Romane de dragoste pdf

Sub copacul Ginkgo de Sara Orwig        Unu Sub razele soarelui strălucitor al dimineţii acelei duminici de mai, maşinile circulau cu viteză pe autostrada largă, cu patru benzi, prin faţa unei pepiniere de copaci lungă cît un cvartal întreg. Dincolo de parcarea cu pietriş se afla un teren plin de puieţi, blocînd parţial perspectiva spre o clădire metalică masivă, ce găzduia birourile şi casieria staţiunii de puieţi şi a Grădinii London. în cabinetul său, Gabe London stătea la un birou încărcat cu hîrtii. îşi masa ceafa şi înjura, adunînd o coloană cu numere. îşi trecu degetele groase prin şuviţele scurte ale părului şaten-închis. — Gabe, i s-au ofilit ginkgo-ii1 ăleia. Ridică privirea, pentru a-l vedea pe fratele său mai tînăr, Pete, rînjindu-i din cealaltă parte a biroului. Gabe avu nevoie de cîteva secunde pentru a-şi smulge gîndurile de la cifrele pe care le-avea în cap, şi a înregistra declaraţia veselă a fratelui său. — Cui i s-au veştejit? — Căminului de Pensionari Casa Grande, spuse Pete, ştergîndu-şi, de pămînt, blugii şi dîndu-şi din ochi părul decolorat de soare. Tricoul său alb era plin de praf, cu mînecile smulse, dezvăluindu-i umerii laţi şi braţele bronzate, cu muşchi volu-minoşi. — Iau acum camionul, să-i înlocuiesc, şi pe urmă, la-ntoarcere, mă opresc să scot pyracantha-ii lui Wilkens. Ne vedem la prînz.. — Mhm. Gabe reveni asupra coloanei cu numere, adu-nînd cu repeziciune. în timp ce privea coloana de cifre, imaginea chipului vesel al fratelui său începu să i se aşeze în minte. Ginkgo-ii ăleia. în cap i se aprinse un beculeţ, iar Gabe scăpă pixul din mî-nă. Ochii lui albaştri se îngustară, amintindu-şi de   1. Ginkgo biloba, arbore chinezesc umbros, cu frunzele în formă de evantai şi fructe galbene, plantat pe scară largă (n.t.) mda pentru copacii ginkgo. tşl împinse scaunul de lîngă masă atît de re-i'< <!, «, încît aproape îl răsturnă. Se ridică, des- lii'.«' un raft-bibliotecă şi începu să frunzărească prin hîrtii. — Pete! Ieşi în fugă din birou, trecînd grăbit prin dreptul cîtorva clienţi. Picioarele sale lungi, îmbrăcate in jeanşi, păşeau întins, furia crescîndu-i cu fiecare pas. Fugi pe lîngă şirurile prelungi de flori, prin dreptul serelor, pînă în fundul parkingului prunduit, exact în clipa cînd imensul camion tocmai demara. — Pete! Stai o clipă! 1 Pete frînă şi se aplecă pe fereastră, cu un zîmbet. Gabe alergă pînă la camion: — Ăsta-i al treilea set de ginkgo pe care i-am plantat la Casa Grande. — Ştiu. Zîmbetul lui Pete se lăţi, iar în glas i se ivi o tonalitate visătoare. — La dracu'! Niciodată n-am mai pierdut asemenea copaci. E o comandă grasă. Doamna Smith a dat telefon luni, furioasă ca o găină udă din cauza celor dintîi. — Zău? Nu eram aici cînd a sunat. Ochii lui Gabe se îngustară şi privi comanda, amintindu-şi cînd o primise. — Căminul de Pensionari pentru Limită de Vîrstă Casa Grande, citi el cu glas tare. Discutase cu Derek Jackson, cînd planificaseră aranjamentul exterior al noului, centru. Nu-şi amintea s-o fi văzut vreodată pe doamna Smith. — Cum arată doamna Smith? Pete redeveni serios şi dădu din mînă. — Cum arată? Ăă... mai în vîrstă. Căruntă, cu pantofi ortopedici, aparat auditiv. Nu ştiu. Lentile bifocale... Gabe îşi frecă bărbia, privind ochii mari şi albaştri ai fratelui său. în vîrstă de douăzeci şi unu de ani şi luă o hotărîre. — Mda, m-am prins, la stai tu aici. — Hai! se şterse cît ai clipi rînjetul lui Pete, care clipi din ochi. Pot face şi eu treaba asta! — Jos cu tine. Am să plantez eu copacii bă-trîioarei doamne Smith. Ginkgo-ii ăia afurisiţi n-au să se mai veştejească, ofilească sau să le cadă frunzele. — Hei, Gabe... — Tu şi cu Tim nu vă mişcaţi de-aici. — N-o poţi face singur, protestă Pete, în timp ce colegul său cobora din camion. Să stea Tim şi vin eu să te-ajut. — Pete, am parcurs cheltuielile lunare. Avem nevoie de fiecare bănuţ. Ştii cît ne costă pomii ăia Oare se ofilesc? Dă-tejos din maşină. Ocupă-te tu de casierie, iar Tim n-are decît să descarce transportul de pungi cu seminţe de bumbac. Fără tragere de inimă, Pete coborî.' — O să ai nevoie de ajutorul meu. Mă descurc eu, răspunse posomorit Gabe. Urcă la volan, ambreie motorul şi aruncă o privire comenzii pentru a verifica adresa. Schimbă vitezele, iar camionul ieşi greoi în stradă, cu frunzele de ginkgo fremătînd. în biroul Căminului de Pensionari Casa Gran-de, Sandy Smith puse în furcă receptorul telefonului şi ieşi pe culoar, îndreptîndu-se spre apartamentul unde locuia. Se opri în faţa oglinzii, privindu-se şi-i veni să izbucnească în rîs. în rîsul ei se simţea şi o undă de satisfacţie. Trupul îi încăpea şi acum cu uşurinţă în uniforma de su-porteriţă-şefă pe care o purtase cu unsprezece ani în urmă, la liceu. Telefonul sună, smulgînd-o din gînduri şi răspunse iar, pentru a o auzi pe prietena ei, Becky Conners, spunînd „Alo" şi imediat: — Voiam doar să m-asigur, Sandy. Vrei să te duc eu cu maşina la reuniune? — M-aş bucura. Sandy se întoarse, privindu-şi peste umăr fusta verde şi scurtă, bluza albă tricotată, tenişii şi şosetele albe pînă la glezne. — Mă simt ridicolă. — Pariez-că n-arăţi ridicolă. — Nu paria o sumă prea mare. Se, trase de una dintre codiţele blonde, care-i atîrna pe umărul stîng. — Ne vedem la zece jumate. Fotografiile se fac la unşpe punct, după care urmează adunarea şi masa. — Vin cu maşina. Trebuie să-i duc nişte lapte lui Buni. Uite că sună la uşă. Tre' să fug. închise telefonul şi se grăbi să deschidă uşa. O pereche de umeri laţi blocau lumina, iar o cămaşă tricotată albastră mulată pe un piept masiv şi musculos îi ocupă tot cîmpul vizual. Izul de brad, mireasma pădurii, o asaltară ca un vag parfum