece din casa mea! Să n-o mai văd aici!     Bătrâna, năucită, da întruna din cap că aşa va face. Limba nu şi-o putea mişca. O simţea în gură ca pe o bucată de lemn. De spaimă se făcuse şi mai mică decât era. În cele din urmă Căpălău îi dădu drumul, se întoarse în bucătărie, luă o moşoaică şi coborî în pivniţă să scoată vin. Ca să se liniştească avea nevoie să bea. Coborând, dădu peste Babalete, lungit pe jos, sugând la canea. Căpălău încălecă pe pieptul lui şi-l bătu până obosi. Onică era pe maidanul din dosul morii şi habar n-avea despre cele ce se petreceau acasă. De Lăsata-secului, în Suligatu, ca şi în multe sate din Bărăgan, e obiceiul să se dea câinii în jujău, iar noaptea să se aprindă focuri pe movile şi flăcăii să strige olelie, să strige adică numele fetelor rămase nemăritate şi să spună lumii ce beteşuguri au. Pe alocuri nu sunt iertate nici femeile cu bărbat, bănuite că ar călca strâmb. În anul acela, preşedintele Comitetului provizoriu, care în tinereţe slujise la stâna unui mocan bogat unde îndrăgise câinii, afişase încă din primele zile ale lunii februarie un anunţ în răspântia satului:   „A se da câinii în jujău este un obicei barbar care nu mai încadrează. Cine îl ţine mai departe se amendează cu lei 25 (douăzeci şi cinci). Banii se varsă pentru construirea căminului cultural cel nou.”   Onică şi Dănilă Biş, prietenul lui cel mai bun, nelipsiţi în fiecare an de Lăsata-secului de pe maidanul din dosul morii, citind anunţul cu pricina, au făcut rost de bani şi au plătit, asta ca să nu le pună nimeni beţe în roate mai târziu. Onică mai n-ar fi plătit, dar a făcut-o silit de Biş. — Mă, i-a zis Biş, eşti flăcău sau ce mama dracului?! Scoate şi plăteşte! Iar în săptămâna următoare, au momit amândoi cu mămăligă caldă şapte javre, pe care le-au închis într-un şopron ruinat     din apropierea locului unde aveau să fie chinuite, spre desfătarea adunăturii de gură-cască. Înainte de prânz, când Onică ajunse la colţul gardului ce desparte curtea morii de livada de caişi a dascălului, în jurul salcâmului pletos din mijlocul maidanului, ţopăiau râzând vreo zece flăcăi. O spuză de copii, învineţiţi de frig, se roteau pe lângă ei, atenţi să nu le scape nicio mişcare. Cu toate că vântul se juca tâmpit cu zăpada – o spulbera, o ridica în vârtejuri şi iar o presăra darnic peste lume –, erau de faţă şi vreo opt femei îngrămădite la adăpost, sub gard. Alături de ele, stând pe vine, un moşneag pâcâia din lulea şi vorbea cu o fetiţă de doisprezece ani, a referentului cu starea civilă, care târâse după ea, de zgardă, un cotei cu botul negru. Vroia să-l dea în jujău, fiindcă-i stricase toate jucăriile cumpărate de taică-su de la Brăila. Dezbrăcându-se de cojoace, Onică şi Biş ochiră în salcâmul bătrân o cracă groasă, la o înălţime de cinci metri şi aruncară odgonul pe după ea. Apoi făcură semn unui flăcău din apropiere. Biş, punând mâna pe câine, îl legă de două ori peste mijloc, şi-i întinse lui Onică un capăt al frânghiei pe care acesta trebuia să-l ţină bine şi să-l tragă numai atunci când i-o spune. Lumea făcuse roată în jurul lor. Biş chiui o dată prelung şi Onică smuci odgonul, mulgându-l în palme, până când câinele, urlând ca niciodată în viaţă lui, ajunse să se bălăbănească deasupra oamenilor, încovrigându-se de durere. Îl legănară aşa în sus şi în jos de câteva ori, apoi îl lăsară să cadă în zăpadă. Biş ştia să-i suie repede sau încet, să-i facă să se învârtească sau să-şi încovoaie trupul chinuit. Erau câini care atunci când ajungeau la craca pe care aluneca odgonul se repezeau înnebuniţi s-o muşte. Pe aceştia, cei doi flăcăi îi coborau numaidecât şi-i slobozeau, ştiind că de-acum n-or mai călca oameni străini prin curtea cui îi hrăneşte. Dar celor care nu făceau altceva decât să scheaune, printr-o smucitură dibace, Onică şi Biş le smulgeau legătura de la mijloc şi-i lăsau     să cadă de sus, încât îi lua sughiţul când se izbeau de pământ. Biş avea şi el două potăi pe care le trântea în fiecare an cât putea mai tare, dar n-ajungea să le facă să latre la om. — Ce vreţi, zicea el, ăştia sunt juraţi să moară în jujău. În curând, viscolul se iuţi şi mai mult. Vântul, prăvălindu-se din înălţimi peste pridvorul de lemn al morii şi peste clopotniţa bisericii, aflată în apropiere de moară, se repezea năuc în câmpie, întinzând flamura albă până în hotarul celălalt al Bărăganului. Când ajungea la şirul de plopi de pe malul râului, ale căror ramuri se împleteau între ele ca ochiurile unui năvod, se umfla şi se ridica în ceruri fierbând. Moşul cu luleaua, copiii şi femeile plecaseră de mult când Biş îi pofti pe flăcăi să meargă cu el la unul Gicu lui Covache, care-i datora o vadră de vin. Onică întârzie puţin să strângă odgonul, apoi se înfăşură bine cu fularul şi-o luă la fugă după ei, dar la colţul gardului frate-su Babalete îi tăie calea şi i se atârnă de braţ. — Ce-i cu tine? întrebă Onică. Unde dracu ţi-ai pocit mutra în halul ăsta? Ai căzut? — M-a prins tata la butoiul cu vin. — Ei, lasă, unde dă tata, creşte. Hai să mergem. Babalete însă nu-şi descleşta degetele de pe braţul lui. Strângea de parcă voia să-i rupă mâna din umeri. Onică se înfipse bine pe picioare şi smuci, dar celălalt era mai tare. — Vica, zise Babalete. Şi repetă: Vica. Onică se sperie. Îi veni în minte că Babalete îl urmărea de mult cum se ţine după Vica şi-l cuprinse frica. Faţă de Babalete era mai mic cu un cap. Trupul lui firav, osos, mustaţa abia mijită, ochii căprui, obrazul spânatec îţi arătau limpede că nu trecuse de mult pragul a douăzeci de ani. Vru să strige după Biş, dar acesta era de-acum departe, în viscolul care îneca lumea. Babalete însă nu venise cu gânduri rele. Trăgea de Onică să-l ducă acasă, fiindcă aşa-i poruncise Vica. Ce se întâmplase? După ce se săturase bătându-l, Căpălău îl trimisese pe Ba-     balete în curte să se frece bine cu zăpadă pe faţă şi după aceea să vină în pivniţă. I se făcuse milă de el. „L-am bătut degeaba, se gândea, ce-i el de vină dacă-i prost? Să-l omor dacă-i prost? Pe ălălalt trebuie să pun parul.” Şi din ce bea, din aia se înduioşa şi-l mustra pe Babalete că n-are inimă de bărbat, că nu se vede, nu se cunoaşte c-a supt ţâţă la mă-sa până la şapte ani. De ce se lasă jucat pe degete de muiere? Că e prost? În privinţa prostiei nu mai încape nicio îndoială, e prost, dar ia să pună mâna pe nevastă, s-o lungească cu burta la pământ şi s-o bată cu hăţurile unde-i carnea mai moale, să vedem atunci, mai calcă pe-alături şi mai zice că e prost? Hehe, toate se cuminţesc când le faci să doarmă o lună numai pe burtă… Cât despre Onică, nicio teamă, asta-i treaba lui, a bătrânului. O să-l adune la casa lui cu fată de gospodar. „O să-ţi fac şi ţie cununie cu acte-n regulă şi-o să-i leg şi lui bolovanul de gât.” După a treia moşoaică băută, Căpălău a vrut să ştie de când nu şi-a mai mângâiat Babalete nevasta. — De mult. De când a venit la noi, că n-am acte. Auzind aşa ceva, Căpălău l-a luat pe Babalete de la spate şi l-a dus la Vica. Dar ea n-a vrut să le deschidă. — Nu pot, a zis, mă primenesc, sunt goală. — O să-ţi ajute Babalete să-ţi tragi cămaşa, că eşti a lui. Pentru el te-am adus. — Nu-s cu cununie. — He-he, râse Căpălău înapoia uşii, făcând cu ochiul lui Babalete, eşti pe încercate, ştiu. Întâi să vedem ce şi cum, şi pe urmă actul. Şi acuma, hai, jos zăvorul şi ia-ţi bărbatul în culcuş, la căldurică. — Ba du-l la paie pe Babalete şi bagă-l în culcuşul căţelei. Acolo să stea. Căpălău, băut cum era, se făcu vânăt-albastru de mânie şi începu a buşi cu picioarele în tăblia uşii. — Te-nvăţ eu cum să vorbeşti, paceauro! Te-nvăţ eu, pu-     cioaso, cum să te porţi. Ţi-arăt eu cine-i stăpân în casa asta. — Poţi să buşeşti până mâine, îi strigă Vica îndârjită. Poţi să dai şi cu toporul, tot nu-ţi deschid. Căpălău turba. Vroi chiar să se repeadă să ia toporul, dar în clipa următoare se răzgândi: uşa era nouă, cu tăblii duble, îl costase o groază de parale, cum s-o sfărâme?! — Ei, lasă, zise el potolindu-se, că tot ieşi odată afară. Nu-mi scapi tu, nicio grijă. Îl luă pe Babalete şi-l puse de strajă în prag: stai aici pân-o să iasă; când dă să iasă, pune mâna pe ea şi fărâmă-i oasele, pilaf s-o faci, mama ei! Şi, el, nebun de furie, plecă în viscol să se răcorească; nervii întinşi să plesnească jinduiau după niţică limpezime. Vica ştia că are putere asupra lui Babalete, că o privire dea ei face să-i îngheţe sângele în vine, aşa că după ce se depărtă Căpălău, crăpă uşa fără teamă, şi-i spuse lui Babalete, ducând un deget la buze: — Du-te de-l cheamă pe Onică. E devale, la moară. Spune-i să vină aici. Hai, du-te, şi-l împinse afară pe uşa din faţă, ca să nu-i observe bătrânul… Ajungând acasă, Onică îl puse pe Babalete să intre pe poarta cea mare, în timp ce el se furişă în sală prin grădiniţă şi de acolo în tindă. În gospodăria lor, viscolul dezlănţuit făcuse prăpăd. După ce dărâmase gardul de mărăcini de la livadă, luase într-o opintire şi vârful unei căpiţe de părângă. Din jumătatea rămasă în picioare zburau mereu pale prin curte ca şomo-ioagele de scântei dintr-un acoperiş în flăcări. Căpălău clocotea şi când îl văzu pe Babalete ţipă la el să aducă tăvălugul de piatră cu care se treieră orzul şi să-l arunce în mijlocul căpiţei pe care mai urcase şi el o buturugă. Babalete, care nu uitase păruiala din pivniţă, dădu fuga în şopron şi înhăţă în braţele puternice tăvălugul ce cântărea cât o piatră de moară. Onică socoti că nu e bine să se arate acum în faţa bătrânului.     În toanele în care se găsea Căpălău, nu era de mirare ca acesta să ia furca de fier s-o repeadă în el. Doar de atâtea ori zvârlise după el cu ce-i căzuse sub mână. Chivu Căpălău nu-şi iubea feciorii. La Babalete nu se uita nici cu spatele, iar pe Onică îl muncea ca pe-o slugă. Tot pământul cădea în grija lui Onică, el îl ara, îl semăna, îl secera şi-l culegea. Căpălău rar ieşea la câmp. Când nu era plecat după ale negustoriei, se preumbla prin sat, cu mâinile la spate, mirosind în toate părţile, ca un vulpoi, şi sufla tare pe nări, din pricina polipilor, încât toată lumea-i zicea „Sforn”. — Iar se plimbă Sforn. A mânat robul pe câmp şi el numără paiele pe uliţă! Onică socoti că ceva totuşi trebuia să facă, să aibă acoperire mai târziu, aşa că potrivi scara la gura podului şi se urcă cu lopata s-arunce zăpada pe care o băgase vântul prin deschizăturile acoperişului, prin cucuvele. De Vica uitase. Dar Vica îl auzise urcând. Şi nu pricepu de ce nu intrase la ea. „Frica, gândi, îi e frică de tat-su. Onică parcă-i un argat în curtea asta.” Îl chemase ca să-i citească o scrisoare pe careo purta în sân de câteva zile. Scrisoarea era de la o verişoară de-a ei, care muncea pe un şantier din Brăila.   "Draga mea verişoară amărâtă şi necăjită, doresc ca rândurile mele să te găsească sănătoasă. Ieri a venit mama pe la mine şi mi-a spus că alde unchiu te-a dat după unul care nu-ţi era drag, c-ai plecat din sat şi că ţi-a murit copilul. Vai, vai, cât ţia fost să înduri, verişoară dragă! Da eu judec că numai tu eşti de vină, că puteai să vii aici şi eu te ajutam să-ţi faci un rost. Eu sunt aici ospătăriţă, servesc pe cei ce mănâncă la cantină, şi asta înseamnă că sunt cum era înainte un chelner, dar nu mai e ca pe vremuri, când te strigă unul de la o masă, hei, chelner, şi tu să te duci şi să rabzi tot ce-ţi zice şi să nu te superi dacă te ciupeşte. La cantină, aici, suntem patru fete, curat îmbrăcate, ne purtăm grijuliu cu toată lumea, şi nimeni     nu ne zice o vorbă de ocară. Leafa e bună şi dacă muncim cumsecade luăm şi primă. De-aia zic, verişoară dragă, că dacă o duci greu, să vii aici şi eu am să te ajut. I-am şi povestit de tine secretarului de la U.T.M. Şi el a zis că dac-o să vii, îţi dă o mână de ajutor. Închei şi te sărut cu drag, a ta verişoară. Silica…"   „Trebuie să mă duc eu la Onică”, îşi zise Vica, deschizând uşa şi aruncând o privire în tindă. Nu era nimeni pe-aproape şi atunci urcă scara proptită de gura podului. — Ce cauţi aici? făcu Onică speriat. Dacă vine cineva şi ne prinde? Hai, se rugă, du-te înapoi în odaie. Spunea Babalete că tata e pus pe scandal. Vica scutură din cap şi se aşeză într-o margine pe un sac de fasole. În pod era cald. Pânze de păianjen se legănau în aerul îmbâcsit de praf şi pătruns de un miros dulceag de mucigai. Îl urmărea pe Onică cum lucrează, cum azvârle zăpada pe gura podului şi aduna boabe de struguri stafidite, rămase din ciorchinii puşi de cu toamnă la păstrare, şi le mânca. Terminândule, luă dintr-un săculeţ sămânţă de cânepă, amară la gust, şi începu s-o ronţăie. Se mişca în umbră, fără zgomot, cu ochii-n pământ, furişând când şi când o privire spre băiat. Onică se opri o dată să se odihnească şi auzi vântul care vuia ca o jordie rotită deasupra capului. Se uită spre Vica, ea sta cu spatele spre el şi-l duru că era aşa nepăsătoare. Lăsă lopata şi se apropie de ea în vârful picioarelor. O cuprinse în braţe, pe neaşteptate, şi-i dădu capul pe spate, apăsând gura pe buzele ei groase. Dar se opri deodată speriat. Jos, Nadoleanca se certa cu Căpălău că nu i-a adus paie să ardă soba şi aluatul pentru pâine s-a dospit, dă afară din covată. Onică vru să se depărteze de gura podului, dar Vica îl ţinu strâns de cojoc lângă ea. — Mi-a spus maică-ta că vor să te însoare. După ce l-am     trimis pe Babalete să te cheme, a venit la mine şi mi-a spus că bătrânul s-a hotărât la treaba asta. Adică eu să rămân cu Babalete şi tu cu cine ţi-o fi soarta. — Prostii, zise Onică, cum poţi să-i crezi?! Au vrut să te sperie. Dar tremura şi vocea îi trăda tremurul. Se vedea bine că se teme. — Nu-s prostii, Onică. Dacă bătrânul aşa a hotărât, nu mai e scăpare… Şi eu cu Babalete nu mai stau. Toate câte le-am răbdat la voi, numai pentru tine le-am răbdat. Acuma trebuie să plec. — De ce? făcu Onică. Doar tot aicea sunt şi eu. — Nu, zise Vica, aşa nu se mai poate. Eu am să plec, Onică. — Vezi, şi tu vorbeşti prostii, o mustră Onică. — Cu Babalete nu mai stau, răspunse Vica. Şi-apoi zic aşa, c-am slugărit destul aici. C-aici toţi sunt slugile lui tat-tu. Şi mie nu-mi trebuie să fiu slugă. Onică nu ştia ce să-i răspundă. Îi mângâia fruntea lată, fierbinte, îi trecea uşor degetele peste ochii albaştri, cu gene moi, lungi şi se găndea, căuta să-şi închipuie ce are să fie mai târziu. Era adevărat ce spusese Vica. În casa lor singurul care poruncea era Căpălău, ceilalţi puneau capul în pământ şi îndeplineau totul orbeşte. El, cel puţin, niciodată nu fusese în stare să se împotrivească bătrânului. Totdeauna i-au lipsit îndrăzneala, curajul. Şi nu înţelegea nici el cum se întâmpla asta, fiindcă nu-l iubea pe Căpălău, dimpotrivă, pe măsură ce creştea, simţea cum cocleşte în el ura, căci niciodată n-avusese o bucurie din partea lui taică-su. — Ştiu, zise Vica, de parcă i-ar fi citit gândurile, când e vorba să ai de-a face cu taică-tu, te faci mic cât un gândac. Asta aşa era. Şi Onică nu se supără. Se apropie de ea, îi răsturnă capul pe spate şi o sărută din nou. Simţea în palme, pe buze, în tot trupul, împotrivirea, lupta care se dădea în femeie, îi     auzea bătăile inimii, răspândindu-se în sânge ca un ţipăt, ca o chemare pentru care el n-avea un răspuns, nici măcar o şoaptă de alinare. Îşi zicea că e mult mai bine să nu se gândească la nimic. Când coborî şi ieşi în curte se întâlni cu Babalete care-l aştepta cu un rânjet prostesc să-i spună dacă Vica o să-l mai culce noaptea jos, dacă… — Du-te dracului! îl repezi Onică, aşezându-se cu faţa în bătaia vântului, să se răcorească. De la bucătărie, Căpălău îl văzu pe geam şi ieşi în prag. — Unde-ai fost, mă? îl întrebă. Ai jupuit câinii? Era numai cu flaneaua pe el şi vorbea liniştit, rar, lăţind cuvintele. Liniştea aceasta era ceea ce îl sperie pe Onică mai rău. Dacă l-ar fi primit cu înjurături şi pumnii ridicaţi ar fi sperat să scape numai c-o chelfăneală. Aşa nu mai încăpea nicio îndoială că soarta lui fusese hotărâtă. „Vrei nu vrei, gândi el făcând haz de necaz, bea, Onică, aghiazmă.” — Am fost în pod, răspunse, am dat jos zăpada pe care a băgat-o vântul. — Da? Bine… Să ştii că deseară trimit peţitori la fata lui Lache Trufaşu. Mâine mergem la vedere şi poate c-o şi aducem aici. Onică strivea între degete o floare. Pesemne că fusese prinsă în părul Vicăi. Când băgă de seamă ce face, aruncă în vânt petalele zdrobite şi plecă să se culce în podul cu fân. Nu-i trebuia să vadă nimic, să audă pe nimeni. Îi era de ajuns vorba care i se rotea în minte, repede, ca bătăile într-o toacă şi tot aşa de obositoare: peţitori, peţitori, peţitori.   Odată cu coborârea nopţii, viscolul s-a potolit, s-a lăsat gerul. În cerul aburit, fără urme de nori, licăreau stele mici, mai mult verzi decât galbene. Căpălău, neclintit în hotărârea de a-l însura pe Onică, plecase peste drum, cu o sticlă de rachiu în buzunarul hainei, la vecinul lui, Neculai Giuga. Acesta era finul lui Lache Trufaşu     şi, după obicei, petreceau noaptea de Lăsata-secului împreună. Căpălău voia să-l roage să lege vorba el despre încuscrire, urmând ca a doua zi, pe trezie, să se întâlnească toţi, alde Căpălău şi alde Trufaşu, şi să facă împăcăciunea. Se întoarse acasă puţin afumat, izbind cu putere în pământ bastonul cu ţintă în vârf, ca să nu alunece. Arăta de departe căi tare mulţumit de treaba ce-o pusese pe cale. Vecinul Neculai Giuga primise cu dragă inimă s-o peţească pe fata lui Lache Trufaşu, găsind că împerechere mai potrivită ca asta nu se făcuse de mult în sat. Băiatul, cine nu-l ştie, e fecior de oameni gospodari, ascultător şi bun de muncă, iar fata nu-i deloc urâtă, are zestre bunişoară şi, judecând-o după mă-sa, nu-i din neamul celor care să-ţi toarne la copii cu nemiluita. Unul, doi cel mult, şi gata, s-a oprit. Altele – anul şi găvanul. Cât timp lipsise taică-său, Onică dăduse jos din pod cimpoiul şi cavalul şi şezuse mai mult pe afară, ca să n-o întâlnească pe Vica. Nu putea să-i îndure privirea aţintită pe el. „De ce taci, spuneau ochii ei, ţi-e frică de bătaie? Scuipă-l în faţă! Iudă, asta e tat-tu!” Dar Onică se prefăcea că nu vede şi nu înţelege. Întorcându-se, Căpălău îi luă la zor pe Vica şi pe Babalete să plece l-alde naş-su cu colac. — Staţi un ceas, maxim două şi vă întoarceţi, că aici e tămbălău mare. Vica şi Babalete s-au dus dincolo în casă, să se îmbrace, iar Căpălău l-a chemat pe Onică să-i arate cavalul, care avea o crăpătură la vrană. — Mă băiatule, îi zise, dacă auzi pe cineva că taie un viţel să-mi spui să mă duc să iau un maţ în care să-l învelesc. După ce se usucă maţul pe el, cavalul e ca şi nou, ba şi mai bun… Hei, o făcu el atentă pe Nadoleanca, vezi şi dă motanul afară, că dă cu botul prin farfuriile cu piftie… Auzi, mă, cum îţi spuneam, dacă afli că s-a tăiat un viţel… — Aud, că n-oi fi surd, răspunse băiatul cu ochii în pământ.     — Vezi, îl ameninţă bătrânul, n-o lua razna, că iar stricăm căruţa. Şi de-abia am dres-o. Din drum se auzi un şuierat lung şi Onică ieşi afară. Vica, însoţită de Babalete, îmbrăcat în haine negre de postav dat la piuă, c-o floare de muşcată în buzunarul de sus al hainei pe care-o bătea mereu cu două degete, râzând prosteşte, veni la bucătărie să ia coşuleţul de surcele în care se găsea un colac rumen cât o roată de căruţă şi tişlaiferul, să le dăruiască lui Dumitru Caraman, care se legase să-i cunune. Femeia purta o rochie vişinie de stofă, strâmtă în talie, cu mâneci bufante. Fiind ger, luase şi cojocul şi pe deasupra se înfăşurase şi cu şalul. — Ia te uită ce împoşcată e! se miră Nadoleanca. Ai pus pe tine tot ce ai. — E frig, răspunse Vica. — Gata, le zise Căpălău, petrecere frumoasă şi nu uitaţi ce v-am spus. Iar tu – şi-l ciocăni pe Babalete în tâmplă – să nu care cumva să le săruţi mâna l-alde fina când te întorci, căţi sucesc gura la ceafă. La poartă, cei doi dădură peste Onică şi peste Dănilă Biş. — Bună seara, alde Babalete, le ură Biş. Aţi plecat cu colac la Caraman? Bravo vouă, mă, să-l beţi zdravăn, că-i hoţ bătrân, şi se trase alături de gard să le facă loc. Onică o prinse pe Vica de mână, strângând-o tare, să-i fărâme degetele, şi o privi cu plăcere cum se strâmbă de durere. — Petrecere frumoasă, Onică, spuse Vica, şi cu bine. — Cu bine. — Frumoasă muiere Vica asta, îi spuse Biş în urmă lui Onică. Zău aşa, frumoasă! Babalete, săracul, dacă ar avea puţină minte în devlă, ţi-ar rupe hodolanele. — Ţine-ţi gura, mă, se supără Onică, sau n-ai ce face? — Păi n-am, fiindcă mă ţii aici să-ngheţ, când ar fi trebuit să fiu la marginea satului. În noaptea asta, frăţioare, o să-i strig un olelie să se ducă duhu ca de popă tuns.     — Pâlnie ai? — Este om care s-o aducă. — Păi atunci să mergem, propuse Onică. Cu mâinile înfundate în buzunare, Biş se întoarse spre Onică, mic şi îndesat, şi-şi sticli în întuneric ochii de pisică. — Mă Onică, tu nu dai un vin? — Dau, zise Onică, vino pe sală, să nu te vadă tata. Îl băgă pe Biş în balconul acoperit cu geamlâc în care, pe vremea iernii, îngrămădiseră napi, cartofi, ceapă, tufe de ardei smulse din grădină după ce-a dat bruma, războiul de ţesut, şi multe alte lucruri, iar el trecu la bucătărie şi luă o moşoaică s-o umple cu vin. Nadoleanca veni după el în pivniţă. Era liniştită. — Of, dragul mamei, se văicărea ea, să nu faci vreo prostie, că mă bagi în mormânt. M-am chinuit de când sunt pe pământ şi-mi ziceam că măcar acum la bătrâneţe să am şi eu parte de un trai mai liniştit, de un strop de bucurie… După ce băură vinul, Onică şi Biş tăiară prin linia cu vii a satului şi ajunseră repede pe movila de pe care vroiau să strige olelie. Cinci flăcăi îi aşteptau în jurul unui foc hrănit cu uscături de salcâm. Ceata fusese mai mare, dar se despărţise în două. După obicei, o parte din ei trebuia să tabere pe movila din apropierea grădinilor de zarzavat şi să răspundă la strigările celor de aici. Trecerea prin sat a cetei dura cam de o jumătate de ceas şi se făcea cu multă zarvă. Nu departe de movilă se zăreau două umbre omeneşti. — Mă, întrebă Biş, cine-s ăia de colo, i-aţi văzut? — Da, e Marin Câţu cu frate-su. — Aha, sacul şi peticul, râse Biş. În fiecare an, de Lăsata-secului, Marin Câţu, care avea trei fete nemăritate, împreună cu frate-su, se ţinea scai pe urmele flăcăilor ca să le apere pe-alde fii-sa de ocară. Nu izbutea însă altceva decât să-i întărâte şi mai rău pe flăcăi.     Peste puţin timp, în partea cealaltă a satului, răsări o flacără roşie. Era semnalul că ceata a doua ajunsese la locul fixat. Dănilă Biş, neîntrecut în isprăvi de felul celei de acum, trase o duşcă de vin din sticla de-o purta în buzunar şi luând pâlnia în formă de bucium, pe care i-o întinse unul din flăcăi, îşi încercă puterile strigând în ea:   Olelie lie, fete fără cununie… Jos în sat, oamenii adunaţi la petrecere lăsau mâncarea şi băutura pe masă şi ieşeau afară să asculte. Bărbaţii, încălziţi de băuturi şi îmbrăcaţi mai gros, se avântau până în uliţe, schimbau o vorbă cu vecinii, cereau sau dădeau o ţigară şi râdeau în hohote de născocirile flăcăilor. Le părea bine că băieţii au prins vreme frumoasă. După ce se potolise viscolul, în aerul îngheţat, vibrând de limpezime, strigătele celor de pe movile răsunau până departe peste sat. Femeile, bătrâne şi tinere, se înghesuiau în balcoane chicotind. Nu găseai una care să fi rămas în casă, fiindcă asemenea petrecere nu se pomeneşte decât o dată pe an. Câte una din cele care nu se ştiau cu sufletul curat, aşa cum le-ar fi plăcut să-l aibă în clipele acelea, simţea cum arde cămaşa pe dânsa, năduşea şi sub limbă şi se ruga lui Dumnezeu s-o ajute să treacă cu bine şi hopul ăsta. Pe movilă, Biş îşi urma treaba în linişte, înşirând cu glas sonor numele de pe lista întocmită cu ceata de flăcăi, dimineaţa, în casa lui Gicu lui Covache, la un pahar de vin.   Olelie lie, Lumea vrea să ştie Ce-are fata lui Ghisas?   De pe cealaltă movilă, aflată în coasta grădinilor de zarzavat, un alt flăcău răspunse numaidecât, strigând într-o pâlnie la fel cu aceea, a lui Biş:     Are muci, da n-are nas.   Acasă, Oana lui Ghisas îşi înfunda în perne nasul mic cât un nasture şi vărsa lacrimi amare. Strigările cu olelie nu ţineau niciodată mai mult de un ceas. Până la urmă se găseau câte unii mai ţâfnoşi care să-i pună pe goană pe flăcăi. În timp ce Biş striga, Onică se tăvălise pe jos, lângă foc, fără să simtă frigul, privind în jurul lui cu ochi mari, neajutoraţi. Se gândea la Vica. Chipul ei trist, aşa cum îi apăruse după întoarcerea lui Căpălău de la vecinul Neculai Giuga, îl chinuia, nu-i ieşea din minte. Tristă, femeia i se părea şi mai frumoasă. Sta tolănit, privea în foc, şi-o vedea pe Vica. Îşi mută atunci privirile în câmpia albită de lună şi învăluită departe într-o pâclă fumurie, ţesută de ger, dar şi acolo tot pe Vica o vedea. Se făcea că femeia păşeşte încet, ducându-se către linia de vii a satului, şi-l ţintea cu ochii ei albaştri, ale căror colţuri erau ascunse în umbre viorii. — De ce taci, îi strigau ochii, de ce taci? Ca să scape, se suci cu faţa în sus şi se uită la o stea mică, galbenă, cât o măciulie de mac. Pe nesimţite, steaua împrumută chipul femeii şi-i aruncă din înălţimi aceleaşi vorbe: — De ce taci?… Onică sări în picioare şi-l prinse pe Biş de braţ. — Dă-mi drumul, mă, zise Biş, că vreau acum să-i strig una gestionarului de la cooperativă să mă ţină minte câte zile o avea. L-au prins alaltăieri vânzând nişte batiste cu preţ mai mare decât trebuia. I s-a înfundat. — Strig-o şi pe-a lui Lache Trufaşu. — Eşti nebun?! se smuci Biş. Ce, vrei să te joase Trufaşu în picioare?! Aia-i fată mare, mă! — Atunci dă pâlnia s-o strig eu. — Mă Onică, se răsti Biş, ţi-ai pierdut minţile? — Strig-o. — Nu, se încăpăţână Biş. Am s-o strig pe alta.     Şi duse pâlnia la gură. Olelie lie, Cine pe Vica n-o ştie? Şi iarba de pe câmpie Şi floarea de păpădie Şi cărarea din lăstar, C-aşa muiere mai rar… Că se ţine cu cumnatu Ştie subsemnatu, Da n-o ştie şi bărbatu, Olelie, lie Dumnezeu să-l ţie. Căpălău cu Nadoleanca şi cu toţi musafirii ieşiseră pe balcon, încă din clipa când zăriseră focurile pe cele două movile şi se prăpădeau de râs ori de câte ori Biş punea mâna pe pâlnie. Dar când strigarea din urmă le pătrunse în urechi, se uitară unii la alţii înspăimântaţi şi parcă nu le venea să creadă că trăiesc aievea. Nadoleanca izbucni în hohote de plâns şi cumetrele se repeziră numaidecât s-o ducă în casă, ocărând cum le venea la gură pe cel de cutezase să se atingă de-o casă cinstită. Hohotele ei au fost ca o pală de vânt cu gheaţă, care i-a trezit pe toţi. Buimăceala din prima clipă făcu loc furiei. Căpălău se repezi, smulse un par din gard şi-i strigă unuia dintre fini să apuce furca de fier, după care o porni în goană spre marginea satului. Troienii se ţineau lanţ, ca dunele într-un ţinut nisipos. Căpălău credea că şi Onică e amestecat în treaba aceasta, şi de aceea striga mereu: „Îl omor, eu l-am făcut, eu îl îngrop”, şi-şi grăbea finul. Dar când ajunseră ei la movilă, Onică şi Biş nu mai erau acolo, fugiseră în sat, pentru că Biş, după ce-o strigase pe Vica, se scuzase în felul următor faţă de Onică: — Am strigat-o, mă, fiindcă eşti moale ca o cârpă. Mi-ai spus de atâtea ori că ţi-e dragă, dar n-ai făcut nimic s-o scoţi     din casa voastră. Acuma, trebuie s-o iei şi să pleci, altfel îţi pune Căpălău capul pe butuc. — Unde să plec? — Unde? Mă, dar prost eşti! Du-te la Brăila, e acolo un şantier. Au mai plecat şi alţii din sat acolo. Plec aşa cum eşti. Pleci acum, şi-l împinse pe Onică pe drumul dinspre sat. Luând-o pe ulicioare dosnice şi având grijă să nu stârnească în drumul lor câinii, băieţii nu se opriră până la casa lui Dumitru Caraman, luminată ca de nuntă. În sală, sub umbrar, Babalete, în capul gol, striga şi da din mâini, în vreme ce alde Caraman se învârtea în jurul lui, căutând cu vorbă blândă să-l liniştească şi să-l bage în casă. Dintre salcâmii unde şedeau ascunşi, Onică şi Biş cercetau cu atenţie casa, fără ca ei să poată fi zăriţi dinăuntru. Şi când bătrânul Caraman, friguros, trecu în odaie să se încălzească, Biş se apropie repede de gard şi-o strigă pe nevasta lui Caraman. — Ce s-a întâmplat, dadă, aici? De ce face ăla tărăboi? Ce-a păţit? — I-a fugit nevasta, vai de capul lui! A pierdut-o pe Vica şi parcă nu mai are cap. Cică l-a adus până aici în poartă şi-aici i-a spus: „uite, ia colacul şi du-l lui Caraman să-l mănânce sănătos. Eu, cică, plec, mi-e de ajuns, m-am săturat până-n gât de voi”. De Căpălăi adică. Şi el, tontălăul, a lăsat-o! — Ce să-i faci, dadă, zise Biş, se mai întâmplă şi d-astea. Bună seara! şi se întoarse peste drum ca să-i spună vestea lui Onică. Dar acesta auzise desluşit, dintre salcâmi, fiecare vorbă a femeii şi pornise de unul singur, prin mijlocul uliţii, pe drumul gării. — Prost mai e, Doamne! vorbi Biş, privind în urma lui. Trebuie să mă duc să-nham caii la sanie, c-altfel nu mai prinde el trenul ăla, cât e lumea.

