Romane de dragoste pdf

Capitolul 1 — Fetelor, haideți să mai încercăm o dată. Kristen, ridică piciorul mai sus! Fii atentă la poziția brațului. Jake Cameron auzi vocea Nicolei Michaels care răzbătea prin ușa sălii de balet și aceasta îi provocă o durere neașteptată care îl luă prin surprindere. După cei cinci ani care trecuseră fără ea, glasul ei care răsunase dintr-o dată îl luase pe nepregătite și-i amintise dureros de supărarea pe care i-o provocase femeia. Jake se rezemă de ușă ca să-i poată urmări în liniște mișcările. Nicole avea aceeași pieptănătură, cu părul castaniu strâns în coadă de cal, costumul de gimnastică îi accentua coapsele subțiri, iar papucii de satin adăugau ceva ce Jake nu putea defini, ceva care parcă sublinia fragilitatea acestei femei. Căci într-adevăr ea părea foarte delicată. Un zâmbet amar apăru pe buzele lui Jake, apoi pieri brusc. Felul în care se purtase cu el îi dovedise că ea nu era deloc fragilă. Sub aerul acela de delicatețe și fragilitate se ascundea o voință de fier. În acel moment dansatoarea făcu un gest grațios cu mâna, un așa-numit arabesc, rezultatul câtorva ani de repetiții și autocontrol. Baletul era viața ei. Îi punea în evidență personalitatea. Baletul o disciplinase, dar sub acest calm aparent Nicole era un vulcan gata să erupă. Jake se încordă brusc amintindu-și ce simțea când atingea pielea netedă care acoperea mușchii ei puternici precum și felul în care o făcea uneori în clipele de dragoste să-și piardă controlul și să rămână cu brațele încleștate de gâtul lui. Dar Jake nu voia să-și amintească de vremurile bune. Totul se năruise când ea îi spusese cu sânge rece că meseria ei era mai importantă decât sarcina pe care nici unul dintre ei n-o planificase. Cu același sânge rece femeia îi refuzase și cererea în căsătorie. Nicole tocmai terminase de explicat o nouă figură și se întoarse spre casetofonul de lângă ușă pentru a porni din nou muzica. Dar surprinse cu privirea umbra care se vedea pe hol. Privi spre ușă cu înfrigurare și teamă. Era Jake. Doamne, cum o descoperise oare? Intră în panică. Brianna este numai a mea, își spuse ea, el nu are nici un drept asupra ei! Bărbatul stătea sprijinit de perete, ca atunci când îl văzuse prima oară. Și atunci o privise ca și acum. Dar pe atunci, privirile lui erau calde: în seara aceasta el o privea cu duritate, dezaprobator. Barba pe care și-o lăsase de când îl părăsise ea îi mai îndulcise puțin trăsăturile dure. Gura îi era la fel de frumos conturată și ea își aminti cum era zâmbetul lui. De astă dată el nu zâmbea și Nicole își întoarse fața de la el căci privirile lor se întâlniseră pentru o secundă. Nicole își simți mâna tremurând când încercă să dea drumul muzicii. Chiar dacă bărbatul acesta avusese cândva sentimente față de ea, acestea muriseră. Ea fusese cea care le ucisese, cu minciuna ei. Deși trecuseră cinci ani care mai atenuaseră mânia, ea simți că va trebui să se mobilizeze. Dacă o voia pe Brianna, va trebui să lupte. Chiar dacă el era o persoană cunoscută și avea banii de partea lui, Brianna era numai a ei și așa trebuia să rămână. Nicole trase aer în piept și derulă caseta. Apoi, se întoarse spre clasă și-și dădu seama că nici una dintre elevele ei nu observase nimic ciudat în mișcările ei. Fetele îl văzuseră pe Jake și începuseră să șușotească, aruncându-i acestuia priviri timide. Nicole bătu din palme pentru a le atrage atenția. — Reveniți în poziția de fandare. Și... unu... doi... trei... patru, acum fandați. Este foarte bine. Cu multă hotărâre ea repetă exercițiul de câteva ori înainte de a le da fetelor o pauză. Le reaminti că săptămâna următoare aveau proba cu costume, dar nu fu sigură că fetele o auziseră pentru că ele se năpustiseră spre Jake pentru a-i solicita autografe. Jake nu le refuză iar Nicole se miră încă o dată câtă răbdare avea acest bărbat. Nicole își spuse că era bine să mai treacă câteva minute până când se vor confrunta. Privirea pe care i-o aruncase el peste capetele fetelor nu prevestea nimic bun. Urmări cum Jake semna autografele pe bucăți de hârtie, pe plicuri, pe chitanțe. Observă că purta părul mai lung ca de obicei. Își aminti de viața pe care o duseseră împreună pe vremea când erau amândoi săraci. Nicole își făcu de lucru cu un album pentru ca el să termine cu autografele pe care le semna fetelor. În cele din urmă acestea plecară și Jake ridică ochii spre ea. Nicole făcu câțiva pași spre el. Uitase că datorită înălțimii lui o făcea să se simtă atât de mică. Cândva, statura lui o făcea să se simtă bine, protejată. De astă dată, nu se simți decât vulnerabilă și fără apărare. Cu toate acestea, veni spre el cu curaj. — Bună, Jake. Nu ne-am văzut de mult timp. — Poate că n-ar fi trecut chiar atât dacă ai fi lăsat o adresă. Nicole sesiză ironia, iar sentimentul de vină pe care încercase să-l suprime timp de cinci ani reveni cu intensitate. — Cum m-ai găsit? — Am angajat un detectiv. — Pentru ce? Ea rosti cuvintele cu teamă. Nu reușea să-și controleze încordarea. — După cinci ani de ce te-ai mai obosit să mă cauți? — A trebuit să aflu ce ți s-a întâmplat. Bărbatul o privi acuzator. — Am aflat că n-ai mai dansat cu trupa ta. În acel moment Nicole observă ridurile adânci care se formaseră în jurul ochilor lui. Cu toate acestea nu ridurile îi modificaseră trăsăturile feței, era altceva care se schimbase de la despărțirea lor. Nu era durere totuși, își spuse ea. Nici n-ar fi avut de ce să fie. Bărbatul acesta ar fi trebuit să sufere mai mult decât o făcuse, pentru ca suferința să-i marcheze chipul. Dar apăruse ceva nou pe chipul lui. Era cinism? Jake era un bărbat responsabil. Cu toate că în timpul relației lor îi repetase de multe ori că nu avea intenția să se căsătorească, el își schimbase atitudinea când aflase de sarcina ei. Dar fusese cererea în căsătorie a unui bărbat care simțea nevoia să se comporte onorabil. Nu era o cerere izvorâtă din dragoste. — Dacă te-a interesat problema mea, de ce ai așteptat cinci ani? Nicole nu putea suporta gândul că fusese urmărită de un detectiv care spionase toate mișcările ei cât și ale Briannei. Dar Jake nu pomenise nimic despre fetiță. Un detectiv n-ar fi avut cum să omită faptul că ea avea un copil. Oare Jake aștepta ca ea să-i facă această destăinuire? — Cred că-ți mai amintești cum m-ai părăsit, nu? zise bărbatul cu voce dură. — Tu mi-ai spus că pot s-o fac oricând. — Iar tu mă cunoșteai foarte bine și știai că nu-mi doream asta. Au fost vorbe grele spuse la supărare. — Atunci păreai foarte convins. Iar dacă ți-ar fi păsat atât de mult n-ai fi lăsat să treacă cinci ani ca să mă cauți. — Nu mi-a spus nimeni unde ai plecat. Ai prieteni buni, care n-au vrut să ți se afle secretul. Și dacă tu n-ai vrut să fii găsită, am acceptat să plec în câteva turnee pe care le amânasem de multe ori. Când m-am întors mi-am dat seama că nu voi mai afla nimic despre tine, parcă te înghițise pământul. Adam și David nu-mi vorbeau. Jake își trecu mâna prin părul negru, un gest familiar care sublinia cuvintele prin care el voia să-i spună cât de frustrat se simțise. Apoi, Jake ridică privirea spre ea și o întrebă: — De ce ai părăsit compania? — Pentru că eram însărcinată și nu mai puteam dansa iar tu ai știut lucrul acesta, îl înfruntă Nicole. Detectivul pe care l-ai angajat nu ți-a dat și această informație? — I-am cerut să afle unde ești, nu să te spioneze, i-o reteză Jake. Am vrut să aflu răspunsul de la tine, nu de la un străin care nu se poate implica sentimental, ci își face doar meseria. — Ce răspunsuri vrei să afli, Jake? Nicole încerca să-și păstreze calmul. Poate că el nu știa despre Brianna. — Am vrut să mă lămuresc, pentru că nu te pot scoate din gândurile mele, să știu dacă a meritat toată suferința și senzația de vinovăție cu care am trăit de atunci, spuse Jake cu amărăciune. N-am putut să înțeleg cum o femeie căreia îi plăceau atât de mult copiii a refuzat să aibă unul din cauza meseriei pe care o avea. În acest moment, Jake se întrerupse, apoi continuă: — Ce s-a întâmplat de fapt, Nicole? Cum ai ajuns tu, o dansatoare atât de talentată, să dai lecții de dans la San Bernardino, când ai fi putut să dansezi în orice mare companie de balet din lume? Se pare că nu știe nimic, își spuse Nicole. Privindu-l, de astă dată ea nu văzu decât amărăciune și frustrare în ochii lui. Poate că se înșelase ea. Poate durerea săpase urmele acelea adânci sub ochii lui. Dar nu lipsa ei îl afectase. Poate că avusese mustrări de conștiință. Nu, oricum ar fi fost, nu mai putea să-l mintă în continuare. — Cred că ai știut adevărul de la început, Jake. Altfel n-ar fi avut nici un rost să mă cauți. Jake se simți cuprins de o senzație ciudată. Asta însemna că... da, așa trebuia să fie. Nicole născuse copilul lui. Dar de ce îl mințise, de ce dispăruse? El se oferise s-o ia de nevastă. Nu ezitase nici un moment când se pusese problema asumării responsabilității. La naiba, el se oferise chiar să renunțe la cariera muzicală și să-și ia o slujbă oarecare la firma tatălui său, contabil de exemplu, pentru ca să poată avea un venit regulat. Deci, ea a născut copilul nostru, își spuse Jake. Când înțelese că acesta era adevărul, Jake fu cuprins de frisoane. Urmă apoi, o stare de euforie care-l lăsă complet dezorientat. Sunt tată, își spuse el. Vorbele îi răsunară în minte. Nu mai putea opri întrebarea pe care dorea să i-o pună de atâta timp. — Fată sau băiat? Jake își auzi propriile vorbe, care răsunară ca un ecou. Tată, sunt tată... — Fată. Jake o privi uimit. Nicole îl privea și ea simțindu-se oarecum vinovată. — Ai păstrat sarcina? — Da, pe fetiță o cheamă Brianna. Brianna. Avea o fiică pe nume Brianna. Jake închise ochii un moment pentru ca bucuria și durerea să se poată contopi. Când îi deschise nu mai avu decât o singură întrebare: — Când o pot vedea? — Mâine. Nicole îl privea cu brațele încrucișate, gestul atât de bine cunoscut lui. Dar de astă dată părea împovărată de vina pe care o purta. Jake îi privi ochii verzi, care-i aminteau întotdeauna de frunzele de primăvară. Intrase deodată în viața lui, ca o zână a primăverii, fermecându-l cu intensitatea ochilor ei. Îl părăsise tot primăvara, la fel de brusc. — Jake? Nicole îi atinse brațul. — Înainte de a o vedea pe Brianna trebuie să afli ceva. Jake o văzu cum își muscă buzele și simțurile îi intrară în alertă. Își amintea foarte bine discuția în urma căreia se despărțiseră și încercă să-i devanseze gândurile. — Nu încerca să-mi spui că nu este copilul meu, Nicki. Nu te cred. Știu că eram singurul tău iubit pe atunci. Nicole lăsă ochii în jos, amintindu-și la fel de bine ca și el ultima lor ceartă, care o făcuse să plece trântind ușa în urma ei. — Sigur că este a ta. Nici nu încerc să neg. În acel moment ea îi strânse ușor brațul, de parcă ar fi vrut să-l pregătească pentru ceea ce urma. — Brianna a avut meningită la un an. Jake simți un gust metalic în gură, poate era gustul fricii. Se opri de parcă ar fi fost lovit în moalele capului. — A rămas fără auz, Jake, continuă Nicole evitându-i privirea. Brianna este surdă. Jake o privi de parcă refuza să creadă ce-i spunea femeia. Surdă? Nu. Fiica lui nu putea fi surdă. Fiica lui. Cele două realități care îi invadaseră mintea simultan, luptau pentru a fi acceptate ca atare. Nu! Nu putea accepta ce i se spunea despre fiica lui. Jake păli și continuă să dea din cap de parcă auzea o aberație. Nicole îi înțelese refuzul de a accepta imposibilul. Jake arăta ca un luptător care încerca să rămână în picioare cu toate că primise lovitură după lovitură. Nicole înțelese în acel moment că reușise să treacă peste amintirile neplăcute ale acelei perioade. — De ce nu mi-ai spus? — Că fetița a avut meningită? Pe buzele Nicolei apăru un zâmbet ironic. — Nu crezi că ar fi fost un pic cam ciudat? Nici măcar nu știai că există. Ochii lui străfulgerară a mânie. — Din vina cui n-am știut, Nicole? sări el fără a mai încerca să-și controleze mânia. Brianna este și copilul meu. N-ai avut dreptul s-o ții departe de mine atâta timp. — Poate că nu, replică Nicole, dar n-am știut cum să procedez. Figura lui Jake era la fel de rigidă, dar nu mai spuse nimic așteptând ca ea să continue explicația. — Când s-a îmbolnăvit Brianna tu înregistrai primul tău album. Ce s-ar fi întâmplat dacă ți-aș fi telefonat să-ți spun că fetița ta are meningită? Poate nici nu m-ai fi crezut... Spunând acestea, Nicole continua să-i mângâie brațul de parcă ar fi încercat să-l aline. Simți că brațul bărbatului se încorda sub atingerea ei, dar nu-și trase mâna. — Când am plecat ai fost convins, probabil, că sunt o egoistă interesată numai de propria-i carieră. Poate ai fi crezut că mă interesau banii tăi. Poate nici n-ai fi acceptat să discuți la telefon cu mine, ca să nu mai vorbim despre existența unui copil. — Trebuia să-mi spui totul, Nicole. N-aș fi tăgăduit că este fiica mea, după cum n-am de gând s-o fac nici acum. Nicole fu speriată de privirea lui rece și tăioasă. Își spuse că Jake nu meritase durerea pe care i-o provocase ea. Amândoi erau părinții Briannei, dar ea luase hotărârea să mintă, să plece și să păstreze secretul. Mândria o făcuse să încerce să se descurce singură. Nu putuse accepta ideea că Jake hotărâse să se căsătorească cu ea doar pentru că rămăsese însărcinată. Știa că Jake ar fi renunțat la visurile și cariera lui pentru a o crește pe Brianna, dar Nicole n-ar fi suportat nici asta. Ea plecase din cu totul alte motive. El era un bărbat prea talentat care nu trebuia să se simtă legat de nimeni, iar ea era o femeie prea mândră ca să accepte situația. — Știu că te-a durut plecarea mea, Jake. N-am vrut să se întâmple așa, dar am hotărât să fac ceea ce era bine pentru noi toți. Poate că motivul pentru care am făcut-o nu mai contează acum, dar atunci, lucrurile erau diferite. Jake se lupta să-și păstreze cumpătul, cu toate că informațiile pe care le primise făceau acest lucru aproape imposibil. Simțea că-i ard ochii de mânie. Se simțea frustrat, neputincios. Disprețuia rolul pe care trebuia să-l joace. Dar recunoscu faptul că la vremea când fetița lui se îmbolnăvise el era atât de supărat pe Nicole încât poate că ar fi refuzat să discute cu ea. — O să mai vin mâine, spuse el, apoi se întoarse și porni spre ușă. Când ajunse în mașină, Jake strânse volanul cu putere până când Își văzu degetele albind sub lumina lămpilor de pe stradă. Strânse din dinți pentru ca să nu strige de furie, frustrare și durere. La naiba! Viața pe care o dusese până în acest moment nu-l pregătise în nici un fel pentru toate aceste stări prin care trecuse în ultima oră. Traversase stări de vinovăție, regret, negare, euforie apoi disperare. În căutarea unor răspunsuri la întrebările care reveneau obsedant în ultima vreme, primise niște informații la care nu s-ar fi așteptat. Încercă să slăbească strânsoarea, apoi ținu volanul cu o singură mână și se rezemă, încercând să sorteze cumva toate informațiile care îl dăduseră peste cap.   