ispititor care-o incita. Sandy ridică privirea spre doi ochi limpezi, de un albastru profund, mărginiţi cu gene negre şi dese, ochi ce-o făcură să i se taie respiraţia – ochi albaştri măsurînd-o rapid, în echipamentul ei de conducătoare a galeriei. Roşi, conştientă de înfăţişarea ei prostească, dar înainte de-a apuca să spună ceva, străinul se răsti: — Maică-ta-i acasă? Sandy înclină capul, simţind un fior de mulţumire şi amuzament. Se apropia cea de-a douăzeci şi noua aniversare a zilei ei de naştere şi o aştepta trepidînd de nerăbdare. Pe moment, fapiul că un bărbat atrăgător o luase drept suporter liceana era absolut satisfăcător. Nu putu risca să vorbească, de teamă că va llbucni în rîs, aşa că doar clătină din cap. — Sînt de la Pepiniera London. I s-au ofilit copacii ginkgo şi am venit să-i înlocuiesc. — A, copacii ginkgo! E pentru a doua oară că e-au ofilit. — Şi ultima. în timp ce bărbatul privea în jur, Sandy. observă că era atît de înalt, încît aproape atingea cu creştetul capului pragul de sus al uşii. Deasupra unei frunţi late, părul său castaniu ondulat lucea în tonuri arămii. Trase din nou adînc aer în piept, delectîndu-se cu mirosul proaspăt. — Unde-s cei care trebuie înlocuiţi? Poţi să-mi arăţi? — Sigur. Pe-aici domnule... — London. Gabe London, se prezentă el cu un glas ca un murmur profund, care lui Sandy i se fixă imediat în minte. — Bună. Eu sînt Sandy Smith. închise uşa şi porni pe lîngă el, conştientă de înălţimea şi picioarele lui lungi, pe cînd străbăteau gazonul larg, în pantă, ce cobora spre stradă. în spatele lor se înşirau apartamentele de cărămidă roşie care reprezentau nucleul căminului de pensionari. CTT) — Sandy, maică-ta poartă lentile bifocale? — Nu, nu poartă aşa ceva. Sandy îi aruncă o privire scurtă, întrebîndu-se ce-avea în minte. Cu ce l-ar fi interesat pe Gabe London ochelarii pe care-i purta Claire Jackson? Tînărul înclină capul, privind-o. — Bifocale, pantofi ortopedici, mormăi el. Nu-mi dădusem seama că e atît de tînără ca să aibă o fiică de vîrstă ta. — Ei bine, este. O măsură de sus şi pînă jos, studiind-o într-un mod care-o făcu să roşească. — Sandy Smith. Erai aici cînd au venit oamenii de la răsadniţă să planteze copacii ginkgo? — Da.. Dădu din cap. — Nu cred că o să mai aveţi necazuri cu ginkgo-ii. Poţi să-i spui lui maică-ta. — Ştiţi cumva din ce cauză s-au veştejit? — Am o bănuială. — Ce anume? — l-aş zice „Boala lui Pete". — O boală a muşchiului de turbă? — Pe-aproape, replică el sec. Sandy arătă cu mîna. — Uite ginkgo-ii. Aceştia doi sînt ofiliţi, ca şi cel de lîngă centrul de recreere... – se opri, arătînd o clădire mare din cărămidă roşie -...şi cel aflat la <jF> i.c.uii <l ! apartamentul meu. Chiar în faţa fereşti «il dn la dormitor. — Of, grozav! Se apropie de unul din copaci, atingînd o frun-rft veştedă. Arborele atîrna moleşit; frumoasele frunze în formă de evantai, devenite maronii, zăceau pe pămînt în jurul trunchiului zvelt. — Lua-l-ar dracu'! Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit de prezenţa ei, întoarse brusc capul şi spuse: — Scuză-mă, Sandy. încercă să rămînă solemnă, în timp ce dădea din cap. — Nu face nimic. — E ceva de rîs? se îngustară ochii lui Gabe. — Nu, domnule. O petrecu cu o privire impersonală şi apoi surîse. — Eşti şefă de galerie la Wilson High? — Cum aţi ghicit? — Şcoala s-a terminat, rîse Gabe. Aveţi practică pe timpul verii cu galeria? — Cam aşa ceva. — Şi eu am urmat la Wilson High. Cu mult timp înaintea ta. Cînd vine maică-ta acasă? Aş vrea să vorbesc cu ea despre copacii ginkgo. — Va lipsi o vreme. — Taică-tău e-aici? — Nu, şi taică-meu vitreg e plecat. — Tatăl tău vitreg? — Derek Jackson. — Proprietarul. Ei, aş vrea să discut cu maică-ta sau tăticu-tău vitreg despre îngrijirea ginkgo-ilor. — Puteţi să-mi spuneţi mie. > Gabe zîmbi. — Aştept să-i spun lui maică-ta. îi zici să-mi dea un telefon cjnd vine acasă? Mîna i se strecură în buzunarul strîmt al blugilor albiţi. Scoase o carte de vizită şi i-o întinse. — Ai aici numărul meu. — Domnule London, mai bine spuneţi-mi mie. Părinţii mei lipsesc din oraş. Eu mă ocup de Casa Grande. — Te-au lăsat pe tine să te ocupi? ' — Ei, sînt destul de mare! De astă dată nu-şi putu reţine rîsul, făcîndu-l pe Gabe să se încrunte. — Eşti destul de mare, nici vorbă. Sandy, dacă nu-i ieşi în cale fratelui meu, cred că ginkgo-ii au s-o ducă de minune. Sandy clipi din ochi. — Adică... Lăsă fraza neterminată. Culegînd de pe un ram o frunză cafenie, Gabe dădu din cap, solemn. — Nu vreau să te simţi jenată, dar cred că — - TuT)-^- iiini<i|n ii mor fiindcă Pete vrea să mai treacă pe \m lltirţ Dar e absurd! Puştiul ăla... se întrerupse brusc, cînd Gabe London se răsuci pe călcîie, holbîndu-se la ea. Are douăzeci şi unu de ani. Cu trei-patru ani mai mult decît tine. — Ei, părea mai tînăr, declară ea serioasă. — Să i-o spui data viitoare cînd îl mai vezi. - — Am înţeles, să trăiţi. — Sandy, e ceva comic în toată povestea asta? — Nu, să trăiţi, replicarea, muşcîndu-şi buza ca să nu pufnească-n rîs. în ochii aceia albaştri începeau să se aprindă scîntei şi nu voia să devină ţinta lor. — N-aţi plănuit-o tu şi Pete, sper? — A, nu, domnule! Eu sînt cea care-am hotărît să plantăm copaci ginkgo. îmi place arborele ginkgo. Are ceva magic în el. — Magic o să fie dacă supravieţuiesc. — Vreau ca ginkgo-ii să trăiască. E descurajant că se ofilesc aşa. Prezintă interes pentru oamenii de-aici şi-i necăjeşte să vadă frunzele îngălbenin-du-se şi căzînd. — Necăjeşte e un cuvînt blînd, murmură el. Sandy privi peste întinderea unduitoare a gazonului, cu straturile sale de brebenei albi şi violeţi, tufe de liliac şi de trandafiri, bujori roz, pîlcuri de petunii