Scaunul singuratatii de Fanus Neagu — Eu, domnule Saltava, mă numesc Leb Betleem şi sunt cetăţean străin... — Înseamnă că două lucruri le ştii bine. — Ştiu că frica linge puii mizeriei până-i face mari şi că dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul Orhideelor. — Cu vorbe de-astea poţi să-ţi frângi foarte repede gâtul aici, mârâi Gil, care umbla la aparatul de cafea. Eram la Flamingo, în faţă cu un pahar de vin şi mă simţeam minunat. Îmi place la Flamingo, pentru că acolo lucrează vărul meu Gil şi pentru că nu obişnuiesc să beau vin decât dintr-o cârciumă a cărei pivniţă numără cel puţin treij de trepte, vârsta eternă a lui Christos, iar pivniţa barului Flamingo are treijşopt. Portul alb şi pustiu în duminica de început de primăvară, Dunărea verde, cârciuma acrişoară şi cântecul pe care-l comandasem la tonomat, plin de bucuria tristeţii din dragoste, mă plasaseră în afara lumii reale sau cu vreo trei deşte deasupra ei. Cel ce se da evreu şi bea vermut italian, servit dintr-un pahar înalt în care Gil mai aruncase două cuburi de gheaţă şi o măslină, sta în picioare, sprijinit cu o mână de tonomat şi mă privea îndrăzneţ. Solid, lat în umeri ca barcagiii, avea o faţă îngâmfat frumoasă, inflexibilă, violent bătută de soare. Vorbind, te privea drept în ochi şi gesticula puţin – tipul de om cu mâinile înfundate în buzunarele altuia, croit să dea buzna şi să învingă. Partea lui tare erau, fără îndoială, femeile. — Gil, băiatule, poţi să-mi spui în ce zi suntem astăzi? Gil pricepu că n-avea chef de Leb Betleem şi răspunse cu voce subţire, artificială: — Aprilie 5, ora regretelor şi douăjşopt de suspine. — Îmi place oraşul Brăila, anunţă Leb Betleem, fiindcă e plin de haimanale. Gil vărsă o-njurătură complicată. Dac-am înţeles bine era vorba despre nişte împuţiţi care vin la Brăila s-o facă pe deştepţii, despre crucea însângerată şi Sfânta Maria de busuioc. — Domnule Saltava, atacă din nou Leb, îmi cer scuze, dar trebuie să vă spun că, exceptând lucrurile pe care le-am făcut eu, tot ceea ce se face în Israel s-a mai făcut în lume. — Scaunul în care stau se cheamă Scaunul singurătăţii. O poveste tristă. — Sunt gata să plătesc cu lacrimi. — O poveste foarte tristă. — Prin urmare nu-mi rămâne ceva mai bun de făcut decât să mă car peste Dunăre şi să-mi adun melci pentru cină în oala de noapte? — Mă pândeşti de două zile. — Pentru că sunt evreu şi dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul Orhideelor cu ochi albaştri. — Ai mai spus asta. — Ei bine, nu sunt evreu. Sunt neamţ. — Rămâi evreu. Cu nemţii m-am bătut în război şi nu-i am la stomac. — Atunci e timpul să vă spun adevărul: sunt român. — Cezar! izbucni Gil, uită-te pe geam. Repede, până nu isprăveşte ăla. M-am răsucit în scaun. Jos, în port, doi băieţi în jur de paişpe ani. Amândoi desculţi, în cămăşi colorate, una galbenă, alta neagră, confecţionate din steaguri furate de pe vapoarele în ancoră şi cu pantalonii peticiţi. Ieşiseră din hala de peşte şi se târau pe lângă o garnitură de tren, spre un camion plin cu cartofi, oprit pe chei, în apropierea căpităniei. Cel cu cămaşa galbenă mergea în faţă, sugând un muc de ţigară. Fumul pe care-l ţinea mult în plămâni îi îmbărbăta limba să scuipe la ţintă şi în scârba lumii numai pe indicatoarele anunţând trecerea oprită şi pe gheretele paznicilor. Cel cu cămaşă neagră, rămas puţin mai în spate, se descheiase la pantaloni şi, fără să scurteze pasul, pătruns de ideea că toţi suntem datori să sărbătorim într-un fel sosirea primăverii, se pişa din mers pe prietenul lui. Tabloul ăsta, plin de-o obrăznicie cu scorţişoară, mi-a suit ziua într-un pom roşu. Îmi simţeam mădularele trosnind de fericire. — Leb, – vorbele mi-au zburat singure – cum e, mă, la Betleem? — Vreţi adevărul curat sau... ? — Foarte curat. — La Betleem, domnule Saltava, e sfinţenie. Sfinţenie şi numai sfinţenie. — Minţi! zise Gil, incapabil să creadă ceva de la unul carel jignise. — De ce? se miră Leb. În jurul ieslei pâlpâie în aer rugăciuni rostite în toate limbile. Mai jos e aiureală cu apă rece, cum e peste tot în lume, însă ce gândeşti lângă iesle, se împlineşte. Vin muieri sterpe şi-şi desenează pe pântee, cu deştul, chip de copil şi prind copil. Eu, acolo, puteam să văd limpede în burta cui vream. Uite, zic, tâmpitul ăsta de jidan bătrân cu nevastă tânără şi lacomă, bagă toţi banii în diamante, alaltăieri a cumpărat o piatră rară, n-a avut vreme s-o pună-n seif la bancă, a ascuns-o, pentru o zi, în pachetul de unt din frigider, azi dimineaţă nevastă-sa azvârlit untul la gunoi, fiindcă era vechi, şi-acum se duce să se bată cu scăfârlia de fântâna magilor; sau: feriţi-vă de arabul ăla cu ochii gata să-i plesnească, legaţi-l, n-are haşiş, la noapte o să-nfigă pumnalul în cine s-o nimeri; sau: apropiaţi-vă, domnule, careva de iapa aia care se împiedică şi turnaţi-i lapte pe gât, are maţele otrăvite şi mânzul mort în culcuş de sânge. — Poţi să mai încerci o dată? l-am întrebat. O singură probă. — Ar trebui să fiu acolo, ca să pot. — Pune-ţi în minte că eşti acolo şi spune-mi ce are Lyil în burtă. — Pentru asta nu-i nevoie să mă concentrez, l-am citit din capul locului: are-n burtă un suflet de curvă. O să vă trădeze. — M-a trădat când te-a adus la mine. — Am venit singur, dar o să vă trădeze de-acum înainte. Nu ştiu de ce-mi place să cred că iubeşte la nebunie chestiile alea care încep cu: stimate tovarăşe maior, subsemnatul Gil Teodorescu, barul Flamingo, cu vigilenţă revoluţionară vă aduc la cunoştinţă... — O să-ţi smulg limba aia murdară, se supără Gil, ca să mă şterg cu ea undeva. — Ăsta, azvârli Leb, fără să se sinchisească de furia lui Gil, chiar dacă-l închizi într-o ladă cu portocale, tot a prost miroase. Cine locuieşte în Europa, ar trebui să fie tot timpul ameţit de bucurie. Iar cine locuieşte în România, cu atât mai mult. Cine locuieşte în România ar trebui obligat să se poarte-n fiecare zi ca-n ajunul Crăciunului: să aştepte colindătorii cu uşile deschise. — Că tare nu mai poţi tu de sărbătorile noastre! zise Gil. Noi n-avem timp de petrecere. Muncim. Noi avem sărbători scurte şi puţine. Apoi, voi, evreii, vă naşteţi unde puteţi şi trăiţi unde e mai bine. — Ştii ce-ai spus acum? îl înghesui Leb Betleem. Ai spus că la Frankfurt pe Main, unde trăiesc eu, e mai bine ca aici, în socialism. Dacă suflu o silabă unde trebuie, dai de dracu. — Cezar, se învineţi Gil, spune-i porcului ăstuia să tacă până nu-i sparg un sifon în cap! — N-o să tacă nici dacă-i spargi oasele unul câte unul, începând cu fălcile. — De ce? se miră Gil. — Pentru că s-a născut la Brăila. Pentru că şi-a desăvârşit educaţia lângă cârciuma La plugul verde, care avea un anunţ în loc de firmă: urinatul pe zidurile localului strict interzis contravenienţii voi fi bătuţi cu ranga. Pariez o sută contra unu, Leb, că nevestei cârciumarului nu-i plăcea acasă, fiindcă puţea a rachiu şi beţivanii urlau măscări, ieşea pe malul Dunării, cu banjoul, îşi despletea păru' şi-ncepea să fiarbă: Hai, de-aş avea trăsura mea Aş da fuga-n Dobrogea, Să văd farul de la Tuzla Când bărbatul este dus la Bucureşti, în treaba sa, Cu nevasta altuia. Să-ţi dau marea, să-ţi dau sarea, Ca să-ţi văd din fund mişcarea... — I-auzi, Gil, ce vremuri nemaipomenite am lăsat să ne scape printre deşte, strigă Leb. Recunoşti că ne-ar fi uns beregata un dumicat ca ăsta. Gil îi întoarse spatele şi dispăru în odaia-n care se păstrează lăzile cu băuturi străine, ţigările, sacii cu alune. — Domnule Saltava – Leb Betleem scăzu vocea, fiindcă Gil lăsase uşa deschisă şi, probabil, trăgea cu urechea – m-aţi intuit bine, sunt născut la Brăila, iar un om care nu mi-a făcut nimic zace-n închisoare, înfundat de mine – condamnat politic, dar complet nevinovat. — Roze de Huşi! strigă Gil, apărând, triumfal, cu o sticlă din vinul meu preferat. Astăzi se-mplinesc doi ani de când a zburat Luiza-Maleta. Sus paharul pentru zborul Luizei-Maleta. — Cine e pasărea asta, Luiza-Maleta? întrebă Leb. Micuţa Luiza-Maleta? Fata calendarului porc. Iniţiatoarea muzeului porc, dacă ştii ce-i aia, zise Gil. — Trebuie să fie o fată pe care ai ucis-o, lăsând, bineînţeles, să cadă năpasta pe altul. — O să te strâng de gât, promise Gil. — N-am nici o îndoială c-o să încerci. Dar s-o faci după ce isprăveşte domnul Saltava povestea scaunului. Spuneaţi, domnule Saltava, că cine stă în scaunul ăla... — Ajunge să dezlege misterul scărilor în spirală din casele părăsite. — Vreţi să spuneţi: din casele în care intri, noaptea, ca să transmiţi morţilor multe salutări din partea familiei. — Eşti un băiat deştept, îl lăudă Gil, căscând, n-am nici o îndoială c-o să mai auzim de tine. — M-am şlefuit la Ierusalim, unde aruncam, zilnic, o liră în pălăria unui bătrânel, ca să-mi arate o pereche de potârnichi cărora le creşteau în fiecare dimineaţă alte aripi. — În Scaunul singurătăţii obişnuia să stea primul eunuc al ultimului mare sultan şi, mult mai târziu, Luiza-Maleta fata calendarului porc. Eunucul venea la Brăila, o dată la doi ani, ca să aleagă pentru haremul atotputernicului stăpân pe cele mai de seamă dintre fetele cumpărate sau răpite din întinderile răsăritului. Fixase Brăila ca punct al încercării frumuseţii lor, fiindcă cerul de la Brăila, asemeni celui de la Constantinopol, e bătut în sâmburi de piatră smintită, scoşi din praguri de gheaţă-n care-a asfinţit soarele unei zile glorioase şi trecuţi prin carnea cu boare de caisă a trandafirilor. Timp de trei zile, de trei ori pe zi, urmând programul padişahului care-şi vizita haremul, dimineaţa, când cade moţul luceafărului, apoi în vremea cu aromă de moarte a somnului de după prânz, şi seara, când viaţa-şi scutură frunzele obosite, fetele coborau pe rând sau împreună la Dunăre, printre sălcii rotunde închipuind havuze şoptindu-şi basme, se cufundau, gâlgâind de chiot, în fluviu şi se urcau să se usuce pe-o punte de corabie, într-o învălmăşeală leneşă, tânără şi năucitoare, pomenită doar la izvoarele miraculoase, se luminau cu zâmbete de chiparos, îşi răcoreau gura, ciugulind boabe de strugure din ciorchini amestecaţi, pe tăvi, cu mandarine şi rodii despicate, iar ţâţele şi le răcoreau adăpostind între ele fir de izmă udă sau oferindu-şi una alteia sfârcurile, ca să-i fie atinse cu genele. — Oraş fără pereche, Brăila noastră! făcu Leb, cu bucurie sinceră. — Singurul oraş care amestecă în aluatul de pâine sămânţă de cânepă, în speranţa c-ar putea atinge măcar o scânteie din nebunia omenească. Eunucul primea lângă el, în cele trei zile de floare, zece boieri şi zece negustori bogaţi. Îi înşira, aşezaţi pe butuci de ceară, de o parte şi de alta a cărării pe care treceau fetele goale. Nimeni, în afara lor, nu mai pătrundea în grădinile din malul fluviului, ameţite de crini tămâioşi. Înfundau cu bani şi aur cuferele turcului, căpătând, în schimb, doar îngăduinţa subţire de a privi, adică de a muri şi de a învia de o sută de ori. Veneau întărâtaţi de vinuri reci, păstrate în hrubă, dar n-aveau dreptul să cheme fetele, nici să întindă mâna să le atingă. Se cloceau de poftă, iar turcul alegea şi urca pe corabia pentru Constantinopole numai fetele care, apărând pe cărare, făceau să se subţieze butucii de ceară, topiţi de fierbinţeala bolborosind în sângele ălora. — Eu cred, ne anunţă Leb, că erau şi multe fete care se prezentau la examenul ăla de bunăvoie şi nesilite da nimeni. Că doar nu-i de colea gândul să te gâdili pe buric şi pe la părţile mai înnoptate cu împăratul turcilor. — Dacă familia ta e veche în Brăila, zise Gil, n-am nici o îndoială c-au existat şi fete ce veneau de bunăvoie. — Pe cuvântul meu, îl aprobă Leb, să nu-ţi închipui c-ai trântit o prostie. Puteţi fi siguri că străbunica mea s-a fandosit pe sub nasul turcului, hâţânând două mere coapte. Faptul că na înhăţat nimic, că nu i-au făcut ăia casă, bătând fiecare cui printr-un ochi de creştin, dovedeşte că trebuie să fi fost al dracului de slută... Treceţi la Luiza-Maleta. Când porţi un asemenea nume, mergi plutind şi te uiţi la lume ca dintr-o fântână cu struguri. — Luiza-Maleta a stat şapte ani în scaunul ăsta şi n-a mers niciodată pe picioarele ei. Prietena mea, Irina, pictoriţă, plecând sau întorcându-se de la atelier, o găsea stând neclintită în veranda cu geamlâc şi privind strada. Şi de fiecare dată avea impresia că un peşte uriaş muşcase peste noapte din trupul ei. Şedea acolo ca după un mal de zăpadă subţire, aşteptând sau pândind o înnoire, o minune ce nu se arăta, poate tot un mal subţire de zăpadă înapoia căruia să se aprindă o lampă sau o perdea de iederă roşie. O creangă de măceş doldora de ghimpi atârna pe perete, între panglici de legat părul, parcă pusă acolo ca să-i aducă aminte că trebuie să urască lumea. Scaunul ăsta uriaş o micşora, o întuneca, scoţându-i în evidenţă un craniu de vacă. — Să mă ia dracu, zise Leb, dacă uneori nu ţi se face scârbă de ziua care vine şi de toate zilele în general. Gil, du-te şi mai adu un vermut italian şi pe urmă du-te şi te îneacă. Domnule Saltava, pramatia asta are mutra unuia care ţine pe piaţă, şi-i stoarce de bani, zece vânzători de seminţe de floarea soarelui şi zece vânzători de dovleac copt. M-am oprit să-l privesc lung în ochi, ca să-i creez un moment de stinghereală, şi i-am zis: — Răscoleşti Dunărea c-un pai. — Eu?! făcu el, uluit. Dunărea?! — Dunărea cea adevărată, jugulara Europei, în care goneşte un sânge triumfal. Luă vermutul, îl expedie pe Gil c-un şuierat scurt, de greaţă fizică şi bău paharul dintr-o răsuflare. — Omul ăla trebuie scos de acolo, să trăiască liber. — Şi mai departe? — Mai departe vă ascult pe dumneavoastră. — Mai departe, trebuie să o luăm de la început. Şi o luară. Dar într-altfel. Mai aproape de adevăr şi ticăloşie. Deci: un pescar avea o fată, fata avea şaişpe ani, se numea Luiza-Maleta, nu putea să mişte picioarele, o boală cumplită i le uscase, lâncezea la fereastră, într-un scaun larg, cu spătar înalt, voievodal, cioplit cu dalta, şiruri de cruci mărunte, adăpostind sori luminoşi ca într-o viaţă pierdută şi apoi regăsită, cu ochii fixaţi pe poarta întunericului, slabă, cojită, mestecând în fălcile osoase şi năruite duşmănie costelivă împotriva lui Dumnezeu, blesteme neputincioase împotriva omenirii şi dorind nebuneşte să-şi poată înfige cangea deştelor, dimineaţa, în beregata zilei, pentru că fiecare zi nouă mai trecuse o dată pe la ea şi pentru că timpul era complicele lui Dumnezeu, neîndurător în eternitate. Vara, asculta bolbocirile firului de Dunăre răsucit de taică-su printre cei doi roşcovi sălbatici din curte, pe care se clătina o luntre cu două felinare. Estuarul bufniţei! Luntrea aia, amestec de fugă ruptă şi de dor fără speranţă, concepută să înscrie suferinţa fetei în orizontul bârfit, dar nu şi ofensat, de ploi şi de fulgere, se scufunda singură în câmpul amăgirilor. Luiza-Maleta de mult cedase altora voluptatea exaltărilor nevinovate, ca să se depraveze, pe o pajişte de gând, cu parteneri smulşi din locuri unde oi behăitoare propagă virtutea, sau din drumuri hieratice, de o sută de mii de ori mai devoratoare decât cele coapte sub paşii mulţimilor. Ieşea luna deasupra bălţilor, fata îşi spunea: „eu sunt acolo; m-am scăldat în apă purpurie şi m-am suit goală în fereastra chiliei unui căluşar.” Şi se muta în bălţi. Totdeauna cu două fete din vecini, cu Irina şi cu Doina Poloneza, dansatoare la Clubul marinarilor străini. În noaptea clocotind de stele violete (deasupra Dunării, fiecare stea e un lotus într-un pahar plin cu amurg), prin tufişurile dese înfloreau pisici negre, care sâsâiau, scuipând ghemotoace de frunze, dar lor nu le era frică, înotând până la brâu într-un roi de scântei, înaintau spre un perete de stuf ascunzând o casă de lut, tăcută. Poloneza, mergând în frunte, purta pe creştet o diademă de măzăriche pe care i-o dăruise Luiza-Maleta, în semn de preţuire că avusese curajul şi puterea să-l suie într-o birjă furată pe primarul oraşului, mort în patul ei în clipe de gâfâială, să-l ducă acasă la el, să-l aşeze în picioare lângă uşă, să apese pe butonul soneriei pentru a trezi familia şi să dispară apoi, nevăzută de nimeni, dar de toţi ştiută şi admirată. La pârleazul astupat cu două scânduri prinse-n cureluşe, fetele se opreau tropăind, şi Poloneza spunea subţire, ca din biblie: înfrigurate buzele voastre. De dincolo răspundea un glas tânăr, cu modulaţii calde, vesele: „Fericiţi cei ce cred doar ceea ce le convine, fiindcă a lor e împărăţia pe pământ”. Se îmbrăţişau cu un călugăr tânăr, fugit de la mănăstire, după ce schimbase pe băutură patru caise de argint şi cinşpe albine de aur smulse dintr-o tunică de Ierarh, şi cu doi prieteni ai lui, necunoscuţi, dezertori din armată sau puşcăriaşi scăpaţi de sub escortă, se înfundau în case mirosind întotdeauna a scrumbii păstrate în oţet şi ceapă, a măsline şi, foarte depărtat, a creangă de ienupăr, călugărul scormonea cu ghearele în barba uriaşă şi în plete, alegând şuviţe pe care le răsucea şi le înnoda în hârtii de o sută de lei, încordând grumazul şi mugind şi împungând cu coarnele, ele se dezbrăcau, aruncând încălţămintea pe fereastră, iar cămăşile în capul călugărului, care le primea suflând zgomotos, făcându-le să plutească sub grinzile joase ca nişte năluci, cei doi dezertori sau puşcăriaşi îngenuncheau unul intra cu foarfecele în părul fetelor de sub pântece, şi ele simţeau ca şi cum peşti răcoroşi le-ar fi supt din piele lumina pârguită a lunii, ălălalt aduna într-o cutie de lemn lustruit, împodobită cu scoici, părul tuns, pentru ca mai târziu trecutul să i se pară o bucată de fagure, pe urmă se-nlănţuiau să facă dragoste, şi-n încleştarea aia furioasă, copleşitoare, s-auzea numai şoapta femeilor, fiindcă bărbaţii, neavând voie, prin consemn, să le sfâşie umerii cu dinţii, frângeau şi mestecau hălci de pâine caldă, ceea ce înseamnă că gustul pâinii stă scris în toate întâmplările pământului. Lucrurile astea, Luiza-Maleta i le-a mărturisit numai Polonezei, Irinei niciodată; cu Irina se simţea legată doar prin stigmatul păcatului săvârşit în nopţile alea cu temelie de Dunăre orientală, nu şi printr-un flux de simpatie. Irina, cu zâmbetul ei de ploaie înfrântă, şi mai ales cu devoţiunea ei ipocrită pentru cei suferinzi, o făcea pe Luiza-Maleta să spumege de furie. — Cămila asta nenorocită, i se plângea Doinei, crede că mor să mă înfrupt din mila ei. Când s-apleacă să mă sărute, parcă-mi suflă smoală topită în crăpăturile doagelor. De obicei, se apăra de vorbele sidefii, trădând mai mult curiozitate hulpavă decât compătimirea sinceră, punând între ea şi restul lumii o perdea cu arbori pictaţi, pentru ca lumea să rămână cu privirile atârnate în frunziş sau pe fructe. Dar când lumea vroia cu orice preţ să-şi vâre deştul în mierea păgână ceo secretă o fiinţă veşnic stând la fereastră, Luiza-Maleta începea să respire bolborosit şi-şi pierdea minţile. Într-un ajun de An Nou, când întreaga Brăilă capătă o pulsaţie dogoritoare, o ceată de copii din şirul de case acoperite cu carton gudronat ce-i închidea vederea spre fluviu, a venit să-i ureze, purtând în braţe miei albi, care sunt semnul norocului. Luiza-Maleta i-a îndopat pe copii cu mâncare şi cu vin şi i-a convins să-i vândă toţi mieii – şi i-a înjunghiat chiar acolo, pe verandă. Pe urmă i-a expediat pe copii în stradă şi le-a aruncat pe geam capetele mieilor. Chiote şi fluierături. O haită de câini, năvălind din ninsoare, se repezi să lingă sângele aburind şi să fărâme în fălci căpăţânele fragede, încă mirosind a lapte. O femeie spori hărmălaia, vărsând peste ei o oală cu apă clocotită. Chelălăitul câinilor şi strigătele copiilor, care se vroiau vesele, dar erau numai isterie josnică, scoaseră bărbaţii din case. Toţi începură să arunce cu bolovani îngheţaţi. Un zevzec de copil... — Pot să jur că idiotul era Gil Teodorescu, zise Leb. — Poate că era Gil Teodorescu, recunoscu Saltava. — Un doctor spune că o pauză de respiraţie e ca un fulger ce se sparge în capul unui cocoş; îl năuceşte şi mai mult p-ăla de-ascultă. Un zevzec de copil, care poate era Gil Teodorescu, ţâşni de undeva numai în picioarele goale. Înhaţă o căpăţână de miel, o aruncă dibaci în felinarul din colţul străzii şi dispăru, smulgând manşonul unei bătrâne, care începu să ţipe: hoţii!, miliţia! Tatăl Luizei-Maleta, beat, apăru din curte, mătăhăind şi ţinând în fiecare mână un miel fără cap, se înfipse în mijlocul unui troian şi se porni să înjure, ameninţând c-o să răstoarne cu umărul în Dunăre toată mahalaua aia puturoasă şi plină de lindini. Cineva rupse un par din gard şi-l pocni peste genunchi; el se aruncă înainte, mugind, şi se rostogoli în zăpada, dar cu încă doi oameni. Ăia-l buşiră cu bocancii şi cu pumnii, iar când să se ridice în capul oaselor, ca să se cureţe de povară, o sanie urcând de la Dunăre trecu în goană peste ei, rupându-i unuia mâna şi spărgând burţile mieilor. În urmă, vântul împroşcă ninsoarea cu o zeamă jilavă. Tatăl Luizei-Maleta se ridică, agitând o jumătate de potcoavă desprinsă de pe copitele cailor şi chemând toţi vecinii, dacă nu li se sleise măduva în noadă, să vină să se bată cu el. Un ţigan îmbrăcat fudul, cu scurtă şi pantaloni de piele, înaintă îndrăzneţ şi-l dădu gata, izbindu-l vârtos în ceafă cu o traistă cu făină. Îl târâră pe braţe în casă. Urla şi gemea înfundat. Îi puseră o pungă cu gheaţă pe frunte. Alături, nevastă-sa prăjea carne pe un primus, iar Luiza-Maleta, în faţa ochiului de geam prin care aruncase lumii, ca o provocare stranie, căpăţânile de miel, rodea cuişoare, ascultând clinchetele argintii ale clopoţeilor şi colindele cu care copiii din oraş şi din satele din bălţi împresurau Dunărea, înnobilând-o cu destinul fluviilor ce vestesc o nouă naştere şi un nou Dumnezeu... Seara, fiindcă pescarul nu se liniştise, nevasta şi fata îi dădură să sugă încă doi litri de vin, îl înfăşurară într-o pătură pe care o cusură strâns pe el, aşa cum se obişnuieşte cu morţii de pe vapoare, înainte de-a fi aruncaţi în ocean, şi nevastă-sa vru să-l rostogolească cu piciorul în micul ocean de sub patul din bucătărie, dar Luiza-Maleta o opri: „întoarce-l spre mine” şi-l pocni între ochi, pentru că fusese învins în stradă. Apoi îl lovi şi nevasta. Mizeria, scârba, eşecul devin mai suportabile, probabil, dacă poţi să dai un pumn. Bătându-l pe pescar poate-şi închipuiau că încep anul ţinând în dinţi o crenguţă înmugurită. Baţi un beţiv, îl linguşeşti pe Dumnezeu, spun cei de la malul Mării Negre. Bătrâna a adormit încredinţată că cineva aprinsese, pentru ea, un mac într-o candelă. Luiza-Maleta a stat trează, ca şi vântul din cercevcle, pândind-o pe Doina Poloneza, care s-a întors acasă cu Irina şi cu Saltava, ca să-i spună: — Doina, aznoapte, când se sfârşea anul vechi şi începea ăsta nou, luna s-a schimbat în ţigancă codoaşă, a scos din bălţi cinci iepe şi le-a dat puşcăriaşilor din închisoarea oraşului, săi bucure cu carne muierească. Saltava a fluierat în coiful de hârtie poleită pe care-l purtase toată noaptea şi i-a zis: Luiza-Maleta, ca să te plăteşti de vorbele alea urâte, aprinde o ramură de vâsc şi roagă-te la brazi să te schimbe, timp de zece nopţi, în veveriţă. — Irina, i-a aruncat Luiza-Maleta Irinei, prietenul tău e foarte solid, foarte agresiv şi foarte sigur pe el. — Îl iubesc, a râs Irina, în zori m-a trecut Dunărea pe gheaţă, ca să căutăm la cherhana crapul roşu pe care l-au zărit unii, la copca năvoadelor, şi despre care se zice că e jumătate peşte de argint, jumătate cal de aramă, un centaur al Dunării. Luiza-Maleta i-a poftit în verandă, le-a dat pulpă de miel, plăcintă cu vişine şi vin ulb, iar Doina şi Irina, în rochii de catifea lungi, şi-au învelit umerii cu acelaşi şal şi-au început să cânte. Ziua aia de întâi ianuarie a fost ca un prolog nelegiuit al întregului an. Cezar s-a pilit, s-a pilit şi Luiza-Maleta, Cezar i-a cerut făină, a presărat-o pe podele şi le-a arătat fetelor, lucrând cu degetele de la mână, tiparul labei de lup, al labei de vulpe şi de iepure – o dată când ies la vânătoare, o dată când sunt în nuntă. — Uite, se lăuda Saltava, dac-aş pune mâna pe crapul ăla roşu, jumătate peşte de argint, jumătate cal de aramă, ţi-aş face, Luiza-Maleta, o noapte de primăvară, cu pâclă verde, cu puţină vrajă şi abur subţire, aş pune în ea un râu, peste râu un pod de lemn cu cai de bronz la amândouă capetele, descântat să se poată ridica în văzduh şi să se mute din vad în vad, te-aş sui pe el şi te-aş trece într-o livadă ca să înfloreşti cu prunii, cu merii şi cu piersicii. Sau ţi-aş construi podul bisericii de la Râuri. — Nu, izbucni Irina şi sări în picioare, smulgînd cu umărul butucul de vâsc legat de-un stâlp sculptat. Ăla-i numai podul meu. — Jumătate e şi-al meu, anunţă Doina Poloneza. — Dunăre, D mare de tipar, D mare de mână, d mic de mână, d. d. d... Saltava, fragmentând Dunărea în litere, îşi acoperi, râzând, capul cu palmele ca să se apere de grindina de pumni cărăbăniţi de Irina. — Măceş prost, biserica de la Râuri e numai povestea noastră. — Orice poveste cu Isus este biblică, prin urmare este a tuturor, o contrazise Luiza-Maleta. — Acum trei ani mergeam prin câmpie, năucit de soare, de pârjolul lui iulie, cu buzele uscate, cu plămânii dogorind. Nici o adiere de vânt, nici un petic de umbră. Şi deodată, biserica... — Şi eu, înăuntru, sus pe schele, îndrăgostită de Isus, se dezvălui Irina. — O dragoste inspirată, urmă Cezar, iarba seducţiei, boarea unor taine ce nu se vor descifrate. — Poate eram îndrăgostită mai mult de umilinţa latentă din ochii lui. Tu ai intrat şi eu, sus pe schele, mă frecam cu ţâţele de chipul lui Isus, pe care-l descoperisem în mijlocul cupolei, sub patru straturi de tencuială. — Întâi am auzit un foşnet, parc-ar fi nins prin ferestrele turlei, pe urmă şoapte înlănţuite... — Isus de la Râuri, spre deosebire de cei din toate bisericile la restaurarea picturilor cărora am lucrat, nu suferea de obişnuinţa închistată a spaimei de moarte şi nici de prea senina şi tâmpita dragoste de oameni. Se vedea că-i e poftă să iubească o femeie. Şi fiindcă eu îl descoperisem, curăţind locul cu migală, pe mine trebuia să mă iubească. Şi m-a iubit. Pe când îi ştergeam fumul de pe chip cu ţâţele, El, mistuit dintr-odată de patimă, mă lumină albastru, îşi adună risipirea, dreptatea, crima, suspiciunea şi dezordinea iubirii în carnea mea. Când a început să-mi muşte sfârcurile... — Dumnezeule! făcu Luiza-Maleta. — Eu, Irina, nu El, zise Cezar Saltava. —... Mărire Ţie, Doamne! am strigat, spuse Irina. Iar Cezar m-a ridicat în braţe şi m-a dus în mica livadă din spatele bisericii. — Dar mai întâi am trecut printr-un fel de seră cu multe geamuri sparte, m-am tăiat la picior şi mi-am rupt pantalonii. — Iar eu, se amestecă Doina Poloneza, am strigat, uimită, din tinda bisericii: Irina, l-ai dat jos pe Isus din cupolă? Nu mi-ai răspuns, cădeaţi în iarba coaptă de sub vişin... — Irina, zise Luiza-Maleta, să muţi vişinul ăla în grădina casei tale, aşa cum se mută brazii din munţi în parcurile oraşelor. Cine-a făcut minunea să aplece ramurile vişinului peste voi, Cezar, tu sau Isus? — Amândoi, nu-i aşa? făcu Irina şi, lipindu-se cu ţâţele de Saltava, îl sărută lung, un fel de ţipăt convulsiv, tenace, chemând întinderea verii, anulând abjecţia iernilor. Doina, ştiu bine că şi tu ţi-ai poleit sfârcurile cu bronzul lui Isus de la Râuri. La vară s-o ducem acolo şi pe Luiza-Maleta, căci mai sunt prin preajmă şi nişte plopi albi, tei pitici, căpiţe de fân. — Oh, ştiu – o voce lălâie, descărnată, parcă atunci stată din fiert şi fiartă în aceeaşi apă cu craniul ăla ca de oaie, sau de vacă neîmplinită – ţi-e milă de mine, ai vrea să mă vezi umblând. Dar tu, în calitate de activist comunist, trebuie, Cezar Saltava, să ai grijă de toată lumea (Irina şi Doina cântau despre un butuc, un satâr şi luna plină) şi în primul rând de statul nostru democrat-popular. Eu pot să-ţi spun, chiar fără să mă schimb în veveriţă şi să mă sui în fagi, că pe strada Tulnici 66, Dumitru Tase Roşioru ţine un pistol, ascuns într-o roată de tutun din magazie, peste care a aşezat doi căţei de porţelan. La învăţătorul Nicolae Breazu, Transilvaniei 42 bis, au venit, noaptea, patru inşi ca să le descifreze la vioară melodia unui cântec care mai apoi s-a dovedit a fi legionar şi învăţătorul n-a anunţat organele în drept (Irina şi Doina şi o puşlama din San-Francisco mâncau sandvişuri cu îngeri), Marin Alexandru, Lotusului 4, a scos din casă şi din oraş, în coarnele a doi ţapi, aurul nedeclarat... — Frumoasă lovitură, domnule Saltava, zise Leb Betleem. Calculată perfect, al naibii să fiu. Lighioana ştia totul despre dumneavoastră, şi probabil încă ceva pe deasupra. — Era mai bine să nu mă cauţi, Leb. Era mult mai bine să fi rămas la Ierusalim, să arunci în fiecare dimineaţă o liră în pălăria bătrânului cu potârnichile. — Trebuia să-mi iau catrafusele, fiindcă locul devenise jegos, într-o zi am primit un colet conţinând o viperă vie. — Ai apucat spre mine pe o cale greşită. — Nu-nţeleg. — Eu sunt calea greşită, strigă Gil Teodorescu, venind din camera unde se păstrează băuturile străine. — Nu te-ai înecat? se încruntă Leb Betleem, de parcă ar fi fost de la sine înţeles că Gil, dacă el îi spusese, trebuia să se fi dus să moară. Ţine minte, Gil, cine se amestecă în treburile mele... — Ăsta-i defectul meu, răspunse Gil, nu pot să ţin minte nimic. — Atunci caută şi ia de nevastă o muiere cu ţâte moi şi uriaşe pe care s-o pui să şi le îndoaie ori de câte ori va fi nevoie să ţii minte că ai de încasat două picioare-n fund. Domnule Saltava, când spun că nu-nţeleg, înseamnă pur şi simplu că nu înţeleg şi nu că vreau să jumulesc gâşte sălbatice ca să le iau fulgii în batistă. — Luiza-Maleta mi-a dat informaţiile alea vrând să sădească în mine frica. Deoarece frica linge puii mizeriei şi-i face mari. — Vi le-a dat ca să le duceţi mai departe, completă Leb. E clar, oricărui om i s-ar fi făcut frică şi s-ar fi dus mai departe. Cine nu denunţă duşmanii regimului, pică el. Sau cel puţin aşa era pe vremea aia. — Luiza-Maleta m-a somat prin trei scrisori ca să merg mai departe. Înseamnă că era cu totul de nepotolit. Se vede că cei ce stau în Scaunul singurătăţii sunt cu totul de nepotolit. — Luiza-Maleta n-a stat niciodată în scaunul ăsta. — Oho, se miră Leb, şi povestea aia bezmetică?! — E cât se poate de adevărată. Mai adevărată chiar decât rahatul care eşti. — Domnule Saltava, vorbiţi cu mine ca şi cum v-aş fi jefuit. — Fraza aia blestemată, Leb. — Cu ce fel de flegmă mai vreţi să mă scuipaţi? Am jucat în multe tripouri şi peste tot mi se spunea Leb cel tăcut. — Spune tu, Gil, fraza aia. Numai tu poţi s-o redai în toată măreţia ei băloasă. — Nătărăul ăsta, zise Leb, frate cu stafia peştelui pe care l-am mâncat ieri! — Ascult-aici, rânji Gil, umezindu-şi buzele: subsemnata Luiza-Maleta, cu vigilenţă revoluţionară vă aduc la cunoştinţă că tovarăşul Cezar Saltava, activist al comitetului raional, iar a încălcat Constituţia. Sursa Betleem informează... — Cunoşti fraza asta, Leb? — Da, zise el, da – şi faţa i se schimbă ca sub o pudră murdară. Turbata aia, deci, nu s-a putut stăpâni! Ticăloasa! Cu revoluţionară vigilenţă vă aduc la cunoştinţă că tovarăşul Cezar Saltava... — Gil, am zis, uite banii pentru sticla de Roze de Huşi. Am plătit şi am ieşit. De pe terasă l-am auzit pe Leb Betleem strigând: — Gil, trimite după copiii ăia cu acordeoanele. M-am întors la scumpa noastră Dunăre şi trebuie să mă bălăcesc în toate noroaiele. Şampanie şi acordeoane! Ieşind de la Flamingo am pornit-o spre Doina Poloneza şi pe drum am descoperit că norii au simţul perfecţiunii foarte dezvoltat, caută necontenit forme ideale şi nu întârzie în nici una. Fluxul de forţă al primăverii încurajează sufletul spre bucurii neîncercate, vroiam să văd balcoane în care oamenii stau cu picioarele atârnate şi ascultam cum vântul trage pe geamuri cu o sârmă subţire: ăsta-i bun să-l bată furtunile din mai cu piatră, ăstuia o să-i spun la noapte o poveste. O zi de primăvară e o sabie de aur, o ţii în mână şi te ia ameţeala, ţi-o atârni la şold şi porneşti la război. Vântu-mi îndesa în nări aromă sănătoasă de bere proaspătă, de colţ de iarbă şi de pământ orgolios; toată neliniştea răscolitoare de la începutul lui aprilie, care-mi da sentimentul că un lup stă la uşă în sângele meu şi aşteaptă. Casa Polonezei, mică şi cu brâie albastre, era închisă. Deasupra ei, un nor lua chip de biserică şi un cal intra în altar, lăsându-şi şaua afară. M-am strecurat în livadă. Pruni şi caişi pitici, cu trunchiurile văruite şi bătuţi de floare, tufe de trandafir, de coacăz şi de izmă, cuiburi de zambile şi garoafe, un canal prelungindu-se din jgheabul fântânii în Dunăre, un tei cu crengi groase şi, atârnat de ele, un hamac din care se revărsa un snop de păr negru. Poloneză cu sânge ţigan, Doina se scălda la soare şi se juca, pe nevăzute, cu doi copii din vecini. Vârând două deşte în gură, fluiera, imitând cântecul mierlei şi dincolo de gardul de scândură susţinând un val de viţă de vie, cei doi copii, înarmaţi cu praştii, dădeau ocol unui nuc uriaş, cu paşi furişaţi, căutând pasărea s-o ia la ochi. Îmi zări umbra şi rosti leneş, fără să coboare: — Eşti cu Irina? Roag-o să închidă poarta, azi dimineaţă au omorât pe-aici un câine turbat. — Am venit singur. — Ah, singur, făcu Doina şi sări, cu picioarele goale, pe pământul uscat, răcoros, plină de mirosul amar al scoarţei de cais. Purta o rochie albă ce-i scotea în evidenţă exuberanţa şoldurilor şi sânii mari, ieşiţi pe jumătate în lumină. Sfârcurile, licărind sub pânza străvezie, anunţau ziua împărţirii darurilor. — E minunat că te-ai gândit să mă vezi – şi un zâmbet ca o literă necunoscută îi tremură pe buzele groase, îi pulsă în ochii negri şi-i tipări un zvâcnet în nările subţiri – surâsul elegant al păcatului, îndemnul, abia perceptibil, la reflecţii voluptuoase. — Mi-ar fi făcut plăcere să fiu fată, i-am zis, în loc de salut. — Nu cunoşti dezavantajele. Un băiat e mult mai liber. — Liber să-şi înceapă primăvara cu un pahar de vin roşu şi liber să-l suporte în ceafă pe Leb Betleem. — Cine-i Leb Betleem? — Un provocator foarte sigur pe el. — Un provocator foarte sigur pe el e un provocator foarte prost plătit. Ce otravă foloseşte? — Otrava Luizei-Maleta. Amestecată cu niţel adevăr clocit. — V-aţi bătut? — L-am înjurat. Dar simt că trebuia să-i rup fălcile. — Trăieşti cele mai importante evenimente cu o întârziere de-a dreptul captivantă. Spune, chiar nu faci niciodată un lucru la timpul potrivit? — Mi-ar fi plăcut să fiu fată şi să am dreptul la o fericire mică. — La fel zicea o fată nemângâiată şi cu gheaţă acră în oasele bolnave. — Va trebui s-o iert. În spatele ei şedea Leb Betleem. — Dar în spatele lui Leb Betleem? — N-am o intuiţie prea ascuţită. — Atunci o să sfârşeşti rău. — Miroase a ploaie vântul ăsta de pe Dunăre. — Vrei să ies în stradă şi să strig la oamenii care au iezi să-şi închidă iezii în casă? — Vreau să-mi împrumuţi un pic păunii ăia ai tăi, să cobor cu ei pe plajă. Avea doi păuni, unul alb, i-a chemat, strigându-i ca pe curci: bii, bii, bii! – le-a petrecut pe după gât câte-un şir de mărgele şi mi-a dat în mână capetele celor două şiraguri. Am ieşit pe plajă. Vântul îmbobocind pe fluviu spulbera uşor nisipul greblat de ghearele păsărilor. Doina a rămas în muchea malului, călare pe o poliţă de piatră – una din pietrele lângă care începe lumea, mai ales dacă e noapte şi pe Dunăre trece un vapor. — Mi-ar fi plăcut să fiu fată şi să se îndrăgostească de mine unul din păunii tăi. Trebuie să fie nemaipomenit să-ţi petreci nopţile de iarnă cu un păun şi să faci ouă pistruiate. — Ce e asta? se miră Doina. Intoxicaţie Betleem? Alde Cap-de-şarpe-mic şi sec şedeau nemişcaţi la dreapta şi la stânga mea. — Ţanţoşi ai dracului, dacă stai să te uiţi la ei. Tâmpiţi cum sunt îşi închipuie cu siguranţă că vântul se umflă-n pieptul lor ca să-i roage să-i caute de păduchi. — Fă-i să danseze şi-ţi dau un bulgăraş cu icre negre să i-l duci Irinei. Mi-a adus cineva doi bulgări de icre negre. — Nu primesc. — De ce? — Fata care trimite un dar altei fete umple coşul cu oase moarte. — Ieftin, se strâmbă Poloneza. Păunii se aplecară să ciugulească viermi din nisip – un vierme de lămâie, păunul alb, un vierme curcubeu, păunul colorat. — Da, am recunoscut, ieftin şi acrişor ca vinul dat în vânzare, primăvara. Fii atentă! Sus, pe dunga malului, se mai vedeau două femei – una toca buruieni cu o secure care putea foarte bine să fie o sabie, ailaltă jumulea o găină. M-am înfipt pe nisip, aproape de apă, mi-am pipăit mijlocul, ca să mă asigur că petalele, frunzele, solzii şi rapănul sunt la locul lor, am scuturat din umeri şi am pornit-o în fugă pe nisipul cafeniu, cu mâinile înălţate rotund deasupra capului, ca şi cum l-aş fi săltat pe Leb Betleem, să-l arunc în Dunăre. Am ocolit o buturugă, alţi câţiva paşi şi m-am închinat păunilor. Ăştia, iritaţi de prostia mea, sau fascinaţi de snopul de păr negru pe care Doina îl adusese de pe spinare pe sâni, se scuturară, făcând să zornăie mărgelele, clocotiră şi-şi desfăşurară cozile în largi evantaie fierbând electric. — Ui, mă! chiui Doina, bucuroasă. Iar eu: — Dacă vreau. Îi pot face să scoată coarne de căprioară. Lear sta frumos cu coarne de căprioară pe capetele astea nătânge. — Şi de ce nu vrei? — Fiindcă am o groază de treburi. Fiindcă sunt aşteptat în douăj de locuri deodată. — Atunci, cară-te! strigă Doina, mânioasă. — Mulţumesc. Cezar e numele meu. Îl poartă cu aceeaşi mândrie împăraţii, caii şi câinii. Şi, iscălindu-mă în aer cu o pană de păun, am pornit-o la vale, prin marginea Dunării, spre un pâlc de sălcii păzit de-un soldat de scândură, inamicul veşnic găurit în tâmple de toţi recruţii lumii. Mă simţeam uşor, mândru şi-mi venea să nechez. Apoi îmi trecu prin gând că cerul albastru, străbătut de reflexe de-un vioriu întunecat, de parcă fierbeau cazane de miere şi se topeau sigilii de ceară roşie în munţii Măcinului, e cu capul plin de tot balamucul primăverii şi mă crede un copac umblând pe lângă apă, dornic să înfrunzească înaintea ălorlalţi. Atârnaţi în ştreang de mărgele, păunii veneau după mine, aripă lângă aripă. I-am înhămat la o trăsură încărcată cu pale de vânt răsucite pe sub braţele Doinei. În colţurile trăsurii am înfipt patru nuiele de plop şi în vârful lor patru păsări: un sturz cu trup de cireşe, o vrabie cu trupul de caise, un pescăruş cu trupul de mure, o ciocăni-toare cu trupul de măr – şi toate patru cu ochi de afine, guşă de miez de nucă şi cântecul din boabe de orz coapte pe vatră şi păstrate-n lapte cald. În vadul unde vin cei din mahala să spele preşurile şi covoarele, am intrat în Dunăre şi am răsturnat trăsura. — Iată, doamnă, minunile care din mila ta rodesc. Vreau să dau în frunze şi nu pot până nu mi s-arată centaurul ce-ţi colindă valurile – jumătate peşte de argint, jumătate cal de aramă înroşită cu ciocanul. Sunt un copac însemnat, port ascunse-n trunchi, învelite-n pânză de mătase, două sute de piese de aur; hoţul care a scobit ascunzătoarea şi m-a oblojit cu buruieni până s-a închis rana şi s-a învelit din nou cu scoarţă şi a dat lăstari, a pierit de bubă neagră. Vreau să-ţi văd centaurul, chiar dac-o fi ca fulgerul să-mi aprindă aşchiile... Draci bălţaţi! N-ai nimic de arătat. Centaurul tău nu-i decât un peşte bastard! Am scuipat furios şi m-am întors la Doina. — Schimbă-i pe-o pereche de găini, am mârâit, trecându-i păunii. Sau schimbă-i pe o gaură în gard când fac vecinii nuntă şi nu te invită. Sau pe o nouă întâlnire cu lipoveanul Cuprian. — Dac-ai fi fost fată... — N-am vrut niciodată să fiu fată. Pentru că fetele pierd totdeauna. Chiar şi când au o armă-n mână. — Suferi c-ai pierdut în faţa lui Cuprian?! Cuprian avea douăjdoi de ani, luntre, lopeţi, prostovol. frunte înaltă, plete risipite pe umeri, ochi mici, tulburi şi o barbă aurie parcă bătută de-un vânt albastru. Locuia într-o cabină de şlep părăsit, în cimitirul vapoarelor, pe Dunărea moartă, cânta până la leşin din armonică şi nu-ngăduia femeilor din satul Ghecet, întins de-a lungul unei singure uliţe, să-l viziteze şi când vreuna mai îndrăzneaţă, care-l pândea tot timpul cu speranţă lacomă, spăla rufe şi urca să le atârne la uscat pe vapoarele părăsite, ca şi cum ar fi încercat să îmbrace fantome sau să toarne sânge în nefiinţa celor rămaşi pe fundul mărilor, Cuprian simţea şuier de funie lângă beregată şi dispărea în Brăila, unde răspundea de-un atelier fotografic. Sau, prea sătul de oraş, se înfunda în bălţi, pe canale singuratice şi înguste, ca s-asculte mirat cum bâiguie tăcerea-n stuf şi să-njure soarele, de mânia căruia se apăra vârându-şi capul într-o coroană de nuiele şi de frunze ude. Îl urmărea norocul, oriîncotro ar fi apucat-o, pentru că pecetea frunţii lui – după cum desluşise Cezar Saltava – era Luna răsărind între cinci ghinde de aur, într-o seară calmă şi caldă, în care se aude cum picură firea în univers. Din zodia ghindelor ies raţele sălbatice, gâlgâind, pe hotarul unde Dunărea moartă, zisă şi Dunărea lină, se uneşte cu Dunărea vie, mai purtând şi numele de Gremenea, şi pe dunga aia, unde eternitatea neagră capătă din nou suflet, vijelie, putere, forţă virilă şi voluptatea de a legăna sturioni, cea mai frumoasă dintre ele, aleasă în soborul vrăjitoarelor de pe Nil să se schimbe în flaming şi să conducă migraţiile, depune într-un culcuş, împletit numai din fire de apă trecute prin două mii de scorburi căptuşite cu izmă şi stânjenei, oul pe care să-l bea centaurul Dunării ca să-şi cureţe solzii. Şi chiar pe locul ăla unde moartea aduce ca ofrandă o coasă ruptă, Saltava fusese învins de Cuprian, fără ca lipoveanul să mişte un deşt. Fierbea în sălcii şi pe ape deznădejdea toamnei. Mult prea devreme. Pe puntea bacului legând Brăila cu cherhanaua Corotişca, aşezaţi pe un cufăr înalt, cu pereţii zugrăviţi – dealuri de umbră, castel cu turnuri pe un vârf de stâncă, prinţesă captivă la fereastră cu zăbrele, vale străbătută de-un pârâiaş, porc mistreţ gonind cu lancea înfiptă în spinare, cavaler pe cal înspumat – Cezar şi Doina priveau alene în miezul zilei domoale, scrisă de la sud spre celelalte zări cu fraze din Biblie şi din Coran. Căci, septembrie, la Brăila, are imaginaţia boabelor de chihlimbar uitate în fereastră însorită şi mania filigranelor. Chiar pătrunsă de melancolie, Poloneza era caldă ca o mirişte în iulie, şi Saltava, prinzând-o de umeri, îi şopti în ureche: — Lasă-mă să te sărut o dată. O singură dată şi-ai să te risipeşti în văzduh. — Şi pe urmă ce poveste o să iasă? — Poate una tristă, dar merită să-ncercăm. — Mie-mi plac numai poveştile fără pereche. — Păi să-ţi spun una care s-a-ntâmplat ieri, aici, pe malul Dunării. Ieri, pe undeva prin Comorofca, un şarpe a ieşit din bălării şi s-a încolăcit pe picioarele unui băieţel care aţipise pe mal. Când s-a trezit, ăla micu a-nceput să urle: dă-mi drumu, mă, să plec la şcoală sau ai draci pe capu' tău!? — Poveşti frumoase, oftă Doina, se-ntâmplă numai în decembrie. — Ai dreptate. Anul trecut, în decembrie... Doi bătrâni cu pălării de pai, unul ţinând în lesă un câine alb, altul strângând între picioare un săculeţ cu prune uscate, îl salutară pe Saltava, înclinându-se. Şedeau cocoţaţi într-o căruţă, rezemaţi de un gard încărcat cu zorele (se mutau sub ploi?), între cuşti cu găini, o scară de lemn, coşuri cu struguri şi nişte sculuri de lână. Cezar le zâmbi searbăd şi bătrânul cu câinele mârâi-n barbă. — Ăştia de-au ajuns la putere în Brăila murdăresc timpul când surâd. — Într-o zi, tot or să se ducă dracului, răspunse sacul cu prune. — Şi?! Ce te-ncălzeşte pe tine?! Tu tot n-ai să mai fii de faţă! —... înainte de Crăciun, urmă Saltava (şi ştia că ăia-l înjură şi turba), o sanie cu coviltir, trasă de doi ofiţeri împuşcaţi, a trecut Siretul, venind de la Galaţi, a intrat în Brăila, şi un fir de trandafir, care călătorise într-un pahar căptuşit cu vată, a sărit jos şi-a-nceput să-mpartă flori: o garoafă fiecărui trecător, două picături din sângele ofiţerilor fiecărei umbre. — Şi tot aşa din stradă-n stradă, râse Doina cu dispreţ moale, până i-a ieşit în cale o foarfecă de argint care i-a tăiat gâtul. Ai treijşunu de ani şi nu ştii decât basme de lepădat fetele. — Am mai mulţi. — Îi ţii bine ascunşi. Şi se sculă să coboare. Mii de cireşe dădură în copt, se înnegriră, se sparseră şi-şi răspândiră mustul în camera ei. Sări pe o buturugă (cineva, în pădurea de plopi, înjura un cârd de lişiţe), în cer fierbeau samovare şi se clătinau desene lascive, iar de pe canalul acoperit cu tufe de gherghin şi de ienupăr suiau, trosnind, arome tari. Parcă umblau prin aer, ca să se îndoape cu funigei, sute de boboci de smirnă şi Doina, stăpână pe păşunele ei în care cai sălbatici sug ugerul iepelor, pentru ca să ia din lapte urletul haitelor de lupi şi hălci de cer având culoarea cucutei din cimitir, verde închis, verde gras, verde placid, verde înfricoşat, ocoli podul de lemn care duce în cherhana şi intră în cornul de fagi, plin de seve galbene, care scutura schituri de frunză şi miros de ciuperci peste un val de trestii înalte. — Încotro? strigă Saltava, muindu-şi buzele, nările şi sângele în asfinţitul unui smoc de frunze fărâmat în palme. Ea se întoarse numai pe jumătate, ca o secure prevestind dezastre şi, femeie din Nord, mai degrabă ţigancă din Nord, sortită să fie logodnica tuturor copacilor cu scoarţa albă, să-şi împletească privirile cu ei, să cheme împreună ruina, îngheţul, orizontul căzut şi plin de-o suferinţă latentă, strângea sub braţ trupul unui plop tânăr, ca pe un bărbat întors din trădare. — Chiar vrei să ştii unde merg? – vorbe rele şi provocare aurită în ochii largi, vicleni şi miraţi, care-l cuprindeau în adâncul lor pe Cezar Saltava, întemniţat într-o depărtare mult prea străină şi difuză, proiectat doar ca o creangă de pelin dincolo de luntrea cu pânze – „ea nu e altceva, Cezar, decât o scoică din lună care-a căzut pe pământ şi-a lunecat pe ape, nu-i aşa? „ – legănându-se pe locul unde Dunărea vie şi Dunărea moartă se amestecau ca să alcătuiască Dunărea primordială. Şi când el înţelese că nu era nici măcar izvor de ţărână lângă vârtejul vorbind cu zeii apelor sau cu toţi regii trecând cu caravana de cămile prin castelele ce le înălţau norii deasupra timpului învietor al fluviului, o auzi spunând: — Merg să întâlnesc pe cineva care trăieşte basmele. Acolo unde se aşază el, la cârciumă, la femeia pe care-o vrea, în pădure sau la furat, se aşază şi un mal de sticlă. Se întoarse smucit, rupere nervoasă a şoldurilor exuberante şi se înfundă pe cărare, în desişul de plopi neclintiţi, ireali, parcă şi ei crescuţi într-un mal de sticlă. Cezar intră singur pe podul de lemn, pătruns de sentimentul cleios al unei pierderi buboase. Ţinuse în palmă o ramură cu muguri oacheşi şi i-o smulsese, sfidându-l cu expresia nepăsării, cu aroganţa celui care împrumută, ştiind că nu i se va mai cere nimic înapoi, băiatul ăla care putea, dac-ar fi vrut, să-l aducă şi pe Dumnezeu pe ape şi despre care el fusese informat că poate umbla cu mâna în cuibul de la streaşina tuturor caselor din cartierul Pisc şi că are acolo drept de fată mare, căci, stai niţel... stai, cine spusese că pe lângă secolul nostru, al douăzecelea, Evul Mediu a fost timpul căsătoriilor din dragoste!? Ei, nu, netrebnicul va trebui aruncat la mama dracului! Saltava se opri. Dunărea mirosea şi a lături şi a lămâie. Un individ bărbos trecu pe lângă el, cu nişte vintire pe umăr şi zise, arătând cu capul spre via din spatele cherhanalei, de unde s-auzea urlând un copil: — Corcitura aia şi-a înfipt o undiţă în buză, ca să simtă pe pielea lui ce simt peştii când îi prinzi şi-acum zbiară-n braţele mă-şi. Poate că-s idiot, da-mi place, fiindcă într-o zi numai un caraghios ca ăsta o să schimbe lumea. „Dar ea şi nu el m-a prădat, el e sclavul lor”, se despică gândul adevărat în Saltava. Scuipă cu greaţă pe un pâlc de cârciumărese sau crizanteme noroioase şi luă loc la o masă, potrivită lângă stâlpul cerdacului deschis spre Dunăre. — Bună ziua, doriţi ciorbă de peşte? îl întrebă o fată plăpândă, în rochie albastră. Părea suptă de ape şi de nesomn, o pasăre copleşită de ivirea neaşteptată a toamnei. Saltava brodă un zâmbet prietenos şi aruncă fraza lui enigmatică, menită să deruteze. — Călcat de tren, dar netăiat, zise el. — Am impresia, râse fata, că toţi clienţii noştri s-au înţeles astăzi între ei să se poarte şi să vorbească numai aiurea. — Eu vorbesc serios, o lămuri Saltava. Cunosc un om pe care l-a călcat trenul, în gară la Făurei, dar fără să-l taie. Norocul lui că locomotiva n-avea grătar. De ce poartă oamenii ăia benzi de mitralieră pe umeri? — Ideea şefului restaurantului. Toate despărţiturile pentru gloanţe sunt pline de peştişori săraţi. Mănânci întruna şi ceri băutură. Vreţi să-ncercaţi? — Vreau să iei loc la masă, aici, lângă mine. — Ca să mă calce un tren fără să mă taie? — Adă vin şi două pahare. Până te-ntorci, eu o să mă gândesc cum te cheamă. — E un nume greu de ghicit. L-a adus tata din munţii Buzăului. Zice c-a dat pe el o priocă de cai furaţi. Dar nu merita să dea nici măcar un iepure omorât de ciori. — Cuprian e cel mai urât nume. Nume de cloncan afurisit. Şi, pentru că intrase cu palmele într-o vatră goală, o înjură şi pe Doina. O înjura, fiindcă-i descurajase încercările, „îşi închipuie c-o apără pe Irina... sau se răzbuna pentru că am fost întâi al Irinei!?” Se cufundă într-o tristeţe prietenoasă, depărtată de pământ, ca atunci când uitase portocalul pe terasa casei şi peste noapte ninsese. O zi eşuată! Şi asta tocmai când esenţele Dunării, ale bălţii, ale toamnei chemau la o întâlnire a dorinţelor aspre. Dunărea moartă, plină de peşti orbi, monştri atemporali şi Dunărea vie, pe care visul umblă în chip de luntre cu pânze, ca un vultur ieşit să vâneze mierle, îmbrăcate amândouă, jumătate în purpură, jumătate în ceaţă de oase zdrobite – căci în fluvii nu încetează niciodată vânătoarea şi asasinatul, călătoria primejdioasă, pânda făcută numai cu ghearele şi colţii, spaima, goana, ceasul rău, clipa dezastrului – unite într-o Dunăre vehementă, amestec vrăjit de nemurire preţioasă şi moarte dărăpănată, turna cu carafa otravă subţire peste înfrângerea lui Cezar Saltava. Respins, Cezar nu ajunse, totuşi, să capete respiraţia mândriei şi a răzbunării. Îl întoarse din bătălie fata în rochie albastră. — V-am adus vin grecesc, care miroase a răşină. Retsina se cheamă. Auzind-o, simţi cum se stinge în el înverşunarea şi devine flexibil. La urma urmelor, Poloneza nu-i datora nimic şi nici el nu datora nimic nimănui. — Havalica te cheamă, anunţă Saltava şi fata ţipă în pumn, mirată, şi apoi strigă, scuturându-se de ape şi lasând să-i curgă printre deştele subţiri ţipătul ucis: — Cine v-a spus? Bucătarul? — Nimeni. O dată, de mult, am fost şi eu fată şi mă pricep. Havalica bătu din palme. La spatele ei, între nişte buturugi acoperite de iederă, un măceş înflorea a doua oară. — Fată!? Minunat – şi bău pe nerăsuflate jumătate de pahar cu vin. E frumos c-aţi fost femeie, dumneavoastră, un bărbat de doi metri, cu carnea pe el bătută şi afumată... — Nu, nu, cu carnea păstrată sub şeile tătarilor şi-ale hunilor. Va să zică nu-ţi place că sunt înalt şi slab. — Nu ştiu ce să zic. Aveţi obrajii mai luminoşi decât ochii. — Poate că sunt Ioan Gură de aur şi ţin între fălci o poveste roşie, gata să-mi ţâşnească prin obraji. E un măceş imprudent măceşul ăla. — E greu să fii fată, nu-i aşa? Toţi încearcă să te sărute sau să te ciupească de fund. Şi cel mai mult bărbaţii însuraţi. — Al naibii să fiu dacă n-ai dreptate, râse Cezar. Uite, eram ca tine de tânăr şi mă întorceam acasă, aici, în bălţi. Veneam de departe. Şi când să trec Dunărea, a trebuit să aştept un ceas, poate mai bine. Şi pe când aştepta, patru rânduri de plopi, ieşiţi din Insula mică, aleşi prin tragere la sorţi ca să se mute de-a lungul şoselei Brăila-Buzău, treceau în marş pe mijlocul Dunării, numai pe val de argint, intrau în port şi urcau în oraş ca să primească bonuri de ordine, câte-o raţie de unsoare cu care să-şi ungă rănile, iarna, şi ca să vadă, înainte de-a intra şi de-a rămâne de santinelă timp de o viaţă de copac, pe marginea şoselei, un film la cinema Passalacqua. Pentru că deveneau torţe ale câmpiei, cei dintâi vestitori ai furtunii, năluci şi speranţă ochilor oricărui chinuit amestecat în ţărână, veghe îndreptată spre cer, refuzând orii p formulă ultimativă, primăria se gândise să-i înveselească o clipă, dar mai bine i-ar fi dus să le dea o bere la Papacanaris, fiindcă la Passalacqua rula un film deprimant. — Vorbiţi prea complicat pentru mine, zise Havalica, dar înţeleg că v-a fost tare milă de plopii ăia. Vi se răsuceau măruntaiele de milă şi-atunci v-aţi schimbat în femeie. Mila are darul ăsta. — Ai înţeles esenţialul. — Pentru că şi eu am fost o dată bărbat, declară, cu glasul chircit, Havalica – şi de aici şi convingerea tremurând în roua cuvintelor ei. — Ce-i asta?! zâmbi Cezar. Te-ai luat după mine. Îţi place să te joci distins? — Am fost bărbat nu pentru că bărbaţii sunt nişte măgari cu M, am fost bărbat într-un ceas de inimă rea. — Spune. ... După amiază, întunericul coborî mult, semn de ninsoare întuneric cu fiinţă albastră, cum trebuie să fie numai întunericul din capul unui cal sfârşit de sete – vântul se opri, generos şi luă făptură sticloasă un pui de ger, aşteptând în suflet făgăduială de brad. Salcâmul de la colţul casei, care priveşte numai în miazănoapte (scoarţa lui, plină de crăpături în formă de ochi încărcaţi de aşteptare!), îşi lustruia crengile joase pe gardul vânăt, lemn viu, cu sevele speriate de prevestiri sumbre, dând de veste din toate inelele că religia iernii se deschide cu doişpe lupi înălţând capul din văgăuni. „Căci ei sunt blestemul”, îşi spunea mama Tinca, scormonind cu ochi neliniştiţi curtea. Alexandru, băiatul cel mic (mai avea un an până să plece la armată) amesteca pietriş pe cărarea dintre grajd şi căpiţele de paie. Lucra de la prânz, umblînd aplecat, parc-ar fi fost la vânătoare de potârnichi sau n-ar fi încăput, înalt subţire şi mlădios, sub orizontul închis, bătut în piroane. De jos, de la gârlă, fiindcă apele, ca şi femeile tinere, se agită necontenit, provoacă, întărâtă, sugerează, strecoară îndemnuri ascunse, deschid prăpăstii, încâlcesc buruieni, împletesc linii pe care umblă moartea şi le distrug sau numai le retrag cu smucituri insesizabile, vântul mai ridica din când în când un umăr şi azvârlea în ogradă un şuvoi de cenuşă luată din râpi. Pânze subţiri, sângerând negru. Izbit în plină faţă de pulberea necăcioasă, mirosind stins a dezastru vegetal şi foarte iscusit a viscol intrat pe drumuri largi, Alexandru scoase din raniţa veche, atârnată la streaşina grajdului, un fular de lână, roşu cu dungi albe, în care-şi înveli obrazul bălan, uscăţiv şi lat, de animal gonind spre nopţile împerecherii. Scăpate din nod, capetele fularului i se zbăteau pe braţe, pe spate, imense aripi ale unui liliac ce se va roti, hohotind, printre acoperişe, începând cu prima dezlegare a zăpezilor, şi mama Tinca, la fereastra odăii, cu sticla pârguită în tonuri verzi de flacăra din candelă, îl şi văzu trecând în zbor pe deasupra râului, înaintând cu gâfâieli şi sufocări, cu carnea aprinsă de o bucurie nestăpânită, trecând prin toate spânzurătorile îndoielii, către satul Bisoca, unde mai întâi fusese Tudor, tatăl lui, şi unde se mistuise, târziu, într-o seară de primăvară, Vasile, fratele lui mai mare. Tinca ştiuse de mult că şi Alexandru va pleca, fără s-o anunţe, dar făcându-şi pregătirile oarecum la vedere, abandonând-o în mucegaiul milei, cu supărare şi dezgust de sine, cum abandonezi nişte bocanci vechi în noroaiele ce te-au încleştat până la genunchi: raniţa de la streaşină, îndesată să crape, cu catarămile reparate şi lustruite, cu curelele cârpite, arăta că primejdia prinsese chip şi trecuse pragul, din casă în curte, lăsând locul gol şi rece, o mică peşteră unde urâtul, de atâta urât, îşi sfâşie beregata, că păianjenul, în acord cu sughiţul ce-l naşte singurătatea înfricoşătoare, urcase pe braţele lui Alexandru, luase sânge, se înfipsese în cer, coborâse şi ţesea acum pânză într-o casă din bârne, la Bisoca, foindu-se ca să se facă zărit şi astfel cei ce aşteaptă să afle că aşteptarea şi-a ros prânzişorul, prânzul, cina şi toate marginile. „L-am pierdut şi pe el”, gândi mama Tinca, şi duse mâna în dreptul gurii, fără s-o lipească de buze, ca şi cum ar fi ţinut în ea un ciorchine de strugure îndelung dorit şi din care nu se îndura să aleagă o boabă, s-o fărâme în dinţi. Alexandru se mişcă spre muchea malului, lângă şopronul care acoperea meliţa pentru zdrobit inul şi cânepa şi un morman de buturugi nedespicate, se propti cu şoldul stâng în stâlpul de la intrare, împodobit de sus până jos cu potcoave, apucă un mâner şi se porni să-l învârtă vijelios, cu mâna dreaptă, de-ai fi zis că vrea să scape de ea, că trage s-o smulgă din umăr, şi când era gata să se azvârle în aer şi el, adunat colac pe spiţele roţii scăpărând în peretele şopronului, se opri, stând în genunchi, smuci o pedală, patru scânduri se desfăcură şi din şopron ieşi, plutind, o colivie de pânză din care se iscau, printr-o ruptură, porumbei de hârtie colorată. Patru, şase, opt – îi tăvăli, îi sparse şi-i doborî repede o pală de vânt amestecat cu cenuşă – dar mamei Tinca i se păreau a fi o puzderie de păsări ieşite din vis. „Aşa a venit tat-tu Tudor, el m-a îndulcit cu porumbei de hârtie”. Trăise cu Tudor cinşpe ani – înşirare de zile vesele, presărate cu câteva duşmănii, scurte ca ploile cu negură, care bagă tăciune-n spic. El cumpăra şi tăia vite, sâmbătă după amiază şi duminică dimineaţa, în curtea lor mirosea a sânge gros, roiuri de muşte verzi, mari cât greierii de câmp. s-aruncau din râpe, ca şi cum duhul gunoaielor s-ar fi năpustit, cu poalele-n cap, să se mânjească pe bot cu mana scursă din vinele boilor, duhoarea înnobilată de lemnul jugului, praful câmpiilor şi nesfârşirea desperată a drumurilor; o ceată de ţigani spoitori, desculţi, răpănoşi, puţind acru – fum şi năduşeală de bivoliţă – băteau aerul cu mărăcini, cu mături de pelin şi Tudor îi plătea cu o albie de maţe; uneori le arunca şi burta vitei sacrificate, clocotind de ierburi nerumegate; dacă treburile nu-i mergeau, umplea cu lumânări aprinse cele şase gratare de mititei, se suia călare pe hornul unuia din ele şi-i silea pe ţigani să-i cânte de pagubă; „lele, lele şi iar lele, puneţi petice pe ţâţe... Vă promit, urla la ţigani, pulpă de cerb, uger dublu de ursoaică şi buză de căprioară. ” Mugind şi urlând fără glas în el, a intrat în munţi, ajungând până la Bisoca şi peste un an şi jumătate umbla numai noaptea, timpu-i mirosea a pădure, îşi lăsase barbă, fir mărunt, răsucit, culcuş pentru suspinele neîntoarse în inimă, pentru aromele tutunului regal şi tulburătoare ispită pentru o mână dornică să mângâie; nu-i mai populau gândurile viţei ce trebuie despicaţi pe ascuns, vaci lăsate în pogoanele de lucernă, ca să mănânce până le plesneşte splina şi ficatul, oi smulse din copca primelor două săptămâni de toamnă, ca să le arunce în groapa cu jar şi apoi pe mesele cu vin năsprit; vorbea acum mult, cu încordare senină, căci se luptase şi pierduse, despre trecătorile în Transilvania; le colinda apele limpezi, bându-le şoapta; sub vântul sunând în geamuri desluşea corn de vânătoare; lăstarii de nuc îl învăluiau, simţea el, în răşină de brad. Ajunse să se încurce, să se încâlcească şi în stare de trezie şi în stare de somn. Într-o zi, cumpără un butoi de bere şi-l sparse cu toporul; nepotolindu-se, jumuli de vii două duzini de gâşte şi le aruncă goale pe gârlă. Apoi, flatat de câtă suferinţă putea să îndure şi nu s-o provoace, fiindcă, drept din pornire, epuiza repede resursele de a deschide răni în oameni, deveni complet incoerent. Zăcu o săptămână, bolborosind cuvinte fără şir. Pe urmă se sculă. „Gata, hotărî, voi curăţi terenul”. Plecând în munţi, la Bisoca, spusese adio tuturor convenienţelor, – legea pe care mintea, pentru ca să nu lunece în prăpastie, şi-o instituie singură, fără a mai invoca tradiţia, ruşinea faţă de familie, spaima de lume – şi se întoarse cu un copil de un an, un an şi câteva luni. Îl puse, adormit, pe patul din odaie, fierse o căldare de apă şi-l dezbrăcă de costumul de lânică, să-l îmbăieze. Tinca i-l luă din mâini şi-l scufundă ea în albie. — Îl cheamă Vasile, zise Tudor. — Şi pe mă-sa? — Pe fata aia o cheamă Biciola. Dacă-l mai lăsam acolo, i-l omorau ăia şi se omora şi ea. Tinca spălă copilul, vătămându-se, tămăduindu-se şi iar vătămându-se. Era un copil năvalnic, carne rotundă învelită-n piele roz, scos din oglinzi în care s-au privit, rânduri-rânduri, odrasle de prinţi, pajişti de călţunaşi, nuiele de salcie încingând coapsa Floriilor; lovea apa cu picioruşe scurte şi dolofane şi pocnea din vârful limbii, încercând să imite măcăitul bobocilor de raţă care forfoteau pe duşumelele odăii. Tinca îl uscă în prosoape moi, pufoase şi, înainte de a-l îmbrăca, îl sărută pe ochii imenşi, pe gropiţele din obrajii mirosind a fân răscolit, pe mâinile bucălate, şi în adâncul făpturii ei primi umilinţa, îngenunchind şi o încuviinţă – Fiul Dulgherului pe care fusese aleasă să-l ducă în cârcă şi în buzunarele şorţului – şi până să-şi scuture praful de pe genunchi şi să-şi înveţe mâna să apuce prin somn marginea leagănului, iar copilul să îngâne cel dintâi cuvânt, Tudor îi puse în braţe al doilea ţânc. — P-ăsta, anunţă el, convins că-i face femeii o favoare, îl cheamă Alexandru... Tudor murise de mult... Vasile plecase în munţi, lăsând vorbă că se va întoarce după ce se însoară. Dar nu mai venise. Vara, lucra la un joagăr, la un cioplitor în lemn; făcea draniţă, cruci, porţi, paturi din lemn de tei pentru icoane, podoabe din lemn de măr pentru streaşină. Petre Grama, vecin cu mama Tinca, urcând la Bisoca, îl găsise plin de rumeguş de măr din cap până-n picioare. „Poate şi copiii o să-i facă tot din rumeguş, Doamne-fereşte! „ Iar acum pleca şi Alexandru. Ieri încă, pe când se mai lupta să ia o hotărâre, înveşmântat în îndoieli, stabilindu-şi preţul, dând dragostea la scăzământ, scormonind în spuza speranţei, râcâind cu unghia sigiliul ofertelor închise în viitorul nerespirat decât cu prelungirile hiperexcitate ale nervilor, se mişca stăpânit şi prudent; după ce îndopase cărarea cu pietriş şi lansase porumbei de hârtie devenise intolerant şi agresiv, dovadă parul aruncat în haita de câini învălmăşită pe nişte oase, în uliţă. Urmărindu-l cum se pregăteşte ca să dispară în adâncul insondabil al întunericului de iarnă, mama Tinca simţea că o înhaţă moartea. Ar fi vrut să-l strige sau să spargă geamul şi să-l cheme să-i pună altul, dar nu găsi în ea destulă putere. „Astupă-l c-o cârpă, i-ar fi răspuns, căci nu mai avea cum să dea îndărăt. Bate-l în scânduri, umple-l cu bolovani, îndeasă-l cu perne şi cu aşternuturi, dărâmă casa, dă-i foc, prea puţin îmi pasă”. Ştia că şi chemarea ăleilalte, a femeii care l-a rodit, e de mii de ori mai înaltă şi mai pătrunzătoare; mamele adevărate, care cheamă de pe mări de veacuri: cărora nu le poţi înfrânge glasul, pentru că din ţipătul lor te-ai plămădit; chinul deznădejdii lor, purificat în rugăciuni, în aşteptări, în puroaiele blestemelor, în gemete; dreptul lor de-a alăpta timpul necunoscut, de a-i hrăni orgoliul, de a-l lepăda de povara tuturor uneltirilor şi de a-l dărui, cu toate rănile cusute, celor aleşi să îl spintece – cu bocancul, cu spada, cu foamea, cu frigul, cu prăbuşirea iubirii. Copilului care s-a săturat să păzească vitele şi care, rupând ciomagul în coarnele lor, a semnat declaraţia de război adresată lumii. Gling, glang, gloria! Pentru că nu timpul e cel ce trece peste noi în anii tinereţii, plini de curaj şi bunăcredinţă, ci noi ne repezim în partea lui cea mai îngâmfată şi înşelătoare, ireală şi profesând asasinatul cu dinţi fragezi. Timp proaspăt şi vanitos şi puternic ca minciuna caldă. Dacă ne-am trage atunci măcar cu un pas în timpul dus – dar de unde atâta virtute? – n-am mai îmbătrâni poate atât de repede, căci timpul vechi şi ostenit e moale şi odihnitor, fără săgeţi, fără topoare, fără pofta de-a mai ucide, doar toţi servitorii crimei i-au murit şi e sătul de câtă moarte a împrăştiat pe drumuri. Aruncând raniţa în spinare, Alexandru trecu din curte în livadă. La portiţa legată în curele se opri să mai arunce o privire spre casă, ultima picătură de lapte pe care-o mai bea, scheunând, puiandrul de lup – şi pe urmă dispăru în genunea atribuită tuturor visătorilor, cu pasul calm şi ferm, necuprins de remuşcări şi primind ca pe-o ofrandă cei dintâi fulgi de zăpadă. Ningea uşor şi liniştit, aşezare de domnie lungă, pământul îngheţat primea cu supunere resemnată prăvălirea albă şi fastuoasă, gârla deschidea mii de pliscuri, să soarbă firimituri din somnul lui Dumnezeu, inima aerului tremura, parcă strânsă în ghearele corbului albastru ce se rotea în arcada cerului, spartă numai atât cât să cuprindă acea imagine nobilă, prefigurând şi măreţie şi mormane de stârvuri. Atunci se îngrămădiră în geam porumbeii de hârtie şi prinseră să gângurească din vechime: Biciola... Biciola. Mama Tinca se retrase înspăimântată pe marginea patului, cocoşul de porţelan, pus pe aparatul de radio, bătu scurt din aripi (avea ochi mari, gălbui şi holbaţi, cocoşul, ca de ţigan care nu şi-a vândut pieptenii şi lingurile şi n-are putere să creadă că va mai zări vreodată un ban în palma murdară), iar în pod trosniră, buşite cu călcâiul, un pumn de nuci. Tudor le mânca presărate cu sare, ca să poată să bea două oale de vin roşu. — Tudore, zise mama Tinca, eu nu-nţeleg ce fel de om oi fi tu. Ai prăpădit un sac de nuci, acum te-ai legat şi de-al doilea – ce-o să le mai dau copiilor în noaptea de moş Ajun?! Gândeşte-te că sunt şi eu o biată femeie singură, tu ai murit, băieţii au plecat... — Cică ăla care vorbeşte singur bea lapte negru, laptele nebunilor. — He, Petre Grama! Nici n-am simţit când ai intrat. S-a dus şi Alexandru, Petre. Acuma chiar că sunt singură, ca hârbul cu tămâie uitat pe-un mormânt. — Poţi să-mi dai câteva fire de arnici roşu? — Pot să-ţi dau şi cinci jurubiţe. — Fata e cinstită – vorbesc de a mare, că de a mică nici nu se pune problema – dar nu strică să încâlcesc semn pe clanţa uşilor, noaptea. Paştele mamii lui de derbedeu care mi-a aruncat bostani sparţi în dreptul casei şi mi-a mânjit poarta cu păcură! — Unde se duce lumea asta, Petre? întrebă mama Tinca, arătând spre uliţă – „Petre e un prost, mereu se va azvârli cu bostani sparţi în curtea cu fete de măritat şi mereu vor fi porţi mânjite cu păcură, mereu deşte flâmânde de sare şi de sânge”. — Păi, la Groapa hoţilor, zise Petre Grama. Am uitat să-ţi spun, azi, în zori, pădurarul a trecut pe-acolo, în drum spre Câmpia căprioarelor şi, cică, ia să trag eu un foc în groapa asta, să-l împuşc pe regele strigoilor. Bum! Bum! – şi-năuntru era nevastă-sa cu unu'... — Doamne-fereşte!... — Uite că n-a ferit. Acum i-au luat puşca şi-l păzeşte juma'de sat. Trebuie să vină de la procuratură să ridice morţii şi să-l ridice şi pe el. Nu e voie să vorbeşti cu el, poruncă, dar vorbeşte el pentru toţi. „Măi fraţilor, zice, procurorul e dator să facă reconstituirea faptei – şi e dator! – cu ocazia asta, zice, o să mai bag o litră de alice în morţii ăia care se giugiulesc de azi înainte prin grădina raiului. ” — Vai de capul lui ăla fără minte! Ca şi cum nu era lumea plină de lacrimi amare şi fără sângele vărsat de el. Petre, vorbeşte cu nevastă-ta şi trimiteţi-mi-o pe fata aia mică. O s-o-nvăţ să mănânce şi să doarmă la mine. Un suflet de copil risipeşte urâtul numai cu răsuflarea lui... ... – M-am dus acolo aproape în fiecare zi, toată iarna, sfârşi Havalica. Dar numai în ziua plecării lui Alexandru m-am închipuit băiat. Mama Tinca dormea, şi eu, încălţaţă cu nişte bocanci vechi, tropăiam pe podele, ca să viseze bătrâna că Alexandru e în odaie, se plimbă şi se gândeşte cum o să-l joace pe Irod împărat, la Crăciun. Sunt băiat, ziceam, şi mă cheamă Nuş, mă cheamă Naum, mă cheamă Claudiu. Numele-mi veneau singure în minte. Dar, oricât de mică, îmi dau seama că nu mă prinde figura să fiu băiat. Nu-mi surâde viaţa de băiat. Dumnevoastră v-a plăcut să fiţi femeie? — Nu mai ştiu. De altfel n-am întârziat în gândul ăsta decât o clipă. Atât cât au trecut plopii ăia pe Dunăre. — Soldaţii de plop, specifică Havalica. Eu cred că oamenii se schimbă în ceea ce nu sunt doar când vor să pedepsească. O colegă de-a mea, când vrea să-şi pedepsească bărbatul, se duce şi se sărută c-un barcagiu, unu' frumos, Cuprian îi zice, dar eu zic că aşa ceva nu se cuvine să fie făcut. — De ce? întrebă Cezar Saltava, năpădit de-o duşmănie stufoasă. Dreptul ei să-l repudieze şi dreptul lui s-o urască. — N-am înţeles cuvântul... Dreptul ei să-l respingă şi dreptul lui să se prăbuşească şi dreptul tuturora la rătăcire. — Vorbiţi ca-ntr-o taină, râse Havalica. Vorbiţi ca şi cum aţi privi Dunărea de pe un pod de icoane. — A fost cândva un pod de icoane peste Dunăre. Nu neapărat icoane cu Dumnezeu, sau şi cu Dumnezeu, dacă vrei, dar în primul rând cu păsări stând în iarbă şi cu un băiat mâncând pepeni, în răsăritul soarelui. „Portocalul nins şi mirosul eterat al vinului grecesc”, zâmbi Saltava şi lângă el nu mai vorbea Havalica, vorbea Irina Devechi: „Nu poţi să dormi, Cezar. Ţi-e silă că am părul lung şi te împiedici în el prin somn?!” „Eşti stupidă să mă trezeşti mereu”. „Erai treaz. De mult nu mai poţi dormi lângă mine. ” „Ba, adorm foarte repede. Mă aşez cu faţa în jos, iau în mâini o mitralieră, pun nişte inşi la zid, încep să trag şi când se termină banda sunt gata adormit”. „M-ai împuşcat de multe ori? „ — Eşti o boroboaţă, Havalica, spune Cezar ridicându-se. — Numai atât? se răsfăţă fata. — A, vrei mai mult? Atunci află că eşti o boroboaţă îndrăgostită de Alexandru din Bisoca. — Nu! strigă ea, rupând apele nesomnului în care i se scălda faţa, dar Cezar trecuse în cărarea mărginită de crizanteme slute şi urca puntea de scândură spre şalupa de traversare, privind din rădăcina mizeriei vâltoarea dând în spice albe de pe linia unde Dunărea moartă se uneşte cu Dunărea vie. Nu mai era nici o luntre care să lege, învârtindu-se, spicele în snopi... Puii mizeriei nu ies totdeauna din buboaie de ouă; ştiu să scoată capul tremurând sau frângându-se-n plecăciuni chiar din ouă pline cu nopţi de borangic. Aşa cum leşul ignoranţei va învia mereu, stropit cu sângele incandescent al mieilor, tulburea sămânţă a fricii va prinde rădăcini şi va da colţ până şi-n locul cel mai lipsit de imaginaţie. Frica, la femei ca Doina Poloneza, să zicem, sparge osul şi-şi plantează caseta în Abisinia şoldului, la indivizii de croiala mea, emotivi, neîndrăzneţi în substanţă, destul de curajoşi că s-au născut, trăind cu îndărătnicia iederii de-a fi prezentă pe toate ruinele, se manifestă ciudat, prin convulsii de veselie, ceea ce înseamnă că suntem mediul ei privilegiat, mâlul unde gestează scoicile prin care-şi detună vuietul. Pentru că mă obseda fraza lui neîmblânzită, Leb Betleem putea să se considere un jucător de noroc cu o lovitură în plin la activ. Douăjpatru de gălbenuşuri într-un pahar crainicului strigând din turnul comisarilor: „conducători la start, întindeţi benzile, încetaţi jocurile!” în vocea căruia nu vibrează măcar un capăt de sârmă ruptă, nici cel mai mic semn că va câştiga cursa un cal şleampăt, lipsit de orice valoare, că tot ceea ce pare efort nobil, încordare, patimă, durere, tropot fluvial, coame smintindu-se în vânt nu e altceva decât măsluiala care-a îmbrâncit în şanţ adevărul, demoniacă şi mai delirantă decât adevărată. Aş fi putut să merg să-i spun lui Pavel Ibriş, care răspundea de probleme speciale în cadrul comitetului raional, că sunt urmărit de-un străin vorbind ceremonios, dar evaluându-şi cuvintele la un preţ mai mare decât preţul pieţii, însă Ibriş ar fi pus să fie golite de umbră toate heleşteiele, şi nu vroiam, apa prea curată n-are gust, ceea ce e străveziu până la a zecea brazdă în adâncime nu e credibil. Toţi, sau aproape toţi ne temeam de lbriş, şi el, mic şi ascuţit, ca o vergea de alamă, o vergea care nu dă măcar frunze de cocleală în atingere cu aerul, dar adulmecă şi curăţă puşca aleasă pentru execuţie, râdea subţirel şi zicea: nimeni, dar nimeni nu mai e şic în oraşul ăsta. Era bolnav de piatră limpede Pavel Ibriş, toate gândurile celorlalţi se reflectau în el zgribulite, şi el, vesel, calm, încântat de expresia, descoperită într-un mare scriitor, că luceafărul de ziuă se mai numeşte şi steaua porcului, arunca pe nări, cum arunci fumul de ţigară, două şuviţe de cântec negru: ... cădea guvern după guvern numai Ibriş era etern... Tăind prin nişte străzi scorburoase am ieşit în centru: primăvara plesnea de zugrăveli naive. Cufundari aurii, nagâţi, călifari albi şi roşii se legănau deasupra Dunării, prin cer treceau viori de trestie, strecurând sunete aromind de dor, undeva, poate în spatele casei ăleia galbene, o parte din cer schimbase poziţia cu a pământului, fiindcă între luna care nu se stinsese şi soarele cu coada-n vânt, plutea un rând de magazii, doi salcâmi şi o movilă de scânduri vechi sau aşa ceva şi fiecare clipă o proslăvea pe cea de dinaintea ei şi se căznea să prindă plod şi să-l nască băiat – şi unele-i năşteau scânteietori, altele, cabotini, altele daţi în stambă – virginitatea pământului îndelung torturată de dorinţe şi violenta ei descătuşare – şi lumea, încercând rotiri fără noimă pe trotuare – vorbea tare, larg, mult şi nefiresc. Ai fi zis că aşteptau cu toţii sosirea unei caravane cicliste, şi caravana întârzia sau, voind să pedepsească oraşul, apucase alt drum. Fotografii lui Cuprian, plantaţi în cel mai dulce unghi – cafenea, vitrină cu bijuterii, vânzătoare cu coşurile pline de violete – furau din ochi siluete fragile, luminându-le cu fulgere scurte. Unul dintre ei, dornic probabil să răstoarne sau să restabilească un echilibru între arbori şi fântânile încă mute, ca nişte berze împăiate, mă fotografie şi pe mine şi neavând să-i arunc în cap o cofă cu vin îmbâcsit de muşiţă – e absurd, dar nu-mi place să mă fotografiez, refuz să fraternizez cu imaginea mea pe hârtie: cine-i ăla despuiat de gânduri, dezmoştenit de el însuşi, golit de foame, de vorbe, de vise!? – m-am mulţumit să-l împroşc în minte cu cea mai cumplită înjurătură. — Biserica mă-ti, aia făcută numai din oase, Isus de oase, Maica Domnului de oase, rugăciuni de oase, judecători de oase, numai cei ce primesc sentinţa sau mâhnirea fiind umbre pe botul câinilor care le-au înghiţit oasele. Nişte copii scoşi dintr-un lagăr de concentrare din Austria dăruiseră companiei noastre o biserică de-asta, dar de ce-mi venise-n gând din nou darul ăla fonf, trădând mistica oaselor alea flămânde şi rahitice!? Desigur, Leb Betleem, îmi spusei şi zgâlţâindu-l de umăr pe fotograf, mârâii la urechea lui: — Vreau să le am peste-o oră. Şi vreau să fie şi Cuprian acolo, ai înţeles? — Am înţeles, ce dracu, doar nu duc pe umeri o căpăţână de varză! Mă purtam ca un somnambul, când cei ce-l urmăresc umblând pe acoperiş dublează miza tăcerii, convinşi că suprimă timpul. Pentru că în această zi bună de prăsilă, cu forme cărnoase şi pieptul întărâtat, trebuia, după cum îmi poruncise primul-secretar Olmazu, să salvez un arbore cu înfăţişare şi lemnul de misionar (are daruri de Irodiadă Olmazu! ) sau să devin complice la tăierea lui. — Fă cum te duce capul mai bine, Saltava, însă te previn... — Ştiu, să am grijă să nu vi se taie vouă capul. — Prudent ca găina de alun – şi-mi întoarse spatele şi din clipa aia devenisem secătura care, înrolându-se într-o expediţie de jaf, scoate din trompetă numai sunete prefăcute, simulând decadenţă şi un protest mic; pentru cei ascunşi de frică în dosul uşilor, sau în crăpăturile lor, umiliţi ca gândacii, el e în coloană, dar nu şi în ideea ei, fiindcă, iată-l, el batjocoreşte cu două note de jale piţigăiată descreierata furtună a fanfarei. Casa e pe Strada de frunză arsă. Faţadă sprijinită pe coloane, verandă largă, geamlâc care se deschide. În curte, o magnolie se pregătea să aprindă candele viorii. Arborele misionar, o plută de două sute de ani, tremura stins la poale (cântec pentru inimile de argint desenate în trunchi?). Ramurile din vârf, degete întorcând foile din Cartea facerii, modelau bulgăraşi de ceară solară şi azvârleau provocări timpului, mai vulnerabil decât ele, căci ele se nasc ca să primească în pridvoare pojarul răsăritului de lună şi abjecţia sculpturală a cârdurilor de copii visând pogoane de mărgăritar, închipuind răpiri din seraiuri şi deşertându-şi, fără sfială, bărbăţia sau burţile pline de struguri în frunzişul bogat. Am sunat, şi-n ploaia din mine un fulger s-a pornit să cânte cu multă vâlvă: ... din cocoş nu faci găină nici din curvă gospodină din cocoş nu faci sarmale nici din curvă fată mare... Urma să mă logodesc cu dracul, eu, cel iniţiat în taina ceremoniilor viclene sau?... În locul unui ospăţ cu muguri, se ivi o bătrână.,, Săru mâna”, şi ceea ce mă izbi la ea, parcă m-aş fi fript cu ţigara-n colţul gurii, n-a fost înfăţişarea de scrumbie cu gheb – chiar mirosea a sare şi niţel a urină de pisică – capul ţinându-se numai în două zgârciuri, privirea foarte pătrunzătoare şi inteligentă, căutând solzii de şarpe din sufletul ăluia de-l avea în faţă, ci picioarele, şi nici fusele alea înfăşurate într-o pieliţă opărită, ci labele: erau ca doi peşti culcaţi pe burtă faţă-n faţă, căutându-se cu capetele, cu cozile retezate şi cu deşerturile scobite de orice urmă de viaţă: „Vei pierde, Cezar Saltava” şi-am intrat, înalt, liniştit, aşteptând să izbesc cu fruntea o cupă din candelabru şi s-o sparg, căci acum ea avea să poruncească şi eu să execut, dar mai întâi avea să-mi spună cine e fiul ei. Şi chiar aşa începu: — Ştii cine e fiul meu?... — Cum să nu! Tovarăşu care smălţuieşte tot ceea ce trebuie smălţuit în paişpe regiuni ale României socialiste. — Şi are să mai urce. E încă tânăr. Şi foarte instruit. Dumneata, tovarăşe, ce limbi străine vorbeşti? — Păi, exceptând româna, cele două limbi pe care le mai vorbesc, germana şi franceza, le vorbesc destul de peltic, lemnos... ştiţi, germana am învăţat-o păzind prizonieri, în lagăre improvizate, iar franceza, într-un spital, rănit, o rană uşoară. — Vrei un pahar de vin? Eva! Ciocăni c-o gheară de scărpinat într-un talger de aramă, puzderia de sunete muri în perdeaua de pluş greu trasă pe uşă şi nu se produse nici o mişcare, probabil că Eva, dincolo, se-ngâna cu şarpele – clipă ideală pentru declanşat atacul... — Dacă vreţi o femeie de serviciu mai devotată... — Vei tăia pluta, mă sufocă valurile de scamă care-mi inundă bucătăria şi dormitoarele. — Cum doriţi. Dar să vă spun un caz. Săptămâna trecută, tot aşa, am fost trimis să ridic un stup de albine nenorocite care atacau casa mamei tovarăşului Prim de la regiune. Stupul era peste drum, într-un loc încercuit cu gard de sârmă. Poarta – ferecată în lanţuri şi cu lacăt pe burtă. Trebuie o comisie specială să spargi lacătul: primărie, miliţie, doi martori de pe stradă. Şi până la urmă, stupul era sec. — Putea să fie viu. — Ştiu o poveste teribilă cu albine vii. În copilărie... — Mama e bătrână, dar nu e bolnavă de evocări. — Le camarade parle le francais, Eva. — Să trăiţi! — Pretind că n-am fost niciodată mai prost ca atunci. Prost-pur-sânge-şi-legat-la-ţăruş. Eva coborâse din Cartea facerii pe care-o răsfoiau deştele arborelui misionar. Înaltă, blondă, cu părul lung, plină de zvâcnituri neadormite. Strânsă într-un capot roşu, moale. „Jertfind o fâşie din capot ca s-o schimbe în vinul promis mie de maică-sa”. Cu picioarele goale, în centrul unui mic soare de ceramică. Pe o farfurie, ridicată în dreptul umărului, un căţel de mărimea unui guzgan şi cam din aceeaşi culoare scotea limba la Dumnezeul care-şi treieră grâul cu împăraţi desculţi. Grâul se treiera pe aria din capul meu şi doi îngeri bătrâni, ajunşi de corvoadă, plesneau din bice din maţe de peşte numai pe bucile împărăteselor. Împarte, Doamne, averile tale!... — Fă-mi loc, Eva, aduc eu un pahar cu vin. — Mama dumneavoastră, descleştai fălcile... — La belle-mere, surâse Eva. Iar eu, nora cea mică, de la Sibiu. — Oh! am rostit (şi-n gând: „fata asta, neextenuată de miraje, în capotul ei roşu ca sub un clopot de vin, plină la greaţa de-a se trezi în târşâitul labelor semănând cu doi peşti... ”) —... e destul de în vârstă, are loc de veci? — Nu cred. — Un loc de veci în parcela cea mai de vază a cimitirului Sfântul Constantin, plus douăj de saci de ciment, o lucrare trebuie pornită doar, şi asta în schimbul unei scurte declaraţii scrise de mâna ei: nu dau şi nu voi da dreptul nimănui să-mi taie pluta din faţa casei... Gura Evei, ca o potcoavă de mânz, se deschise să-mi spună scurt: — N-ai să te-neci într-un lighean cu apă. — Primul adevăr pe care l-aţi rostit în viaţă. Dispăru. Şi se întoarse singură, cu hârtia şi cu câinele tot în farfurie. La uşă, muşcând dintr-un biscuit, deveni curioasă: — Nu eşti băiatul ăla care mi-a luminat drumul cu felinarul, într-o noapte, la Mamaia-sat? Şi mi-a trântit uşa-n nas, înainte de-a o putea anunţa că avem şi-n Brăila un cartier neelectrificat. Mă salutai cu arborele misionar (visase oare peste noapte pânză de fierăstrău şi daltă ţigănească scormonindu-l de ălbii? ), iar un bătrân c-o mustaţă groasă, cu pantaloni din blană de oaie şi vesel ca-n paradisul tâmpiţilor, mă opri la colţul străzii.....

Ingerul a strigat de Fanus Neagu I         ÎN MARGINEA DUNĂRII SE LEGĂNAU ANCORATE douăsprezece luntri. Pe botul lor se uscau vîrşii, prosto- voale şi plăşi ude. Un băiat cu şapcă ponosită, cu flaneaua veche înverzită în coate — avea obiceiul să se tîrască prin ierburi după ouă de pasăre — şi cu pantalonii suflecaţi pe fluierul piciorului, întinsese o scîndură ca un podeţ pe marginea a două luntri şi se lungise cu faţa la soare, ţi- nînd sub braţ două păpuşi de lut, coapte în foc, pietrificate, ca nişte mici monştri. De dincolo de Dunăre, din baltă, unde se bălăceau turme de porci, luptîndu-se să găsească rizomul stufului în apele murdare, vîntul aducea miros de nămol. Băiatul părea adormit, dar nemişcarea lui era ca a sălbăticiunilor ieşite la pradă, toate simţurile-i şedeau la pîndă. Deasupra peretelui de piatră, în faţa casei lemnaru­lui, taică-su şi încă vreo douăzeci de oameni se certau, stri­gau să fie lăsaţi să intre într-o remiză de căruţe vechi. Cînd gălăgia creştea, acoperind plescăitul valurilor, băiatul se ridica, se frîngea de trunchi, scotea din luntrea de la pi­cioare, vîrîndu-i două degete în urechi, un peşte şi-l arunca fulgerător în luntrea lui taică-său. Patru crapi cu burţi aurii, lungi ca pe picior, atîrnau cu gurile prinse într-un covrig de sîrmă din vîrful catargului de la prora bărcii din care fura băiatul. Atent, cu mişcări iuţi, el desfăcu bri-ceagul de la curea, încălecă sprinten catargul alunecos, trase peste gura unui crap şi, cu el în braţe, străbătu scîn­dară de-a-ndaratelea, cu ochii aţintiţi spre mal, intră în luntrea lui taică-su şi-l ascunse în tureatca unei cizme de cauciuc. Peste ani, povestindu-şi viaţa învăţătorului Eugen Fulga, băiatul avea să spună: — Faţa mea are culoarea albă, nesănătoasă. Semăn cu tata. Nenorocirea lu tata i s-a tras, oricît v-ar părea de ciudat, de la culoarea feţii. Nenorocirile mele n-au rădă­cini. Unchiu Petrea Dună, care-l ura pe tata, spunea că asta e culoarea feţii înecaţilor. Erau cumnaţi. Mătăhălos, ştirb, cu respiraţia greoaie, şuierătoare, ca şi cum i-ar fi scîrţîit în piept o scîndură udă, unchiu Petrea Dună, care era lem­nar, ar fi dat orice să-l lungească pe tata pe gard şi să-l bată în cuie. — Aş face un lucru de toată frumuseţea, zicea. Doar tot unu din branşa mea l-a ţintuit pe cruce pe Domnu nostru Iisus Hristos. Motivu duşmăniei dintre ei era mama. Tata trăise cu ea trei ani şi o gonise de la el pentru că o prinsese tăvălin-  du-se aproape goală, la soare, pe un covor de pîslă de pe vasu unui grec din Brăila, care venea şi cumpăra pepeni de la noi din Plătărăşti. Alungată, mama s-a dus la Brăila, s-a încurcat cu un hamal din Atîrnaţi, bătăuş şi beţiv, care îndoia şi fiare la circ, într-o seară au intrat amîndoi în Dunăre să se scalde şi n-au mai ieşit niciodată. Unchiu Petrea Dună, care ţinuse mult la sor-sa, o visa des. Şi mereu în acelaşi fel. Se făcea, cum spunea el, că mama stă undeva pe un pat de brădiş, clădit pe fundu apelor, iar tata coboară la ea şi fac dragoste. Visu îl îngreţoşa. La început, în primu an, se scula furios şi arunca cu bolo­vani în Dunăre. Da, cu timpu, începu să creadă că ceea ce vede în somn se petrece şi în fapt, mai ales că, după moartea mamei, tata slăbise şi căpătase culoarea aia nesă­nătoasă a feţii. — E alb, zicea unchiu Petrea Dună, e alb fiindcă se tăvăleşte pe fundu apelor cu sor-mea. Acolo unde se văd ei, apa e rece ca gheaţa, e apa înecaţilor, intri în ea şi te faci alb cum e caşu, cum sînt înecaţii. În scrînteala lui, unchiu Petrea Dună a prezis, de altfel, moartea tatei... Deocamdată însă băiatul avea zece ani, ţinea în podul palmei un melc cu corniţe vîscoase şi ardea de nerăbdare să plece la Dobrogea cu alţi treizeci şi nouă de oameni din Plătărăşti.   În primăvara aia trei evenimente mai de seamă s-au petrecut în cîmpia Brăilei: hoţul de cai Costică Gurafoii din judeţul Ialomiţa a furat armăsarul senatorului Horia Lupescu şi l-a vîndut grajdului de curse Marghi­loman; pretorul plăşii Movila Miresii a fugit în Austria, pe un şlep care transporta grîne, cu o învăţătoare de sat, devenită peste cîtva timp cîntăreaţă într-un local de noapte celebru, iar prinţul Alexandru Şuţu, poreclit Buric, con­strui lîngă conacul lui din Plătărăşti un aerodrom. Fuga pretorului dădu naştere la o serie de procese între moştenitori, iar furtul săvîrşit de Costică Gurafoii, pe te­ritoriul de acţiune al altui hoţ vestit, Ţulea Fălcosu, cu care încheiase un acord verbal de neîncălcare, marcă începutul unei bătălii surde, cu vînzări jandarmilor, între hoţii din cele două judeţe: Ialomiţa şi Brăila. Ţulea şi o ceată de opt inşi pătrunseră noaptea în satele de dincolo de apa Călmăţuiului şi spintecară cu cuţitul burţile mînjilor pe care Costică Gurafoii îi aştepta să împlinească doi ani ca să le arunce arcanul pe după gît. Armăsarul lui Lupescu fusese, pesemne, o mîndreţe de cal, care lua foc sub pi­cioarele călăreţului, pentru că Ţulea împinse răzbunarea mai departe: dădu pe faţă vadurile de la Dunăre prin care Costică Gurafoii trecea hergheliile în bălţi să le ascundă. Ca să-l împace, Costică Gurafoii veni la Brăila, apărat de doi oameni de încredere, aducînd-o cu el şi pe sor-sa, o fată de optsprezece ani, cu părul negru de turcoaică, şi pielea ca laptele în care-ai vărsat cîteva picături de vin roşu. Îl găsiră pe Ţulea în curtea hanului ţinut de fraţii Şo- roagă, pe Dorobanţi, la capătul dinspre strada Galaţi. Era joi, în săptămîna dinaintea Paştelui, mirosea a ciorbă de peşte şi a ştevie prăjită. Ţulea se spăla la cişmeaua din curte. Tînăr, voinic, tuns scurt, cu pieptul păros, îşi îndoia ceafa groasă şi un argat îi turna apă cu găleata pe gru- maji. El se scutura, suflînd zgomotos pe nări. O ghiulea de plumb, mare cît să încapă în pumn, îi atîrna de curea pe şold. Hoţii se priviră scurt — Costică Gurafoii era mic şi vînjos, cu mustaţă neagră ca o lipitoare sătulă — şi bătură palma. — Ce-i cu voi, rîse Ţulea, aţi venit să daţi cu nasu prin beciurile Brăilei? Nu-i de trăit acolo, rîgîie broaştele de te bagă-n răcori. — Am venit cu sor-mea să îngenunchiem diseară la ale douăşpe evanghelii. Ţulea se întoarse spre sora hoţului din Ialomiţa şi ochii i se aprinseră în fundul capului. Fetei îi plăcu hoţul din Brăila, luă apă în pumn şi i-o aruncă în faţă. Ţulea, focos, o ridică de subsuori, o aşeză în găleata smulsă din mîinile argatului şi o purtă pe sus în prăvălie, unde se întinseră la băutură. Înainte de asfinţitul soarelui, la ceasul cînd în om co­boară liniştea amestecată cu spaimă — clopotele de la toate bisericile băteau încins peste oraş — Costică Gurafoii se duse cu Ţulea la biserica din spatele Pieţii Sărace, şi-l puse să jure la icoana sfinţilor arhangheli că va face cu­nunie cu sor-sa. Întorcîndu-se la cîrciumă, s-au întins pe spate,   într-o cameră ferită, cu gurile sub canea, şi au dat gata cîte un butoiaş de bere. Ţulea s-a făcut topor de oase. Costică Gurafoii şi oa­menii lui l-au suit în pat, cu fata, au ieşit în curte, au scos trei cai din grajduri şi pînă în zori au fost înapoi la malul Ialomiţei. În Valea Plopului, din coasta tîrgului Urziceni, hoţii s-au oprit să-şi mai spele gîtul cu cîte-o oală de vin şi au cîntat un cîntec despre cei trei cai legaţi în cheutorile de fier din peretele cîrciumii.   Trei cai murgi, cu frîul lat, Doamne, că nu i-am furat...   Şi ca refren, un crîmpei dintr-un cîntec ascultat într-o grădină cu mititei şi ţuică galbenă de pe Calea Griviţei din Bucureşti:   Hai, cîntaţi, cîntaţi splendid, Voi, ghitare din Madrid. Caar-meen! Caar-meen!   În jur, cîmpia mirosea a primăvară şi un vînt călduţ cioplea ridicăturile de pămînt de pe întinderea ei nes­fîr- şită. A treia întîmplare îşi are începutul într-o staţiune de iarnă din Elveţia, unde, de Anul nou 1934, Alexandru Şuţu (Buric), din spiţa domnitorilor fanarioţi, se logodi cu o prinţesă Ştirbei, Ana, de şaisprezece ani, la rugămintea căreia comandă pentru nuntă unei uzine din Anglia două avioane. În martie, prinţul plecă cu logodnica la Londra să ia lecţii de pilotaj şi telegrafie în ţară să i se constru­iască un aerodrom la conacul moşiei din Plătărăşti. Îl vroia lîngă aripa nouă a conacului, cu vederea spre Dunăre. Inginerul sosit din Bucureşti să efectueze măsurătorile şi să indice unghiul de înclinare al pistei dispuse să se taie păduricea din plopi canadieni de pe terasa din stînga curţii, unde se mai aflau şi două mori de vînt pentru în­frumuseţarea decorului. Dar Marin Doancă, administra­torul de la Plătărăşti, nu vru să bage toporul în ea. Plopii îi aminteau de o vîlcea din Argeş, locul lui de naştere, încolţit de inginer, care ameninţa şi înjura, Doancă avu o idee salvatoare: se gîndi să pună mîna pe pămîntul ţăra­nilor din hotar cu curtea prinţului. Erau treisprezece familii care stăpîneau acolo vreo patruzeci de pogoane, rămăşiţe de la împroprietărirea de după primul război mondial. Logofeţii îi strînseră pe ţărani la primărie. Doancă veni cu docarul. Era un om de cincizeci de ani, gras, cu faţa stacojie, parcă veşnic tăiată de crivăţ. Avea pieptul lat, pătrat şi o bărbuţă de culoarea nisipului îi împodobea obrazul fleşcăit în care ochii mici sticleau veseli. Pe ţărani, de cînd apăruse Terente hoţul, împărat peste bălţile Bră­ilei, îi numea „cumetrii lui Terente”. Mirosea în perma­nenţă a usturoi, din care pricină femeile se trăgeau în lături din calea lui. Taică-su slujise ca împărţitor de cărţi la masa de joc a prinţului bătrîn. Marin Doancă îi moş­tenise toate tertipurile de măsluitor, se spunea că, în ca­fenelele Brăilei, trişori renumiţi ieşiseră cu buzunarele scuturate de la întîlnirile cu el. Ţăranii se temeau de el. — Prinţul tunde oaia, spuneau ei, Marin Doancă o ju­poaie. Intra des în cîrciuma lui Fănică Măxineanu, bea cu cine se nimerea, iar de Ignat îi plăcea să înjunghie porci, atît la el acasă, cît şi la alţi oameni din sat. Mînca din pomana porcului şi primea bucuros cele cîteva kilograme de carne cu care e plătit măcelarul. Cei treisprezece ţărani îl întîmpinară pe treptele pri­măriei. — V-aţi adunat, cumetrii lui Terente? întrebă el rî- zînd. De cînd cu hoţu din Carcaliu vă cîntă toate păsă­rile. Prinţu vrea să vă cumpere pămîntu, anunţă el coborînd. Prinţu... — Unde e prinţu? întrebă Barbu Căpălău. — În Anglia. — Sănătos? — Slavă Domnului, nea Barbule, n-are nimic! Cine se scoală de la masă cu frimitura-n barbă nu se leagă boala de el. Eu zic să nu vindeţi. Fără pămînt, ţăranu e fără mîini şi fără picioare. — Păi dacă vindem şi pogoanele alea, zise Căpălău, putem să ne băgăm cu gîtu-n laţ. — Aşa-i, nea Barbule, să nu vindeţi. Să faceţi schimb. Prinţu are o moşie şi în Dobrogea, la Aguleşti. Pentru un pogon aici, dă patru pogoane în Dobrogea. Aici aveţi cîte trei, acolo o să aveţi cîte douăşpe pogoane. E o treabă, nu? Şi aveţi şi marea, la doi paşi de sat. Adică peşte, căcălău. Semnăm actu la notar şi în cinci zile, plecarea. Zi că n-ai noroc, mă, cumătru lui Terente?! îl scutură el de umăr pe Neculai Mohreanu, unu cu faţa ca de înecat. — Oi fi avînd noroc, da n-am căruţă. Nici eu, nici Titi Şorici. — Vă dau una de la curte. Veniţi la rotărie şi alegeţi una dintre ale vechi. — Gratis? întrebă Şorici. — Să zicem că daţi şi voi acolo două oi. E ca şi gratis. O să mă pomeniţi în neam pentru binele ăsta. — Dar cu casele? — M-am gîndit şi la asta. Cine vrea, vinde, ăla care vrea, face schimb şi cu casa. Avem la Aguleşti case pentru zilieri. Îi scoatem şi intraţi voi în ele. Actu e la notar, semnaţi-l, şi să fie într-un ceas bun. — Şi dacă n-o fi? se îndoi Şorici. — De ce să nu fie, mă, îl costă ceva pe Dumnezeu? Se urcă în docar şi plecă. Ţăranii îl priviră din urmă, neliniştiţi, frămîntîndu-se în ei, înfricoşaţi dar totodată ameţiţi de mirajul pămîntu- lui care-i aştepta. — Douăşpe pogoane, măicuţă doamne! Ispita li se strecura în suflet cu atît mai mult cu cît pe uliţe se răsucea un pui de vînt cu miros de pelin abia ră­sărit, Vîntul îţi intra în haine, în păr, în nări, dracu să-l ia, parcă se stîrnise anume să-ţi fure minţile. — Măi, parcă m-a secerat de la genunchi, spuse Barbu Căpălău. Ceilalţi n-avură timp să mai zică nimic. Dinspre coada Noianului — o groapă de vreo cîteva mii de hectare, care se întinde de-a lungul satelor din marginea fluviului şi e acoperită tot anul cu apă din revărsările Dunării — se auzi un bocet prelung şi pe uliţă năvăli, urlînd, o ceată de milogi în zdrenţe. Se apropiau în cîrd, bătînd cu pumnii şi cu ciomegile în porţi, să fie miluiţi, iar în urma lor se tîra o altă ceată, de ţărani. Din vălmăşagul milogilor, o muiere înaltă, despletită, cu rochia ruptă pe şold, mînjită pe faţă de funingine, trăgea cu un băţ pe scîndura din garduri, ridicînd toţi cîinii în picioare. Se jelea cu voce ascuţită, înfiorîndu-ţi carnea, iar în ceata ţăranilor care se îngroşa mereu, femeile îşi făceau cruce. Cei treisprezece uitară de pămîntul de Ia Dobrogea şi se amestecară şi ei în grupurile ieşite la porţi, ca să pri­vească cerşetorii cum înaintau, scălîmbîndu-se şi răcnind, spre partea de jos a satului. Cu două zile în urmă, aceiaşi milogi mai străbătuseră o dată Plătărăştii şi ţăranii afla­seră uimiţi că nu erau milogi, ci boieri din Bucureşti, veniţi să petreacă Paştele la Foti Tomescu din Lacovişte, cale de 50 km, în Bărăgan (Foti Tomescu avea cinsprezece hectare de vie, o parte din Noian şi băcănie). Muierea cea înaltă, nevastă de negustor pricopsit, ţigancă sadea de neamul ei, dimineaţa îi îmbrăca în haine luate de la ar­gaţi, îi urca dă­- rîmaţi de chef în docare şi-i ducea să se joace de-a schilo­zii prin satele de la Dunăre. Iar boierii, cerşind, treceau dintr-un sat în altul, ca într-o chemare voluptoasă spre pră­buşire. În amurg, Marin Doancă, mai mult ca o demonstraţie de forţă, băgă tăvăluguri de piatră pe pămîntul celor trei­sprezece ţărani, iar ăştia, fără să se fi vorbit dinainte, se strînseră cu toţii acasă la Costache Andrei. Che An­drei — cum îl strigau oamenii mai pe scurt — trăia sin­gur, într-o casă la cîţiva metri deasupra Noianului. Ne­vasta îi murise, Gicu Catîru, singurul lui copil, lucra la Brăila, factor poş­tal. Mărunţel, cu faţa ca un bot de vulpe, Che Andrei purta tot timpul, petrecută pe după cap, o bentiţă de postav negru, ca un cerc de cofă, care-i ascun­dea golul ochiului drept. Ochiul i se scursese, lovit de o schijă de obuz, în războiul balcanic. Luat prizonier, trăise doi ani în Anatolia — se jura că în Asia nu creşte altceva decît alior — şi ajunsese pînă la mormîntul Domnului, la Ierusalim, dar nu se consi­dera hagiu din pricină că fu­sese dus acolo cu forţa să lu­creze. În tinereţea lui băuse rachiu cu vadra, o turcoaică, pe care o înjura şi în somn, îl lecuise de această patimă dîndu-i să înghită o zeamă de buruieni descîntate (încurca lucru­rile, o dată zicea de turcoaică, altădată de unul Stan Vrăji­toru). În captivi­tate mîncase carne numai de două ori, lîngă Ierusalim, unde a prins doi măgari lăsaţi la păşune şi i-a jugănit. Pe băiat, pe Gicu, el îl poreclise Catîru, în aminti­rea ce­lor două animale care-l hrăniseră pe săturate. A ţinut mult să-l facă învăţător şi l-a dat la Şcoala Normală din Galaţi. Dar Gicu, parcă spre a-şi întări porecla, a rămas doi ani la rînd repetent, şi Che Andrei, care se îmbăta acum numai cu vin, striga în cîrciuma lui Fănică Măxineanu: — Ori eu la Ierusalim, mîncînd boaşe de măgar, ori Gicu al meu la Şcoala Normală. Îl retrase pe băiat de la Normală şi-l băgă la o pră­vălie în Brăila, apoi la poştă. Ideea lui Marin Doancă îl cîştigase pe Che Andrei din primul moment. Spre deosebire de toţi ăilalţi, el îşi fă­cuse socoteala să vîndă ale douăşpe pogoane, imediat ce ajunge în Dobrogea, şi să deschidă o cîrciumă. — Oameni buni, îi anunţă el pe ţăranii strînşi în tinda casei lui care mirosea puternic a fum de tizic, eu mă mut. Fie şi singur, tot mă mut. Cunosc Dobrogea, am făcut armata de recrut la Medgidia. Juma de an am cîntat în biserica mare a tîrgului, lîngă altar. O făceam pe dascălu, ca să scap de corvezi. În Dobrogea, fraţilor, dacă ai devlă, te faci domn într-un an. Da, măi nea Barbule, se adresă el numai lui Barbu Căpălău, pune dumneata două po­goane cu pepeni, du-i la Constanţa, colea-n toiu verii, cînd îi crapă buza orăşanului de sete şi cînd forfotesc boierii la băi ca viermii şi să-l bagi în mă-sa pe cine te minte dacă nu umpli o saltea cu bani. Dobrogea asta e ţara româ­nească şi nu este. Peste tot, cînd tai o oaie şi o pui în ti­gaie, pute a seu de te dă cu crăcii în sus. În Dobrogea, oaia nu pute, domnule, pentru că creşte o iarbă specială acolo. Un camarad de pluton din comuna Pantelimonu de jos, care-i pe la vreo patruzeci de kilometri de Constanţa, aşa cum sîntem noi faţă de Brăila, îmi spunea că pe la el geme pămîntu de dropii, camaradu de care zic, caporalu Vasi- lescu T. Dumitru, a prins într-o iarnă optşpe dropii. Pînă-n martie, la plug, a mîncat numa carne de pasăre. — Se poate, aprobă Barbu Căpălău, dropia e pasăre grea, cînd i se prinde poleiu pe aripi, cruce, nu mai zboară. — Che Andrei, se interesă Ouleaţă-ţiganul, fierari ai văzut p-acolo? — Era unu la Medgidia lîngă obor, da avea o mînă de gumă. Nu bătea el cu barosu, bătea nevastă-sa. Avea un talan de muiere, de două ori cît a ta. Dintr-un pumn te lungea în şanţ. — Am stat de vorbă cu Gheorghe Jinga, spuse Mo- hreanu, Jinga a fost şi el prin Dobrogea, cică în Dobrogea pămîntu e var, var adevărat. — Zău?! se strîmbă Che Andrei, scuipînd între picioa­re. Şi de ce n-a adus el încoace o căruţă de var să-l vîndă? Ce crezi tu, Şuţu-Buric ţine în Dobrogea o moşie care-i numa var? Măi, cum înghiţiţi voi toate prostiile! — Eu v-am spus ce zicea ăla, că eu n-am de unde să ştiu ce-i în Dobrogea. — Dacă nu ştii, nu te-amesteca, îl repezi Barbu Căpă­lău, aşezat pe vine între cei doi feciori ai lui, amîndoi băieţi de însurat. — Poate să fie şi cum zice Jinga, da sînt douăşpe po­goa­ne, spuse Titi Şorici. Douăşpe pogoane, Neculai! Ia gîn- deşte-te, sleieşti o pereche de cai buni numa ca să tragi o brazdă de plug de jur împrejuru lor. — Dacă locu e un bolovan de var, degeaba. — Neculai Mohreanu, se aprinse Che Andrei, vrei — mergi, nu vrei — nu mergi, camarade, opt cu a brînzei nouă, te-nfundă el Marin Doancă într-o bulboană, te-nfun­dă şi te scoate cu nămol în gură. Tu poate că vrei să zaci într-o plapomă de nămol, te priveşte, da eu nu vreau. Eu ştiu ce-i lumea şi cine-i stăpînu ei. — De mers, merg şi eu, Che Andrei, mergem cu toţii, ce mai tura-vura, altfel nu se poate. Da zic că trebuia să trimitem întîi un om acolo să vadă ce şi cum. — De pomană, zise Barbu Căpălău. Dobrogea e din­colo de Dunăre. Ieşi în pragu casei şi uită-te în Munţii Măcinului. Aia e Dobrogea. — I-am văzut, nea Barbute, că nu-s chior. — Te bag în mă-ta, zise Che Andrei, îndreptîndu-şi bentiţa pe frunte. — N-am zis chior, că eşti dumneata chior. Aşa vine vorba. Dobrogea asta de care zici dumneata, nea Barbule, e altă Dobroge. Nu-i Dobrogea aia unde trebuie să ne ducem noi. Dobrogea aia e mult mai departe. — Dobrogea e Dobrogea peste tot. Şi în Munţii Măci­nului, şi dincolo de ei. Spune-ţi, taică, se întoarse Că­pălău către feciorii lui, voi aţi fost în Măcin anu trecut, este var acolo? Este sau nu este? Cei doi fraţi Căpălău, Alexandru şi Dumitru, scutu­rară din capetele mari şi somnoroase: nu este. Singurii săraci din neamul Căpălău care se întinde pe două uliţi, cei doi trăiseră mult în baltă, ca paznici de vite, şi se obiş­nuiseră să vorbească puţin. Bătrînul Căpălău se temea de ei, pen­tru că ei îl hrăneau. Cît fuseseră mici îi ciomăgise fără milă, mai tîrziu îl ciomăgiseră ei. Băieţii purtau, vîrît pe mîneca flanelei, cîte un ciomag din lemn de frasin fiert. Cel mai tînăr, Dumitru, subţire, cu gura spuzită de bube dulci, cumpărase de la nişte ţigani şătrari un urs, de Crăciun şi de Bobotează îi înfăşura labele în cîrpe, îl înhăma la sanie şi se plimba prin sat cu Alexandru, în­nebunind lumea. — Nu e nici un fel de var, vorbi Dumitru. Gheorghe Jinga e prost. În Măcin, coada batalului atîrnă singură patru ocale. — Păi sigur, domnule, ce vă latru eu aici de-un ceas?! spuse Che Andrei. Ne-a căzut mană cerească şi noi stăm şi facem fiţe ca muierea paciaură. Plecăm. Şi începu să cînte:   Treceţi batalioane române Carpaţii...   Seara tîrziu, notarul Toto Dudescu, care se instalase încă de la prînz în cîrciumă la Fănică Măxineanu, cu ac­tul de schimb în faţă, făcu numărătoarea semnăturilor: trei­sprezece. — Încă o nebunie ca asta, zise el, şi rămîne satul gol. Se sculă, mătăhăind, şi ceru să i se umple din nou cin­zeaca. — Pune şi doi covrigi de gîtul ei, dom Măxineanu. Ca de sîmbăta morţilor. Cîrciumarul nu mai găsi covrigi în raft, mai avea, însă, un şir agăţat într-un cîrlig al tavanului. Deschise uşa spre curte şi strigă să i se aducă scara. Şeful de post, care bea cu un sublocotenent de la legiunea de jandarmi, i-o luă înainte. Sprijini ţeava pistolului de braţul stîng, ochi, trase şi covrigii se rostogoliră pe duşumea. Notarul rîse, un rîs de om fricos şi beat. Apoi, tremu- rînd, îngenunchie şi începu să tragă cu mîinile bucăţile de covrigi. — Domnule Dudescu, ţipă Măxineanu, îţi trec totu în cont, să ştii. — Lasă-l în pace, zise sublocotenentul. Hai, notarule, mănîncă. Domnule, e ceva extraordinar cum înghite, parcă se bat căpcăunii la gura lui! În acest timp, în cîrciumă intră Che Andrei, cu Ou- leaţă-ţiganul, cu Titi Şorici şi Neculai Mohreanu. Dudescu, oprit în patru labe, cu o jumătate de covrig în dinţi, îşi vărsă cinzeaca în creştetul chel şi începu să strige: — Mieii! Iuda le-a tăiat gîtul. Oiţile mele strămutate. Che Andrei îl apucă de subsuori şi-l ridică pe un scaun. — Dudescule, scoate plaivazu şi scrie. Ne-am vîndut ca­sele lu Pavel Berechet. Fă acte şi pe urmă te-nvăţ eu cum se boceşte. Măxineanu Fănică, se-ntoarse el spre cîrciumar, patru chile de la beci, aburite!   Şi către jandarmi: — Domnule sublocotenent, am onoarea: Che Andrei, fost prizonier în Anatolia. — Da, e veteran de război, nu vă uitaţi că n-are decît cinzeci, întări plutonierul către sublocotenentul care se zbîrlise. Che Andrei, spune-i lu dom sublocotenent Eugen Bulinaru cum ştergeai căpăţînile alea de praf. Cică erau două mii. — Două mii una sută douăzeci şi trei, îl corectă Che Andrei. — Unde? — În Turcia, la un muzeu. Erau două mii una sută douăzeci şi trei de căpăţîni înşirate pe rafturi. De turci, de nemţi, de toate neamurile. Pe alea care se spărseseră le lipiseră cu ceară roşie. Trei luni le-am şters cu cîrpa în fiecare dimineaţă. Erau numai os, os gol, ca-n cimitir. Fănică Măxineanu apăru cu vadra de vin din beci. Che Andrei întrerupse povestirea şi strigă vesel: — Camarazi, umflaţi marmida!     În zori, tot satul află, uimit, de hotărîrea celor trei­sprezece familii de a se strămuta la Dobrogea. Dar o în­tîmplare petrecută cu Toto Dudescu le tăie tuturor pofta  de a se amesteca în treburi care nu-i priveau. Iată ce-a fost: Dimineaţa cineva dădu de veste că ursul Căpălăilor a fost găsit mort în oborul de gloabă al primăriei. Peste noapte, ameţit de mirosul sălciu al primăverii, ursul ieşise să se tăvălească pe bătătură, de aici pătrunsese în oborul de gloabă unde sînt închişi taurii, şi taurii îi sfîşiaseră burta cu coarnele. S-au adunat cu mic cu mare să vadă cum tîrăsc gar­diştii cu căngile ursul mort. Dudescu, bohotit de beţie, sta pe trepte, frecîndu-şi gîlmele de pe gît cu o bucăţică de gheaţă desprinsă cu călcîiul din şanţ şi-i înjura pe Căpă- lăi, care nu erau de faţă: — Neam de tîmpiţi. Cumpără urs cînd n-au vacă, iar acum pleacă la Dobrogea. Dădu cu ochii de Neculai Mohreanu şi strigă, vîntu- rînd din mîini: — Vino să smulgi un smoc de păr de urs, Neculai, să-ţi descînţi de sperietură la Dobrogea. Ştii tu ce-i Do- brogea? Dobrogea e o muiere cheală. Peste tot. În Do­brogea, soarele arde atît de rău, că grîul ia foc singur şi se mistuie-n cenuşă. În Dobrogea numai tătarii rezistă, Mohreanule. Îşi fac casele sub pămînt, şi de sărbătorile lor necreştineşti mănîncă tizic şi beau pişălău de mînz. Dacă vrei să pleci undeva, atunci pleacă la Gura Humorului, în Bucovina, să-ţi iei nevastă. Muieri, acolo, cîtă apă pe Dunăre. De sfîntul Ilie, acum zece ani, am fost la hramul mînăstirii din Gura Humorului. Şase popi cădelniţau şi unul trăgea clopotele. Iar de jur împrejur, muieri, o mie, sau poate două mii. Veniseră din Maramureş, din Mol­dova, din Muscel, din toată ţara. Popii băteau cădelniţa, clopo­tele bang-bang, şi ele în genunchi. Se opresc clo­potele şi popii, cu patrafirele alea cît un polog fiecare, încep cu cădelniţa, zanga-zanga, în jurul mînăstirii. Iar muierile, după ei. Mergeau în genunchi şi se izbeau cu capul de pietre, ca să le dea Dumnezeu bărbat. De trei ori s-au învîrtit. Ţi se ridica părul măciucă. Acolo să te duci tu să-ţi alegi o muiere. — Mă duc la Dobrogea, domnu Dudescu. Muiere găsesc oriunde, da pămînt numa la Dobrogea e pentru toată lumea. — Eşti un dobitoc. Dudescu buşi cu gheata în căpăţîna ursului mort şi se apropie de Mohreanu, clătinîndu-se. Mohreanu rămase ne­clintit. Dudescu îl privi dintr-o parte, rînjind, apoi trecu drumul, urcă în clopotniţa bisericii şi se agăţă cu mîinile de funiile clopotelor. Bătaia clopotelor acoperi ca un val tot satul. Dudescu bătea ca de moarte. De jos, prin des­chizătura zidului, oamenii îi vedeau trupul bălăbănindu-se ciudat între funii. Sălta încet şi cădea, iar clopotele sunau mereu, straniu şi prelung. Şeful postului de jandarmi, care-i era cumnat, apăru fuga, cu tunica descheiată. Răcni la ţărani să se împrăştie şi sui să-l scoată pe notar din clopotniţă. Somat să dea drumul funiilor, Dudescu îl izbi cu pi­cioarele în burtă. Plutonierul îl apucă de gît, îl aruncă mototol pe umăr şi coborî cu el în curtea bisericii. Du- descu ţipa şi lovea cu pumnii. Şeful de post îl cără prin spatele bisericii pînă în ograda morii, şi-l azvîrli pe rampa unde se descarcă sacii pentru cîntărit. Adunîndu-şi puterile, Dudescu ţîşni pe lîngă cumna- tu-su şi sări în şanţul plin de noroi şi bălegar. Cînd plu­tonierul se apropie să-l scoată, îşi înfundă palmele în mîzga cleioasă şi aruncă în el. — Idiot! scrîşni plutonierul. Bălăceşte-te ca porcii, şi plecă. Marin Doancă auzi de isprava lui Dudescu, fiind pe cîmp, lîngă conac, unde supraveghea lucrul argaţilor care bătătoreau pămîntul strămutaţilor la Dobrogea cu opt perechi de cai înhămaţi la tăvăluguri de piatră. Trăia cu nevasta lui Dudescu şi-şi închipui că Dudescu aţîţa satul ca să se răzbune. Opri doi argaţi tineri, aduşi de la Argeş, din ţinutul lui. — Luaţi bacu, treceţi în baltă şi ologiţi cu paru scroa­fele lu Dudescu. După ce le ologiţi, le daţi brînci pe apă. Ca să ştiu dacă aţi făcut treabă, îmi aduceţi cozile lor. Argaţii dispărură, Doancă se urcă în docar şi goni spre sat. Aproape de Plătărăşti, unde drumul se desface în două braţe — unul spre şoseaua naţională, altul spre moara lui Alecu Branga, mărginit de şanţuri largi — Doancă trecu pe capră, luă hăţurile, băgă docarul în şanţ şi mînă mai departe prin noroiul gros care atingea butucul roţii. Dudescu îl văzu cînd era la o sută de metri şi spaima îi încleştă fălcile. De frică se trezi, se tîrî pe mal în coate, şi o rupse la fugă cu noroiul curgînd de pe el. Furios că Dudescu îi scăpase, Doancă suci hăţurile, caii graşi făcură un salt şi scoaseră docarul, căptuşit cu pluş albastru, în ograda morii. El sări pe pămînt şi începu să-i izbească în cap cu codiriştea biciului. — Dumnezeii voştri, mă tîrîţi în şanţ! şi trăgea să le rupă gura cu zăbalele. Apucîndu-i de dîrlogi, îi lovi cu picioarele în burtă. Apoi, punînd mîna pe o stinghie, o făcu ciosvîrte pe bo­turile lor. Înnebuniţi, caii se trăgeau îndărăt, coşul docarului se frînse de zidul morii şi o roată zbură din osie. Doancă se opri dintr-o dată şi se întoarse spre Alecu Branga: — Tu de ce nu cureţi şanţu, mă? Treci prin el şi pute ca o privată. Ce se întîmplă dacă cade unu beat în şanţ? Se îneacă în pişălău, a?! După asta, cei treisprezece fură lăsaţi să viseze în li­nişte la pămîntul care îi aştepta la Dobrogea. Şi se porniră pe rînd să-şi încheie toate socotelile care-i mai lega de baştina strămoşească. Barbu Căpălău, Che Andrei şi Neculai Mohreanu făcură pomeni, citite de preot, pentru odihna morţilor. Marin Doancă veni la mesele lor, mîncă şi glumi şi bău vin, încrucişindu-şi braţul, frăţeşte, cu al lui Dudescu, ceea ce făcu pe şeful de post să-i spună nevestei, seara, în pat, că fundul sor-si trebuie să fie mai frumos chiar decît galonul de plutonier, care-i cel mai frumos din armata română. Titi Şorici dărui o claie de paie de orz unuia din marginea Noianului, care nu mai avea nici fir de nutreţ şi-şi hrănea caii cu nuiele de salcie. Fraţii Căpălău, cunoscători ai ascunzătorilor bălţii, dez­văluiră vînătorilor locurile în care foiesc puii de vulpe. Alexandru puse capcane pentru iepuri şi-i dădu copiilor cînd ieşeau de la şcoală. Opri pentru el un pui sperios, cu mustăţile pleoştite şi cu buza ruptă, pe care-l hrănea cu lapte şi-i cînta din fluier. Vroia să-l împreuneze cu o că­ţeluşă motoloagă, gîndind că va obţine un dulău iute de picior. A treia zi, strămutaţii care făcuseră schimb şi cu ca­sele — nimeni nu trecuse în învoială grajdurile şi salcîmii din jurul curţii — începură să desfacă pereţii coşarelor şi să taie salcîmii. Hotărîţi să pună repede convoiul în mişcare, de teamă să nu le rămînă nearate pămînturile de la Dobro­gea, măritară, fără să ţină cu dinţii de preţ, grinzi, dulapi, garduri, salcîmi, tot ce n-avea rost să fie îngrămă­dit în căruţele pe care aşezaseră drugii ce se pun numai la căratul snopilor. Neamurile se înghesuiau să dea o mînă de ajutor, dar mai mult să şterpelească, pentru că lucrurile pe care puneau mîna dispăreau fără urmă. Din lăcomie, mulţi se încăierară. Într-o curte, doi inşi se bătură cu pumnii şi picioarele pentru un colac de fîn- tînă. Fraţii Căpălău, în schimbul unei piei de capră, îl lă- sară pe Gheorghe Jinga, cu care nu vorbeau de cinci ani, să mute gardul din stînga livezii cu doi metri peste hota­rul din bătrîni, iar slujnica popii prinse puii de curcă ai lui Ouleaţă-ţiganul şi fugi cu ei în poală să-i amestece în cîrdul stăpînei. În forfota aia, semănînd a refugiu din faţa unei armate invadatoare, îşi făcură apariţia şi doi marinari de pe o şa­lupă acostată la pontonul cel mare al Plătărăştilor, spunînd că sînt gata să transporte cu hîrbul lor, pînă la Hîrşova, femeile şi copiii, sau sacii cu grîu şi porumb. Nu-i angajă nimeni, scuipară şi plecară înjurînd. Barbu Căpălău şi Che Andrei, care se desemnaseră sin­­guri în şefi ai convoiului, trecură de pe o uliţă pe alta, si- lindu-i pe oameni să împacheteze mai repede. Căpălău, lung şi noduros, mergea în faţă, iar Che Andrei, care ve­nea la doi paşi în urmă, smucind mereu de bentiţa neagră, părea, cu mersul lui nervos, că dă să se urce pe celălalt ca pe o scară. În curtea lui Ouleaţă se opriră, mirosind în jur cu nă­rile umflate. — Aţi copt pîine pentru drum, zise Che Andrei, bun! Ia dă să rup o felie. Şoava, nevasta lui Ouleaţă, începu să bocească. — Unde ne ducem, nea Barbule şi nea Costache?! Oa­meni bătrîni şi v-aţi pierdut minţile. Căpălău se înfurie. — Te tăvăleşti prin cenuşă ca o găină proastă. La Dobrogea noastră, pămîntu aşteptă ca să băgăm plugu în el şi tu urli ca nebuna. — Arde cămaşa pe mine, oameni buni şi duşmanu nu mă aude, începu Şoava să-l blesteme pe Ouleaţă, care re­para căruţa Căpălăilor. Doamne Dumnezeule, vezi-l Doamne cum m-a scos din cuibu meu să mă ducă prin străini, că n-am avut minte şi i-am dat act pe locu de casă, şi el mă duce în lumea rea, mînca-l-ar viermii ăi ne­adormiţi! — Anafura mă-ti, o înjură Ouleaţă, trîntind de fundu căraţii. Taci o dată, că m-ai luzit. Lăsaţi-o şi voi, mă nene, să se bage cu dosu în jaru ăla din cuptor, sau să se arunce cu capu-n puţ, că eu o duc la bine şi ea se dă cu noada de pămînt. — Am să mă lungesc să mor aici. — Mori şi te-ngrop cu şaişpe lăutari. Spre seară, Căpălău şi Che Andrei strînseră toată ceata şi porniră la curte să aleagă o căruţă pentru Şorici, Moh­reanu şi Ouleaţă, care urmau să facă drumul împreună. În Vadul lui Topciu se întîlniră cu Şorici şi Mohreanu şi Dulceaţă, care fuseseră pe baltă, cu o luntre împrumu­tată de la Gheorghe Jinga, ca să facă rost de peşte pentru tot convoiul. Petrea Dună, lemnarul, turna catran peste nişte bărci cu chila în sus. Văzîndu-l şi pe Mohreanu în grup, nu vroi să-i lase înăuntru. Fraţii Căpălău scoaseră ciomegile şi, spriji­nindu-se în ele, săriră gardul şi deschiseră poarta. Dună n-avu încotro, trebui să-i ducă la remiză. Ei se strecurară printre cîteva rînduri de docare şi săltară cu umerii patru căruţe pe care le aduseră pe arie. Acolo le luară la cercetat, atent, cu răbdare. Izbiră cu picioarele în roţi, traseră de şinele de fier, se trîntiră cu fundul pe osii, scoaseră bucşele să vadă dacă nu-s roase şi, în cele din urmă, aleseră o căruţă uşoară, cu doi porumbei zugră­viţi pe fundătoarea de dindărăt. Fraţii Căpălău scoaseră două găleţi de apă din fîntînă şi le aruncară pe roţi. Petrea Dună veni lîngă Mohreanu şi-i arătă un stîlp de manej. — Din stîlpu ăla m-am jurat să-ţi fac cruce. Vorbele i se înecau în respiraţia şuierătoare, de astmatic. — Nu te ţine cureaua să vii cu el în spinare pînă în Dobrogea. — Vine, spuse Ouleaţă, vine că-i gras. Tu nu vezi că-i curge untura pe nări? — Îţi fac cruce şi scriu pe ea cu un cui: Mort ca prostu. — Mă Petreo, spuse Che Andrei, se zice că nebunii, camarade, sînt păsările lu Dumnezeu, da tu eşti mai prost şi decît porumbeii care se spurcă numai pe acoperişuri. — Che Andrei, strigă Dumitru Căpălău de la fîntînă, ce-ai zice să-l jugănim ca pe măgarii ăia de la Ierusalim? Lemnarul înjură şi se întoarse iar spre Mohreanu: — N-ajungi la Dobrogea, mă. Stă scris în cartea ta că o să mori pe drum. — Ferească Dumnezeu! spuse Barbu Căpălău. — Nu-l fereşte, moare, o să vezi. Barbu Căpălău se supără: — Şi dacă moare, ce, împărăţeşti tu lumea?! — Moare, repetă lemnarul. — Du-te-n mă-ta, făcu Barbu Căpălău. E prost ăsta dacă nu ţi-o arunca la noapte o oală cu jar în stufu casei. Ieşiră pe mal. Mohreanu, Şorici şi Ouleaţă coborîră la Dunăre, ceilalţi plecară pe drum, împingînd de căruţă. Petrea Dună, aşezat turceşte în muchea malului, în­cepu să se hîţîne înainte şi înapoi şi să strige: — Mortu! Împreunaţi-i palmele pe piept. În groapa asta, Mohreanule, o să-ţi fierb un ceaun de colivă şi o să aduc trei căţele fătate să le mulg corastra. Mă, să-i zici lu taica ziua bună pe lumea ailaltă.     Smulseră priponul, apoi Şorici, din două bătăi de vîslă, scoase luntrea în sforul curentului, lăsînd-o să plutească încet la vale. Mohreanu, cu capul gol, fuma, alături de Ouleaţă, pe stinghia de la pupa. Lui Ouleaţă i se vedeau pe ceafă, sub coama nescărmănată, două cercuri vinete. Erau semnele ventuzelor pe care le pusese cu o zi în urmă. Lui Ion, băiatul lui Mohreanu, i se păru că semnele alea seamănă cu două capace de cremă şi-i veni să întindă mîna să rîcîie cu unghia pielea pe care el o credea arsă. Dunărea era tulbure, în asfinţit se rupeau felii de foc, mirosea a plop şi a salcie, pămîntul se aşternea întunecat spre fundul cîmpiei, cerul sclipea înfăşurat într-un abur de negură. Tăceau. Singur copilul fluiera după cucuvelile ieşite din scorburile malurilor. În parcul conacului, cele două mori de vînt aţipiseră. Un stol de porumbei se rotea în umbra pădurii de plopi canadieni. Trecură de o insulă îngustă, năpădită de stuf şi papură, şi intrară, la fel de tăcuţi, pe un braţ al fluviului, domol ca o gîrlă de cîmpie. Două raţe, cu guşile albastre, furau, lungind gîtul, cîte o gură de aer şi se cufundau, ca să apară din nou, scuturîndu-şi creştetul, în faţa luntrii care înainta încet spre vadul din stînga Noianului. Îndărăt, ţinînd coama Dunării, un vapor de pasageri trecea spre Brăila. Gîndindu-se că pleacă pentru totdeauna din aceste locuri, Neculai Mohreanu se simţea colindat de o tristeţe apăsătoare. Dincolo de Noian, pe mal, se întindea satul. Soarele atîrna deasupra lui ca o căpăţînă de zahăr cu­prinsă de flăcări. Grotele despre care se ştia că servesc ca adăpost hoţilor de cai vărsau suluri de aburi. Pe fundul lor gîlgîiau izvoare. Sărbătoarea, lîngă plopul cu frunză plîngătoare, de dincolo de căsuţa lui Che Andrei, se strîngeau oamenii la vorbă. Noaptea, flăcăii veneau călări şi furau curcile care se urcau să doarmă în crăcile lui. Acolo s-a îmbrăţişat Mohreanu prima oară cu Vetina, sora lui Gheorghe Jinga, măritată pentru avere cu Pavel Berechet, căruia Mohreanu, Che Andrei, Ouleaţă şi Şorici îi vînduseră casele. Vetina venea cu luntrea cu lemne pe Noian. Grasă, cu pulpele lucioase, ca date cu ulei, vîslea bărbăteşte, dar pentru că bătea vîntul din coastă, luntrea da mereu, să ia apă. — Sus, Vetină, i-a strigat Mohreanu, sus, că te uzi la fundătoare. — Ei şi ce? Crezi c-o să vin pe cuptoru tău să mă usuc? — Păi nu-ncapi, e strîmt la mine. — Se ştie, la tine n-a-ncăput nici muierea cu cununie. Pentru că n-a-ncăput, s-a dus pe vaporu grecului. Pros­tule, dacă vrei să te capeţi cu ceva, ia-mă cu binişoru! Era seara, ca şi acum, Vetina i-a aruncat frînghia pri- ponului, el a tîrît luntrea pînă la vadul din dreptul plopu­lui, ea a ieşit pe mal şi s-au iubit pe iarba rară dintre tufele a doi scoruşi. — Mă Neculai, zise Ouleaţă, parcă-i păcat, vere, să te muţi de-aici! La noi, cînd vine primăvara, doar cioturile alea de vîslă din mîna lu Şorici nu-nfloresc. — Tată, vorbi şi copilul, plecăm mîine la Dobrogea? — O să plecăm. — Mie-mi place la Dobrogea. Nea Dumitru Căpălău zice că la Dobrogea nu pute a peşte ca la noi. Cică e aer acolo. — Sigur, zise Ouleaţă, la Dobrogea joacă păpuşi de turtă dulce pe toate drumurile. Toţi Căpălăii, Ioane neică, sînt nişte capsomani.   Gheorghe Jinga avea vad în fundul livezii. În clipa cînd luntrea se opri la debarcaderul făcut din scînduri bătute pe ţăruşi, o văzură pe Diculeasa, nevasta lui Jinga, şi doi lipoveni, aşezaţi pe crucile căruţelor cu coviltir. Lipovenii cumpărau peşte de la Jinga şi-l vindeau în satele cîmpiei. Mohreanu, Ouleaţă şi Şorici scoaseră pe mal trei coşuri cu peşte. Între timp sosise şi Barbu Căpălău. Diculeasa făcu împărţeala, apoi se urcă în luntre să vadă dacă alde Mohreanu n-au ascuns ceva. Băiatul lui Mohreanu o văzu pe Diculeasa cum apucă cizmele de gumă să le scuture şi încremeni. Crapul furat din luntrea cu catarg înalt se rostogoli în nămol, zbătîn- du-se. Un lipovean îl ridică şi-l aruncă pe cîntar: — Bine, mă, se scandaliză Diculeasa, Gheorghe al meu vă dă luntrea să vă serviţi de ea şi voi aveţi obrazu ăla să ne furaţi?! Mohreanu şi Şorici se uitară spre Ouleaţă. Ţiganul se jură pe viaţa lui şi pe sufletul copiilor că nu ştie nimic. — O zic şi p-a mai rea, vere! Iote, să mă facă Dum­nezeu bucă de drac dacă ştiu ceva. Poate că ăsta al tău, se întoarse el spre copil. Băiatul îşi frecă nasul jupuit de vînt. — El l-a furat, să mor, na, strigă Ouleaţă vesel. Ia uite la el, mai rău ca Terente, vere. Mă, cum ţi-a dat dracu în gînd să-l bagi în cizmă? Aoleu, strigă, fugi, fugi, că te răcoreşte tat-tu. Tuleşte-o! Mohreanu îl prinse pe băiat de ceafă şi-i cîrpi două palme de-i scăpărară fălcile. — Na, şi dacă guiţi, îţi mai dau două. Băiatul îşi înghiţi lacrimile şi o porni spre uliţă, aple­cat asupra păpuşilor lui de lut. Vărsară peştele, partea lor, într-un sac şi-l dădură lui Barbu Căpălău, să-l spintece şi să-l săreze. — Fă, strigă Ouleaţă la Diculeasa, ne dă ăla al tău nişte ţuică? — Dacă plătiţi, vă dă. Gheorghe Jinga, fiind de-un leat cu cei trei — aveau în jur de treizeci de ani — le umplu bărdaca pînă-n buze. Era trăsnit, avea chef de glume, îl împinse pe Şorici cu cotul în burtă, şi-i făcu semn cu capul, spre curtea vecină, unde sor-sa Velina îi măsura nişte lapte fetii din curtea popii, o fată dolofană, cu dosul mare. — Mohreanule, de ce nu-i faci tu felu ăsteia, mă? Cheam-o aici şi înghesui-o colo, între şoproane. O chem? — Stai cuminte. — De ce? — Uite-aşa, ca să se mire proştii. Noroc, Titi, noroc, Ouleaţă! Acolo, la Aguleşti, o să ne facem şi noi cîte o gospodărie ca a lu Jinga. Hei, mama mă-si, ne cărăm la mare. Mai dă-ne o bărdacă, Gheorghe. Cinstea ta. — Gratis nu dau. — Lasă că nu sărăceşti, spuse Mohreanu. Nouă, banii ne trebuie. Eu trebuie să-mi cumpăr cai la Constanţa. — Rupe din partea pentru căpestre. — Hai sictir. — Îţi dau, dacă-mi dai cuibu ăla de barză din salcîmu tău. — Ce dracu să faci cu el? — Vreau să am berze în bătătură. Ia scara mea şi adă-l. — Bine, vino cu mine. Luară scara şi plecară. Băiatul lui Mohreanu era la Căpălăi, spărgea cu călcîiul băşicile scoase din burta peştilor. Mohreanu fixă scara pe trunchiul salcîmului şi se urcă la cuib. De sus se vedea tot satul, Noianul şi Dunărea pînă la cotul spre Brăila. Cuibul era umed. Mohreanu desprinse roata de căruţă pe care berzele clădiseră cuibul şi coborî cu ea, călcînd cu spatele la scară. Era lac de sudoare şi-l dureau braţele. Jos, Gheorghe Jinga apucă de o spiţă a roţii şi ieşiră în uliţă. La poartă îi întîmpină, tăcut, Ion. Il zărise pe taică-su căţărat în vîrful salcîmului şi dăduse fuga să vadă ce se întîmplă. Faţa lui mică, plină de pistrui, cum e oul de vrabie, se întristă. — I-am dat cuibu ăsta lu nenea Gheorghe, zise taică-su. Noi plecăm, fetiţa lui nenea Gheorghe... — Tiţa, zise băiatul. — Da, Tiţa. Cică vrea să vază cum vin berzele la ei, primăvara. Îţi pare rău? Băiatul clătină din cap, tăcut. Ceva i se zvîrcolea în inimă şi-i venea să plîngă. — La Dobrogea o să facem alt cuib, o să vezi, spuse taică-su. — La Dobrogea nu vin berzele, răspunse băiatul. — Ce prostie e asta? — Nu vin, pentru că n-au şerpi pe care să-i mănînce. — Găsesc ele, spuse Mohreanu, şi o porni cu Jinga. După vreo zece paşi, întoarse capul. Băiatul şedea în poartă şi-i privea tăcut. — Du-te la Căpălăi, viu mai tîrziu să te iau de-acolo. Dar băiatul nu se clinti. Nu vroia să vadă salcîmul cel mare fără cuibul de barză.     Convoiul părăsi satul, dimineaţa. Erau patruzeci de inşi cu copii cu tot, îngrămădiţi în nouă căruţe. Opt din cele treisprezece familii aveau fiecare căruţa ei, Şorici, Ouleaţă şi Mohreanu se înghesuiseră în una singură — la Aguleşti urmau să se folosească de ea doar Şorici şi Mohreanu, întrucît Ouleaţă îşi pusese de gînd să deschidă fierărie — iar Che Andrei, care-i lăsase lui Gicu Catîru toate lucrurile şi jumătate din banii pe casă, hotărît cum era să-şi vîndă cele douăsprezece pogoane, făcea drumul la Dobrogea pe jos. Merindele şi rogojina pentru dormit le pusese în căruţa Căpălăilor. Încolo nu mai avea decît hai­nele de pe el şi banii pe care-i cususe dedesubtul cămăşii. — În caz că se gîndeşte v-unu să mă prade, trebuie să mă dezbrace la piele. Mort de beat să fiu şi tot îl simt. Se îmbrăţişară cu rudele, muierile bociră, iar cînd ieşiră în drumul Brăilei opriră cu toţii caii, să mai pri­vească o dată satul. Nu-i era nimănui sete, totuşi bărbaţii scoaseră o găleată cu apă din fîntîna săpată la răspîntie şi băură. Bînd, cîţiva se închinară ca lipovenii, care ţin de credinţa veche. Pe urmă se întoarseră la căruţe. Nae Ca- ramet, omul din fruntea convoiului, dădu gură la cai, şi scîrţîitul osiilor se uni cu scrîşnetul pietrişului, cu tropo­tul învălmăşit al copitelor. De pe întinderea cîmpiei, sufla rece vîntul de la începutul lui martie, clătinînd buruienile uscate, rămase din anul trecut. Mirosea a frunze putrede, a pămînt şi a pelin. Cu un ceas înaintea zorilor, un alt convoi, format din şase care încărcate cu orz pornise tot pe acelaşi drum spre Brăila. Le tocmise cu chirie Pavel Berechet, pe care Ve­tina, sub motiv că după cumpărarea caselor strămutaţilor rămăseseră fără bani, îi pusese să destupe groapa cu orz şi să trimită la vînzare în oborul Brăilei şaizeci de saci. Învîrtise treburile ca să meargă ea să vîndă, iar bărbatu-su să rămînă acasă, ca să cureţe pomii din livadă. Îl luase ajutor pe frate-su mai mic, un flăcăiandru care trăia pe lîngă masa ei, şi pe care Gheorghe Jinga îl alungase de la el, spunînd că are obiceiul să şterpelească. Îl luase să-i facă socoteala la bani, să n-o înşele negustorii. La popasul de prînz, Vetina le dădu cărăuşilor două sticle de rachiu, ţinîndu-i pe loc pînă în clipa cînd con­voiul strămutaţilor se arătă în zare. — Mi se pare că ăia-s dobrogenii noştri, spuse ea atunci. Hai, sus, şi daţi-i bătaie, deseară trebuie să fim în oboru Brăilei. Cărăuşii însă nu vrură s-o asculte, exact cum gîndise ea. Potriviră mai bine păturile pe cai şi şezură să-i aştepte pe strămutaţi. Sosiră. Descoperindu-şi consătenii, Che Andrei începu să-n- jure. — Să vezi iar chelălăială pe muieri, mama lor! Strămutaţii opriră să îmbuce din merindele îndesate în trăisti. Vetina şi căruţaşii ei se apropiară. Gătită pen­tru oraş, cu rochie de barhet, pantofi negri, cojocel cu găitane şi broboadă de lînică, cu ciucuri lungi, împletiţi cu bob de mărgean, Vetina se amestecă între muieri, gă­lăgioasă, şi în cele din urmă se opri, ca din întîmplare, lîngă căruţa lui Şorici, spre mijlocul convoiului, privind pe sub sprîncenele dese spre Mohreanu. — Mă, călătorilor pe două beţe, o să-mi fie dor de voi! Să vă amintiţi de mine, muierilor, le scutură de umeri pe nevestele lui Şorici şi Ouleaţă. Să ştiţi că rămîne satu urît fără voi, zău! Zi ceva, Ouleaţă, că de-acu n-am să te mai văd. Cîntă-l p-ăla cu... Cine are fată mare. Neicule, ţăţică, strigă ea la frate-su, scoate damigeana aia din coş şi ad-o-ncoa. Damigeana de două vedre fu răsturnată în cofe şi în oale. Vinul îi învioră pe bărbaţi. Ouleaţă, după ce trase cîteva înghiţituri zdravene, se rezemă de scoarţa căruţii, tuşi şi începu să cînte, clătinînd capul amarnic, ca în nopţile cînd era flăcău:   Hai, cine are fată mare, mare supărare are...   Vetina se rezemase uşor de Mohreanu, cu braţul pe după braţul lui. Asculta şi se usca inima în ea. — Măi Neculai, mă! oftă ea şi în ochi i se sparse o lacrimă. Mohreanu îi simţi trupul greoi, mirosind tulburător a fiinţă iubită. Cîntecul lui Ouleaţă, vechi ca adîncul lumii, larg şi aspru, răvăşindu-ţi sufletul şi trezindu-ţi gînduri de sălbăticie, îi scoase lui Mohreanu un geamăt înăbuşit. Faţa lui albă, ca de înecat, ochii ascuţiţi, pătrunzători, cu privirea întunecată se legănau în ochii Vetinei. Unit, convoiul porni iarăşi pe drumul măturat de vîn- tul cîmpiei. Înaintea serii, cînd erau la vreo zece kilometri de Brăila, strămutaţii cotiră la stînga, pe un drum de ţară, să iasă în şoseaua ce duce la Făurei şi mai departe la Fe­teşti şi la Vadul Oii, pe unde se trece cu podul în Dobrogea. Vetina se sărută cu toată lumea. Şi cînd ajunse să-şi ia rămas bun şi de la Mohreanu, îl întrebă, ferindu-se s-o audă cineva: — În noaptea asta unde înnoptezi, Neculai? El dădu numele unui sat. — Tu să stai treaz, zise Vetina, şi să-l aştepţi pe frate- miu Neicu, cu căruţa. Eu, pentru tine mi-am făcut cale la Brăila. Oraşul se vedea în dreapta, o îngrămădire de acoperi­şuri de zinc, coşuri de fabrici şi turnuri de biserici, cu cupolele lucind ca poleite cu aur. Copiii se ridicaseră în picioare în căruţe, tulburaţi de vraja oraşului în care nu pătrunseseră niciodată şi pe lîngă care treceau acum în­tr-o atingere ireală şi fantastică. La popasul de noapte, plătind cîţiva lei de căruţă, fură primiţi în curtea unei cîrciumi. Era nor şi aşternură rogo­jinile sub un şopron. Mohreanu îşi dădu copilul în grija nevestei lui Ouleaţă, se furişă în drum cu ciomagul subsuoară şi se trînti în şanţ, la marginea satului, lîngă o piatră kilometrică. Cînd auzi bătaia căruţii lui Berechet, un val de căldură îi inundă trupul. Urcă pe leagăn, alături de Neicu, şi peste două ceasuri se întîlni cu Vetina la hanul fraţilor Şoroagă, pe strada Dorobanţi, în centrul Brăilei. Vetina luase o odaie care da cu geamul, mic cît un pod de palmă, spre interiorul prăvăliei. Cîntecele lăutarilor pătrundeau des­luşit pînă la ei. În prăvălie foiau geambaşi, lipoveni beţivi, ţărani, vagabonzi, hoţi, un amestec haotic peste care trona tejghe­tarul cu ceafă îndesată, şi un bărbat de vreo treizeci de ani, frumos şi bine legat, care bea bere, săltînd pe ge­nunchi o puiculiţă oacheşă. — Ăla e Ţulea Fălcosu, hoţu de cai, îi spuse Vetina lui Mohreanu. Nevastă-sa e tot din neam de hoţi. Odaia lor e alături de a noastră. — Înseamnă că ăştia, fraţii Şoroagă, sînt gazde de hoţi. — Se poate. Muierea lu Ţulea m-a pus aseară să-i îm­pletesc cozile. A venit la mine şi cică: „Împleteşte-mi cozile astea, dădică”. Hoţu Ţulea o mănîncă din ochi de dragă ce-i e. Cică hoţu are iarba fiarelor şi două deşte de mort descîntate, le lipeşte pe uşă şi uşa sare singură din ţîţîni. Aproape de zori, cineva rîcîi uşor cu unghia în tăblia uşii. Vetina îşi aruncă un şal pe umeri şi-l scoase pe Mohreanu în curte, unde Neicu aştepta cu caii pregătiţi, în prag se izbiră de Ţulea Fălcosu. Era cu un picior în cizmă şi cu altul desculţ. — E scurt somnu ibovnicilor, rîse Ţulea, şi-l întrebă pe Mohreanu cine e. — Cărăuş, am venit să-i spun... — Minţi! îl întrerupse Ţulea. Pe cărăuşii ei i-am văzut aseară în obor şi-i cunosc. — E dintr-un convoi care pleacă la Dobrogea, zise Vetina. Căruţele lor sînt încolo, spre Făurei. — Dacă vrei să le-ajungi repede, ia-o pe drumu Ceairului, spuse Ţulea. Altfel te prinde ziua pe drum. La poarta hanului, Vetina luă palma lui Mohreanu şi o lipi de ţîţele ei care ardeau. Omul simţi că muierea îl dorea cu aprindere nedomolită. — Du-te, Neculai, şi deseară ne găsim iar. După ce dau orzu, mă sui cu Neicu în căruţă şi vă iau urma. O să mă ţiu după voi, tot la distanţă de două sate. — Şi ăla de acasă? întrebă Mohreanu. — Trei zile pot să fac tot ce-mi pofteşte rînza. Pe urmă o să mă-ntorc la Berechet. Da astea trei zile nu vreau să mă gîndesc că există pe lume. — Ţăţică, zise Neicu, or să vină oamenii. — Da, da, duceţi-vă. Neicu şuieră scurt şi caii porniră în trap. La căderea nopţii se întîlniră din nou la o cîrciumă de ţară, unde mînau şi nişte găzari. Vetina strălucea ca un ou de Paşti, Mohreanu înţelese că primise preţ bun pe orz. Pe Neicu îl puseră să doarmă în grajd lîngă cai, ei se culcară în coşul căruţii. Un plop uriaş, semănînd cu ăla de lîngă căsuţa lui Che Andrei, se clătina în întuneric. Departe de Dunăre, în Bărăgan, primăvara era de-abia la început şi era friguroasă. Mirosea a păcură, de la căruţele găzarilor. Vetina privea în cerul negru şi ronţăia roşcove. Cumpărase de la Brăila o baniţă de roşcove, două băniţi de orez şi un butoiaş de ulei cu măsline. — Neculai, şopti ea, şi omul se înfioră, tare aş merge şi eu cu tine la Dobrogea! Of, ce l-aş da dracului pe Be­rechet! Ai, ce zici, Neculai? — Zic să mergi. — Nu pot, Neculai. Inima-mi zice să merg, da tot ea mă trage îndărăt. M-am învăţat la trai bun, Neculai, cu capu pe pernă moale. Mi-e silă de Berechet, că-i schilav şi mă tîrăsc ca o căţea după tine, da de mers n-o să merg, mă întorc la averea mea, ca viermele în untură. Azvîrli roşcova şi-şi înlănţui braţele pe după gîtul lui. El îi simţi răsuflarea fierbinte şi orice gînd îi pieri din cap. La despărţire, ea îi umplu buzunarele cu roşcove, să le dea copilului, şi fiindcă vîntul se înăsprise a scos din paner două tulpane pe care le cumpărase la Brăila şi i le-a înfăşurat la gît. Cîntau cocoşii, printre nori se zăreau ste­lele, albastre şi mici. Sub gardul de nuiele, Neculai opri calul — de data asta Neicu nu mai înhămase, călări aveau să străbată drumul de două ori mai repede — şi o privi pe Vetina. Ea îmbrăcase paltonul cu blană al lui Berechet şi sta cu bărbia pe loitra căruţei, mestecînd leneş o bucăţică de covrig. A fost ultima oară cînd s-au văzut. A treia seară, Neicu, mergînd să-l ia pe Mohreanu la locul dinainte hotărît, nu l-a mai găsit. A fluierat şi nu i-a răspuns nimeni. Atunci a pişcat armăsarul din dreapta cu biciul într-un loc anume şi armăsarul a nechezat prelung, cu botul în vînt. Moh­reanu nu apăru nici de data asta. Neicu suci căruţa şi se-ntoarse la sor-sa. Cînd băia­tul îi spuse că Mohreanu nu venise la întîlnire, Vetina îşi înfun­dă capătul broboadei în gură, ca să nu ţipe. Cît mîncă Neicu, ea şezu într-un colţ, tăcută, cu privirile rătăcindu-i fără sens pe peretele odăii străine în care se afla. — Mergem, spuse ea, cînd Neicu, sătul, se sculă de pe pat. — Eu de convoiu lor nu mă apropii, ţăţică, şi nici pe tine nu te las. — Taci. Mergem acasă la noi. S-a terminat. De-acuma sînt iar nevasta lu Pavel Berechet. Băiatul văzu lacrimi în ochii ei şi-i păru rău că la Brăila îi trecuse prin cap s-o lege, să-i pună căluş în gură şi s-o ducă cu forţa acasă. Afară începuse să plouă. Era mai mult o bură, un fel de negură care se topea, tulbure şi necăcioasă. Neicu sta pe leagăn, iar Vetina în coşul căruţei. Întunericul îl făcea pe băiat să-i fie frică şi vorbea cu caii, ca să se liniştească. Vetina tăcea. O dată, cînd se întoarse spre ea, s-o întrebe dacă a adormit, o văzu, înspăimîntat, că-şi descheiase bluza la piept şi ploaia măruntă cădea pe ţîţele ei goale. „Tîrfă şi dezmăţată!” o înjură el în gînd. Totuşi, un­deva, în adîncul sufletului, un sentiment nedesluşit, de milă şi amărăciune, îl făcu s-o căineze. „Săraca inima ei!” îşi spuse băiatul, şi se răsuci spre cai, cu bărbia în piept, ca să-şi ferească faţa de bătaia ploii.  

Frumosii nebuni ai marilor orase de Fanus Neagu fals tratat de iubire               Se trezi din somn. Urlând:             — Într-o zi, doamna mea, ai să mă cunoşti!             Izbi cu pumnul în stinghia mesei şi se strâmbă de durere. Uriaşe cu glas spart, degradat în toate patru punctele cardinale: la miazănoapte şi la miazăzi, degradat de vin, la răsărit şi la apus, degradat de femei fără moarte, fără prejudecăţi şi fără servici. Băuse până la trei dimineaţa şi mirosea de sus până jos a alcool dospit.             — Învinsă domniţă, cred că azi noapte am înghiţit un câine degerat.             Vorbea singur, adânc încredinţat că rnania asta îl va salva de spânzurătoare.             Luă o pară din fructieră şi muşcă din ea lacom în cerul gurii lui se aprinse, cu miresme, cu vânt subţire şi cu lună, o livadă din Argeş. Fulgerător şi numai la extremitatea simţurilor, zări spre fundul livezii o fân-tână veche şi, pe marginea ei, o fată cu sânii goi, probabil avidă de dragoste. Treaz şi bine odihnit, ar fi reţinut imaginea până ce fata ar fi căpătat contur, fiindcă avea o dexteritate uimitoare de-a aduce cu faţa spre lumină şi adevăr siluetele de ceaţă care ne apar pe retină în clipa descântată când ieşim din somn. Excelent dresor sau şarlatan rafinat, îşi concentra întreaga fiinţă ca să le poarte din drumul nesigur al închipuirii până-n zona acoperită de memorie. Şi când ele puneau piciorul aici şi din umbre se schimbau în desene însufleţite, cu identitate precisă, el respira larg, zâmbea răzbunător şi posesiv şi fixa ziua execuţiei, totul în baza legii: nici o femeie până la 30 de ani nu-şi va purta fotografia prin domeniile subconştientului meu fără a fi pedepsită.             Dar în ziua aceea – „21 decembrie, anul una mie nouă sute şaizeci şi opt de lei şi 50 de bani datorie la braseria Athenee Palace” – nu recepta silueta fetei de la fântână. Muşcând din para galbenă şi rece, destinată să-i risipească mirosul de alcool din gură şi să astâmpere agitaţia câineâui pe care-1 purta în stomac, ocoli masa şi apucă acordeonul. II întinse, sprijinindu-1 cu burta. Clapele de sidef şi de ebonită scoaseră scântei de ţipete. El tresări neplăcut.             — Când încep să cânt, îmi trădez sufletul! Şi noaptea târziu, culcândui-se, închisese în oase, ca în nişte tuburi secrete, averea murdară şi insuportabilă a unei zile grele: vorbe care ucid, gânduri care nu se pot rosti.             Dar spre 10 dimineaţa visase că Asta Dragomirescu doarme în acordeonul lui şi trebuia să verifice.             „Sunt nebun!” îi trecu prin minte, şi un râu de spaimă sau o explozie de mărăcini îi scutură măduva din şira spinării.             Trânti acordeonul pe scaun şi strigă:             — Scumpă doamnă, m-am culcat cu capul pe o scoarţă de căruţă de Brăila, şi iată, m-am trezit pe tâmplă cu un porumbel verde, în ceafă cu un trandafir roşu, şi cu buzunarele pline de greieri.             Se opri şi ochii lui negri fixară intens lozinca din perete, scrisă cu cerneală densă: Munca înnobilează pe om, dar nici Lenea n-a ucis pe nimeni.             Ceasul deşteptător, aşezat într-o cutie din solzi de şindrilă – panglici de hârtie colorată fumegau ca o barbă de poet futurist sub podeţul cutiei – sună ora 11. La această oră înaltă din zi, garsoniera lui Radu Zăvoianu, situată la etajul III, într-un bloc din strada Brezoianu, construit cu faţa spre grădina Cişrnigiu, plutea în lumină trandafirie – efectul lustrei de cristal roz de Veneţia.             — Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoală frumoşii nebuni ai marilor oraşe, ora la care Dumnezeu intră călare în Cişmigiu şi împarte alune veveriţelor.             Lepădă pijamaua de mătase, cu două mişcări din umeri şi o răsucire vulgară a bazinului. Oglinda imensă – 2,20 rn X 1,30 m – atârnând pe perete, în stingă divanului, în patru cordoane împletite şi învelite în pluş auriu, fiecare isprăvindu-se într-om canaf bogat şi moale, fură în apele ei limpezi – creastă de val oceanic în zi de iulie – un trup tânăr, mărturisit la aproape toate balerinele angajate în programul barului de noapte „Lanterna piratului”. Radu Zăvoianu măsura 1,80 m, avea muşchi lungi, întărâtaţi în bazinul de înot al clubului Dinamo, pieptul şi pântecele acoperite cu păr negru, mărunt şi des şi fin, ca al căţelelor care fată mult. Faţa prelungă şi obosită, cu semne de vărsat sub bărbia puternică – în anotimpurile reci purta fulare largi, cu capetele aruncate pe umeri, iar vara înnoda la gât un batic colorat, lăsând impresia că-i copiază pe artiştii americani din filmele western – faţa prelungă şi nasul puţin coroiat semănau nelinişte sau repulsie în oamenii cu care venea pentru prima dată în contact, îl salvau ochii negri, mari, melancolici şi flămânzi, ochi de soldat dintr-o garnizoană arabă. Dacă ochii sunt ferestrele sufletului, atunci ochii lui, mereu umezi, bătând în verde fosforescent în clipele de extremă emoţie, exprimau spaimă, o spaimă întinsă peste 30 de ani de viaţă.             Ţinând picioarele pe mocheta de culoarea paiului în perioada secerişului, trecu în baie. Izgoni câinele din stomac şi se atârnă de lanţul de bronz care deschidea duşurile. Apa fierbinte îl izbi în ceafă ca o ploaie sălbatică. Desfăcu o pungă cu săruri aromate, o vărsă pe umeri şi, excitat, turmentat de mirosurile alea ameţitoare ca un voiaj în coloniile engleze, începu să danseze.             — La tropice, la tropice, domnule Zăvoianu, cu nuci de cocos la subţiori.             Şi din nou, obsesiv:             — Ah, doamna mea… Îţi voi împodobi casa cu liliac alb.             Închise apa caldă.             — Raff panoramic! Strigă, şi aduse peste el o ploaie rece.             O primi în faţă, năucit, ca un boxer care recepţionează o avalanşă de pumni la figură, înjură scârbos, bătând cu călcâiele în ciment. Era pe Strada Mare din R., gonea congestionat, izbindu-se cu fruntea de muchia ferestrelor deschise. Fetele care-1 aplaudaseră, seara, la concert, şi-1 siliseră să repete până la epuizare şlagărele la modă îl priveau mirate şi amuzate – el nu le vedea, alerga spre Comitetul orăşenesc de partid, să protesteze pentru Asta Dragomirescu, amendată de miliţie cu 500 – cinci sute – lei, fiindcă tulburase liniştea singurului restaurant din localitate. Lingă el, gâfâind, un procuror şchiop, fost coleg de liceu, sau aşa ceva – nu şi-1 amintea din şcoală – încerca să-1 liniştească, repetând, la nesfârşit, aceeaşi expresie:             — Radule, voi plecaţi, eu rămân!             Se întoarse în cameră, înfăşurat în prosopul de baie.             — Ce imbecil! Spuse el, cu adresă la procurorul cel şchiop. „Oraşul întreg era pe picior de ducă, se suia la munte, elibera terenul pentru lacul de acumulare al Hidrocentralei de la R., şi el, boul, striga mereu: voi plecaţi, eu rămân 3…             Fusese un concert frumos, totuşi, în ultimele rânduri, oamenii ascultau călări şi Asta râdea:             — Radule, e prima dată când cânţi în faţa măgarilor, uite colo, spre dreapta, un grup de tineri călări pe măgari, să~i întrebăm dacă n-au de vânzare dulceaţă de smo chine, ei cultivă smochini şi portocali…             Îşi îndreptă spinarea şi răcni:             — Da, scumpă doamnă, creşteau tot felul de pomi pe acolo, dar mai creşteau şi vipere!             Se extinse până la marginea puterilor şi scuipă:             — Du-te dracului!             Extenuat, desfăcu perdelele şi ridică storurile, apăsând cu toată greutatea trupului pe mânerele de alamă neunse la timp. Brusc, pleoapele i se zbătură mirate şi sufletul i se deschise de bucurie: afară ningea! În clipa aceea se simţi împăcat cu toată lumea şi cu Dumnezeu.             — Aruncă prosopul pe măsuţa joasâT”cIâs/mH<^ care se afla o tavă de tinichea, cu refituri d^Jnâncare – felii de şuncă uscate, un borcan de (castraveţi muraţi, cu enibahar şi piper, o grămăjoară de inuştar sleit, coji de pâine – îmbrăcă, precipitat, pantaloniî^t^ase peste umeri un pulover de bumbac, alb, cu guler înalt – atenţie la urmele vărsatului!             — Scoase din dulap o sticlă de vişinată, îşi turnă un păhărel şi veni cu el în faţa ferestrei.             — Bun sosit!             În onoarea zăpezii aruncă băutura pe gât. Iarna şi zăpada îl fascinau. Trupul lui de lup se ascuţea acum pentru o luptă dură. Radu Zăvoianu intra în noaptea vânătă a iernii, asemeni neamului Iui de ţărani, frământat de impulsuri primare. Iarna, pe pământul României – ultimă etapă spre Septentrion – are gust de praf de puşcă, K e ca un halou al tuturor războaielor purtate şi câştigate sau pierdute, dar în primul rând purtate.             Iarna, în România, suntem irigaţi de-o nebunie furtunoasă.             — Jos frâiele şi răsturnaţi cădelniţa mizeriei! Strigă Radu Zăvoianu, inundat de puterea iernii şi îngenunche, trăgând spre el acordeonul.             În poziţia asta, ochii lui distingeau prin fereastră doar vârfurile copacilor din Cişmigiu peste care se scutura zăpada. Ninsoare enigmatică – se strângeau în ea nopţile toamnei, reci şi dureros de singure, se stingea faţa pă-mântului şi se deschideau nopţi plantate cu năluci: nopţile iernii, ţigănci cu trup de taină şi inele de aur dansând pe străzile oraşului, nopţi în care inima lemnelor potrivite în cruce pe focul din vatră se schimbă în trandafir înalt, nopţi stropite cu vin şi luminate de lămpi cu abajurul verde, nopţi coborâte din bob de mărgean, nopţi în care purceii prăjiţi înviază şi se fugăresc cu iepurii, nopţi în care melancolia, această patimă a Orientului, ajunge la apogeu, lerui-ler, şi se schimbă în colind şi în desfrâu al simţurilor, nopţi magice în care înfloresc lămâii în odăile femeilor abandonate.             — Doamne, rosti Radu Zăvoianu, plimbând degetele pe clapele acordeonului, binecuvântează-1 pe bunicul meu în toată săptămâna Crăciunului! Timp de cincizeci de ani, în toate nopţile Crăciunului, el îţi ridica, cu lovituri de topor, în bălţile Dunării, biserici din ciolane de cal mort şi biserici din gheaţă. Erau muşuroaiele tale sfinte, altar şi cruce pentru sfinţii nerânduiţi în calendar, şi-n noaptea naşterii Fiului Tău punea în fiecare bisericuţă un bob de tămâie şi aprindea o luminare. Lumea ieşea pe maluri şi se închina: Petre Zăvoianu îl supără pe Dumnezeu, vezi-1, doamne, şi-1 pedepseşte! Şi tu i-ai ascultat şi 1-ai adormit între bisericile lui. La Bethleem era lumină şi el se schimbase în stâlp de gheaţă şi două ciori ţopăiau pe umerii lui. Do, re, mi, fa, sol, la, si, do, trebuia să vezi că altarul din urmă ţi-1 construise pe obrazul toporului. Tu eşti Petre şi pe piatră vei construi biserica mea şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cereşti. Dar cel ce construieşte pe gheaţă? El ce primeşte?             Se sculă în picioare – acordeonul scâncea – se închină în faţa zăpezilor curgând mereu şi zâmbi. Două păsări – porumbei?             — Trecură prin dreptul ferestrelor, pierzându-se spre strada Ştirbey Vodă. Se înfurie împotriva lor:             — Leşuri cu fulgi! Nu permit nimănui să murdărească prima zăpadă. Trebuie să ne rugăm să ningă până diseară şi până mâine. Ninge la timp potrivit peste consumaţii neachitate, ninge binecuvântat peste idei fără acoperire, ninge turbulent peste monezile de trei lei, ninge cu zahăr emailat peste maşinile care leagă periferiile de centrul oraşului, ninge, cu foarte multă atenţie, peste patrula călare a Miliţiei care face rondul între Cartierul Băneasa şi Restaurantul, Doi cocoşi”, ninge cu sictir peste tipii care m-au respins de la Operetă, ninge fără pic de jenă pe căciula din cozi de vulpe a Astei Dragomirescu (opt sute de lei m-a costat!), şi ninge, ninge ca-n poveşti peste oraşul Bucureşti, construit între lacuri cu peşte – lipsă la apel peştele-piatră şi peştele-leu, prezentă, cu surplus de contingent, scorpia – construit pe pământuri atârnând de vii nobile şi îngrăşate cu capete de boieri scurtate cu multă vrednicie de toţi voievozii, turciţi sau ne. Garsoniera mea pluteşte pe un râu de sânge şi de vin, şi-n mediul ăsta umed, trebuia – dar n-am făcut-o, am fost prost…!             — Să-i plantez Astei Dragomirescu câte-un bob de fasole în urechi. Fasolea ar fi dat cercei, tufele – floare.             Se opri încântat. Afară, peste oraşul pierdut sub zăpezi subţiri, se porniră să bată clopotele. Tunetul lor de bronz îndoia ninsoarea, iar vibraţiile se repercutau în pereţii clădirilor. Radu Zăvoianu simţi cum încep să-i rida genunchii. Oboseala încarcerată în oasele lui, răscolită de melodia îngânată a clopotelor, se exprima straniu şi neaşteptat în punctul de articulaţie cel mai savant al picioarelor – şi pentru început i se făcu frică – „cum adică să-mi râdă genunchii?!” – dar, uite, râdeau, senzaţie pe care n-o putea anula cu nici un argument, şi-a-tunci se gândi că-n istoria omenirii, în începuturile ei fragile şi lunecoase, bărbatul trebuie să fi purtat, în clipele de cumpănă, de retragere din faţa morţii, copiii legaţi de picioarele sale şi, fără îndoială, râsul lor îi atacase pentru milenii genunchiul. şi la fel plânsul şi disperarea lor, fiindcă orice nenorocire genunchii ni-i îndoaie întâi. Clopotele băteau mereu, dar nu despicau văzduhul, ci îl stratificau, îl împărţeau în etaje. Sus, în turnuri şi în mansardele biruite de frig, cântau clopotele patriarhiei, şi de pe planşeul acesta de răsfăţ solid, cu insule de sărăcie compactă (mansardele), sunetele urcau urmaşi spre cer, întru sănătate şi veşnicie, în zona etajelor de mijloc, acoperite cu iederă şi unde ochiul nu găseşte câmp liber, răsunau clopotele Bisericii Domneşti – cel puţin la asta se gândea Radu Zăvoianu – încercând parcă să topească drugii obloanelor, iar jos, prin dreptul uşilor de lemn sau de sticlă, cântau înfundat clopotele de la toate bisericile mici şi nerestaurate.             — Tu eşti Petru şi clopotul tău va fi de gheaţă! Spuse Radu, cufundat în ploaia de bronz prin care s-auzea şi mătasea zăpezii curgând cu dor de sănii. Sau va fi un clopot de la gâtul turmelor în drum spre abatoare.             Desfăcu braţele, exact ca la lecţiile de gimnastică din liceu, şi începu să se legene, clopot închipuit, peste o lume             *#*” de umbre. Şi din toate clopotele care incendiau oraşul, el singur nu vestea nici o sărbătoare – era un clopot de zăpadă, cu limba din funie de borangic terminată într-un bulb de mărgele colorate, şi se legăna într-un pridvor deschis la vânt şi alături, pe o funie de cânepă, se uscau rufe prinse în cârlige de lemn, patru găini jumulite atârnau cu picioarele legate de un belciug îngropat în gura unui sfânt zugrăvit…             Se răsuci pe călcâie – zăpezi şi oglinzi şi din nou zăpezi – şi dintr-o „dată toate mărgelele se risipiră luminoase în sângele lui: îl văzu la fereastră, căţărat în platanul uriaş din faţa blocului, pe Eduard Valdara, jucător de fotbal în echipa Dinamo.             — Sanie cu zurgălăi! Strigă Valdara, înaintând spre fereastră, cu paşi largi, pe o cracă groasă.             Când ajunse la fereastră şi Radu-i întinse mâna, pe cracă rămaseră şase urme de paşi. ca şase căţei negri.             Era ora 12,30, ningea ca în munţii Târolului sau ca în pădurile Transilvaniei şi doi din nebunii frumoşi ai marelui oraş se întâlniseră.             Cel de-al treilea încă nu se culcase.             *             Eduard Valdara – 25 de ani, crăcănat şi blond, mai mult roib decât blond, „flegmatic şi indeşirabil” (aşa-1 definise Raminţki, conducătorul nedeclarat al grupului sau, dacă vreţi, ideologul lui) subţire şi parfumat ca ţigările americane – refuză ostentativ să apuce mâna lui Radu Zăvoianu. Calcă pervazul şi se aruncă în mijlocul camerei, respirând agitat, cu gura întredeschisă. Dinţii lui albi şi sănătoşi formau o coroană scânteietoare. Caninii, răzvrătiţi, lăsau totuşi impresia de pietre false.             Radu Zăvoianu, aflat în relaţii proaste cu administraţia blocului, îl înhaţă de piept şi-1 zvârli pe pat. Valdara purta şubă de castor, un costum elegant de culoarea oţelului şi vestă galbenă ca haimanalele care populează, la 11 seara, străzile înguste din spatele teatrelor, pândind uşa prin care se retrag actriţele. Vesta din material ieftin plesni pe burtă şi Valdara aproape că izbucni în lacrimi.             — Imbecilule! Îl apostrofă Radu Zăvoianu, vrei să fiu evacuat din bloc?!             — Da, răspunse Valdara, ridicându-se şi descheindu-şi şuba, vreau.             Blana de castor, inundată de lumina filtrată prin cristale scumpe, râdea în ape de plumb.             — Ai merita să te cârpesc. Spuse Radu Zăvoianu, cu mânie reţinută.             — Atinge-mă, şi te arestez imediat pentru ultragiu.             — Bei o vişinată? Întrebă Radu. Ninge prea frumos ca să facem vărsare de sânge.             Valdara refuză, scuturând capul roib.             — Ce-i cu tine? Se miră Radu. Eşti bolnav?             Valdara aruncă şuba pe covor şi se trânti într-un fotoliu, frecându-şi ceafa de pluşul moale şi odihnitor.             — M-au scos din echipă, disciplinar, pe timp de zece zile.             — Stai, îl opri Radu Zăvoianu, povestea trebuie spusă pe fond muzical.             Înveselit, luă acordeonul şi atacă un cântec lăutăresc, alterându-1 cu masuri de vals, fox şi rock, o aiureală iritantă, bocete şi bufonadă de circ de provincie şi jale falsă.             — Tenor castrat! Îl înjură Valdara.             Radu Zăvoianu râse în duşmănie şi nu se opri. Cu tâmpla culcată pe umăr împerechea notele într-un vârtej delirant. Era un virtuoz al acordeonului, asemeni cântă-reţilor de jazz din New-Orleans, care improvizează pe o temă ore în şir, fără să urmeze o linie consacrată. Uitase de Valdara, uitase că n-a vrut altceva decât să-1 enerveze şi să-1 împace în acelaşi timp, cânta sau lega segmente de cântec, însutindu-le valoarea sau ucigându-le, pentru că afară se aşeza iarna, lumea se clătina în mătase albă, pe poduri închipuite, ridicate deasupra oraşului, se perindau păduri pline cu vulpi, şi fotografi ambulanţi, cu picioarele învelite în jambiere verzi, prindeau pe peliculă zborul păsărilor născute sub degetele luj. Uite, între hotarele Cişmigiului intrau valuri de păsări şi toate luau foc în zbor şi se schimbau în ninsoare, în frig aspru, în iarnă – şi peste iarna adâncă, peste săniile ei de gheaţă lunecând cu bătăi de clopot spre toate porturile lumii, plutea o bucurie intensă, haite de câni trăgeau sănii, lătrând vesel şi mai era şi o supărare uşoară, a lui Eduard Valdara, dar nu era o supărare adevărată, căci n-avea punte de atingere cu pământul, era o supărare pierdută pe copaci, pe crengile lor suflate cu sticlă adusă din Turingia sau din Pădurea Neagră.             — Pauză, strigă Valdara, trebuie să plec!             Radu Zăvoianu strânse acordeonul şi-1 depuse pe măsuţa joasă. Rosti scurt, frângându-se din trunchi:             — Adio!             Şi cu dragoste prefăcută:             — Să ştii, Ed, că laşi în urmă numai suspine. Dar unde pleci?             — Într-o oră trebuie să mă prezint la Direcţia Miliţiei Capitalei. Timp de zece zile, cât sunt suspendat din echipă, voi băga groaza în hoţi şi-n golanii din barurile de noapte.             Se sculă şi porni spre şifonier. Umbla clătinat. Mers de călăreţ mongol.             — Spune-mi, se întoarse spre Radu Zăvoianu, uniforma mea se mai află pe-aici?             — Nu. A fost transformată, vopsită şi dăruită unei rude din provincie contra două sute de lei.             Uniforma albastră şi elegantă atârna între costumele de concert ale lui Radu Zăvoianu, toate având reverele din mătase şi încărcate cu fluturi de sticlă şi paiete.             — Al dracului, tare mai pute-a naftalină!             — Levănţică! Preciza Radu Zăvoianu.             — De-un lucru-mi pare rău, zise Valdara, chinuindu-se să-şi înfigă picioarele în cizme, că nu mai pot să plec cu Raminţki la frate-su la Constanţa. Mă invitase să petrecem acolo sărbătorile de iarnă.             — N-o să se ducă nici el. Nu-ndrăzneşte să intre în Dobrogea fără gardă de corp.             — Nu v-aţi văzut de aproape doi ani, dar eşti la curent cu tot ce i se întfmplă. Îl ţii sub observaţie?             — N-o să se ducă la Constanţa, fiindcă începând de la Vadu Oii şi până-n buza Mării Negre, Raminţki e dator peste zece mii de lei. Şi persoanele care 1-au împrumutat au început să-şi piardă răbdarea.             — Ca să vezi ce suflete de piatră! Zise Valdara cu dispreţ, în timp ce-şi aranja diagonala.             — Ed, întrebă Radu Zăvoianu, când te vezi pus în hamuri, nu simţi nevoia să nechezi?             — Ba da, răspunse Ed, şi părul lui era o tufă de iarbă cuprinsă de flăcări de miere.             — Dă-i drumu, îl pofti Radu Zăvoianu. Pe cuvântul meu că chiar ai bot de cal.             În clipa aceea, un val de ninsoare, împins de vânt, pătrunse în odaie, acoperindu-i. Polen de decembrie, fecundând bucuria. Valdara ramase nemişcat. Radu Zăvoianu desfăcu braţele, fericit că după o noapte de beţie fiecare fibră din trupul lui primea o porţie de vis curat.             — Nechează! Strigă el. Vreau s-o faci pe nebunul până la capăt. Nu-i nici o şmecherie să intri pe fereastră fără să nechezi.             — Încep, anunţă Valdara.             Pauză scurtă, pauză de efect!             — Acum cinci zile – în aceeaşi secundă Radu Zăvoianu regretă că-1 provocase – m-am întâinit pe stradă cu Asta Dragomirescu.             Radu încercă să pareze:             — E o târfă! Zise el, şi buzele-i tremurau.             — N-o mai căuta. Uită că ţi-a fost nevastă.             — Am visat că era bolnavă…             R – Te porţi ca un idiot.             — Te rog să pleci imediat.             — Te porţi ca ultimul idiot din România.             — Mi-a telefonat ca să-mi spună că săptămâna asta vom petrece o zi împreună.             — Nu-nţeleg ce urmăreşte, spuse Ed.             — Marş afară! Marş la Raminţki!             — Singurul dintre noi, zise Ed, care ştie să trăiască primejdios. Să trăiască adevărat.             — Pentru că nu-i pasă de ceilalţi. Pentru că nu-i pasă pe cine distruge.             — Numai cine trăieşte adevărat lasă amintiri. Ceilalţi mor definitiv în clipa-n care-şi dau sufletul.             — Cară-te îa Raminţki! Urlă Radu.             — Şi pe el 1-a sunat Asta, ca să petreacă o zi împre ună.             — Marş, îţi spun!             Ed, pus îa distanţă, deveni şi el distant. Gura i se strâmbă într-un rânjet arogant, iar în ochii lui mici, albaştri, cu reflexe aurii, se aprinse scânteia batjocurii. Acum semăna cu taică-su, un personaj foarte important dintr-un minister. Nu mai spuse o vorbă, îşi înfundă chipiul pe cap, cu mişcări studiate, se întoarse brusc şi părăsi camera, trântind uşa cu putere. O lovitură de tun se înscrise pentru cinci minute în pereţii blocului.             — Fotbalist bou î Trebuia să-i rup un picior! Spuse Radu Zăvoianu, fierbând de furie. Pentru ei, Asta Dra-gomirescu nu e decât o căldare de foliculină.             Zăpada curgea mereu înăuntru – afară, din burta cerului spintecată curgeau şi corbi – pe oglinda largă pulberea albă se schimba în picături de apă lunecând întregi spre rama în montură de plumb, aşa cum lunecă gândacii pe capacul smălţuit al unei casete, şi Radu, cu creierul înlănţuit de ură, se repezi sa închidă fereastra. După trei paşi se opri, cu ochii holbaţi, năuc, şi-şi pipăi puloverul alb. Puloverul era murdar de sânge, de la piept până la poale. Sânge cald, mirosind a fier şi încă a ceva nedefinit, puroi sau gaz metan. Duse mâna dreaptă la nări şi strânse, astupând şuvoiul. Apoi înainta încet până în rama ferestrei, mai mult ameţit decât înfricoşat, şi când lungi gâtul să înghită aer proaspăt, îl văzu pe Ed Valdara trecând printre copacii din Cişmigiu, cu mâinile în buzunarele mantalei, şi nu vru ca Ed să-1 observe, mândria, sau poate ruşinea, care, la el, spre deosebire de majoritatea oamenilor, era o faţetă a egoismului, îl sili să se întoarcă cu spatele la grădină. Răsturnat pe tocul ferestrei, cu şoldurile zdrobite în ungherul consolei de marmură care acoperea caloriferul şi servea în acelaşi timp şi de scrumieră, dovadă sutele de pete galbene de pe suprafaţa ei, îşi descoperi în oglindă trupul răvăşit de spaima prăbuşirii. Şi pentru că-şi trăia viaţa adulat de lumea convulsivă a barurilor de noapte, în care totul e provizoriu, inteligenţa, cântecul, veselia, lanternele de hârtie, freza toboşarului, beţele lui lustruite cu fosfor, zâmbetul serviabil al fetelor veşnic în căutare de străini bogaţi, o lume unde şi desfrâul umblă pe picioare subţiri, fiindcă desfrâul autentic e un galop prin faţa tribunei unde prezidează moartea, primul gând ce-i străbătu mintea fu acela că dintre toţi artiştii pe care îi cunoscuse, în t&H* spp^w^ viaţă sau pe ecran, el singur se afla într-o poziţie complet netrucată pe marginea mormântului şi că nimeni nu filma scena.             — Scuip pe filmele lor. Toţi mor fals, repetiţiile nesfârşite, succesul şi banii le sugrumă orice chef de-a se apropia de adevăr.             Strigătul unui îngrijitor din Cişmigiu – „ăştia nu-s lupi ca toţi lupii, trebuie să bea apă la oră fixă, de-aia stau închişi în cuşti” – îl readuse între pereţii reali ai zilei. Se ridică gemând, ars de dureri în coaste, şi se mişcă spre oglindă, ca şi cum ar fi vrut să intre să se culce în lumina ei calmă şi inflexibilă, şi atunci văzu ca sângele se aşternuse în ţesătura puloverului sub forma unei trompete.             — Trompeta Astei Dragomirescu! Îşi spuse Radu şi se aplecă s-o sărute, ca să trezească în ea raza cântecului pe care Asta Dragomirescu îl intonase pentru el, pe ţărmul Mării Negre, într-o noapte cu lună…             Când luna era urechea lui Van Gogh. Pierzând sare, pierzând sânge.             Şi era atunci în iunie. Zilele ieşeau din lemn de tei. La barul „Lanterna piratului” fusese instalată o moară a sărutului. Funcţiona în trei compartimente despărţite prin pereţi de trestie roşie, trestie rară – cu destul noroc găseşti o sută de fire în două hectare de Deltă. Plătind o taxă de o sută de lei intrai ca să serveşti masa într-unul din cele trei compartimente – prima despărţitură se mai chema şi camera berbecilor, pentru că se aflau în ea doi berbeci de piatră – a doua, camera iezilor – se afla aici un singur ied de piatră, purtând în spinare, capriciu de sculptor nebun, un coş de cireşe, tot de piatră – iar a treia se numea camera viorilor, pentru că în trestiile roşii plângea un cântec de iubire si, de sus, printr-un sistem de ventilaţie foarte simplu, rudimentar chiar, ploua cu petale de trandafir. Surpriza, ieftină poate în alte părţi ale lumii, le ameţea pe fetele tinere. Sub petalele din care fumegau arome se abandonau sărutului şi îmbrăţişărilor. Stăruia în cele trei compartimente un miros de ciorapi de mătase, de bani şi de buze sfâşiate – amestec descreierat de senzualitate peste care plutea spaima de moarte, unită cu dragostea de moarte, fiindcă sub moara norocului muriseră, înghiţind otravă, un doctor pediatru şi o actriţă, şi moartea spectaculoasă a celor doi îndrăgostiţi plantase arbori de mister în jurul meselor de lemn afumat ascunse între pereţi de trestie.             În acest colţ al barului, regat al melodramei, îl găsi pe Radu Zăvoianu telegrama expediată de primăria satului Mărăcineni, amplasat pe un promontoriu al Mării Negre. „Cu mult respect vă rugăm să veniţi să mutaţi moaştele părinţilor dvs. în noul cimitir.” Era o somaţie, nu o rugăminte. Radu îşi simţi dintr-o dată carnea grea, o împinse de la el pe fata din balet pe care încerca de-o săptămână s-o fure şefului de orchestră, trimise vorbă directorului că nu-şi mai poate susţine programul şi fugi, pradă unei stări vecine cu nebunia, la Ed Valdara. Ed se oferi să-1 ducă imediat la Mărăcineni cu maşina lui, şi tot Ed, fiindcă Radu, îndobitocit parcă de amintirea părinţilor morţi în detenţiune la canal, părea incapabil să acţioneze, îi telefona lui Rarnintki, propunându-i să-i însoţească.             — Ed. Răspunse Raminţki, primul dintr-un şir de oameni, bunicul mort pe gheaţă, şi nişte părinţi morţi, cu nimic vinovat de moartea lor, precum şi ei cu nimic vinovaţi de moartea lor, totuşi mai vinovaţi decât el… Dac-ai murit, înseamnă c-ai fost dator c-o moarte, şi când eşti dator înseamnă c-ai risipit, c-ai trăit fără căpătâi. El e primul din neam care se răstoarnă în des-frâu. Aur.             — Bun, am înţeles, eşti beat, lasă uşa deschisă, venim să te luăm.             Părăsiră Bucureştii noaptea, în jurul orei 2,30 – oră la care felinarele vomează lumină searbădă – în zori trecură Dunărea cu podul plutitor, şi dimineaţa – era duminică – părăsiră şoseaua principală şi se angajară pe un drum nenorocit deasupra căruia mai stăruia încă întunericul, ca o vegetaţie săracă. Ed, la volan, mesteca gumă mentolată şi din când în când îi venea să guiţe, pentru că simţea – mama mă-si!             — Că-n ziua aia o să calce un porc, în dreapta lui, Raminţki dormea, respirând cu suspine prin colţul buzelor vinete şi vântul de pe întinsul Dobrogei – vânt tânăr, mirosind a alge fermentate şi a sare – îi umfla pletele castanii, iar Radu Zăvoianu. Înţepenit pe bancheta din spate, înregistra tăcut peisajul: grâu, clopotniţele ireale ale salcârnilor, porumbei stingheri, ceaţa fumurie pe marginea orizontului şi, departe, în nevăzut, străpunsă de fulgere, fântâna iluziilor, Marea. Radu nu scosese un cuvânt de la Bucureşti, şi Ed, impresionat de tăcerea asta semănând a deznădejde, tăcea şi el.             „Tăcerea, calcula Ed, e laxa pe care-o plătim morţilor.” Dar calcula greşit. Radu Zăvoianu îşi făcuse din tăcere o armă îndreptată chiar împotriva lui, a lui Ed. „Ed, judeca Radu, e un fel de câine de primăvară, dacă i-aş vorbi, ar băga maşina în grâu şi s-ar apuca să facă tumbe.”             Ajunseră la Mărăcineni, sat pe jumătate tătărăsc, imediat după răsăritul soarelui şi Ed opri maşina pe uliţa principală, în faţa primăriei. Miros de izmă fierbea în grădini, doi puşti în cămăşi zoioase cocoţaţi pe gardul de piatră calcaroasă al bisericii se pisau pe spinarea unui cal priponit de zid, străduindu-se să-1 nimerească în ureche, iar pe treptele primăriei, lipit de un negru de faianţă care ţinea în spate o cutie de scrisori – fără îndoială, negrişorul provenea de la o curte de moşier – fuma şi râdea, privind osteneala puştanilor de pe gardul bisericii, un bărbat tânăr, robust, tuns perie. Radu Zăvoianu coborî în drum, boţit, cu obrajii de culoarea fierului. Bărbatul robust înfipse ţigara arzând în gura puiului de negru şi începu să aplaude:             — Să trăiţi, bine-aţi venit, vă cunosc de la televizor.             Băieţi! Strigă către copii.             — Ordonaţi, tovarăşu primar! Răspunse unul.             — Veniţi să-1 vedeţi pe Radu Zăvoianu.             Şi către Radu, continuând să aplaude, dar fără să pocnească palmele:             — Suntem mândri e-aţi venit. Mă, se întoarse către copii, făcând o glumă tâmpită, tăiaţi gâtul calului şi furaţi-i clopotul.             Şi din nou către Radu, strângându-i mâna şi scuturân-du-i-o cu putere.             — Îmi place de dumneavoastră că sunteţi popular.             — Şi pe deasupra harnic şi modest, adăugă ironic Ed Valdara.             — Ah i ţipa primarul, deşelat de plăcere, ca un vânător pe care I-ar împuşca în călcâi un cocoş de munte, dum neaţa eşti Maori de la Dinamo.             — Da, domnule, îl aprobă Ed.             — Eşti fotbalistul meu preferat, continuă primarul frenetic. E o zi mare pentru mine. Sunt fericit, tovarăşe Zăvoianu, că 1-aţi adus aici pe Maori.             Nu se ştie de ce pe Ed îl tutuia, probabil că sportul risipeşte distanţele şi apropie sufletele mai mult decât muzica uşoară.             — Vreau să-ţi fac cadou un frâu tătărăsc să-i legi la iesle pe toţi portarii. Dar asta mai târziu, când ne-om fotografia. Chem şi-un om care vrea să-ţi sărute ghetele.             Domnule, îi zise lui Radu, ce plăcere, pe cuvântul meu!             Să mergem să regulăm afacerea cu oasele părinţilor şi pe urmă să intrăm într-un loc cu umbră deasă. Morţii cu morţii, Dumnezeu să-i ierte, şi viii cu viii.             — Evohe! Se auzi în clipa aceea strigătul lui Raminţki, şi-i văzură trupul strecurându-se afară din maşină, cu şezutul înainte.             — Sus mâmile! Spuse Ed, vesel, înfigându-i două degete în coaste.             — Mă, detectiv de ploşniţe, o să sfârşeşti prost, zise leneş Raminţki.             — Ştiu, la muncă brută, la cusut de saci.             — Nu, zise Raminţki, la bătut ţăruşi pe fundul Dunării.             Raminţki îşi scutură pletele, îşi frecă ochii gălbejiţi, înghiţi aerul curat ca pe-un pahar de vin băut în vie şi, când nimeni nu se aştepta, izbucni iar:             — Evohe, evohe, evohe! Lătrat în lanţ.             Radu şi Ed se uitară unul la altul, nedumeriţi: Raminţki vroia să-1 cucerească pe primar sau să-1 provoace?             — Eu mărturisesc sărbătoarea, zise Raminţki. Scoateţi covoarele şi atârnaţi-le pe geamuri.             — Noi, îl contră primarul, avem numai covoare de iută şi preşuri de zdrenţe.             — Eşti dat dracului! Făcu Raminţki.             Ed Valdara îl apucă de braţ şi-i arătă patru paraşute portocalii plutind calm, dar complet nelalocul lor, în cerul ăla beat de ceaţă fumurie.             Raminţki ridică spre cer o carabină imaginară şi-i curăţă pe cei patru paraşutişti.             — Jos, în grâu, somn de veci.             — De ce-i seceraţi? Sunt frumoşi, zise primarul.             — Eu sunt frumos, răspunse Raminţki. Şi trebuia să vin aici călare pe un cal de lemn… Iar voi doi – cei doi erau Zăvoianu şi Valdara – pe jos, să ţineţi calul de că păstru şi cu mina liberă să mă apăraţi de rnuşte.             Înecându-se de râs – îi gâlgâia carnea pe burtă şi la subţiori de-atâta plăcere – primarul îl întrebă pe Radu:             — Unde… Unde aţi găsit cârciumi deschise, noaptea?             — Sunt peste tot, răspunse Radu. Dar hai să mergem la cimitir, sau dă-mi un om să mă ducă acolo.             — Merg eu, nu va las pe alte mâini. Poftiţi… E aproape, mergem pe jos. Cu care ocazie puteţi să vedeţi şi o parte din sat. Lumea de la ţară s-a schimbat foarte mult, vă asigur. Revoluţia socialistă.             Porniră în grup – dimineaţa şi lumina ei violetă, furată parcă din nările cailor tătărăşti, atârna pe crengile salcâmilor şi la streaşină caselor de zid – primarul mergea la o jumătate de metru în faţă şi cosea cu picioarele, dând impresia că joacă în glumă nişte mingi imaginare, iar cei trei veniţi din Bucureşti mergeau aliniaţi, Raminţki, cu capul împins înainte, aspirând să-şi aşeze bărbia pe umărul primarului, Ed Valdara, rotindu-şi capul şi scriind cu ochii aurii pe pridvoare: frumos, frumos, se aprobă, Radu Zăvoianu mestecând două boabe de cafea scoase din buzunarul de la piept. Nervii lui tremurau, supraexcitaţi, era în pragul unei explozii, simţea că în spatele lor cei doi copii coborâseră de pe gard, luaseră ţigara uitată de primar în gura negrului de tuci şi fumau, în timpane îi vibrau acut toate zgomotele mărunte ale zilei şi, ca să înăbuşe explozia, dialoga cu un alt Radu Zăvoianu, mult mai calm decât el, cel de-acum.             — Mie de ce nu-mi daţi ciocolată, domnule?             — Sunt simple boabe de cafea.             —             — Scuzaţi. De Paşti am câştigat la tombolă un ou de ciocolată, mare cit un cap de învăţător,… Mie, când îmi miroase ceva amar, cred că-i ciocolată.             — Era legat cu fundă roşie?             — Oul? Sigur că da. Dar şi-au bătut joc. Ştiţi ce era înăuntrul lui?             — Bomboane.             — Agrafe pentru păr! Cred că domnul cofetar era femeie şi s-a apucat să facă bancuri proaste.             Într-un pridvor cu margini joase, un bătrân chel, cu mustăţi uriaşe, în cămaşă largă şi cu pantaloni soldăţeşti făcea gargară cu ceai de muşeţel. Apa pocnea în gâtlejul lui şi pocnetele alea ca de armă veche se amestecau cu sforăituri groase. Zărind grupul condus de primar, bătrân ui zvârli ceaiul printre dinţi în creştetul unui măr cu frunzişul asudat şi strigă hârâit:             — Cine-a murit la canal s-a dus direct în rai. E scris că toţi morţii de la canal sunt acum în rai, la fân proaspăt şi la o litră de ţuiculiţa bătută cu zahăr.             — Alo, făcu primarul, ameninţându-1 cu degetul, într-o zi o să te declar reacţionar bătrân.             La colţul uliţei se întâlniră cu o fată în halat alb, cu sânii mari, pietroşi, punctaţi cu aluniţe. Păr blond, împletit într-o coadă groasă. Fata purta pe umăr un coş din material plastic în care dormeau trei copii dolofani.             Raminţki râse spre copii – cel din mijloc tocmai căsca prin somn – şi-i spuse fetei cu toată sinceritatea:             — Eşti foarte frumoasă. Sunt convins că te hrăneşti cu îngeri şi cu paraşute luminoase.             Fata înclină capul zâmbind şi trecu mai departe. Ed rosti visător:             — Dac-ar vrea, fata asta m-ar întoarce la credinţa în Dumnezeu.             Primarul încetini pasul, ca să fie lingă Radu Zăvoianu. Cerul se schimbase, era acum un păienjeniş bălos, numai ochii primarului rămăseseră vioi.             — Părinţii dumneavoastră au fost vinovaţi?             — Numele! Ceru Raminţki, şi primarul tresări.             — Artur, răspunse el. Nume rar pe la noi.             — Artur e steaua furtunii, zise Raminţki, înaintând cu părul căzut în ochi.             — Numai tata a fost vinovat. N-a înţeles revoluţia, era împotriva revoluţiei şi 1-au arestat. Mama a căpătat autorizaţia să-1 vadă, a venit aici şi-n trei zile au murit amândoi.             — Trebuie că s-au iubit mult, zise primarul.             — Ed, zise Raminţki, şi se opri, încovoiat ca un gât de barză. Uită-te, continuă el nervos.             Ed se opri şi se opri şi Radu. Primarul, brusc stingherit, se aplecă şi culese o măciulie de scaiete, rupând-o între două degete. Erau în marginea satului, patru plopi umezi, cu înfăţişare funerară, se clătinau în vântul dimineţii, în fund, printre lanurile de grâu galben trecea un tren alcătuit din patru vagoane viciate de somn. Era un fel de jucărie rulând prin grâu, pauză dulce în viaţa monotonă a gărilor din stepă. Şi stepa toată părea incendiată de lumina griului, şi în margine, unde griul se înfrăţise cu un perete de maci şi altul de pălărnidă, se înălţa – apariţie brutală, incredibilă, stupefiantă – o movilă de oase descărnate. Două blăni de stejar, vechi, murdare de bălegar, fixate cu scoabe în doi pari îngropaţi, opreau alunecarea oaselor într-o albie ruptă de torenţi. În marginea râpii, o femeie mânca prune, cu ochii la nişte corbi de mare plutind cu aripile întinse în vântul dimineţii. Femeia ţinea între două degete un dinte de aur – trupul ei, încovoiat, părea că poartă în spinare movila aia de oase – şi ochii lui Radu Zăvoianu rămăseseră o clipă ficşi pe dintele ăla pe care femeia începu să-1 frece de rochie ca să-i redea strălucirea. Auzind paşi şi scârţâit de roată se întoarse şi salută, înclinând capul, maşinal, patru oameni care se apropiau pe cărarea dintre plopi, împingând fiecare câte o roabă încărcată cu sicrie de scândură galbenă legate cu frânghii – cel din fruntea şirului purta o vestă pe gustul lui Ed Valdara, având în buzunarul de la piept o floare culeasă din grâu – salută şi vru să spună şi-o vorbă, cu convingerea care ţi-o aşterne în suflet pacea câmpiei, dar în secunda aia intui înţelesul movilei de oase şi rosti altceva.             — Sfinte Dumnezeule! Rosti el, apucând braţul lui Raminţki şi izbucni în lacrimi.             — Radule, fii cuminte! Strigă Ed Valdara şi se repezi să-1 sprijine, iar primarul strigă vânăt spre cei cu roabele:             — Toadere!… Marine L. Două schelete frumoase pen tru tovarăşul Radu Zăvoianu. Cele mai frumoase. Şi cel mai bun sicriu.             — Artur, zise Raminţki, disperat, taci! Pastele mă-si de treabă!             Pe vorbele astea, Radu Zăvoianu simţi spărgându-se în el un obuz, fiecare bob de carne şi de sânge se încarcă cu fier, cu foc şi cu otravă. Se răsuci greoi, cu umerii frânţi, şi o porni spre sat ţinând în spinare negrul ăla de faianţă cu ţigara arzându-i între buze, corbii de mare şi două schelete frumoase, cu ghearele înfipte în gâtul lui.             — Du-te după dânsul, îi ordonă primarul omului cu vestă pe gustul lui Ed Valdara, Şi ai grijă să nu se întâmple vreo prostie. Te fac răspunzător, să ştii. Îmi pare rău că şi-a pierdut cumpătul, continuă el spre Raminţki şi Valdara. Dar n-am nici o vină. Se face o şosea care să lege două judeţe cu minunatul nostru litoral, şoseaua trece peste cimitirul vechi, cei de la şantier au desfundat toate mormintele, puţin le pasă lor de durerea de fiu, de mamă sau de tată, şi-au îngrămădit aici muntele ăla de oase. N-am fost în sat să-i împiedic, am avut şedinţă la Constanţa, eu le-am zis să facem totul după datină, dar s-au purtat ca nişte porci şi vor plăti, lua-i-ar mama dracului. Tatăl inginerului ăla care n-a vrut să asculte a fost un bandit, tovarăşi, în timpul primului război mondial s-a îmbogăţit făcând contrabandă cu prezervative şi cu injecţii contra bolilor lumeşti. Le cumpăra de la Istanbul şi Ie vindea la Odesa şi la Constanţa. Marine! Strigă din nou, tulburat de accesul de isterie al lui Radu Zăvoianu şi de tăcerea ameninţătoare a lui Raminţki, ce-am zis eu, Marine?! Am zis, Marine, să aşezi într-un sicriu două schelete frumoase, cele mai frumoase, să spălăm oasele de mucegai cu oţet, să le ungem cu untdelemn…             — Poftiţi batista mea, se oferi Ed Valdara, idiot. Eu nu pot, fug după Radu. Uite, i s-a făcut rău, trebuie dus la dispensar.             Radu Zăvoianu se oprise cu braţele răstignite pe gardul unei case. Omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara sta lingă el, mirosind liniştit un fir de izmă rupt din stepă.             — Rămâi pe loc, îi spuse Raminţki lui Valdara. Acum n-are nevoie de nimeni. Plânge pe gard sau vorbeşte cu clinii. E dreptul lui să plângă. Artur, îi zise primarului, aici trebuia să fie şi-un preot.             — Aşteaptă îmbrăcat gata la cimitirul nou. Azi în gropăm toate oasele, nu le mai putem ţine, cheamă cineva Inspectoratul sanitar şi ne amendează. De-aia vă rog să alegeţi sicriul. Situaţia ne obligă. Sau să aveţi încredere în mine.             — E prima oară în viaţa mea când văd atâţia oameni morţi, spuse Ed, tremurând.             — Oase de oameni morţi, îl corectă Raminţki. Artur – nu te supăra că-ţi zic pe nume, suntem de-o seamă – să-i spui preotului să plece. Peste morţii aruncaţi în groapa comună merită să fie rostite numai blesteme. Nici o rugăciune. Şi le voi rosti eu, Artur. Cu genunchii în ţarină.             — N-o să-ţi dau voie.             — Două schelete frumoase, repetă Raminţki, rar. E o vorbă mare, Artur. Hai să le găsim. Ed, vino cu noi.             *             Radu Zăvoianu se oprise îângă gardul de piatră cenuşie, gard plin de praf şi de însemne făcute cu cretă colorată – se repeta, obsedant, silueta masiv stilizată a lui Roger Moore – sufocat de durere şi de ruşine, o ruşine vecină cu leşinul, ruşinea că ani întregi amintirea părinţilor nu mai străbătuse până sub fruntea lui. Şi iată că acum, moartea, care latră pierdut în fiecare om fără ca urechea să înregistreze necontenita ei biruinţă, se ridică în el, vie şi apăsătoare, fără trup, idee a dezastrului în succesiune. Moartea, şi o putere mai mare poate decât moartea, care e putere definitivă, lovise nemilos în tot ce avusese mai drag pe lume, pentru că întâi sunt părinţii şi apoi copiii, care vor fi şi ei părinţi, moartea se unea acum cu o stea necunoscută, şi lovea a doua oară, mai cumplit şi mai înfiorător, aruncându-i în suflet osemintele părinţilor. Căci părinţii devenind uitare, trebuia ca fiul sa le poarte osemintele în el, în oasele lui, ca să le îngroape când va veni vremea sub acelaşi stânjen de pă-mânt – şi pedeapsa aceasta era nemeritată şi era dreaptă. Simţea acest lucru şi nu-1 punea în cumpănă. Plăteşti pentru tine, şi plăteşti şi taina nedezlegată a naşterii şi mai plăteşti şi asfinţitul nepronunţat de moarte, stă-pâna lui în legile lumii, ci pronunţat de oameni, care n-au fost învestiţi să dea acest edict, ci numai să-1 suporte. Durerea şi ruşinea că nu mutase singur osemintele părinţilor, înainte ca nişte inşi străini să desfunde ' ia l II mormintele – şi într-o primăvară, când bălţile Brăilei deschid spre cer ochi de nufăr, chiar se gândise să-i mute în pământul de-acasă – îi rupeau inima. Nu ştia să plângă, socotea, ca şi femeile tinere, că plânsul te transformă în bot de maimuţă, şi pe urmă tristeţea lui era prea adâncă, prea ascuţită ca s-o ude cu lacrimi, încordat ca o sabie, ridică ochii scăpărând fosforescent spre omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara şi-1 întrebă scurt:             — Poţi să mă duci la o cârciumă?             — Toate drumurile sunt unse cu supărări, răspunse omul cu vestă, numai ăla spre cârciumă e măturat de îngeri.             Şi-I duse, tăind drumul prin stepă – pe o muchie de gorgan o familie de tătari cioplea iarbă cu coasa pentru cai – la un restaurant, pe malul mării. Nu era propriu-zis un restaurant, era un motel sau un fel de cabană de vânătoare, acoperită cu stuf, înconjurată cu pridvor de lemn şi având atârnat în loc de firmă un carburator de automobil. Omul cu vestă rămase jos, lângă tonomatul în vitrina căruia Radu Zăvoianu descoperi o fotografie de-a lui, în culori, iar Radu, strigând în treacăt spre barman: Whisky! Urcă în pridvorul scăldat de soare şi se aşeză la una din cele trei mese goale, se -sprijini cu ceafa de spătarul înalt şi aşteptă. O fată în costum naţional, îmbujorată de plăcerea de a-1 servi pe cântăreţul ei preferai – omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara trăncănise – îi puse dinainte, cu mişcări timide, vorbind ele singure despre fericirea căzută pe neaşteptate într-un suflet simplu, o sticlă de whisky şi una de apă minerală.             — Luaţi cât doriţi, zise ea, răguşită de emoţie.             — Mulţumesc. Am venit c-un om din sat, vă rog daţi-i de băut Ce vrea el.             — Rachiu de cireşe.             Fata purta papuci brodaţi cu mărgele şi gândăcei de catifea.             Radu turnă în pahar, bău, strângând pleoapele, şi se şterse la gură cu capetele baticului înfăşurat în jurul gâtului. Băutura aurie, cu pigment de ierburi sălbatice şi parfum de ceară curată şi de grâu copt, deşteptă în el gândul că din clipa când îi muriseră părinţii – clipă oarbă, amestecată cu cenuşa, dar şi clipă a descătuşării, a eliberării din imperiul fricii, fiindcă moartea părinţilor, indiferent că se produsese într-o zonă a violenţei, anula din dreptul numelui său stigmatul: fiu de deţinut politic – se aruncase într-o viaţă lacomă şi absurdă. Zile fălcoase şi rotunde ca valeţii de cupă. Pentru care simţea acum numai duşmănie. Dar nu o duşmănie crâncenă, ci o duşmănie dezordonată şi suplă, o duşmănie capabilă să ucidă numai fantome. Şi când ridică al doilea pahar, pe care-1 goli cu răsuflări scurte, încercând cristalul cu unghia – sunet cuceritor, os de miel, unghie de înger – vru să-1 vadă, şi îl văzu pe Radu Zăvoianu ieşind din vârtejul zilelor fălcoase şi rotunde ca valeţii de cupă şi intrând pe plajă… Uite-1 colo jos, îmbrăcat în frac, cu papion negru.             — Umbrela deschisă îl apără de soare – calcă cu paşi mari nisipul gros ca tărâţa, deasupra lui, cerul, ciugulit de pescăruşi şi de încă două păsări albastre, se leagănă, înfiorat de briză, cerul e o cămaşă, Dumnezeu. Care s-a scăldat în mare, stă gol deasupra apelor şi dă din mâini ca să-şi îmbrace cămaşa, şi cămaşa nu-1 încape, a plesnit la subţiori, şi prin crăpături ies fulgere. Jos la bar, fata care 1-a servit cu whisky a deschis tono-matul. Spune-mi.             — Cântă Radu Zăvoianu – spune-mi care-i preţul dragostei, şi peste vocea lui înalta şi unduioasă urcă vocea omului cu vesta pe gustul lui Ed Valdara:             — Călare pe calul altuia îţi dă mâna să sari toate gardurile. Eu nu vreau să am de-a face cu unul care se preface că e al doilea şi de fapt nu-1 vede pe-al treilea. Conform cu situaţia, când eram mic ziceam că sunt urs de la Polul Nord, mâncam scrumbie, cu fraţii mei, şi deodată casa se transforma într-o vacă, şi noi călare pe spatele ei lingeam sare. Conform cu situaţia, dacă sunt supărat şi vreau să mă bărbieresc, mă duc la oglindă şi văd că în loc de barbă am fulgi de gâscă…             Dragostea mea-nfloreşte sub ochii tăi Esli visul meu din nopţile de mai…             Înalt şi distant.             — Strângând puternic minerul umbrelei. Radu Zăvoianu, cel din zilele fălcoase şi rotunde ca valeţii de cupă, trece prin prundul de scoici aruncate de valuri şi intră în apă. Până la genunchi. Până la brâu. Fără să privească înapoi. Din cer, pe o mânecă a cămăşii lui Dumnezeu, curg bani. Ploaie de turtii colorate. Şi el se duce mai departe. A scăpat umbrela. Geamandură neagră care se scufundă. Se înăbuşă. Smulge de la gât fluturele de cârpă şi-I aruncă, îl vor culege cu plasa pescarii de creveţi. Şi se duce mai departe. Şi pe când înaintează spre fundul mării, fata de la tonomat pune a doua placă şi de pe ea urcă vocea lui Raminţki:             — Eram închis de trei zile, trebuia să mă cheme sus şi evreul din celulă cu mine mi-a zis: aşa că nu ştii de ce te-au luat?             — Ştiu, ştiu.             — Te vor chema sus, te vor bate, şi pe urmă-ţi vor da drumul.             — Sunt nevinovat. Daca unul se atinge de mine, îi sucesc gâtul.             — Domnule-domnule, tare eşti matale tânăr şi prost!             Ce meserie ai?             — Scriitor.             — Domnule scriitor, ai o mamă, trebuie să te gândeşti la ea. Or să te bată – jos, în bar, cântecul lui Radu Zăvoianu se desfăşura încet, melodios, ca ploaia pe un perete de iederă – dar n-or să te bată degeaba, întâi or să te împingă, şi dumneata o să spui, de ce mă împingeţi, şi ei or să zică, aha, urli la noi, cine-ajunge aici, nu mai are drept la vorbă. Şi unul o să-ţi dea o palmă. Rabzi.             Ce-i o palmă? Un fleac. Om nu-i ăla care o dă, om e ăla care o primeşte. Şi dacă-ai răbdat o palmă, merită să te revolţi pentru a doua? A treia vine singură. Şi nu mai contează. Contează că pe urmă o să dea cu pumnul.             Dar asta dintr-o dată schimbă situaţia. Când te izbesc cu pumnul înseamnă că eşti cineva. Eşti om…             — Domnişoară! Strigă Radu Zăvoianu, sărind lângă balustrada de lemn, Opreşte, te rog, placa aia.             — Dar am oprit-o, domnule, răspunse omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara. Noi ştim ce-i durerea, am oprit-o când trecea camionul cu oasele morţilor.             — Când? Întrebă Radu, ou glas scăzut.             — Adineauri. Ne-am descoperit, am oprit placa, şi prietenul ăla al dumneavoastră a zis: scoală-te în picioare, dar mi veni cu noi, şi dumneavoastră aţi zis, nu viu, Dum nezeu să-i ierte, şi el a zis, o să mă îmbăt azi ca un porc de mare.             — Da, spuse Radu, mai ia un rachiu.             Şi ridicând ochii pe zarea în care începuseră să fiarbă nori albi, prevestitori de furtună, descoperi patru zmeie, patru pogoane de carton colorat, zbătându-se să urce în cer. Cozile, şuvoaie de panglici, plesneau în vânt, ca steagurile sfâşiate.             — E o fată din Bucureşti, îl lămuri barmanul. Vine aproape în fiecare duminică şi se joacă cu zmeiele.             — Frumoşii nebuni ai manior oraşe.             Radu Zăvoianu îşi încheie haina, coborî tăcut scările, străbătu curtea motelului şi ieşi în stepă. Mirosul ierburilor încinse de soare, bătute de vântul marin, plutea peste întinderi ca un suflet viu. Pământul, aromat ca tutunul de pipă, îşi legăna apele verzi la distanţă de două sute de metri de mare. Radu descoperi, uimit, că plaja sau ceea ce trebuia să se numească plajă era un câmp de sare, rocă dură, compactă., străbătută de despicături galbene. Scoicile, având forma portmoneelor pentru copii, lunecau zuruind peste această câmpie stranie. Coborî în albia secată a unui torent – lemne putrede, smocuri de iarbă moartă şi bulgări de bălegar se dospeau împrăştiate printre bucăţi de plasă rupte de năvoade, bucăţi de pluta şi schelete de peşti – şi dintr-o dată îşi simţi sufletul bătut în plăci nestemate. Durerea zbură din el. Şi inima lui, dezlănţuită din robia durerii, implora iertarea, desfrâul sau pieirea. La fel ca şi trupul mării, care arunca pe plajă coifuri verzi, smulse din capoil delfinilor.             Prudent ca un ogar, Radu mai făcu zece paşi şi văzu într-o râpă o fată înaltă, brunetă, îmbrăcată în costum de pilot, fata sta în genunchi între pereţii de sare şi scutura, cu braţele întinse, sforile care susţineau cele patru zmeie. Mişcările o dezgoleau rnai mult decât dacă şi-ar fi dezbrăcat rochia – un arbore al speranţei trădându-se singur unui izvor de blesteme.             — Bună ziua J spuse Radu, şi fata întoarse spre el o faţă rotundă, cărnoasă, în care râdeau doi ochi negri, imenşi, umbriţi de sprâncene groase.             — Mă cunoşti? Întrebă ea, apropiindu-se. Asta Dragomirescu de la Teatrul S. Tu eşti Radu Zăvoianu.             Radu îi strânse mina –, ce de nenorociri vor veni” – şi pentru că Asta Dragomirescu avea buzele umede, o apucă de umeri, îi răsturnă capul în îndoitura braţului şi o sărută lung şi ea nu se zbătu, se lipi cu tot trupul ei subţire de trupul lui şi cu mina ca de figurină îl mângâie pe păr.             Zgomotul unei maşini care se apropia de stepă îi desprinse din îmbrăţişare.             — Ed! Raminţki! Strigă Radu, întunecat.             Ed şi Raminţki fumau, opriţi în buza malului înalt de doi stânjeni.             — Am călcat un porc cu maşina, spuse Ed. I-am des picat râtul, mama mă-si!             — Evohe! Urlă Raminţki.             Asta Dragomirescu ridică de jos o trompetă, o duse la gură, înveselită de mutra lui Ed, şi începu să cânte. Ed şi Raminţki, care, asemeni lui Radu Zăvoianu, nu ştiau şi niu puteau să trăiască durerea până la marginile ei, înhăţară sfoara unui zmeu şi se rotogoliră în râpă, şi-n hainele lor, firele de pământ din noul cimitir se amestecau cu boabe de sare.             — Asta Dragomirescu, ce naiba cauţi tu aici, fetiţo?!             Strigă Raminţki. Şterge-o, Ed – se întoarse spre Ed, boxându-1 în plex – în ripa asta numai tu nu eşti de la Brăila. Noi doi ne-am iubit.             Asta Dragomirescu negă, scuturând vesela braţul stâng.             — Oricum, sunt primul bărbat care te-a sărutat. Prima poezie pentru tine am scris-o.             — Şi mai păstrezi aberaţiile aâea de iepure jugănit?             Ii întrebă Radu printre dinţi.             — Cred că spuneam lucruri frumoase, zise Raminţki, cu voce anemică, dorind ca Asta să-1 confirme.             Dar ea tăcu.             Sus, între norii duşmănoşi, luna era urechea lui Van Gogh – sânge şi oase de mort – iar trompeta Astei Dragomirescu, de care atârna un şnur de mătase împletită, cânta clipa întâlnirii cu Radu Zăvoianu, şi Radu Zăvoianu vroia să înceapă ploaia şi el s-o poarte pe Asta Dragomirescu pe umeri până la motel şi s-o culce între ierburi extatice.             Raminţki, sprijiniridu-şi greutatea trupului pe un singur picior, asculta înnegurat viscolul izbucnind din trompetă şi colindând apele mării.             Bănuia, inconştient, că va învinge. Dar noi ştia, şi ar fi trebuit, că e o latură acră în victorie, învingătoare definitivă se dovedi vara, cu ierburile ei, pline de arome, sărutate de vânturi stârnite din semn. Imensă vară, lunga, nesfinţită de ploi, cu poalele date peste cap, imună în faţa oricăror gânduri urâte sau sfruntându-le, asemeni văduvelor tinere din mahalale. Praful galben al griului tocat de secerători în Bărăgan şi praful verde, dulceag şi aproape toxic, al arborilor fierţi de vânt, se răsucea pe străzi. Radu se însura. Fără invitaţi, ideea Astei Drago-mirescu, într-o zi de joi. Şi pe urmă, ei doi şi cu Ramin-ţki – Ed juca sau înnebunea în cantonamente nesfârşite, doar o singură dată pe săptămână, luni, putea să-i însoţească – evadau, zilnic, din marele oraş. Înghesuiţi în Volkswagen-ul ca o broască al Astei Dragomirescu. În iulie, la ştrandul mic din Mogoşoaia, lingă Palatul brânco-venesc – faţadă de cărămidă roşie, loggia, stâlpi de marmură imitând lemnul împletit al pridvoarelor de sub munte, parc englezesc, tufe de lemn câinesc, închizând pătrate de flori exotice, o gheţărie cu turn medieval, debarcader cu bărci libelulă. Teren artificial, pe margini supus paraginii. Populat de ţigani tineri, musculoşi şi obraznici, linguşitori cu autorităţile. Toţi pescuiau, cu precădere în sezoanele intrate sub interdicţie, ştiucă, biban, lin, roşioară, plasau capcane cu momeala otrăvită în drumul câinilor de pază din livada Palatului şi ştiau, linie îndărăt pe trei sute de ani, să organizeze, în loc ascuns, un chef cu lăutari, târfe şi bătăi. Raminţki îi iubea.             — Îmi place, mă, să mă bălăcesc în apă murdară.             Când eram mic, împreună c-un ţigan, făceam măscări deasupra ceaunului cu lapte al unui sergent de la-nchisoare, vecinul nostru din fundul curţii.             Dar în august, în timpul carnavalului de două zile organizat de o uzină din Bucureşti – sute de bărci, cele mai multe de cauciuc, împodobite cu crini de sticlă luminaţi din interior, cu lanterne, mori de hârtie colorată, jucând tremurat în jurul insulei din faţa Palatului, mici restaurante plutitoare – când un ţigan îi găuri luntrea, iar un altul îi fură două căldări cu bere germană pusă la gheaţă şi se bătu cu ei, încasând pumni şi picioare în burtă, nu vru să mai părăsească oraşul. Asta Dragomi-rescu – îşi păstrase numele de fată şi după căsătorie – se îndârji să-1 cheme cu ei – şi avea numai o lună de la căsătoria cu Radu – la Mogoşoaia sau în altă parte. S-ar fi zis că se temea de-o unire prea lungă cu Radu, sau poate că Raminţki era martorul unei lumi de care trebuia să se despartă şi de care nu se putea despărţi fără s-o vadă mereu, câte puţin, până se topeşte şi se schimbă la faţă, căpătând pe nesimţite chipul celeilalte lumi.             , Iată, îşi zicea Radu, ele se întorc speriate, neîmblân-zite, cu un curaj vrednic de plâns, spre o iluzie. Toate se întorc înapoi, spre ţara fetelor, de unde vor să fugă când împlinesc zece ani, şi unele fug la doisprezece.”             — Lasă-1 să lucreze, îi zise. Raminţki lucrează şi aşa destul de rar.             — Doar nu lucrează zi şi noapte? ' Lucrezi zi şi noapte? Îl întrebă Asta pe Raminţki. Înseamnă că scârţâie ceva pe undeva.             — Ce întrebare! Şi ce concluzie stupidă! Elaborez greu, căci viaţa nu merge în fiecare moment în picioare.             — Cade, merge şi de-a buşilea, e rea, arţăgoasă, nesuferită, mincinoasă, plină de praf, tăvălită prin gunoaie… Doamne, Dumnezeule, dar într-o zi o vezi din nou atât de fragedă şi duioasă, ca un ied ieşit dintr-un râu. Şi-atunci te-n-trebi, sau numai o parte a sufletului crede că se-ntreabă: unde sunt gunoaiele? Sau au fost ele? Când viaţa e frumoasă e cu mult mai năpraznică decât în clipele ei murdare. Mergi, respiri, suspini, rupi o frunză – şi eşti mai puternic decât Dumnezeu. Viaţa e mai apocaliptică decât moartea. Naşterea este ignoranţă şi inocenţă, dar moartea este numai ignoranţă… Merg cu voi, însă nu azi, mâine… Seara, ascultând muzică, Asta Dragomirescu îi zise lui Radu, şi pentru el vorbele astea aveau să se constituie an obsesie:             — Ori mă iubeşte, ori e o fiinţă invulnerabilă.             Radu tresări, ochii i se înverziră. Calul care simte că î s-a dat funie, şi i s-a dat ca să fie pus la încercare. „Iată, mâinile ei vor să ştie când trebuie să strângă funia”, în semiîntunericul odăii, mai ales că ea şedea cu faţa aplecată asupra plăcii de patefon, ca un strop de ploaie gata să se rupă, să se prelingă de pe vârful unei frunze, nu-i vedea ochii, dar îi simţea plini de văzduhul întemniţat de dorinţa de risipire, încă nemărturisită şi nedibuită, însă vie şi periculoasă.             — Invulnerabil, el_? Zise Radu. Mai de grabă zăpăcit de situaţia noastră. Ne iubim când este lângă noi şi asta poate să-1 fascineze, da, chiar îl fascinează, dar într-o zi o să-1 înfurie. Deocamdată observă, se preface că ne este indispensabil, dar într-o zi o să izbucnească, o să vezi.             — Mi-ar place să-1 văd furios.             — II iubeşti?             — O, nu l Ce vorbe sunt astea? Eşti gelos?             — În ziua când ai intrat aici am sărutat clanţa uşii.             — Dă-mi o pară, ceru ea, neluând în seamă ameninţarea.             Radu căută şi nu găsi. În frigider erau prune, sifon, compot de piersici, struguri timpurii.             — Nu-i nimic, spuse Asta. O doresc şi-i simt gustuL Mult mai pronunţat decât dacă aş mânca-o.             A doua zi, foarte devreme, îi sună Raminţki şi plecară împreună în Pădurea Pustnicul. O pânză de apă melancolică, poate duhul unui râu vechi, şi pilcuri de fagi, pe zeci de hectare, sunând sub vânt plini de sevă, în armonie cu toaca sunând în declin de la mânăstirea de peste lac – călugăriţele vând tot anul un vin ieftin, roşu, acrişor, păstrat în butoaie de lemn amar – şi o cabană ascunsă între şiruri de brazi, nepretenţioasă, cu camere în formă de chilii, dar fără aspectul bătrânesc şi jalnic al acestora. O cărare îngustă se izbeşte cu fruntea în apă numai la câţiva paşi de prag – pe marginile ei. Tufe de leuştean* şi de ştevie, ultimele pentru iepurii de casă ai cabanierului. Locul sângera de poftă de bine, şi ei închiriaseră două, pe urmă trei chilii – una pentru Ed, la propunerea lui Raminţki – şi rămăseseră acolo zile la rând, era vară, concediu, nu se numără zilele în august. Triumviratul iz-bânzii, dar mai mult al îndoielii. Deasupra casei zbârnâiau în văzduhul limpede cinci zmeie înălţate de Asta Dragomi-rescu. Seninul prezenţei regale. Dar Radu şi Asta nu dormeau în camere, lângă cabană era un şopron, scândură afumată de vreme, ruptă, putredă, plin de ierburi proaspăt cosite, se culcau pe ierburi, punând deasupra două pături de lină. Raminţki nu-i încurca, aducea vin de la mânăs-tire, se îmbăta, se scălda, ţinându-se cu rnâinile de pletele sălciilor şi izbind zgomotos apa cu picioarele, însă bărbia lui, mică şi transpirată, ca un dumicat de pâine mânjit cu unt, trăda o nervozitate obtuză. Privindu-1, la masă, sau când şedeau tolăniţi pe terasa îngustă, ascultând bâzâitul din cuibarele de viespi de la streaşină, sau ţipătul de hârtie al zmeielor, Radu îl aştepta să emită un edict: ei, nu, nu aici şi nu lingă mine! Dar Raminţki tăcea, îl ghicise şi-1 fuma.             — Eu sunt fumător bătrân, încarnarea ideii de fumător.             Tăcerea înţelenită se prelungea în ofensă, e adevărat, degajată şi impersonală, dar acţionând asupra lui Radu mai profund decât injuria. Şi asta pentru că Raminţki îşi tipărea gândurile pe obrazul ronţăit de oboseală trainică:             — Eu fumez pentru plăcerea pură a fumatului, eu re prezint viciul pur, când sunt eu de faţă, legea credinţei în bine nu există, eu sunt verificarea impulsului de rău             (îşi bătea joc sau credea cu adevărat?), eu sunt viciul, talpa lui josnică şi sângele lui albastru, amestecat cu apa morţilor, viciul, sublimul sigiliu al vieţii, răsucit în ceară topită pe fruntea indignării. Care nu. E fruntea Astei Dragomirescu, nu-i aşa? Asta umblă toată ziua în costum de baie şi papuci de pâslă şi toată povestea e o pornire improprie spre răsfăţ, pentru că şi paşii ei sunt de pâslă, gemeni cu iarba, indignaţi până la căderea unghiilor de atingerea cu pământul, cu frunzele.             — Dracu să te ia, înjura Radu, dar fără a îndrăzni să-1 atace.             Între ei, în mod sigur, îşi zicea, până acum n-a fost nimic, nu e, şi totuşi, şi el, şi ea încearcă necontenit. Ea caută ziua de post în luna de miere, el verifică regulile jocului.             Limpede: Asta Dragomirescu îşi ordona ziua şi fiecare clipă pentru a-1 fulgera pe Raminţki. Trecea pe lângă el ca întorcându-se de la o răsplată şi mergând în întâmpi-narea unei speranţe, lăsând în urmă dâre de uimire şi de pofte, de provocare chibzuită cu venin dulce, şi nici un indiciu că te mai poţi salva.             Într-o noapte, după ce Radu o iubise, ea intră goală în apă, ca să lepede acolo atingerea, în râul scăpărând înviere, la întoarcere se opri în cărare, sub un măr rotund, cu crengi groase şi rare, spoite cu var, înălţă faţa spre lună şi rosti un fragment de rugăciune:             — Dă-mi banii tăi, lună, să-i încălzesc între sâni şi să-i schimb în diamante.             Şi Radu Zăvoianu, care o pândea de sub şopron, înţelese totul. „Acum se naşte pentru el, îşi zise. Şi nici nu e prevăzătoare”, şi se aplecă să-i adune rochia atârnată pe movila de iarbă. „Fugi de la geam, Raminţki!” vru să urle, dar uită imediat să se schimbe în lup: sub mărul cu fructele aprinse de lună şi de apele stelelor căzătoare, Asta Dragomirescu era fata veşnic tânără din picturile naive de pe lăzile de zestre ale bunîcelor. Asemeni acelor fete zugrăvite sub un cer de nuntă, se atârnase c-o mină de una din cele douăsprezece crengi ale copacului cu zodii, păru-i curgea ud pe umeri şi pe spate, adunat în coamă groasă şi de subţioara adâncă a braţului ridicat se apropia cu puii la culcare pasărea paradisului. Şi era în acelaşi timp zeiţa din fir de mătase galbenă de pe cortina de azur a unui circ mic, intrând, învăluit de buclele asfinţitului, pe străzile unui oraş de provincie, oraşul unic al mizeriei balcanice.             Răsturnând în cale o lopată de lemn pe care fumega o colonie de gândaci roşii, Radu se duse cu rochia până sub măr. Asta îl privi surâzând. Îndărătul ferestrei, cât un pod de palmă, Raminţki trânti o înjurătură grea. Apoi, Asta Dragomirescu se strecură în rochie, mult prea supusă, părând mai degrabă că se prăbuşeşte într-o piele străină.             — Aşa se aruncă un animal dornic de moarte în vârful cuţitului! Se gândi Raminţki. Aşa intră viermele într-o rană deschisă. Mititica, draga de ea! Încheie el cu voce scăzută, complet nelalocul lui.             Porni pe uşa din dos a cabanei, spre restaurantul aflat Ea distanţă de-un kilometru, ca să-i telefoneze lui Ed Valdara.             — Vino aici, dar vino repede.             — Ce sa fac acolo? Mârâi Ed, neprietenos.             — Păi ne cocoţăm amândoi pe acoperiş, ducem câte-un picior la gură şi cântăm cucurigu. Interesant ar fi să aduci şi o fată. Pentru mine.             — Ştiu una, pe-aproape, dar nu e destul de prudentă.             — Doar n-o aduci să construim biserici.             — E mult prea liberă. Nu face, cred eu, să i-o arătăm Astei Dragomirescu, care abia a dezbrăcat rochia de mireasă.             — Lasă tu chestiile astea cu jena şi aşa mai departe             — Bine, zise Ed, miros că pe-acolo flutură steagul scandalului. O să vin să-mi rotesc sabia.             Ed Valdara sosi dimineaţa, claxonând demenţial – muzica, tobele, lăncieri, la atac! Cu Dumnezeu înainte şi diseară vom dormi pe un pat de oase frânte.             Opri maşina în poiana din care doi fazani clocotind zgomotos şi multicolor din aripi îşi luară zborul, aruncă pe geam cinci guri de ham, sfoară nouă, împletită temeinic, şi-i strigă lui Radu Zăvoianu, ieşit să prăjească felii de pâine pentru micul dejun pe grătarul cu cărbuni;             — Salut, Johnny Holliday, îţi clăteşti măselele cu fum?             Ce camforu mă-si v-aţi înfundat tocmai la mama dracu lui?! Am prins trei bariere pân-aici. Am belit ochii la o sută şaizeci şi opt de vagoane de marfă.             Drept răspuns, Radu îşi smulse şapca de doc kaki şi o aruncă în el.             — Cotonogar nenorocit! Picior de lemn. Ai venit să-mpuţi locul.             — Te declar nul şi fără valoare, zise Ed. Îl vezi, Delia? Se întoarse Ed spre fata de lângă el. Incomparabilul Radu Zăvoianu. Fudul şi prost ca un articol despre timpul? Probabil.             Asta Dragomirescu răsări din şopron, într-un halat vişiniu, cu dungi albe, cu părul în dezordine.             — Ed, întrebă Asta prefăcut revoltată, cum îţi permiţi să-mi jigneşti bărbatul?! Dă-i un pumn, Radule. Drept în mutră.             — Dragoste şi beţie, beţie şi dragoste, în vecii vecilor, amin, spuse Ed. Sunteţi cea mai năstruşnică pereche de porumbei. Asta, din rasa lux polonez. Radu, jucător moţat de Brăila. Ce-aţi făcut toată noaptea?             În clipa aceea apăru şi Ramintki pe terasă. Era într-un costum alb, de vară, moda tenisului. Dar hainele astea nu-î prindeau. Tot ceea ce nu era neglijent nu cădea bine pe el.             — Evohe! Strigă Ramintki, ca un apaş năvălind în tavernă. A fost o noapte foarte grea. Ed. Dar mai întâi a fost o seară de caprifoi.             — O seară a sângelui de floare, dacă pot să mă exprim aşa, îl luă Ed peste picior.             — Exact. Dar care s-a schimbat repede într-o noapte dureroasă şi pierdută ca să ia din noi clipele care-i lipseau să sature moartea şi să intre în noaptea adâncă a veşniciei.             — Stai! Îl opri Ed. Sper că n-aţi băut şi ultima picătură de vin, sper că mi-aţi lăsat şi mie ceva.             Ed închise uşa şi coborî în poiană, mergând în genunchi, în braţe cu o chitară bătută în mărgele verzi, solzi de peşte de la tropice, de gâtul căreia atârnau două cozi de păr blond, pieptănate fuior, pe care o fată smintită de fotbal şi le tăiase şi i le dăruise lui Ed în ziua când Ed a înscris trei goluri în poarta unei echipe străine. Lovi corzile cu degetele răsfirate, făcu o plecăciune şchioapă spre Asta Dragomirescu, şi, dând cu ochii de capra cabanierului, care rupea frunze dintr-o tufă de salcâm, lăsă chitara, făcu un salt, prinse capra de coarne, o trânti la pământ şi-şi îndesă gura în ugerul ei:             — Mamă, eu sunt iedul tău. Cel mai sărman şi mai însetat, nu mă alungaaa, hrăneşte-mă.             — Bravo, băiatule! Zise Raminţki. Tu-mi dovedeşti de fiecare dată că cel mai uşor lucru pe lume e să fii prost.             Ca să calci în străchini nu trebuie nici măcar să mişti piciorul.             Şi pe urmă începu ziua lor în cinci. O zi poate avea o mie de înfăţişări. Radu o aşeză imediat sub semnul culorii liliacului din cauză că mari brazde liliachii zvâcneau, între-tăindu-se, în partea răsăritului. „Prezenţa lui Ed împiedică jaful. Ed e norocul neaşteptat.” In fund, departe, pe zarea care devenea de alpaca, ziua trăia intens şi zvârcolit în doi nori; unul înfăţişa un profet flămând, al doilea un beţiv care se căznea să smulgă haina profetului. Ciupit de nişte cufundări şi de rândunelele de apă, lacul părea bolnav de vărsat. Vântul nu mişca. Zăcea cu aripile desfăcute pe maluri, vultur rănit, Radu aproape că-1 şi vedea, ciocul mai dur ca spada, ghearele lustruite în spinări de peşti şi păs-trând încă apoteoza şi scânteia de fulger a celui care ştie să lovească. Dar pentru ca legea profetului chiar proiectat pe cer, eu vă aduc pacea, să nu se împlinească, fata cărată pentru Raminţki nu-1 înhaţă pe Raminţki, iar la rândul lui, Raminţki nu încercă să şi-o apropie. Delia era înaltă, alcătuită parcă numai din oase şi zgârciuri, cu ţâţele lungi până-n umeri, şi tot ce era carne pe ea tremura nervos, ai fi zis că pulpele şi braţele şi pânlecele ei sunt trei cordoane de furnici agitate: furnică lângă furnică împingând iluzii scunde spre muşchii obrazului, ca odată ajunse acolo sa încremenească într-o expresie calmă şi placidă. Dar asta numai până se îmbată. Căci Raminţki, dând chix în aşteptări, desfăcu sticle de votcă rusească şi Delia bău cot la cot cu el. Bău, îndulcind votca cu sirop de mesteacăn şi scobi cu briceagul, transformându-i în felinare, patru pepeni, înfipse în ei lumânări şi plantă felinarele pe meterezele unui castel de nisip de la piciorul debarcaderului. Iar după prânz, când se turti, dădu prima lovitură de tun: vru să facă dragoste cu Ed sau cu Radu.             — Şi eu? Întrebă Asta Dragomirescu, râzând.             — Tu? Cu ăsta gălbejita. Cu Raminţki. De când am venit aici, te-a ucis de trei ori din priviri şi te-a înviat.             — Încearcă să fii cuviincioasă, o invită Radu, încă nescandalizat.             Iar Ed îi zise lui Raminţki:             — Nu e numai imprudentă, e şi bezmetică.             — Ed, îl repezi ea, să verşi tu coteţul ăla cu iepuri la altă uşă. Aici miroase a turbă arsă şi m-ai adus pe mine s-o sting. E-he!             Smucind din cap, aruncă val spre stânga părul de culoarea cetii. Cu jumătate de faţă îngropată în ceaţa, cu cealaltă plesnită de lumina ca de lemn despicat a zilei care coborâse în îndoială, ea continuă să bată cu saboţii într-un perete şi aşa destul de şubred:             — Eu nu-s nici verde, nici albastră. Dar când îmi înfig ochii în cineva, Dumnezeu închide stingherit poarta casei, trage obloanele la fereastră şi scoală câinii.             — Când îl mai vezi pe Dumnezeu, o sfătui Raminţki, roagă-1 din partea mea s-arunce un altar de carne pe tine.             — Du-te dracului!             Şi Delia reveni la Asta Dragomirescu.             — Te cheamă Asta, mie să-mi zici Aia. Asta şi Aia!             Să ne ţinem de mâini şi să ne rotim până cădem. O, se lăsă ea în voce, ce-mi spune faţa ta rotundă şi frumoasă?             Îmi spune că înţelegi prea târziu ceea ce ai făcut prea devreme. Dacă ai făcut, şi ai făcut! Trebuie să ai îndrăzneală să fii împotriva tuturor.             — Opreşte-te! Îi ceru Ed. Dacă taci, diseară tragem amândoi cu arcul, la semn, în ţânţari.             — Sunt beată, scânci ea, strângându-se în el cu umerii mult căzuţi, ca şi cum ar fi cărat găleţi de apă.             — Lasă, zise Ed. N-o să te spânzurăm de picioare.             — Închide-o în casă să doarmă, se enervă Raminţki.             Pui de târfă slută!             — Hei, ce neam de guşter eşti tu, ofticosule!             Şi începu să plângă şi, pentru prima oară, furnicile alea din care părea construită i se mişcară şi-n muşchii feţei.             Ed o împinse spre cabană. Ea se împotrivea uşor, încor-dând picioarele, nu pentru că n-ar fi vrut să meargă, c-' ca să câştige un pic de independenţă pe care s-o risipească mângâindu-1 moale pe ceafă, cu degetele lungi, nesărutate şi arzând de patima sărutului.             — Să ne punem lângă pat o brazdă de brânduşi, să cădem în flori când ne sculăm.             Lângă uşa se opri, îşi şterse lacrimile cu braţul şi strigă peste umăr:             — Doamnă şi domnilor, iertaţi-mă, dar duceţi în spi nare o raniţă cu păsări moarte. Toată lumea vede.             — E teribilă l zise Asta Dragomirescu, în urmă. Spune tot ce-i trece prin cap. Spune chiar mai mult decât gândeşte.             — Puhoi de lături, se strârnbă Raminţki.             — Tu i-ai cerut lui Ed s-o aducă l îl învinui Radu.             — Da, recunoscu Raminţki. Ca să deşertăm în apă raniţa aia cu păsări moarte şi să prindem raci.             — Atunci fi-o deşertăm. De mult am chef să-ţi tai o ureche şi s-o bat în cuie pe un par.             —             — Isprăviţi odată! Zise Asta, plictisită. Când bocăniţi din copite sunteţi bătrâni şi urâţi. O, Doamne, ce aiureală!             Şi fiindcă ochii lui Radu, fixând-o, deveniseră fosforescenţi, se scandaliza:             — Te uiţi la mine ca şi cum aş pluti la două palme deasupra pământului! Ce vrei? Ce vrei? Ce vrei?             — Nimic, răspunse el cu glas ruinat. Absolut nimic.             Şi Asta Dragomirescu nu văzu că vorbele se desfac de pe înţelesul lor şi se dau un pas îndărăt.             — Du-te şi smulge mărul ăla, zise. Mărul ăla te în nebuneşte.             Tăcut, Radu se întoarse cu spatele la ea şi la Raminţki, refugiindu-se într-o înfrângere provizorie.             „Eu sunt mărul.”             Şi el era mărul. Sucindu-şi paşnic frunzele pe care Asta Dragomirescu le încărcase cu seva violenţei şi tot ea le uscase. Tăcând desăvârşit şi întunecat, Radu intră în cabană, în odaia vecină cu a lui Ed şi şezu închis acolo până seara.             „El şi ea şi ceilalţi doi, toţi patru închişi într-un pepene uriaş, şi eu deasupra, pe creastă, cu tesla, cu toporul, cu ferăstrăul, cu joagărul, dar cu labele sfâşiate în sârmă… Care-i felia mea de pepene şi ce fel de seminţe sunt în ea?”             Seara, când soarele se stinse în lac, strângându-se ca un bulb de sânge închegat pe crucea mânăstirii răsfrântă în ape, veşnică închinare mută la trei peşti care-au săturat un popor, Radu ieşi din nou în poiană şi Raminţki îl întâmpină, fărâmând în palme pâine de secară pentru două găini.             — Păcat că nu te-ai sculat mai devreme să vezi luna răsărind! Era ca un şarpe încolăcit pe un os aruncat de Dumnezeu la câini.             — Dumnezeu ia masa de seară deasupra mânăstirii de vizavi? Îl întrebă Radu.             — Bineînţeles, zise Rammţki, Ed şi fetele se dau în leagăne.             — Care leagăne?             — Alea cinci guri de ham aduse de Ed. Le-am legat de craca fagului de lângă debarcader.             Se duseră la lac. Ed şi Delia, urcaţi în acelaşi leagăn, se balansau gălăgioşi. Delia se trezise şi era de-o veselie nenaturală, vrând, probabil, să şteargă impresia penibilă întipărită în ceilalţi.             „Ce podoabă de soi, ce glumă proastă, se gândi Radu. Ţârâie şi tot ţârâie.”             Pentru el, în clipa aia, Delia era o funie lungă pe care-cineva a înşirat o mulţime de greieri descreieraţi. Dacă i-ar fi ştiut gândul, poate că Delia s-ar fi oprit înfricoşată. Dar nestiindu-1, chiuia scurt şi gutural, ca şi cum ar fi avut plămânii îndopaţi cu ceaţă, şi când leagănul se apropia de pământ, proptea picioarele într-o vână din rădăcina fagului, şi Ed, cu chica lui roşcovană, gata oricând să se transforme într-o flacără, îi cădea, icnind, în spinare, ea striga: „Hiu, ţin-te bine!”, îşi lua vânt şi zburau amândoi, forfecând aerul şi fantasmele ridicate din lac, în frunzişul bogat de deasupra, intrând în el până la genunchi şi până la coapse. Un fel de dor de-a te pierde şi de-a te mistui, botezul ideii de-a te urca la cer, repetat mereu, cu înverşunare crescândă.             Asta Dragomirescu, în leagănul din marginea şirului, purta pe cap o coroană de nuferi şi de irişi. Îmbrăcase o fustă-pantalon, foarte scurtă, în nuanţa serii, şi o bluză de batic alb, isprăvită la spate în două capete de eşarfă. Trupul ei zvelt, de purtat în braţe, lung şi lacom de lene, luneca uşor, înainte şi înapoi, peste castelul de nisip,. Luminat palid-portocaliu de felinarele făcute de Delia.             Radu se urcă în leagănul gol de lângă Asta, o cuprinse cu braţul stâng, ea se plecă cu tâmpla, zâmbind stins, şi el o sărută. Pe tâmpla şi pe faţa ca o superbă, imensă picătură de lună neagră în care ochii ei lungi şi frumoşi şedeau să se spargă de pacostea unei dorinţi pustiitoare.             — M-am închis în odaie ca să nu te bat, îi zise în şoaptă. Dar într-o zi…             — Bine, conveni ea, de departe, într-o zi o să mă baţi.             Şi continuă spre Raminţki, suit în picioare în leagăn, dincolo de Radu:             — Ramintki, tu, care le ştii pe toate, ce se află pe faţa nevăzută a lunii?  

Dincolo de nisipuri de Fanus Neagu Caii albi din oraşul Bucureşti înainte de bătălie în zori, pe ploaie în ajun de Anul Nou Băiatul şi cocoşul de lut Covorul violet Din partea autorului A. NINGEA ÎN BĂRĂGAN   (Olelie)     în anul 1949, în ziua de Lăsata-secului, Chivu Căpălău s-a sculat târziu. Dormise somn greu, de plumb, din pricină că seara se îmbătase cu dascălul satului până la nesimţire. Dascălul se abătuse pe la el să-i spună că popa Răgălie se aţine să-i facă vânt din consiliul parohial, fiindcă i-a ajuns la ureche că Onică, băiatul cel mic al lui Căpălău, trăieşte cu Vica, nevasta lui Babalete. Mai rău ca păgânii, Doamne fereşte! Deşteptându-se, Căpălău a dat iar pe gât o moşoioacă de vin -cui pe cui se scoate – şi a strigat după feciori să-i judece ca pe hoţii de cai, dar nu era niciunul pe-aproape. Se gândea, în vreme ce-şi trăgea cizmele în picioare, că vorbele ce se vânturau prin lume nu erau lipsite cu totul de adevăr. Babalete, slab la minte de la naştere, nu găsise femeie decât într-un sat la patruzeci de kilometri de Suligatu. Vica nu-l plăcuse, după cum nu-l plăcuse nicio fată de prin împrejurimi, dar avea un copil din flori – o batjocorise, pe când se afla la plug, singură, primăvara, unu Ciungu lui Pavelete, om cu trei copii, acum mucezea la închisoare – şi taică-su o sili, pisând-o în bătăi, să se ducă după băiatul cel mare al lui Căpălău. Alde Căpălău au adus-o cu sania, într-o noapte, după Bobotează. La o săptămână după ce-a venit la ei, i-a murit copilul şi n-a vrut să-l mai primească pe Babalete în pat, îl punea să doarmă pe jos, lângă sobă. Nu era cununată cu Babalete, Căpălău vroia s-o ţină o lună, de probă, s-o vadă cum se poartă şi cât îi poate capul şi pe urmă să facă formele la Comitetul provizoriu. „E cu ochi şi cu sprâncene de ce s-a îndrăcit aşa muierea”, îşi zise Căpălău, în ziua de Lăsata-secului, şi ieşi în prag, unde văzu că viscolul, pornit înainte de miezul nopţii, se înteţise. Gardul de mărăcini   de la livadă fusese aruncat peste coteţul câinelui din coasta porumbarului. Magazia, grajdul şi perdeaua oilor aproape că nu se mai vedeau; vântul le înfăşa în scutece albe. Cu faţa ascunsă în gulerul cojocului, Căpălău intră în troianul din faţa uşii, afundându-se în el ca într-o grămadă de pleavă şi trecu la bucătărie, unde Nadoleanca, într-o rochie de barhet pătată de sosuri şi unsori, făcea pregătiri pentru petrecerea de la noapte cu finii şi cumetrii. Căpălău cununase şi botezase în fiecare an, deoarece pentru un naş o cununie sau un botez e o nimica toată, ce cheltuieşte în zilele nunţii scoate mai târziu cu vârf şi îndesat, fiindcă în Suligatu e obiceiul din bătrâni ca, de sărbătorile mai însemnate de peste an, finii să vie cu plocoane la naş – zece perechi de găini şi trei de curci în tot anul, plus carpetele şi tişlaiferele ce se dau pe colac de Lăsata-secului, de Paşti şi de Crăciun. Şi-apoi Căpălău era om cu stare şi nu refuza pe nimeni. — Bine că te-ai sculat, îi zise femeia, când îl văzu în pragul bucătăriei. S-aduc să-mi tai curcanul. Am fiert apă să-l jumulesc, dar m-am găsit pe nimeni să mi-l taie. Vorbind, Nadoleanca se aplecă şi azvârli un lemn în foc. Era bătrână, mărunţică, groasă, cu faţa tuciurie. Pe vârful nasului îi atârna un neg cât bobul de fasole. — Da alde fii-tu unde sunt? întrebă Căpălău. Au plecat să vânture satul şi vin deseară la petrecere?!… Sigur, urmă el, pufnind pe nări, la treabă ne îndemnăm mai greu, dar la băutură ne aşezăm în capul mesei şi nu ne mai scoală omul nici cu parul. Era limpede ca lumina zilei că pe Căpălău îl râma la inimă să facă scandal. „Aşa-i el după băutură, îl râcâie greaţa la lingurică”, se gândi Nadoleanca şi, după cum făcuse toată viaţa ei când bărbat-său se găsea în toane rele, aştepta resemnată, cu umerii căzuţi, ploaia de înjurături şi bruftuiala ce trebuia să urmeze. — N-auzi ce zic, se răsti Căpălău, unde-s băieţii? — Onică, răspunse Nadoleanca, e plecat la gârlă să spargă două copci de gheaţă şi să bage minciogul. Poate-i pică vreun baboiaş. Iar celălalt e afară, buşeşte într-o buturugă. — Dacă e afară, de ce nu l-ai chemat pe el să-ţi taie curcanul? — Nu vrea. Zice că-i e milă. — Milă? Bine, dau eu ochii cu el. Îi arăt eu ce e aia milă! Te pomeneşti că tot din milă îl lasă pe Onică să se ţie după Vica. Nadoleanca păli. Înţelese de unde vine supărarea lui Căpălău şi se gândi cu groază la clipa când Onică, pe care-l iubea mai mult decât orice pe lume, va da ochii cu taică-su. Fără să scoată o vorbă, se înfofoli în grabă cu eşarfa de lână, ieşi în viscol şi se întoarse ţinând în braţe curcanul pe care-l îndopau de două săptămâni cu grăunţe şi mămăligă caldă. Căpălău luă pasărea, o întinse cu gâtul de prag şi repezi toporişca cu sete. Sângele ţâşni stropind pervazul uşii şi peretele. — Cheam-o pe Vica să răzuie sângele, zise omul, şi vedeţi, nu risipiţi fulgii, că vă trebuie să umpleţi perne. Când se aplecase, îl cuprinsese dintr-o dată un val de ameţeală. Buza de jos, răsfrântă, scrijetală de brici, îi tremura bătrâneşte. Nici Vica nu era acasă. Plecase cu Onică la râu să-l ajute. Căpălău îşi ciupi mustaţa nervos, cu două degete. Era înalt, ciolănos, cu obrajii surpaţi şi cu ochii verzi, înfundaţi. — Zi aşa, s-a dus să-l ajute pe Onică, făcu el strâmbându-se. Da de ce nu-l ajută pe Babalete, a?! Tu, căpăţână seaca ce eşti, nu vezi că putoarea numai după Onică se ţine! Am adunat-o după drumuri şi acum ne face de râsul lumii. Ce zici dac-o fac pachet şi-o trimit la tat-su, plocon de Lăsata-secului? Nadoleanca tăcea. Căpălău, se vedea bine, o provocase în nădejdea că ea o să scape o vorbă în apărarea lui Onică sau a Vicăi, ca să-şi verse apoi tot năduful în spinarea ei. Bănuia că Nadoleanca o îndrăgise pe Vica, fiidcă o îndrăgise şi Onică. Dar văzând-o că nu deschide gura, Căpălău căută o lingură şi se apucă să leorpăie lacom ciorba rămasă de ieri. În clipa aia intră Babalete, aducând lemne pentru foc. Urechile-i mari, cât foaia de lipan, nu-i încăpeau în căciulă. De mult ce şezuse în viscol degerase şi scutura mereu din cap ca un cal nehăţuit care se munceşte să lepede căpiţeaua. Era lung, mult mai lung decât taică-su, lat în spate, vârtos şi avea gura largă, iar mâinile musculoase îi atârnau până la genunchi. — Mă, îl întreabă Căpălău, ştii unde ţi-e muierea? Ştii, sau nu ştii? Babalete nu-i răspunse. Se aşeză pe un scaun şi apucă în palme talpa unei cizme pe care o crestase cu toporul. — S-a rupt, scânci el cu voce groasă, sucindu-şi întruna laba. Am scăpat toporul în ea şi s-a rupt. — Of, că prost te-a mai făcut mă-ta! îi zise Căpălău. Nu eşti bun de nimic. Cârpă, asta eşti! Du-te, mă, la gârlă, acolo-i muierea ta, înfinge-i bine mâna în ceafa şi bag-o cu capul în copcă. Să-i dai drumul când se face ţifoaie de apă. Crezând că aşa o să-l domolească pe Căpălău, Nadoleanca îl luă pe Babalete de mână şi-l împinse binişor pe uşă afară. — Isprăveşte buturuga, dragul mamei! îmi trebuie lemne… — Sigur, sări Căpălău, trimite-l în viscol, dă-l afară că-i prost. Lasă-l să degere, Babaletele! îl chema Niţă, dar îi ziceau şi-n casă Babalete, fiindcă aşa-l poreclise satul. Peste puţin, sătul şi uşurat de damful beţiei, Căpălău trecu şi el în curte să îngrijească de vite. Dădu grăunţe oilor într-un uluc de lemn, le pipăi pe pântece pe cele ce aşteptau să fete, socotind câte zile o să mai treacă până le-o sosi sorocul, şi aduse de pe rampa magaziei o furcă de salcâm, lungă de un stânjen şi jumătate, cu care încercă să ridice gardul livezii dărâmat de vânt. Dar orice făcea era cu gândul numai la Onică şi la Vica, şi furişa priviri spre vraniţă, spre poarta cea mare care se deschide pe o roată de fier, să-i vadă când se întorc de la râu. Lui Căpălău îi plăcea să creadă că lumea din sat îl respectă pentru virtute. Nu se îndoia că ăsta era darul cu care-l învrednicise Dumnezeu de la naştere şi a-l arăta satului despuiat de virtute, ca pe-un ştiulete de porumb trecut prin machină cum voia să facă popa Răgălie, era ca şi cum i-ar fi dat brânci de pe malul gârlii… Şi de ce? Fiindcă Onică s-a încurcat cu Vica, femeia pe care el i-o hărăzise lui Babalete, şi pe care-o alesese anume cu copil din flori, să fie mereu sub porunca lui şi să nu crâcnească la muncă. „Ei nu, îşi zise Căpălău, astăzi or să vadă că şi-au făcut de dragoste cu buruieni de urât”. Trecuse multe cu vederea muierii ăsteia tinere: o lăsase să meargă să cânte la căminul cultural, ca să nu zică lumea că se împotriveşte noii orânduiri, o lăsa şi duminica să caşte gura cu vecinele la conferinţele pe care le ţineau învăţătorii sau vreun inginer venit de la oraş, dar acum, gata, sosise timpul să pună rânduială în casa lui. Tocmai când cugeta astfel, Vica, albită de viscol, intră fuga în curte, cu minciogul într-o mână şi cu târnăcopul în cealaltă, ocoli fântâna cu colacul îngroşat de gheaţă şi pieri în bucătărie. Căpălău nu părăsi lucrul numaidecât, întârzie clipa răfuielii, până ce Vica avea să se dezmorţească. Intrând în bucătărie, Vica îmbrăţişa soba şi-o rugă pe Nadoleanca să-i descheie cureaua cu care se încinsese peste cojoc. — Aoleo, zise ea dârdâind, e un spulber devale la gârlă, că te dă peste cap. Dacă nu era Onică, să m-ajute, n-aş fi urcat vadul niciodată, înţepeneam acolo. — Unde-i el acum? întrebă Nadoleanca speriată. — Cine? Onică? S-a dus pe maidamul din dosul morii, să dea câinii în jujău… N-am făcut nimic, să ştii, n-am prins nicio coadă de peşte. — Slavă Domnului, răsuflă Nadoleanca, bine că n-a venit. Tat-su umblă să-l frângă în bătăi… Vorbind, bătrâna râcâia cu unghia pe geam să se uite în curte. — Şi tu, urmă ea, fereşte-te să dai ochii cu Chivu. E foc şi pară. Du-te în odaia voastră şi încuie-te acolo, că e jurat să nu te lase teafară. Du-te repede, până nu prinde de veste că te-ai întors. — Bine, mă duc, răspunse Vica. Şi mai înainte ca Nadoleanca să se poată împotrivi, îi prinse capul în palme privind-o o clipă în ochi, luminos, cu dragoste şi recunoştinţă, apoi o sărută pe obraz, ţocăit şi se repezi la uşă. Era însă prea târziu. Căpălău se şi afla în prag şi, când Vica încerca să se furişeze pe lângă el, îi puse mâna în piept şi-o aruncă în pat. — Ce ai, bre, strigă femeia, ai înebunit? şi sări în picioare, tremurând de încordare. Ochii ei albaştri, învăpăiaţi de clocotul sângelui, scăpărau, scânteind duşmănos. Avea obrajii îmbujoraţi de ger şi de sub broboada de lână, adusă pe după umeri şi legată la spate, îi scăpase o şuviţă din părul blond, care i se lipise de frunte. Nu se temea de Căpălău. Îndurase prea multe bătăi de la taică-su ca să-i mai fie frică de unul care-i arătă pumnul. Şi-apoi n-avusese niciodată respect faţă de Căpălău. Îşi dăduse seama din prima zi că atât cât va sta în gospodăria Căpălăilor nu va fi decât o vită de povară. — Nebun, zici? făcu Căpălău. Tu-ţi luna şi înălţarea mă-ti! Sunt eu nebun că te întinzi tu cu Onică şi pe Babalete îl culci noapte de noapte pe jos, lângă sobă?! Ei, să ştii, am să te judec astăzi ca pe Isus Cristos! — Chivule, îndrăzni Nadoleanca, cu glas rugător, mai încet, că te-aud vecinii, omule. Of, Doamne-Dumnezeule, în casa asta nu e chip să treacă o zi fără scandal! — M-aud vecinii? îi întoarse Căpălău vorba. Nu zău, ţi-e ruşine de vecini?! ei, bine, ieşi afară şi ia-l la goană dacă e vreunul să stea sub gard… şi-i dădu brânci pe uşă cu atâta putere încât bătrâna căzu mototol dincolo de prag. Vica simţea că se înnăbuşă. Făcu un pas înainte şi-i strigă lui Căpălău în nas: — Judecă-mă, hai, judecă-mă, că bună tovărăşie am mai făcut eu cu Babalete al dumitale. Alta mai proastă nu găseai. Eu am băgat boii şi plugul, iar el… — Ia te uită, neruşinata, ce vorbe-i ies din gură! făcu Căpălău lărgind braţele şi rotind capul să ia de martori pereţii, tavanul înnegrit de fum şi, dincolo de el, cerul. în aceeaşi clipă, pe neaşteptate, Vica îl împinse cu cotul în coaste şi-şi făcu lor s-o şteargă afară, fugind să se închidă în odaie. Atâta îndrăzneală şi sânge rece îl uluiră pe Căpălău, încât o vreme înţepeni cu braţele pe jumătate ridicate în aer, ochii holbaţi şi gura căscată. Aşa ceva nu se mai pomenise în casa lui. — O omor, strigă el şi se repezi furios pe urmele femeii, dar la uşă se împiedică de Nadoleanca, ghemuită lângă prag, ca o pasăre neagră doborâtă de vânt. Uită de Vica şi se năpusti asupra nevesti-si. O înfăşcă de umeri şi o izbi de perete să-i sară dinţii din gură, strigând ca scos din minţi: — Adună-i boarfele şi arunc-o în drum cu ele! Să plece din casa mea! Să n-o mai văd aici! Bătrâna, năucită, da întruna din cap că aşa va face. Limba nu şi-o putea mişca. O simţea în gură ca pe o bucată de lemn. De spaimă se făcuse şi mai mică decât era. în cele din urmă, Căpălău îi dădu drumul, se întoarse în bucătărie, luă o moşoaică şi coborî în pivniţă să scoată vin. Ca să se liniştească avea nevoie să bea. Coborând, dădu peste Babalete, lungit pe jos, şi sugând la canea. Căpălău încalecă pe pieptul lui şi-l bătu până obosi: Onică era pe maidanul din dosul morii şi habar n-avea despre cele ce se petreceau acasă. De Lăsata-secului, în Suligatu, ca în multe sate din Bărăgan, e obiceiul să se dea câinii în jujău iar noaptea să se aprindă focuri pe movile şi flăcăii să strige olelie, să strige adică numele fetelor rămase nemăritate şi să spună lumii ce beteşuguri au. Pe alocuri nu sunt iertate nici femeile cu bărbat, bănuite că ar călca strâmb. în anul ăla, preşedintele Comitetului provizoriu, care în tinereţe slujise la stâna unui boier unde îndrăgise câinii, afişase încă din primele zile ale lunii februarie un anunţ în răspântia satului: „A se da câinii în jujău este un obicei barbar care nu mai încadrează. Cine îl ţine mai departe se amendează cu lei 25 (douăzeci şi cinci). Banii se varsă pentru construirea căminului cultural cel nou Onică şi Dănilă Biş, prietenul lui cel mai bun, nelipsiţi în fiecare an de Lăsata-secului de pe maidanul din dosul morii, citind anunţul cu pricina, au făcut rost de bani şi au plătit, asta ca să nu le pună nimeni beţe în roate mai târziu. Onică mai n-ar fi plătit, dar a facut-o silit de Biş. — Mă, i-a zis Biş, suntem flăcăi sau ce mama dracului?! Fură ceva, fa rost de bani şi plăteşte! Iar în săptămâna următoare, momiră amândoi, cu mămăligă caldă, şapte javre, pe care le-au închis într-un şopron ruinat din partea locului de unde aveau să fie scoase şi chinuite, spre desfătarea adunăturii de gură-cască. înainte de prânz, când Onică ajunse la colţul gardului ce desparte curtea morii de livada de caişi a dascălului, în jurul salcâmului pletos din mijlocul maidanului ţopăiau râzând vreo zece flăcăi. O spuză de copii învineţiţi de frig se roteau pe lângă ei, atenţi să nu le scape nicio mişcare. Cu toate că vântul se juca vesel cu zăpada – o spulbera, o ridica în vârtejuri şi iar o presăra darnic peste lume – erau de faţă şi vreo opt femei, îngrămădite la adăpost, sub gard. Alături de ele, stând pe vine, un moşneag pâcâia din lulea şi vorbea cu o fetiţă de doisprezece ani, care târâse după ea, de zgardă, un cotei cu botul negru. Vroia să-l dea în jujău, fiindcă-i stricase toate jucăriile cumpărate de taică-su de la Brăila. Dezbrăcându-se de cojoace, Onică şi Biş ochiră în salcâmul bătrân o cracă groasă, la o înălţime de cinci metri şi aruncară odgonul pe după ea. Apoi făcură semn unui flăcău din ceată să dea fuga să scoată un câine din şopronul din apropiere. Biş, punând mâna pe câine, îl legă de două ori peste mijloc şi-i întinse lui Onică un capăt al frânghiei pe care acesta trebuia să-l ţină bine şi să-l tragă numai atunci când i se spune. Lumea făcuse roată în jurul lor. Biş chiui o dată prelung şi Onică smuci odgonul, mulgându-l în palme, până când câinele, urlând ca niciodată în viaţa lui, ajunse să se bălăbănească deasupra oamenilor, încovrigându-se de durere. Îl legănară aşa în sus şi în jos de câteva ori, apoi îl lăsară să cadă în zăpadă. Biş ştia să-i suie repede sau încet, să-i facă să se învârtească sau să-şi înconvoaie trupul chinuit. Erau câini care atunci când ajungeau la craca pe care aluneca odgonul se repezeau înnebuniţi s-o muşte. Pe ăştia, cei doi flăcăi îi coborau numaidecât şi-i slobozeau, ştiind că de-acum n-or mai călca oameni străini prin curtea cui îi hrăneşte. Dar celor care nu făceau altceva decât să scheaune, printr-o smucitură dibace, Onică şi Biş le smulgeau legătura de la mijloc şi-i lăsau să cadă de sus, încât îi lua sughiţul când se izbeau de pământ. Biş avea şi el două potăi pe care le trântea în fiecare an cât putea mai tare, dar tot n-ajungea să le facă să latre la om. — Ce vreţi, zicea el, ăştia sunt juraţi să moară în jujău. În curând, viscolul se iuţi şi mai mult. Vântul, prăvălindu-se din înălţimi peste pridvorul de lemn al morii şi peste clopotniţa bisericii, aflată în apropiere de moară, se repezea năuc în câmpie, întinzând flamura albă până în hotarul celălalt al Bărăganului. Când ajungea la şirul de plopi de pe malul râului, ale căror ramuri se împleteau între ele ca ochiurile unui năvod, se umfla şi se ridica în ceruri fierbând. Moşul cu luleaua, copiii şi femeile plecaseră de mult când Biş îi pofti pe flăcăi să meargă cu el la unul Gicu lui Covache, care-i datora o vadră de vin. Onică întârzie puţin să strângă odgonul, apoi se înfăşură bine cu fularul şi-o luă la fugă după ei, dar la colţul gardului, frate-su Babalete îi tăie calea şi i se atârnă de braţ. — Ce-i cu tine? întrebă Onică. Unde dracu ţi-ai pocit mutra în halul ăsta? Ai căzut? — M-a prins tata la butoiul cu vin. — Ei, lasă, unde dă tata, creşte. Hai să mergem. Babalete însă nu-şi descleşta degetele de pe braţul lui. Strângea de parcă voia să-i rupă mâna din umeri. Onică se înfipse bine pe picioare şi smuci, dar celălalt era mai tare. — Vica, zise Babalete. Şi repetă: Vica. Onică se sperie. Îi veni în minte că Babalete îl urmărea de mult cum se ţine după Vica şi-l cuprinse frica. Faţă de Babatele era mai mic cu un cap. Trupul lui firav, osos, mustaţa abia mijită, ochii căprui, obrazul spânatec îţi arătau limpede că nu trecuse de mult pragul a douăzeci de ani. Vru să strige după Biş, dar ăsta era acum departe, în viscolul care îneca lumea. Babalete însă nu venise cu gânduri rele. Trăgea de Onică să-l ducă acasă, fiindcă aşa-i poruncise Vica. Babalete făcea numai ceea ce-l îndemnau alţii, rareori împlinea vreun gând iscat în capul lui. După ce-l prinsese cu gura la canea şi se săturase bătându-l, Căpălău îl trimisese în curte să se frece bine cu zăpadă pe faţă şi după aia să revină în pivniţă. I se făcuse milă de el. „L-am bătut degeaba, se gândea, ce-i el de vină dacă-i prost? Să-l omor dacă-i prost? Pe ălălalt trebuie să pun parul”. Şi din ce bea, din aia se înduioşa şi-l mustra pe Babalete că n-are inimă de bărbat, că nu se vede, nu se cunoaşte c-a supt ţâţă la mă-sa până la şapte ani. De ce se lasă jucat pe deşte de muiere? Că e prost? în privinţa prostiei nu mai încape nicio îndoială, e prost, dar ia să pună mâna pe nevastă, s-o lungească cu burta la pământ şi s-o bată cu hăţurile unde-i carnea mai moale, să vedem atunci mai calcă ea pe-alături şi mai zice că e prost? He-he, toate se cuminţesc când le faci să doarmă o lună numai pe burtă… Cât despre Onică, nicio teamă, asta-i treaba lui, a bătrânului. O să-l adune la casa lui cu fată de om gospodar. „O să-ţi fac şi ţie cununie cu acte-n regulă şi-o să-i leg şi lui bolovanul de gât”. După a treia moşoaică băută, Căpălău a vrut să ştie de când nu şi-a mai mângâiat Babalete nevasta. — De mult. De când a venit la noi, că n-am acte. Auzind aşa ceva, Căpălău l-a luat pe Babalete de la spate şi l-a dus la Vica. Dar ea nu se învoi să le deschidă. — Nu pot, a zis, mă primenesc, sunt goală. — O să-ţi ajute Babalete să-ţi tragi cămaşa, că eşti a lui. Pentru el te-am adus. — Nu suntem luaţi cu cununie. — He-he, râse Căpălău înapoia uşii, făcând cu ochiul lui Babalete, eşti pe încercate, ştiu. Întâi să vedem ce şi cum, şi pe urmă actul. Şi acuma, hai, jos zăvorul şi ia-ţi bărbatul în culcuş, la căldurică. — Ba du-l la paie pe Babalete şi bagă-l în culcuşul căţelei. Acolo să stea. Căpălău, băut cum era, se făcu vânăt-albastru de mânie şi începu a buşi cu picioarele în tăblia uşii. — Te-nvăţ eu cum să vorbeşti, paceauro! Te-nvăţ eu, pucioaso, cum să te porţi. Ţi-arăt eu cine-i stăpân în casa asta. — Poţi să buşeşti până mâine, îi strigă Vica îndârjită. Poţi să dai şi cu toporul, tot nu-ţi deschid. Căpălău turba. Vroi chiar să se repeadă să ia toporul, dar în clipa următoare se răzgândi: uşa era nouă, cu tăblii duble, îl costase o groază de parale, cum s-o fărâme?! — Ei, lasă, zise el, potolindu-se, că tot ieşi o dată afară. Nu-mi scapi tu, nicio grijă. Îl luă pe Babalete şi-l puse de strajă în prag: stai aici pân-o să iasă; când dă să iasă, pune mâna pe ea şi farâmă-i oasele, pilaf s-o faci, mama ei! Şi el, fierbând de furie, plecă în viscol să se răcorească; nervii întinşi să plesnească jinduiau după niţică limpezime. Vica ştia că are putere asupra lui Babalete, că o privire de-a ei face să-i îngheţe sângele în vine, aşa că, după ce se depărta Căpălău, crăpă uşa, fără teamă, şi-i spuse, ducând un deşt la buze: — Du-te de-l cheamă pe Onică. E devale, la moară. Spune-i să vină aici. Hai, du-te, şi-l împinse afară pe uşa din faţă, ca să nu-l observe bătrânul… Ajungând acasă, Onică îl puse pe Babalete să intre pe poarta cea mare, în timp ce el se furişă în sală prin grădiniţă, şi de acolo în tindă. în gospodăria lor, viscolul dezlănţuit făcuse prăpăd. După ce dărâmase gardul de mărăcini de la livadă, luase într-o opintire şi vârful unei căpiţe de părângă. Din jumătatea rămasă în picioare zburau mereu pale prin curte, ca şomoioagele de scântei dintr-un acoperiş în flăcări. Căpălău clocotea şi când îl văzu pe Babalete ţipă la el să aducă tăvălugul de piatră cu care se treieră orzul, ca să-l arunce în mijlocul căpiţei pe care mai fixase şi o buturugă. Babalete, care nu uitase păruiala din pivniţă, dădu fiiga în şopron şi înhaţă în braţele puternice tăvălugul ce cântărea cât o piatră de moară. Onică socoti că nu e bine să se arate acum în faţa bătrânului. În toanele în care se găsea Căpălău, n-ar fi fost de mirare ca acesta să ia furca de fier s-o repeadă în el. Doar de atâtea ori azvârlise după el cu ce-i căzuse sub mână. Chivu Căpălău îşi oropsea din greu feciorii. La Babalete nu se uita nici cu spatele, iar pe Onică îl muncea ca pe-o slugă. Cultivarea pământului cădea în grija lui Onică, el îl ara, îl semăna, îl secera şi-l culegea. Căpălău rar ieşea la câmp. Când nu era plecat după ale negustoriei, se preumbla prin sat, mirosind în toate părţile, ca un vulpoi, şi suflând tare pe nări, din pricina polipilor. — Iar se plimbă Căpălău. A mânat feciorii pe câmp şi el numără paiele pe uliţă! Onică socoti că ceva totuşi trebuia să facă, să aibă acoperire mai târziu, aşa că potrivi scara la gura podului şi se urcă cu lopata s-arunce zăpada pe care o băgase vântul prin deschizăturile acoperişului. De Vica uitase. Dar ea îl auzi urcând. Şi se înfurie. „Frica, gândi, îi e frică de tat-su ca de moarte. Tuturor din casa asta ne îngheaţă sângele în vine de frica ticălosului bătrân”. Îl chemase pe Onică să-i citească o scrisoare pe care-o purta în sân de câteva zile. Scrisoarea era de la o verişoară de-a ei, care muncea pe un şantier din Brăila. „Draga mea verişoară amărâtă şi necăjită, doresc ca rândurile mele să te găsească sănătoasă. Ieri a venit mama pe la mine şi mi-a spus că alde unchiu te-a dat după unul care nu-ţi era drag, c-ai plecat din sat şi că ţi-a murit copilul. Vai, vai, cât ţi-a fost dat să înduri, verişoară dragă! Da eu judec că numai tu eşti de vină, că puteai să vii aici şi eu te ajutam să-ţi faci un rost. Eu sunt aici ospătăriţă, servesc pe cei ce mănâncă la cantină, şi asta înseamnă că sunt cum era înainte un chelner, dar nu mai e ca pe vremuri, când te striga unul de la o masă, bei, chelner, şi tu te duci să rabzi tot ce-ţi zice şi să nu te superi dacă te ciupeşte. La cantină, aici, suntem patru fete curat îmbrăcate, ne purtăm grijuliu cu toată lumea, şi nimeni nu ne zice o vorbă de ocară. Leafa e bună şi dacă muncim cumsecade luăm şi primă. De-aia zic, verişoară dragă, că dacă o duci greu, să vii aici şi eu am să te ajut. I-am şi povestit de tine unui băiat cu care sunt în vorbă şi el a zis că dac-o să vii, îţi dă şi el o mână de ajutor. închei şi te sărut cu drag, a ta verişoară. „Trebuie să mă duc eu la Onică”, îşi zise Vica, deschizând uşa şi aruncând o privire în tindă. Nu era nimeni pe-aproape şi, luându-şi inima în dinţi, urcă scara proptită de gura podului. — Ce cauţi aici? făcu Onică speriat. Dacă vine bătrânul şi ne prinde? Hai, se rugă, du-te înapoi în odaie. Spunea Babalete că tata e pus rău pe scandal. Femeia clătină din cap şi se aşeză într-o margine, pe un sac de fasole. În pod era cald. Pânze de păianjen se legănau în aerul îmbâcsit de praf şi pătruns de un miros dulceag de mucigai. Îl urmărea pe Onică printre gene, cum azvârle zăpada pe gura podului şi în acelaşi timp aduna boabe de struguri stafidite, rămase din ciorchinii puşi de cu toamnă la păstrare, şi le mânca. Terminându-le, luă dintr-un săculeţ sămânţă de cânepă, amară la gust şi începu s-o ronţăie. Se mişca în umbră, fără zgomot, cu ochii-n pământ, furişând când şi când o privire spre băiat. Onică se opri o dată să se odihnească şi auzi vântul care vuia ca o jordie rotită deasupra capului. Se uită spre Vica, ea sta cu spatele spre el, şi-l duru că era aşa nepăsătoare. Lăsă lopata şi se apropie de ea, pe neauzite. O cuprinse în braţe, şi-i dădu capul pe spate, apăsând gura pe buzele ei groase. Dar se opri deodată speriat. Jos, Nadoleanca se certa cu Căpălău că nu i-a adus paie să ardă soba şi aluatul pentru pâine s-a dospit, dă afară din covată. Onică vru să se depărteze de gura podului, dar Vica îl ţinu strâns de cojoc, lângă ea. — Mi-a spus maică-ta că vor să te însoare. După ce l-am trimis pe Babalete să te cheme, a venit la mine şi mi-a spus că bătrânul e decis s-o facă. Adică eu să rămân cu Babalete şi tu cu cine ţi-o fi soarta. — Prostii, întâmpină el, cum poţi să-i crezi? Vor să mă sperie. Dar tremura şi vocea îi trăda tremurul. — Nu-s prostii, Onică. Dacă bătrânul a hotărât, nu mai e scăpare… Şi eu cu Babalete nu stau. Toate câte le-am răbdat la voi, numai pentru tine le-am răbdat. Acum o să plec. — De ce? făcu Onică. Doar tot aicea sunt şi eu. — Nu, zise Vica, aşa nu se mai poate. O să plec, Onică. — Vezi, şi tu vorbeşti prostii, o mustră Onică. — Cu Babalete nu mai stau, răspunse Vica. Şi-apoi, am slugărit destul aici. C-aici toţi sunt slugile lui tat-tu. Onică îi mângâia fruntea lată, fierbinte, îi trecea uşor degetele peste ochii albaştri, cu gene moi, lungi şi se gândea, căuta să-şi închipuie ce are să facă mai târziu. Era adevărat ce spusese Vica. În casa lor singurul care poruncea era Căpălău, ceilalţi puneau capul în pământ şi îndeplineau totul orbeşte. El, cel puţin, niciodată nu fusese în stare să se împotrivească bătrânului. Totdeauna i-a lipsit îndrăzneala, curajul. Şi nu înţelegea nici el cum se întâmplă asta. — Ştiu, zice Vica, de parcă i-ar fi citit gândurile, când e vorba să ai de-a face cu taică-tu, te faci mic cât un gândac. Asta aşa era. Şi Onică nu se supără. Se apropie de ea, îi răsturnă capul pe spate şi o sărută din nou. Simţea în palme, pe buze, în tot trupul, împotrivirea, lupta care se dădea în femeie, îi auzea bătăile inimii, răspândindu-se în sânge ca un ţipăt, ca o chemare pentru care el n-avea un răspuns, nici măcar o şoaptă de alinare. Îşi zicea că e mult mai bine să tacă, să nu se mai gândească la nimic. Când coborî şi ieşi în curte, se întâlni cu Babalete care-l aştepta, cu un rânjet prostesc, să-i spună dacă Vica o să-l mai culce noaptea pe jos, dacă… — Du-te dracului! îl repezi Onică, aşezându-se cu faţa în bătaia vântului, să se răcorească. De la bucătărie, Căpălău îi văzu pe geam şi ieşi în prag. — Unde ai fost, mă? îl întrebă. Ai jupuit câinii? Era numai cu flaneaua pe el şi vorbea liniştit, rar, lăţind cuvintele. Liniştea asta era ceea ce îl speria pe Onică mai rău. Dacă l-ar fi primit cu înjurături şi pumnii ridicaţi ar fi sperat să scape numai c-o chelfaneală. Aşa nu mai încăpea nicio îndoială, soarta lui fusese hotărâtă. „Vrei, nu vrei, gândi el, făcând haz de necaz, bea, Onică, aghiazmă”. — Am fost în pod, răspunse, am dat jos zăpada pe care a băgat-o vântul. — Da? Bine… Să ştii că diseară trimit peţitori la fata lui Lache Trufaşu. Mâine mergem la vedere şi poate c-o şi aducem aici. Onică strivea între degete o floare. Pesemne că fusese prinsă în părul Vicăi. Când băgă de seamă ce face, aruncă în vânt petalele zdrobite şi plecă să se culce în podul cu fân. Nu-i trebuia să vadă nimic, să audă pe nimeni. Îi era de ajuns vorba care i se rotea în minte, repede, ca bătăile într-o toacă: peţitori, peţitori, peţitori. Odată cu coborârea nopţii, viscolul se potoli şi în câmpie se înlesni gerul. În cerul aburit, fără urme de nori, licăreau stele mici, mai mult verzi decât galbene. Căpălău, neclintit în hotărârea de a-l însura pe Onică, plecase peste drum, cu o sticlă de rachiu în buzunarul hainei, la vecinul Neculai Giuga. Acesta era finul lui Lache Trufaşu şi, după obicei, petreceau noaptea de Lăsata-secului împreună. Căpălău voia să-l roage să lege vorba el despre încuscrire, urmând ca a doua zi, pe trezie, să se întâlnească toţi, alde Căpălău şi alde Trufaşu, şi să facă împăcăciunea. Se întoarse acasă puţin afumat, izbind cu putere în pământ bastonul cu ţintă în vânt, ca să nu alunece. Arăta de departe că-i tare mulţumit de treaba ce o pusese la cale. Vecinul Neculai Giuga primise cu dragă inimă s-o peţească pe fata lui Lache Trufaşu, găsind că împerechere mai potrivită ca asta nu se făcuse de mult în sat. Băiatul, cine nu-l ştie, e fecior de oameni gospodari, ascultător şi bun de muncă, iar fata nu-i deloc urâtă, are zestre bunişoară şi, judecând-o după mă-sa, nu-i din neamulor celor care să-ţi toarne la copii cu nemiluita. Unul, doi cel mult, şi gata, s-a oprit. Altele – anul şi găvanul. Cât timp lipsise taică-său, Onică dăduse jos din pod cimpoiul şi cavalul şi şezuse mai mult pe afară, ca să n-o întâlnească pe Vica. Nu putea să-i îndure privirea grea aţintită pe el. „De ce taci, spuneau ochii ei, ţi-e frică de bătaie? Scuipă-l în faţă! Iudă, asta e tat-tu!” Dar Onică se făcea că nu vede şi nu înţelege. Întorcându-se, Căpălău îi luă la zor pe Vica şi pe Babalete să plece l-alde naşu-su cu colac. — Staţi un ceas, maxim două şi vă întoarceţi, că aici e tămbălăul mare. Vica şi Babalete s-au dus dincolo, în casa mare, să se îmbrace, iar Căpălău l-a chemat pe Onică la bucătăria de vară, să-i arate cavalul, care avea o crăpătură la vrană. — Măi băiatule, îi zise, dacă auzi pe cineva că taie un viţel să-mi spui să mă duc să iau un maţ în care să-l învelesc. După ce se usucă maţul pe el, cavalul e ca şi nou, ba şi mai bun… Hei, o făcu el atentă pe Nadoleanca, vezi şi dă motanul afară, că dă cu botul prin farfuriile cu piftie… Auzi, mă, cum îţi spuneam, dacă afli că s-a tăiat un viţel… — Aud, că n-oi fi surd, răspunse băiatul cu ochii în pământ. — Vezi, îl ameninţă bătrânul, n-o lua razna, că iar stricăm căruţa. Şi de-abia am dres-o. Din drum se auzi un şuierat lung şi Onică ieşi afară. Vica, însoţită de Babalete, îmbrăcat în haine negre de postav dat la piuă, c-o floare de muşcată în buzunarul de sus al hainei pe care-o bătea mereu cu două degete, râzând prosteşte, veni la bucătărie să ia coşuleţul de surcele în care se găsea un colac rumen cât o roată de căruţă şi tişlaiferul, să le dăruiască lui Dumitru Caraman, care se legase să-i cunune. Femeia purta o rochie vişinie de stofa, strâmtă în talie, cu mâneci bufante. Fiind ger, luase şi cojocul şi pe deasupra se înfaşurase cu şalul de lânică. — Ia te uită ce împoşcată e! se miră Nadoleanca. Ai pus pe tine tot ce ai. — E frig, răspunse Vica. — Gata, le zise Căpălău, petrecere frumoasă şi nu uitaţi ce v-am spus. Iar tu – şi-l ciocăni pe Babalete în tâmplă – să nu care cumva să le săruţi mâna l-alde fina când te întorci, că-ţi sucesc gura la ceafa; finii sunt obligaţi să sărute mâna naşilor de sărbători, tâmpitule. La poartă cei doi dădură peste Onică şi peste Dănilă Biş. — Bună seara, alde Babalete, le ură Biş. Aţi plecat cu colac la Caraman? Bravo vouă, mă, să-l beţi zdravăn, şi se trase alături de gard, să le facă loc. Onică o prinse pe Vica de mână, strângând-o tare, să-i fărâme degetele, şi o privi cu plăcere cum se strâmbă de durere. — Petrecere frumoasă, Onică, spuse Vica, şi cu bine. — Cu bine. — Frumoasă muiere Vica asta, îi spuse Biş în urmă lui Onică. Zău aşa, o minune! Babalete, săracul, dacă ar avea puţină minte în devlă, ţi-ar rupe ciolanele. Ţipă carnea pe ea după sculă de bărbat. — Ţine-ţi gura, mă, se supără Onică, sau n-ai ce face? — Păi n-am, fiindcă mă ţii aici să-ngheţ, când ar fi trebuit să fiu la marginea satului. În noaptea asta, frăţioare, o să-i strig o olelie să se ducă duhu ca de popă tuns. — Porta-voce ai? — Omul meu s-a instalat cu ea pe movilă şi ne-aşteaptă. — Păi, atunci să mergem. Cu mâinile înfundate în buzunare, Biş se întoarse spre Onică, mic şi îndesat, şi-şi sticli în întuneric ochii de pisică. — Măi Onică, tu nu dai un vin? — Dau, zise Onică, vino pe sală, să nu te vadă tata. îl băgă pe Biş în balconul acoperit cu geamalâc în care, pe vremea iernii, îngrămădiseră napi, cartofi, ceapă, tufe de ardei smulse din grădină după ce-a dat bruma, războiul de ţesut, şi multe alte lucruri, iar el trecu la bucătărie şi luă o moşoaică s-o umple cu vin. Nadoleanca veni după el în pivniţă. Era liniştită. — Of, dragul mamei, se văicărea ea, să nu fac* vreo prostie, că mă bagi în mormânt. M-am chinuit de când sunt pe pământ şi-mi ziceam că măcar acum la bătrâneţe să am şi eu parte de un trai mai liniştit, de un strop de bucurie… După ce băură vinul, Onică şi Biş o tăiară prin linia cu vii a satului şi ajunseră repede pe movila de pe care obişnuiau să strige olelie. Cinci flăcăi îi aşteptau în jurul unui foc hrănit cu uscături de salcâm. Ceata fusese mai mare, dar se despărţise în două: o parte din ei trebuia să tabere pe gorganul din apropierea grădinilor de zarzavat şi să răspundă la strigătele celor de aici. Trecerea prin sat a cetei de a doua dura cam de o jumătate de ceas şi se făcea cu multă zarvă. Nu departe de movilă se zăreau două umbre omeneşti. — Mă, întrebă Biş, cine-s ăia de colo, i-aţi văzut? — Da, e Marin Câţu cu frate-su. — Aha, sacul şi peticul, râse Biş. în fiecare an, de Lăsata-secului, Marin Câţu, care avea trei fete nemăritate, împreună cu frate-su, se ţinea scai pe urmele flăcăilor ca să le apere pe-alde fii-sa de ocară. Nu izbutea însă altceva decât să-i întărâte şi mai rău pe flăcăi. Peste puţin timp, în gorganul din cealaltă parte a satului răsări o flacără roşie: semnalul că ceata a doua ajunsese la locul fixat. Dănilă Biş, neîntrecut în isprăvi de felul celei de acum, trase o duşcă de vin din sticla de-o purta în buzunar şi luând porta-vocea, în formă de bucium, pe care i-o întinse unul din flăcăi, îşi încercă puterile strigând în ea: Olelie lie, fete fără cununie… Jos în sat, oamenii adunaţi la petreceri lăsau mâncarea şi băutura pe masă şi ieşeau afară să asculte. Bărbaţii, încălziţi de băutură şi îmbrăcaţi mai gros, se avântau până în uliţe, schimbau o vorbă cu vecinii, cereau sau dădeau o ţigară şi râdeau în hohote de născocirile flăcăilor. Le părea bine că tinerii prinseseră vreme frumoasă. După ce se potolise viscolul, în aerul îngheţat, vibrând de limpezime, strigătele celor de pe gorgane răsunau până departe peste sat. Femeile, bătrâne şi tinere, se înghesuiau în balcoane chicotind. Nu găseai una care să fi rămas în casă, fiindcă strigarea de olelie nu se pomeneşte decât o dată pe an. Câte una din cele care nu se ştiau cu sufletul curat, aşa cum le-ar fi plăcut să-l aibă în clipele alea, simţea cum arde cămaşa pe ea, năduşea şi sub limbă şi se ruga lui Dumnezeu s-o ajute să treacă cu bine şi hopul ăsta. Pe movilă, Biş îşi urma treaba cu gravitate, înşirând cu glas sonor numele de pe lista întocmită cu ceata lui de flăcăi dimineaţa, în casa lui Gicu Covache, în jurul unui ceainic cu ţuică fiartă. Olelie lie, Lumea vrea să ştie Ce-are fata lui Ghisas? De pe gorganul din coasta grădinilor de zarzavat, un alt flăcău răspunse numaidecât, strigând într-o pâlnie de tinichea: Are muci, da n-are nas. Acasă, Oana lui Ghisas îşi înfunda în perne nasul mic cât un nasture şi vărsa lacrimi amare. Strigăturile cu olelie nu ţineau niciodată mai mult de un ceas, fiindcă în tot anul se găseau unii care luau foc de mânie şi se repezeau cu bâtele să-i pună pe goană pe flăcăi. în timp ce Biş striga, Onică se tăvălise pe jos, lângă foc, fără să simtă frigul, privind în jurul lui cu ochi mari, neajutoraţi. Se gândea la Vica. Chipul ei trist, aşa cum nu-l mai zărise niciodată, ca după întoarcerea lui Căpălău de la vecinul Neculai Giuga, îl chinuia, nu-i ieşesa din minte. Tristă, femeia i se părea şi mai frumoasă. Trupul ei zvelt lua forma vie a flăcărilor. Îşi mută scurt privirile de la foc în câmpia albită de lună şi învăluită jos de vâna albastră, ţesută de ger, dar şi acolo tot pe Vica o vedea. Se făcea că femeia păşeşte încet, ducându-se către linia de vii, şi-l ţintea fix cu ochii trişti, imenşi, ale căror colţuri păreau ascunse în umbre viorii. — De ce taci, îi strigau ochii, ţi-e frică? Mânzule bleg… Ca să scape, se suci cu faţa în sus şi se uită la o stea mică, galbenă, cât o măciulie de mac. Pe nesimţite, steaua împrumută chipul femeii şi-i aruncă din înălţimi aceleaşi vorbe: — De ce taci?… Ţi-e frică, mânzule bleg? Onică sări în picioare şi-l prinse pe Biş de braţ. — Dă-mi drumul, mă, zise Biş, că vreau acum să-i strig una gestionarului de la cooperativă să mă ţină minte câte zile o avea. Ne fură de ne zvântă, nemernicul. — Strig-o pe fata lui Lache Trufaşu. — Eşti nebun?! se smuci Biş. Ce, vrei să mă joace Lache Trufaşu în picioare? Aia-i fată mare, mă! — Atunci, lasă-mă s-o strig eu. — Mă Onică, se răsti Biş, ţi-ai pierdut minţile? E o fată cuminte. — Strig-o, dacă-ţi spun. — Nu, se încăpăţâna Biş. Am s-o strig pe alta. Şi duse pâlnia la gură. Olelie lie, Cine pe Vica n-o ştie? Şi iarba de pe câmpie Şi floarea de păpădie Şi cărarea din lăstar, C-aşa muiere mai rar… Că se ţine cu cumnatu Ştie subsemnatu Da n-o ştie şi bărbatu, Olelie lief Dumnezeu să-l ţie. Căpălău, cu Nadodeanca şi toţi finii lor ieşiseră pe balcon încă din clipa când zăriseră focurile pe cele două movile şi se prăpădeau de râs ori de câte ori Biş îşi vărsa ocările. Râdea sufletu-n ei la dezvăluirile despre beteşugurile şi tainele altora. Dar când strigarea din urmă le pătrunse în urechi, se uitară unii la alţii înspăimântaţi şi parcă nu le venea să creadă că trăiesc aievea. Nadoleanca izbucni în hohote de plâns şi finele se repeziră numaidecât s-o ducă în casă, spurcând cum le venea la gură pe cel de cutezase să se atingă de-o casă cinstită. Hohotele ei, ca o pală de vânt cu gheaţă, i-au trezit pe toţi. Buimăcela din prima clipă făcu loc furiei. Căpălău se repezi, smulse un par din gard şi-i strigă unuia dintre fini să înhaţe furca de fier, după care o porni în goană spre marginea satului. Troienii se ţineau lanţ, ca dunele într-un ţinut nisipos. Căpălău, ferm încredinţat că şi Onică e amestecat în treaba asta murdară, şi de aceea striga mereu: „îl omor, eu l-am făcut, eu îl îngrop”. Dar când ajunseră ei la movilă, Onică şi Biş nu mai erau acolo; fugiseră în sat, tăind-o prin livezi. Ajunşi într-o ulicioară dosnică, Biş vorbi: — Am strigat-o, mă, fiindcă eşti moale ca o cârpă. Mi-ai spus de o sută de ori că ţi-e dragă, că mori după ea. Gata, e a ta. Acuma, trebuie s-o iei şi să pleci, altfel îţi pune Căpălău capul pe butuc. — Unde să plec? — În lumea largă. Unde vezi cu ochii. Întâi, du-te la Brăila, oraş mare, te ascunde mulţimea. Luând-o pe ulicioare tainice şi având grijă să nu stârnească în drumul lor câinii, băieţii nu se opriră până la casa lui Dumitru Caraman, luminată ca de nuntă. În sală, sub umbrar, Babalete, în capul gol, striga şi da din mâini, în vreme ce alde Caraman se învârtea în jurul lui, căutând cu vorbă blândă să-l liniştească şi să-l bage în casă. Dintre salcâmii pletoşi, oţeliţi de ger, Onică şi Biş cercetau cu atenţie casa, fără ca ei să poată fi zăriţi dinăuntru. Când bătrânul Caraman, friguros, trecu în odaie să se încălzească, Biş se apropie repede de gard şi-o strigă pe nevasta lui Caraman. — Ce s-a întâmplat, dadă, aici? De ce face ăla tărăboi? Ce-a păţit? — I-a fugit nevasta, vai de capul lui! A pierdut-o pe Vica şi parcă nu mai are decât nebunie-n suflet şi-n oase. Bâiguie întruna că l-a adus curva până-n poartă şi-aici i-a spus: „Uite, ia colacul şi du-l lui Caraman să-l mănânce nemestecat. Eu, cică, plec, mi-e de-ajuns, m-am săturat până-n gât de voi”. De Căpălăi adică. Şi el, tăntălăul, a lăsat-o, în loc s-o trântească la pământ şi s-o joace-n călcâie. Pe vremea mea lumea avea obraz, ruşine, cinste… — Ce să-i faci, dadă, zise Biş, azi se mai întâmplă şi d-astea neîntâmplate, şi se întoarse peste drum ca să-i spună vestea lui Onică. Dar Onică auzise desluşit, dintre salcâmi, fiecare vorbă a bătrânei şi pornise de unul singur, prin mijlocul uliţii, pe drumul gării. — Prost mai e, Doamne! îşi spuse Biş, privind în urma lui. Trebuie să dau fuga să-nham caii la sanie, altfel nu mai prinde el trenul ăla cât e lumea. Deocamdată mai întârzie un pic ca s-o strige la gard pe nevasta lui Dumitru Caraman: — Dadă, îi zise el, nu ştiu cum era pe vremea matale, însă acum s-a întors pământul cu fundu-n sus. De pildă, vaca noastră, a băgat botu-n copcă, la râu, a înfulecat o ştiucă de două kilograme şi s-a bălegat patru kilograme de icre de chefal sărate. — Câine! se indignă bătrâna. Scuip pe toate gândurile tale. Biş tremura de încântare: furia ce-o cuprinsese pe bătrână era vecină cu măreţia. „Frumoasă noapte! declară el, mulţumit. Mi-ar place să-i văd turbând pe toţi din sat şi după aia să-nceapă viscolul