Nicole rămase cu ochii ațintiți spre ușa pe care dispăruse Jake. În această seară, când îl văzuse în cadrul ușii, își amintise de felul în care arăta el la prima lor întâlnire. Pe atunci, ea fusese surprinsă de albastrul nefiresc al ochilor lui. Se aflau în toiul unei petreceri, iar partenerul ei de la pas de deux, David Cole, o părăsise pentru câteva minute ca să aducă două pahare cu șampanie. În acel moment ea ridicase privirile și-l văzuse în cadrul ușii pe Jake, cu ochii lui albaștri. Nicole își simțise sângele circulând mai repede sub privirile lui, iar bărbatul care-i observase ochii ațintiți asupra lui, o salută. David se întorsese în acel moment, iar când Nicole își ridicase din nou privirile spre locul în care se aflase bărbatul, observă că acesta dispăruse. Simțise o ușoară dezamăgire. Nu știa cine era el, dar simțise nevoia să-l caute din priviri. După câteva minute îl reperase, se afla într-un colț, înconjurat de grupul pe care directorul lor artistic Adam Chambers îl angajase să cânte în seara aceea. Jake își trecuse peste umăr mânerul chitarei și se apropiase de microfon. La semnul lui, ceilalți începuseră să cânte alături de el o baladă. Nicole nu recunoscuse melodia, dar i se părea plăcută și dansase cu David. Când se sfârșise cântecul ea ridicase ochii spre străinul cel cu ochi albaștri, fiind convinsă că balada era creația lui. Ea mai știa și că bărbatul cântase acea melodie numai pentru ea. Spre sfârșitul serii cineva i-l prezentase și după câteva minute hotărâseră să se mai vadă. Stabiliseră să vadă un film împreună. Ce început banal avusese povestea lor! Se auzi un camion trecând pe stradă și Nicole se trezi din amintiri și începu să încuie sala de repetiții. Stinse apoi toate luminile, traversă podeaua de stejar cu pași mărunți de balerină, apoi urcă scara care ducea la apartamentul ei. Intră în camera de zi. Maggie, vecina ei care se ocupa de Brianna, moțăia într-un fotoliu. Nicole o trezi cu multă grijă și blândețe pe femeia care o ajuta atât de mult. Maggie îi spuse că Brianna dormea dusă, apoi ieși ducându-se spre apartamentul ei de la parter. După ce încuie ușa, Nicole se îndreptă spre bucătărie, luă un pahar, apoi se urcă pe un scaun pentru a ajunge la dulapul în care se afla o sticlă cu rom rămasă de la vreo petrecere. Își turnă ceea ce mai găsi în sticlă și se întoarse înapoi în camera de zi. Frumusețea încăperii care reușea întotdeauna s-o calmeze, nu reuși să-i aline sufletul pustiit de emoții. Oftând, se așeză pe canapeaua din fața ușii de la balcon. Cu mâna tremurând, puse paharul cu rom pe o măsuță din fața ei. De ce, Doamne? De ce se întâmplase așa? Simțea că dragostea pentru el nu murise, nici după acești cinci ani în care nu se văzuseră. Stând în fața lui acolo în holul acela mare, simțise nevoia să-l strângă la pieptul ei și să-i aline suferința din priviri. Ar fi vrut. Ar fi vrut să facă dragoste cu el, de parcă nu s-ar fi despărțit niciodată. Tot trupul ei reacționase la prezența lui. Și-ar fi dorit ca el s-o atingă, ba chiar mai mult, să nu fie o atingere accidentală. Ar fi vrut să-i simtă pielea, buzele. Ar fi vrut să mai audă încă o dată vorbele pe care i le spunea el când o lua în brațe. Nicole se scutură de parcă ar fi vrut să alunge orice amintire. Indiferent ce voiau inima și trupul ei, ea nu avea să reia legătura cu Jake. Căci dacă el n-o urâse cu cinci ani în urmă, cu siguranță că o ura acum. Văzuse asta în privirile lui. Dar ea avea o scuză, nu putuse să facă altceva. Dacă i-ar fi acceptat atunci cererea în căsătorie, n-ar fi realizat mare lucru... iar Brianna ar fi plătit pentru greșeala lor. Nicole căscă și-și spuse că trebuia să se odihnească puțin pentru ziua care urma. Va avea nevoie de toată puterea ei să reziste întoarcerii lui Jake. Luă o înghițitură de rom și făcu o grimasă. Turnă restul în chiuvetă. Trebuia să aibă mult curaj ca să poată traversa ziua ce urma. Își făcu repede un duș și intră în încăperea pe care o împărțea cu fiica ei. Pe o noptieră se afla o lampă de veghe care arunca o lumină difuză pe chipul destins al micuței. Nicole zâmbi și o înveli căci fetița, ca de obicei, aruncase în timpul somnului pătura cu care era învelită. Ridică și iepurașul de catifea, jucăria preferată a fetiței. Cu multă dragoste, îi netezi fruntea micuță și buclele negre. Mai privi, pentru a mia oară poate, genele lungi și negre ale fetiței, pleoapele delicate care acopereau ochii albaștri și strălucitori, care semănau atât de mult cu ai tatălui ei. Nicole căscă din nou și se îndreptă spre patul ei.   Jake făcea din nou dragoste cu ea. Nicole îi simți mâinile atingând-o, transformându-i trupul într-o torță. Îi simți buzele fierbinți. Nicole îl trase mai aproape. Dar când întinse mâna spre el nu întâlni decât cearșafurile adunate grămadă. Încercă să le dea la o parte, să ajungă la trupul lui Jake. Frustrată și nerăbdătoare, încerca să treacă de bariera dintre ei, dar aceasta nu voia să cedeze. Nicole simțea nevoia să-l simtă mai aproape de ea, să se bucure de trupul lui, dar nu putea deschide ochii. Se strădui să ajungă la trupul bărbatului iubit, dar abia atunci realiză că totul fusese numai un vis. Se ridică, tot trupul îi ardea și simți nevoia să dea vina pe faptul că după atâția ani dormise dezbrăcată. Aerul rece al nopții îi răcori pielea iar ea se îndreptă spre dulapul din încăpere de unde scoase o cămașă de noapte veche, de bumbac. Întoarsă înapoi în pat, își alungă din minte imaginea lui Jake și adormi epuizată.   Se trezi când simți un trup micuț care se urcase în pat alături de ea. Ridică mâinile în semn de protest și-i spuse micuței: — Nu mă deranja. Mai dorm încă. Brianna începu să sară în mijlocul patului. Nicole începu s-o gâdile. Brianna chicoti veselă, iar Nicole o luă în brațe și începu s-o sărute. Apoi, se lăsă pe pernă în speranța că se va mai putea odihni. — Ei, încercă Brianna să comunice ceva, arătându-i spre gură. Când zâmbi, fetiței îi apărură în obraji gropițele care semănau atât de mult cu cele ale tatălui ei. O, Jake, de ce a trebuit să reapari după atâta vreme? Dar el revenise, iar plânsul n-ar fi rezolvat nimic. Îi zâmbi fetiței, hotărâtă să facă față acestei zile ca unei zile obișnuite. — Brianna, va trebui să mănânci. Vrei să-ți pregătesc ouă sau cereale? Fetița arătă spre ouă și șuncă. Nicole se opri și se uită la ea. — Ce-ai spus, Brianna? N-am înțeles, o întrebă ea prin intermediul semnelor. Fetița, al cărei chip era foarte senin, ca de obicei, își privi mama surprinsă, apoi se încruntă o secundă, după care reuși să scoată câteva sunete: — Șuuă, spuse ea. — Șuncă, îi spuse Nicole râzând, atingându-i ușor năsucul cu degetul, după care repetă: șuncă. Ascultătoare, fetița își duse și ea degetul la năsuc și repetă: — Șunca. — Foarte bine, se entuziasmă Nicole și luă copila în brațe strângând-o cu disperare la piept. Te iubesc, îi spuse ea. Brianna începu să râdă și fugi spre bucătărie să-și aștepte micul dejun.   — Haideți să mai încercăm o dată, le încurajă Nicole pe fetele care stăteau epuizate în jurul ei. Era transpirată și extenuată căci tocmai terminase scena fulgilor de nea din Spărgătorul de nuci. Se opri pentru a-și scoate apărătoarele pe care le folosea în timp ce explica pașii noi sau în perioada de încălzire a gleznelor. — Amintiți-vă că nu trebuie să vă risipiți. Chiar dacă fulgii adevărați creează impresia de dezordine, cei care dansează trebuie să se coordoneze perfect. Se întoarse și privi spre oglinzile aliniate pe peretele interior pentru a urmări cele douăsprezece eleve care își reluaseră poziția. Fusese o dimineață ucigătoare, căci se apropia premiera. Iar faptul că aștepta sosirea lui Jake dintr-un moment în altul nu-i ușura prea mult situația. Nici șușotelile studentelor ei care făcuseră o serie de presupuneri în legătură cu Jake. Se gândi că, poate, ar fi trebuit să le dea o explicație în legătură cu prezența lui. Dar ce putea să le spună? Ceva de genul: „fetelor ar trebui să știți că am fost iubita lui Jake Cameron și Brianna este copilul lui”? Nu era cel mai indicat lucru. Pe de altă parte, fetița semăna prea bine cu Jake iar ea nu afirmase niciodată că avea un copil nelegitim sau că era divorțată. Fetele se aliniaseră în poziția de pornire, iar Nicole le dicta pașii pe care urmau să-i facă, executând mișcările o dată cu ele. — Acum, după ce v-ați reluat pozițiile... executați piqué relevé și... acum pași mici, mici, să vi se vadă încântarea pe figură... acum, vă opriți. Începeți să mișcați brațele. Cotul mai jos, Carol. Așa este bine. Continuă să le dicteze mișcările. După ce repetară de câteva ori aceleași exerciții, Nicole le spuse: — Acum să vedem cum vă coordonați mișcările pe muzică. Se îndreptă spre casetofon. Apăsă pe butonul de derulare a casetei și așteptând se uită la ceas, era unu și jumătate. Nu era prea rău pentru o dimineață de repetiții. Dacă fetele lucrau în același ritm, aveau să termine scena în jurul orei două. Nicole aruncă o privire spre hol, dar era încă gol. Jake îi spusese că va reveni dar nu precizase și la ce oră. Situația aceasta de permanentă încordare o făcea să-și dorească o rezolvare cât mai rapidă a situației. Le spuse fetelor: — Reluați pozițiile de pornire. Urmări cum fetele încercară să-i zâmbească, apoi unele luară un aer disperat. — Știți că urmează partea cea mai grea. De acum cunoașteți foarte bine mișcările, restul nu mai este decât muncă și sudoare. Când văzu că erau gata să înceapă, ea dădu drumul la muzică. Fetele se aflau în colțurile sălii de gimnastică, pe poante. Costumele lor colorate contrastau puternic cu ideea pe care o avea Nicole despre fulgi și spectacolul lor. Încercă să și le imagineze purtând costumele albe de șifon în timpul spectacolului. Fetele așteptau semnul ei pentru ca să înceapă dansul - erau trei rânduri de câte patru balerine, care urmau să ridice și să coboare brațele la unison. În acel moment Nicole simți prezența lui Jake. Ea sperase că bărbatul va sosi după plecarea fetelor, dar nu se întâmplase așa și îl simți fără să se întoarcă.

Capitolul l     — Umbrele lui Lawrence al Arabiei, şopti Billie Callahan, şocată. Prinţul deşertului era un bărbat blond! Şi‑a înlăturat şuviţele de păr arămiu de pe frunte, cu ochii aţintiţi asupra călăreţului ce galopa lângă ea pe calul negru, arab, peste dunele de nisip. Din cauza vântului care sufla în rafale, părul i s‑a învălmăşit din nou peste frunte, biciuindu‑i obrajii. Părea că‑i atacă bluza şi pantalonii, asemenea unui animal înfometat care o aştepta să‑şi spună ultima rugăciune ca apoi s‑o devoreze. Când motorul Jeepului s‑a oprit deodată lângă marginea drumului şi a sărit din el, Billie s‑a gândit că ar fi fost o idee foarte bună să urce dealul din apropiere, ca să vadă cât mai avea de mers până în Zalandan. În clipa în care a ajuns în vârful lui, s‑a simţit vulnerabilă şi foarte singură, iar priveliştea care o înconjura îi dădea o senzaţie ciudată. Dune de nisip auriu se întindeau de jur împrejur, contopindu‑se la orizont cu cerul senin. O explozie de lumină radia râpele ce atingeau punctul acela dominant şi dincolo de ele, o aştepta siguranţa Zalandanului. Aşa o îndrumase Yusef, dar nu putea reuşi înainte ca furtuna să se potolească. Vântul ridica şi învârtea nisipul în mii de particule sălbatice, făcând ca vârfurile dunelor să se deplaseze ca vârtejurile unui ciclon. S‑a gândit că era mai bine să se întoarcă la adăpostul Jeep‑ului. Înainte să coboare dealul, a aruncat o ultimă privire spre călăreţul dinamic şi graţios, îmbrăcat într‑o manta de lână cu glugă, ce contrasta teribil cu pielea neagră, strălucitoare a calului. Un prinţ al deşertului, s‑a gândit fermecată. O sabie şi un harem care să‑l însoţească şi imaginea ar fi fost completă. Venea din direcţia râpelor şi probabil că locuia în Zalandan, dar arăta mai degrabă a tâlhar sau a şeic beduin, decât a locuitor dintr‑un oraş. Acesta a fost motivul pentru care s‑a oprit să‑l privească mai bine în clipa în care el s‑a apropiat. Părul lui nu era negru ca pana corbului cum se aşteptase, ci blond închis, arzând parcă în soare. În cele câteva luni de când se afla în Sedikhan, nu văzuse niciodată în ţara aceea vreun băştinaş blond. Oricine ar fi fost, nu trebuia să aştepte ajutorul lui, s‑a gândit cu teamă. Cu siguranţă nu călărea în direcţia ei şi părea mai degrabă o ameninţare decât o salvare, deşi, după îmbrăcăminte şi felul în care mânuia hăţurile, avea ceva din aerul celor care locuiau în zona aceea. Nu trebuia să se bazeze decât pe propriile puteri. Ajunse în vârful dealului şi s‑a luptat să rămână în picioare. Rafalele încercau s‑o doboare şi s‑o arunce ca şi cum ar fi fost un alt grăunte din milioanele de fire de nisip pe care le dominau cu atâta uşurinţă. — Ce dracu’ cauţi în pustiul ăsta? Vocea aspră, masculină a făcut‑o să deschidă ochii şi să descopere la câţiva metri pe însuşi prinţul deşertului, coborât de pe calul negru. — Ce crezi că fac? a ţipat ea ca să se facă auzită. Mi s‑a spus că furtuna de nisip face foarte bine la ten, aşa că, uite‑mă chiar în mijlocul ei. Apoi a adăugat nervoasă: Încerc să rămân în viaţă, fir‑ar să fie! O rafală de vânt a înlăturat părul blond de pe fruntea bărbatului. — Nu‑i o treabă înţeleaptă, a spus apropiindu‑se şi prinzând‑o de cot. Hai, trebuie să căutăm adăpost. — Acolo mă duceam şi eu, spre Jeep. — Nu mai este timp, i‑a spus el. Un fior de teamă i‑a săgetat inima. — Mă descurc şi singură. — Mă bucur că ai atâta încredere în tine, a adăugat bărbatul, împingând‑o în spatele unor pietre pe care Billie nu le observase până atunci. Stai aici până‑l aduc pe Nick. Şi a condus calul spre o altă grămadă din apropiere. Billie s‑a aşezat în spatele bolovanilor şi s‑a simţit dintr‑odată foarte singură. Ce prostie să‑i fie frică! Curând, furtuna va înceta şi îşi va putea continua drumul. O pată luminoasă a apărut deodată prin perdeaua de nisip care o învăluise şi bărbatul blond s‑a aruncat la pământ, lângă ea. — Deocamdată nu e chiar aşa de rău aici. Ochii ei violeţi s‑au mărit. — Furtuna se va înteţi? Cum, putea fi mai rău ca acum? A respirat adânc şi a continuat cu mult curaj: De fapt stăm destul de bine între baza dealului şi grămada de bolovani. — Nu te minţi degeaba, a spus el ridicându‑şi gluga. Am văzut furtuni de nisip care au schimbat relieful cât ai bate din palme. Într‑o jumătate de oră, pe locul unde stăm, se vor forma dune de şase metri înălţime. — De ce, vrei să mă linişteşti? l-a întrebat ironic. Nu vrei să sper că vom supravieţui? — Vom supravieţui, i‑a spus absent. Întinde‑te. — Ce? l‑a întrebat mirată. — Întinde‑te. Te voi acoperi cu trupul meu, iar mantaua ne va oferi, cât de cât, protecţie. — Dar nu vreau… N‑a reuşit să termine şi imediat s‑a trezit trântită cu spatele în nisip. Bărbatul şi‑a desfăcut pelerina, descoperind o cămaşă albă şi o pereche de blugi, apoi s‑a lăsat peste ea, blocându‑i orice gând. Billie simţea căldura trupului de deasupra prin hainele subţiri pe care le purtau amândoi. Deşi străinul îşi lăsase toată greutatea pe coate şi genunchi, de o parte şi de cealaltă a corpului ei, Billie îi distingea, cu toată fiinţa, fiecare linie a trupului musculos, într‑o intimitate ce‑i îngreuna respiraţia. Faţa ei atingea cămaşa albă, moale, inspirând mirosul plăcut de lămâie, săpun şi parfum bărbătesc. — Nu cred că e necesar, a reuşit să spună. El a ridicat capul puţin, s‑o privească şi şocul ce‑a cuprins inima lui Billie a fost mai puternic decât atingerea trupurilor. Doamne, era fermecător! Îi despărţeau numai câţiva centimetri şi era convinsă că nu mai văzuse niciodată în viaţa ei o fiinţă atât de atrăgătoare. Figura lui era aproape clasică, dar tenul bronzat îi dădea graţia unei statui de pe Acropole. Nu exista nicio curbă rigidă în buzele acelea senzuale, iar ochii albaştri erau cei mai senini pe care‑i întâlnise până atunci. Întotdeauna crezuse că ochii albaştri ascundeau ceva rece, distant, dar cei din faţa ei erau calzi ca o zi de primăvară. Calzi, înţelegători şi inteligenţi. Inteligenți? Ce adjectiv ciudat pentru un bărbat aşa de tânăr şi de viril! — Crede‑mă, e foarte necesar. — Poftim? Uitase să protesteze. Îi privea fix ochii