purpurii, alături de mlădiţe de ginkgo, stejari şi sălcii. — E un aranjament drăguţ. Tuturor ne-a plăcut. — Mulţumesc. îţi plac oamenii de aici? — A, foarte mult. Gabe zîmbi, cu un surîs larg care-i rida obrajii, răspîndind în evantai încreţituri la colţurile ochilor şi azvîrlind în văzduh scîntei invizibile. — Nu c-aş vrea să-mi bag nasul, da' n-ai un prieten stabil? Sandy îşi privi vîrfurile tenişilor, străbătută de un amestec de sentimente. Vîrfurile cafenii ale cizmelor lui ieşeau de sub tivul ros al blugilor. Continuă, destins; cu glasul de contrabas, care-i atrăgea lui Sandy întreaga atenţie. — Dacă nu ai un prieten stabil, i-aş putea sugera lui Pete să-ţi dea telefon şi să se termine odată toată beleaua asta cu copacii ginkgo. E mai mare decît tine. Mama ta ar avea ceva de obiectat să ieşi în lume cu un băiat mai mare? — Nu cred c-ar merge. — Probabil ai dreptate. Eşti destul de matură, ştiai? — Mulţumesc. Chiar credeţi? — Mhm. Trebuie să-mi aduc hîrleţul din camion. Ar fi timpul să bag copacii în pămînt. — O s-o faceţi singur? Data trecută au venit aici trei oameni. Mă descurc. Sandy îi privi umerii laţi, muşchii volilminoşi ai hmţnlor şi încuviinţă în tăcere că avea toate şan-m-I<- sa se descurce. — Copacii vor trebui stropiţi zilnic? — Mda, o vreme. Se-apropie căldurile. Ajunge na ţii furtunul lîngă rădăcini şi să laşi apa să se Infiltreze încet. Te ocupi de copaci? — Da. Mă mai ajută cîteodată şi unii dintre locatari. Domnului Payton îi place să moşmondească prin curte. Gabe îi zîmbi cu căldură. — Eşti o puştoaică drăguţă, Sandy. Pariez că celor de pe-aici le place să te aibă prin preajmă. O studie un moment, apoi adăugă: — Ce păcat că nu eşti mai mare cu un an, doi... — Să nu-mi doriţi asta! începea să regrete că nu-i spusese adevărul de la bun început. Gabe London avea cei mai sexy ochi albaştri pe care-i văzuse în viaţa ei şi un glas care-i umplea venele cu scîntei la fiecare cu-vînt rostit. Dar acum era prea tîrziu. Gabe rîse. — Ascultă, roag-o pe mama ta să-mi dea un telefon cînd revine în oraş. Cred că acum copacii o vor duce bine, dar aş vrea să discut cu — Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Sandy. Ceva "se înfierbîntă în jurul ei. Glasul lui Gabe era prietenos, impersonal, dar avea o profunzime diafană, era masculin şi imposibil de uitat. Absolut de neuitat. Deschise gura să-i spună adevărul despre vîrstă ei, apoi o închise la loc. Ridicol. Avea să planteze copacii ginkgo şi să plece, iar drumurile lor n-aveau să se mai intersecteze niciodată. Clătinînd din cap ca pentru a alunga ideile prosteşti, Sandy întinse mîna. — Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule London. Mîna lui mare o cuprinse pe-a ei şi, cît ai clipi, între ei scapără un curent electric ca flacăra unui chibrit aprins. îşi simţi obrajii încingîndu-se. El se încruntă, privind-o atent, după care scutură capul, parcă revenindu-şi dintr-un acces de ameţeală. — Categoric, ştiu din ce cauză se ofilesc -ginkgo-ii, îi spuse încetişor, glasul său aspru făcînd-o pe Sandy să i se taie respiraţia; reveni la nivelul normal. Distracţie plăcută la practică. Se întoarse şi porni spre camion. Sandy îi mai privi un moment mersul vioi, înainte de-a se întoarce în apartament. Pentru prima oară – de cîtă vreme? – remarcase un bărbat. îl remarcase de-a binelea. Poate reuşea în sfîrşit să treacă peste Seth, lucru pe care ajunsese să-l creadă imposibil. ii i timp ce spăla vasele, îl privi pe Gabe Lon-ili ui cum scotea din ţarină un ginkgo veştejit, lf*gtndu-l de tulpină. Muşchii braţelor sale bron- i« ne încordau, iar blugii i se mulau pe picioa-miri vînjoase, bine proptite în pămînt, depărtate, In timp ce zgîlţîia copacul. îşi şterse fruntea cu Iuntul, îngenunchind să taie o pungă cu muşchi dt turbă, executînd toate mişcările cu o coordonare perfectă, atletică, flexîndu-şi muşchii. Sandy oftă, se rezemă cu şoldul de tejgheaua bucătăriei şl continuă să-l privească lucrînd. După un timp, umplu un pahar cu apă de la frigider şi ieşi. — Domnule London, doriţi să vă răcoriţi puţin? Gabe s*e îndreptă, proptindu-şi cazmaua de şold şi ştergîndu-şi pe pantaloni, mîinile pline de pămînt, după care îşi trecu din nou un braţ peste fruntea transpirată. — Sigur că da. Mulţumesc, Sandy. Luă paharul, dînd capul pe "spate în timp ce-l bea. Sandy îl privi cum stătea sub copacul ginkgo. Ramurile suple şi tinere ale arborelui aveau pe ele mănunchiuri prelungi de frunze în formă de evantai, legănîndu-se pe deasupra părului des, castaniu al lui Gabe. Frunzele din capătul unei crengi i se sprijineau pe umărul masiv. Sandy avu senzaţia că, ori de cîte ori avea să privească acel gingko, şi-l va aminti pe Gabe cum stătea sub el. Avea obrajii şi pantalonii mînjiţi cu noroi, în locul unde-şi ştersese mîinile. Arăta pă-1 mîntesc, senzual şi atrăgător. Clipi din ochi, sil lindu-şi atenţia să se îndrepte spre un rond de petunii din apropiere. — Ai planuri de facultate? Sandy se mulţumi să ridice din umeri. — Ai prefera vreo profesie anume? — Aş vrea să fiu fizioterapeut. — A, asta-i remarcabil. — îmi plac oamenii. — Şi pariez că şi tu le placi lor. îi întinse paharul, iar degetele li se atinseră uşor. — Mulţumesc, Sandy. — N-aveţi pentru ce. Gabe zîmbi, întorcîndu-se din nou să sape, iar ea reveni în apartament. îşi apăsă o mînă pe mijloc, dîndu-şi seama ce făcea şi privindu-şi degetele. Ce avea acest Gabe London de-o făcea să fie dintr-o dată complet şi conştientă de făptura lui? Sentimentul nu era reciproc. Tonul său impersonal indicase clar acest lucru. Dar, chiar şi impersonal fiind, ce glas sexy avea! Mai privi odată afară, pe furiş. în timp ce se îndepărta la volanul maşinii, Sandy îi făcu cu mîna, privindu-l cum îi răspundea la rîndul lui. Dădu colţul, iar gîndurile i se abătură spre problemele ce-o aşteptau. Buni. Imaginea nrjide, neînduplecate, i se ivi în minte. ii i i Crane, care o crescuse în egală măsură cu iniiin ii oi. Sandy oftă, făcîndu-şi griji cu privire la ii abordare pentru a o convinge pe Buni să mute la Casa Grande. Şi toate argumentele pe >i I le prezenta în sinea ei erau vechi, respinse iln|, i do Buni. Gabe privi maşina dispărînd după colţ. Dră-u ilaşă puştoaică. Foarte drăgălaşă. Şi se purta Gi şi cum ar fi avut o vîrstă mai coaptă. Avea eenzaţia cum nu se mai poate mai ciudată că-şi rlsese de el, dar fără nici un temei concret. Şi, preţ de-un moment, cînd o privise-n ochii aceia mari şi verzi... Clătină furios din cap şi azvîrli o cazma de pămînt roşu. l-ar fi putut suci cu uşurinţă gîtul lui Pete. Opt copaci ginkgo iniţial, patru veştejiţi înlocuiţi acum, trei data trecută – în total, cincisprezece ginkgo. înjurînd în surdină, se gîndi la rînjetul suculent al lui Pete şi la visătoarele sale cuvinte: „I s-au ofilit ginkgo-ii ăleia". Tare i-ar mai fi plăcut să-l ofilească el pe Pete. Şi se mai gîndea şi la fusta scurtă ce se freca de picioarele acelea lungi, frumos formate, în timp ce se îndepărta de el. — Nu-i decît o puştoaică! mîrîi el printre dinţi. Totuşi, îi aducea aminte de lucruri uitate – un sentiment de veselie, cu inima uşoară, care în — -<ym- ultima vreme îl cam ocolise. Furios, Gabe aruncă încă o lopată de ţărînă i azvîrli hîrleţul pentru a scoate copacul din pămînf Două ore mai tîrziu, stătea în biroul său, prj vindu-şi fratele. — Am înlocuit toţi ginkgo-ii. Iar ăştia au să îri florească. Ai priceput? — De ce te-aprinzi aşa? Ce vină am eu că s-ai ofilit pomii? — N-ai nici o vină? — Pe toţi dracii, nu! ; Deodată, ochii lui Pete se rotunjiră. — Crezi că le-am făcut eu ceva? Gabe îşi trînti scaunul la loc, cu o bufnitură. — Că tot veni vorba, am cunoscut-o pe Sandy Smith. De ce nu-i ceri pur şi simplu o-ntîlnire şi să se termine cu toată povestea? Lasă ginkgo-ii-n pace! — Mamă! Propui s-o chem la o-ntî!nire? — Mhm, tot ce poate face mai rău e să spună nu. — Păi exact asta a făcut! Nu crezusem c-ai fi de acord. — Ai şi invitat-o? Chipul lui Pete se făcu stacojiu. -Mda. — Pete, lumea-i plină de fete drăguţe. — Ea e mai mult decît o fată drăguţă! i'iiil i se schimbă şi rămase cu privirea pier- <hl 11 |Ol. i Cînd zîmbeşte, e frumoasă. Are nişte dinţi rfictl. Albi ca zăpada. Moşi era de acord în privinţa zîmbetului ei, Hpbe se răsti impacientat: Ai de gînd să uiţi zîmbetul ăla al lui Sandy 'îi mi ii? încerc să ţin afacerea asta pe roate şi ii i mi pot permite să înlocuiesc copaci. — N-ai prevăzut bani la buget pentru înlocuiri? — Normal c-am prevăzut. Dar dacă se mai în-iimplă, depăşesc bugetul. — N-ai să depăşeşti nici un buget. în viaţa ta n-ai depăşit nici un buget, Gabe. Nu vrea să iasă cu mine. — Rahat cu mac. Priveşte-n jur. — Are cel mai drăgălaş zîmbet din SUA. Gabe înjură încet. — Cînd ţi-or ieşi odată gărgăunii din cap! — Ochii ei – sînt verzi ca... — Frunzele unui ginkgo viu! N-o să iasă cu tine, aşa că uit-o. — Preferă bărbaţi mai bătrîni. — Ha! Dooşdoi? — Cred că de vîrsta ta. Doar n-ai invitat-o undeva, nu?' Gabe împinse o hîrtie în lături, dezgustat. — Pete, trebuie să termin contabilitatea asta. Nu, n-am invitat-o pe domnişoara Sandy Smith nicăieri! Asta ar fi culmea. Nici n-am s-o invit. E un copil. — Halal copil! Munceşti.prea mult, Gabe. Ţi s-o fi-ntîmplat ceva cu organismul. — Of, pentru numele lui Dumnezeu! Nu te duci odată sa uzi taulele? — Cînd ai avut ultima oară o şustă? — Nu mai ţin minte. Grăbit, adăugă: — Am avut săptămîna trecută o întîlnire cu Joan. — Vezi, nici măcar nu mai ţii minte cînd a fost. Nici o afacere nu-i aşa de importantă. — Asta este. — Nu vrei decît să dovedeşti că ai dreptate. — Aşa o fi. Tot ce ştiu e că nu mai vreau să mă-ntorc la London şi Holmes, să-i fac contabilitatea lui tata. — Mda. Iar eu vreau să joc fotbal profesionist şi ştii ce părere are tata despre asta. — Pete, trebuie să-mi văd de treabă, iar taulele au nevoie de apă. — Mă duc. Da', serios, ai mai văzut un zîmbet ca ăla? Şi genele, trebuie că-s lungi de-un deget. Gabe gemu şi luă un pacheţel de muşchi de turbă să dea cu 'el în frate-său. Pete se feri, sări afară pe uşă şi dispăru după colţ. Gabe rămase cu privirea la foaia de hîrtie din faţa lui şi cu gîndul la zîmbetul lui Sandy Smith. Era un surîs fermecător. Gemu din nou, sonor. — Gabe, bătrîne, o iei pe-alături dac-ai ajuns să visezi cu ochii deschişi la o puştoaică! Luă un pix şi se concentra asupra numerelor, încercînd s-o uiţe pe domnişoara Sandy Smith. Sandy se vîrî în pat, emoţionată de evenimentele zilei şi obosită după orele de dans la reuniune. Fusese nostimă revederea.cu vechile cunoştinţe. Se întinse, frecîndu-şi obrazul de cearşaf, cu gîndul la chipurile pe care nu le mai văzuse de ani de zile. Amintindu-şi o pereche de ochi albaştri şi un zîmbet care o buimăcea pînă-n vîrful degetelor de la picioare. Clipi din ochi, ră-mînînd cu privirea în plafon. Gabe London. De ce-i răsărise oare în minte? Se foi în aşternut, întorcîndu-se pe partea cealaltă şi un alt chip îi umplu gîndurile. Seth Tarleton – o amintire dureroasă, un vid chinuitor care nu părea să se schimbe odată cu trecerea timpului. Seth, ai cărui ochi căprui catifelaţi scînteiau cînd rîdea, al cărui rîs plin, din piept, îi dădea întotdeauna furnicături pe şira spinării. Seth, care-i spusese la revedere fără o tresărire şi plecase la Washington, să-şi urmeze cariera politică. Se întoarse pe spate şi închise ochii strîns, impunîn-du-şi să adoarmă. Auzi un rîcîit. Deschise ochii. încă un rîcîit. Un scrîşnet constant, repetat. Se ridică în capul oaselor, căutînd să străpungă întunericul cu privirea, încercînd să localizeze zgomotul.

  Capitolul 1   – Îmi plac maşinile sport vechi şi restaurate, pictorii impresionişti francezi, toate fructele pe care le-am cunoscut vreodată, şi femeile obraznice, spuse Josh. Liss fu năcită de acest neaşteptat iureş de dezvăluiri. – Mmm – ce părere ai despre femeile obraznice pentru care lucrezi? – Ce-ar fi să-ţi arăt? Vorbise atât de inocent, încât Liss nu-şi dădu seama de intenţiile lui decât când se pomeni culcată lângă el, în iarba moale. Îl privi surprinsă, atentă. Emoţionată. – Ce faci? îngăimă ea, cu gâtul dintr-o dată uscat ca pergamentul. – Nu fac nimic. Dar plănuiesc să te sărut. Totuşi, nu se mişcă – îşi ţinea doar gura atât de aproape de a ei încât Liss fu nevoită să-şi coboare genele ca să nu se holbeze drept în ochii săi. Era conştientă în mod intens de trupul lui mai puternic şi mai prelung, peste al ei, de senzaţia coapselor lui cu muşchi tari deasupra alor ei, de căldura cărnii lui lipite de a ei. – Ăsta-i modul tău de a mi-o plăti, aşa-i? întrebă ea. – De fapt, spuse Josh, cu buzele peste ale ei, incitându-i la revoltă toate celulele din trup, e doar modul meu de a-ţi spune că vreau să te cunosc mai bine...   DESCRIEREA PERSONAJELOR:   JOSHUA FARRINGTON: Era înalt, bronzat, la vreo treizeci şi cinci de ani şi cam la fel de firav ca un autocamion Mack. Avea părul şaten tuns scurt, trăsăturile cizelate şi ochii căprui intenşi. Mâinile netede şi fine, cu unghiile îngrijite, nu aveau bătături sau urme de murdărie. Purta o cămaşă albă apretată, cravată de mătase Bordeaux şi costum trois-pièces gri, pe sub care se observa trupul suplu şi musculos. Şi mocasini negri lustruiţi.   LISS HARDING: Blonda cea zveltă şi atrăgătoare arăta mai aproape de şaisprezece ani decât de douăzeci şi şase, mult prea tânără şi prea firavă. Să tot fi avut un metru şi cincizeci şi cinci, şi nu depăşea patruzeci şi cinci de kilograme. Avea ochii albaştri-cenuşii, părul blond-deschis vârât sub tichia, de bucătar ridicol de mare, nasul mic, în vânt. Purta o bluză albă şi pantaloni negri de gata peste care se încinsese cu şorţul.     ELAINE LAKSO   GUST DE NECAZURI   Traducere de MIHNEA COLUMBEANU     Surorii mele, Arlene, şi lui Alan. Pentru totdeauna.     Capitolul unu   Dacă în seara aceea mai ieşea şi altceva pe dos, îşi spuse Liss Harding, avea să dea cu piciorul în primul lucru care-i apărea în cale. De preferinţă, în aragazul cu un temperament imposibil care nu se putea hotărî dacă să funcţioneze sau nu. Iarăşi. Singurul motiv pentru care nu-l lovise deja era acela că o dureau prea rău picioarele. Nevoită să preia rolul de gospodină pentru că bucătarul ei şef, Anthony, avea gripă, Liss oftă exasperată în timp ce amesteca grăbită lapte într-o porţie de sos de brânză. Sosul începuse să se coaguleze, pentru că plita de sub cratiţă abia dacă emana destulă căldură ca să topească gheaţa. Auzind un zgomot în spatele ei, aruncă o privire peste umăr. Cumnatul său, Rob, care juca rolul de maître d', bolnav şi el de gripă, intră ţanţoş în bucătăria plină de arome, cu o expresie aiurită pe chip. Liss îşi adună puterile. – Mi-e frică să întreb, dar am s-o fac oricum. Ce s-a mai întâmplat? Rob îi adresă un zâmbet suspect de vesel: – Nimic care să-ţi spargă timpanele. Sau, cel puţin, care să nu poată fi lecuit de o chelneriţă cu experienţă sau două. Liss se gândi la fata inimoasă, deşi cam repezită, pe care tocmai o angajase. – Mary Lee? – Mary Lee, confirmă Rob. Oftă resemnată: – Acum ce-a mai făcut? Rob o privi cum amesteca unt într-un castron cu piure de cartofi. – A fost cât pe ce să verse o salatieră plină în poala primarului. – Ăsta pare un motiv de sărbătorire, nu de îngrijorare. Rob luă un tel şi începu să bată sosul de brânză. – Şi eu mi-am spus la fel. Până a încercat să toarne apă în pahare şi când colo a făcut fleaşcă faţa de masă. – Doamne, îşi potrivi Liss tichia de bucătar mai mare cu două numere care-i tot cădea pe frunte. Şi ce-ai făcut? – Ce mi-ai spus tu să fac când se întâmplă boroboaţe. Mi-am prezentat scuzele cu cea mai mare convingere şi i-am spus primarului că el şi soţia lui mănâncă astă seară din partea firmei. Mary Lee face des pozne din-astea? – Destul de des, răspunse Liss, gândindu-se câte mese pe gratis oferise în ultima săptămână. Aruncând o privire spre plita călduţă de sub cratiţă, Rob se încruntă. – Ce-are drăcia asta? Credeam că tocmai ai reparat-o. Liss scoase din cuptor doi cartofi copţi, înveliţi în ţiplă. – Am reparat-o. Numai că n-are chef să rămână aşa. Nu trebuia să fii în sala de mese? – Merge încet. Îmi ţine locul Annie. Ştii, ai scoate un profit mult mai mare dacă n-ar trebui să faci mereu cinste, deoarece clienţii trebuie să se ferească de apa rece ca gheaţa. De ce nu te scuteşti de toată mizeria asta, angajând o ospătăriţă cu vechime? – Fiindcă nu i-aş putea plăti cât merită. Şi pentru că Mary Lee încearcă să economisească bani pentru colegiu. Până la urmă, o să prindă mişcarea. Rob clătină din cap: – Eşti prea bună la inimă ca să-ţi fie bine în viaţă. Ridicând din umeri, Liss începu să aranjeze feliile de mere ale garniturii pe alte două farfurii. În mod normal, folosea pătrunjel, dar furnizorul ei nu venise în după-amiaza aceea. – Trebuie să-i dea cineva şi ei de lucru. Rob înhăţă o bucată de măr şi muşcă din ea. – Ray n-ar fi făcut-o. Cu gândul la răposatul ei soţ, Liss replică: – Ba ar fi făcut-o. Poate că ar fi fost necesară puţină muncă de lămurire din partea ei, dar l-ar fi convins până la urmă. Se întrerupseră amâdoi din vorbă, când Mary Lee năvăli în bucătărie, înşfăcă nişte şerveţele de hârtie şi o zbughi din nou afară. Rob îşi dădu ochii peste cap: – Încă o notă de plată dusă de izbelişte. Ştii, Mary Lee arată aşa de dulce şi inocentă, încât ar trebui să te gândeşti c-o poţi folosi ca armă secretă. Liss scrută comenzile din faţa ei: – Contra cui? – Contra lui Farr. A cui altuia? Farr. Simpla menţionare a acestui nume era de ajuns pentru a-i catapulta lui Liss tensiunea sangvină prin tavan. Noul critic de restaurante al ziarului local, J. P. Farr, devenise în numai şase luni pisica neagră a tuturor localurilor din zonă, mai ales pentru că se specializase în reportaje caustice, pe care i le puteau inspira până şi cele mai mărunte accidente. Liss întoarse o friptură pe grătar. – După cum a mers treaba în seara asta, mă aştept să apară din clipă– clipă. – Individul pare să aibă un al şaselea simţ pentru a se arăta când e cel mai puţin dorit, comentă Rob. Liss pufni: – Cred că nu e dorit niciodată, niciunde şi de nimeni. – Într-adevăr... Rob făcu o scurtă pauză. – Mare păcat că nu ştim cum arată. Am citit undeva că îşi păstrează anonimatul, pentru a putea critica restaurantele în linişte, fără a se repezi toţi să-l slugărească de cum intră. Liss unse friptura cu sos teriyaki. – Îţi arde de glumă? Mult mai probabil e să insiste asupra anonimatului ca să nu fie împuşcat de un patron nervos căruia i-a făcut cronică proastă. Sau, şi mai bine – otrăvit. – Înţeleg că ai văzut articolul de săptămâna trecută despre Firestone. Liss îşi încreţi nasul: – N-a fost nevoie. Martha Grey m-a sunat imediat ce a apărut ziarul. O oră încheiată mi-a plâns în telefon. – Calificativul de o singură furculiţă n-o să le facă nici un pustiu de bine. Crezi că vor da faliment? – Dacă trag oblonul, vom şti cu toţii cine-i de vină, se întoarse Liss să toace ceapa cu un satâr uriaş, teribil de ascuţit, imaginându-şi că sub tăiş se afla gâtul lui J. P. Farr. Tare mi-ar mai plăcea să mă întâlnesc faţă în faţă cu el şi să-i spun verde ce părere îmi face, adăugă, ciopârţind cu savoare căpăţâna de ceapă. – Atâta vreme cât n-o să se apropie de noi în seara asta, replică Rob, pornind înapoi spre sala de mese. Altfel, vom ajunge cu toţii pe stradă, căutându-ne de lucru.   * * *   Pe o scară cu cinci trepte, conchise Joshua Farrington, Restaurantul Lakeview ar fi ocupat locul doi, chiar şi acest calificativ fiind generos. Clătină din cap, în timp ce studia interiorul spaţios al restaurantului, iluminat – greşit, după opinia lui – cu lămpi puternice, dezavantajoase, care-i făceau până şi pe clienţii cei mai sănătoşi la înfăţişare să pară că aveau o tentă verzuie. Nu se putea spune că Lakeview era un local prost. Numai că se distigna printr-o binecuvântată banalitate. Vârând în buzunar pixul şi carneţelul, Josh îşi luă furculiţa şi scormoni prin salata verde cu castraveţi şi roşii, vizibil lipsit de entuziasm. Când venise să inspecteze Restaurantul Lakeview, avusese mari speranţe – cu toată sinceritatea. Până acum, însă, nu-l impresionase nici mâncarea, nici serviciul şi nici ambianţa, aceasta din urmă fiind virtualmente inexistentă. Văzuse la New York staţii de metrou cu mai multă personalitate. Cel puţin acest aspect îl surprinsese. Clădirea în sine era o bijuterie – o vilă victoriană de la începutul secolului, într-o stare rezonabil de bună, construită exact pe malul Lacului Seneca. O clădire cu o graţie maiestuoasă, printre puţinele care aveau asemenea trăsături arhitectonice distinctive în acea parte din nordul statului New York, deţinea nişte posibilităţi fantastice – pe care proprietarul le scăpase din vedere. Toate micile accente care scoteau în evidenţă un restaurant, după părerea lui, fuseseră ignorate şi ele. Deşi bănuia că localul Lakeview se străduia să fie elegant, şerveţelele erau din hârtie, deşi de o calitate decentă. Feţele de masă erau din pânză dar, oroare a ororilor, fuseseră acoperite cu folii groase de plexiglas. Nu se zărea nici o floare proaspăt culeasă, ba chiar nici un fel de plante. Iar de menu, ce să mai vorbească! Arăta de parcă îl concepuse un student în anul întâi la arte plastice, iar selecţia de aperitive era, cu un termen binevoitor, plictisitoare. Scoţându-şi pe furiş carneţelul din buzunarul sacoului, Josh notă încă un comentariu, având grijă să se asigure că nu-l observa cineva. Era obligatoriu ca nimeni să nu-şi dea seama ce făcea, nici cine era. Întrucât dorea să judece ospătăriile locale după ceea ce le serveau tuturor, nu numai lui, îşi păstra anonimatul cu tot atâta vigilenţă cu cât îşi păzeau majoritatea oamenilor banii. Era în joc reputaţia lui. Sosi desertul. Aproape abandonând orice speranţă că ar fi putut să fie ceva care să-i ridice evaluarea la respectabilul nivel de trei furculiţe, Josh gustă prăjitura cu brânză, migdale şi ciocolată, pentru a avea o surpriză mai mult decât plăcută. Compoziţia era bogată şi pufoasă, iar gustul tare al ciocolatei era completat, nu copleşit, de aroma subtilă a migdalelor. Josh privi lung prăjitura, presărată cu amaretto şi decorată cu un mic boboc confecţionat din migdale argintate şi ciocolată albă. Spre deosebire de restul mâncării, desertul era delicios şi dovedea un fler categoric. Regândindu-şi cronica, Josh îşi analiză impresia de ansamblu. Cu câteva contribuţii minore, friptura bourguignon de vită ar fi putut ranscende categoria simplei vaci fierte. Dar, din păcate, atât salata cât şi supa păreau să fi fost pregătite de nişte handicapaţi culinari. Singura care salvase onoarea serii fusese prăjitura cu brânză. Întrebându-se cum reuşiseră cei de la Lakeview să-şi procure un cofetar respectabil şi cine o fi fost acela – sau aceea – Josh împinse farfuria într-o parte. – Nu vă place desertul, domnule? Reţinând în mine ca pe viitor să nu-şi mai arate atât de vizibil nemulţumirea faţă de câte o masă, Josh se întoarse spre persoana care vorbise. Era chelneriţa, o tânără veselă, deşi nu deosebit de bine coordonată. Până acum, reuşise să verse apa, să scape tacâmurile pe jos şi să încurce, din câte ştia el, cel puţin două comenzi – şi nu era decât ora opt. Josh o studie pe fata care zâmbea neliniştită. Detesta gândul de a deziluziona o persoană atât de tânără şi evident lipsită de experienţă, dar asta era situaţia. Sosise momentul pentru "Testul Farr". Fără a se mulţumi doar să judece mâncarea dintr-un local, Josh îi prefera să pună la încercare posibilităţile maxime ale restaurantelor în împrejurări dificile. Un restaurant excelent, confruntat cu o problemă, găsea invariabil o soluţie fezabilă, câtă vreme cele de duzină izbuteau aproape întotdeauna să înrăutăţească şi mai tare orice situaţie deja proastă. Lui Josh îi plăcea să creeze o mică problemă, pentru a vedea cum o rezolva personalul restaurantului. Ba chiar, savura acest vicleşug. Unele dintre cele mai interesante articole ale lui fuseseră inspirate de situaţii în care pusese intenţionat o muscă în ulei. Sau, mai relevant, în supă. De astă dată, îl interesa să vadă cum avea să reacţioneze personalul, pe care îl bănuia de a fi bine intenţionat dar jalnic de neinstruit, în faţa unui client rău platnic. Îi adresă ospătăriţei cel mai fermecător surâs al său, încercând să nu se simtă vinovat pentru ceea ce se pregătea să-i facă încrederii ei în oameni. – Prăjitura e bună, spuse el cu sinceritate, dar aş dori încă ceva lângă ea. Fata se încruntă, vizibil îcurcată. – Adică, aţi dori ceva deasupra. Frişcă, de exemplu? Ispitit să-i ceară sare şi piper, numai pentru a vedea cum răspundea la o asemenea preteţie, Josh zâmbi din nou: – De fapt, mă gândeam mai degrabă la un cappuccino. Şi nota, de asemenea, dacă nu te superi. – Nu avem cappuccino, răspunse ea; Josh nu se miră. Preferaţi o cafea în schimb? – Merge şi cafeaua. Aceasta sosi, aburindă şi delicios de savuroasă. Gândindu-se să mai adauge o jumătate de furculiţă pe lângă cele două ale calificativului, Josh o bău pe îndelete, în timp ce-l privea pe maître d', care nu semăna cu nici un şef de sală dintre toţi cei pe care-i văzuse vreodată. De fapt, nici nu arăta a chelner, punct. Părea hărţuit şi stânjenit, ca fratele cuiva care a fost chemat să supravegheze o petrecere de adolescente în pijama. Aşteptând până se asigură că sala era atât de plină cu clienţi pe cât se putea într-o joi seară, Josh îi făcu semn ospătăriţei. Apropiindu-se, cu un zâmbet, fata se uită de la cec, care stătea singuratic pe tăviţa alungită de plastic cu care i-l adusese, spre el: – S-a întâmplat ceva? – De fapt, da, îşi dădu Josh toată silinţa să pară jenat. Nu pot plăti. Chelneriţa ezită: – Vreţi să spuneţi că v-aţi uitat portofelul? – Nu, vreau să spun că nu am bani. – Nu face nimic, răspunse fata. Primim şi cărţi de credit. Josh îşi folosi cel mai fermecător zâmbet: – Mă tem că nu înţelegi. Nu am nici un ban. Şi nici cărţi de credit. Într-un cuvânt, sunt lefter. Fata îl privi cu deznădejde vădită: – Serios? – Serios. Îmi pare rău. Dar asta e. – Aha. Mă rog. Neştiind în mod clar ce să facă, îşi muşcă buza: – Cred c-ar fi mai bine să vorbesc cu Liss. După doi paşi, întoarse capul spre el, brusc bănuitoare: – N-o să plecaţi, nu-i aşa? – Nici nu m-aş gândi, o asigură Josh. Trecură trei minute. Aşteptându-se pe jumătate la un scandal, Josh se încordă, când de masă se apropie tânărul maître d', care ieşise din bucătărie. – Domnule? îl interpelă acesta, politicos. Patroana ar dori să vă vorbească. Sunteţi bun să poftiţi până la bucătărie? Era clar că patroana nu se putea deranja să vină până în sala de mese pentru a rezolva o problemă. Cu o impresie deloc favorabilă, Josh îşi ascunse neplăcerea în timp ce se ridica încet în picioare pentru a-l urma pe tânăr prin uşile batante din fundul sălii de mese. Când părăsi zona sigură a localului public, avu un sentiment fugar de rău augur. Ultima oară când încercase acel şiretlic, aproape că fusese aruncat cu şuturi în dos pe o alee din spate, de un ospătar ursuz cu bicepşii cât nişte trunchiuri de copaci. Incidentul îl costase o luxaţie la încheietura mâinii, iar pe acel restaurant anume, o cronică nu tocmai binevoitoare la capitolul "servicii". Şi cu toate că acest şef de sală nu era la fel de înalt şi musculos ca el, Josh recunoscu un aer protector distinct în comportamentul tânărului. Putea să fie un semn rău – sau nu. Cu mintea străbătută de viziuni în care era azvârlit afară pe uşa din dos, Josh nu era prea sigur la ce să se aştepte, când intră în bucătărie. Dar nu se aşteptase în nici un caz la femeia zveltă şi blondă, cu o ceapsă de bucătar ridicol de mare. Să tot fi avut un metru şi cincizeci şi cinci, iar dacă depăşea patruzeci şi cinci de kilograme, era gata să mănânce feliile de măr pe care se părea că ea i le pusese în farfurie. – Liss? ridică glasul tânărul, peste sfârâitul cartofilor prăjiţi, rămânând destul de aproape de Josh pentru ca acesta să nu se simtă tocmai liniştit. El e. Blonda cea atrăgătoare, care arăta mult prea tânără ca să fie patroana şi prea firavă pentru a-i da un picior cuiva, se întoarse către Josh, dinspre o oală care scotea aburi. În clipa când îi văzu ochii albaştri-cenuşii, Josh ştiu că, indiferent de alte considerente, Liss Harding numai proastă nu era. Şi imediat îl încercă un fior de emoţie plăcută.   Liss lăsă jos lingura pe care o ţinea în mână, sperând că nu arăta la fel de buimăcită pe cât se simţea în faţa bărbatului atrăgător şi viril pe care îl adusese Rob din sala de mese. Ăsta era "tipul cam trecut, ghinionist", despre care Mary Lee spusese că nu avea cu ce plăti consumaţia? Uitând că fata nu avea decât nouăsprezece ani, Liss se aşteptase să aibă de-a face cu un prăpădit aschilavric, subalimentat şi cam răpciugos, trecut de optzeci de ani. Când colo, omul apărut în bucătăria ei era înalt, bronzat, la vreo treizeci şi cinci de ani şi cam la fel de firav ca un autocamion Mack. – Înţeleg că aveţi o problemă, spuse ea, pe un ton neutru. – Mă tem că aşa e, răspunse omul, cu un glas bine modulat, aţâţător de profund, care o făcu pe Liss să se întrebe dacă nu cumva o fi fost cine ştie ce vedetă de televiziune. După cum i-am explicat domnişoarei care m-a servit... În timp ce-i observa părul şaten tuns scurt, trăsăturile cizelate şi ochii căprui şi intenşi, Liss îl ascultă cum îşi repeta afirmaţia că nu putea plăti masa, neavând de unde. Deşi nu era o femeie exagerat de suspicioasă, discursul lui i se păru ciudat de senin şi îndelung repetat. O fi fost vreun soi de farsă locală, gen "camera ascunsă", a unuia dintre posturile de televiziune din zonă? Se întoarse să scoată un coş cu cartofi prăjiţi dintr-o cuvă cu ulei încins, apoi reveni cu privirea spre el. Fără să se grăbească, îi studie pe îndelete cămaşa albă apretată, cravata de mătase Bordeaux şi costumul trois-pièces gri, încercând să nu observe trupul suplu şi musculos de sub haine. – Vreţi să spuneţi că nu aveţi bani la dumneavoastră? îl întrebă ea; după câte presupunea, costumul şi mocasinii negri lustruiţi costau mai mult decât cheltuia ea pe haine un an de zile. Sau că nu aveţi bani, punct? Zâmbetul lui scurt şi strălucitor nu-i risipi cu nimic bănuielile crescânde. – În prezent, sunt falit, mărturisi el. Ştiu ce impresie vă fac. Dar hainele mi-au rămas de pe vremea când lucram la New York, înainte de a mă fi mutat în nordul statului. Le am de ani de zile. Ce-i de calitate, durează, adăugă, pe un ton care o făcu pe Liss să conchidă că n-ar fi fost în stare să depisteze calitatea nici dacă venea la ea s-o calce pe picioare. Ceea ce însemna că, probabil, îi privise atent bluza albă şi pantalonii negri de gata peste care se încinsese cu şorţul, ca şi mobilierul din sala de mese. În ciuda eforturilor ei cu acoperitorile de plexiglas şi reparaţiile răzleţe, toate aveau urgentă nevoie să fie înlocuite. – Înţeleg, spuse ea; întoarse pe cealaltă parte două fleici, fără a lua în seamă modul cum i se aţintise privirea tenebroasă asupra gurii ei. Şi v-aţi dat seama că nu aveţi bani înainte, sau după ce aţi comandat cele mai scumpe specialităţi din menu? Încercase să nu vorbească pe un ton acuzator, dar nu prea reuşi. N-ar fi fost prima dată când un om cu mai mulţi bani în bancă decât văzuse ea toată viaţa se vădea a fi prea zgârcit ca să plătească o masă. Necunoscutul îi adresă un zâmbet complice, care o făcu să se simtă şi mai tânără, şi mai inocentă decât ştia că arăta. – Înainte, recunoscu el. Dacă necazul tot era inevitabil, m-am gândit că aş putea măcar să-mi scot pârleala. Liss arcui o sprânceană: – Interesant punct de vedere, domnule...? – Farrington, se prezentă el, atât de prompt, încât Liss se întrebă dacă acela era numele lui adevărat. Joshua Farrington. Iar dumneavoastră sunteţi...? Îşi şterse mâinile pe şorţ, apoi i-o întinse pe cea dreaptă: – Liss Harding. Farrington îi strânse mâna pe îndelete, studiindu-i toate trăsăturile, de la părul blond-deschis vârât sub tichie, până la nasul mic, în vânt, şi gură. Apoi ochii lui o părăsiră, pentru a parcurge ibricele mari ce se încălzeau pe aragaz. – Sunteţi bucătăreasa? o întrebă, aruncând o privire spre boneta care-i tot aluneca pe frunte. Liss împinse la loc ceapsa prea mare pentru ea. – Numai temporar. Bucătarul e în concediu medical. De fapt, eu sunt patroana. Iar individul acesta era ghinionul întruchipat. Observând că avea mâinile netede şi fine, cu unghiile îngrijite, fără bătături sau urme de murdărie, Liss îşi retrase propria mână umedă, căreia Farrington întârzia să-i dea drumul. – Dumneavoastră sunteţi patroana? repetă el, părând mirat. – Întocmai. Ştiind că arăta mai aproape de şaisprezece ani decât de douăzeci şi şase, Liss înălţă o sprânceană, într-o atitudine provocatoare: – Vă surprinde? Gura lui se arcui într-un uşor surâs: – Puţin. Mă aşteptam ca patronul să fie bărbat. Obişnuită să aibă de-a face cu oameni care presupuneau că numai bărbaţii pot conduce toate firmele cu excepţia saloanelor de coafură, Liss îi adresă un zâmbet dulceag: – Viaţa e plină de surprize. – Astă seară, da. Înţeleg că dumneavoastră mi-aţi pus în farfurie feliile de măr, ca garnitură? Era o întrebare politicoasă dar, având în vedere că nu plătise respectivele felii de măr şi nici nu părea să aibă intenţia de a o face, lui Liss i se păru de o extremă impertinenţă. – Da, răspunse ea, încrucişându-şi braţele pe piept. Eu le-am pus. – Presupun că n-aţi văzut niciodată pătrunjel. – Ba am văzut, replică Liss cu voce calmă, deşi temperatura începea să-i crească. Numai că nu prea recent. Furnizorul meu n-a venit azi, când fusese programat. Întotdeauna sunteţi atât de obraznic? Farrington o privi cu cea mai mare nevinovăţie: – Găsiţi că sunt obraznic? – Întrucât eu sunt patroana, iar dumneavoastră un client rău platnic, da. E destul de neplăcut s-o criticaţi pe bucătăreasă în faţă, dar din moment ce nu v-aţi plătit cina, aş spune că asta e curată neobrăzare. – Consideraţi, cred, că ceea ce am făcut e reprobabil, spuse el, fără a părea câtuşi de puţin jenat de propriul său comportament aberant. – Nu ştiu dacă e reprobabil, dar necinstit, fără îndoială. Dacă aţi fi venit la mine şi mi-aţi fi spus că vă e foame, adăugă Liss, fără a se osteni să-şi ascundă dezaprobarea, aţi fi primit de mâncare. