Romane de dragoste pdf

Capitolul 1 Avionul aterizase la timp și trăsese la terminalul internațional din Mascot. Era un zbor „charter” care transporta așa-ziși „migratori” care, cu nici 32 de ore în urmă, încă își beau berea în Anglia. Venind de la vamă, Harriet Leeson putea vedea grupuri mici de călători primite și îndrumate de oficiali; alții - cei norocoși - își salutau cu emoție prietenii și rudele ce-și făcuseră intrarea pe pământ australian înaintea lor și care erau gata, doritori chiar, să-i pună și pe ei la curent cu noile rânduieli. Harriet făcea parte dintre cei norocoși. Trebuia să fie cineva acolo care s-o aștepte, și limpezii ei ochi castanii treceau cu repeziciune și nerăbdare în revistă fețele, în căutarea lui Nicky. Nu era prea îngrijorată că nu-l vedea. Se putea ca avionul lui, care ar fi trebuit să ajungă cu o oră înaintea avionului ei, să fi întârziat. Asemenea lucruri se întâmplau, caz în care ea va trebui să aștepte. Era un moment de relaxare, bineînțeles, și sentimentul de încordare, care o asaltase nebunește, căpătă o rapidă tentă descendentă. Fusese atât de incitată la gândul că-l va revedea, mintea ei fierbând de bucurii pe care să i le spună - emoția zborului, faptele altor pasageri, tot felul de mărunțișuri. Filozofând, ea își croi drum prin mulțimea care pălăvrăgea, spre a arunca o privire la panoul de sosiri. Își zări propriul zbor și semnalul luminos care îi indica sosirea. Acum, unde era al lui Nicky? El se îmbarcase la Istanbul... Stătea acolo scrutând panoul, o fată înăltuță și subțire, cu părul negru fluturând și cu ochi mari, căprui, până când găsi ce căuta. Istanbul! Inima îi tresări brusc. Avionul aterizase deja cu o jumătate de oră în urmă, la 8,30! Atunci, unde era Nicky? Harriet, deși nu se speria ușor, trăi un început de panică. Îl întâlnise pe Nicky cu mai puțin de două luni în urmă și se îndrăgostiseră aproape instantaneu. În 5 săptămâni, el o ceruse de soție. — Imediat, insistase el, cât de repede se poate aranja. Deși ea nu-i împărtășise în totalitate planurile, venise în Australia cu certitudinea absolută că vrea să se căsătorească cu el. Era nebună după el. Știa că-i va îndrăgi familia, că ei o vor îndrăgi pe ea - că totul va fi minunat. Prudența fusese ideea tatălui său. — Ușurel, Harriet, o sfătuise el. Nu e nici o grabă. Nu ai decât 22 de ani. Încearcă să-l cunoști pe Nicky mai bine; întâlnește-i familia. Formează-ți o idee despre locul unde vei locui - unele dintre locurile acelea îndepărtate sunt groaznice, să știi, și nu orice britanic trece prin Australia ca gâscă prin apă. Iar căsătoria e ceva destul de definitiv, din câte știu eu. — Așteptarea nu ar schimba nimic între mine și Nicky. Harriet fusese destul de categorică. — Cât despre Australia - atâta timp cât Nicky este acolo, asta e tot ce contează; mă adaptez. — Poate, draga mea, dar mai sunt și alte lucruri de luat în considerare, insistase tatăl ei. Părinții nu acceptă cu ușurință o noră necunoscută care le este impusă, mai ales că, fiind singurul lor fiu, tinde să fie considerat deosebit. Apoi adăugase cu seriozitate: — Lăsând la o parte toate acestea, Harriet, aș dori să te mai gândești puțin, spre binele tău. Nu ești obișnuită să faci față vieții pe cont propriu. Harriet, care plănuise să emigreze - de una singură - înainte să-l fi cunoscut pe Nicky, era convinsă că tatăl său se înșela cu ultima presupunere. Îl iubea pe Nicky și atât! Nu avea nevoie de el s-o ajute să facă față la nimic. Dar își iubea și respecta tatăl și în final acceptă, fără tragere de inimă, să facă cum o sfătuise el, fiindu-i însă destul de greu să-l convingă pe Nicky că, câteva săptămâni în plus nu ar însemna mare lucru. Acum, dând drumul valizei mari și genții ușoare de mână pe podeaua lucioasă, își dori, inutil, să se fi căsătorit cu Nicky când vrusese el. Dar dacă, pentru nu știu ce motiv, el pur și simplu nu venise? Dacă nu avea să-l mai vadă niciodată? Pentru o clipă rămăsese împietrită de spaimă, dar își reveni cu promptitudine. Bineînțeles că va veni! Bineînțeles că totul va fi în ordine! Pentru că erau atât de nebunește îndrăgostiți unul de altul. Poate s-a dus să bea o cafea și nu și-a dat seama că avionul ei aterizase. Sau, poate, chiar în acest moment, vreun mesaj o aștepta pe undeva. Asta era tot! Plecase din Anglia cu câteva zile înaintea ei pentru că își promisese să facă și o vizită în Turcia. Cum nu putuse să călătorească cu zborul charter împreună cu ea, hotărâseră că el ar fi putut foarte bine să profite de ocazie. Își ridică bagajele și porni hotărâtă spre ghișeul de Qantas. Avea să verifice dacă domnul Nicholas Jamieson era pe lista de pasageri de la Istanbul, și poate atunci i se va transmite prin stație să o caute. Deși nu-i stătea în fire, își mușca buzele și își încleștase strâns degetele pe mânerele genților. Își impuse să se relaxeze: Nu te impacienta! Totul se va rezolva de la sine și peste câteva momente vei râde. Aproape ajunsese la biroul de Qantas când o voce masculină profundă și autoritară i se adresă: — Scuzați-mă! Dumneavoastră sunteți domnișoara Harriet Leeson? — Da. Harriet se întoarse repede, plină de speranță, așteptând un mesaj. Dar bărbatul care-i vorbise nu era nicidecum un oficial. Era înalt, lat în umeri, cu o figură întunecată. Purta un costum ușor. O cămașă albă și o cravată portocalie elegantă. Ochii lui, care o priveau intens, erau de un albastru-gri întunecat iar gura lui fermă afișa un ușor zâmbet plăcut. Din cine știe ce motiv ciudat, lui Harriet i se contură în minte imaginea unor dealuri împădurite și și-l imagină în treacăt pe acest bărbat îmbrăcat în haine confortabile, în culorile pădurii, cu un câine undeva prin preajmă. O încerca un acut sentiment de déjà  vu, de parcă îl mai întâlnise undeva înainte, deși cu certitudine nu era adevărat. — Îl cauți pe Nicky Jamieson, nu-i așa? spuse el, puțin amuzat. — Da, confirmă din nou Harriet. Ochii ei rămăseseră privind fix, în expectativă... Inima îi bătu mai repede pentru o fracțiune de secundă. Ce mai urma? — Ei bine, el întârzie. — Întârzie? Dar avionul a... — Da, știu. E cam complicat, și, sincer să fiu, nici eu nu sunt prea lămurit pentru a-ți expune situația. Sora mea vitregă îți va explica totul în câteva minute. O urmă de zâmbet flutură pe buzele lui încântătoare. — Nu mai fi atât de dezorientată. Nu te părăsim, vom avea noi grijă de tine, îți promit. Apropo, eu sunt Finn Ascroft. Vino cu mine s-o căutăm pe Helen. El îi luă bagajele și fără ca măcar să priceapă ce se întâmpla, Harriet îl urmă. Finn Ascroft. Acest nume nu-i spunea absolut nimic. O grămadă de întrebări i se învălmășeau în minte, dar tăcea. Se întreba ce legătură putea să existe între Nicky și sora vitregă a lui Finn Ascroft. Totul era atât de încurcat. Urcară cu scara rulantă până la Plecări, traversară o zonă mochetată unde oamenii stăteau de vorbă sau așteptau în scaune confortabile. Prin sistemul audio de informare a publicului, o voce făcea ultimul apel la îmbarcare pentru un zbor oarecare. „Pasagerii să se prezinte la terminalul de îmbarcare!”. Ajunseră în fața unui local cu mese micuțe și se opriră lângă una la care o fată blondă și un tânăr cu favoriți stăteau unul lângă celălalt privindu-se în ochi ca și cum ar fi fost îndrăgostiți. Pe masă erau câteva cești goale de cafea și nici unul nu ridică privirea până când bărbatul care o însoțea pe Harriet nu le atrăsese încetișor atenția: — Helen!... Helen era o fată cu ochi albaștri, cam de vârsta lui Harriet, micuță, subțire, delicată, și părea să trăiască un vis. Ridică neatentă ochii. Finn Ascroft făcu prezentările. — Sora mea vitregă, Helen Farbill. Și Tom Gilerist. Helen, Tom - domnișoara Harriet Leeson. Toți își zâmbiră și murmurară câte ceva; Finn scoase un scaun pentru Harriet și amândoi se așezară. — Ați dori o cafea, domnișoară Leeson? Harriet își simțea gura uscată și nu putu decât să dea din cap. Ceea ce dorea cel mai mult era să afle câte ceva despre Nicky, dar nimeni nu părea grăbit s-o lumineze. Finn Ascroft comandă cafeaua unei chelnerițe și când se întoarse, Helen își întinse mâna stângă. Harriet surprinse strălucirea unui diamant în timp ce fata, cu un zâmbet încântat, chicotind, spuse: — Uite, Finn! Tom tocmai mi l-a dat. — Ei, ei! El ridică din sprâncene în semn de încântare. — Felicitări amândurora. — Ești surprins? — Nu, copleșit. Chelnerița aduse cafelele aburinde. Harriet aproape că nu mai putea rezista. Îi venea să plângă. Își sorbi automat cafeaua deși era atât de fierbinte. Era obosită fizic după zborul lung, și primise un fel de lovitură amețitoare. Acum, acești trei străini, care aproape făceau abstracție de ea, vorbeau despre logodna lui Tom și a lui Helen. Harriet se simți ca o intrusă. Încercă să pară interesată, să zâmbească, dar îi venea să urle: „Ce s-a întâmplat cu Nicky? Aveți de gând să-mi spuneți odată?” Tresări când Finn, după ce-i aruncase o privire rapidă, spuse brusc: — Potolește-te o secundă, Helen, și lămurește-o pe biata fată! — Oh, îmi pare rău. Fata cea blondă afișă o figură plină de regret și îi zâmbi lui Harriet, scuzându-se. — N-am mai fost niciodată logodită și sunt atât de entuziasmată încât m-am prostit. Nicky m-a rugat să vin neapărat să te întâmpin și mi-a dat o scrisoare pentru tine. Își deschise geanta de piele de șarpe, căută în ea, apoi, în timp ce-i înmâna plicul, spuse: — Ești prietenă cu Sarannah Moore, nu-i așa? — Da. Mâna lui Harriet tremură ușor luând scrisoarea și vocea îi vibră întrebând: — Unde te-ai întâlnit cu Nicky? — Oh, în Istanbul. Era o mare nebunie, chicoti. Am dat unul peste altul din întâmplare - de necrezut, Finn! - la un bijutier lângă Hotel Ayasofia. Eram cu Pepper, Tom - ceilalți erau la bazarul acoperit. Am început să-i povestesc cât de imposibil era totul și o jumătate de oră mai târziu am decis să schimbăm locurile. A fost un noroc fantastic! Se uită la fratele ei vitreg cu ochii ei mari și albaștri. — Pur și simplu aș fi murit, Finn, dacă ar fi trebuit să duc până la capăt acea călătorie pe uscat. Nu puteam s-o sufăr. Nu sunt deloc rezistentă la greutăți - îmi place confortul și gata. Harriet rămăsese cu gura căscată. Simțea cum culoarea i se retrage din obraji. Au schimbat locurile. Atunci unde era Nicky? Ce însemnau toate astea? Finn tăcuse până atunci. — Citește scrisoarea, Harriet. Mi-e teamă că e practic imposibil s-o faci pe Helen să rămână la subiect. Vocea lui era amabilă. Întoarse cu tact privirea de la fața ei palidă și-și puse zahăr în cafea. Ceilalți doi încă vorbeau - Harriet auzi din nou numele lui Pepper. Scoase singura foaie de hârtie ce se găsea în plic; fu nevoită să clipească înainte de a putea descifra scrisul care îi era atât de puțin familiar.   „Draga mea Harry, citi ea, îmi pare foarte rău pentru această situație, dar ce altceva aș fi putut face? Sărmana Helen era în pragul isteriei. De ce o fată ca ea s-a aventurat oare într-o plimbare de la Londra la Bombay cu o dubiță de tranzit, nu voi ști niciodată. Cele mai bune hoteluri și confortul constituie, mai degrabă stilul lui Helen. O să-ți placă de ea - este o fată de prin partea locului (teritoriul meu!) și o dulceață; a promis să aibă grijă de tine. Nu prea pot să pretind că am devenit cine știe ce martir - această excursie va fi grozavă și voi avea o grămadă de lucruri să-ți povestesc când ne vom întâlni. Și, așa cum spuneai chiar tu, câteva săptămâni în plus n-ar însemna mare lucru, nu-i așa? Te iubesc! Nicky.   P.S. Tare mi-aș dori să fii aici, doar că nu cred că asta ar coincide cu ideea ta despre distracție. P.P.S. Foarte important! Vezi să-i faci o impresie bună mamei mele. N.”   Uluită, Harriet citea întruna scrisoarea. Pur și simplu nu-i venea să creadă. Câteva săptămâni în plus! Nu-l va vedea pe Nicky săptămâni întregi! Ce-o să se facă ea atâta timp? Ridică privirea și observă că toți trei o priveau. Păreau că așteaptă ca ea să spună totuși ceva. Parcă trăia un coșmar. Și totuși aruncă o privire asupra scrisorii și revăzu cuvintele „Te iubesc”; ochii îi înotau în lacrimi. Le alungă clipind, ridică privirea și reuși să zâmbească, dar nimic mai mult. Probabil că-și ascunsese sentimentele mai bine decât crezuse, deoarece Helen spuse cu dezinvoltură: — Presupun că ești dezamăgită. Îl cunoști bine pe Nicky? Harriet se întrebă dacă auzise bine. Nicky nu-i spusese fetei ăsteia cât de bine se cunoșteau, ce însemnau unul pentru celălalt? Vru să spună: „Îl cunosc destul de bine ca să mă căsătoresc imediat cu el ce se întoarce”. Și totuși, dacă Nicky nu spusese nimic despre asta, cum putea să spună ea? Și poate Nicky nu vrusese ca Helen să se simtă prea rău pentru că-i întârziase sosirea. Astfel încât răspunse pe cât de serios posibil putea: — Îl cunosc de vreo două luni. Ne-am văzut destul de des în această perioadă. — Eu îl cunosc de-o viață, spuse Helen. Domeniul lor este în același district cu al nostru. E foarte amuzant, dar planurile lui nu pot fi întotdeauna numite stabile. Ceea ce a fost spre norocul meu în situația mea, dar nu și spre al tău. Mă ierți? — Bineînțeles, o asigură Harriet cu voce joasă. Înghiți un nod care începu s-o sufoce. Lângă ea, Finn Ascroft scoase o foiță și tutun din buzunar și începu să-și ruleze o țigară. Era sigură că se uită la ea, iar când el îi vorbi și ea se întoarse, văzu că avusese dreptate. — Unde l-ai cunoscut pe Nick, Harriet? — La Dublin, răspunse Harriet. Venise la fabrica de ceramică unde lucram eu să caute o fată care era prietenă cu sora lui în Australia - Sarannah Moore. — Așa e, spuse Finn gânditor. Mi-o amintesc pe prietena Corinnei. Harriet se simți vag înveselită deoarece măcar Finn o cunoscuse pe Sarannah. Găsise cel puțin un punct comun. — Am lucrat împreună și vorbea atâta despre Australia încât mă hotărâsem să emigrez. — Hmm, spuse Finn. Deci și tu ești olăriță. — Da. — Presupun că vei dori să lucrezi în Sydney, interveni Helen. Cu ce te putem ajuta? I-am promis lui Nicky că voi avea grijă de tine. Stătu un moment pe gânduri. — Finn! Nu s-ar putea să aibă Corinne ceva idei? N-am putea suna la Tallawong, se vedem ea ce ne sugerează? — Așteaptă puțin, Helen, zise Finn. Harriet nu ne-a spus încă ce planuri are. S-ar putea să aibă cu totul alte idei. Harriet cu siguranță avea, și îi fu recunoscătoare lui Finn că măcar intuise acest lucru. Nu voia să stea la Sydney. Nicky îi scrisese: „Vezi să-i faci o impresie bună mamei mele!” Asta însemna că el dorea ca ea să meargă la Tallawong, la familia lui. Se uită la Finn și-i surprinse ochii întunecați ațintiți gânditor asupra ei. Ea îi zâmbi. — Nu vreau să stau la Sydney. — Oh, dragă, spuse Helen uitându-se la fratele său vitreg. Eu și cu Tom vrem să mai rămânem în oraș câteva zile - mergem s-o vedem pe bătrâna doamnă Gilcrist. Așa că, Finn... — Bine, spuse Finn. Totul se va aranja! Voi vedeți-vă de programul vostru! Ochii albaștri ai lui Helen se îndreptară asupra lui Harriet. — Dar i-am promis lui Nicky că voi avea grijă de Harriet. — Mă ocup eu de asta, o asigură Finn. — Oh, vă rog, nu vă faceți griji în privința mea, îndrăzni Harriet stânjenită. Nu dorea să fie inoportună pentru nimeni. Înclina să creadă că Helen intenționa de la bun început s-o lase pe capul lui Finn. Nu că Helen nu era o fată foarte drăguță, Harriet era sigură de asta, se citea pe fața ei. Dar Nicky o pusese într-adevăr în încurcătură. Oricum, Harriet se hotărâse deja ce vrea să facă; spuse cu calm: — Dacă îmi spune cineva cum să ajung, mă duc direct la Tallawong - la doamna Jamieson. Se lăsă o tăcere datorată surprizei. Ochii lui Finn deveniră încă și mai gânditori. Păi, își reaminti Harriet, venindu-i să râdă, afirmase că îl cunoaște pe Nicky doar de vreo două luni, deci, bineînțeles că erau surprinși de dorința ei de a sta la mama lui. Finn fu acela care rupse tăcerea. Se uită la ceas, își împinse scaunul și spuse cu hotărâre. — Minunată idee. Sunt sigur că Corinne va fi nerăbdătoare să te cunoască. Îi zâmbi lui Harriet. — Am două locuri rezervate pentru cursa de Cooma. Helen nu vine acasă azi, așa că ai dreptate. Din acest moment, al doilea bilet este al tău, Harriet. Mașina mea este la Cooma; te duc eu la Tallawong, e în drumul meu. Nici o problemă! — Mulțumesc, spuse Harriet recunoscătoare. Se ridicară toți și Helen murmură: — Dacă nu e bine... Finn o întrerupse rapid. — Nu-ți face griji, Helen, am eu grijă de fata asta. — Și Helen se va întoarce curând acasă, rânji Tom. Tata mi-a dat exact două săptămâni ca s-o conving să se căsătorească cu mine. — Te-ai descurcat bine, îl felicită Finn. Cei doi bărbați râseră împreună.   * *   *   Harriet își propusese să privească spre hubloul avionului în timpul zborului spre Cooma, dar adormi și Finn trebui s-o trezească înainte de aterizare. Era foarte atent și drăguț cu ea, fapt pentru care ea îi era recunoscătoare. Dejunară la un hotel, el îi povesti câte ceva despre Cooma, un orășel situat la poalele Munților Înzăpeziți, fiind sediu al enormei amenajări hidro-electrice din acești munți. După ce mâncară, se plimbară de-a lungul faimosului bulevard internațional cu steaguri, ce se desfășura în fața Parcului Centenar. Aici fluturau steagurile a 27 de țări din care veniseră oameni să ajute la construirea imenselor baraje, la săparea kilometrilor întregi de tuneluri prin munți și ridicarea marilor centrale electrice care făceau toate parte din ansamblu. Harriet realiză că s-ar fi bucurat mult mai mult de compania lui Finn dacă ar fi fost într-o stare de spirit mai veselă. Era foarte manierat și spunea lucruri interesante și pline de inteligență. Recunoscătoare, ea îi acordă politicoasă întreaga sa atenție, refuzând cu hotărâre să cedeze sentimentelor deprimante care amenințau s-o copleșească. Absența lui Nicky era o lovitură mult prea puternică spre a o trata cu calm. Era grozav de dezamăgită și se simțea complet neajutorată. Tallawong, unde locuia doamna Jamieson, era situat la o distanță de câteva mile de Cooma. Harriet știa că mama lui Nicky deținea și administra un motel acolo, și mai știa, de asemenea, că acesta urma să fie vândut, pentru a cumpăra o proprietate la țară unde vor crește vite sau oi. Nicky însuși, care avea o diplomă în științe agricole, va administra proprietatea. Finn își luă mașina; în mers, Harriet admiră peisajele înverzite care-i defilau prin fața ochilor. Fusese un anotimp bun, cu multă ploaie, îi spuse Finn. Ea vedea peisajul în toată splendoarea lui. Harriet se gândi că va fi fericită aici. Era o zi fierbinte, totuși nu neplăcută, cerul era albastru și în față se desfășura griul intens al munților - Munții Marii Cumpene de Ape. Pe ici, pe colo, în țarcuri, Harriet zărea oi sau cornute albe și roșcate stând la umbra eucalipților sau plimbându-se încet prin iarba înaltă de pe malurile râului. Era liniște și pace, abia dacă vedeai vreo locuință pe o rază de câteva mile. Cele două sau trei orașe prin care trecură erau așezări micuțe, cu o stradă principală și un mănunchi de magazine. Dacă Nicky ar fi fost acolo, Harriet ar fi avut o grămadă de întrebări de pus și comentarii de făcut, și totul ar fi fost o minunată aventură. Oftă fără să-și dea seama, iar Finn spuse imediat: — Trebuie să fii sătulă și moartă de oboseală de atâta drum, Harriet. Ea îi zâmbi rapid. — Puiul de somn din avion mi-a prins bine. Și prânzul ăla delicios! Îmi plac tare mult toate astea. Îmi pare totuși rău că am pierdut o perspectivă de sus a „pământului virgin”. — Pământ virgin? Finn era ușor amuzat. — Ar trebui să străbați pășunile și încă ceva înspre interiorul continentului ca să dai de pământ virgin. — Da, probabil. Poate mă consideri ignorantă și aiurită, dar am citit câte ceva despre Australia când eram în Anglia. Sarannah a încercat să-mi ofere o anumită perspectivă asupra imaginii la care ar trebui să mă aștept, dar cred că nici ea n-a prea fost la țară în timpul celor nouă ani și ceva cât a stat aici. Cred că a venit la Tallawono o dată cu Corinne. Nicky abia intrase la facultate atunci. — Da, îmi amintesc vara aceea, zise Finn gânditor. Urmă o pauză. Atenția lui părea să se fi abătut de la discuția lor. Încetinise și se uita atent în față. Harriet îi urmări privirea și văzu două păsări enorme, zburând una după alta deasupra șoselei. Urmărindu-le, ea văzu una năpustindu-se, iar pe cealaltă urmând-o și pentru o secundă crezu că se vor izbi de parbrizul mașinii. Apoi, brusc, amândouă cotiră și se înălțară. — Șoimi, spuse Finn. N-aș fi vrut să mă pricopsesc cu vreunul pe parbriz... ce spuneai? — Despre Sarannah? — Nu, despre tine și emigrant. Cum a reacționat familia ta? Harriet era puțin surprinsă de interesul lui. — Ei bine, s-au gândit că este decizia mea. Tatăl meu a fost întotdeauna foarte înțelept și înțelegător. Știa că am nevoie de o schimbare. Plecarea din Anglia și slujba din Dublin nu fusese decât un început. Pe neașteptate se auzi vorbind bucuroasă, încrezându-se în el. O făcea să se simtă mai puțin stânjenită. — Mama a murit când eram în ultimul an de școală și toată lumea era de părere că trebuie să stau acasă și să am grijă de tata și de surorile mele - Penny nu avea decât șapte ani, iar Belinda nouă. Dar tata n-a fost de acord, așa că am terminat școala și am urmat o facultate de arte. Am avut noroc că am putut să-mi aranjez orele în așa fel încât să pot avea grijă de familie. Bineînțeles, nu făceam eu totul - aveam pe cineva care spăla și călca. Se întrerupse și se uită la el cu îndoială. — Nu știu de ce-ți spun toate astea, probabil că te plictisesc. — Fii liniștită, nu sunt nici pe departe plictisit. Spune-mi cum ai ajuns să lucrezi la Dublin, Harriet. — Oh, mi-am terminat cursul - m-am specializat în olărie și sculpturi în ceramică. Și apoi, tata s-a recăsătorit. O iubeam toate pe Madeleine - mama mea vitregă - dar am simțit... ei bine, m-am simțit prea mare ca să mai stau cu ei acolo tot timpul. Nu era corect. — Două femei în aceeași casă... Așa că te-ai retras. Foarte frumos din partea ta. — Cred și eu. Am avut noroc cu slujba asta la Dublin. Mi-a plăcut foarte mult și am învățat mai multe despre olărit decât aș fi putut vreodată învăța la facultate. După ce am cunoscut-o pe Sarannah și după lungile discuții pe care le purtam cu ea, mi s-a părut o idee bună să vin în Australia - să mai văd câte ceva din lume. Plănuisem asta de ceva timp când l-am cunoscut pe Nicky. Adăugă abia auzit: — Parcă destinul și-a vârât coada. — Și întâlnirea cu Nicky te-a convins să faci ceea ce trebuie? Vocea lui era seacă. — Ceva de genul ăsta, răspunse Harriet fără să se gândească. El n-o urmărise; o secundă mai târziu pășunea se termină și dădură peste o prelungire a lacului, care se întindea drept în fața lor, albastru sub albastrul cerului de vară, Harriet își ținu respirația. Fusese atât de neașteptat! Finn, care oprise mașina, zâmbi pe seama surprizei ei. — Acesta este lacul Eucumbene, cel mai mare lac de acumulare din amenajarea din Munții Înzăpeziți. A existat un oraș întreg sub lacul ăsta, Harriet. Adaminaly. A fost reconstruit câteva mile mai încolo. Cea mai mare parte este în totalitate nouă, dar câteva dintre casele originale și bisericile au fost dărâmate și reconstruite piatră cu piatră. Dar poate că îți spun lucruri pe care le știi deja? Harriet scutură din cap. Cu Nicky nu discutase deloc despre astfel de lucruri! Era fascinată de imensul zid al stăvilarului și de multele insule de lemn de pe lacul ale cărei margini nu le putea vedea. Existau golfuri, peninsule, coturi și cotituri. Copaci pe jumătate scufundați sau încă supraviețuind departe de țărm, înecându-se puțin câte puțin; mai încolo, contorsionate, ramurile superioare ale altor copaci, uscate și gri, se ridicau neputincioase deasupra apelor. Existau garduri cu stâlpi și balustrade care înaintau printre țarcuri, în apele lacului. Harriet se gândi la gospodăriile acoperite de ape, la orașul înecat. Așa ape! Și se spunea că Australia este cel mai uscat continent din lume. — Toată apa asta provine din topirea zăpezilor, spuse Finn, parcă ghicindu-i gândul. Alpii noștri sunt acoperiți cu zăpadă, cinci luni pe an. Apele sunt stocate aici și trimise spre consum în oricare parte a pășunilor, după necesități. Există porți care dau în tuneluri lungi de mile întregi, la mii de metri în pântecele munților. Este un sistem minunat dar complicat și care aprovizionează Victoria și New South Wales cu electricitate. Se întrerupse: — Acum este rândul meu să întreb dacă nu cumva te plictisesc. — Nu, doresc să învăț cât mai multe cu putință. Întrebă ezitând: — Atunci și „pământul virgin” beneficiază de pe urma acestei amenajări? Sau vorbesc din nou prostii? — Nu, bineînțeles că nu sunt prostii. Zone din ceea ce tu numești „pământ virgin”, foarte puțin locuit, beneficiază - de exemplu văile râurilor Murray și Murrumbidgee, spre vest. Tom Gilcrist, pe care l-ai cunoscut în dimineața asta, provine dintr-o familie de viticultori ale căror podgorii se află în Z.I.M. - zona de irigații a râului Murrumbidgee. Apa din acest lac este transportată prin tuneluri și pe râul Tumut, până la Murrumbidgee, iar de aici prin canale de-a lungul podgoriilor. La fel se procedează și pentru orezării, livezi de portocali, lanuri de grâu, ferme de oi și așa mai departe, toate înfloritoare datorită lacului Eucumbene. Altă întrebare își făcu loc în mintea lui Harriet: — Trebuie să existe oameni care și-au pierdut pământurile din cauza acestui lac, Finn. Ce s-a întâmplat cu ei? — Au fost foarte cinstit despăgubiți. Cei care au fost isteți - adică majoritatea - au cumpărat pământ în altă parte sau și-au investit banii în afaceri. Ca familia Jamieson, de exemplu: ei au cumpărat un motel. Harriet privea lacul albastru cu mai mult interes acum. Nu știuse că așa ceva se întâmplase cu ferma de oi a tatălui lui Nicky. Crezuse că o vânduse deoarece era bolnav și căutase o afacere pe care soția lui s-o poată conduce când el nu va mai fi. — Ferma de oi a familiei Jamieson este pe undeva pe aici? îl întrebă ea, și ridicând privirea dădu peste ochii lui întunecați urmărind-o. — Ei bine, nu. Sub un alt lac de acumulare, unul mai mic, lacul Tallawong. Se întoarse și porni mașina. — Ar trebui să mergem să vedem ce se poate face pentru tine. Trebuie să fii nerăbdătoare să găsești un loc să te instalezi. — Nu sunt nerăbdătoare, spuse Harriet zâmbind. Totuși, era puțin nervoasă cu gândul la întâlnirea cu doamna Jamieson, căreia Nicky spusese că era important să-i facă o impresie bună. — Sunt sigură că voi putea sta la doamna Jamieson. Urmă o pauză foarte scurtă, înainte ca Finn să spună cu prudență: — Dacă din cine știe ce motive nu se va putea, Harriet, să nu-ți faci griji. Am eu grijă de tine. Vorbise cu blândețe, dar ferm. Cu siguranță, își luase în serios responsabilitatea față de ea. Harriet îi era recunoscătoare dar știa că nu va avea nevoie de ajutorul lui... Nicky îi povestise mamei sale despre ea, și doamna Jamieson era la fel de nerăbdătoare s-o întâlnească. Când privi înapoi, un moment mai târziu, lacul se pierduse în urmă. Goniră de-a lungul drumului, trecură pe lângă încă un orășel și ajunseră la Șoseaua Alpină. Curând vor fi în Tallawong. Harriet se întreba dacă arăta bine, sperând ca doamna Jamieson s-o placă. Asta nu prea contase cât timp fusese în Anglia cu Nicky, dar acum era singură - cu excepția lui Finn, care era de fapt un străin - și începuse să conteze foarte mult. Conta și pentru Nicky, scrisoarea lui era o dovadă în acest sens. Se întreba de ce. Fusese atât de nepăsător, evaziv, în ceea ce privește familia sa, până acum. Ea știa că el are o soră mai mare, Corinne, și doi frați mai mici, ale căror nume nu și le putea aminti. Și mai știa că, după ce se vor căsători, vor locui la țară și vor administra o fermă de vite sau oi, sau poate pe amândouă. Mama lui va fi mulțumită să scape de problema motelului. Cel puțin Harriet așa dedusese. Nu după mult timp, traversară alt lac, amenajat în câmpie, și ajunseră la Tallawong, un oraș prosper, desfășurat într-o vale largă și întinzându-se în sus pe versanții acesteia; un oraș de bungalouri micuțe, înconjurate aerisit de grădini frumos îngrijite. Acoperișurile de țiglă scânteiau în soare, iar pe ici-pe colo, clădiri cu câte două etaje le dominau pe celelalte. Strada principală era umbrită de copaci și încadrată de mașini parcate lângă trotuare. Existau magazine, hoteluri, restaurante. Nu era un oraș mare, dar era aglomerat. Harriet îl întrebă pe Finn dacă acest lucru se datora turismului. — Cam așa ceva. Oamenii opresc aici în drum spre ținuturile înzăpezite sau fac vizite turistice la amenajarea din Munții Înzăpeziți. Pe lângă asta, oamenii de la țară, din districtele învecinate, își fac unele cumpărături de aici. Ajunseră la capătul străzii principale, și începură să urce un deal lung. La jumătatea distanței spre vârf, Harriet putea deja zări o clădire ce aducea a motel. Un alt val de nervozitate o copleși, își căută oglinda și se privi neliniștită. Se rujă puțin, îndepărtă un firicel de praf de pe obraz și-și netezi părul negru. Finn conducea încet. — Doamna Jamieson o ști ceva despre sosirea ta? — Sunt sigură că știe, spuse Harriet zâmbind. Nicky trebuie s-o fi anunțat, mai ales că el personal nu este aici. — Înțeleg. Urmă o pauză lungă, ca și cum el încerca să se hotărască dacă să continue sau nu. Apoi spuse: — Există ceva ce ar trebui lămurit. Ești logodită cu Nicky? Acum Harriet fu cea care ezită. Dacă i-ar fi pus această întrebare imediat ce se întâlniseră, i-ar fi spus „Da”, și cu promptitudine. „Neoficial suntem logodiți.” Acum însă, știind că Nicky nici nu-i sugerase măcar lui Helen care era situația, nu știa ce răspuns să dea. Se gândi că ar fi bine să mai aștepte până la întâlnirea cu doamna Jamieson, astfel încât răspunse degajat: — Ei bine, aproape. — Hmmm, concluzionă Finn, deci ai intenții serioase în legătură cu Nicky... — Da, răspunse ea sec. N-aș fi străbătut atâta drum dacă n-aș fi avut. — Nu. Începusem și eu să-mi dau seama... Ei bine, am ajuns. Parcă în fața clădirii care purta numele de „Motel Tallawong”. Era o clădire din cărămidă de culoarea smântânii, lungă, cu două etaje, care domina orașul, față în față cu munții învăluiți în ceață vineție. Deschizându-i lui Harriet portiera, Finn remarcă: — Doamna Jamieson trebuie să fie la recepție. Lăsăm bagajele aici și vorbim cu ea mai întâi, nu? Să vin cu tine sau nu? — Oh, aș dori să vii, te rog. Harriet își dădu seama că nu era încă pregătită să fie lăsată singură. Se baza pe sprijinul lui Finn. O luă de braț și-i zâmbi încurajator - un zâmbet larg care-i dezveli dinții frumoși. Ea spera din nou că arată bine și că doamna Jamieson, care bineînțeles era foarte nerăbdătoare s-o cunoască pe fata de care fiul ei se îndrăgostise atât de departe de casă, o s-o placă. Ea era foarte sigură că o va îndrăgi pe mama lui Nicky. Când Harriet și Finn intrară pe ușa de sticlă și pășiră pe covorul auriu tocit, femeia din spatele tejghelei ridică privirea de la dosarele colorate pe care le sorta. Fu o surpriză pentru Harriet, care se aștepta în subconștient să vadă o femeie care să corespundă imaginii de mamă. Doamna Jamieson, însă, era cam de înălțimea lui Harriet, slăbuță și îmbrăcată elegant, cu părul frumos, argintiu, contrastând cu o față plăcută, plină de viață și uimitor de tânără. Părea a avea în jur de patruzeci și cinci de ani și Harriet observă ochii ei căprui, strălucitori care semănau cu ai lui Nicky. — Ei, Finn! Părea satisfăcută. — Ce te aduce în oraș? Ochii ei se întoarseră repede și cu curiozitate spre fata de la brațul lui. — Mă duc spre casă, Lucy, răspunse imediat Finn. Am fost la Sydney s-o întâmpin pe Helen la aeroport, îți povestesc imediat. O împinse ușurel pe Harriet înainte. — Ea este prietena lui Nicky. Harriet Leeson. Harriet - doamna Jamieson. — Îmi pare bine. Harriet îi zâmbi mamei lui Nicky, așteptând o exclamație de recunoaștere și poate plăcere la auzul numelui ei. Dar ambele se lăsară așteptate. Doamna Jamieson abia schiță un ușor zâmbet și murmură: — O prietenă de-a lui Nicky? Ce drăguț!

I Terenul era perfect. Corespundea exact dorințelor lui Alice care căuta un loc pe care să‑și construiască noul ansamblu comercial multifuncțional. Era bine plasat, nu prea departe de centrul orașului, destul de mare pentru a ridica mai multe clădiri, prevăzute și cu parcare. În plus, după câte aflase, prețul era absolut rezonabil. Situat la baza colinelor care împrejmuiau orașul San José, într‑un cartier recent construit, reprezenta în mod sigur o bună investiție. În această frumoasă zi de august, soarele își revărsa cu dărnicie razele arzătoare. Amețită de lumina orbitoare, Alice își puse ochelarii de soare înainte de a se apropia de întinderea împărțită în parcele de diferite mărimi. Apoi începu să străbată locul în lung și‑n lat, încercând să‑și facă o idee de ansamblu, despre felul cum va arăta totul când lucrările se vor termina. Remarcă totodată câțiva arbori la una din extremitățile terenului. Nu erau încă destul de înalți și stufoși ca să facă umbră, dar în viitor vor înfrumuseța decorul. Pierdută în gânduri, Alice continuă să inspecteze minuțios fiecare colțișor. Merse îndelung printre bălării înainte de a se opri în fața tăbliței care indica datele persoanei pe care trebuia s‑o contacteze pentru vânzare. Scoase un carnet și un stilou din poșetă și‑și notă la iuțeală numele și numărul de telefon. Era o căldură atât de înăbușitoare, încât abia aștepta să părăsească acest loc unde soarele ardea nemilos. Ceva mai încolo, în spatele ferestrelor biroului său, un bărbat îi observa, fără știrea ei, fiecare gest. Prezența acestei tinere seducătoare, pierdută în mijlocul ierburilor sălbatice îi atrăsese atenția și îi trezise curiozitatea. Acum nu se mai putea hotărî să‑și dezlipească privirea de pe silueta suplă și elegantă, de la chipul cu trăsături delicate, de la părul castaniu ciufulit de vânt. Cu un surâs amar, se gândi la persoana care‑i bântuia în fiecare noapte visurile agitate, De atâta timp nu mai ținuse o femeie în brațe… Avea în ea ceva care îl fascina și îl îngrozea totodată. Totuși rămânea aici, nemișcat, s‑o privească. Încă un renghi al destinului aruncase în calea lui o femeie care‑i amintea de Tina. Într‑o zi sau alta va fi obligat să se apropie de ea, să‑i vorbească, să‑i asculte vocea. Chiar dacă ar aștepta ca ea să fie aceea care să facă primul pas, nu putea evita… inevitabilul. Se decise atunci să termine înainte de a fi prea târziu. Alice tocmai își vâra carnețelul în poșetă, când o voce aspră o făcu să tresară. — Știți că vă aflați pe o proprietate particulară? Alice se întoarse repede spre bărbatul care i se adresase. La câțiva pași de ea, o fixa rece cu privirea lui întunecată. — Este de vânzare, cred. Nu bănuiam că accesul ar putea fi interzis, răspunse ea calm. Am intenția să cumpăr. — A, da? Și de ce? Întrebarea lui neașteptată o enervă. În fond cine se credea? Politețea nu era punctul lui tare. Hotărâtă să‑i țină piept, își scoase ochelarii și își ridică bătăioasă bărbia. — N‑am înțeles prea bine? lansă ea pe un ton glacial, arătând în mod deschis că nu‑i aprecia deloc manierele. — De ce țineți să cumpărați această proprietate? repetă el iritat. Ea îl observă cu mirare. Ce vroia de la ea? — Trebuie să vă dau socoteală? — Într‑un fel da… Se întâmplă că tocmai eu am pus în vînzare acest teren. Alice își duse mâna la ochi și examină cu atenție chipul adversarului ei. — Sunteți Paul Denver? îl întrebă, amintindu‑și de numele pe care‑l văzuse pe tăbliță. Nu‑i răspunse. Îl văzu cît era de preocupat să‑i studieze silueta pusă în valoare de îmbrăcămintea mulată pe corp. Totuși se simți incapabilă să‑i descifreze expresia feței. Apoi, brusc, el aprobă printr‑un semn din cap. Nici un cuvânt. De ce atâta ostilitate la adresa ei? Ar fi putut fi un bărbat seducător, fermecător chiar, dar din nefericire nu surâdea deloc. Părul închis la culoare și încurcat îi dădea un aer de sălbatic. Trăsăturile chipului erau regulate, dar încordate. Alice se întreba care putea să fie motivul. Părea să aibă în jur de treizeci de ani și, judecând după ținuta lui, avea o bună situație materială. Cu toată arșița, purta un costum gri, iar o cravată din mătase viu colorată dădea o notă veselă cămășii albe încheiate la toți nasturii. În această perioadă a anului, cea mai mare parte a bărbaților nu‑și mai îmbrăcau haina. Nu era și cazul lui Paul Denver. Poate căldura îl făcuse să fie prost dispus? Cine știe? În orice caz era posomorât și avea precis un motiv pentru asta. Gânditoare, Alice îi întinse mâna și se prezentă. — Ei bine, domnule Denver, presupun că trebuie să stabilim cât mai repede cu putință o întâlnire pentru a discuta contractul, îi sugeră ea. Mă numesc Alice Quinn. Paul ezită un moment înainte de a‑i cuprinde mâna într‑a lui. Îl străbătu un fior la atingerea pielii ei catifelate și îi mângâie mâna cu un gest visător. Când își dădu seama ce face, își retrase brusc mâna și o băgă în buzunarul pantalonilor. Abia o întâlnise și visa s‑o strângă în brațe. Era foarte periculos! Nu avea nimic să‑i ofere unei femei, mai ales unei femei ca ea, care nu s‑ar fi mulțumit cu câteva ore de plăcere, care ar aștepta mult mai mult de la bărbatul cu care și‑ar împărți viața. Nu trebuia s‑o mai revadă, n‑avea de ales. — Inutil, spuse el sec. Putem discuta imediat. Alice ar fi preferat s‑o facă într‑un loc mai agreabil și mai puțin călduros. Dar dacă el vroia să abordeze acest subiect pe nepusă masă, în mijlocul ierburilor sălbatice și tufișurilor neîngrijite, nu vedea nici un inconvenient. Ridică din umeri și acceptă politicos propunerea. Începu prin a‑l întreba de preț. I‑l comunică scurt. — Perfect, răspunse ea imediat. Cine trebuie să facă formalitățile, avocatul dumneavoastră sau al meu? O privi, surprins de atâta grabă, de o hotărâre atât de rapidă. Pielea ei era luminoasă și catifelată, ochii mari de un albastru ca lacurile de munte. Părea atât de fragilă, vulnerabilă, cu tot aerul ei sigur… Dintr‑odată dori s‑o strângă în brațe și s‑o protejeze. Îl enervă peste măsură această idee nebunească și, cu o voce dură, îi răspunse în sfârșit. — Perfect? Este tot ce găsiți de spus? Nu știu cine v‑a trimis dar s‑a înșelat încredințându‑vă această sarcină. Sunteți incapabilă. Niciodată nu se acceptă prima ofertă, domnișoară Quinn. Ea servește în general ca punct de plecare pentru a permite părților în cauză să discute înainte de a face un aranjament. Se pare că nu vă pricepeți deloc la afaceri. Alice nu dorea să se lase antrenată în discuții contradictorii. — Nu văd de ce aș irosi timpul meu și al dumneavoastră, domnule Denver, îi explică ea calm. Oferta pe care mi‑ați făcut‑o este mult mai scăzută decât mă așteptam. De ce să ne mai tocmim dacă prețul dumneavoastră îmi convine perfect? Și apoi, adăugă ea, pentru ca totul să fie clar între noi, să știți că nu m‑a trimis nimeni. Am intenția să cumpăr pentru mine această proprietate. Pentru mine personal, nu pentru altcineva. Paul își încrucișă brațele și o observă cu un aer sceptic. — Adevărat? mormăi el continuând s‑o studieze. Mă întreb de ce v‑o fi interesând acest teren. Este situat în zona comercială și dacă v‑ați gândit să construiți aici o locuință, v‑ați înșelat. — Sunt la curent cu asta; m‑am interesat deja. Am nevoie de acest teren pentru motive pur comerciale. — Da? Și ce fel de comerț faceți? Alice nu dădu atenție la întrebare, căci, în aceeași clipă zări ceva care se așezase pe umărul interlocutorului ei. — Nu mișcați! îi ordonă ea apropiindu‑se încetișor de el. Surprins de neașteptata poruncă, el rămase țintuit locului. Ajungând lângă el, își ridică cu prudență mâna stângă și îndepărtă cu vârful degetelor insecta enormă… Întâi se auzi un bâzâit, apoi se lăsă tăcerea. Cu un surâs satisfăcut pe buze, se dădu înapoi. — Am aranjat‑o! strigă ea râzând ștrengărește. Fascinat de figura ei atrăgătoare, Paul rămase fără glas. Când reuși să‑și revină, își arboră din nou mina posomorâtă. — Ce‑a fost? — O albină enormă. Vă aterizase pe umăr. — Putea să vă înțepe, îi reproșă el încruntându‑se. Recunoștință! În mod evident, era încă un cuvânt care îi lipsea din vocabular. — Da, bineînțeles, dacă mi‑ar fi scăpat, admise ea simplu. — N‑ar fi trebuit… — Este adevărat, interveni sec Alice, exasperată de atitudinea lui. Dacă aș fi știut, n‑as fi făcut‑o… Oricum, dacă o albină s‑ar fi decis să se mai apropie de el, n‑ar mai fi mișcat un deget să‑i vină în ajutor. Să‑l înțepe, dacă asta îi făcea plăcere! — Și acum, dacă nu vedeți nici un inconvenient, să reluăm discuția de unde am rămas, spuse el pe un ton sarcastic. Păreți maestră în arta prinderii albinelor, dar mă îndoiesc că asta este principala dumneavoastră ocupație. Alice se simți dintr‑odată foarte obosită. Ca și cum arșița n‑ar fi fost de ajuns, trebuia să mai suporte în plus și remarcile neplăcute făcute de tipul ăsta la adresa ei. Asta era deja prea mult! — Să vedem dacă aveți și dumneavoastră o specialitate, bombăni ea printre dinți. Poate reanimarea insectelor? Vă previn, dacă nu găsiți foarte repede o soluție, fie pentru a amâna pentru o altă zi această conversație, fie pentru a‑mi propune un loc ceva mai răcoros, o să mă topesc în mijlocul frumoasei dumneavoastră proprietăți. Și atunci, n‑o să știți ce să faceți cu mine. O umbră de surâs se schiță pe buzele bărbatului, dar se grăbi s‑o gonească. — Haideți să discutăm în biroul meu, acceptă el indicându‑i imobilul învecinat. Alice zărise rictusul apărut pe chipul lui. Nu era încă un surâs adevărat, dar cel puțin cazul lui nu era chiar disperat. În spatele aparenței lui solemne, părea a avea și un oarecare simț al umorului. Dar pentru moment nu era pregătit să‑i lase cale liberă. Îl urmă docilă până în birou. O tăbliță prinsă pe ușa de la intrare anunța: Paul Denver et Companie — Arhitect. Deci era arhitect. Nu se putu împiedica să zâmbească. Dacă, din nenorocire, stilul lui semăna cu personalitatea omului, construcțiile trebuiau să arate cât se poate de neprimitoare. Când intră în hol, răcoarea care domnea acolo o făcu să se simtă imediat mai bine. Se sprijini un moment de ușă pentru a‑și trage răsuflarea. Paul dispăru într‑o altă încăpere dar ea nu‑l urmă. Nu era atât de grăbită să se găsească din nou în preajma lui. Tânăra salariată instalată la unul din birouri îi întinse o cutie plină cu șervețele de hârtie. — Măcar o dată buletinul meteorologic a fost adevărat, spuse ea cu o voce compătimitoare. Trebuie să fie cel puțin patruzeci de grade. Alice luă câteva șervețele și se șterse de transpirație pe față si mâini. — Mulțumesc… În sfârșit respir, suspină ea surâzând. E un timp potrivit pentru piscină, nu credeți? — Mie‑mi spuneți? se strâmbă tânăra din spatele unei grămezi de dosare. Dar mai bine nici nu mă mai gândesc, altfel aș fi incapabilă să mă concentrez asupra lucrului. Vocea nerăbdătoare a lui Paul Denver le întrerupse conversația. — Domnișoară Quinn, dacă continuați să‑i distrageți atenția secretarei mele, nu va reuși să‑și termine lucrul la timp și va fi nevoită să stea peste program. Poate dumneavoastră nu aveți nimic de făcut, dar ea are treabă și eu la fel. Mai avem câteva detalii de pus la punct. Dacă vreți, haideți să terminăm. Apoi se întoarse cu spatele și se îndreptă spre biroul său. Alice avu chef să‑i riposteze, apoi se răzgândi. Îi făcu complice cu ochiul secretarei, înainte să‑l urmeze. În biroul lui Paul totul era foarte ordonat, fiecare obiect pus la locul lui ca și cum nimeni nu lucra acolo. Nici o plantă, nici o fotografie de familie nu înveseleau decorul sobru și pur funcțional. Fără să mai aștepte vreo invitație din partea lui, Alice își dădu drumul într‑unul din fotolii. Căldura înăbușitoare o obosise, fără a mai vorbi de înfruntarea cu acest bărbat care părea grăbit s‑o dea afară. În mod vădit nu‑i aprecia compania și dorea să scape de ea cât mai repede cu putință. Îl observă cu coada ochiului în timp ce se apropie de biroul lui, unde se instală cu fața la ea. Parcă era ceva inuman la el. Nu transpira, nu părea să sufere de căldură. Ce fel de om era, oare? Paul se așeză comod în scaunul lui și apoi își întoarse privirile spre Alice. Rănile profunde cu care îl marcase trecutul nu erau încă vindecate complet și risca să le zgândăre din nou dacă nu era atent. Această femeie pe care tocmai o întâlnise îl intriga, îl atrăgea mai mult decât oricare alta până acum. Prin simpla ei prezență trezea în el emoții pe care le credea complet uitate. Ce s‑ar întâmpla dacă ar continua s‑o vadă, dacă ar încerca s‑o atingă? Blestema trecutul care îl transformase în bărbatul care era astăzi. Refugiat în singurătate și proastă dispoziție, nu avea nimic de oferit acestei femei frumoase și vesele, deschisă vieții, soarelui și luminii. Nu avea de ales. Nu trebuia s‑o mai revadă. Trebuia s‑o îndepărteze din drumul lui, înainte de a fi prea târziu. Remarcase o lumină de interes în ochii ei când li se încrucișaseră, pentru prima oară, privirile. În mod evident se simțea atrasă de el. Dar el nu‑și putea permite riscul de a se împrieteni cu ea. Trebuia s‑o respingă deși n‑ar fi dorit asta. Totuși în ciuda hotărârii pe care tocmai o luase, continuă discuția. — În ce gen de comerț v‑ați lansat, domnișoară Quinn? o întreba el prudent. — Am un magazin de croitorie în centrul orașului. Confecționăm în principal lenjerie de pat. Vindem diverse articole și organizăm cursuri pentru începătoare sau stagii de specializare pentru avansate. Paul o privi stupefiat. — Un magazin de croitorie? se miră el, de parcă n‑ar fi auzit niciodată de așa ceva. — Da… este foarte folositor cîteodată, știți, interveni ea pe un ton ușor sarcastic. Ce credeați! Că mă ocup cu niște lucruri pe care mi‑e rușine să le mărturisesc? Dar el nu ridică mănușa aruncată. — Cum se numește magazinul? continuă el cu simplitate. — Patchwork. — De ce ați ales tocmai acest colț retras? Nu înțeleg. — Am intenția să mă extind și am nevoie de mult spațiu. Una din clientele mele mi‑a vorbit de această proprietate și, cum nu găseam ceva care să‑mi convină, m‑am decis s‑o vizitez. Terenul dumneavoastră corespunde perfect proiectelor mele: să construiesc mai multe clădiri pentru magazin, săli de cursuri și atelier. De altfel planurile sunt gata. Când actele vor fi încheiate, lucrările vor începe imediat. — Știți cât vă poate costa un astfel de moft? o întrebă el clătinând din cap. — Nu e un moft… Și sunt la curent cu suma pe care trebuie s‑o pun la bătaie pentru finalizarea unui asemenea proiect. O examină cu atenție un moment, apoi reluă: — Câți ani aveți? — Douăzeci și șase, răspunse sec. — Cam prea tânără să vă lansați într‑o afacere de o asemenea anvergură, nu găsiți? Tonul lui condescendent o enervă. Îl privi pieziș și replică cu o voce mieroasă. — A trecut mult timp de când nu mă mai joc cu păpușile! Apoi îi expuse pe scurt calculele pe care și le făcuse: suma la care se gîndise pentru achiziționarea terenului, cheltuielile prevăzute pentru construcții, decorațiunile interioare, dotarea atelierului și sălilor de clasă. Fu încântată să constate că Paul nu încerca s‑o întrerupă, mulțumindu‑se s‑o urmărească în tăcere. Părea impresionat. Era oare posibil? — Acum e momentul să vă hotărâți, mormăi ea, iritată de comportarea lui. Vreți să vindeți terenul? Da sau nu? Vă asigur că nu aveți de ce să vă neliniștiți. Am cu ce plăti! Nu credea nimic din ceea ce‑i spusese dar nu vroia s‑o contrazică. Avocații lor vor avea tot timpul să facă asta. Își luă un bloc notes și scrise numele avocatului ei. Apoi, mai jos pe o altă pagină, mai zmângăli câteva linii înainte de a‑i da coala de hârtie. — Iată datele avocatului meu. O să‑i anunț vizita dumneavoastră și o să‑i cer să ia legătura cu avocatul pe care mi l‑ați indicat. Acum mai am o singură întrebare să vă pun. Alice aruncă o privire asupra numelui înscris pe hârtie, apoi o îndoi și o băgă în poșetă. — Vă ascult. — Mi‑ar place să consult planurile, dacă asta nu vă deranjează. Înțelegeți că, fiind arhitect, trebuie să verific proiectul înainte de a aviza începerea lucrărilor. Reputația firmei noastre depinde de asta, spuse el cu un aer ironic. Alice reflectă o clipă și sfârși prin a accepta. În fond cererea era rezonabilă. — O să fac în așa fel ca o copie a planurilor să se afle pe masa dumneavoastră până la sfârșitul săptămânii. Sau, o să le aduc chiar eu, presupunând că mai aveți și alte întrebări de pus. Umbra unui surâs îi trecu fugar pe chip. — Inutil să vă deplasați până aici. Sunteți desigur foarte ocupată și nu vreau să abuzez de timpul dumneavoastră. Trimiteți‑mi pe cineva cu ele! De data asta era mai mult decât limpede. Inutil să mai insiste, nu dorea s‑o revadă. De ce? Ce făcuse ca să merite un asemenea tratament? Nu era obișnuită să fie astfel îndepărtată. Se purta întotdeauna plăcut cu oamenii din anturajul ei și aceștia îi apreciau amabilitatea, zâmbetul și spontaneitatea. În afaceri, întâlnise diverse persoane, mai mult sau mai puțin dificile, dar niciodată pe cineva ca Paul Denver. Rănită în amorul propriu, ripostă. — Domnule Denver, am ciudata impresie că n‑aveți deloc chef să‑mi cedați această proprietate. De vreo oră, vă observ, încerc să vă înțeleg, dar mărturisesc că încă nu am găsit un motiv valabil pentru a‑mi explica reținerea pe care o aveți în privința mea. Nu poate fi vorba de natura preocupărilor mele. Sunt respectabile și nu vă vor crea nici o neplăcere, dacă de asta vă e teamă. Poate, pur și simplu, nu mai vreți să vindeți? Vă propun atunci să scoateți imediat tăblița. Veți evita astfel să mai fiți deranjat. Din contră, dacă eu sunt obiectul reținerii dumneavoastră și preferați să cedați altcuiva terenul, atunci spuneți‑mi ca să știu la ce să mă aștept. Paul nici nu se clinti. Chipul îi rămase ca de gheață ca și cum discursul ei n‑ar fi avut nici un efect asupra lui. De data asta Alice simți că‑i sare muștarul. Își înșfăcă poșeta agățată de speteaza scaunului și se ridică dintr‑un salt. — Ei bine, domnule Denver, încântată de a vă fi cunoscut. Acum trebuie să plec. Sunt dezolată că v‑am făcut să vă pierdeți timpul. Și îi întoarse spatele îndreptîndu‑se spre ușă. Sentimente contradictorii îl încercau pe Paul. În fond ce dorea? Ca ea să plece? Să mai rămână? Nu mai stătu să se gândească. Sări din scaun și fugi după ea. Alice tocmai se pregătea să iasă când el o ajunse din urmă. Apucînd‑o violent de mână, o împiedică să mai facă vreo mișcare. Era o greșeală, bineînțeles, de a se apropia de ea, de a‑i atinge pielea catifelată, de a‑i simți căldura trupului, parfumul părului… Totuși nu se putea desprinde; o forță necunoscută îl împingea spre ea, și cu toate eforturile lui, nu‑i putea rezista. Cînd își ridică ochii spre el, privirile lor se încrucișară pentru o clipă. — Nu plecați atît de repede… Lăsați‑mi măcar timpul necesar să‑mi cer scuze. Proprietatea e a dumneavoastră, dacă nu v‑ați răzgîndit între timp. Alice îl privi drept în ochi. Apoi, după o clipă de tăcere, îi răspunse: — Nu… Cred că e mai bine să caut un alt teren. Slavă Domnului, sunt destule la vânzare. Ceva vă displace la mine și n‑aș vrea… La aceste cuvinte Paul o atrase brusc spre el. — Să‑mi displacă? o întrerupse în șoaptă. Dar nu înțelegeți… Unde este intuiția dumneavoastră feminină? Nu vedeți ce îndur ca să mă țin departe de dumneavoastră? Apoi o lăsă și se dădu imediat înapoi. Dacă mai rămânea mult timp lângă ea, l‑ar face să‑și piardă capul, să cedeze dorinței care îl înfierbântase. Îi întoarse spatele și închise ochii, strângându‑și pumnii de necaz. Ce i se va întâmpla? Abia o cunoscuse pe această femeie și murea de dorința de a o îmbrățișa, de a se pierde în ea. Niciodată o femeie nu‑l mai tulburase într‑un asemenea mod. Alice îl privi, atinsă profund de cele ce auzise. N‑o mințea. O dorea și o respingea totodată. De ce? Se hotărî să găsească pe loc răspunsurile la această întrebare. — Sunteți căsătorit? întrebă ea încercând să destindă atmosfera. — Nu, mormăi el. — Logodit, poate? — Nici măcar. — Grav bolnav, atunci? De o boală rușinoasă care vă condamnă pentru totdeauna la singurătate? Un surâs ușor îi lumină pentru o clipă trăsăturile. — Nu, o asigură el, cu o voce plăcută. — Poate sunteți homosexual? De data aceasta nu mai știu ce să‑i răspundă. Își holbă ochii la ea cu un aer neîncrezător. Alice îl cântări din cap până în picioare. — Nu, nu cred, încheie ea examenul, izbucnind în râs. Ei bine, nici eu! Mi‑ar place totuși să știu de ce ideea că mă doriți vă sperie atât. Înțelegeți‑mă bine, nu caut să vă schimb părerea. Dar aș vrea să cunosc motivul, în caz că un asemenea incident s‑ar repeta. — Întotdeauna sunteți la fel de sinceră? se miră el, clătinîndu‑și capul. — Da… Nu sunt din cele care se învârtesc în jurul oalei de smântână. Paul se apropie de birou și se așeză din nou în scaun. — Uitați tot ce v‑am spus. Mi‑am pierdut capul… Din cauza căldurii, poate? Peretele invizibil pe care‑l ridicase în jurul lui reapăruse. Chipul său se întunecă și ea înțelese că, indiferent care ar fi fost motivul lui, era hotărât s‑o excludă din universul personal. Când își ridică în sfârșit ochii spre ea, privirea lui o impresionă. Atâta durere și amărăciune… De ce? Un bărbat atât de tânăr, seducător și viril… De ce atâta disperare, acest refuz în fața plăcerilor vieții? Alice suspină, apoi își trecu cureaua genții peste umăr. — Desigur, murmură ea și deschise ușa, știind bine că de data asta el nu va mai încerca s‑o rețină. O să‑l sun pe avocatul meu ca să ia legătura cu al dumneavoastră. La revedere, domnule Denver, adăugă ea surâzându‑i slab. Cum ieși afară, căldura care domnea pe străzi era s‑o sufoce. Alergă spre mașina parcată lângă terenul de vânzare și se refugie în ea, departe de razele dogoritoare ale soarelui, departe de ochii lui Paul Denver. Nu se întoarse să privească înapoi dar se simțise permanent urmărită. Se instală la volanul mașinii, demară cu nervozitate și rulă în direcția centrului, îndepărtându‑se cât mai repede posibil de ciudatul Paul Denver. Poate, într‑o zi, va reuși să înțeleagă ce se petrecuse. O simplă discuție de afaceri transformată foarte repede în ceartă. De ce? În timpul după‑amiezii i se întâmplă destul de des să se gândească la Paul Denver și de fiecare dată îi fu necaz. Până acum fusese întotdeauna atrasă de bărbații care luau numai părțile bune ale vieții, ca și ea de altfel. Paul Denver, cu privirea lui întunecată și misterioasă, cu comportamentul distant, era atât de diferit de ceilalți. Totuși se simțise imediat atrasă de el și un fior o străbătuse la atingerea degetelor lui, o senzație pe care n‑o mai încercase niciodată până atunci. Cu inima bătând își reaminti în întregime scurta lor întâlnire, apoi se hotărî s‑o șteargă din memorie. Avea mult de lucru și nu‑și putea permite să‑și piardă timpul gândindu‑se la comportamentul ciudat al tipului ăsta. Odată ajunsă acasă, luă teancul de scrisori îngrămădite în cutie. Aruncă o privire numeroaselor plicuri înainte de a le îndesa în poșetă. În afara unei scrisori de la mama ei, nu era nimic urgent. Încărcată de pachete se apropie de intrare, încântată că se va regăsi în curînd în atmosfera răcoroasă a apartamentului ei. De cealaltă parte a ușii se făcu auzit lătratul nerăbdător al cățelușei ei. Când intră în casă, aceasta o primi nebună de bucurie, ridicându‑se în două labe și frecându‑se de picioarele ei. — Bună, Plumeau, o salută ea îndreptân‑du‑se spre bucătărie. Numai un minut, te rog. Aranjez cumpărăturile și mă ocup de tine. Îți promit! Și făcu precum zisese. După ce îi dădu să mănânce, o lăsă să se joace în grădină. Apoi își prepară un pahar mare de ceai cu gheață și se duse și ea la aer. Lungită pe șezlong se bucură în sfârșit de un moment de liniște. Lânga ea, Plumeau se tăvălea prin iarbă, mirosea florile ca și cum le vedea pentru prima oară. Grădina, separată de celelalte proprietăți printr‑un zid înalt, era paradisul cățelușei. Îi inspectă fiecare colț, asigurându‑se că nici un intrus nu‑i încălcase teritoriul. Casa lui Alice, în stil spaniol, era relativ mică dar bine concepută. Se compunea dintr‑un dormitor, o cameră de zi împodobită de un șemineu uriaș, o bucătărie, un birou și o încăpere transformată în atelier de croitorie. În afară de magazin și de cursurile de croitorie, mai îndeplinea și funcția de consilier financiar al unor firme; își organizase de așa manieră timpul încât să‑și poată bine îndeplini numeroasele sarcini. După o zi obositoare, îi plăcea să se refugieze la ea și uita în liniștea căminului, problemele datorate multiplelor ei activități. În această seară, ca și în altele, lenevea în grădină savurîndu‑și ceaiul cu gheață. În timp ce citea scrisoarea primită de la mama ei, surâzând adesea la frazele amuzante, soneria telefonului se făcu auzită din bucătărie. Lăsând ușa deschisă pentru Plumeau, se repezi înăuntru. — Bună, Alice. Ce faci? Vocea avocatului ei, de la celălalt capăt al firului, o făcu să tresară. — Bună, Stan. Leneveam. Tu ce faci? — Și eu bine. Scuză‑mă că te sun atât de târziu, dar a trebuit să trec pe la tribunal și să reglez niște afaceri urgente. N‑am avut o clipă liberă toată ziua. — Nici o problemă. Vroiam să te rog să‑l contactezi pe un oarecare Johnstone în privința unei proprietăți pe care intenționez s‑o cumpăr. Îi indică rapid adresa terenului scos la vânzare. Tocmai îi menționase numele lui Paul Denver, când interlocutorul ei o întrerupse. — Ce coincidență! exclamă el. Paul Denver tocmai mi‑a telefonat, înainte să te sun. — Paul Denver ți‑a telefonat? Nu înțeleg… Stan izbucni în râs, văzând‑o atât de mirată. — Pentru că mă cunoaște personal, presupun că a preferat să ia legătura direct cu mine, decât să apeleze la intermediul avocatului său. De ce nu? — Îl cunoști pe Paul Denver? — Sigur. Ce‑i așa de surprinzător în asta, Alice? Știi bine ca în profesiunea mea sunt nevoit să întâlnesc o mulțime de oameni, o tachină el. Pe unii i‑am avut clienți, pe alții parteneri de joc la club, alții, cum a fost tatăl tău, colegi de barou. Alice închise pentru o clipă ochii, hotărâtă să nu se pripească. Cu puțină răbdare, nu va întârzia să afle adevărul. — Și din ce categorie face parte Paul Denver? — În fond, din nici una din cele enumerate, continuă Stan. Paul ne‑a desenat planurile vilei din Boulder Creak și a urmărit personal lucrările. Ca urmare, Patsy și cu mine, l‑am invitat de mai multe ori să petreacă week‑end‑ul cu noi. Un bărbat fermecător, foarte discret în privința vieții lui particulare, dar inteligent și plăcut… Patsy îl pomenește mereu, adăugă el amuzat. Îi place foarte mult compania lui și abia îl lasă să plece când trece pe la noi. — Ești sigur că vorbim de aceeași persoană? întrebă Alice stupefiată. Înalt, brunet, cu ochi căprui… și care nu surâde niciodată? — Da, sigur este el. Dar nu sunt de acord cu tine asupra ultimului punct. Sunt sigur că nici Patsy. Nu și‑ar crede urechilor dacă ar auzi ce mi‑ai spus. Nu‑i poate uita surâsul, irezistibil, călduros. — Poate așa este, admise ea cu un aer gânditor. Probabil l‑am întâlnit într‑o zi proastă. Lătrăturile lui Plumeau îi atraseră un moment atenția. O observă cu coada ochiului. Instalată în fața ușii de la bucătărie, se înverșunase pe biata salteluță pe care o târnuia cu dinții. Alice o lăsă în pace, preocupată de conversația cu Stan. — Văd că Paul Denver este plin de calități. Dar înainte să te lansezi în enumerarea lor detailată, mi‑ar place să‑mi spui dacă ați căzut de acord asupra vânzării terenului. — Ei bine, drept să‑ți spun… Am impresia că Paul Denver se interesează mai mult de viitoarea proprietăreasă decât de vânzarea terenului. Alice rămase cu gura căscată. — Ce vroia să știe? îngăimă în cele din urmă. — Propriu‑zis nu mi‑a pus nici o întrebare directă. Mi‑a cerut să‑i furnizez niște date mai ample asupra unei domnișoare Alice Quinn. Și‑a ratat cariera, adăugă el, râzând. Ar fi fost un avocat perfect. — Ce fel de date? se interesă nerăbdătoare Alice. — Știi că nu‑ți pot spune nimic. Secret profesional. — Stan, uiți că nu suntem la tribunal. — De acord, de acord… Ești prea dură cu mine. Și eu care încercam să mă amuz, jucându‑mă de‑a Cupidon… Nu mă lași nici măcar să‑mi joc rolul până la capăt. Alice scoase un suspin văzând‑o pe Plumeau în mijlocul bucătăriei. Cățelușa îi furase un pantof și părea hotărâtă să‑l facă bucăți. Pentru a scăpa de represaliile stăpânei, făcu un salt și fugi să se ascundă în fundul grădinii, departe de privirea ei contrariată. — Stan, reluă ea pe un ton sever, adresându‑se nașului ei. N‑am mult timp la dispoziție. Plumeau e în stare să‑mi întoarcă casa pe dos și dacă nu intervin imediat o să‑mi petrec noaptea în grădină. În plus, am mult de lucru: corespondență de sortat, dosare de studiat, livrări la client… Încetează să mă porți cu vorba și răspunde‑mi la obiect. Stan nu se lăsă rugat. — La început, când Paul m‑a sunat, am crezut că dorește să se asigure că ești în stare să plătești proprietatea. I‑am vorbit așadar de investițiile tale anterioare, l‑am convins că ești expertă în materie și că n‑are motive de neliniște. Apoi mi‑am dat seama că, în fond, îl interesează persoana ta. Ce să‑ți mai spun?… Crede‑mă, am fost foarte scurt, spuse el râzând. Este doar la curent că ți‑ai terminat în mod strălucit studiile, că ești nemăritată și că trăiești singură. I‑am mai spus în trecere că sunt avocatul, dar și nașul tău, și că tatăl tău era judecător, asta în cazul că ar avea intenții rele în privința ta. Alice bombăni printre dinți. Mai bine ar fi tăcut. Ar fi preferat ca Paul să nu știe nimic despre ea. Dar acum ar fi dorit să știe adevăratul motiv al telefonului lui Paul Denver. De ce luase contact cu avocatul ei? De ce îi pusese atâtea întrebări? — Nu înțeleg, la ce i‑ar putea servi atâtea informații inutile, remarcă ea cu calm. — Inutile? Nu‑i înțelegi deloc pe bărbați, micuța mea, interveni Stan cu un suspin resemnat. L‑ai făcut praf! Nici o umbră de îndoială asupra acestui fapt. Făcut praf? Alice era să izbucnească în râs. Nu era deloc impresia pe care și‑o făcuse azi dimineață în biroul arhitectului. — Patsy și cu tine încercați mereu să‑mi găsiți un bărbat. M‑aș fi mirat dacă ați fi abandonat așa repede. Ei bine, dezolată că trebuie să te contrazic, dragul meu nas, dar Paul Denver nu este deloc făcut praf, departe de asta. Astăzi, în timpul întrevederii noastre, s‑a arătat foarte grosolan. — Grosolan? Foarte interesant… Povestește‑mi ce s‑a întâmplat. — Nu, refuz să‑ți dezvălui ceva. După părerea mea, ai cam multă imaginație pentru un avocat… și ai fi în stare, cum te știu, să deformezi lucrurile. Acum, dragul meu, trebuie să încheiem convorbirea, continuă ea, auzind lătrăturile cățelușei. Plumeau mai face cine știe ce năzbâtie. Dacă nu o opresc imediat, Dumnezeu știe ce se mai alege de casa mea. — Vino să cinezi cu noi într‑una din serile astea, încheie Stan, apoi adăugă râzând. Nu uita să‑l inviți și pe Paul. Patsy va fi încântată să‑l revadă. Alice se făcu că n‑a auzit ultima remarcă. Îl salută și se grăbi să închidă. Fugi imediat în căutarea lui Plumeau, înainte să mai facă alte stricăciuni. Dar nu reuși să‑și ia gîndul de la Paul, de la neașteptatul lui telefon.

PROLOG 22 aprilie 1947   Întunericul umplea sala, unindu-i pe toţi cei de faţă într-o tăcere emoţionată. Înaintea lor, amplificată de o sută de ori în raport cu dimensiunile normale, se găsea faţa unei femei. Stătea alături de un bărbat, într-un loc de despărţire, peronul unei gări. Aveai senzaţia că în spatele lor se află alţi oameni, mulţi oameni, veniţi să-şi ia rămas bun unii de la alţii. Dar chipul femeii lumina totul. Bărbatul se reflecta în ochii ei, care apăreau tot mai frumoşi, pe măsură ce îi copleşea disperarea. — Trebuie să pleci? îl întrebă ea. Toate astea trebuie să se întâmple? Avea o voce învăluitoare, uşor răguşită. Aparent, era un glas dulce, natural, glasul unei fete tinere, dar în subtonuri, se simţea o voce atemporală, plină de taine. Ochii ei aurii erau acum şi mai mari, iar spaima le umbrea strălucirea, ca un nor care lunecă peste lună. — Da, îi răspunse el. Trebuie să plec. Aş da orice să pot schimba această hotărâre. Dar nu există cale de renunţare. Femeia suspină, de parcă i se enunţase o lege teribilă, crudă şi inflexibilă ca însăşi viaţa. — Simt, într-un fel, că inima mea te pierde. De parcă, fără să-m i dau seama, am săvârşit un păcat pentru care sunt pedepsită prin plecarea ta. Bărbatul clătină din cap. — Nu ai săvârşit nici un păcat. Doar dacă iubirea e un păcat. O strânse şi mai aproape de el. Mâna ei îi mângâie uşor umărul, speriată parcă să-l tragă spre ea, din moment ce trebuia să o părăsească. — Promite-mi că n-ai să te amărăşti prea mult, îi ceru el, şi că o să încerci să fii fericită. — Fericită! murmură ea cu un mic zâmbet crispat, de parcă răspundea la o glumă stupidă. Apoi faţa i se întunecă şi îşi îngropă capul la pieptul lui, pentru a-l împiedica să-i vadă adâncimea durerii. — E atât de ciudat, şopti mai mult pentru ea decât pentru el, când vine dragostea, plonjezi cu ochii închişi, îţi dai seama că viaţa ta de până atunci n-a fost decât o cochilie goală şi-i întorci spatele fără să stai o clipă pe gânduri. Închise ochii şi mâinile ei îi atinseră umerii puternici. — Şi apoi, urmă femeia, când lumea îşi cere drepturile ei, nu poţi să i te împotriveşti, pentru că nu mai ai o inimă ca să poţi răbda singurătatea. Ţi-ai azvârlit inima, aşa cum un copil azvârle o jucărie de carton. Şi ceasul nu mai  poate fi dat înapoi, nu-i chip să te întorci în timp, ca să fii mai prevăzător, să poţi privi în faţă şi să vezi primejdia. Acum i se uită în ochi. — Ăsta-i păcatul pe care l-am săvârşit, înţeleg. De asta trebuie să plătesc acum. Bărbatul rămase tăcut. O urmărea cum îşi despică inima şi-l ameţea durerea pe care o vedea în ea. Femeia îl strânse la piept. — Iubirea e mult mai importantă decât viaţa, urmă ea. Dar viaţa e mai puternică. Nu-i drept... Bărbatul îi cuprinse faţa în mâini. — O să mă întorc, îi făgădui el. — Ai să te întorci? Privirea ei era neîncrezătoare. Dar se agăţa de dorinţa lui de a se întoarce, de parcă, pentru moment, trebuia să se mulţumească măcar cu atât. Ai să te întorci? — Da. Am să mă întorc. Încerca să o îmbărbăteze. Şi totuşi era limpede că ea ştia ceva cu care se înfrunta de pe acum, ceva ce el nu putea să vadă, orbit fiind de propria-i iubire. Îl strânse la piept şi îl sărută cu gesturi încărcate de renunţare. — Drum bun. Trebuie să pleci. Nu mai este timp. El o îmbrăţişă, murmură ultimele cuvinte de bun rămas şi dispăru. Iar faţa ei, rămasă singură, înecată în amărăciune, era mai frumoasă ca oricând. — A pierit întreaga viaţă, şopti pentru sine. Şi nu a mai rămas decât un adio... Îl privi îndepărtându-se. Înălţă o mână ca să-i facă un semn de dragoste. — Acesta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit în acea primă zi? se întrebă. Atunci când întregul meu trecut a fost anihilat de chipul tău şi când viitorul s-a deschis brusc în faţa mea ca un paradis? Ăsta să fi fost cuvântul pe care l‑am auzit? Adio... „Adio"... Cuvântul nu fusese rostit, ci numai format de buzele ei. Aparatul de filmat se mutase mai aproape. Fiecare umbră, fiecare contur al feţei ei, de o faimoasă frumuseţe, erau transfigurate de durere. În ochii ei se îmbinau visurile fiecărei femei cu disperările fiecărei femei. Se auziră sughiţuri de plâns în sală. Spectatorii se strângeau unul în altul, incapabili să-şi dezlipească ochii de pe ecran, chiar dacă imaginea le apărea împânzită din cauza lacrimilor. Faţa tinerei femei începu să se şteargă. Dar ochii ei dispăreau mai încet decât restul, aşa încât, chiar când filmul se încheie, privirea acestor ochi era încă vizibilă, ca o umbră pe care nici măcar timpul nu o poate dizolva cu totul. Şi pe urmă, pe ecran apăru cuvântul SFÂRŞIT. Nimeni nu se mişca în sală. S-ar fi zis că spectatorii fuseseră încremeniţi de o vrajă. Erau conştienţi că sunt martorii a ceva mult mai definitiv decât sfârşitul unui film. Kate Hamilton, vedeta care strălucise atât de glorios în faţa ochilor lor, nu avea să mai apară niciodată pe ecran. Acest „adio" spus iubirii însemna şi un „adio" spus carierei ei, cea mai scurtă şi cea mai extraordinară din istoria ecranului. Iar Joseph Knight, omul din spatele camerei de filmat, omul care cu iubirea lui şi cu marele său talent făcuse din Kate un star, nu avea să mai producă niciodată vreun film. Cuvintele rostite de eroină pe ecran reverberaseră ca un dangăt de înmormântare peste istoria filmului. Prin Kate Hamilton, filmul hollywoodian atinsese o profunzime emoţională nemaicunoscută până atunci. Şi aceasta datorită lui Joseph Knight, care ştiuse tot timpul să o capteze pe Kate pe piscurile geniului ei. Dar acum totul se terminase. Filmul, aşa cum vorbea despre începuturi şi sfârşituri, părea să prevestească şi viitorul celor care se dăruiseră creaţiei lui. În multe, multe feluri, prin acest film, viaţa imitase arta... Pe ecran apărea acum distribuţia:   Anne   Kate Hamilton Susan  Eve Sinclair Sam     Samuel Raines   Publicul stătea locului, ca împietrit. Nimeni nu se ridica să plece. Se auzeau în continuare sughiţuri de plâns. Soţii îşi mângâiau soţiile şi încercau să-şi ascundă propria emoţie. În fundul sălii, stătea, neobservată, o tânără care privea cu interes deosebit numele actorilor perindându-i prin faţa ochilor. Kate Hamilton... Eve Sinclair... Privirea îi era aţintită drept înainte, îi rămăsese în ochi chipul proiectat pe ecran în final şi cuvântul fatal: Sfârşit. — Adio, murmură ea aproape imperceptibil. Da, era sfârşitul. Sfârşitul talentului care făcuse din Joseph Knight o minune printre producători, şi sfârşitul pentru covârşitoarea imagine a lui Kate Hamilton pe ecran. Publicul admirator n-avea să-i mai vadă niciodată. Sfârşitul speranţei? Poate că da. Dar nu şi sfârşitul iubirii, deşi... Treptat sala începu să se golească. Oamenii plecau încet, în tăcere, copleşiţi parcă de vraja filmului. Dar tânăra nu se mişca. Pentru mulţimea care se scurgea afară din sala de cinematograf, filmul văzut însemnase o operă de artă. O mare operă, care atrăsese un număr mai impresionant de spectatori decât oricare alt film. Nimeni nu se putea sustrage acestei atracţii. Filmul părea să conţină un adevăr care le hrănea simţul propriei identităţi mai mult ca oricând, în acest anume moment al istoriei naţiunii. Pentru tânăra care rămăsese însă ţintuită în întunericul sălii, era mai mult decât un film. Era propriul şi ultimul ei bun rămas. Nu plângea. Nu-i mai rămăseseră lacrimi de risipit. Îi răsunau încă în urechi cuvintele rostite cu câteva momente în urmă pe ecran. Cuvinte care păreau să-i istorisească întreaga poveste, mai bine decât propria ei memorie: „De parcă fără să-mi dau seama, am săvârşit un păcat pentru care sunt pedepsită prin plecarea ta... Ăsta-i păcatul pentru care trebuie să plătesc..." Nici unul din cei ce părăsiseră sala nu-i aruncase vreo privire. Atenţia lor era distrasă. Şi acesta era rolul filmelor. Să distragă ochiul de la real, de la ce se întâmplă în imediata apropiere, şi să-l fixeze pe ireal, pe iluzie. Ea ştia prea bine că iluzia poate fi şi poarta către nimicnicie şi către distrugere. Dar abia acum îşi dădea seama că poate fi şi unica poartă către adevărul cel mai adânc al inimii. Joseph Knight o învăţase acest lucru. Poate că, medita ea cu tristeţe, mai exista un motiv pentru care nimeni n-ar fi putut-o recunoaşte astăzi. Şi anume, ea nu mai era aceeaşi şi niciodată nu avea să mai fie. Timpul şi destinul o schimbaseră, dezrădăcinând-o dintr-un trecut pe care odinioară îl luase de bun, Şi apoi nimicindu-i viitorul pe care-l privise ca pe un vis fermecat. Un sfârşit potrivit, se gândi ea. O cortină care cade. Şi în spatele cortinei, ochii care continuă să privească, în durerea lor eternă, şi cu nesfârşită, infinită iubire. Ochii care nu privesc la ea, nici la această sală, nici la această zi, ci la Joseph Knight. Ochii care nu se vor stinge, iubirea care nu va pieri. ,Acesta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit în acea primă zi? Atunci când întregul meu trecut a fost anihilat de chipul tău şi când viitorul s-a deschis brusc în faţa mea ca un paradis? Ăsta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit? Adio..." Atunci să fie şi epitaful ei. Eroina de pe ecran, o iluzie adusă la viaţă numai prin impresia pe care filmul o creează asupra inimii, rostise acest lucru mai bine decât l-ar putea ea rosti vreodată. Odată cu ivirea zorilor iubirii se năluceşte şi sfârşitul care te sfâşie, despărţirea finală, răspândindu-şi umbra peste orice bucurie şi ascunzând vederii, până când e prea târziu, ceea ce urmează să vină. „Adio..."     PARTEA ÎNTÂI     CAPITOLUL 1   Cu şaptesprezece ani în urmă 19 septembrie, 1930   Kate Hamilton avea unsprezece ani. Stătea în întunericul sălii de cinematograf, cu ochii fixaţi pe ecran. Uitase de propria-i viaţă. După cum uitase de orăşelul din California în care se afla acest cinematograf şi de casa în care locuia cu mama ei şi cu tatăl vitreg. Uitase şi de colegii ei de şcoală, de amintirile ei, de grijile şi de nemulţumirile ei. Sala de cinematograf era un liman exotic pentru ea, un loc cald şi miraculos în care visurile se prefăceau în realitate. Fiecare aspect, oricât de mărunt, al acestei experienţe căpăta un farmec special — aromă de bomboane, mirosul de fum de ţigări venit dinspre locurile fumătorilor din fundul sălii, scaunul cu arcuri rupte pe care stătea, glasul câte unui copil care îi cerea mamei să-i dea puţină apă sau să-l ducă la closet. Toropeala spectatorilor, felul languros în care sorbeau filmul şi, mai presus de toate, întunericul tainic al sălii, alcătuiau pentru Kate o atmosferă de pură magie. Şi miezul acestui liman misterios era cel la care Kate Privea pierită: figura de pe ecran. Era o fetiţă. Se numea Eve Sinclair. Unul din cei mai celebri copii-minune de la Hollywood. Filmul de azi o prezenta în cel mai recent dintre rolurile ei, o dramă de epocă, dinainte de război, în care Eve juca rolul unei fiice adorabile, ce salvează plantaţia părinţilor ei, ba chiar şi căsnicia lor care începuse să se clatine. Kate nu urmărea povestea. Văzuse filmul de şapte ori şi aproape că ştia pe de rost dialogurile, ca şi intriga sentimentală, trasă de păr. Kate nu avea ochi decât pentru Eve. Eve era o fetiţă precoce, drăguţă, cu păr negru, lins — vopsit în roşu şi buclat în acest film —, ochi albaştri, limpezi, un umor ştrengăresc şi o prospeţime tipic americană, care furase inimile spectatorilor încă de pe când Eve avea opt ani şi steaua ei începuse să urce ferm pe firmamentul cinematografiei. Kate era căzută în transă. Eve Sinclair era eroina şi idealul ei. Potrivit revistelor pentru fani, Eve locuia împreună cu părinţii ei în Pasadena. Avea un căţel pe care-l chema Muffy şi care dormea noaptea în camera ei. Pasiunile ei erau patinajul şi lectura (Kate făcuse mari economii pentru a-şi cumpăra cărţile despre care se spunea că ar fi favoritele lui Eve: Micuţele femei, Marile speranţe, Rebecca). O altă pasiune a lui Eve era cântatul la flaut. Actorul ei preferat era Clark Gable, de care mărturisise că se îndrăgostise şi cu care visa să facă un film cândva. Speranţa cea mai îndrăgită era să facă o călătorie în Egipt, să vadă Piramidele şi să călărească pe un elefant. Kate cunoştea toate aceste lucruri, aşa cum un cucernic cunoaşte Biblia. Trăia, respira şi visa prin Eve Sinclair. Acasă, în camera ei, ascuns cu grijă de ochii iscoditori ai mamei, se găsea un dosar secret, conţinând sute de fotografii ale lui Eve, cronici şi articole despre ea, precum şi reclamele la toate filmele ei. Kate cunoştea întreaga filmografie a lui Eve, de la comedioarele scurte de început, până la contractul cu Woridwide Pictures, studioul care o transformase într-un star. În primele ei apariţii, Eve interpretase roluri de fetiţă năzdrăvană, care-i fermeca pe cei mari şi care îşi juca pe degete părinţii. Pe măsură ce a crescut şi i s-au lungit picioarele şi mâinile, a vădit o drăgălăşenie specială, pură, strălucitoare şi inteligentă, i s-au creat roluri noi, în care o precoce seriozitate se îmbina cu înfăţişarea ei adorabilă. Roluri în care-şi folosea inteligenţa ascuţită şi infailibilul ei simţ asupra binelui şi răului pentru a aplana conflictele dintre adulţii din jurul ei şi pentru a facilita căsătorii fericite acolo unde scenariştii din Hollywood socoteau necesar. În această perioadă de „timpuri grele" care curând avea să capete numele de „criză", Eve ajunsese să simbolizeze curajul şi ingeniozitatea preadolescenţei, dar şi o profundă calitate morală, un instinct precis pentru ceea ce e drept şi cinstit, comun tuturor rolurilor interpretate de ea şi care îi asigura o certă faimă. Amatorii de filme o identificau cu sinceritatea şi justeţea, dar şi cu frumuseţea. Ceea ce le venea uşor, deoarece îmbinarea dintre ochii ei limpezi şi zâmbetul candid, onest, tenul de perlă şi trupul tânăr şi fraged încarna tot ce îşi poate visa o mamă pentru fiica ei. În timp ce Kate urmărea derularea filmului către sfârşitul ei stereotip, simţea o familiară împunsătură de invidie. Eve era tot ce nu era Kate şi tot ce aceasta ar fi dorit să fie. Eve nu avea asperităţi. Nici un fir de păr care să nu fie la locul lui, nici o stropitură sau o pată pe rochiile ei frumoase, nici un moment de stângăcie, care să-i aducă mustrări de la adulţii din jur. Trupul ei era zvelt, neted, fără acele contururi angulare care le fac pe fetele aflate la pubertate să sufere. În comparaţie cu Eve, Kate nu-şi găsea nici o justificare ca făptură umană. Era zăpăcită, şleampătă, o fată de duzină. Când se privea în oglindă şi îşi vedea părul nisipiu, nasul încă neformat, ochii depărtaţi unul de celălalt, îşi spunea că e o fiinţă încă crudă şi prost formată, care contrasta din toate punctele de vedere cu dulcea, cumintea, Eve Sinclair. Când intra să vadă un film, primele cinci minute erau întunecate de aceste comparaţii dureroase, dar după aceea uita de ea însăşi şi se lăsa întru totul furată de vraja frumuseţii şi farmecului lui Eve, revenind la realitate abia după două ore, la sfârşitul spectacolului. Timp de două preţioase ore cuteza să se identifice cu perfecţiunea zâmbetului strălucitor al lui Eve, cu glasul ei melodios, cu umorul ei ştrengăresc şi — poate că mai important ca orice — cu sfârşitul fericit pe care-l aducea Eve pentru ea, pentru fictiva ei familie şi pentru toţi cei care îşi împleteau viaţa cu a ei în magica lume a ecranului. Filmul se terminase. Era timpul să se ducă acasă. Kate ieşi din strălucirea după-amiezei însorite, clipind des din ochi. În faţa ei se întindea strada principală din Plainfield, California, somnoroasă, leşioasă, demoralizantă, ca toate străzile din orăşelele americane din acele zile. Era un orăşel zăpuşitor, exilat între livezile din Valea Sân Joaquin. Deşi în mintea lui Kate orăşelul părea să fie la o depărtare de mări şi ţări de Hollywood-ul fermecat, în realitate era separat de capitala filmului doar printr-o distanţă de o sută cincizeci de mile. Aceasta era deosebirea dintre geografie şi vis. În centrul orăşelului, câţiva pietoni stăteau proptiţi în faţa vitrinelor prăfuite ale prăvăliilor şi câteva maşini treceau în sus şi-n jos. În această fierbinte după-amiază de sâmbătă, majoritatea oamenilor zăceau pe acasă, fiind prea săraci ca să iasă la cumpărături şi prea obosiţi ca să iasă la distracţii. Kate străbătu cele opt intersecţii până în cartierul sărăcăcios unde locuia cu mama ei. Pe măsură ce se apropia de el, micile vile şi casele răzleţe deveneau tot mai ponosite, mai cenuşii. O liotă de copii se jucau în arşiţă şi se foiau de colo-colo. Foarte puţini dintre ei aveau părinţi care să le poată cumpăra biciclete, aşa încât cei mai mulţi mergeau pe jos. În haine jerpelite. Timpurile grele loviseră în toate direcţiile, dar cel mai mult în cartierele sărace ale oraşelor, unde oamenii găseau greu de lucru chiar şi în timpurile bune. Plutea o atmosferă de oboseală arţăgoasă şi de lehamite. Vraja lui Eve Sinclair şi a lumii ei imaginare începu să se destrame pe măsură ce mohoreala oraşului se lăsa peste simţurile lui Kate. Acest proces treptat de eroziune era partea ultimă şi cea mai tristă a experienţei Eve Sinclair trăită de Kate. O umplea de atâta silă de propria ei existenţă, încât imediat începea să se gândească de unde să mai facă rost de douăzeci şi cinci de cenţi ca să se ducă din nou la cinema şi să vadă iar filmul. În cele din urmă, Kate ajunse acasă. O casă mică, având un singur etaj, cu jaluzele strâmbe, perdele decolorate şi un aer de sărăcie pe care Kate nu-l sesizase în copilărie, dar de care devenise acut conştientă când crescuse mai mare. Intră pe uşa din faţă şi intră în bucătărie. Mama vorbea la telefon cu una din prietenele ei şi, în acelaşi timp, îşi dădea cu ojă pe unghii. Nu-şi ridică privirea ca s-o salute pe Kate. Fetiţa deschise frigiderul şi îşi turnă lapte într-un pahar. Pe urmă dădu să urce în camera ei. Ca să ajungă la scară, trebuia să treacă printr-un living room, cu mobila lui ieftină şi îmbâcsită, perne de mătase imprimate cu poze de la cascada Niagara şi Parcul Yosemite aruncate la întâmplare, cu ferestrele nespălate şi imensul radio consolă. Aparatul de radio era deschis. Se transmitea un meci de fotbal, într-un fotoliu stătea tolănit tatăl ei vitreg, căreia Kate îi spunea în gând Ray. Ca şi maică-sa, Ray nu păru să-i observe intrarea, într-o mână ţinea o sticlă de bere şi în cealaltă o ţigară. Era îmbrăcat, ca întotdeauna, în nişte pantaloni murdari şi un maiou. De fapt, nu era tatăl ei vitreg. Denumirea era un eufemism folosit de mama ei pentru a ascunde faptul că Ray se mutase pur şi simplu în casa lor la scurtă vreme după moartea tatălui lui Kate, un blajin funcţionar de Bancă, decedat în urma unui atac de inimă cu cinci ani în urmă, înainte de a fi împlinit cincizeci de ani. Ray era tânăr, cu cel puţin zece ani mai tânăr decât fusese tatăl adevărat al lui Kate, şi unele femei l-ar fi socotit atrăgător. Avea un trup vânjos, pielea măslinie şi păr negru, lucios. Când se îmbrăca să iasă în oraş cu mama, arăta foarte dichisit. Dar costumele pe care le purta, cravatele viu colorate, pantofii cu vârf ascuţit, pălăriile cu panglică viu colorată vădeau prost gust şi îl defineau ca individul de speţă joasă ce era. Deşi Kate nu avea pentru el nici un pic de admiraţie şi-i vorbea cât mai rar cu putinţă, putea înţelege într-un fel ce-i plăcuse mamei ei la el. Avea un soi de virilitate ostentativă, pe care o punea în valoare cu hainele lui ţipătoare. Într-o tăcere deplină, Kate aproape că se furişă pe scări în camera ei, trăgând uşa după ea. Pereţii cămăruţei erau goi, cu excepţia unui afiş, anunţând un film al lui Eve Sinclair, pe care Kate reuşise , prin multe rugăminţi să-l obţină cu un an în urmă de la un director de cinematograf. Deschise în grabă un sertar şi scoase dosarul cu materialele despre Eve Sinclair. Îşi bău laptele în timp ce se uita pentru a suta oară peste tăieturile din reviste, observând mici detalii din viaţa publică şi privată a lui Eve, pe care le ştia de fapt pe de rost. În cele din urmă, viaţa reală începu să-şi ceară drepturile şi nu o mai putu amâna. Îşi scoase cărţile şi caietele şi se apucă să-şi pregătească lecţiile. A doua zi avea teză la aritmetică, şi mai trebuia să scrie şi o compunere despre cum îşi petrecuse vacanţa de vară, ceea ce o umplea de dezgust. Kate detesta să scrie. Nu avea talent la cuvinte. Acestea i se desprindeau cu stângăcie din condei, ca nişte mici animale pătate de cerneală, străine şi lipsite de noimă. Nu-şi putea transpune sentimentele în cuvinte mai mult decât l-ar fi putut închide pe omul de pe Lună în cutia ei de merinde, în existenţa ei, cuvintele erau total lipsite de însemnătate. Ea trăia doar pentru imagini, pentru impresii. Chiar când se afla alături de cele mai bune prietene ale ei, îşi petrecea o bună parte din timp în tăcere. Acasă, abia dacă deschidea gura. Maică-sa nu avea nevoie de ea şi nu ascundea acest lucru. Irma Hamiiton nu se gândea decât la ea însăşi. Fiica ei era considerată, în cel mai bun caz, o povară şi în cel mai rău caz, o duşmancă. Cât despre Ray, se arătase politicos la început, în primele stadii ale legăturii lui cu Irma, după moartea tatălui lui Kate, aşa cum se arată pretendenţii, întotdeauna politicos faţă de copiii femeilor pe care le vor. Dar niciodată nu fusese interesat de ea ca persoană. Şi, după ce se mutase în casă, nici nu-i mai vorbise. Kate îi încurajase muţenia pentru că îl ura pe Ray. Era soios şi slinos şi mirosea a bere, a sudoare şi a tutun. Şi era puturos. S-ar fi zis că niciodată nu munceşte. Era întotdeauna pe acasă, cu sticla de bere în mână şi tăndălind. Două zile pe săptămână se îmbrăca la ţol festiv şi mergea în oraş pentru „afaceri", cum le numea mama. Dar ceva din încetineala şi langoarea felului de a fi spunea limpede că nu muncea cu adevărat. Mama îl bănuia că se întâlneşte cu alte femei şi adeseori îi făcea scene de gelozie. Cei doi se certau şi pentru bani. Foarte des ajungeau la încăierări sălbatice, aţâţate de obicei de alcool — mama obişnuia să bea gin când îi dădea mâna şi bere în rest — şi Irma striga la el făcându-l „terchea-berchea, bun de nimic" şi „fante de mahala". Uneori ajungeau şi la bătaie, iar Kate, în camera ei de sus, îşi trăgea perna peste cap şi îşi astupa urechile cu palmele. Dar, după aceea, cei doi se împăcau în felul lor acru şi morocănos. Kate îi auzea ducându-se în dormitor, unde încuiau uşa. Urma o lungă tăcere şi apoi zgomote ciudate de arcuri care scârţâie şi gemete femeieşti, care o făceau pe Kate să vrea să fugă de acasă cu orice preţ, să meargă oriunde, numai să scape de acolo. Şi, ori de câte ori voia să uite, Kate se gândea la tatăl ei bun. Îi păstra fotografia în sertar. Uneori se uita la ea minute în şir, studiind faţa blândă, cu ochelari, şi străduindu-se să-şi ad'ucă aminte cum arătase în viaţă. Deşi nu-i putea revedea chipul decât vag, Kate şi-l amintea pe tatăl ei ca pe o prezenţă plăcută, caldă, mângâietoare. Ţinea minte că stătea în braţele lui, în timp ce-şi citea jurnalul. Fusese cam grăsuliu în talie şi Kate îşi aducea aminte că atunci când o strângea îi simţea stomacul umflat presându-i spatele, în timp ce urmărea cu degetele rândurile articolului, murmura cuvintele şi, din când în când, Kate prindea câte o vorbă. Cuvinte ca „ansamblu", „comision", „ordonanţă" îi deveniseră familiare în acele zile, ca nişte jucării străine, pentru cei mari, care nimeriseră în lumea ei. Îi plăcea să le vadă croindu-şi drum de-a lungul coloanelor ziarului. O amuzaseră atât de tare şi creaseră atâta apropiere între ea şi tata, încât, după moartea lui, Kate nu mai avusese inimă să se uite la un ziar. De fapt, poate că această scurtă introducere în lumea cuvintelor, făcută de tatăl ei, o determinase, de la moartea lui, să considere cuvintele atât de străine şi de neprietenoase. După plecarea lui, îşi luase rămas bun de la lumea cuvintelor. Îşi aducea aminte cum tata o îmbăia când era mică, apoi o ajuta să se îmbrace şi o urmărea când îşi rostea rugăciunea de noapte. S-ar fi zis că el îi oferise căldura fizică a unei mame, ştergându-şi lacrimile şi oblojindu-i juliturile şi zgârieturile, în timp ce, în acea perioadă, mama era o prezenţă distantă, parcă lipsită de realitate. Kate ţinea minte cu claritate că, într-o seară, pe când avea trei sau patru ani, alergase goală din baie în living-room. Mama o certase, dar tata o strânsese în braţe şi-i spusese: — Haide, haide, Katie. Ai destul timp să faci striptease mai târziu. Vino să‑ţi punem pijamaua. De când murise tata, nimeni nu-i mai spusese „Katie"! Mama ei aproape că nici nu-i spunea pe nume şi o trata cu o irascibilitate distantă, lipsită de orice dragoste. Mama era absorbită de propria ei persoană, tot timpul sau se farda sau se demachia, îşi punea părul pe bigudiuri, vorbea la telefon sau se ducea undeva. Niciodată nu avea timp pentru Kate. Kate simţise că mariajul dintre mama şi tatăl ei fusese departe de a fi perfect. Rapiditatea cu care Ray îi luase locul tatei sugera că lumea ei dinainte nu fusese chiar atât de fericită şi de sigură pe cât păruse. Acum, privind retrospectiv, Kate îşi dădea seama că mama ei jucase tot timpul teatru alături de tatăl ei. Şi, de îndată ce tata intrase în pământ, o latură a mamei ei, pe care Kate nu o bănuise niciodată, îi copleşise brusc întreaga personalitate. Şi, în acest fel, odată cu moartea tatei Kate îşi pierduse ambii părinţi. Acum, când studia fotografia tatălui ei, constatând cum îi devenea tot mai străină pe măsură ce timpul îi îndepărta şi îi ofilea amintirea, avea senzaţia că priveşte în oglinda propriului ei mister. Pentru că ea însăşi devenea, pe zi ce trece, un glob de cristal tot mai întunecat pe măsură ce creştea, în loc să se înţeleagă mai bine, părea să se înţeleagă tot mai puţin. Şi ăsta era punctul în care intervenea Eve Sinclair. Acolo unde Kate era dezorientată, neformată, Eve era perfectă şi frumoasă. Cât de uşor îi venea lui Kate să dispară în întunericul unui cinematograf şi să petreacă două ore preţioase identificându-se cu Eve, şi nu să rătăcească, derutată, prin lumea exterioară în căutarea propriei ei identităţi! La ora cinci, Kate auzi o bătaie scurtă în uşă şi maică-sa intră fără nici o scuză, privind-o cu răceală. Tatăl tău şi cu mine mâncăm în oraş. „Nu-i tatăl meu", îi răspunse Kate în gând. — Ţi-am lăsat mâncare pe o farfurie în frigider, adăugă mama. Încălzeşte‑ţi-o în cuptor. Kate se uită la mama ei. Avea ochi verzi-cenuşii şi părul de un stacojiu vopsit. Se cam îngrăşase oarecum din cauza berii şi a bomboanelor care-i plăceau, dar avea un aer voluptuos, accentuat de rochiile ei în culori ţipătoare, lipite de sâni şi de şolduri. Îşi ţinea buza de jos mereu răsfrântă, într-o expresie de dispreţ la adresa lumii şi de delăsare în propriile ei plăceri găunoase. Kate îl auzise de o mie de ori pe Ray strigându-i mamei „căţea", şi trebuia să admită că epitetul i se potrivea. Nu răspunse nimic. Ştia că mama şi Ray se duceau la un local unde mâncau grătar de două ori pe săptămână. Copiii nu erau admişi în restaurant. Amândoi mâncau şi beau, ba chiar beau prea mult. Şi aveau să se întoarcă târziu acasă, unde urmau alte băuturi. Kate era încântată că nu trebuia să fie cu ei. Ar fi dorit să-i ştie în oraş întreaga noapte. Mama aruncă o privire plictisită în cameră. — Şi mai fă puţină curăţenie aici, adăugă. Camera asta arată ca devastată de un uragan. Fără o vorbă în plus, închise uşa şi plecă. Kate îşi petrecu întreaga seară străduindu-se, fără mare succes, să se concentreze asupra temelor pentru şcoală şi aruncând pe furiş, din când în când, câte o privire dosarului cu materiale despre Eve Sinclair. Pe la zece seara, când uşa de jos se deschise şi apoi se închise, ea era în pijama. Nimeni nu veni să-i spună noapte bună. După tonul conversaţiei care se purta jos, îşi dădea seama că cei doi băuseră mai mult ca de obicei. În pălăvrăgeala stridentă a mamei răzbătea o notă ameninţătoare, iar răspunsurile lui Ray erau mohorâte. Kate intră în pat. Încercă să nu le mai audă glasurile şi clinchetul gheţii în pahare, gândindu-se la filmul pe care-l văzuse. Şi, pe măsură ce Eve îi acoperea fantezia, lumea reală se retrăgea. Intrase în lumea de pe tărâmurile somnului, când paşii îndepărtaţi ai adulţilor urcând scările îi ajunseră la urechi. Apoi uşa dormitorului deschizându-se şi închizându-se. Pe urmă, în timp ce visele se luptau cu realitatea în mintea ei înceţoşată, urechile îi fură lovite de gemetele înăbuşite şi scârţâiturile arcurilor în ritmul amorului. Erau sunete străine, oribile, de un comic greţos. Era horcăiala unei lumi în care nu se putea închipui trăind, un deşert în care nu putea încolţi viaţa. O clipă, Kate se înfioră. Apoi, cu un efort de voinţă se cufundă şi mai adânc în visul despre casa fericită de pe plantaţie, fetiţa adorabilă în rochia ei albă, părinţii iubitori, peluzele întinse, foşnetul vântului printre copaci. Preţ de un moment unic, Kate se simţi totuna cu Eve Sinclair, se simţi în pielea ei, în cea a personajului pe care-l interpreta, trăind în altă lume, mai bună. Kate adormi.     CAPITOLUL 2   Hollywood, California 12 septembrie 1930   Eve Sinclair era flămândă. De fapt, murea de foame. Trupul ei tânăr, scăpărător de energie, ţipa după ceva dulce şi gustos. Cea mai mare dorinţă a vieţii ei, în clipa aceea, era o porţie mare de îngheţată de ciocolată cu frişcă şi cu o cireaşă în vârf. Ba nu, cu trei cireşe glasate. Eve era obosită şi nervoasă după o dimineaţă epuizantă de turnare a noului ei film, Răutate şi miracole. Printre picături îşi făcuse lecţiile la istorie şi la engleză cu profesoara de la studio, în afară de faptul că trebuise să înveţe replicile pentru scena turnată azi şi să repete cu coregraful un număr greu de dans. La unsprezece şi jumătate, după cinci ore de muncă neîntreruptă, mintea începuse s-o ia razna sub lumina fierbinte a reflectoarelor şi profesorul o dojenise. Pe urmă o mustrase şi regizorul, ceva mai blând, pentru că nu reuşea să reţină corect o replică. În cele din urmă, oboseala ei începu să se vadă în aparatul de filmat, aşa încât turnarea a fost oprită şi i s-a acordat lui Eve o pauză de treizeci de minute. Acum se afla între turnarea a două scene şi mama ei îi retuşa machiajul. Era o treabă pe care mama ei şi-o rezervase cu gelozie. Considera înfăţişarea lui Eve a fi propria ei răspundere, nu numai în timpul filmărilor, dar şi într-al manifestărilor publicitare. N-avea de gând să lase ca imaginea şi cariera frumoasei ei fiice să fie ruinate de un machior neglijent, care nu-şi făcea treaba cum trebuie. Mama stătea lângă Eve, aplicându-i cu grijă o pată de culoare în obraji, pentru a-i masca paloarea. — Ţi-ai revenit complet, scumpa mea, îi spuse. Ai avut o dimineaţă grea, dar ţi-ai revenit. Eşti o actriţă foarte bună şi le-ai arătat tu cine-i adevărata vedetă. Vocea ei avea o fermitate ciudat de impersonală. Eve o asculta fără să facă vreun comentariu. Mintea ei era concentrată pe foamea care o devora. — Mamă, pot să mănânc o îngheţată? riscă Eve o întrebare lipsită de speranţă. — Îngheţată! Doar ştii că îngheţata îţi strică vocea, drăguţo. Nici gând de îngheţată, scoate-ţi-o din cap. După ce ai să turnezi scena următoare, ai să bei puţină supă. Eve nu răspunse nimic. Ca întotdeauna, accepta fără să crâcnească regulile impuse de mama ei. Pentru că numai datorită activităţii neobosite a mamei, pusă în slujba ei, ajunsese în locul unde se găsea azi. Mama o silise să ia lecţii de canto şi de dans când era de o şchioapă şi o împinsese în profitabila carieră de vodevil, care îi netezise calea spre film, când avusese doar opt ani. Proba de film pe care o dăduse avusese mare succes pentru că Eve era înzestrată cu un talent actoricesc precoce, pe lângă drăgălăşenia ei şi aptitudinile pentru muzică şi dans. Devenise actriţă cu contract la studiourile Worldwide Pictures, unde câştiga cincizeci de dolari pe săptămână, şi interpreta roluri mici în numeroase filme de categoria B şi în comedii uşoare, înainte de a i se fi oferit marea ei şansă la vârsta de nouă ani, într-un film artistic intitulat Fata din preerie. Datorită lungii ei experienţe cu camerele de filmat şi antrenamentului prin care trecuse până atunci, Eve era gata pregătită în momentul când sosise chemarea destinului. În Fata din preerie interpretase rolul fiicei curajoase, adorabile, a unui tânăr fermier, care luptă să-şi salveze pământul din ghearele unor bancheri lipsiţi de scrupule. Eve avea un rol principal. Extraordinara ei naturaleţe şi stăpânire de sine în faţa aparatelor de filmat îi impresionaseră pe toţi. Filmul constituise un neaşteptat succes, iar Eve începuse o nouă rundă de roluri în filme de lungmetraj şi de mare popularitate. Mama şi Irving Fine, agentul ei, negociaseră pentru ea un lung contract, mult mai profitabil, şi în culise se declanşase, într-un mod mai accelerat, o adevărată rutină de filmări şi de antrenament actoricesc, muzical şi coregrafic. Fiind tânără şi viguroasă, Eve a rezistat presiunii. La unsprezece ani ajunsese una din cele mai cunoscute actriţe-copil de la Hollywood. Iar reputaţia ei de profesionalism şi seriozitate făcuse ca în multe rânduri să fie cerută cu împrumut de alte studiouri, rămânând totuşi unul dintre cele mai răsfăţate staruri de la Worldwide. Pentru toate acestea, Eve trebuia să-i mulţumească mamei ei. Mama o împinsese să se pregătească înainte de ivirea marii şanse şi apoi o împinsese să profite la maximum de ea. Şi tot mama ei, chiar şi azi, se ţinea de ea ca să-şi şlefuiască întruna talentul şi să devină tot mai strălucitoare, aşa încât să fie pregătită când avea să se ivească o nouă mare şansă. Mama se sacrificase mult pentru a o aduce pe Eve pe culmea unde se afla azi. Eve era unicul ei copil. După ce descoperise talentul precoce al fetiţei, refuzase să mai aibă alţi copii, pentru a se putea dedica trup şi suflet carierei lui Eve. Tatăl lui Eve, un modest farmacist din orăşelul ei natal din Illinois, ar fi dorit o viaţă normală pentru fetiţa lui şi ar mai fi vrut şi alţi copii. Dar soţia trecuse peste voinţa lui, insistase să o propulseze pe Eve în viaţa artistică, drept care urmase curând un divorţ. Mama se mutase cu Eve la Hollywood, lăsându-l pe tata pentru totdeauna în orăşelul lui. Lui Eve îi lipsea persoana liniştită, ponderată, calmă, care era tatăl ei. Când ritmul vieţii devenea tot mai înnebunitor, tânjea după tatăl ei. La un anumit nivel, tot mai îndepărtat, al conştiinţei, simţea că viaţa alături de el ar fi fost calmă şi fericită, într-un fel pe care azi aproape că nici nu-l mai putea concepe. Dar toate astea ţineau de trecut. Mama era singura parteneră de viaţă a lui Eve, unica ei prietenă şi severa ei mentoră. Unica raţiune de a trăi a lui Eve era aceea de a-i face mamei pe plac şi de a preîntâmpina privirea de furie întunecată şi de dezaprobare care apărea în ochii mamei de câte ori i se părea că Eve nu se dăruieşte „o sută cincizeci la sută" muncii ei, cum obişnuia să-i spună. Aşadar, Eve nu mai suflă o vorbuliţă despre pofta ei de o îngheţată cu frişcă. Avea spirit de echipă şi toţi o admirau pentru acest lucru. Spre deosebire de alţi copii-actori, nu izbucnea niciodată în plâns când nu-i reuşea o scenă, nu se arăta niciodată bosumflată şi arţăgoasă când lungile, plictisitoarele ore de repetiţii şi de turnare o călcau pe nervi, nu făcea niciodată crize gălăgioase când nu mai rezista presiunii muncii. Era atât de nefiresc de stăpânită, atât de calmă şi de profesionistă, încât regizorii ei o dădeau de exemplu şi actorilor adulţi. Eve era o minune. Creaţia a opt ani de muncă neîntreruptă în cea mai dificilă profesiune din lume. Talentul ei, considerabil din start, se combinase cu o personalitate modelată aproape din leagăn de rigorile Hollywood-ului. Nu avea nevoie de laude sau de giugiuleli ca să-şi facă bine meseria. Era un star până în măduva oaselor. Faptul că, undeva, dincolo de armura talentului şi a experienţei, pâlpâia o fetişcană încă neformată, neştiutoare în lumea reală din afara Hollywood-ului, frustrată de prietenii de vârsta ei şi de trăirile copiilor obişnuiţi, nu-i interesa câtuşi de puţin pe cei ce profitau de pe urma talentului ei, şi în primul rând pe maică-sa. Unica lor preocupare era să-i perfecţioneze talentul, să-i procure cât mai multe şanse de a-l folosi, şi să o împingă cât mai departe în cariera ei. La urma urmei, era vorba de sume importante de bani, atât pentru ei cât şi pentru micuţa Eve... Hollywood-ul nu are timp pentru copii. Singura ocazie când Eve s-a jucat cu copii de vârsta ei a fost pricinuită de o campanie de publicitate. Şi copiii fuseseră figuranţi angajaţi pentru acea ocazie de departamentul distribuţie. În chip surprinzător, Eve nu era cu adevărat conştientă de prăpastia de singurătate din ea. De când se ştia pe lume făcuse numai ceea ce aşteptau adulţii de la ea să facă şi trăise numai pentru aprobarea arătată de ei. Nu cunoştea nimic altceva. Nu era posibil să ducă în mod conştient dorul unei copilării normale, pentru că nu ştia ce înseamnă aşa ceva. Nu ştia altceva decât muncă şi iar muncă şi mama care o ajuta să găsească de lucru şi o împingea să dea din ea tot ce avea mai bun. Undeva, de-a lungul drumului, pe măsură ce i se dezvoltase capacitatea actoricească, fusese sacrificat germenele de talent de a deveni o fiinţă umană. Aşa încât astăzi Eve era o vedetă desăvârşită, o actriţă strălucită şi, în paralel, embrionul mort, sec, al unei făpturi omeneşti care nu avusese niciodată prilejul de a se dezvolta normal şi de a fi iubită pentru ceea ce era şi nu pentru ceea ce putea face. Şi poate că tocmai faptul că Eve plutea deasupra propriei ei pustietăţi fără să încerce vertijul golului o făcea să fie o actriţă atât de strălucită şi de ponderată. Putea să râdă sau să plângă la comandă, fără să-şi dea măcar seama că o face, şi să se oprească brusc în clipa când auzea cuvântul „Stop!" Nimic nu stătea în calea perfectei iluzii pe care o înfăţişa aparatul de filmat. Pentru că ea însăşi era o creatură plămădită din iluzii. Aşadar, astăzi, Eve Sinclair se afla în pragul unei cariere lungi şi pline de succes, carieră făurită prin mult talent, dar şi prin mult mai multă muncă grea. Însă venise un moment delicat pentru ea. Ajunsese puţin prea mare pentru rolurile de copil şi sosise clipa tranziţiei spre rolurile de adolescentă. O tranziţie căreia puţini actori-copii îi supravieţuiesc. Deşi pe Eve această dilemă nu o preocupa câtuşi de puţin, mama ei era serios îngrijorată de câtăva vreme. Şi azi avea o noutate importantă pentru fiica ei. — Ascultă, scumpa mea, îi spuse mama după ce îi retuşă machiajul. Am o veste pentru tine. N-am vrut să-ţi spun înainte, ca să nu te emoţionezi şi să ratezi scena. Stai dreaptă, draga mea, aşa! Înghiţindu-şi un căscat, Eve îşi îndreptă spatele. Vedea în oglindă ochii mamei ei fixaţi asupră-i. — Ca şi luna trecută, urmă mama, deţii locul optsprezece în topul succeselor de casă pe întreaga naţiune, în studioul ăsta eşti a patra din cele mai importante actriţe. Filmele tale au adus milioane. Talentul tău e la apogeu. Dar creşti ca vârstă. A sosit momentul unei tranziţii spre un nivel mai ridicat. Asta va însemna pentru tine mai mulţi bani şi mai multă responsabilitate. Se opri din vorbă ca să îndrepte o şuviţă scăpată din părul frumos al fetei. — Irving şi cu mine am negociat un angajament foarte important pentru tine, continuă ea. Studioul ăsta o să te împrumute studioului Olympic Pictures ca să joci într-o comedie cu Tommy Valentine. La auzul numelui, Eve ciuli urechile. Tommy Valentine era un copil-actor celebru, cu doi ani mai mare decât Eve. Repurtase succese extraordinare pe Broadway şi în filme, interpretând cu multă versatilitate o mare varietate de roluri. Avea o înfăţişare foarte americănească, de mare umor, şi o sensibilitate adolescentină care făcea să fie îndrăgit de public. Se plasa mult deasupra lui Eve în topul succeselor de casă şi era considerat cel mai la modă actor-adolescent din Hollywood. — Şi nu-i vorba de o comedie învechită, urmă mama. Ci de o poveste romantică în care tu şi Tommy vă îndrăgostiţi unul de celălalt. Domnul Donath şi directorul studioului Olympic sunt foarte încântaţi de proiect. Sunt de părere că, având un dram de noroc, filmul o să fie o mare lovitură. Ar fi extraordinar, Eve, lucrul cel mai bun pentru cariera ta. Şi publicitatea o să scapere în jurul filmului ăstuia. Eve nu răspunse un cuvânt. Asculta cu grijă. Ştia că Tommy Valentine era un star mai mare decât ea. A juca alături de el ar însemna pasul cel mai mare pe care-l făcuse până acum în cariera ei. — Ce spui? o întrebă mama cu oarecare nerăbdare. Nu-ţi pare bine? — Sigur că-mi pare bine, mamă, răspunse Eve zâmbind. Zâmbi şi mama, îmbunată. — N-ar fi trebuit să-ţi spun de treaba asta, pentru că vor să-ţi facă o surpriză. Domnul Donath vrea să-ţi comunice personal vestea, azi după-amiază, după filmări. Dar eu am ţinut să ştii şi să-ţi dai seama cât de important e pentru tine, aşa încât să-i poţi face domnului Donath o impresie bună când ai să-l vezi. Înţelegi? — Da, mamă. Fiica se uită în ochii ei, în oglindă. Şi ce salariu o să am? întrebă liniştită. Mama se încruntă. — Lasă-ne pe mine şi pe Irving să ne batem capul cu chestia asta. Nu-i treaba copiilor să se gândească la bani. Fata încuviinţă din cap, ascultătoare. Înainte nu se gândise niciodată la bani, dar de câtva timp, i se stârnise curiozitatea şi era întotdeauna atentă când mama şi Irving discutau despre contracte şi despre dolari în prezenţa ei. — Mă rog, urmă mama. Toate înţelegerile prealabile au avut loc. Contractul oficial va fi semnat săptămâna viitoare. De îndată ce vei termina azi filmările, o să ai o întrevedere cu domnul Donath. Este esenţial să-l impresionezi cu entuziasmul pe care ţi-l stârneşte proiectul şi cu siguranţa că o vei scoate bine la capăt. El are o părere bună despre tine, dar vrea să se convingă personal că eşti pregătită, doritoare şi capabilă să te dăruieşti o sută cincizeci la sută acestui proiect, înţelegi? — Da, mamă. Carl Donath era directorul studioului Worldwide Pictures. Dar n-ar fi putut să nu-şi dea seama că vârsta lucra acum împotriva ei. Îi oferea deci o şansă crucială, asigurându-i cotitura spre roluri romantice de adolescentă, aşadar domnul Donath trebuia tratat cum se cuvine. — Bine, încheie mama. Acum, înapoi la treabă. Când isprăveşti cu scena asta, ai să poţi mânca ceva. După ce aruncă o ultimă privire în oglindă, Eve ieşi din cabină. Concentrându-se asupra scenei pe care urma să o interpreteze, începu să şi uite de vestea pe care i-o dăduse mama. Spera numai ca foamea care-i înmuia genunchii să nu-i provoace ghiorăieli în stomac în timpul filmării. Regizorul nu avea să o ierte dacă neastâmpărul stomacului ei o să-l oblige să refacă scena. La ora şase seara filmările se încheiaseră. Eve alergă de pe platou în cabina ei, unde mama o demachie în grabă şi o ajută să îmbrace o rochie drăguţă care-i punea în valoare picioarele tinereşti, frumos modelate, şi umerii înguşti. În rochia albastră arăta ca o şcolăriţă, tenul catifelat strălucindu-i în jurul ochilor inteligenţi. Eve era frântă de oboseală şi flămândă. Ceaşca de supă care i se promisese la unsprezece şi jumătate se materializase abia la unu. Dar niciodată nu lua un prânz ca lumea, îngheţata de ciocolată pe care o visase nu mai era acum nici măcar o amintire. Se simţea slăbită şi-i venea greu să se concentreze. Efectuase munca unui profesionist adult, de la şase dimineaţa la şase seara, şi era vlăguită de puteri. Dar cele patru scene grele programate pentru azi fuseseră completate şi filmate, datorită strălucitei performanţe a lui Eve. Regizorul era mulţumit, producătorul se simţea uşurat, mama arăta mândră. Acum venise timpul să meargă la întrevederea cu domnul Donath. Şi, după încheierea acestei întrevederi, Eve se va putea duce în sfârşit acasă, la masă. Când ieşi din cabină, Eve căscă. Maică-sa o opri din drum, lăsându-şi mâinile pe umerii ei. — Nu cumva să caşti, o sfătui ea. Domnul Donath cere deplină loialitate de la vedetele lui. Trebuie să te prezinţi cât mai bine. Înţelegi, Eve? Fata dădu din cap, înăbuşindu-şi al doilea căscat care-i încolţise în gâtlej.     Ethel Sonnenbaum — acesta era numele de căsătorie al mamei şi numele de familie real al lui Eve — îşi conduse fiica pe străduţele studioului, pline cu false faţade de clădiri, false cabine telefonice, hidranţi de incendiu şi guri de canal, ba chiar şi lanţuri de munţi falşi, printre care treceau zeci de actori, de la figuranţi la staruri, dintre care unele le adresau saluturi prieteneşti. Ajunseră la clădirea birourilor directoriale. Când intrară în lift, mama o strânse cu putere pe Eve de mână. Etajul de sus era rezervat birourilor, domnului Donath. Trebuia să treacă prin birourile a trei secretare. Fiecare dintre ele le salută călduros pe Eve şi pe mama ei. Erau aşteptate. Când se apropiară de biroul interior, mama o prinse pe Eve de braţ şi o trase într-o parte. — Adu-ţi aminte ce ţi-am spus. Fii la înălţime. Nu mai eşti o fetiţă. Eşti o vedetă. O profesionistă. Pe care oamenii se pot bizui. Ne-a luat mult timp mie şi lui Irving ca să-l convingem pe domnul Donath să-ţi ofere această şansă. Acum trebuie să se asigure că eşti gata să faci tot ce e necesar ca să ajuţi acest studio, înţelegi? Eve încuviinţă din cap, ascunzându-şi epuizarea sub masca unor ochi larg deschişi, atenţi. — Fii amabilă cu el, fii drăguţă. Şi fă orice îţi cere. E clar? Eve dădu din cap, cu o expresie de nedescifrat. În cele din urmă uşa biroului interior se deschise. Carl Donath se ivi în prag. Era un bărbat înalt, de vreo cincizeci de ani, cu păr cărunt, rar şi un aer distins. — Evie, spuse ei zâmbind şi deschizându-şi braţele. Micuţa mea strălucitoare. Vino înăuntru, drăguţo. Te aşteptam. Mama lui Eve se aplecă pentru a-i îndrepta o cută a rochiei. Profită de prilej şi îi şopti în ureche: — Nu uita, e cariera ta în joc. Cu un zâmbet, îşi împinse fiica înăuntru, apoi se dădu înapoi când uşa se închise. Întrevederea urma să aibă loc în doi. În birou, domnul Donath îşi deschise din nou braţele. — Eve, ce încântătoare arăţi astăzi! Vino aici şi aşează-te lângă mine, pe canapea. Eve se supuse. Când se aşeză alături de el îi simţi mireasma coloniei scumpe şi aroma trabucurilor. O impresiona aura farmecului lui. Domnul Donath afecta un aer părintesc faţă de toate vedetele lui şi mai cu seamă faţă de copii, întrucât studioul scotea mulţi bani de pe urma vedetelor-copii, care erau foarte la modă în acei ani. Vremurile aspre treziseră sentimentalismul publicului, care căuta cât mai multă fantezie cu putinţă în filmele pe care se ducea să le vadă cu bani câştigaţi cu greu. Şi copiii răspundeau de minune acestor cerinţe. — Şi ce mai faci tu, drăguţa mea? Lucrul merge bine? o întrebă. — Da, domnule Donath, răspunse Eve, arborând un zâmbet recunoscător. — Sper că nu te oboseşti prea tare. Şi învăţătura cum merge? — Bine, domnule. — A, ăsta-i un lucru bun. Ştii, Eve, tu eşti cea mai strălucitoare dintre vedetele mele. Cea mai strălucitoare stea de pe firmamentul meu. Îi mângâie pulpa, care apărea subţirică sub mâna lui mare. Dacă te simţi prost tratată, trebuie să vii întotdeauna direct la mine. Direct la papa. Ştii lucrul ăsta, nu? Fata încuviinţă din cap. — Am o surpriză foarte plăcută pentru tine. Studioul are nişte planuri noi, foarte interesante, în legătură cu cariera ta. Planuri care vor face ca steaua abia răsărită să urce repede pe cer. Sper că vestea încă nu a răsuflat. Am ţinut să ţi‑o dau eu personal. Acum ambele mâini erau pe pulpele ei, pipăind şi mângâind. „Să nu simţi nimic!" Dincolo de zâmbetul însorit, copilăresc, Eve se pregătea pentru ceea ce avea să urmeze. Nici unul dintre rolurile pe care le interpretase până acum în faţa camerelor de filmat nu se compara cu provocarea la care era supusă acum. Dar îi făcu faţă, liniştită. Păstra încă în urechi ecoul cuvintelor mamei ei: „E cariera ta în joc". Asta era unica maximă importantă a mamei ei, esenţa tuturor învăţămintelor ei. Când e în joc cariera, nu te poţi da înapoi de la nici un sacrificiu. — Tu ştii că eu nu urmăresc decât fericirea ta, murmură directorul studioului. Toate filmele din lume şi toate milioanele de la casa de bilete n-ar însemna nimic dacă scumpa mea micuţă n-ar fi fericită. Ştii lucrul ăsta, nu-i aşa? — Da, domnule. — A, atunci e bine. E bine. Acum mâinile îi ridicau fusta, centimetru cu centimetru. Degetele mari se strecurau pe pulpe în sus, spre miezul făpturii ei. Îi auzea în urechi, respiraţia grea, îi simţea zâmbetul în păr. „Nu simţi nimic. Nu eşti aici. Eşti în altă parte!" Şi aşa şi era. Când mâinile îşi făcură drum pe sub fusta ei până la talie, trăgându-i chiloţii în jos, Eve se retrăsese adânc într-un loc unde nu exista nici o simţire, nici o emoţie, nici spaimă, nici durere. Era un loc în care învăţase să se retragă şi se retrăsese de mii de ori în faţa camerei de filmat sau în faţa agenţilor publicitari, ori de câte ori oboseala, foamea sau nevoia de a merge la baie erau atât de presante, încât nu le-ar mai fi putut suporta o secundă în plus. Refugiul acesta o slujise şi o sprijinise în toţi anii ei de actriţă la Hollywood, ani în care tânăra ei identitate fusese jertfită pe altarul carierei. O s-o slujească şi acum. — Fată bună, murmură Carl Donath, molfăindu-i urechea cu buzele lui groase. Un geamăt îi scăpă din gâtlej când o trase şi mai aproape de el. Fetiţa lui tăticu'!

  Dimineaţa de după     Unu   Femeia, o siluetă învăluită în auriu, stătea în uşă. Lumina strălucitoare din spatele ei contura o prezenţă eterică, coborîtă parcă dintr-un basm.        . El nu sunase la uşă. De fapt, Razor Cody nici nu era sigur că nimerise la adresa exactă, în locul conacului victorian trufaş şi renovat la care se aşteptase, găsi o casa mică, decrepită, strivită de clădirile alăturate, retrasă puţin de parcă i-ar fi fost ruşine cu aspectul ei jerpelit.Dar nu casa îi reţinuse privirile, ci femeia, Era un vis, o zînă cu părul cîrlionţat, de culoa­rea aurului, încadrînd o faţă misterioasă, as­cunsă de umbre. Bărbatul nu se aşteptase la asta. Nu se aş­teptase nici la gheara din piept, care-l făcea să respire precipitat. Sînteţi domnişoara Rachel Kimble? Ai venit, se auzi o voce înceată, iar fan­tasma prinse viaţă. Te-am aşteptat. Cum adică? Cînd a plecat, Harry mi-a spus că vei veni. Harry? O găsise. Cel puţin găsise femeia pe care o căuta. Nu mă îndoiesc de asta, spuse Razor tă­ios. Cunoscîndu-I pe Harry nu mă îndoiesc de­loc. Ea nu-i răspunse, dar plecarea bărbiei arăta o acceptare calmă a tensiunii apărute brusc în aer.      Unde e? întrebă în sfîrşit Razor, la fel de nemişcat ca şi fata. Prin uşa deschisă el inhală mirosul unui par­fum subtil, înşelător, care în alte condiţii ar fi incitat chiar şi simţurile unui bărbat considerat prea dur ca să observe astfel de lucruri. Mirosul amintea poate de Orient, sau poate de o aromă demult uitată, o aromă din Mările Sudului. Unde e, cine? Harry, escrocul ăla ordinar. Te previn, du­duie, îl vreau. Dacă nu e aici, am să-l aştept. Vreau să mă răzbun. De ce ai vrea să-i faci vreun rău lui Harry? Pentru că m-am lăsat fraierit de cuvintele lui mieroase şi l-am luat ca partener. Rezul­tatul? Mi-am pierdut compania de construcţii, reputaţia şi cea mai mare parte ş averii. O, Doamne! murmură Rachel. Ce a făcut? A folosit materiale de calitate inferioară şi nu a respectat proiectul de construcţie. Apoi, cînd hotelul pe care îl ridicam s-a prăbuşit, a dispărut, lăsîndu-mă să plătesc toate oalele sparte. Rachel Kimble ştiuse că bărbatul acesta avea să vină. Figura lui îi apărea foarte clar, acum, cînd stătea în faţa ei în întuneric. Era prima dată cînd se întîlneau, deşi în ultimile săptămîni el ocupase un loc aparte în visurile ei. Nu-i ştia numele, nici cînd avea să vină. Ştia numai atît - că avea să vină. O picătură de transpiraţie i se prelinse între sîni şi realiză că întregul ei corp răspundea pre­zenţei lui. Ştiuse ce avea să se întîmple, dar nu şi cît de puternic avea să fie sentimentul. Era înalt, puternic, periculos chiar. îi simţea emoţia reţinută vibrîndu-i prin toate fibrele, ca o muzică pierzîndu-se în noapte. Da, se gîndi ea, era întunecat atît în interior cît şi pe dinafară şi avea nişte ochi puternici şi pătrunzători, care o tăiau ca o lamă, înteţindu-i vîlvătaia care-i ar­dea stomacul. îl veţi aştepta, desigur, murmură ea, dîn- du-se la o parte, ca să-i facă loc să intre. Nu eram sigură cum mă veţi găsi, dar ştiam că o veţi face. Acum înţeleg: Harry v-a trimis la mi­ne. Să mă trimită? Nici vorbă, domnişoară Ra­chel. De fapt, sînt aproape sigur că Harry nu ar vrea ca eu să mă aflu aici. Asta în cazul în care nu doreşte să rămînă fără claia aia de păr roşcat şi fără mustăţile de care e atît de mîn- dru. Cînd voi pune mîna pe el, am să i le rad pe amîndouă şi, apoi, am să-l strîng de gît. Pe Rachel n-o îngrijora ameninţarea lui. Furia era de înţeles, întrucît pornea din aceeaşi forţă puternică ce înteţea focul dintre ei. în vocea încordată a bărbatului era însă ceva imperios, care făcea aerul să vibreze, atin- gîndu-i obrajii ca o ameninţare. Se cutremură. Pisica, Witchy, i se freca de glezne pe sub fusta lungă, torcînd. Rachel încă aştepta. Nu se putea să fi interpretat greşit viziunea pe care o avusese. Chiar dacă nu i-ar fi apărut In mod repetat în vise, cărţile ei speciale îi preziseseră sosirea, singura dată cînd îndrăznise să le consulte. Nu putea fi vorba de o greşeală. El nu putea fi altul. Nu-i trecuse însă niciodată prin cap că el s-ar putea să nu înţeleagă. Domnişoară Kimble... acesta e numele dumneavoastră, nu? Ea dădu din cap afirmativ. Nu înţelesese. Asta avea să facă situaţia şi mai dificilă, dar o va scoate la capăt. Pentru moment, cel mai bun lucru era să aibă răbdare cu el. Da, eu sînt Rachel Kimble. Aveţi însă un avantaj asupra mea - eu nu vă ştiu numele. Adevărat, nu-1 ştiţi. Invitaţi întotdeauna în casă străinii, necunoscuţii? Necunoscuţii? Rîse scurt, dînd capul pe spate. Da, el era într-adevăr omul pe care îj aştepta. Tu eşti bărbatul care mi-a apărut în viziunile pe care le-am avut. Nu ştiu prea multe despre tine, dar mă îndoiesc că putem spune „necunoscut", şi, dacă ai fi şi perfect, atunci nu ne-am potrivi. în momentul în care faţa femeii se lumină, Razor simţi o căldură neaşteptată în zona sto­macului. îmbrăcată cu o fustă înflorată, lungă pînă la glezne, şi purtînd un fel de bluză de culoare albastru-vineţiu, care îi lăsa umerii goi, era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. I se tăie respiraţia privindu-i ochii mari, aproape violeţi şi părul blond ciufulit, care-i acoperea umerii drepţi, ca într-o mantie aurie. Nu era nici pe departe ceea ce se aştep­tase să găsească. Iar ea greşea. Era perfectă. Era de o pasiune şi de o sinceritate, care pă­reau să se împletească într-un fel de inocenţă spirituală. îl privea lung, nu cu teamă, ci cu o întrebare mută în ridicarea capului, cu ochii larg deschişi, trădînd mirarea. Mai mult decît atît, avea un calm ciudat. în faţa ameninţărilor rămăsese neclintită, cu bu­zele întredeschise, cu respiraţia uşoară şi iute. De-a lungul anilor, cunoscuse multe femei, suficient de multe încît să le poată face faţă în orice situaţie. însă cea din faţa lui nu se po­trivea tiparului. Nu putea defini ce avea deo­sebit, dar vocea şoptită, liniştitoare, îl atingea ca o mîngîiere fizică. Domnişoară Kimble, numai mama a mai văzut ceva perfecţiune în mine, spuse el cu vo­cea mai puţin încordată. Şi a avut de suferit. Mă bucur că a văzut. Mamele ar trebui să-şi închipuie copiii ca fiind perfecţi. Şi de cele mai multe ori, sînt oarbe. Rachel păli, luă mîna de pe uşă şi făcu un pas înapoi. Ea nu-şi cunoscuse mama. Fusese crescută de maici, într-un orfelinat. Nu avusese niciodată o familie - pînă la Harry. Uneori este un dar să vezi în locul ade­vărului ceea ce vrei de fapt să vezi , spuse ea moale. Cînd nu mai putem suporta realitatea, atunci o creem, domnule... Cody. Razor Cody. Acum, dacă m-aţi duce la Harry, nu v-aş mai răpi timpul. O, ba o veţi face. Cum putea oare să-l facă să înţeleagă? Acum că era aici, viaţa ei avea să se schimbe, iar ea nu se putea opune. Aştepta acest moment de doi ani. Brusc i se făcu frică. Nu, voi pleca de îndată ce-l voi găsi pe ne­mernic. N-o veţi face. O să-mi răpiţi o grămadă de timp, domnule Cody, continuă ea,de parca nu l-ar fi auzit vorbind. Aduceţi bagajul înăuntru şi închideţi uşa. Hai, Witchy, să-i facem un ceai oaspetelui nostru. De care să fie? Chinezesc sau de mure? Sau poate amestecul dumnea­voastră special? Razor nu se aşteptase să-l găsească uşor pe Harry. întreaga poliţie din Atlanta nu fusese în stare să-i dea de urmă, dar Razor ştia despre o anumită domnişoară Rachel care locuia în Savannah, Georgia. Marea greşeală pe care o făcuse Harry în timp ce-l ruina cu premeditare, fusese să amintească mereu de această persoană. Uneori cu mîndrie, alteori cu înfri­gurare, dar îi spunea mereu „frumoasa dom­nişoară Rachel". Neştiindu-i numele de familie, lui Razor îi trebuise ceva timp pînă să o gă­sească, şi se dovedise a fi o mare surpriză ceea ce găsise. El o privi cum mergea cu seninătate pe hol, trecînd pe lîngă tapetul decolorat şi covorul uzat, de parcă s-ar fi găsit în saloanele cine ştie cărui castel italian. Razor avea aceeaşi senzaţie pe care o mai avusese cîndva, într-o sală a oglinzilor - ceva ireal, de parcă podeaua n-ar fi fost fixă, ci ar fi plutit. După cîteva clipe, se scutură de iluzia care-l dusese în urmă în timp, şi o urmă. Se întrebă din nou ce fel de femeie invită un străin în casă şi-i oferă ceai. îl aşteptase. Cu siguranţă că ea îi confundase venirea cu cea a unei alte persoane. Razor nu se simţea de ioc în largul său la gîndul acesta. Cum se putea ca ea să îl fi aşteptat, şi, dacă era aşa, ce credea că avea el de gînd să facă? în orice caz, nu era o actriţă atît de bună ca Harry.            Nu, nu se potrivea cu sentimentul de me­lancolie pe care-l inspira casa părăginită. Aşa cum aceasta nu se potrivea, la rîndul ei, cu conacul pe care Harry se Jăuda că-l va oferi domnişoarei Rachel a lui. Era o casă tip vagon, cu un coridor îngust, care se întindea de-a lungul unei camere de.primire mici, pînă la scările care duceau la etaj. Se opri, reze- mîndu-se de un stîlp cu o formă ciudată, care ajungea pînă la tavan, constituind pilonul de sprijin al treptelor. Ceva nu era în regulă. Ceva era misterios. Razor simţea nişte curenţi reci pe şira spi­nării, de parcă ar fi fost atins cu degete de gheaţă. La dracul Unde eşti, Harry? De la capătul coridorului, pisica se auzi mie- unînd, de parcă ar fi .răspuns. Totul era foarte straniu. Domnule Cody? Razor lăsă stîlpul şi se îndreptă spre lumină, de unde se auzea vocea lui Rachel Kimble vor­bind cu pisica.                              . Bucătăria fusese transformată într-o cameră de zi demodată, unde se putea observa şi un cămin, în care cărbunii încă ardeau, deşi seara de octombrie nu era răcoroasă. Cel puţin, nu i se păruse că ar fi fost, atunci cînd intrase. Casa părea bîntuită de curenţi de aer. Casă veche, decise el. Evident, bovindou-lui nu i-ar fi stricat o ramă nouă. O masă mică fusese acoperită cu o faţă de masă făcută din petice de pînză imprimată, peste care fusese aruncată o broboadă groasă, cu ciucuri roz. O lampă cu ciucuri roz atîrna din tavan pînă deasupra mesei, dînd o lumină sla­bă şi caldă. Razor avea senzaţia că se întor­sese în timp în anii 1800. Rachel luase dintr-un dulăplor, ale cărui uşi de sticlă erau montate înclinat, nişte ceşti de China albastre şi delicate, pe care le aşezase pe farfurioare acoperite cu şerveţele de hîrtie. El îi privi mişcările exagerat de lente în mo­mentul în care ceainicul începu să şuiere. în nişa cu fereastră arcuită, stătea întinsă pisica, privindu-l cu ochi galbeni pe Razor, care exa­mina în continuare camera. Doriţi ceaiul cu frişcă şi zahăr, sau lămîie, . domnule Cody? Mi-e indiferent. Nu prea-servesc ceai şi tar­tine. Un rîs uşor. Mă tem că nu am tartine. N-am mai mîncat de mult aşa ceva. Dumneavoastră? Nici eu. Sînt obişnuit mai degrabă cu cafea şi fursecuri. Da, cred. Aveţi o energie în dumneavoas­tră, care probabil că vine din cea generată de zahărul pe care îl consumaţi.                    ' Căldură? La dracu, chiar aşa era! Nu-şi dă­dea seama dacă era din cauza focului sau a luminii, dar din momentul în care intrase în casă, temperatura corpului nu încetase să-i crească. Crezuse că era din cauza furiei, sau poate a climei, aşa cum era în cazul celei din New Orleans, de unde venea. Atmosfera în Savannah era la fel de caldă şi de umedă, dar aici alterna cu acele atingeri ciudate, îngheţate, pe care le simţea din cînd în cînd. Sau poate că ceva nu era în regulă cu el. Nu, nu sînteţi bolnav, răspunse ea, de par­că i-ar fi citit gîndurile. Văzînd uluirea băr­batului, ea contihuă: o simt şi pe asta. Am auzit că şi alţi oameni au astfel de capacităţi de percepţie mentală. Cred însă că e mult prea devreme ca să acţionăm asupra sentimentelor noastre. Acele atingeri reci sînt plăcute totuşi, nu?    , Brusc i se înmuiară picioarele şi se pomeni aşezat la masă, simţind mîngîierea ciucurilor pe genunchi. Percepţie mentală? Prea devreme? Mă tem că nu am mai avut o astfel de experienţă pînă acum, continuă ea netulburată. Ce-o să facem acum? Staţi puţin! Nu ştiu ce se întîmplă aici, domnişoară Kimble, dar cred că nu înţeleg. Domnul Cody nu progresa,de loc. Rachel se întreba dacă să-i spună că urma să fie primul bărbat din viaţa ei. în vremurile acelea, fetele nu rămîneau virgine pînă la douăzeci şi patru de ani. Dar ea rămăsese. Nu ştia ce era aceea o poveste de dragoste adolescentină, sau dragoste la prima vedere. Nici nu prea avusese astfel de ocazii la şcoala de fete, iar atunci cînd terminase, învăţase deja cum să evite relaţiile cu bărbaţii. Prieteni da, cîţiva, dar nimic mai mult. Maicile îi promiseseră mereu că, într-o zi, fe­meia care o lăsase acolo avea să se întoarcă să o ia, dar acest lucru nu se întîmplase. încet- încet, pe măsură ce ceilalţi copii erau adoptaţi, Rachel înţelesese. Nu te ataşa, ca să nu suferi! Toţi cei la care ţinuse plecaseră. Chiar şi Harry. înţelesese despre oameni, în general, că erau ceva trecător. Mai înţelesese că Razor avea să fie ceva deosebit, însă el nu dădea nici un semn că ar fi fost conştient de acest lucru, încă. Deci, totul depindea de ea. Spuneţi-mi Rachel. Apelativul „domnişoa­ră" mă face să mă simt foarte bătrînă. Am să vă servesc cu ceai de mure. Păreţi un om întune­cat, care ţine în el o pasiune adîncă, sălbatică. Ea adăugă o măsură de ceai într-un vas mai mic şi, ţinîndu-l strîns în mînă, aduse ceainicul deasupra şi îl umplu cu lichidul aburind. Se întoarse, lăsînd ceaiul să se opărească şi puse pe masă zahărul şi frişca. în final, turnă băutura liliachie într-o ceaşcă şi i-o întinse. Tu nu bei? întrebă el. Ba da, însă eu am amestecul meu special, îşi puse în cană un pliculeţ făcut din pînză ţesu­tă în casă şi care conţinea ceai, turnînd apoi apă fierbinte din ceainic. Tu de ce bei ceva special, iar eu ceva obiş­nuit, din comerţ?    . Pentru că nu vă cunosc destul de bine, ca să creez ceva anume pentru dumneavoastră. Deocamdată, sînt convinsă că vă va plăcea cel de mure. De ce nu încercaţi? Razor sorbea ceaiul de mure şi îi plăcea, deşi nu mai gustase niciodată aşa ceva. De fapt, el nu prea obişnuia să bea ceai, decît dacă era tare, dulce şi cu gheaţă deasupra. Spuneţi-mi, domnule Cody, de ce credeţi că vă aflaţi aici? Pe Razor însă nu-l interesau şaradele. Nu fusese niciodată omul conversaţiilor de salon, şi asta cu siguranţă avea să fie una de acest fel. Cu toate acestea, se auzi spunînd cu o voce care, cel puţin, se voia plăcută:                                   . Dacă eu trebuie să renunţ la „domnişoară", atunci şi tu poţi să nu-mi mai spui „domnule". Bine, Cody. El observă că ea nu se folosise de poreclă, Razor1, spunîndu-i pe numele de familie. Şi lucrul acesta era ciudat. Deşi oamenii îşi spun deseori pe numele de familie, lui nu-i spusese nimeni altfel decît Razor. Razor şi atît. Rachel scoase plicul de ceai din ceaşcă şi stoarse ultima picătură de lichid, apoi îl puse pe farfurioară şi luă o înghiţitură. Deci? De ce sînt aici? Ţi-am spus deja: îl caut pe Harry. Aş vrea să te pot ajuta, dar nu l-am mai văzut de cînd a cumpărat casa şi m-a adus aici. Dar ai mai primit vreo veste de la el? O, da, în urmă cu vreo opt luni. A spus că avea de terminat o treabă, ceva legat de un om pe care îl băgase în afaceri. Razor mîrîi. Ticălosul de Harry nici măcar nu încercase să-şi ţină în secret planurile abomi­nabile! Băgat? Da, asta a şi făcut. M-a băgat, dar în puşcărie! Puşcărie? Ai fost arestat? Ce nefericire! închisoarea a fost rezultatul final. S-a în- tîmplat după ce am transformat în bani lichizi tot ceea ce aveam pentru a plăti amenda. A trebuit să stau la zdup cîteva luni. Sună groaznic. „Micile greşeli" ale lui Harry au dus la un incident internaţional de proporţii, iar eu am fost exemplul public. îmi pare rău, n-am ştiut. însă sînt sigură că Harry a avut un motiv foarte întemeiat ca să dispară. Nu ştim întotdeauna de ce se întîmplă anumite lucruri. Femeie, n-a avut absolut nici un motiv! Să faci puşcărie e un lucru groaznic, şi nu există nici un motiv pe lume ca să determini pierderea companiei şi reputaţiei unui om. Ea se întinse şi-i acoperi mîna cu a ei. Miş­carea era naturală şi menită să consoleze, să uşureze, să aline. Numai că rezultatul fu altul. Razor avu o reacţie bruscă, de parcă ar fi aş­teptat mîngîierea. îşi împleti degetele cu ale ei şi respiră adînc. Rachel se uită dincolo de oaspetele său, fixînd un punct peste umărul lui stîng. Ne- privindu-l direct, părea să atenueze din intensitatea copleşitoare a atracţiei pe care o simţea. Deşi înţelesese, deşi îl aşteptase cu nerăbdare chiar, prezenţa reală a acestui bărbat era mult mai tulburătoare decît îşi imaginase vreodată. Ea îi simţea asprimea mîinii, care intensifica fluxul sentimental, aparte, dintre ei. Crede-mă, Cody. Uneori trebuie să cre­dem, chiar dacă nu înţelegem. Nici eu n-am crezut la început că aş putea avea încredere în Harry, dar am constatat că greşeam. Mare consolare, spuse Razor, furia răbuf- nindu-i pe neaşteptate, de parcă ar fi răspuns unei comunicări mute cu atingerea ei. Se opri puţin apoi, brusc, se răsuci ca să iasă din ca­meră. Pisica mîrîi încet. O adiere rece lovi ceafa lui Cody, în timp ce Rachel îl apucă şi mai strîns de mînă, silindu-l să se aşeze. • - Uite ce e, Rachel Kimble, nu ştiu care e jocul tău, adică al lui Harry, dar eu, cînd am ve­nit aici, ştiam deja ce fel de om este, i^r faptul că a dispărut lăsîndu-şi soţia în... asta - ochii îi alunecară pe tapetul scorojit şi pe linoleul cră­pat - nu e de natură să mă facă să-mi schimb părerea.            , Rachel nu-şi putu reţine amuzamentul. Un rîs voios uşor şi melodios, ca sunetul unor clo­poţei, umplu camera. O, Cody, dar nu sînt soţia lui. Asta credeai? Bineînţeles că asta credeam. întotdeauna a vorbit de tine spunînd „frumoasa domnişoară Rachel", femeia vieţii lui. Cine altcineva i-ar fi putut spune „domnişoară" unei fete aşa de tinere ca tine, dacă nu un soţ, un soţ foarte bă- trîn de altfel. -- Da, Harry este bătrîn, un bătrîn demodat, de şcoală veche. Are cîteva principii pe care insistă ca ceilalţi să le observe. Eu îi spun „unchiule Harry" şi, pentru că nu sînt măritată, el îmi spune „domnişoară Rachel". Harry e unchiul tău? Razor nu voise să-şi> arate uşurarea, dar o făcu. Da, e unchiul meu, sau cel puţin aşa spune el. Nu pot fi sigură de asta, pentru că n-am ştiut niciodată dacă tatăl meu a avut fraţi. De fapt, eu nici nu mi-am cunoscut tatăl, iar cărţile nu mi-au spus niciodată nimic, nici despre el, nici despre Harry. E ciudat, ştii? Despre tine mi-au spus că vei veni. -Ţi-au spus cărţile despre mine? Ei, nu numele, desigur. Nu ţi l-am ştiut ni­ciodată, dar despre tine mi-au spus. Pisica sări de pe pervaz şi veni către Razor, de parcă ar fi vrut să-l avertizeze să nu facă vreo mişcare necontrolată. Ascultă, Rachel, începu el, ce spui tu nu are nici un sens. Ce cărţi? Astea. Cu mîna liberă scoase un pachet de cărţi de joc. Nu erau din cele obişnuite, pe care Razor le mai văzuse. Erau mai mari, iar ima­ginile de pe ele înfăţişau personaje medievale, purtînd costume bizare. Cărţi de tarot[1], explică ea. Eşti ghicitoare? Imaginea confuză păru să se mai limpezească. Tot ceea ce vedea, înce­pea să capete sens. Pisica neagră, casa întu­necată, acea lumină ciudată, difuză, căldura care dogorea din cămin, toate erau pentru efect. Ai crezut că am venit ca să-mi ghiceşti? Las-o baltă. Nu cred o iotă din prostiile astea, iar averea mi-o făuresc singur.              * Rachel suspină în timp ce-i dădu drumul la mînă, şi începu să amestece cărţile.          - Nu, ştiu că n-ai venit pentru asta. Ştiu că nu crezi. Nu-i nimic, nici eu n-am crezut... înain­te. înainte de ce? N-are importanţă. Pisica mîrîi din nou. Cred că Witchy ar fi mai liniştită dacă i-ai vorbi puţin, spuse Rachel. încă nu e sigură de intenţiile tale. Pisica nu e sigură! pufni Razor. La dracu’, nici eu nu sînt foarte sigur. Tu eşti? Mai mult ca niciodată. Am să-ţi arăt. Con­tinuă să amestece cărţile şi, în sfîrşit, alese una pe care o ţinu cu faţa spre el. Da, cred că a- coastă imagine te reprezintă. Priveşte-o şi spu­ne-mi-ce vezi. Ascultă, Rachel, ţi-am spus deja că nu cred în chestiile astea cu ghicitul în cărţi, dar dacă ele îţi spun într-adevăr unele lucruri, atunci în- treabă-le unde e Harry şi apoi o sa mă car de aici. Vorbe mari. Chiar în timp ce vorbea, Razor ştia că, de fapt, încerca să se convingă pe el însuşi, nu pe domnişoara Rachel. Fusese cinstit atunci cînd îi spusese că nu credea în soartă, sau karma, nici măcar în dragoste la prima vedere. Nu credea în nimeni şi nimic, în afară de el însuşi, şi asta de multă vreme. îşi ţinuse viaţa în ordine şi sub un autocontrol riguros, pînă la apariţia lui Harry. Nu-şi putea explica cum de-l luase partener, aşa cum nu-şi putea explica cum de ştia ea că el nu avea să piece nicăieri, nu încă, nu în noaptea asta. Nu ştiu unde este unchiul Harry, Cody, dar dacă întrebi cărţile, s-ar putea'să-ţi răspundă. Nu ştiu întotdeauna cu precizie ce vor spune, dar îţi promit că-ţi vor vorbi, dacă eşti gata să încerci. . Promit! Deci ştia unde se afla bătrînul ticălos. Razor nu-i prea înţelegea jocul, dar dacă, pen­tru a-l găsi pe Harry, trebuia să intre în horă, atunci exact asta va face. Pentru moment, cel puţin.     . Bine. Dar dacă vei spune cuiva, vreodată, că am fost de acord cu chestia asta, am să neg totul. Nu, Cody, n-o vei face. Tu nu ştii să minţi. Acum, descrie-ţi cartea. El aruncă o privire. Este un cavaler, ca unul din cei de la cur­tea Regelui Arthur. E călare pe un cal alb şi are o sabie. Cerul este noros, iar vîntul bate. Cum arată? Era ciudat. Bărbatul din carte semăna puţin cu el. Are părul închis la culoare, şi are ochii că­prui. Da, şi el era brunet, însă ochii îi erau ce­nuşii. Şi, ca şi cavalerul, eşti energic şi brav. Poţi să domini, dar ai o inimă bună. Acum trebuie să te gîndeşti care este întrebarea ta. Nimic mai simplu - unde este Harry? Ea începu din nou să adune cărţile într-un singur teanc. Cred că în faţa ta stă o întrebare mai mare decît locul unde se află Harry. Trebuie să tai cărţile, Cody. Cu un suspin reţinut de neîncredere, el le separă în două grămezi şi le răsfiră puţin în mînă, auzind apoi zgomotul sec produs de reunirea lor într-un singur pachet. Şi-acum? Jucăm pe beţe de chibrit, sau te gîndeşti la ceva mai interesant? Ea îl ignoră, făcîndu-l să se simtă jenat fiindcă imprimase o notă frivolă unei probleme care, pentru ea, era în mod evident o treabă serioasă. Acum, Cody, taie cărţile de trei ori spre stînga. El se execută, după care ea formă din nou un singur pachet, punînd Cavalerul în mijlocul mesei, cu faţa în sus. Apoi, puse peste el prima carte.      • Această carte îţi acoperă destinul, Cody. Spune-mi ce reprezintă. Ce este? Da. Am scris ceva în josul fiecărei cărţi. Ci­teşte-mi. Razor clătină din cap şi dădu din umeri. Do- iuldewands[2]. • Un zîmbet larg înflori pe buzele fetei. Doiul de baghetă înseamnă îndrăzneală şi curaj. Eşti pe cale să începi o nouă afacere. Se opri cîteva clipe. însă mi-e teamă că mai în­seamnă şi faptul că ai o fire mîndră şi necru­ţătoare.  ' Necruţătoare este într-adevăr termenul cel mai potrivit. în ceea ce priveşte noua afacere, nu prea am de ales. Cq se aude cu răspunsul la întrebarea mea despre Harry? Răbdare, Cody. Puse o altă carte, oblic, peste primele două. Aceasta îţi întretaie des­tinul. Reprezintă un obstacol în calea noii tale afaceri. Ce reprezintă? El citi din nou titlul scris. Regele de pentaclu. E un tip care stă pe tron şi ţine în mînă ceva, ca o armă ninja. Este un pentaclu - o stea cu cinci colţuri, un simbol magic. Da, Regele ar putea fi un industriaş important, un bancher sau un om de afaceri. Ha, bancheri, oameni de afaceri! Mda, aici ai dreptate. Numai o minune i-ar putea face să-mi mai împrumute bani, cîte zile oi mai avea! Nu face afirmaţii pripite. Uneori trebuie timp ca să pătrunzi înţelesul cărţilor. Sînt convins. Pisica se ridică, se învîrti de cîteva ori în jurul cozii, apoi se aşeză la loc. Rachel puse cartea următoarea sub Cavaler, în poziţia corespunzătoare orei şase. Această carte reprezintă ceva care deja s-a întîmplat. Razor descrise imaginea:    - Este un cinci de pentaclu, un cinci întors. Uuu, dar trişti mai arată ăştia doi!          . Prin ce crezi că se aseamănă cu tine? Aş spune că sînt doi oameni lipsiţi de adă­post, care merg prin zăpadă pe lîngă o biserică. Bănuiesc că asta înseamnă că, fosta mea afacere m-a făcut să mă treacă toate răcorile. S-ar putea, dar cartea este cu susul în jos, ceea ce îi inversează înţelesul. Ar putea însem­na o întoarcere a roţii norocului. Sînt pentru. Cody era conştient că situaţia în care se afla îi făcea plăcere. Ea avusese dreptate în legătură cu acea senzaţie plăcută, de atingere. Era încă acolo, o simţea în stomac ca pe un coniac bun, care radia cădură de fie­care dată cînd privirile li se întîlneau. Cărbunii trosneau, pe măsură ce focul se stingea. Pisica începuse să toarcă monoton, iar Rachel, cu spatele la cămin, părea înconjurată de o aură. Cartea a patra este în spatele tău. O puse la stînga Cavalerului, în poziţia orei nouă. Ce reprezintă? Un şapte de pentaclu. Şi nu e întors. Cred că indică o pauză în desfăşurarea noii tale afaceri. Dezamăgirea a trecut, deci este o promisiune de succes. Ce-i drept, e drept, cam sînt în pauză. De fapt, afacerea mea s-a terminat de-a binelea. Următoarea carte, continuă ea, stă deasu­pra ta, te încoronează. Asta îmi place. Reprezintă o femeie care seamănă cu tine, Rachel. Poartă o mantie gre­cească şi are deasupra capului un fel de semn. Ce e mai interesant, însă, e faptul că mîngîie un leu. Asta înseamnă că mă vei face să devin un miel? Rachel încercă să nu-şi lase mintea să zboa­re. Interpretarea era atît de clară, încît simţea energia în vîrful degetelor. El nu credea ceea ce afla de la ea, dar nu era nici o problemă. Nici ea nu crezuse, pînă cînd spusele oamenilor îi adeveriseră premoniţiile. Ceea ce începuse cîndva, cu mulţi ani în urmă, sub forma unei răzvrătiri de şcolăriţă, devenise acum un modus vivendi. Continuă: Semnul de deasupra capului ei înseamnă infinitul. Reprezintă starea cosmică a vieţii eter­ne. Aceasta este esenţa ta, Razor Cody - spiri­tul mîndru al leului. Puse următoarea carte în dreptul orei trei. Aceasta se află înaintea ta. Arată ceva care se va întîmpla, probabil, în următoarele cîteva luni. Ei, da. Asta e cît se poate de clară. O altă carte întoarsă. Un opt de cupă şi reprezintă un om care se depărtează. Cred că vrea să spună că ar trebui să mă car, dracului, de aici. Nu, nu vezi că e întoarsă? Asta înseamnă că ai renunţat la spiritual în favoarea materi­alului, că alergi după succes, dar că eşti pe cale să descoperi dragostea. îmi place cum sună, mai ales partea cu succesul, dar dragostea? Poate în altă viaţă. Şi am impresia că interpretezi greşit. Toate cupele astea adunate deasupra mea n-ar putea să însemne că am să mă îmbăt suficient de rău, încît să-l ucid pe Harry, atunci cînd îl voi întîlni? Asta e? Cînd o să capăt răspunsul? Nu încă. Mai e. Puse o carte sub toate celelalte. Asta reprezintă lucrul de care te temi. Altă cupă, dar de data asta un nouă. Pentru prima dată Rachel ţinu cartea mai mult, pipăind-o cu degetele, într-o tăcere adîn- că. Ce e? Poate că o să mai servim nişte ceai? Nu eşti ceea ce vrei să pari. Eşti ahtiat du­pă succes, dar ţi-e teamă de el, Cody. La dracul Ştiam eu că toate astea sînt nu­mai prostii. Nu-ţi face griji. Vei căpăta ceea ce doreşti, dar exact de asta te temi. Următoarea carte îţi va spune mai multe despre părerea celor din jur despre tine. Din nou cupă. Un doi. Hopa, dar şi ăsta e întors. Ce înseamnă? Ea mişcă uşor din cap şi tresări scuturată de un fior. Nu sînt sigură. Cartea semnifică dragoste falsă, pasiune violentă, neînţelegere. , De data aceasta, Cody fu cel care tresări. Gheara pe care o simţea în piept îl făcea să nu mai ia spusele fetei în glumă. Dragoste falsă şi pasiune violentă? Credea că scăpase de asta cu ani în urmă. Pînă acum, cel puţin. Brusc, deveni din nou puştiul de altă dată, care-şi privea tatăl stînd lîngă o femeie, tatăl lovind fomeia, tatăl dispărînd în noapte pentru totdea­una. Rachel se întinse şi-i prinse din nou mîna. Ultimile două cărţi îţi vor răspunde la între­bare, Cody. Nu dispera încă. Prima din ele somnifică speranţa ta. O arătă cu mîna liberă. Ce reprezintă? Cavalerul meu, dar călare pe alt cal, şi de data asta e un Cavaler de pentaclu. înseamnă adevăr şi sprijin, eşti pe cale să (jăseşti sau să pierzi... bani? Asta sper şi eu, să-mi recapăt banii. Cody, îţi repet, uneori aceste lucruri nu somnifică ce crezi tu. Arată-mi în continuare, domnişoară Ra­chel, îmi place din ce în ce mai mult. Ea întoarse ultima carte. Razor rîse încet. Pînă şi eu sînt în stare să recunosc un nebun[3]. Un nebun întors. Dar e absurd, spuse ea moale. Nebunul să conducă o urmărire încununată de succes... Cody îi eliberă mîna lui Rachel şi se lăsă pe spătarul scaunului. Deci, în cele din urmă am fost condus într-o urmărire încununată de succes. Puteam să te scutesc de tot efortul ăsta, pentru că şti­am deja. Luă ceaşca de ceai, o goli dintr-o înghiţitură şi apoi, o puse absent pe broboada de lîngă farfurioară, privind-o pe Rachel care arăta cu degetul ultima carte'. Tresări. Deci cărţile ţi-au spus că o să vin. Ţi-au mai spus şi că voi aştepta. Ţi-au mai spus şi ce va urma acum? Da. Respiră adînc şi continuă: am mai aflat că ne vom îndrăgosti unul de celălalt şi că vei găsi o comoară. Ultimile cuvinte fuseseră spuse dintr-o sufla­re. îndrăgostiţi? Tu şi cu mine? Nu cred. Chiar în timp-ce vorbea însă, el avu o viziu­ne, o imagine tulburătoare - ea în braţele lui, sărutîndu-l, corpul ei unduindu-se pe lîngă al lui o viziune atit de clară, încît rămase fără grai. Cărţile vorbesc, Cody, iar eu nu le pot schim­ba răspunsurile. Pentru moment, el nu se mai putu controla. Inima i se zbătea în piept. Femeia aceasta nu era o ghicitoare, era o vrăjitoare veritabilă care-şi întinsese deliberat vraja asupra sa. Tre­buia să găsească o cale de a o opri, şi asta cît mai repede, înainte de a fi înghiţit de vîrtejul de senzaţii. O comoară? spuse el cu o voce răguşită, ignorîndu-i prima afirmaţie. Şi eu care credeam că numai Harry are darul ăsta. Se vede însă treaba că e o trăsătură de familie. Acelaşi lucru mi-l faci şi tu acum. -îţi fac? Ce? Mă ameţeşti cu cuvinte, mă vrăjeşti. îmi spui că aceste cărţi ţi-au anunţat venirea mea şi ca ne vom îndrăgosti unul de celălalt. Cărţile şi premoniţiile mele. Şi premoniţiile. Hotărît lucru, cel mai des fo­losit cuvînt în casa asta era „prea“: prea mult, prea bizar, prea incredibil. Domnişoara Rachel era frumoasă, deci era de înţeles de ce Harry vorbea întotdeauna despre ea cu atîta respect. Dar ea avea ceva periculos. Mistic şi periculos. Intuiţia acelui pericol îl făcu pe Razor să simtă că i se strînge stomacul. Timp de cîteva secunde, privind în adîncul acelor ochi nevino­vaţi de culoarea albăstrelelor, avu imaginea absurdă a unor pajişti însorite, pline cu flori, şi a unui cer albastru, punctat cu nori. Apoi, propria sa viziune reveni - erau în patul său şi făceau dragoste. Cine era nebunul în situaţia asta: femeia care ghicea în cărţi, sau un tip care tocmai pierduse tot şi care era bîntuit de vedenii cu scene de dragoste, floricele şi norişori? N-o să-mi dai răspunsurile de care am ne­voie, nu?      x Nu pot să-ţi spun decît ce mi se arată, răs­punse ea. Mai vrei ceai? Ceai? Nu, ce mi-ar trebui mie acum este un whisky cu apă. imi pare rău, nu am alcool în casă. Nu face bine psihicului, dar am să cumpăr mîine. Acum, dă-mi voie să string ceştile şi apoi te voi condu­ce în camera ta. Rachel se întinse după ceaşcă şi farfurioară. Razor nu înţelesese ce se întîmplase, decît - după ce totul se terminase. Ea ridică farfurioara şi, de parcă n-ar fi observat că ceaşca era chiar în spatele ei, o atinse răsturnînd-o de pe masă şi spărgînd-o în zeci de cioburi. Oh... murmură ea, eram atît de concen­trată asupra cărţilor, încît nu am observat cînd ai pus-o acolo. Bine, dar era chiar sub nasul tău. Văzîndu-i figura disperată se mai potoli. E greşeala mea, mai spuse, şi se aplecă să strîngă cioburile. Sub nasul tău, repetă el... Razor ridică o­chii, privi la fata care stătea la celălalt capăt al mesei şi se opri. Da, nu încăpea nici o îndoială, îi privi ochii care-l fixau sfidător - ochi care nu vedeau. Dumnezeule, eşti oarbă! Desigur, răspunse ea moale. Credeam că ştii.   [1] - set de 22 cărţi folosite la ghicirea viitorului   [2] baghetă magică   [3] Personaj din cărţile de taroţ, echivalentul jokerului din cărţile obişnuite de joc    

28 iunie 1831 Capitolul 1   — Sara, nu trebuie să-ți faci probleme în privința soției și a celor șase copii ai mei. Asta va fi o parte a vieții mele, pe lângă timpul pe care-l voi petrece cu tine, sublinie Farber nervos, ca răspuns la întrebarea ei. Își foi trupul mătăhălos pe canapeaua din salonul lui Sara, încercând să-și domolească durerea din șale. O dorea pe tânăra femeie mai mult decât își putea permite să accepte. Sara Anne Clayton privi înfricoșată spre Farber. Brusc o inundă un sentiment de repulsie, în timp ce acesta, o privea ca pe o porție savuroasă la cină, lingându-și buzele groase. Nasul grosolan îi domina trăsăturile cărnoase, înroșindu-se pe măsură ce se înfierbânta. Sara deschise gura pentru a respinge absurda propunere, dar buzele îi rămaseră mute. Era șocată că acest om, acum tutorele ei legal - care fusese timp de mai mulți ani bancherul de încredere și consilierul financiar al tatălui ei - era în stare s-o înjosească într-atât, propunându-i să devină amanta lui. Într-un târziu, regăsindu-și glasul, spuse cu voce întretăiată: — Nu-mi vine să cred că-mi spui asemenea lucruri mie, Mr. Farber. Tatăl meu m-a lăsat în grija dumitale ca să te ocupi de bunăstarea mea, nu să... să faci din mine o prostituată. Slabul ei protest sfârși într-o șoaptă tremurată. În toți cei optsprezece ani lipsiți de griji, nu fusese niciodată nevoită să facă față unei situații atât de delicate și imposibile... iar acum era singură. Farber o privi cum își răsucește nervoasă batista între degete. Încerca să braveze, să-și ascundă lacrimile care-i umpleau ochii mari. Frumusețea ei era diferită de a tuturor celorlalte femei pe care le cunoscuse și-l obseda de când o văzuse prima dată. Era mignonă și perfectă din toate punctele de vedere. Avea un păr de o neobișnuită nuanță de argintiu iar genele negre și dese înconjurau niște ochi frumoși, de culoarea albăstrelelor care priveau lumea cu inocență. Această inocență îl tulbura din ce în ce mai mult, de fiecare dată când o vedea. Obsesia sa începuse cu cinci ani în urmă, când William Clayton își transferase toate valorile la banca Farber și a adus-o și pe fiica sa, Sara Anne, cu el. Încă de la treisprezece ani era o frumusețe. Din acea zi, făcu tot posibilul să-i intre în grații lui Clayton, în speranța de-a putea s-o întâlnească pe Sara. Revenind deodată cu gândul la problema actuală, spuse aspru: — Draga mea, eu nu m-aș exprima astfel. Mai curând, consideră-mă protectorul tău... cineva care te apreciază și te iubește. Apoi vocea sa căpătă un timbru uscat: — Îți voi oferi absolut totul, doar să fii de acord. Ridicându-se, Sara își îndreptă umerii: — Cred c-ar trebui să pleci, Mr. Farber. N-am să accept niciodată un asemenea lucru. Chiar refuzându-i-se ceea ce-și dorea cu orice preț, fu silit să-i admire demnitatea. Se ridică și el și făcu un semn cu capul: — Acum am să plec, dar insist să te mai gândești înainte de a lua o decizie. Nu sunt omul căruia să i se spună nu, Sara. Iar dacă mă refuzi, n-am să mă mai simt obligat să păstrez secretele familiei tale, cum am făcut-o până acum. Mintea lui Sara încercă să priceapă amenințarea lui voalată: — Secrete? Despre ce secrete vorbiți? Gura lui se strâmbă într-un surâs batjocoritor. — Afacerile tatălui tău erau uneori, să zicem, dubioase. Nu chiar ilegale, dar la limita legalității. Apoi, sunt și acele istorioare nostime pe care tatăl tău mi le-a povestit în mod confidențial, despre cum mama ta, să spunem, îi distra - da, e un cuvânt potrivit -pe unii politicieni cu poziții înalte, în scopul de a obține contracte guvernamentale pentru cherestea. Înainte de a continua, se opri pentru a lăsa ca vorbele sale să-și facă efectul. — Nu pot să-mi bat capul cu păstrarea reputației familiei tale, fără un oarecare stimulent. Îți dai seamă la ce mă refer? Răzbunarea lui o făcu pe Sara să simtă cum mânia îi cuprinde întreaga ființă. Nu știa cum să iasă din această situație într-un mod onorabil. Spuse cu o voce tremurată și revoltată: — Nu-i nimic adevărat din ce-ai spus, și tu o știi! Te rog... pleacă. Farber se îndreptă spre ușă, dar se-ntoarse spre a-i vorbi din nou: — Îți dau timp de gândire până vineri, Sara. Timp pentru a înțelege situația reală. Sunt cinci zile. Vineri, exact la opt seara, am să mă-ntorc pentru răspuns. Zâmbi plin de sine, ca și cum deja știa care va fi răspunsul. — Adu-ți aminte că și banii tăi sunt pe mâna mea. O femeie tânără nu poate ajunge prea departe în orașul ăsta, fără bani și fără reputație. O părăsi apoi, închizând ușa în urma lui. Pentru moment - sau poate pentru mai mult timp, Sara nu-și putea da seama - privi ușa închisă, rememorând întreaga conversație. Păli, apoi mânia îi îmbujoră obrajii la gândul planului abject pe care-l pusese la cale împotriva ei. În adâncul inimii, știa că aceste acuzații murdare erau false, dar nu se putea aștepta ca societatea să fie obiectivă. Mulți vor crede minciunile lui sau, cel puțin, vor prefera să o ocolească. Se prăbuși pe scaun, cu capul sprijinit în mâini, și dădu frâu liber lacrimilor. Întreaga lume se nărui în jurul ei și n-avea nici cea mai mică idee despre ce-ar putea face pentru a ieși din această situație. Familiile părinților locuiau în Savannah, Georgia, dar nu se interesau câtuși de puțin de ea. Atunci când părinții ei s-au căsătorit, au rupt legătura cu rudele lor, datorită faptului că William și Melanie plecaseră la St. Louis. Nu schimbaseră între ei nici un cuvânt în cei nouăsprezece ani. Dacă Sara n-ar fi citit, cu o săptămână în urmă, jurnalul mamei ei, n-ar fi știut de aceste rude, pentru că în casa lui Clayton nu se discută niciodată deschis despre ele. Trecuse numai o lună de când acel bizar accident de trăsură curmase viața părinților ei, și acum Jonas Farber încerca să-i răpească inocența și să-i fure averea. Această nouă lovitură îi readuse durerea pe care o simțise acum doi ani, când îl pierduse pe iubitul ei frate mai mare, Maxwell. Când se auzi un discret ciocănit în ușă, Sara își suflă nasul și-și șterse lacrimile. Se simți ușurată când constată că e Fillette, camerista ei. — Bucătaru’ m-a trimis să-ntreb dacă nu vreți ceai, da’ văd că musafiru’ a plecat, coniță. Negresa, care era cu câțiva ani mai mare decât Sara, vorbea în timp ce traversa încăperea largă. Când ajunse lângă Sara, se încruntă. — Copilă dragă, de ce ești mâhnita? Nu te-am văzut plângând de la-nmormântare. Chipul lui Sara se întunecă și lacrimile o năpădiră din nou. — O, Fillette... a fost groaznic, șopti ea, cu inima frântă de durere. Fata se așeză lângă stăpâna și-i cuprinse cu o mina umerii care se zguduiau de plâns. — Cum, coniță? Omu’ ăla ți-a adus alte vești proaste? întrebă ea alarmată. Sara își șterse obrajii uzi și dădu din cap. — Într-un fel, da... Îi povesti lui Fillette ce se petrecuse între en și Jonas Farber și sfârși întrebând printre lacrimi: — Ce-mi rămâne de făcut? Fillette scutură din cap cu dezgust. Deși era tânără, știa mai multe despre ticăloșia oamenilor decât avea chef să-și amintească. În ciuda diferenței mici de vârstă, ea se simțea protectoarea lui Sara ca și cum ar fi fost propriul ei copil, și situația o făcu să devină teribil de abătută. — Ce zici de prietenii ăia creoli, din lumea bună, ai mamei și ai tatălui tău, copilă? Nu poți obține ajutor de la unu’ din ei? — Sunt, mai mult sau mai puțin, prieteni de ocazie, Fillette, nu prieteni apropiați. Sunt sigură că de aceea tatăl meu m-a lăsat în grija acestui bancher, odată cu toate afacerile sale. Pe deasupra, nu cred că vreunul din ei ar fi dispus să se amestece într-o bârfă scandaloasă. Fillette strânse din dinți cu hotărâre. — ‘Ntre noi două, coniță, să ne gândim la ceva, că doar n-o să devii metresa ticălosului ăla bătrân! Sara se simți mai bine numai știind că are un aliat, chiar dacă fata era o sclavă și, deci, mai neputincioasă chiar decât ea însăși. Zâmbi, cu fața încă umedă: — Avem timp până vineri să ne gândim la ceva. — E destul și-atât. Fii fără grijă, copilă, promise tânăra negresă cu mai multă încredere decât simțea în realitate.   *   Rafael Esteban Delgado privea afară pe fereastra deschisă de la cel de-al doilea etaj al hotelului Southern, la traficul agitat din acea după-amiază târzie, de pe Broadway Street. Strigătele răzlețe ale căruțașilor, îi aminteau de cele ale conducătorilor de catâri din Santa Fé. În afară de asta, nu era nici o asemănare între Santa Fé și acest zorit și ocupat St. Louis. Viața din New Mexico avea un ritm mai domol și un peisaj mai puțin încărcat decât această metropolă aglomerată, din cărămidă. Vocea însoțitorului său îi întrerupse gândurile și-l făcu să se întoarcă. — Iartă-mă, Pedro, n-am fost atent. Pedro Pino era de înălțime mijlocie, cu păr de culoarea oțelului și cu o constituție osoasă, dar bine legat. Era îmbrăcat în pantaloni cafenii, cămașă albă și o haină scurtă, cu fireturi de argint, deși s-ar fi simțit mai bine în hainele de lucru de la ranch. Se născuse în urmă cu șaizeci și doi de ani pe Hacienda Delgado, și- și croise drum spre poziția privilegiată de supraveghetor încă de la o vârstă fragedă. În ultimii zece ani îl învăța pe Rafael tot ceea ce trebuia să știe despre munca pe o mare plantație. Acum, privi spre prietenul și protejatul său și zâmbi. — Întrebasem doar dacă n-ai vrea să facem o plimbare, înainte de-a merge la masă. Și... e prea cald să stăm în casă. Rafael se-ntinse spre haina lui neagră. În timp ce traversau holul hotelului de lux, cei doi bărbați stârneau foarte mult interes. Nu doar pentru că erau amândoi îmbrăcați cu splendidele costume în stil spaniol, cu panglici și fireturi de argint, ci mai mult pentru demnitatea de modă veche pe care o răspândeau în jurul lor. Rafael salută politicos pe cele două doamne care treceau pe lângă ei. În timp ce pășea pe trotuar nu auzi suspinele și comentariile făcute cu răsuflarea tăiată. Ar fi fost surprins să știe că, de cum a sosit, acum zece zile, a fost principalul subiect de discuție pentru femeile din hotel. Trăsăturile feței lui erau hotărâte, avea un maxilar pătrat, pomeți înalți, și ochi mari, de un cafeniu închis. Părul negru, mai lung decât cereau canoanele modei americane, îi depășea gulerul și îl purta pieptănat într-o parte. Măsura cam un metru nouăzeci, avea umeri largi, era musculos, dar mișcările îi erau simple. Nu doar frumusețea sa atrăgea atenția, ci și calmul reținut pe care îl răspândea. Toate aceste calități se înlănțuiau și-l făceau irezistibil pentru sexul frumos. Cei doi bărbați se plimbau pe chei și priveau vasta întindere a fluviului Mississippi. Briza bătea dinspre apă, aducând puțină răcoare față de căldura închisă de la hotel. Rafael respiră adânc aerul proaspăt. Zâmbi pentru prima dată în acea zi, și spuse: — Rio del Norte ar fi gelos pe acest puternic fluviu, nu-i așa, Pedro? Bătrânul zâmbi: — Si, prietene. Chiar dacă primăvara malurile iui nu se întind atât de departe. Privind vapoarele care navigau pe râu, adăugă: — Dacă am avea râuri navigabile acasă, n-ar mai fi nevoie să călătorim în locuri ca ăsta pentru mărfuri sau orice altceva; ar veni ele la noi. Rafael oftă: — Și eu mă simt obosit de această călătorie, Pedro. Pentru că veni vorba de treaba noastră, peste două zile vom primi mătăsurile de ia New Orleans. După aceea, eu aș spune să plecăm. Pedro ridică întrebător din sprâncene: — Cum rămâne cu profesoara pe care bunicul tău ne-a cerut s-o aducem? Încă n-am găsit persoana potrivită. Rafael mormăi impacientat: — Au fost câteva solicitante potrivite care au răspuns la anunț, dar tu găseai câte un cusur fiecăreia. Vrei să găsești perfecțiunea întruchipată, Pedro? Expresia lui Pedro se menținu prietenoasă: — Don Vicente avea câteva pretenții, iar eu încă n-am găsit femeia care să le satisfacă.. Nu pot să-mi dezamăgesc stăpânul, Rafael, lui îi datorez totul. Rafael decise să nu se certe cu Pedro. Înțelese că prietenul său era prins în capcana animozității dintre bunic și nepot. Dădu afirmativ din cap: — O săptămână, nu mai mult, Pedro; nu contează ce vrea Don Vicente. Nu vreau să ne prindă iarna aici. Pedro acceptă cu blândețe. Bătrânul dorise de mii de ori ca acești doi oameni mândri, pe care el îi iubea, să poată trece peste neînțelegerile lor și să devină cu adevărat o familie, dar pierduse orice speranță. Don Vicente Martin Delgado era un spaniol mândru și se încăpățâna în greșeala să. Și-a făcut datoria de a-l crește pe băiatul fiicei sale, dar nu a putut accepta niciodată că acesta era pe jumătate comanș. Nu i-a arătat lui Rafael nici cea mai mică urmă de dragoste. Rafael simțise de la o vârstă foarte fragedă disprețul, iar amărăciunea lui a crescut cu timpul, formând o platoșă în sufletul său. Pedro vedea și se ruga lui Dumnezeu să-i trimită femeia potrivită pentru postul de profesoară. Probabil planul lui Don Vicente era de a găsi o soție pentru Rafael, acesta ar fi fost un semn că totuși ține la băiat. Apoi Pedro se gândi că bătrânul voia pur și simplu să aibă sub control încă o latură a vieții nepotului său.   *   Nici Sara, nici Fillette n-au găsit o soluție până miercuri, deși toată ziua s-au gândit numai la asta. Sara devenea din ce în ce mai agitată. Pentru scurt timp, se gândi din nou să-i contacteze pe membrii familiei din Savannah, dar înlătură această idee pentru că ar fi luat prea mult timp. Se dusese la bancă și încercase pe ascuns să ridice niște bani din contul tatălui său, dar i se spusese că fondurile lui sunt înghețate la ordinul lui Mr. Farber. Toate bijuteriile mamei sale erau încredințate lui Jonas Farber, astfel că nu putea nici măcar pe acestea să le vândă, pentru a obține banii care să o salveze. Seara, simți o cutremurătoare durere de cap, și refuză cina atunci când Fillette urcă să i-o aducă. — O s-aduc ceva ceai, copilă, și prafuri pentru migrenă. Poa’ și ceva pâine abia coaptă. Tre’ să mănânci ceva, coniță. N-ai mâncat de luni. Fillette o lăsă culcată în pat și se duse să aducă lucrurile promise. Când se întoarse, avea St. Louis Beacon împăturit pe tavă. — A venit ziaru’, coniță. Poa’ că citești puțin, să-ți mai iei mintea de la necazuri. Sara îi mulțumi cu o voce apatică și se ridică, punându-și tava în poală. Presără prafurile în ceai și sorbi încet în timp ce parcurgea titlurile. Era un articol despre furtună de vară care distrusese acum câteva zile hambarul unui fermier în Frenchtown, unul despre noul plan de îmbunătățire a străzilor din St. Louis, propus de primarul Page. Întorcând pagina, privi la noutățile din moda feminină, dar puțin îi păsa că negustorii lansau acum poșetele cu broderie pe mânere, cu șireturi și mici solzi albi de pește. Termină ceaiul și se simți ceva mai bine, ca și cum prafurile i-ar fi domolit migrenă. Apoi, în timp ce răsfoia paginile rămase, ochii îi căzură pe un anunț și citi: OFERTĂ DE SERVICIU - FEMEIE. Letargia îi dispăru când citi în continuare: „Tânără femeie, singură, dorind să emigreze în provincia New Mexico pentru a lucra ca învățătoare pe o mare plantație. Apelați pentru întrevedere la Señor Pino, Southern Hotel”. Mâinile lui Sara începură să tremure și citi anunțul încă de două ori. Inima îi bătea cu putere și viața i se întorcea treptat în trup. Aruncă ziarul de-o parte și coborî din pat. Provincia New Mexico! Acolo plecase să trăiască Maxwell. Fratele său îi scrisese despre frumusețea ținutului, cordialitatea oamenilor, despre cât de mult iubea Santa Fé. Sara ar fi dorit să plece să trăiască împreună cu fratele său, dar părinții luaseră în derâdere această idee. Era o tânără domnișoară bogată, trebuia să se mărite bine și să-și ia locul în societate, așa îi spuseseră. Apoi, acum doi ani, le sosise vestea morții lui Max. Partenerul fratelui său de ta o mină de argint îi scrisese trimițându-i condoleanțe și spunându-i cât de mult îi vorbise Max despre ea în cei trei ani de când îl cunoștea. Dorința de a pleca la Santa Fé se reaprinse în Sara. Voia să vadă orașul și ultimul loc de odihnă al fratelui ei. Mutarea i-ar rezolva și problema aceasta, urgentă și fără ieșire aici. Doar dacă postul nu s-a ocupat, dacă i-ar putea convinge că ea e persoana potrivită pentru slujbă! Teama și speranța luptau în sufletul ei, în timp ce o suna pe Fillette. Când Fillette intră în cameră, Sara era îngropată în garderobă, trăgând frenetic afară rochiile, una după alta. Schimbarea stăpânei o ului pe Fillette. — Ai înnebunit, coniță? Sara o privi dintre haine și zâmbi spre ea: — O, Fillette, s-ar putea să fiu salvată! Ajută-mă să găsesc o îmbrăcăminte mai sobră care să mă facă să arăt puțin mai matură. S-ar putea să am un interviu pentru o slujbă chiar mâine. — Slavă Domnului! suspină servitoarea, venind lângă Sara. M-am tot rugat să se-ntâmple ceva. Acu’ las’ să mă uit eu, copiii O să faci o harababură-n garderoba asta, știu io mai bine ca tine ce-i aici. Dă-te ‘ napoi și spune-mi tot despre slujba pe care ai găsit-o.   *   Din momentul în care a părăsit casa din Carondolet Road în trăsura ei, joi dimineața, până a ajuns la Southern Hotel, pe Broadway, Sara a șovăit între îndoială și speranță. Repetase mereu în minte ce să-i spună acelui Señor Pino, în legătură cu aptitudinile ei. Educația ei era superioară celei uzuale, grație dragului ei prieten și preceptor, Master Filbert. Învățase în același timp cu Maxwell, pe când ar fi trebuit să se joace cu păpușile în camera copiilor. Îi deschisese lumea matematicii, a științei, a filologiei și a filosofiei, și găsise în ea un elev capabil. Chiar dacă nu vorbea spaniola fluent, era sigură că o putea învăța repede. Vizitiul opri la ușa din față și o ajută să coboare. — Nu știu cât am să stau, Joseph, spuse ea nervoasă. — O să aștept până ieșiți, coniță. Nu vă faceți griji, spuse el binevoitor. Servitorii din casa Clayton o adorau pe tânăra lor stăpână și întotdeauna le-a fost milă de acest copil singuratic, știind că părinții își găseau puțin timp pentru ea sau pentru fratele ei. Odată intrată în hol, Sara se îndreptă spre o oglindă fixată în perete, pentru a se asigura încă o dată că arată prezentabil. Se hotărâse să se îmbrace xu o rochie de zi din muselină, de un albastru închis, cu mâneci scurte și bufante. Boneta cu boruri largi se asorta la culoarea rochiei, și n-avea nici o podoabă în afară de curelușa de culoare crem cu care era legată sub bărbie. O pelerină din muselină de culoare crem îi acoperea umerii, în ciuda zilei călduroase, completând ținuta ei sobră. Era sigură că părea să aibă câțiva ani mai mult și spera ca Señor Pino să nu-și arunce o privire prea atentă asupra ei și s-o găsească prea tânără. Privind la ceasul agățat la piept, se îndreptă spre scări. Aseară trimisese o notă lui Señor Pino, cerând o întrevedere; ca răspuns, primise invitația de a se prezenta la ora zece, în această dimineață. Liniștea căpătată când aflase că postul nu fusese încă ocupat a fost d§ scurtă durată, toată noaptea făcându-și griji pentru felul în care Señor Pino va primi o persoană atât de tânără și lipsită de experiență. Urcă cu pași hotărâți până la etajul a! doilea și găsi apartamentul căutat. Trase adânc aer în piept, bătu ia ușă și așteptă să fie primită. Când ușa se deschise, Sara se trezi privind la pieptul larg și musculos al unui bărbat, vizibil prin cămașa descheiată până la talia zveltă. Pielea lui era de culoarea bronzului. Roși și dădu să se întoarcă. Bătuse la o altă ușă, cu siguranță. Nici un om decent n-ar fi răspuns la ușă în felul acesta. — Îmi... îmi pare rău. Trebuie să fi gre... — Señorita Clayton? se interesă el politicos, cu o voce adâncă. Scuzați-mi ținuta, por favor. Credeam că e servitoarea cu răcoritoarele. Știți, ați venit mai devreme. Sara își luă privirea de la pieptul lui pentru a-i privi fața și o găsi Sa fel de tulburătoare. Avea un aer bărbătesc, ochii mari, căprui și gene la fel de lungi ca ale ei. Își simți limba urcată și gândurile i se învălmășiră. — Eu... probabil am să mă întorc mai târziu, se bâlbâi ea, și dădu să se întoarcă. Privirea lui hotărâta o făcea să se simtă ca un șoarece încolțit de un șarpe. El zâmbi, arătându-și dinții albi și regulați, care scânteiau pe fondul feței puternic bronzate. Zâmbetul lui declanșă cele mai alarmante trepidații în stomacul ei. — Nu-i nevoie să fugiți, señorita. N-am să vă mușc... promit, spuse amuzat, ca și cum i-ar fi citit gândurile. Chiar atunci, un bărbat mai în vârstă, păși spre ușă. — Oh, văd că ați sosit, Señorita Clayton. Tânărul se-ntoarse și dispăru înapoi în cameră. Sara reuși să-și domolească respirația întretăiată la vederea tânărului. — Señor Pino? întrebă Sara cu voce tremurătoare. Era îmbrăcat cu haină neagră și pantaloni împodobiți cu fireturi de argint, această ținută depășind așteptările ei. El făcu o ușoară plecăciune și zâmbi. — Si. Intrați, vă rog. Se trase înapoi, pentru a-i permite să intre și observă privirea nesigură din ochii ei. — Nu fiți supărată din cauza ținutei lui Rafael. Nu vă aștepta atât de devreme și găsește umiditatea din fermecătorul dumneavoastră oraș de-a dreptul inconfortabilă. Sara își luă inima în dinți și păși înăuntru. Văzu cu coada ochiului cum bărbatul mai tânăr își îmbrăca haina. Chiar atunci sosi o servitoare cu o tavă, Señor Pino îi făcu semn să o pună pe măsuța joasă din fața canapelei. — M-am gândit că poate veți vrea puțină limonadă, în timp ce discutăm despre post, explică el. Sara se așeză, abia murmurând o mulțumire. Când bărbatul mai tânăr dispăru într-o cameră din spatele salonului, ea începu să se simtă mai bine. Señor Pino îi puse câteva întrebări generale despre familia și educația ei, și Sara găsi că e ușor să stai de vorbă cu acest om fermecător. El îi povesti câte ceva despre Hacienda Delgado, explicându-i că Don Vicente dorește să dea o educație de bază copiilor muncitorilor săi, și că preotul din Santa Fé a îmbătrânit prea tare pentru a mai fi în stare să-i învețe pe tineri. — De asemenea, când copiii cresc destul de mari,. lucrează cot la cot cu părinții lor la hacienda. Dacă avem un profesor rezident, pot petrece câteva ore dimineața cu lecțiile, pentru ca în restul zilei să se ocupe cu treburile gospodărești. — Don Vicente trebuie să fie un om generos, dacă angajează o învățătoare pentru acești copii, când ar putea să n-o facă, comentă ea sfios. Auzind un râs imprudent, își ridică privirea și-l văzu pe bărbatul tânăr stând în cadrul ușii salonului și uitându-se la ei. Era mai prezentabil acum, în cămașa încheiată și cu haina pe el. Cu toate acestea, tremurul stomacului îi reveni. — Muncitorii lui îl adoră, señorita. Este foarte bun cu ei, spuse Rafael și se opri lângă scaunul înalt. Sara se simți din nou sufocată de prezența sa și întrebă nervos: — Și dumneavoastră lucrați pentru Don Vicente? Buzele lui senzuale se strâmbară într-un surâs cinic: — Si, dar probabil cu mai puțin devotament. Señor Pino își ridică privirea spre tânăr și se-ncruntă ușor. — Nu mi-am dat seama că Rafael nu s-a prezentat. Este nepotul lui Don Vicente, Don Rafael Esteban Delgado. Ea încuviință din cap și se miră de tonul tânărului, dar nu insistă, pentru că acesta o privise într-un mod care-i provocă un tremur în tot corpul. O făcea să se simtă atât de ciudat, încât nu mai era sigură că-și dorește câtuși de puțin postul. Singurul lucru care o opri să vorbească era conștiința faptului că acasă o aștepta Jonas Farber. Señor Pino se întoarse la discuția lor. — Dacă ne decidem să-ți oferim acest post, señorita, cât de curând ați putea fi gata să călătoriți? — Mâine, spuse ea fără ezitare. Sprâncenele lui Señor Pino se ridicară, dar el spuse afabil: — Foarte bine. Vom trimite un mesager la dumneata acasă cu răspunsul, azi după-amiază, la ora trei. Señor Pino se ridică și aduse un toc și hârtie, cerându-i să-și scrie adresa. După ce făcu aceasta, Sara îi mulțumi și el o conduse la ușă. Simțea privirea tânărului arzându-i spatele.   *   Rafael și Pedro stăteau față în față în sufrageria hotelului și-și luau prânzul. Fiecare era pierdut în propriile gânduri, în timp ce-și mestecau friptură cu legume. Rafael nu și-o putea scoate din minte pe Señorita Clayton, ceea ce-l irita. Simțea în adâncul sufletului ceva tulburător, un fior pe care-l credea de mult mort. Era atât de tânără și frumoasă, cu fața ei perfectă și cu ochii albaștri ca cerul de acasă, în timpul verii. Presupunea că pielea ei albă era ceea ce îl fascina, pentru că femeile din ținutul său erau măslinii. Silueta ei era plină de grație și-l chinuia dorința de a o strânge în brațe. Por Dios! Era ceva timp de când nu se mai culcase cu o femeie, și era pe cale să devină aproape sentimental în privința acestei fete străine. Dar avea ceva care-l făcea să dorească s-o protejeze. Era o inocență... o vulnerabilitate. Se încruntă și-și atacă friptură cu înverșunare. Și gândurile lui Pedro erau tot la Sara. Era exact ceea ce Don Vicente îi ceruse să găsească: frumoasă, inteligentă, de familie bună. Dar, indiferent de judecata bătrânului, Sara ar fi o soție perfectă pentru Rafael și o excelentă stăpână pentru Hacienda Delgado. își ridică privirea spre Rafael. — Cred că Señorita Clayton e o bună alegere, ce zici? Rafael continuă să mănânce și ridică din umeri: — E poate prea tânără. — Avem nevoie de cineva tânăr să facă această călătorie, prietene. Și să facă față tinerilor ei protejați. Câtă vreme nu are familie, nu va tânji după casă ei, sublinie el. Cred că e foarte*trist că fratele ei a mur;it în puțul ăia de mină. Îmi amintesc accidentul. Rafael încuviință, dar refuză să se lase copleșit de milă. — Vorbește foarte puțin spaniolă, Pedro. Cum are să-i învețe ceva pe copii? — Pot să-ți spun că-i inteligentă și-are să învețe repede. Am s-o învăț în timpul călătoriei. Până să ajungem la Santa Fé are să vorbească destul de fluent. Pedro era nedumerit de comportamentul lui Rafael. Chiar ieri se plânsese că Pedro era prea critic față de candidate. — Fă cum vrei. Pentru mine n-are nici o importanță, spuse Rafael. Don Vicente ție ți-a încredințat sarcina asta, nu mie. Pedro zâmbi împăciuitor. — Știa că ai să fii destul de ocupat cu transportul de marfă, Rafael, și nu voia să-ți dea bătăi de cap. Atunci e stabilit. Am să trimit un mesager acasă la señorita azi după-amiază, ca să-i cer să fie gata de plecare mâine la prânz.