senini şi gura frumoasă. Tu nu stai bine. Lasă‑mă mai bine să mă ridic. — Ssst. I‑a zâmbit şi zâmbetul acela i‑a luminat chipul blând, trezind senzaţii de nedescris în interiorul ei. Relaxează‑te, Anemonă sălbatică. Nu‑ţi pierzi puterea dacă mă laşi să te protejez câteva clipe. Vreau doar să‑ți apăr petalele gingaşe. Vântul vuia ca un suflet rătăcit. Particulele de nisip se izbeau cu putere de pelerina bărbatului şi Billie a intrat în panică. — Foarte poetic! a spus ea tremurând. Nu‑mi amintesc să‑mi mai fi spus cineva aşa. — Semeni cu o anemonă. Am ştiut asta din clipa în care te‑am zărit în vârful dealului, când vântul îţi învârtea buclele strălucitoare şi‑ţi biciuia trupul delicat. M‑am gândit la o crizantemă, dar aveai mai multă putere decât ea. Aşa e numai anemona. Da, cu siguranţă eşti o anemonă. Apoi ochii lui au cercetat‑o încet. Ţi‑e frică, nu‑i aşa? Am crezut că glumeşti, dar simt cum tremuri. — Nu, a minţit ea, numai că n‑am mai văzut o furtună de nisip şi nu ştiu la ce să mă aştept. Oricum în câteva minute eu… — Ai timp suficient, Anemonă, a întrerupt‑o blând. Şi n‑ar trebui să te ruşinezi de teama pe care o simţi. M‑am speriat îngrozitor când vântul a încercat să te împingă dincolo de deal. Nu ştiam sigur dacă aveai destulă putere ca să rezişti, iar eu eram prea departe ca să te ajut. El a întins mai mult pelerina şi gluga, apropiindu‑şi obrazul de faţa ei. Nu vei muri, Anemona. Voi fi mereu lângă tine. Vocea răsuna ca un murmur catifelat în părul ei și Billie era fermecată de întunericul intim şi căldura îmbietoare ce‑i răscolea trupul. Vom trece împreună de încercarea asta. Uită vântul, nisipul, furtuna. Gândeşte‑te la noi doi întinşi aici, împreună, dăruindu‑ne unul celuilalt puterea. Ştii cât poate fi de minunat? Doi oameni care se găsesc, se ating, se ajută şi depăşesc vârfurile. Gândeşte‑te… Nu putea gândi, dar ce vis minunat era! Trupul lui peste trupul ei, într‑o apropiere atât de familiară, ca şi cum ar fi stat aşa şi înainte de furtună; cuvintele lui intime… Intime? A fost zguduită de şocul acestor gânduri. Dar, nu, nu putea fi nimic intim între bărbatul acela atât de viril şi femeia de lângă el, lipsită de orice farmec. Străinul făcea dragoste cu ea doar prin cuvintele lui şi era o nebunie curată. — E o nebunie! a spus încercând să‑l împingă. Mişcarea ei n‑a făcut altceva decât să apropie şi mai mult trupul tare de deasupra, aşa că s‑a hotărât să rămână întinsă şi nemişcată. Eşti nebun. Nu vreau să‑mi vorbeşti astfel. — Te simţi ameninţată? i‑a şoptit sărutându‑i tâmpla. Bine, dacă eşti nervoasă mă retrag, Anemona, dar asta nu te opreşte să‑mi vorbeşti. Care e numele tău? Anemona. Şi cuvântul împrăştia în sufletul ei emoţiile în cascadă. — Billie Callahan şi nu sunt deloc nervoasă. Chicotul lui s‑a împrăştiat ca o boare caldă, înlăturând pentru puţin timp tensiunea dintre ei. — Ai dreptate, nu eşti. Ce făceai în mijlocul deşertului, Billie Callahan? — Eram în drum spre Zalandan, când mi s‑a defectat motorul Jeep-ului. Mergeam în vizită la cineva, cam la douăzeci şi cinci de km de aici. — La cine? — La familia Yusef Ibraheim. El a simţit ceva ciudat în vocea ei. L‑am cunoscut acum câteva săptămâni când am stat alături la un meci şi m‑am oferit să‑l duc acasă. — E iubitul tău? O durere ascuţită a străpuns atmosfera plăcută dintre ei. — Nu, dar se simte dator şi se erijează în apărătorul meu. Am crezut că întorcându‑se acasă o să uite de mine, dar n‑a fost aşa. Atunci m‑am hotărât să părăsesc Marasef‑ul în toiul nopţii şi am pornit spre Zalandan. — Înţeleg. Tonul lui era grav. Nu ştiu de ce nu pricepe că te poţi descurca şi singură. Aş vrea să ştiu totuşi ce a determinat reacţia ta. Vrei să mă luminezi, Anemona? — Billie, l‑a corectat ea. N‑avea de gând să‑l lumineze, să‑i spună că circumstanţele înconjurătoare şi impulsivitatea ei fuseseră singurele motive. N‑are importanţă. Nu ne cunoaştem, aşa că nu văd de ce te‑ar interesa. — Mă interesează chiar foarte mult, a spus el. Mă intrigă, mai exact. De prima dată când te‑am zărit am ştiut că vei fi pentru mine o sursă de adevărată fascinaţie şi încântare. Dacă n‑ai de gând să continui povestirea cu Yusef, poate‑mi spui totuşi, ce treabă ai în Sedikhan. Nu vezi prea mulţi americani în zonă, cu excepţia celor care lucrează în petrol. Eşti angajată la una dintre companii? Era o presupunere logică, având în vedere că Sedikhan‑ul era una dintre cele mai bogate regiuni în petrol, din întreaga lume. Ea şi‑a dorit dintr-odată să poată răspunde afirmativ. — Nu, joc într‑un film de lung metraj, Aventură în deșert, care se toarnă într‑un sat de la periferia orașului Marasef.. — Ești actriţă? — Am jucat foarte bine când am primit primul rol. Așa mi‑a spus regizorul. A făcut o pauză lunga, după care a reluat: De fapt, mi‑a spus că am fost eficientă. Ştim amândoi că nu sunt prea talentată, dar el mă apreciază pentru expresivitate. — Cu asta sunt de acord. El şi‑a coborât capul şi a privit adânc în ochii violeţi, umbriţi de gene lungi. N‑avea o faţă deosebit de frumoasă, dar era ceva atât de sensibil şi de atrăgător în forma buzelor, ceva de o sinceritate dezarmantă în ochii aceia minunaţi, care‑i încântau pur şi simplu sufletul. Şi eu îmi doresc să‑ţi văd chipul cât mai des pe perna mea, în faţa mesei, la micul dejun şi… — Nu trebuie să‑mi spui astfel de lucruri, l‑a întrerupt repede. — Îmi pare rău. Dar vocea lui nu părea să se scuze. Continuă. Parcă spuneai că nu eşti o actriţă prea bună. — Groaznică! Dar n‑are nicio importanţă pentru că probabil ăsta va fi ultimul meu film. Am acceptat rolul mai mult ca să pot vedea Sedikhan‑ul. Îmi place să vizitez locuri noi. — Anemonă. Şi, de data aceasta părea gânditor. Chiar şi anemonele îşi au rădăcinile lor. Ai familie, Billie? — Nu, am crescut la orfelinat şi poate de aceea pentru mine fiecare loc din lume are ceva deosebit. Aşa că vezi, nu pot fi o anemonă, pentru că nu am rădăcini. Sunt asemenea ţiganilor nomazi şi‑mi place viaţa mea aşa cum e ea acum. — Nu trebuie să te superi, nu vreau să te schimb, Billie; asta ar însemna să stric ordinea firească a lucrurilor. El i‑a mângâiat obrazul cu obrazul lui. Dar a creşte, a înflori şi a te dezvolta nu înseamnă să te schimbi. Aş vrea să te urmăresc, Anemona. — Eşti nemaipomenit! N‑am mai întâlnit pe nimeni care să‑mi vorbească aşa. Anemone şi filosofie. Aşa eşti mereu? — Cea mai mare parte a timpului, a spus el simplu. În urmă cu câţiva ani am trecut printr‑o experienţă foarte dureroasă, care m‑a învăţat că viaţa e scurtă şi nu merită să fie trăită în minciună. — Poate fi periculos, a zis Billie încet. De multe ori, sinceritatea te face vulnerabil. — Dar îţi deschide sufletul spre frumuseţe, adevăr şi dragoste, a continuat el liniştit. Te ajută să cunoşti oameni ca Billie Callahan. — Să cunoşti? — Sper, că atâta timp cât eu sunt sincer cu tine, să‑ţi deschizi şi tu inima şi să vii spre mine, ca să te pot cunoaşte. Crezi că e posibil? În momentul acela putea crede că orice este posibil, alături de bărbatul a cărui voce era dulce ca mierea, iar cuvintele sunau clare, melodioase şi sălbatice în acelaşi timp. — Răspunsul meu nu contează pentru tine. Spune‑mi mai bine, faptul că suntem doi străini, te face să gândeşti altfel? — De ce‑ar fi aşa? Întotdeauna am ştiut ce vreau. Am ridicat capul şi am zărit o anemonă în vârful dealului, în bătaia vântului. Era anemona mea. L‑a privit emoţionată şi el a înţeles tulburarea din ochii ei. Bine, tac, a spus chicotind. Ştiu că nu eşti încă pregătită, dar trebuie să recunoşti că am reuşit să‑ţi captez atenţia, să te fac să uiţi de furtună. Cu siguranţă, şi‑a spus Billie în gând. Era mult mai sensibilă la furtuna de emoţii de sub pelerină, decât la cea din jurul lor. Dar vântul sufla mult mai tare ca înainte şi s‑a încordat dintr‑odată. — Da, vremea se înrăutăţeşte, a spus calm, ghicindu‑i gândurile şi nu ştiu cât o să dureze. A căutat apoi, cu greutate, într‑unul din buzunarele cămăşii şi a scos o batistă, cu care i‑a acoperit nasul şi gura, reîmprospătând aerul cu acelaşi miros de lămâie. Unele particule de nisip sunt foarte fine şi te poţi îneca, i‑a explicat. — Bine, dar tu? l‑a întrebat îngrijorată. — Mă descurc, a spus cufundându‑şi faţa în buclele de pe tâmpla ei. Ah, un buchet de crizanteme, mătăsos şi mirosind delicios a Shalimar. Era într‑adevăr Shalimar şi se părea că el avea mai multe cunoştinţe despre parfumurile sofisticate decât despre cel al florilor. Şi de ce n‑ar şti? Bărbatul era minunat şi probabil foarte căutat de femei. — Iar ți‑e frică, i‑a spus neliniştit şi nu mă laşi să te ajut. Să fiu al naibii dacă am să aştept ca frica să te scoată din minţi! — Dar nu… Ea a încercat să protesteze, dar a fost imediat întreruptă de chicotitul lui poznaş. — Uite, am o idee. Întotdeauna am considerat că faptele sunt mai importante decât vorbele, a spus el căutându‑şi un loc mai bun între şoldurile ei. Ce‑ar fi să te gândeşti la ce facem acum şi nu la ce se întâmplă în jurul nostru. — Pentru Dumnezeu, dar moartea bate la uşă şi eu nu sunt nici pe departe o femeie sexy! — Nu? Atunci îţi baţi joc de mine! Dinţii lui i‑au ciupit delicat lobul urechii şi Billie a simţit în stomac o fierbinţeală stranie. Nu te teme, iubire! Nu vreau să te grăbesc. Stai liniştită lângă mine şi gândeşte‑te numai la cât de mult te doresc şi la toate lucrurile delicioase pe care ţi le‑aş face. Câteva dintre ele ţi le‑am şoptit deja la ureche. Gândeşte‑te la toate astea şi lasă furtuna… Să încerce? Nu se putea concentra decât la căldura aceea insuportabilă ce emana din trupul lui, la mirosul de lămâie, mirodenii şi mosc şi la cuvintele erotice pe care i le murmura. Oare toţi bărbaţii făceau astfel de lucruri femeilor? Era aşa de excitant! Oare proceda aşa numai ca să‑i alunge teama? Ar fi vrut să‑l întrebe, dar se temea că‑i va răspunde cu acelaşi chicotit, devenit deodată atât de familiar. Nu, era mai bine să se relaxeze, să stea întinsă, să‑i asculte poveştile Șeherezadei şi nu era nimic rău în asta. Nimic ameninţător în străinul acela blond. Era sigură că nu i‑ar fi făcut nimic fără consimţământul ei, în ciuda dorinţei arzătoare care nu‑i dădea pace. Probabil că a zâmbit, pentru că l‑a auzit râzând. — Îţi place? Atunci ar trebui să încercăm şi altceva. Braţele lui s‑au întins şi au cuprins‑o într‑o îmbrăţişare dureroasă. A aşteptat ca el să continue, dar, dintr‑odată, trupul bărbatului s‑a contractat. Asculta cu flecare fibră. Ce asculta? Nu se auzea nimic. Vântul se oprise. Furtuna a stat, a spus calm. Şi‑a ridicat capul şi ochii senini ca cerul au clipit. Eşti dezamăgită? Ajunsesem deja la poziţia şaizeci şi doi din Kama Sutra şi am fi putut încerca câteva variante japoneze sau arabe. Păcat! Poate data viitoare. Sau vrei să continuăm? — Nu, ai întrecut deja măsura. Cred că trebuie să pornesc să‑mi caut Jeep‑ul sub nisip. — Dacă insişti, a adăugat el. Închide ochii să nu‑ţi cadă nisipul de pe spatele meu când o să mă ridic. Şi într‑adevăr, după ce el s‑a retras, un val de nisip a umplut faţa lui Billie, înlocuind căldura plăcută a trupului care o protejase până atunci. Realitatea a izbit‑o puternic. Pericolul fusese atât de aproape. — Va trebui să săpăm după Jeep‑ul tău. Mai ţii minte unde l‑ai lăsat? Ea şi‑a scuturat capul ca un căţeluş ud împrăştiind în jur fire de nisip. — Cam la un kilometru de drum, dar n‑are niciun rost, oricum avea motorul stricat. Poate te pricepi să‑l repari. — Nicio şansă, a spus el încruntându‑se. Pentru mine, interiorul unei maşini e ceva total necunoscut. Mă gândeam doar că ai ceva lucruri de valoare şi, după ce le luăm, să pornim spre Zalandan. — Nu, n‑am nimic. Doar chitara. — Un prieten vechi? — Da, a spus ea afundându‑şi cizmele din piele de antilopă în nisipul moale, în timp ce‑şi scutura blugii. Eu mă duc să văd de maşină, Iar tu caută‑ți calul dacă n‑a dispărut deja. — Nu cred, eu şi bătrânul Nick ne înţelegem foarte bine. O să‑l găsesc unde l‑am lăsat. Cu asta, bărbatul a dispărut după grămada de pietre şi Billie l‑a auzit chemându‑şi calul. Cum a rămas singură, a privit în jur şi s‑a gândit dacă s‑ar fi descurcat fără ajutorul străinului, despre care nu ştia nimic.     Jeep‑ul arăta ca o jucărie pe care un copil o umpluse cu nisip, apoi o părăsise plictisit, dornic de alte distracţii. La câţiva metri de maşină, zăcea o ladă din care Billie a scos şi a îmbrăţişat repede o chitară veche. — Billie! a răsunat numele ei atât de plin de înţelegere şi simpatie, încât s‑a simţit dintr‑odată eliberată de disperarea din suflet. Şi‑a ridicat privirea şi l‑a zărit în apropiere, cu hăţurile în mână şi toată bunătatea din lume în ochii lui senini. — Nu s‑a stricat. N‑a sesizat lacrimile care‑i curgeau pe obraji. Mângâia inconştientă una din zgârieturile de pe suprafaţa instrumentului. O iau cu mine peste tot. Se uita la el fără să‑l vadă. Am cumpărat‑o cu douăzeci de dolari dintr‑un magazin de amanet din Santa Fé. Pe‑atunci aveam numai cincisprezece ani şi lucram la o staţie Peco. Niciodată nu mi‑am dorit ceva mai mult. A tras aer în piept, şi‑a scuturat capul ca şi cum ar fi vrut să înlăture imaginea din trecut. Ce prostie, nu? El s‑a mişcat apropiindu‑se, cu ochii aţintiţi asupra ei, încât Billie avea impresia că o ţine în braţe. — Nu e o prostie, Billie. Eu am crescut la o fermă din Rio Grande, iar mamei mele îi plăceau cărţile despre Vestul Sălbatic. Ţin minte că o dată am citit una veche de Harold Bell Wright, despre un străin din est care dorea să înceapă o viaţă nouă acolo, schimbându‑şi întâi numele. El i‑a mângâiat o şuviţă rebelă de lângă ureche. Ştii ce nume şi‑a ales? Petic cel Cinstit. Ştia că va avea necazuri, dar asta nu l‑a împiedicat să‑şi spună aşa. Numele ăsta însemna pentru el tot ce era mai valoros şi mai cinstit în lume. Degetul lui arătător a atins aceeaşi zgârietură de pe lemnul chitarei, în timp ce ochii continuau să‑i privească fix pe ai ei. Petic cel Cinstit, Billie. — Petic cel Cinstit, a repetat ea ca în transă. Cu fiecare secundă care trecea, ochii lui îi dădeau mai multă putere, mai multă dragoste. S‑a întors cu spatele, oprind emoţiile care‑i sufocau sufletul. A fost o furtună foarte puternică dacă a reuşit să arunce lucrurile mele la distanţe aşa de mari. S‑a îndepărtat, fără să‑l privească şi a pus chitara în lada ei, pe bancheta din spate a Jeepului. Sunt gata! Nu cred că putem duce şi lada pe spatele calului, aşa că o las aici până când voi recupera maşina. — Nu va fi nicio problemă. Avem în Casbah nişte maşini cu care o vom trage şi un expert în mecanică. Casbah! Deci prinţul avea şi un adăpost exotic şi chiar un harem. — Îţi sunt foarte recunoscătoare. S‑a întors şi s‑a apropiat încet de cal. Bineînţeles că voi plăti toate cheltuielile necesare. Ţi‑am pricinuit deja destule necazuri. O urmărea atent în timp ce chipul lui se lumina treptat. — Nicio problemă, Anemona. Te asigur că mi‑a făcut o deosebită plăcere. S‑a întors să‑l privească încruntată. — Nu trebuia să‑mi spui atâtea lucruri. Pot să uit… — Eşti foarte înţelegătoare, i‑a spus cuprinzându‑i talia cu mâinile calde şi ridicând‑o în şa cu uşurinţă. Deşi poate nu crezi, fiecare cuvânt a fost adevărat, Billie. — Nu se poate, l‑a contrazis disperată. E nebunie curată. Suntem nişte străini, nu ştiu nimic despre tine, cine eşti, unde locuieşti, care ţi‑e numele… El a tras de hăţuri şi calul a pornit la trap. — Locuiesc în Casbah, în Zalandan, în regiunea condusă de şeicul Sedikhan-ului, a spus calm, în timp ce braţul lui o ţinea strâns de mijloc într‑un gest protector. Numele meu este David Bradford.

Capitolul 1 La Valley Rubber se începea devreme. Foarte devreme. Aşa că, atunci când era de serviciu dimineaţa, Sue se strecura afară din casă, în vârful picioarelor, pentru a se sui pe ciclomotor şi a se duce la muncă. În acea zi de luni, din luna mai, coborând scara pe furiş, se înfioră. Un vânt tăios, nepotrivit pentru acest anotimp, sufla peste vale. Puţin încurajatoare, prognoza meteo anunţase că nu trebuie să se aştepte să se domolească. Cu un aer gânditor şi un pachet de scrisori în mână, gazda lui Sue, Verena Cole, se afla în mijlocul holului. — Am fost mai rapidă decât dumneata, astăzi! remarcă aceasta veselă. Aşteptam corespondenţa. Arătă cu un deget numeroasele plicuri, înainte de a le face să dispară în buzunarul adânc al capotului roz. — Anunţul meu a avut succes. Voi avea dificultăţi în alegere, pentru a o înlocui pe domnişoara Garstin. Sue rămase nemişcată, cu mâna pe balustradă. — Domnişoara Garstin ne părăseşte? — Da. Nu-i mare pagubă. Hm! Pun ceainicul pe foc. Îţi pregătesc micul dejun. Măcar o dată. Când nu se simţea în largul său, Verena Cole, îşi economisea cuvintele şi adopta un stil telegrafic, punctat cu expresii de neînţeles şi cu explicaţii de prisos. Mai mult pe ton de declaraţie, decât de întrebare, Sue murmură: — Din cauza mea pleacă de aici. Verena îşi muşcă buzele şi încuviinţă scurt. — Aşa se pare. — Am auzit-o de aici, făcu Sue, imitând automat timbrul nazal al celei în cauză: „Ea sau eu, alegeţi!” Aşa este? Verena, n-ar fi trebuit... — N-ar fi trebuit ce? o întrerupse prompt interlocutoarea sa. S-o las să şantajeze, sau s-o las să plece? — S-o laşi să plece. — Este prea mult! spumegă doamna Cole. Totuşi sunt în casa mea! O împinse fără blândeţe pe Sue spre bucătăria a cărei uşă o trânti cu zgomot. — La naiba cu familia Garstin! exclamă pe un ton de protest, brutalizând prăjitorul de pâine care avea toane. Cu o mimică elocventă, lovi cu palma peste buzunarul foarte umflat de scrisori, care scoase un foşnet caracteristic de hârtie. — Amatorii se înghesuie. Camera nu va rămâne mult timp neocupată. Turnând ceaiul aburind, stăpâna casei se aşeză în faţa celei care locuia în pensiune. Sue ridică o privire uluită spre chipul blajin şi pătat de pistrui. — Ce ţi-a spus cu exactitate? — La ce bun! se eschivă Verena vârând cu brutalitate linguriţa în borcanul cu marmeladă care se clătină sub soc. — Presupun că domnişoara Garstin a făcut aluzie la persoana „scandaloasă” pe care persisşti s-o adăposteşti sub acoperişul dumitale, bâigui Sue, stacojie. — N-a îndrăznit! S-a mulţumit să remarce că reputaţia sa fusese pătată de această „promiscuitate”, de interogatoriile „indecente” pe care i le impuseseră reporterii în căutare de amănunte „dezgustătoare”. Iartă-mă, Sue. Citez. Cunoşti limba viperei! „Dezgustătoare!” Adjectivul o făcu pe tânăra fată să tresară. — Ziariştii au hărţuit-o şi pe ea? — Evident! exclamă repede Verena. Acum o lună, erai în toate cotidianele, Sue. Povestea ruperii logodnei cu Johnny Dacre, chiar înainte. Cu un aer încurcat, doamna Cole lăsă fraza în suspensie. — Ca şi când puteam bănui că Johnny va muri pe circuitul de la Sardoux. Verena îi adresă interlocutoarei o privire plină de reală compasiune. — Pune-te în locul lor, Sue. Johnny a ţinut întotdeauna prima pagină a ziarelor şi asta încă de la începutul carierei sale de pilot. În consecinţă, când a avut loc acel accident mortal – după ce mărturisise înainte de a urca la volan că nu era în cea mai bună formă, femeia vieţii sale redându-i libertatea – despărţirea voastră a luat proporţii previzibile. Şacalii din media nu puteau să nu exploateze o asemenea poveste interesantă! Un zâmbet subţire, zeflemitor, sublinie acest enunţ duşmănos. — Erau reuite toate ingredintele pentru ca presa de senzaţie să umfle evenimentul. Până la numele dumitale de familie! Gândeşte-te, Nichtingale! în plus, când au aflat că eşti infirmieră, ca celebra dumitale omonimă, a fost un delir! Imaginează-ţi soarta care ar fi fost rezervată unui medic implicat într-un fapt divers şi care ar fi avut prostul gust să se numească Schweitzer! îmi imaginez deja titlurile ademenitoare: „Ce făcea, la miezul nopţii, doctorul Scheitzer?” Brr! Cu neputinţă să te gândeşti la asta, îţi stă inima în loc. Sue schiţă o grimasă de dezgust. — Încăpăţânarea dumitale de a tăcea în legătură cu motivele acestei despărţiri, a făcut restul: hoarda s-a aruncat asupra dumitale cu apetitul unui câine înfometat, care se năpusteşte asupra primului os întâlnit. Sue! Ţi s-a răcit ceaiul. Şi pâinea prăjită? Nu mănânci nimic. Tânăra fată începu să mestece, în mod reflex o bucată de pâine cu unt. — I-am spus clar domnişoarei Garstin, că n-ai de dat nimănui socoteală, izbucni Verena. — Oh, mulţumesc! spuse Sue în şoaptă. — Nu-mi mulţumi, protestă gazda, prefăcându-se ursuză. I-am ţinut limba în frâu, atâta tot. Dacă domnişoara Garstin se simţea atinsă în onoare, sub pretextul că dormi în camera învecinată, să plece. Nu eu o voi reţine! — Ar fi trebuit să-mi vorbeşti despre asta, pentru că. Sue se întrerupse, înghiţi cu greu şi mărturisi: — ...cred că şi eu te voi părăsi. — Pentru a merge unde? — Departe. Demisionez de la Valley Rubber. — De ce? Credeam că noul dumitale patron va sosi astăzi? adăugă Verena fără tranziţie. Cu nasul în jos, Sue îşi privea tartinele. Imaginea succesorului domnului Parker – responsabil fricos şi chiţibuşar al serviciului personal, recent ieşit la pensie – îi apăru brusc în faţă. Glenn Fraser o surprinsese în mod plăcut. Cu statura atletică şi chipul energic, avea totul pentru a reda viaţă unui departament care căzuse într-o monotonie de rutină. — Este exact, acceptă Sue. Intenţionez să-i prezint demisia în această dimineaţă. Înţelege-mă, Verena. Nu pot continua să lucrez la uzină. Relaţiile pe care le avea Johnny cu această întreprindere. — Ce relaţii? izbucni Verena, ridicând furioasă o sprânceană. — Sir Alaric era sponsorul său. Succesele lui Johnny asigurau o publicitate meritată pneurilor produse de firma sa. Dar nu este numai asta. Sir Alaric îl considera protejatul lui. Cât despre muncitori, pur şi simplu îl adorau. Sue se încovoie tristă, cu bucata de pâine neterminată în mână. — Privirile pe furiş, tăcerea lor. Nu este de suportat să te simţi vârât astfel în carantină. — Imaginaţia îţi joacă feste! protestă Verena. — Poate. Asta nu înseamnă că această ostilitate surdă nu mă consumă. Şi apoi, mă aflu într-o situaţie extrem de incorectă. Faţă de sir Alaric şi soţia sa, de exemplu, cărora Johnny m-a prezentat. Mă îndoiesc că văd cu ochi buni prezenţa mea în uzină. — Dacă era cazul – sunt sigură de asta – sir Alaric n-ar fi îndrăznit să ţi-o aducă la cunoştinţă. Părul blond flutură în jurul frunţii frumos bombate a lui Sue. Ea scutură din cap. — Prefer să i-o iau înainte. M-am hotărât. Aşa că, dacă ai putea-o convinge pe domnişoara Garstin să rămână. Verena se ridică brusc şi, cu buzele strânse, într-un puternic zgomot de veselă strânsă, declară ferm: — Dacă încerci să-mi dictezi comportamentul, îţi pierzi timpul, tânără fată. Nu voi considera liberă camera dumitale, decât când îţi vei închide valizele. Cât despre domnişoara Garstin, ţi-am spus deja, n-o reţin. Ai înţeles? Cu un gest hotărât, scufundă ceştile murdare în apa cu clăbuc. Un zâmbet slab, deşi recunoscător, se schiţă pe buzele palide ale lui Sue. — Am înţeles, reluă ca un ecou. Dar nu-mi voi schimba părerea. *** În lumina pală a dimineţii de mai, muncitorii se îndreptau cu sutele spre uzinele lor. Timp de două decenii, Valley Creadon – mic târg liniştit din vest – se transformase într-un complex industrial înfloritor, în care Valley Rubber constituia una dintre cele mai frumoase bijuterii. Recent modernizată, uzina realiza o cifră de afaceri mai mult decât onorabilă şi angajase aproximativ trei mii de persoane. Cocoţat pe malul nordic al Creadului, High Creadon – cartierul rezidenţial – păstra distanţa. Sue nu se gândise niciodată să muncească într-o zi la Valley Rubber. Cu atât mai puţin îşi imaginase că Greycourts, casa în care se născuse şi în care fratele său Lance îşi instalase cabinetul veterinar, putea să cadă în mâinile acestei firme. Când, într-o dimineaţă de iarnă, Lance murise în urma unei căderi de pe cal, pe un drum cu polei, colonelul Nightingale fu obligat să cedeze clientela fiului său unui confrate care se afla în acelaşi timp în fruntea proprietăţii. Colonelul rămăsese văduv când Sue avea de-abia cincisprezece ani. Închirie un bungalou modest, la Valley Creadon, în care trăi în mod meschin până la moarte, care surveni în anul în care Sue era în stagiu la C.H.U. Din Spa. Câteva luni mai târziu, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, obţinea diploma de infirmieră de stat şi hotăra să lucreze în industrie. Din întâmplare, zări într-un ziar o notiţă despre vânzarea Greycourtsului, firmei Valley Rubber Ltd. Firma intenţiona să transforme domeniul în centru de petrecere a timpului liber, pentru personalul său. Se vorbea că se va săpa o piscină şi se vor amenaja terenuri de tenis. Lucrările vor începe în scurt timp. Sue primi vestea cu o anumită uşurare. Tatăl său nu va vedea ciocanele demolatorilor abătându-se asupra pietrelor încărcate de amintiri. Cât despre ea, nu va mai suferi chinul de-a constata că locuinţa strămoşească va cădea pradă timpului, cât şi vandalilor. O neaşteptată dorinţă de a revedea acel loc drag, puse stăpânire pe ea. În urmă cu optsprezece luni, într-o sâmbătă întunecată de noiembrie, privise aşadar împrejmuirea ostilă a antreprenorilor. Aleea centrală devenise o crevasă, peluzele erau acoperite cu utilaje ameninţătoare. Şefii de şantier se instalaseră. Goana după câştig putea începe. Cu lacrimi în ochi, Sue o luă la fugă, luând-o pe una dintre scările de piatră care, în High Creadon, constituiau tot atâtea scurtături ce permiteau coborârea spre râu. Dusă de elan, ratase o treaptă, alunecase pe un covor vâscos de frunze putrezite şi aterizase la picioarele lui Johnny Dacre. Repede, acesta îi întinse o mână pentru a o ajuta şi-i adresă un zâmbet irezistibil, căruia ea nu-i rezistă. Johnny se întoarse din drum, pentru a o însoţi. Sue îl recunoscuse imediat. Ziarele publicaseră cu regularitate fotografia pilotului la volanul bolizilor să-i succesivi. La capătul plimbării şi a disperării sale, Sue se află curând pe cale să-i dezvăluie numele său. — Nu vă neliniştiţi, o calmase el, pe un ton degajat. Îl cunosc foarte bine pe sir Alaric. De altfel, locuiesc acum la el. Vreţi să-l întâlniţi? Este uşor. Până atunci, ce aţi spune de o ceaşcă de ceai? Sue acceptase. Autocarul care o adusese la Spa, nu pleca decât peste o oră. Se instalară şi discutară. Cu o grabă pe care ar fi considerat-o inacceptabilă la altul, Johnny întinse blând mâna spre ea, atingându-i uşor cu un deget tâmpla dreaptă, tâmpla stângă, apoi bărbia. — Triunghiular, rosti cu seriozitate. Ciudată faţă. Atât de frumoasă, atât de fină. O adevărată mică inimă. Sue îşi simţi pulsul accelerându-se discret, dar nu spuse niciun cuvânt. Acestei prime întâlniri îi urmară repede altele. Johnny îi făcea curte pe faţă. O voce interioară o îndemna pe Sue la prudenţă. Dar cum să reziste acţiunii dusă repede de Johnny, care pregătit de luptă, pornise la atac? Mai târziu, Sue se duse să-şi caute de lucru. Nimic nu trebuia s-o împiedice să-l vadă pe Johnny, atâta timp cât era în Valley Creadon. Îi fu prezentată lui sir Alaric Chase care-i inspiră imediat simpatie – ca şi celei de-a doua soţii seducătoare, Sybil, care nu-i inspiră nimic pozitiv, în acel moment. Când sir Alaric îi oferi postul de infirmieră, care era vacant, la centrul medical din Valley Rubber, îl acceptă cu entuziasm. Toate acestea se petrecuseră la începutul ultimei primăveri. Johnny plecă să facă un stagiu de nouă luni, pentru a testa o nouă maşină. Sue nu-l însoţi. Rămânea departe de circuite, refuzând să-l vadă alergând. De Crăciun, se logodiră foarte oficial. Johnny petrecu aproape toată primăvara la Brynston Place, la sir Alaric, unde stabiliseră că vor celebra nunta, în toamna următoare. La începutul lui aprilie, Johnny se duse la Londra, pentru a participa la o emisiune televizată, pe care Sue o urmări cu o plăcută emoţie. A doua zi dimineaţă, zâmbindu-i poştaşului, era departe să bănuiască ce se ascundea în plicul banal pe care i-l întinse. „C. Cea dragă”, citi Sue, cu ochii rotunjiţi de uimire. Scrisoarea era scurtă, banală, dar explicită. Sue se simţi albindu-se la faţă. Oare ce ar spune „C. Cea dragă” primind o scrisoare destinată „Inimioarei?” Johnny se întoarse din capitală a doua zi seara. Fără o vorbă, cu un gest pe care Sue îl considera inevitabil melodramatic, îi întinse biletul, îl văzu citindu-l şi pălind. Avu bunul simţ să nu nege şi-i propuse lui Sue să-i redea libertatea. Dezolat, recunoscu că „C. Cea dragă”, o înlocuise de un anumit timp pe „Inimioară” în afecţiunea sa. Situaţia era mai mult decât delicată, deoarece „C” era căsătorită. Johnny o făcu pe Sue să jure că va ţine secretă cauza despărţirii lor. Oare cum ar fi putut ea să prevadă consecinţele unei asemenea promisiuni? O săptămână mai târziu, Johnny murea în probele de pe circuitul de la Sardoux, iar Sue se afla pradă răutăţii publice. Că nişte străini se amestecau în viaţa sa personală, făcând-o publică, fusese cu siguranţă o suferinţă, dar interesul li se toci relativ repede. Ceea ce-o rănise în special şi încă o mai rănea – după cum îi explicase Verenei – era ostilitatea latentă a prietenilor şi cunoştinţelor fostului logodnic. Toate acestea pentru că, victimă a cuvântului dat, nu se putea disculpa fără a pune în cauză o misterioasă necunoscută, a cărei reputaţie fusese de acord s-o apere. La puţin timp după angajarea la uzină, Sue înţelese că ceea ce se aştepta de la o infirmieră în mediul industrial, era să fie polivalentă. Pacienţii nu veneau numai pentru a-şi trata arsurile, sau entorsele. Veneau foarte des cu probleme personale sau de familie. „În această meserie”, îi mărturisise colega sa Cora Barent, „trebuie să fii în stare să joci toate rolurile: asistentă socială, consilier conjugal, psiholog”. După moartea lui Johnny, nu i se mai destăinuiau lui Sue, în timp ce continuau să i se plângă Corei. Sue văzu în această bruscă discreţie o formă de discriminare. Personalul din Valley Rubber alesese acest mod de a-i arăta dezaprobarea. Ca pentru a face şi mai urâcioase aceste presupuneri, acea dimineaţă de luni se desfăşură în cea mai posomorâtă izolare. Din fericire, avea de verificat stocurile de pansamente şi medicamente! Pe neaşteptate, ţârâitul telefonului o întrerupse din această sarcină de rutină. Sue recunoscu înfiorată vocea tonică a lui Glenn Fraser. — Domnişoara Nightingale? Puteţi veni în biroul meu? Mai întâi, o întrebare: care este procedura obişnuită când trebuie să lipsiţi şi să lăsaţi infirmeria pustie? — Îi cer centralistei să-mi transmită înştiinţările în serviciul unde sunt chemată. — Ei bine, faceţi-o. Vă aştept. Această convocare venea la fix. Cu prima ocazie, îi va putea prezenta demisia celui în drept. Ciocăni nervoasă la uşa noului patron. O placă făcea cunoscut cu caracter îngrijit: „Glenn Fraser. Serviciul Personal”. Ocazia aşteptată nu întârzie să apară. La capătul unei expuneri frapante referitoare la normele de pensionare, dinamicul înlocuitor al ştersului domn Parker, îi ceru părerea. — Aceste baremuri noi vor întruni sufragiile tuturor, conveni Sue roşind. Din nefericire, eu nu voi mai fi aici pentru a vă ajuta să le puneţi în practică. Demisionez. În tăcerea grea care se lăsă brusc în încăperea luminoasă, se putea auzi remarca: — Iată o veste dezolantă. Şi eu care mă bazam atât de mult pe dumneavoastră! Presupun că aveţi motive! — Motive personale! Dacă evenimentele şi-ar fi urmat cursul normal, n-aş fi părăsit compania înainte de a mă căsători. Glenn Fraser aruncă, pe furiş, o privire spre degetul inelar de la mâna stângă a lui Sue. — Vreţi într-adevăr să plecaţi? insistă. — Îndată ce voi încheia preavizul. — De ce? Brutalitatea întrebării o descumpăni. Pentru că tăcea, el reluă: — Am citit şi eu ziarele. Presa nu v-a menajat în ultimul timp. Spuneţi-mi, dacă nu sunt indiscret, aţi găsit un alt angajament? Mai interesant? Mai bine plătit? — Nu, bâigui Sue. Nici măcar n-am început încă să caut altceva. Voi pleca, pentru că nu pot continua să trăiesc aici, unde mă cunoaşte toată lumea. Înţelegeţi cu siguranţă de ce. — Ar trebui? Şi totuşi, vă mărturisesc că nu. Aţi ţinut piept cu toată puterea furtunii, de ce nu continuaţi? — Pentru că-mi este greu să mă prefac că ignor ostilitatea mocnită la adresa mea. Prietenii nu-mi spun nimic, dar tăcerea le este mai elocventă decât un discurs lung. — Le citiţi gândurile? — Aceste lucruri se simt. Le-aţi simţi şi dumneavoastră în locul meu. Maxilarele directorului personalului se încordară. Rosti răspicat şi accentuat: — Dacă aş avea conştiinţa curată, puţin mi-ar păsa de această animozitate confuză şi aş continua să trăiesc la fel ca în trecut. Fără să-mi schimb cu nimic obiceiurile. Înţelegeţi ce vreau să spun? — Da, bâigui Sue în şoaptă. Era prima dată, de la moartea lui Johnny, când cineva îndrăznea să abordeze în mod direct subiectul cu ea. Sue simţi o neaşteptată nevoie de a se destăinui unei persoane înţelegătoare. Respectul pentru cuvântul dat, o reţinu în ultima clipă. — Cred că prezenţa mea aici pune pe toată lumea în încurcătură, mărturisi cu greu. Oamenii mă evită. Se eschivează. — Poate îi impresionează demnitatea dumneavoastră, se hazardă interlocutorul său. Cu siguranţă, ar prefera să vă audă lamentându-vă şi cerşind semne de simpatie. Vreţi să ştiţi care este atitudinea lui sir Alaric în această poveste lamentabilă? Mi-a oferit o versiune a faptelor, neprelucrată şi fără înflorituri. Cred că pot spune, fără să mă hazardez, că respectă motivele care v-au condus la despărţirea de Dacre. Acum, locuiesc la el şi într-o seară am evocat această problemă. Ascultaţi, domnişoară Nightingale, am să vă fac o propunere. Împingându-şi fotoliul, Glenn Fraser se ridică şi, dominând-o cu statura lui înaltă, continuă: — Mai rămâneţi aici şase luni. Şi dacă, după acest răgaz, sunteţi încă hotărâtă să ne părăsiţi, vom regla modalităţile plecării dumneavoastră. Ce spuneţi de asta? Sue îşi muşcă buzele. — Eu. Îmi puteţi lăsa timp de gândire? — Desigur. Reveniţi în. Soneria stridentă a telefonului îi întrerupse fraza. Ridică receptorul. — El însuşi! Este aici. Unde? Imediat. Închise repede şi se întoarse spre vizitatoare. — Un apel dintr-un atelier, în legătură cu un ars. Un anume Close. Sunteţi chemată de urgenţă. Să mergem să luăm trusa medicală, vă însoţesc. Se avântară în mare grabă pe culoar, schimbară direcţia şi ajunseră la serviciul medical. În timp ce Sue aduna repede cele necesare, Glenn Fraser luă o brancardă şi nişte pături. — Sper că s-au gândit să cheme o ambulanţă, făcu Sue, neliniştită. Sosind în atelier, fură literalmente asaltaţi de zgomotul, căldura sufocantă şi mirosurile care provocau greaţă. Un şef de echipă le indică un grup mic, masat în jurul unei persoane care zăcea cu faţa şi braţele complet atinse. Sue se ghemui repede, în timp ce cercul spectatorilor se dădu înapoi. Rănitul clipi din pleoape şi leşină. Sue începu să lucreze, cu dinţii strânşi. — Ce s-a întâmplat? întrebă pe deasupra ei vocea fermă a lui Glenn Fraser. — Şi-a murdărit mâneca de vaselină, reparând un aparat. S-a dus jos să-i ceară lui Jones să i-o cureţe cu benzină. — Dar este absolut împotriva regulamentului! îl întrerupse tăios Glenn. — Da, domnule, fu de acord martorul. Apoi s-a apropiat de Gainham, care-şi manevra aparatul de sudură. Au schimbat două vorbe şi atunci s-a produs incidentul. O scânteie şi hop! halatul i-a luat foc. — N-aveţi extinctoare în apropierea locurilor de sudură? — Ba da, domnule, interveni unul dintre colegi. Chiar Stone l-a stropit cu zăpadă carbonică. Cu un genunchi pe pământ, Glenn Fraser i se adresă infirmierei: — Tocmai s-a adus ceai. Vreţi să-l faceţi să bea o înghiţitură? — Nu, şi-a pierdut cunoştinţa. Ridicând capul, Sue i se adresă şefului de echipă: — Aţi chemat o ambulanţă? Privirea bărbatului o ocoli şi se aţinti asupra trăsăturilor energice ale patronului. — Nu va întârzia, domnule. Glenn Fraser solicită părerea lui Sue. — Credeţi că-l pot transporta, domnişoară Nightingale? — Încercăm. Directivele date de Sue fură urmate întocmai şi în linişte. Se îndreptară în procesiune spre ambulanţa ale cărei uşi larg deschise erau gata să-şi primească încărcătura. Rănitul fu culcat cu precauţie. Pleoapele i se ridicară cu greu şi cu mâna validă o reţinu pe Sue de mâneca halatului alb. — Îmi pare rău, domnişoară Nightingale. M-am comportat ca un mare prost! Mulţumesc. Rictusul apărut pe chipul umflat se transformă într-o grimasă grotescă şi insuportabilă. Bărbatului i se crispă toată faţa şi-şi pierdu din nou cunoştinţa. Cu siguranţă, nu simţi apăsarea liniştitoare a palmei lui Sue pe a sa şi nici nu avu timp să vadă zâmbetul pe care aceasta i-l adresase. Uşile vehiculului se închiseră după cel rănit. Adunaţi ciorchine, colegii săi priviră ambulanţa demarând. — Va trebui anunţată soţia sa, domnule, mormăi şeful de echipă. — Foarte bine, îşi dădu cu părerea Glenn Fraser. Dacă va fi nevoie, îi voi pune la dispoziţie o maşină a uzinei, pentru a se putea duce la căpătâiul soţului. — Mulţumesc, domnule. Ne veţi ţine la curent? Grainham, sudorul, se consumă. — Îndată ce voi avea veşti, vă voi suna. Sunteţi gata, domnişoară? Să mergem. Sue fu însoţită de patron până la infirmerie. După ce promise să-i trimită secretara, aduse el însuşi dosarul rănitului, pentru ca ea să poată nota acolo un raport asupra accidentului. Ca şi când relua cât se poate de firesc firul conversaţiei, spuse brusc: — Ştiu foarte bine de ce vă loviţi în relaţiile de muncă. Şi am avut ocazia să constat că sunteţi apreciată. — Faceţi aluzie la mulţumirile domnului Close? Cred că erau complet impersonale. Le-ar fi adresat la fel de bine domnişoarei Brent, dacă era de serviciu. — Dumneavoastră sunteţi cea căreia îi mulţumea, insistă Glenn Fraser uşor iritat. Nu mă contraziceţi! Se lăsă o tăcere calmă. Sue îşi strânse cu nervozitate documentele, cu degete crispate. — Ei bine, reluă Glenn Fraser cu o notă de provocare în voce, aveţi încă nevoie de un răgaz de gândire? Sue ridică bărbia cu îndrăzneală. — Nu. Vă accept propunerea. Mâna lui Glenn Fraser se aşeză o fracţiune de secundă pe umărul plăpând, pe care-l apăsă imperceptibil. — Perfect! Cred că nu veţi regreta. Capitolul 2 A doua zi dimineaţă, Sue găsi un bilet de la Cora Brent, pus la vedere, pe maşina de scris. „De schimbat pansamentul pe care l-am făcut ieri după-amiază unui tânăr nou. Am consemnat amănuntele şi datele personale în registru”. Adolescentul îi era complet necunoscut lui Sue. Cu privirea îndrăzneaţă, în spatele unui breton în dezordine, acesta scoase un lung fluierat expresiv văzând-o. — Dumnezeule! exclamă. Sunteţi colega domnişoarei Brent? Şi eu sunt din Spa. Am auzit vorbindu-se despre dumneavoastră. Sue se încordă. Clipirea naivă din ochi a tânărului bărbat, zâmbetul copilăresc, o liniştiră totuşi. — Este adevărat că vă numiţi Nightingale? o întrebă el cu o oarecare senzualitate. Doamna cu lampa şi restul? — Este într-adevăr numele meu, acceptă Sue. Dar mă te-am că similitudinea se opreşte aici! De ce te interesează atât de mult ilustra mea omonimă? — La un joc televizat, a fost cineva care a câştigat o carabină povestind tot ce ştia despre această Florence Nightingale. Cu lampa sa, care lumina slab, străbătea câmpurile de luptă, pentru a da ajutor răniţilor. Se pare chiar că, datorită ei, s-a înfiinţat Crucea Roşie, încheie cu mândrie tânărul Arty Cramphorn, umflându-se în pene. O uşoară dorinţă de a pufni în râs puse stăpânire pe Sue, dar se aplecă peste pansamentul înnegrit şi-l scoase pentru a examina palma rănită. — Frumos, nu-i aşa? făcu pe grozavul rănitul. — Cum s-a întâmplat? — O îmbrânceală în timpul pauzei de ceai. Am alunecat pe solul unsuros şi am aterizat pe nişte cioburi de sticlă. Un termos care se spărsese din greşeală. Sper că domnişoara Brent a reuşit să extragă toate fragmentele care se înfipseseră în mână. Nu doresc să mor dintr-o infecţie. — Mi-e teamă că nu ţi se va întâmpla nimic atât de melodramatic, îl ironiză cu drăgălăşenie Sue. Domnişoara Brent şi-a făcut treaba cum nu se poate mai corect. Sue scufundă degetele rănitului într-un lighean cu lichid antiseptic, ordonându-i să le lase acolo câteva clipe şi se grăbi în încăperea vecină, unde pe un pat se odihnea un angajat al serviciului de contabilitate, care suferea de sângerări de nas. La întoarcerea în infirmerie, îl găsi pe Arty exagerat de ţeapăn. În jurul recipientului, o pată umedă şi suspectă îi reţinu atenţia. Arty mărturisi candid că, în lipsa sa făcuse un tur prin încăpere şi încheie firesc: — Aveţi bilet pentru serata de inaugurare a Centrului de petrecere a timpului liber, domnişoară? — Da, consimţi Sue. Şi dumneata? Faţa ca de păpuşă luă o expresie comică, de ciudă. — Nu. — Păcat! îl compătimi Sue. Cum Greycourts nu putea primi trei mii de angajaţi ai uzinei, trebuia să se găsească un mijloc de triere. Tragerea la sorţi este o metodă care dă rezultate. — Ştiu, se lamentă el. La acest joc, am pierdut întotdeauna! — Îţi doreşti atât de mult să mergi acolo? — Îi promisesem logodnicei mele că vom merge, îi explică tânărul, cu un aer posomorât. Un bilet dă drept de intrare la două persoane. — Vă veţi duce acolo într-o zi, făcu Sue pentru a-l consola. Toată săptămâna care va urma inaugurării Centrului va avea loc o operaţiune „uşi deschise”. — Va trebui să se resemneze, aşa îmi închipui, încheie Arty pe un ton trist. Sue termină de bandajat palma pacientului. — Nu uita să porţi mănuşi de lucru peste bandaj şi să vii să te văd mâine. De preferat, de bunăvoie! Ca să nu-ţi trimit somaţii prin telefon. Ai înţeles? — Am înţeles, mormăi adolescentul, revoltându-se de formă, dar, de fapt, încântat că se ocupă atât de bine de el. — Ţine, până nu uit, adăugă Sue pe un ton indiferent, ia ăsta. Ochii căprui se luminară de plăcere. — Dar. Este biletul dumneavoastră, domnişoară! — Primeşte-l, eu nu voi merge la această serată. — Oh! făcu Arty, neîncrezător. Spuneţi asta pentru că m-aţi auzit lamentându-mă. — Preferi să-l rup în bucăţi, sau să-l dau altcuiva? Chipul, încă de copil, se crispă ca urmare a unei lupte interioare. — Adevărat? Nu este pentru a-mi face plăcere? — N-aveam intenţia să asist la gala de deschidere, reluă Sue, rostind vorbele răspicat. — În acest caz, sunt de acord! Accept! Mii de mulţumiri, domnişoară! Cu un zâmbet fericit, tânărul se năpusti spre uşă, abia reuşind să-l evite pe Glenn Fraser, care intra şi dispăru cu zgomot pe culoar. — Ce râvnă de muncă! ironiză Glenn. Credeam că aceste alergări în galop sunt rezervate orelor de ieşire! Cine este? Ce voia? Sue prezentă succint incidentul care-l adusese în vizită pe impetuosul Arty. — Nimic grav, încheie. Mi-ar plăcea totuşi ca, înainte de a se gândi la o îmbrânceală, să se asigure toţi că solul nu este acoperit cu cioburi periculoase! Fraser încuviinţă. — Evident. O fire nebunatică, un sol unsuros, cioburi de sticlă şi iată adunate toate ingredientele ce pot provoca un accident de muncă, altă dată mai serios decât acesta. Am cercetat dosarele, se pare că Valley Rubber plăteşte un greu tribut. — Ar putea fi mai rău, exclamă Sue, cu un aer agresiv. Munca la cauciuc este foarte periculoasă, datorită căldurii la care este supus materialul. — Ştiu, făcu Glenn Fraser împăciuitor. Şi vă previn, am intenţia să lansez o campanie de incitare la respectarea strictă a normelor de securitate. Să luăm cazul domnului Close, cel care s-a ars ieri. — Aţi primit veşti? îl întrerupse Sue cu nerăbdare. — Tocmai veneam să vi le comunic. A petrecut o noapte liniştită şi este în afară de pericol. Medicii sunt foarte optimişti în ceea ce-l priveşte. A scăpat uşor! Dacă ar fi fost puţin mai prudent. În sfârşit, inutil să comentăm. Apropo, făcu Fraser, fără o trecere evidentă, am văzut că sunteţi pe lista celor care au tras bilet pentru serata de inaugurare. Sper că veţi merge acolo? Sue scutură din cap. — Nu. — De ce? Aveţi deja alt program? Sue n-avu curajul să mintă. — I-am făcut cadou biletul tânărului Cramphorn. — Înţeleg, făcu Glenn Fraser serios. Adăugă, gânditor: — Vă gândiţi că acele şase luni vor consta doar în a ponta la uzină? — Nu mă gândeam să particip la mondenităţi, recunoscu Sue, împotriva voinţei sale. — În privinţa asta, vă înşelaţi! exclamă interlocutorul său. Oare nu înţelegeţi că această invitaţie este ocazia visată de a recunoaşte în faţa tuturor că nu pledaţi vinovată într-un proces pe care nimeni n-ar trebui să vi-l intenteze? Sue urmărea cu degetul arătător conturul familiar al maşinii de scris. — Mă consideraţi laşă? se auzi întrebând, cu o voce subţire, pe care nu şi-o recunoscu. După dumneavoastră, ar trebui să înfrunt haita „semenilor” mei, mistuiţi de o curiozitate bolnăvicioasă? — Dumneavoastră sunteţi bolnăvicioasă! exclamă Fraser nemilos. Sue se încovoie vizibil. Remarcând asta, adversarul său adăugă, hotărât să profite de avantaj: — Perfect! Sunt pentru tratamentele şoc! Este timpul să vă stăpâniţi această manie a persecuţiei pe care vă place s-o cultivaţi. Dar pentru a reveni la subiectul nostru, aş reuşi să vă conving să vă reconsideraţi hotărârea? — Da, bâigui Sue. Dar este prea târziu. Ştiţi bine că nu mai am invitaţie. Se lăsă tăcerea. — Este foarte simplu, spuse Glenn Fraser cu cel mai mare calm. Însoţiţi-mă. — Eu. Rămase Sue cu gura căscată. Să vă însoţesc? — De ce nu? Instinctul îmi spune că exageraţi ostilitatea îndreptată împotriva dumneavoastră. M-am grăbit să-mi formez o părere în privinţa asta. În plus, pentru debutul meu în societate, mi-ar plăcea să fiu sprijinit de cineva pentru care acest microcrosm nu are secrete. La ce oră pot trece să vă iau şi de unde? Această întrebare directă înlătură ultimele ezitări ale lui Sue. Dându-i adresa, se întrebă vag, de ce, pentru prima dată de la dispariţia tragică a lui Johnny, încerca sentimentul că i se luase o greutate de pe inimă. *** În general, Sue mânca de prânz la cantină, ceea ce-i permitea să fie acasă la ora două şi jumătate. În acea zi, având de făcut cumpărături, se întoarse cu o oră mai târziu faţă de programul obişnuit. Mare-i fu mirarea, când observă la cotitura bulevardului o anumită maşină lungă, parcată în faţa casei gazdei sale. Un fior de teamă o străbătu, când coborî de pe motoretă. Oare ce făcea aici Sybil Chase? Aceasta părăsi scaunul şoferului şi trânti portiera cu putere. — Trebuie să-ţi vorbesc, exclamă în mod direct şi pe un ton vexat. Te aştept de secole. Oare unde ai fost? Uluită de asprimea primirii, Sue se auzi proferând nişte scuze: — La ieşire, am trecut pe la autoservire. Intraţi, vă rog. Dându-se într-o parte, îşi lăsă vizitatoarea să pătrundă în salonul puţin bombastic al Venenei. — Ei bine, Sue Nightingale! exclamă lady Chase cu o voce ascuţită. Ai terminat să te joci cu mine de-a şoarecele şi pisica? Oare ce vrei până la urmă? Bani? câţi, pentru a dispărea? Pe chipul lui Sue se zugrăvea stupoarea. Ca hipnotizată, o privea pe lady Chase, instalată în faţa ei, cu toată aroganţa pe care i-o confereau frumuseţea şi averea. Se putea imagina o creatură feminină mai bine făcută, mai seducătoare? Sue o măsura cu o admiraţie copleşitoare. Buclele dese şi mătăsoase, acaju închis, îi cădeau pe umerii plini. Ochii migdalaţi dădeau trăsăturilor sale ceva exotic şi de o nesfârşită voluptate. Gura, delicat conturată, era subliniată cu un roz uşor. Lăsată de-o mână nerăbdătoare, etola de vizon pastel, zăcea grămadă pe un scaun. Deţinătoarea unei asemenea perfecţiuni se proptise în mijlocul încăperii înguste; pe silueta regească se mula o rochie de culoare grej, a cărei simplitate monahală reuşea foarte greu să-i ascundă formele. Sue nu simţise niciodată simpatie pentru ea şi asta era reciproc. Totuşi, nimic n-o pregătise pentru această declaraţie ofensatoare şi confuză. Lovind imperceptibil cu vârful unui pantof cu toc înalt, prea ascuţit pentru a fi cu adevărat comod, Sybil Chase repetă incredibila întrebare: — Ei bine, ce doreşti? Răspunde! Simţindu-şi picioarele muindu-se, Sue se prăbuşi pe un scaun, convinsă că visa. Pe un ton care se voia politicos, îngăimă: — Nu înţeleg. S-ar spune că încercaţi să mă cumpăraţi, sau să mă ameninţaţi, lady Chase. Sau amândouă. — Exact asta este, încerc să te cumpăr. — Dar. De ce? se miră cu durere Sue. — „De ce?” reluă Sybil Chase, imitând cu răutate aerul înspăimântat al interlocutoarei. Nu-mi fac nicio iluzie! Nu din nobleţe ai trecut sub tăcere legătura mea cu Johnny Dacre. Ci pentru că aveai gânduri ascunse. Ca cel de a-ţi vinde discreţia, de exemplu. Spune-mi preţul dumitale, eu voi plăti, dar cu o condiţie: să părăseşti Valley Rubber şi regiunea, o dată pentru totdeauna. „Nu este posibil, îşi repeta cu nervozitate Sue, uluită. Este un coşmar. Mă voi trezi!” — Vă asigur că nu înţeleg nicio vorbă din acest discurs, făcu ea, cu voce tare şi tremurătoare. Am păstrat tăcerea, pentru că i-am dat cuvântul lui Johnny să nu spun nimic ziariştilor. Mi-am ţinut promisiunea şi toată lumea a crezut că mă aflam la originea despărţirii noastre, în timp ce realitatea era cu totul alta. Johnny a fost cel care mi-a cerut să-i redau libertatea. Tocmai descoperisem că era îndrăgostit de o altă femeie, o femeie căsătorită. Dacă n-ar fi avut acel accident, s-ar fi căsătorit imediat ce s-ar fi pronunţat divorţul ei. Când a murit, n-am vrut ca numele să-i fie amestecat într-o poveste josnică. Iată, ştiţi totul. Sybil Chase strânse buzele. — În punctul în care ne aflăm, să încetăm să minţim! „O femeie căsătorită!” Nu-i aşa că eu sunt? Şi sunt cauza despărţirii voastre. Mi-a spus-o Johnny. — Nu! strigă Sue, cu vehemenţă. Ne-am despărţit după ce am primit o scrisoare de dragoste scrisă de mâna lui şi destinată unei anume „C”. — „C?” exclamă Sybil cu o violenţă stăpânită. Evident, nu poţi înţelege. În joacă, Johnny mă numea Circe. Spunea că am venit pe pământ pentru a vrăji bărbaţii. N-ai încercat să afli cine putea fi această misterioasă „C”? — Nu i-am pus nicio întrebare, iar el nu şi-a manifestat dorinţa de a mă informa. Nimic în acea scrisoare nu era de natură să-mi descopere identitatea sa. Vorbind despre „C”, Johnny spunea „ea”, atâta tot. N-am vrut să-l supun unui interogatoriu. Găseam o oarecare consolare în a nu-mi cunoaşte rivala, a cărei iniţială credeam că este de la prenumele său. O. Mizerabilă literă a alfabetului, nu avea importanţă, era uşor de ignorat. Nu era ca o persoană în carne şi oase. Oricum, aş fi aflat într-o zi. Adevărul ar fi ieşit la lumină. Nu bănuiam că nu-l voi mai vedea niciodată şi că, legată de promisiunea mea, „C” va rămâne la adăpost de scandalul care mă va compromite exclusiv şi în mod ruşinos. Sybil Chase lăsă să treacă o clipă de tăcere, înainte de a continua: — Cine ţi-a cerut să te laşi împroşcată de dispreţul general, fără să reacţionezi? Ţi-ar fi fost suficient să-i mărturiseşti unui ziarist că era o altă femeie în cauză şi mulţimea ţi-ar fi arătat simpatia sa debordantă! într-un fel sau altul, ai descoperit că eu eram misterioasa „C”. Din acest motiv, te-ai încăpăţânat să nu te mişti de aici, înghiţind calmă toate bobârnacele calomniei şi aşteptând momentul să mă amesteci. Te-ai amuzat făcând suspansul să dureze! Ţineai să te răzbuni! Dar n-am nervi de oţel, am cedat. Ce intenţionezi să faci, acum? Sue îşi stăpâni cu mare greutate o scuturătură de dezgust. Hotărât lucru, această zeiţă împroşca nişte grozăvii. — Vă repet, nu ştiam de legătura dumneavoastră cu Johnny. De altfel, ieri mi-am prezentat demisia domnului Fraser. — Ştiu, o asigură Sybil cu duşmănie. Am vorbit despre asta, aseară la masă. Poate n-a fost decât o lovitură îndrăzneaţă din partea dumitale. Erai convinsă probabil că va încerca să te reţină. Totuşi, dacă este adevărat că nu ştiai de mine, asta înseamnă. — Exact! o întrerupse Sue. Asta înseamnă că dacă n-aţi fi venit să mă căutaţi, n-aş fi ştiut nimic niciodată. — Totuşi, se încăpăţână Sybil, Johnny m-a lăsat să înţeleg că eşti la curent! înainte de plecarea la Sardoux, mi-a mărturisit că v-aţi despărţit şi în acel moment, nenorocitul a făcut imprudenţa să sugereze că, pentru mine, era timpul să-l părăsesc pe Alaric, pentru a trăi cu el! Ce inepţie! Bineînţeles, i-am râs în nas. Sue deveni brusc albă ca varul. — I-aţi... râs în nas? Dar era convins că „C” îl iubea la fel de mult cum o iubea el! O strâmbătură neplăcută crispă trăsăturile lui Sybil. — Bărbaţii au talentul de a se amăgi singuri, draga mea! Niciodată n-am simţit nici cel mai mic început de dragoste pentru Johnny. Dacă vrei să-ţi spun pe şleau, era la îndemână. În timp ce dumneata erai aplecată asupra răniţilor şi Alaric asupra dosarelor, l-am considerat. Amuzant. Evident, înainte de a începe să ia această poveste în serios. — Pentru dumneavoastră, această legătură nu a fost decât o aventură galantă. Nu sunteţi una dintre acele soţii nefericite, iar Johnny n-a fost decât un divertisment. Şi pentru asta, mi l-aţi răpit. Iar când s-a îndrăgostit de dumneavoastră, i-aţi râs în nas! Este monstruos! izbucni Sue, cu ochii scânteind. — Ai fi preferat să-l asigur de afecţiunea mea neclintită? o înţepă Sybil. Sau să mă topesc de dragoste şi de recunoştinţă, că l-ai părăsit pentru a mi se consacra? Nu fi proastă! De altfel, dacă asta te poate consola, să ştii că a plecat ameninţându-mă. Da! Cu mâna pe clanţa uşii, mi-a spus: „Nu mi-ar plăcea să fiu în locul tău, în ziua în care te vei afla faţă în faţă cu Sue”. Sau ceva similar. Am dedus imediat că te-a făcut confidenta sa. Sub un pretext oarecare, a refuzat să-şi petreacă noaptea sub acoperişul nostru şi astfel a ieşit din viaţa mea. „Aşadar, se gândi Sue, dezolată, ultima amintire pe care a luat-o cu el la Sardoux, a fost acel râs crud! Niciun gând pentru mine! Dacă cineva trebuia să se simtă responsabil de accident, ea este, nu eu!” îndoiala şi sentimentul de vinovăţie care o chinuiseră pe Sue, o părăsiră ca prin farmec. Le înlătură pe loc, asemenea unui mantou care nu mai era de sezon. În schimb, durerea pe care i-o pricinuise dispariţia lui Johnny, rămase. Dar ce uşurare să fie nevinovată! Această nouă stare de spirit, o ajută să-şi regăsească generozitatea naturală. Aşa că declară pe un ton mai puţin furios: — Johnny nu putea să ştie că eram dispusă să închid ochii asupra escapadei sale, dacă se hotăra să se întoarcă la mine. Indiferent de oroarea pe care mi-o inspiră atitudinea pe care aţi avut-o faţă de el şi de soţul dumneavoastră, să ştiţi că, în ceea ce mă priveşte, incidentul este închis. N-aveţi de ce vă teme de mine. Sybil se îndreptă, arţăgoasă, pe scaun. — Să nu mă tem de dumneata? făcu ea cu o uimire insultătoare. În timp ce tocmai ţi-am dat ocazia să-mi pătezi reputaţia? Acum, când te ştiu la curent cu toate aceste amănunte, nu mă voi simţi în siguranţă niciodată. Dacă ar afla Alaric. Trebuie să părăseşti regiunea, este singura soluţie. Te voi despăgubi. Însufleţită de încrederea pe care i-o acordase Glenn Fraser, convinsă brusc că acesta asista, martor nevăzut şi binevoitor, la această scenă degradantă, Sue clătină cu putere capul blond. — Nu voi dezvălui nimănui ceea ce mi-aţi mărturisit, vă dau cuvântul meu. Dar rămân. N-am intenţia să părăsesc Valley Rubber, cel puţin pentru moment. Prezenţa mea constituie pentru dumneavoastră o ameninţare? Mă tem că va trebui să vă obişnuiţi cu asta. Sybil Chase bombăni, cu dinţii strânşi: — Este o ameninţare! Vei vorbi într-o zi. Dar să nu uiţi că am şi eu gură şi, dacă este cazul, voi şti s-o folosesc. Dacă vreau, îţi pot face viaţa insuportabilă. Dispun de un anumit număr de avantaje. — Este posibil, admise Sue, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Dar pentru că hotărârea mea este luată, îmi asum riscul. Sue aruncă o privire extrem de elocventă spre uşă. Sybil primi această concediere mută cu un sânge-rece regal. Cele două adversare se măsurară din ochi o clipă, într-o tăcere încărcată de electricitate. Părăsindu-şi poza, Sybil Chase îşi îndreptă încet silueta impecabilă, puse mâna neglijent pe vizon şi poşetă şi porni, parcă alunecând, spre uşa de intrare. — S-ar putea să-ţi regreţi hotărârea, exclamă ea trecând ţeapănă prin faţa lui Sue. În general, este regretabil să mă ai duşmancă! Fură ultimele sale cuvinte. Nemişcată, parcă în transă în mijlocul salonului, Sue auzi zgomotul puternic al tocurilor ascuţite pe dalele loggiei, apoi, trei minute mai târziu, torsul silenţios al motorului.

Capitolul 1 Ralph... murmură Mona Collins în somn, întorcându-şi fără încetare, într-o parte şi alta pe pernă capul blond frumos. Oh! Ralph. Tocmai pusese stăpânire pe buzele sale, în mod senzual şi seducător. Ea îi savura sărutările şi cedă mângâierilor. Braţele lui Ralph o înlănţuiră acum. Cât era de bine să-i aparţină în întregime acestui bărbat şi să-l poată mângâia ascultându-i bătăile inimii! îl iubea. Îl iubea pe Ralph Harper din toată inima. Cunoscuseră împreună acea clipă minunată în care două fiinţe nu mai formează decât un singur trup. Zgomotul unui motor, în depărtare, o trezi aducând-o cu brutalitate la realitate. Incapabilă să se sustragă visului, Mona întinse mâna spre Ralph. Şi-o lăsă imediat să cadă: nu era acolo. Era singură. Oare de ce trebuia să se mai gândească la el? se întrebă. Dădu pătura la o parte. Dacă prezenţa lui ralph nu era decât o halucinaţie, faptul că-l dorea era o realitate, ascunsă cât mai adânc în fiinţa sa, dar mereu prezentă. Mona îşi reproşa că se gândea astfel la acel bărbat absent de mulţi ani. Încercă să se calmeze, se întoarse în pat oftând şi făcu un suprem efort pentru a uita, dar în zadar. Ca întotdeauna, trecutul îi reveni în memorie. Pe atunci avea optsprezece ani şi toată nepăsarea tinereţii. Oare ce fată tânără nu s-ar fi îndrăgostit nebuneşte de Ralph Harper? La douăzeci şi trei de ani, avea misterul şi seducţia unui bărbat matur. Începuse să lucreze de foarte tânăr ca muncitor la zăcămintele petroliere şi se călise considerabil în timpul acelor ani. Totuşi, dăduse dovadă de o mare tandreţe, încât fu la fel de uimită ca şi în faţa acelui sentiment minunat care se amplifica între ei. Mona îşi amintea perfect prima lor întâlnire... Era într-o zi foarte călduroasă, cum Texasul cunoştea uneori. Mona, în vacanţă, profitase de libertate pentru a se duce să hoinărească în apropierea sondelor. Spre deosebire de mama sa, îi plăcea nespus acele locuri, să respire mirosul special al petrolului brut care tocmai se extrăgea şi să privească feţele brăzdate de riduri ale muncitorilor. Toată lumea o cunoştea: se ştia că era fiica lui Bob Collins şi nimeni nu-i adresase vreodată vreo remarcă nepoliticoasă. În acea zi nu avusese ochi decât pentru un bărbat. Înalt şi slab, cu părul şaten ondulat, care-i ieşea de sub cască, se oprise lângă ea şi-o măsurase îndelung. În ochii verzi-cenuşii strălucea o licărire intensă care o tulbură profund. Descumpănită, roşii: cum să reziste oare farmecului pe care-l emana acel necunoscut? Chipul bronzat şi mâinile lungi, suple şi agile, o fascinară. După ce-şi terminase munca, el se îndepărtase. Mona se simţi în mod inexplicabil pierdută şi începu să-l urmărească pentru a-l ajunge din urmă puţin mai departe, la umbră unui camion. Îl abordă cu un zâmbet. — Sunteţi nou? El lăsă ochii să-i alunece peste picioarele lungi, înainte de a răspunde laconic: — Da. — Nu-mi amintesc să vă fi întâlnit deja. — Tocmai am sosit. — Vă gândiţi să rămâneţi mult timp? — Nu ştiu. Nu am încă planuri foarte precise. — Sper că vă place aici. — Nu-i prea sigur! Sub privirea insistentă, Mona rosi, în acelaşi timp tulburată de acest bărbat şi uimită de propria purtare; niciodată nu simţise un val atât de vertiginos de emoţii ameţitoare şi fermecătoare. Şi totuşi, nu schimbaseră decât o privire. — Scuzaţi-mi indiscreţia. La revedere. Ultimele cuvinte fuseseră murmurate cu o voce atât de şoptită, încât de-abia se auzea. Apoi plecă, aproape alergând, atât de provocator i se păruse comportamentul ei. În timpul după-amiezii, Mona evită cu grijă să-l reîntâlnească şi discută cu muncitorii pe care-i cunoştea. Cu toate acestea, n-avea decât o dorinţă: să rămână acolo şi să-l contemple pe acel bărbat care o fascina. Dar dacă o surprindea în timp ce-l spiona? Aproape fără să vrea, Mona nu putu rezista plăcerii de a-l privi. O ultimă oară! Prea absorbit de munca sa, el n-o remarcase. Cuprinsă de senzaţii ciudate, Mona se întrebă ce i se întâmplase. Oare ce putere avea pentru a o vrăji astfel? Mări pasul şi se grăbi spre garaj. Îndată ce deschise portiera maşinii sale, observă o foaie de hârtie mototolită, pusă pe scaunul pasagerului. Fără să lase să se vadă nimic din surpriză, se instală la volan, le spuse la revedere prietenilor şi demară, apoi aşteptă să ajungă la o anumită distanţă de şantier pentru a se opri. Despături scrisoarea cu o mână tremurătoare; era doar un număr de telefon. Fără nume, fără adresă. Dar n-avea nicio îndoială despre originea acestui mesaj. Cu inima palpitând, porni din nou cu toată viteza. Nu-i lipsea tupeul! se gândi ea. În cazul în care crede că mă voi grăbi spre telefon, se înşală! Şi totuşi. Doar faptul de a se gândi la el, la braţele puternice, la cămaşa udă de transpiraţie care i se lipea de piele, de blugii prăfuiţi mulaţi pe el, acest simplu fapt o tulbura teribil. Îşi dorea la nebunie să se cuibărească lângă el, în braţele sale. Necunoscutul acesta îi ocupa deja toate gândurile. Nu, nu-i va telefona! Va fi visul său. Va păstra foaia de hârtie cum se păstrează o comoară secretă, în adâncul fiinţei sale. De altfel, la ce bun să arunce acest bilet, pentru că numărul îi era deja întipărit în memorie? În seara aceea, cina i se păruse interminabilă. Mama sa, foarte mondenă, nu înceta să comenteze micile evenimente ale zilei. Îndată ce masa se termină, Mona se refugie în camera ei; simţea nevoia să fie singură. În mod reflex, se opri în faţa oglinzii care-i reflectă imaginea unei femei radioase şi încă toată agitată de tulburarea pe care fascinantul necunoscut i-o trezise. Îi citise în privire o admiraţie pe care nu şi-o putuse ascunde. Un amestec irezistibil şi totuşi înssăimântătoare de aroganţă şi de seducţie. Gânditoare, se întinse pe pat. Pentru prima dată în viaţă, avea de-a face cu un adevărat bărbat, atât de deosebit de cei pe care îi cunoscuse până atunci! Da, într-o zi o va lua în braţe. La această idee, se înfioră. Totul în atitudinea sa, dovedea că acest bărbat nu mai avea nimic de învăţat de la viaţă. Dar de la dragoste? Mona se ridică şi se duse la fereastră pentru a privi prin perdelele de dantelă albă; grădina pe care un peisagist la modă i-o aranjase mamei sale. Dar, în loc de flori, vedea un chip subţire şi bronzat. Oare de unde îi venea acea senzaţie că dacă voia să se apropie prea mult de acest bărbat, îşi asuma un pericol? Să fi fost tocmai din cauza experienţei sale? Brusc, avu o certitudine absolută, de netăgăduit: acel bărbat cunoştea viaţa şi dragostea. Nu mai avea decât o singură nădejde: să înveţe totul de la el. Mona îşi duse mâna la faţă. Îi ardea. Niciodată vreun bărbat nu avusese un asemenea efect asupra sa! Oh! Desigur, unii o curtaseră şi chiar o sărutaseră, dar fără să meargă mai departe. Nu le-ar fi permis ea. Niciodată nu simţise pentru ei un sentiment adevărat. Ştiuse întotdeauna că, atunci când va veni bărbatul vieţii sale, îl va recunoaşte; acum acel sentiment era acolo, atât de puternic încât o apăsa. Necunoscutul acela era cel pe care-l aştepta. Se îndreptă spre telefon şi formă numărul lui cu inima bătând să-i spargă pieptul! La a şasea sonerie, răspunse: — Alo? Vocea masculină era caldă şi vibrantă. Ea îşi adună toate forţele pentru a răspunde: — Alo! Fu incapabilă să rostească o vorbă în plus. — Ştiam că dumneata erai. Unde vrei să ne întâlnim? — Nu ştiu. Nu pot. Părinţii mei. Bâigui Mona. El începu să râdă. — În acest caz, hotărăsc eu. Sună-mă mâine seară. Dar înainte, un mic sfat: data viitoare când vei veni la sonde să fii mai discretă. — Dar, n-am vrut. Se întrerupse; la ce bun să-l asigure de nevinovăţia sa? N-o va crede! — Iartă-mă, sunt grăbit. Pe curând. Mona închise. Toate acestea erau absurde, nebuneşti. Nu se mai recunoştea! Trebuia să-l uite cât mai repede pe acest străin, să nu se mai gândească niciodată la el. Totuşi, a doua zi seara, nu se putu împiedica să nu-l sune. — Bună seara. Tonul îi era aspru şi atât de puţin încurajator, încât Mona bâigui cu o voce stinsă: — Bună seara, mi-ai cerut să. — Ascultă, acest mic joc a durat destul. Lasă-mă-n pace! Era atât de brutal, încât ea nu putu decât să murmure: — Ce vrei să spui? — Mai mulţi colegi ţi-au observat manevra. Doi dintre ei şi-au dat chiar osteneala să mă avertizeze că-mi voi pierde timpul cu fata patronului. Cel mai nostim este că sunt convinşi că eşti pură ca zăpada. Cu siguranţa nu ţi-au văzut ocheadele incendiare! — Eu niciodată. N-am vrut. Doream doar să te cunosc. — Evident! Doar că există un lucru pe care nu-l ştii: eu nu caut necazuri! — Eu şi mai puţin! protestă ea. Ce este rău în a dori să te apropii de cineva? Am impresia că ştii. Atâtea lucruri. — Este adevărat, cunosc viaţa. Şi nu este roz în fiecare zi. — Şi dragostea. Nu crezi în ea? Întrebarea îi scăpase fără să vrea. Ce va gândi despre ea? îşi muşcă buzele, înspăimântată de propria reacţie. — Dragostea? Ce glumă! — De ce această zeflemea? Găseşti cuvântul chiar atât de îngrozitor? îl întrebă, cu lacrimi în ochi. — Îngrozitor? Nu! mai curând ridicol. Lipsit de interes. Râse sec, fără bucurie. — Nu te înţeleg, murmură Mona, cu un nod în gât. Dragostea este. Atât de importantă. La aceste cuvinte el izbucni într-un râs sincer. — Nu pentru mine! Deci pentru dumneata! Eşti incredibilă! Ce aştepţi de la mine? — Am putea ieşi împreună, de exemplu să mergem să vedem un film. — Crezi că am timp de pierdut? Ultima dată când am fost la cinema, aveam cincisprezece ani! Pentru prima oară în viaţă, Mona se simţi deznădăjduită. — Ce vrei să fac? — Uită-mă. Rămâi în lumea dumitale mică, lasă-mă în a mea şi încetează să mă deranjezi. Apoi, cu acest sfârşit delicat, închise. Şi Mona încercă într-adevăr să nu se mai gândească la el. Dar câmpul de foraj o atrăgea ca un magnet. Nu se putea stăpâni să nu se ducă acolo, unde – în mod discret, credea ea – îl privea. Câteva săptămâni mai târziu, găsi o a doua foaie de hârtie mototolită, aşezată în maşină. Pe ea era înscris acelaşi număr de telefon. Îl sună imediat. — Bine, răspunse Ralph, în cele din urmă. Vom merge la cinema, dar promite-mi să nu mai vii la sonde... Nu ţin să-mi pierd slujba! Ea îşi ţinu promisiunea. Deveniră prieteni. Timp de-o lună, se văzură de trei ori pe săptămână. De mai multe ori, o luă de mână. Mona era fericită să-i vorbească şi să descopere sub aspectul exterior de asprime, un bărbat cu inima mare. În rest, făcea orice pentru a nu beneficia de şansa ce i se oferea deschis de a profita de ea. Şi apoi, într-o seară, după ce o condusese la maşina sa, când portiera fu închisă între ei, Ralph îi spuse prin geamul deschis. — Ascultă, Mona, eşti prea tânără! Situaţia asta nu mai poate dura. Nu numai pentru că-mi risc slujba, dar am şi eu sentimente. Nu sunt de gheaţă. — Oh! Ralph. Murmură ea. Spune-mi ce simţi. La aceste cuvinte, chipul i se crispă. — Întoarce-te acasă. Uită-mă. Şi aşteaptă-l cuminte pe FătFrumos. Îl privi urcând în vechiul său jeep şi, gânditoare, îl văzu îndepărtându-se. Nu, nu va asculta. Hotărârea era luată: se va duce să-l întâlnească. Imediat. Perfect conştientă de ceea ce făcea, Mona porni motorul şi se gândi la personalitatea enigmatică şi fascinantă a acestui bărbat. Nu, doar dorinţa nu explica totul. Un sentiment mai profund, chiar mai tulburător, o atrăgea spre el: îi plăcea forţa sa şi siguranţa sa calmă, rămase intactă în ciuda vieţii aspre pe care o dusese. Îşi parcă maşina la capătul străzii şi făcu restul drumului pe jos – calmă, fără nicio grabă, ca şi când mergea în întâmpinarea destinului său. Ralph, cu bustul gol, deschise uşa. — Ce faci aici? Mona intră şi închise uşa în urma ei. — Te rog, îl imploră, nu mă da afară! Am atâta nevoie de tine! — Nu poţi rămâne! îi replică dur. Fără să-l asculte, Mona i se aruncă în braţe. Inăbusindu-şi o înjurătură, el o strânse cu putere. Ameţită, înnebunită de o bucurie pe care nu şi-o imaginase niciodată, chiar în cele mai tulburătoare visuri, Mona ridică spre el o faţă radioasă şi îi oferi buzele. Cedând chemării sale, Ralph puse stăpânire pe gura ei, cu o aviditate sălbatică ce-i trăda intensitatea dorinţei prea mult timp stăpânită. Apoi, respirând greu, o respinse încet. — Pleacă. Pleacă înainte ca să fie prea târziu, murmură brusc. — Nu, Ralph. Nu voi pleca. Mă doreşti, aşa cum te doresc şi eu. O ştiu de la prima noastră întâlnire, de la prima noastră privire. — Este imposibil, Mona. Eşti încă o fetiţă. O fetiţă nevinovată. — Nu, sunt femeie şi te doresc. Deveni provocatoare. Irezistibilă. Câştigase. — Foarte bine. Dar te previn: nu va trebui să mi-o reproşezi mai târziu. Tu eşti cea care a venit la mine. Să nu uiţi niciodată. — Niciodată, Ralph. Bâigui ea. Complet ameţită, se lăsă dusă în camera lui, ca într-un vis. În această clipă nimic nu mai conta, decât magia prezenţei sale senzuale. În timp ce-o mângâia, o dezbrăcă tandru, cu o încetineală intenţionată, admirând şi alintând formele trupului înflăcărat. Când Mona descoperi, la rândul său, intensitatea dorinţei bărbăteşti, îi bâigui numele şi crezu că leşină. Dusă de un vârtej de emoţii necunoscute, în care visul se contopea cu realitatea, Mona se oferi îmbrăţişării cu un lung fior de plăcere nerăbdătoare. Cu infinită blândeţe, se uniră în cele din urmă, pentru a prelungi încântarea preludiului amoros. Apoi, într-un elan frenetic, împărtăsiră o inexprimabilă pasiune şi cunoscură plenitudinea dorinţei potolite. *** Singură în noapte, Mona izbucni în lacrimi. Ralph fusese prima şi singura ei iubire. De ce oare nu reusea să şi-l scoată din memorie, după şapte ani? Cu un gest brusc, dădu la o parte cearsafurile sifonate şi se duse să-şi răcorească faţa în baie. Se strădui să încerce să doarmă, dar nu reuşi; amintirea lui Ralph Harper o obseda până la ameţeală. În ciuda anilor, îşi amintea totul despre el. Nu uitase nimic din ziua nunţii, din călătoria rapidă în Mexic unde avusese loc ceremonia şi din mânia părinţilor ei, care se opuseseră căsătoriei. În pofida neînţelegerii lor, Mona luptase cu înverşunare pentru a deveni soţia lui Ralph, în ciuda tuturor. Când se instalară în căsuţa mică, ea crezu că află fericirea perfectă. Dar încântarea îi fusese de scurtă durată. Ralph fusese trimis la o altă sondă, destul de departe de casă şi refuzase ca ea să-l însoţească. Se întorcea în fiecare weekend, frânt de oboseală. Mona se plictisea, în ciuda plimbărilor şi ieşirilor cu mama sa. Ar fi vrut să fie mai mult cu soţul său, să se distreze cu el. Treptat, totul devenise motiv de discordie; mândru şi independent, Ralph nu suporta ca socrii săi să-i ajute financiar. Nu voia să le datoreze nimic. Pe nesimţite, relaţiile tinerei perechi se deteriorară. Într-o seară, izbucni o ceartă în mod brutal: convinsă, în ciuda protestelor lui că Ralph iubeşte o altă femeie, Mona ameninţase că-l părăseşte. Dar, de furie, el fusese cel care plecase. Îl aşteptase toată noaptea. Dimineaţă, văzând că nu s-a întors, îşi făcuse valizele şi se hotărâse să se întoarcă la părinţii săi. Aceştia se ocupară singuri de divorţ, foarte fericiţi să scape familia de un intrus care nu fusese niciodată acceptat. Mona oftă; imposibil să doarmă. Se duse şi se aşeză la fereastră unde, visătoare, începu să se gândească la trecut. În zadar încerca să-l uite de şapte ani. Şapte ani deja. Împotriva voinţei părinţilor, se înscrisese la universitate şi-şi obţinuse diploma de geolog. Acum călătorea pentru a-şi pune în practică cele învăţate şi a face cercetări petroliere. Această meserie o fascina. Devenise toată viaţa sa. La terminarea studiilor, ţinându-se cont de rezultatele excelente şi de experienţa sa în domeniul cercetării petroliere, se văzu propusă pentru mai multe posturi interesante, dar alese să lucreze pentru World Wide Company, o societate multinaţională, deoarece şi Ralph era angajatul său. Din ceea ce citise în revistele de specialitate, făcea prospecţiune în Indonezia. În timpul anilor de studii, amintirea lui o obsedase pe Mona şi, mai mult încă, după despărţirea de părinţii săi şi în perioada grea care urmaşe acesteia. În fiecare bărbat pe care-l întâlnea, îl vedea pe Ralph. Nicio mângâiere, niciun sărut, nu puteau şterge amprenta magică lăsată de ale sale. Frântă de oboseală, Mona se întoarse să se culce; ştia de ce Ralph era atât de prezent în acea seară. Mâine, la World Wide, va fi desemnat cel, sau cea, care va pleca în Indonezia, pentru a înlocui un membru al echipei. Ea îşi depuse candidatura cu speranţa de a fi aleasă şi de a putea în sfârşit să pună cruce trecutului. Pentru că Ralph lucra acolo, era sigură că-l va întâlni pe cel ce-i fusese soţ – convinsă că dragostea sa nu va supravieţui acestei confruntări cu realitatea. Da, era singurul mijloc de a-şi putea reface în sfârşit viaţa şi de a alunga nălucile care nu încetau s-o chinuie. Doar cu acest preţ va vedea alte începuturi.

CAPITOLUL I — Săptămâna viitoare, Ross Maclean sosește de la New York să preia conducerea. Așa că de azi în șapte zile, voi fi în America. Vom trece unul pe lângă altul ca două corăbii în noapte. Jim Saxton începu să cânte în surdină faimosul „New York, New York”, brusc ocupat cu actele pe care Helen i le pusese pe birou. El era evident foarte încântat, însă Helen stătea acolo, dezamăgită în timp ce se gândea la ceea ce aflase. De câtva timp se tot vorbea de această schimbare, dar niciodată nu s-a gândit în mod serios la ea, nu a crezut că va avea loc. Cartierul general al companiei Maclean International părea atât de departe, dincolo de imensitatea Oceanului Atlantic, făcând ca schimbările să pară imposibile. Și mai era ceva. Jim nu era potrivit pentru viața tensionată de la New Yerk. Știa asta și, mai mult ca sigur că și conducătorii unei companii ca Maclean International ar fi trebuit s-o știe. În taină, Helen crezuse întotdeauna că ei își dădeau seama că Jim confunda dorințele cu realitatea. Acum realiză că gândise greșit. Într‑o săptămână, șeful ei înțelegător și nepretențios urma să plece. Nu prea știa ce să facă. — Sper… să te simți bine acolo. Urările ei de bine sunau cam fals față de starea lui de euforie. Helen simți nevoia să fie singură câteva minute, ca să se poată aduna. — Dacă reușesc să mă adaptez acolo, nu mă mai întorc! Sunase ca o sentință definitivă, dar Helen a reușit să zâmbească. Ce-o să se facă acum ? Avea impresia că slujba ei bună îi scăpa printre degete. Zidul de tăcere de care se înconjurase, acum nu-i mai părea sigur. S-a dus să facă o cafea. Oricum era timpul să facă o cafea și în același timp putea să se gândească în voie. În biroul ei mic, puse în priză filtrul de cafea și în timp ce aștepta a ridicat ochii și s-a privit în oglinda care atârna deasupra mesei mici de stejar, pe care de aproape doi ani prepara cafeaua pentru ea și pentru șeful ei cel optimist. Din oglindă o priviră doi ochi albaștri strălucitori plini de neîncredere, o față ovală cu trăsături fine și cu o expresie neliniștită. De dimineață Jim întârziase, era un obicei frecvent – venea când voia, deși în mod obișnuit îi făcea plăcere să fie la birou, însă dacă dorea să vină la zece, așa făcea. Asta n-o deranjase niciodată pe Helen. Conducea secretariatul directorului general cu multă eficiență, imediat ce sosea se așeza în scaun și totul începea să se miște cu ușurința unui mecanism perfect pus la punct, îi anticipa toate dorințele, îi dădea în mână hârtiile care-i trebuiau chiar înainte ca el să le ceară. Se înțelegeau perfect. Totuși aveau o înțelegere – niciodată n‑o reținea târziu la birou. La ora cinci fix Helen își închidea biroul și pleca. Jim Saxton o înțelegea și niciodată nu încălease această înțelegere. Oare Ross Maclean va înțelege? Se îndoia de asta și ea nu putea ceda. Știa că celelalte secretare rămâneau până la șase și jumătate, șapte, depinzând de șefii lor, în timp ce ea, secretara directorului general, își impusese propriile reguli și hotărâse ora la care pleca. Nu se putea aștepta ca această situație să continue și cu fiul fondatorului giganticei companii, care va prelua conducerea personal. S-ar putea foarte bine să fie concediată. Absentă, Helen își aranjă părul. Era des și drept, negru cu nuanțe albăstrii și lung trecând de umeri. La birou avea o coafură severă, avându-l împletit într-o coadă. Își dădu cu puțin mai mult ruj ca să capete curaj și luând tava se îndreptă spre biroul lui Jim. În acel moment nu se simțea prea grozav. Extrem de îngrijorată – asta ar descrie perfect starea ei în acele momente. — Când o să sosească ? Părea cam nesigură, în contrast cu siguranța pe care-o afișase până atunci și încercă să‑și ascundă sentimentele. — Adică vreau să zic, dacă va veni înainte ca tu să pleci în America? Bănuiesc că vrea să preia conducerea personal. Dacă Ross Maclean sosea înainte ca Jim să plece, atunci poate ar mai fi avut o șansă. Jim i-ar explica despre aranjamentul lor, deși probabil că nu i-ar spune nimic despre programul lui și despre desele lui plecări la golf. — Sper să nu vină până când nu ajung în America, mormăi Jim sorbind din cafeaua fierbinte. Draga mea Helen, Ross Maclean este o sursă continuă de energie, un dinam; putere și energie în starea cea mai pură. N-o ia pe ocolite ci intră direct în subiect. Dumnezeu să ne apere dacă sosește aici înainte ca eu să plec, o să-mi provoace o criză de nervi și apoi o să mă concedieze. — Dar suntem competenți, spuse Helen cu revoltă, tremurând la gândul noului ei șef. Avea o privire jalnică. — Tu ești competentă, domnișoară Andrews. Eu sunt mai leneș. Dacă la New York nu dau peste cineva ca tine, or să mă trimită înapoi pachet. Tu ești perfectă. O privi din cap până în picioare. — Perfectă din toată punctele de vedere. Ți-o spun atât de târziu pentru că am avut impresia că erai o călugăriță deghizată. — Crezi că o să mă vrea? îl întrebă Helen, prea îngrijorată ca să glumească. — Nu asta vor toți? spuse Jim râzând, dar când îi văzu fața roșie, schimbă subiectul. Era o fată frumoasă, dar total inabordabilă. În trecut, la toate încercările lui nu obținuse decât o privire uimită a ochilor aceia albaștri. — Zău, Helen, din câte știu eu, o să păstreze tot personalul. S-ar putea să nici nu stea aici. Cred că este un capriciu, o toană a tatălui lui. Vezi-ți de treabă! Acolo duce o viată trepidantă și mondenă. Aici o să se plictisească de moarte. Probabil că și el este la fel de supărat ca și noi. — Nu sunt supărată, îl asigură ea repede. — Numai îngrijorată? O privi în ochi. Știi, nu sunt chiar atât de idiot pe cât par. Știu că ai probleme, chiar dacă nu vrei să vorbești despre ele. Helen încercă să-i abată atenția de la problemele ei. Niciodată nu discuta despre viața ei personală. — Ești cel mai bun șef pe care l-am avut până acum. — Nu cred că ai avut prea mulți în cei douăzeci și patru de ani ai tăi, așa că nu-mi fac multe iluzii. Încearcă să te liniștești, adăugă el încet, fără să mai râdă. O să te descurci cu Ross Maclean la fel de bine cum te-ai descurcat și cu mine și dacă te lasă să pleci înseamnă că nu seamănă deloc cu tatăl lui. Bătrânul Maclean se pricepe la oameni. Când fiul său se uită la tine parcă te sfredelește cu privirea, așa că probabil că seamănă cu bătrânul. În orice caz îți va aprecia munca la întreaga ei valoare. Dacă îi spunea asta numai ca s-o liniștească, atunci a dat greș. Jim Saxton nu-i descrisese exact un om bun și el știa asta. Nu mai departe decât acum două săptămâni fusese la New York ca să se obișnuiască cu organizarea de acolo. Când s-a întors, arăta puțin cam zdruncinat, dar Helen n-a pus asta pe seama călătoriei lungi cu avionul.. Acum nu mai era așa de sigură. Nu voia să lucreze cu un om care te sfredelea cu privirea și-ți citea gândurile. Disprețuia oamenii duri. O brută într-o viață de om era de ajuns… Helen încă se mai gândea la această problemă când a coborât din autobuz și s-a îndreptat spre căsuța din capătul străduței liniștite. Era perioada anului când se întuneca devreme și chiar și problemele cele mai mici deveneau mari. Felinarele aruncau umbre lungi, accentuând întunericul din jur. Fulgi răzleți de zăpadă zburau în aer așezându-i-se pe părul negru ca smoala. Era un frig aspru ca înainte de sfârșitul anului. S-ar putea ca de Crăciun să fie zăpadă. Părea un timp potrivit pentru necazuri. Grăbi pasul. Era aproape cinci și jumătate. Peste o oră Tina trebuia să plece la cursuri. Sincronizarea lor fusese întotdeauna perfectă și dacă nu mai putea fi menținută trebuia să-și găsească o altă slujbă. Tina suferise destul și nimic nu trebuia să le strice înțelegerea. O să fie destul de dificil să-și găsească o altă slujbă la fel de bine plătită și nici nu prea avea mult timp la dispoziție ca să caute. Banii erau putini și se obțineau tot mai greu. Helen intră în casă și fu cuprinsă pe loc de o atmosferă caldă care-i risipi imediat supărarea. O aromă minunată venea dinspre bucătărie și Helen zâmbi. Le auzi vocile: Tina vorbea cu viteza obișnuită și Tansy încercând să-i răspundă. Reușiseră să-și aranjeze viața. Era o atmosferă senină și nimic nu trebuia s-o distrugă. — Am sosit! Helen abia avu timp să-și pună geanta pe măsuța din hol și să-și scoată haina să o pună pe scaun când o mogâldeață plină de energie i se aruncă în brațe. Jim spusese că Ross Maclean era o sursă de energie, ei bine, avea și ea sursa ei personală de energie. O ridică în brațe pe fetița ei de trei ani și, cu un chip surâzător, se întoarse spre bucătărie unde sora ei stătea în ușă cu un zâmbet larg pe față. — Salut, șefule! Tina agită o lingură de lemn și făcu o reverență. — Ceaiul este gata, iar mâncarea este în cuptor. Amândouă se uitară la ceasul din hol care arăta cinci și jumătate. — Este cinci și jumătate, anunță bucuroasă Tansy și ele râseră. Nu cred că ritualul acesta este bun pentru ea, spuse Helen amuzată. Probabil că o să crească gândindu-se în fiecare zi că ceva important urmează să se întâmple în fiecare zi la ora cinci și jumătate. — Se întâmplă, spuse Tina hotărâtă, eliberând-o pe Helen de povară. Mămica se întoarce acasă din marea lume a afacerilor. — Dea Dumnezeu să continue tot așa, se rugă cu înfocare Helen, urmând-o pe Tina în bucătărie. — Necazuri? — S-ar putea. Helen își turnă o binemeritată ceașcă de ceai și se așeză pe un scaun, luând-o pe Tansy în brațe. — Nu-mi vine încă să cred, dar până la urmă Jim a fost transferat. Ross Maclean vine în locul lui – mă rog, cel puțin temporar. — Marele șef alb, aici? Maclean de la Maclean? Pe chipul Tinei se putea citi uimirea. — Fiul și moștenitorul în persoană. Helen ridică din sprâncene. — Jim crede că această mutare poate fi un capriciu al bătrânului. — Cât timp mai avem la dispoziție? o întrebă Tina zâmbind larg, dar când văzu fața lui Helen deveni serioasă. — Zău că nu este de râs. Jim părea îngrozit. A spus că Ross Maelean are o privire foarte pătrunzătoare. — Dur, mormăi Tina uitându-se în cuptor. — Granit! În orice caz, o să fie aici într-o săptămână și dacă n-o să-i placă aranjamentul meu, o să am necazuri cu el. Poate ar fi mai bine să-mi caut altă slujbă. — Mă duc să mă pregătesc pentru curs, îi spuse Tina repede, străduindu-se să-i abată gândurile de la problemele ei. Helen se uită la ceas. — Du-te. Mâncăm când ești deja gata. — O.K. Tina ieși din bucătărie, iar Helen luă un șorț și legându-l în jurul taliei ei subțiri se întoarse spre fiica ei. — Ce-ai făcut azi, draga mea? — De toate! Helen se uită în jos, la ceea ce era replica ei în miniatură și zâmbi. Tansy era perfectă; aceiași ochi albaștri ca ai ei și care-și puteau schimba culoarea instantaneu, părul la fel de negru ca al ei însă buclat, încadrând o față mică. Simți o durere ascuțită, aceeași teamă veche și dorința puternică s-o ia în brațe și s-o strângă la piept. Nu era nimic din Miles în Tansy – nimic! Parcă ar fi fost imaculata concepție, deoarece Tansy semăna leit cu ea. — Mi-ai spus că nu este frumos să te uiti fix la cineva, îi spuse Tansy puțin îngrijorată și Helen începu să zâmbească. — Așa este, dar eu nu te-am văzut toată ziua. Numai te priveam. — Atunci pot să mai stau puțin? — Numai puțin, fu de acord Helen, știind perfect de bine că Tansy va merge la culcare la ora potrivită. O zi împreună cu Tina era istovitoare pentru oricine, dar Tansy poseda același fel de energie ca mătușa ei. — Nu văd de ce trebuie să ai necazuri, remarcă Tina, mai târziu în timpul mesei. Știi că programul este de la nouă la cinci și jumătate, dar tu te duci mai devreme, pentru a pleca mai devreme. În orice caz, nu putem schimba orele de masă, dacă tipul ăsta Maclean face scandal? — Am încheiat subiectul acesta, suspină Helen, aplecându-se să ridice lingura lui Tansy. Voi pleca la cinci. Voi fi aici la cinci și jumătate. În felul acesta vei avea o oră să te pregătești, să mănânci, și să pleci. Nu o să renunți la cursul ăsta Tina. Ar fi trebuit să fii la facultate acum, dacă totul ar fi fost bine. — Tata ar fi vrut ca și tu să mergi la facultate deși te-ai hotărât puțin cam târziu, îi aminti încet Tina și Helen îndepărtă gândul cu o ridicare din umeri. — Dar nu s-a realizat. Se uită la ceas. Ai să pierzi autobuzul. — Helen. N-am putea…? — N-ai plecat? Helen se ridică și o luă pe Tansy în brațe. Tina îi zâmbi și se îndreptă spre usă. — Da, șefule! Mereu era așa, această discuție glumeață. A fost un timp când amândouă erau vesele și nimic nu părea să atingă fericirea din familie. Dar tragedia le-a lovit pe neașteptate, părinții lor fiind omorâți pe autostradă, iar ele au încercat să se descurce cum au putut mai bine. Atunci Tina avea cincisprezece ani și era încă la școală, iar Helen avea douăzeci. Abia împlinise douăzeci de ani cu o zi înainte de accident. Fusese ușor pentru Miles Gilford s-o convingă să se mărite. Simpatia pe care le-o arătase, grija pentru viitorul lor, asigurarea lui că Tina va sta cu ei și va merge la facultate, toate astea se adăugau la prezența lui încântătoare. Chipeș, deștept, manierat, totul părea prea frumos ca să fie adevărat. A fost! Numai datorită faptului că tatăl lor fusese un om grijuliu și-și făcuse un testament, aveau acum un acoperiș deasupra capului. Nu-l plăcuse pe Miles și se opusese la întâlnirile lor. Ăsta fusese singurul nor care umbrise relațiile ei cu părinții. Câtă dreptate avusese tatăl ei! Helen scutură din cap, încercând să îndepărteze amărăciunea care o cuprinsese. Foarte rar se mai gândea la situația lor. Era mult prea ocupată. La început își găsea de lucru; era felul ei de a încerca să uite ororile căsătoriei prin care trecuse. Acum necesitatea devenise o obișnuință. Ea era cea care aducea bani în casă, capul acestei familii mici, șeful! Cu Tansy în pat, gata să adoarmă, Helen se așeză puțin să se odihnească, însă imediat gândul i se întoarse la situația ei de la birou. Ca secretară a directorului general al unei imense companii de produse electronice era bine plătită și fără griji, sau cel puțin fusese. Tina mergea la cursul seral până anul viitor. În ultimul ei an de scoală fusese prea încercată și acum era nevoită să recâștige tot ceea ce pierduse și să-și ia diploma de bacalaureat. Anul viitor va merge la facultate, cel puțin așa îndeplinea una din dorințele părinților ei, deși cu întârziere. În orice caz, Tina era o fată deșteaptă și merita efortul. Avea talent pentru limbile străine. Helen era mândră de ea și aproape obsedată să le protejeze, pe ea și pe Tansy. Era o reacție naturală sau cel puțin așa își repeta mereu. Ce se va întâmpla dacă Ross Maclean îi va face viața dificilă? Niciodată nu-l văzuse, numai auzise vorbindu-se despre el. Ca și tatăl lui, avea reputația unui om de afaceri foarte perspicace și dur în relațiile personale. Zilele cu un șef binevoitor trecuseră. Sau poate n-o să rămână? Era greu de crezut că și-ar dori să se stabilească definitiv în Anglia. Jim fusese mai mult decât impresionat de felul de viață pe care-l ducea Ross Maclean la New York. Femei strălucitoare, mașini rapide, flecărise el, dar ea observase și o urmă de invidie în spusele lui. În acest orășel nu prea avea multe distracții de felul acesta, chiar și o mașină rapidă era exagerată pentru zona asta. Era probabil ca el să stea numai câteva săptămâni aici. S-ar putea ca atunci când va sosi să anunțe și data plecării. Aici era prea plictisitor pentru el. Nu era nici măcar Londra. Va vedea despre ce este vorba și va numi pe altcineva în locul lui, care va fi sub directa lui conducere. Dacă își ținea capul plecat și era supusă, s-ar putea să fie lăsată în pace. La fel de bine s-ar putea ca Jim să vină înapoi când își va da seama cât de nepotrivit era pentru viața trepidantă și dură din lumea afacerilor americane. Helen suspină și se ridică în picioare. Va spăla vasele, apoi va face o baie fierbinte. Ochii îi căzură pe calendarul din perete și se surprinse numărând zilele care mai rămăseseră. O săptămână. Nu putea face nimic. Va trebui să aștepte să vadă ce-o să se întâmple. Dar nu putea să-și scoată numele lui Ross Maclean din minte. * * * Săptămâna a trecut. Nu a fost o săntamână bună pentru nici unul din ei. Helen se simți vinovată când și-a dat seama că din cauza grijilor ei nu fusese mai drăguță cu Jim Saxton. Avea și el problemele lui și ea nu-i fusese de nici un ajutor. Toată săptămâna fusese ocupată să pună totul la punct cât mai bine, până când Jim se plânsese că de fapt Ross Maclean nici nu avea nevoie să vină acolo. Pur și simplu putea telefona de la New York în fiecare zi și să-i trimită sarcinile prin fax. — Zău, Helen, cine mai are nevoie de un director general, cu tine aici și pe deasupra lucrând cu o asemenea viteză? — Sunt numai… — Vrei să te extenuezi? Ia-o mai încet. Doar n-o să te mănânce. Adică vreau să zic că cineva trebuie să-l iubească, chiar dacă este numai mama lui. — Dar are o mamă? Helen se înroși când îsi dădu seama ce zisese, dar Jim începu să râdă. — Păi, este numai un zvon. Totuși trebuie să fi venit de undeva. Sosise ziua de luni. Helen se grăbi spre birourile companiei Maclean International și luă liftul spre etajele superioare. Era opt și jumătate fix, iar în clădire nu era nimeni cu excepția portarului. O să aibă timp să pregătească scrisorile, să intre în rutina obișnuită și să fie gata pentru necaz când acesta va sosi. S-ar putea să vină mai târziu – la urma-urmelor sosise noaptea trecută, dacă presupunerile lui Jim erau corecte. Fusese o întâlnire la Boston și Jim știa că Ross Maclean fusese acolo până sâmbătă și mai trebuia să-și aleagă hotelul. Își scoase haina, se uită la scrisorile de pe biroul ei și aruncă o privire critică în oglindă, încercând să se autoconvingă că el n-o să vină toată ziua la birou. Un răgaz. A avut probleme azi și s-a îmbrăcat astfel încât să arate cât mai eficientă: cu taiorul ei gri, bluza roșie, iar părul și-l strânsese într-o coadă care-i înconjura capul ca o coroană. Acum tot efortul i se părea în zadar. Intră în biroul lui ca să verifice dacă totul era în regulă, doar așa ca să se asigure și inima aproape că i se opri când văzu persoana înaltă de aproape un metru nouăzeci ridicându-se din spatele biroului unde era așezată, privind-o cu niște ochi sfredelitori cenușii, țintuind-o de ușă. Fu atât de uluită încât pentru un moment rămase pironită locului, cu gura căscată. Avea un chip nefiresc de frumos, dar fără urmă de blândețe și veselie. Brunet, bronzat, ochii lui extraordinar de deschiși la culoare o priveau acum printre gene, iar corpul lui înalt răspândea o putere copleșitoare. Rămase înțepenită uitându-se cu ochii mari în ochii aceia ca de gheață. Îi sunară în urechi cuvintele iul Jim – „trebuie să vină de undeva”, dintr-o stâncă de granit? Ross Maclean putea foarte bine să fi fost cioplit dintr-o stâncă de un sculptor foarte priceput. Nu părea deloc uman. Privirea lui cercetătoare o făcu pe Helen să se simtă mică și neînsemnată, în timp ce fu cuprinsă de panică. — Domnișoara Andrews? S-a sprijinit ușor de marginea biroului, studiind-o din cap până-n picioare ca și cum era proprietatea companiei și ar fi vrut să se hotărască cum să profite mai bine de această proprietate. Apoi se uită la hârtia pe care o ținea în mână. — Se pare că fostul… tău șef a simțit nevoia să-mi lase o notă informativă scurtă despre tine. Este foarte interesantă. Calificarea este grozavă, aprecierile sunt excelente iar post-scriptumul este de-a dreptul înduioșător. Se uită pe hârtie și zâmbi ironic în timp ce citea cu voce tare ceea ce scrisese Jim. — Lăsată în pace este foarte capabilă, își face serviciul cu eficiență și este calmă. Nu amestecă problemele ei personale cu cele de serviciu. Trebuie tratată cu blândețe. Îi asculta vocea dominatoare, tainic seducătoare, în ciuda tonului insinuant. Îsi ridică privirea. Ochii lui semănau cu două lame argintii. Nu mai spuse nimic, așteptând ca Helen să-și recapete inspirația și să-și revină din uimire. — El… ăă… nu știu de ce… Jim avea un simț al umorului foarte ciudat, spuse ea scuzându-l. — Jim avea? o întrebă încet, însă răceala din voce se simți sub tonul catifelat, evident ofensat de faptul că-i spusese pe numele mic fostului ei șef. Sper să reziste la New York. Având în vedere că tu făceai totul aici, s-ar putea să-l omoare munca grea pe care trebuie s-o depună acolo. Suna ca o amenințare că dacă munca de acolo n-o să-l dea gata pe Jim, s-ar putea foarte bine s-o facă Ross Maclean și Helen se simți obligată să-i ia apărarea. — Domnule Maclean, presupun că Jim încerca să pună o vorbă bună pentru mine. Probabil că v-a lăsat dosarele tuturor angajaților pentru… ăă… a le studia. — Numai pe al tău, domnișoară Andrews. Se pare că voia să fie sigur că eu o să continui să te tratez cu blândețe. Acentuase cuvântul „tratez” și Helen roși din nou, de data aceasta mai tare și asta n-o ajută, după cum cum n-o ajuta nici privirea plină de reproș a ochilor aceia de un albastru intens. Această privire l-a făcut să se uite la ea cu mai multă atenție. — Nu am nevoie de un tratament blând, domnule Maclean. Încet dar sigur. începea s-o cuprindă mânia. Oh, cunoștea ea genul acesta de bărbați! — Am venit să iau corespondența, continuă ea cu răceală. În mod normal, eram singură aici la această oră. Pe viitor am să bat la ușă. — O bătaie ușoară în ușă o să fie de ajuns. Se așeză punând hârtia pe birou. M-am uitat deja peste corespondență, domnișoară Andrews. Fă restul și apoi poți să iei răspunsul și la astea. — Foarte bine, domnule Maclean. Mâna lui Helen se întinse spre foaia de pe birou A vrut s-o ia și privirea lui s-a oprit pe mâna ei cu degete subțiri, zâmbind ironic. — Pot s-o pun la dosar? — În nici un caz, domnișoară Andrews. Se uita la ea cu aceeași privire dezaprobatoare. O țin aici ca s-o am la îndemână. În sertarul de sus. Trebuie s-o mai citesc, în special P.S.-ul. O să urmez indicațiile până o să găsesc altă metodă de tratament. Helen se uită nervoasă la el, dar i se părea că el o privea de sus cu toate că era așezat pe scaun și, plină de indignare, ieși din cameră. S-ar putea să nu stea până la sfârșitul zilei. Necazul sosise și ajunsese la birou cu cel puțin o jumătate de oră înaintea ei. Ce se va întâmpla până la ora cinci? Ar fi o ușurare să fie concediată și dacă n-ar avea atâta nevoie de bani ar pleca, deoarece acum știa cu claritate că nu era posibil să se înțeleagă cu Ross Maclean. Era conștientă de duritatea lui, dar refuza să se lase intimidată. Niciodată n-o să se mai teamă de un bărbat, niciodată în viața ei! Termină cu obișnuita ei repeziciune și se îndreptă spre biroul lui Ross, bătând ușor la ușă înainte de a intra. Vorbea la telefon și-i făcu semn să se așeze, chipul lui păstrându-și încă expresia intransigentă. Avu prilejul să-l privească pe furiș. Avea în jur de treizeci și cinci de ani, părul castaniu-închis. Gura avea buzele bine conturate, dar era mai degrabă senzuală decât dură. Era înconjurat de aerul acela de bunăstare și siguranță pe care nu‑l puteai obține prin prefăcătorie. Ea știa bine lucrul acesta – Miles încercase din greu să arate ca un prosper om de afaceri și dăduse greș în mod jalnic. Omul ăsta era total diferit de Miles. Helen se trezi din visare când realiză că el terminase convorbirea și că o privea la fel de atent cu ochii lui ca două bucăți de cristal șlefuit. — Mă găsești ciudat, domnișoară Andrews ? Vocea îi era gravă, tulburătoare și Helen se luptă din greu să‑i răspundă cu răceală. — Vă ascultam vocea, spuse ea la întâmplare. Nu sunteți american, domnule Maclean? — Asta te surprinde? Nu văd de ce. Sediul companiei principale este în America, dar eu sunt englez la fel ca și tatăl meu, deși mama mea este americană de origine. Am urmat școala aici. Tatălui meu îi place să păstreze legăturile cu țara natală. — Nu voiam să fiu indiscretă. Mă… gândeam. Helen luă creionul cu un aer foarte profesional și tăcu indiferentă. Gura aceea bine conturată schiță un mic zâmbet. — Nu mă îndoiesc de asta. Dar lucrând împreună trebuie să ne cunoaștem mai bine unul pe celălalt. Se lăsă pe spate și continuă: De ce vii așa de dimineață? Cuvintele lui avură efectul unui glonț și ea se încorda. Ăsta era, oricum tot trebuia să întrebe odată și odată. — Întotdeauna vin la opt și jumătate, deoarece trebuie să plec la cinci. — Trebuie? Asta face parte din tratament? — Este o înțelegere pe care am făcut-o când am început să lucrez aici. Întotdeauna a fost respectată. Tonul cu care vorbise Helen nu l-a făcut să zâmbească, în schimb el o țintui cu privirea. — Câteodată lucrez până târziu, domnișoară Andrews. Ce se întâmplă atunci? — Dacă este miercuri, este perfect. Se albise la față. Mâinile îi tremurau în ciuda hotărârii ei de a nu se lăsa intimidată și ochii aceia de vultur o observau cu atenție; o străfulgerară cu privirea. — Vom vedea. Trecu peste acest subiect și începu să dicteze, dar de fiecare dată când ea își ridica privirea, observa că el o urmărea foarte atent, deși vocea lui adâncă și tainică nu ezita. Era clar că gândul nu‑i era în întregime la ceea ce făcea. Când Helen se înapoie în biroul ei, era foarte impresionată. Așadar, era capabil să facă mai multe lucruri deodată? Avea ciudata impresie că privirile lui o urmăreau în continuare și se tot uita spre ușa biroului lui. La sfârșitul zilei era încordată ca o strună de vioară. — Plec, domnule Maclean. Helen rămase un moment în prag, cu haina pe ea ca să-i demonstreze că pleacă, dar el abia o privi. — Foarte bine, domnișoară Andrews. Noapte bună. Răceala politicoasă cu care-i răspunsese îi făcu mai rău decât dacă s-ar fi răstit la ea. Acceptarea promptă a plecării ei semăna cu o concediere și asta o făcu să roșească. O ținuse încordată toată ziua și acum îi accepta cu calm plecarea, dar ea simțea că subiectul nu fusese epuizat. Era sigură de asta. El își aplecase privirea din nou pe hârtiile sale și, pe când ea șovăia, el ridică ochii privind-o întrebător, cu o sprânceană ridicată a uimire și cu o sclipire ciudată în ochi. În acel moment își dădu seama cât de tare îi plăcuse de el și dând din cap a ieșit din birou. Simțea că avea obrajii în flăcări și că tremura. Starea aceasta a durat tot drumul până acasă și când în fine a ajuns, avea nervii încordați, gata să plesnească. — Cum a mers ? o întrebă Tina care o privea îngrijorată. Helen se strâmbă. — Groaznic. Este îngrozitor. Nu mai repetară ritualul obișnuit și Tansy le privea cu ochi întrebători. — Cum arată? vru Tina să știe. Helen rămase uimită cât de clar îi apăruse chipul lui în fața ochilor. Fără îndoială că avea puteri magice încât putea să le asculte ce vorbeau și s-o facă pe ea să-l vadă așa de clar. — Chipeș, bogat, dur, incredibil de dur, adăugă ea hotărâtă, strângând din buze când își dădu seama încă o dată cât de tare îl plăcuse. Încă era impresionată. Tina o privi încruntată și se enervă. — Nu trebuie să suporți nimic! M-ai auzit, Helen? Timpurile acelea au trecut! — Știu, aprobă Helen, prudentă. — Hai, am să întârzii, anunță Tina zâmbind. Mi-au telefonat. — Slavă Domnului. Helen se lăsă să cadă într-un fotoliu. — Sunt stoarsă. — Sper că nu ai o migrenă? o întrebă Tina îngrijorată, dar Helen clătină din cap și luă o ceașcă de ceai binefăcătoare. — Nu. Numai că am muncit din greu. Zău că este ridicol. La urma-urmelor, nu face nimic altceva decât să muncească. N-a zis nimic când am plecat. Numai că… Oh, nu mai știu. Dar în adâncul ei știa. Îi era frică de asprimea lui Ross Maclean. Miles era un huligan lăudăros și abia după divorț, după ce a scăpat, și-a dat seama. Dacă i s-ar fi împotrivit, dacă nu s-ar fi lăsat intimidată, niciodată n-ar fi îndrăznit s-o trateze așa cum a tratat-o. Deși la Ross Maclean era o comportare firească, care-i venea ca o mănușă se retrăsese în apărare. De fapt, în mod inconștient, era în apărare încă din clipa în care l-a văzut. Cât de curând va pleca era problema la care se gândea, când s-a dus la culcare. Dacă n-ar fi fost efectul pe care-l avea asupra ei, Helen ar fi fost fascinată de săptămâna care a urmat. Maclean International era o companie foarte puternică, având afaceri aproape în fiecare țara din vestul Europei, în Statele Unite și în cele mai multe țări din America de Sud. Produsele lor și specialiștii lor erau foarte solicitați și această filială din Anglia era foarte mică în comparație cu cea din America. O dată cu venirea lui Ross Maclean s-a petrecut o schimbare vizibilă. Au început să primească telefoane din toată lumea. Balanța puterii părea că începe să se încline de partea cealaltă a Atlanticului și sarcinile de serviciu ale lui Helen se dublaseră. Timp de aproape o săptămână, eficiența ei fusese dusă până aproape de frenezie și din ce în ce mai multe dintre lucrările ei zilnice luau drumul biroului de dactilografie. Și el observa totul.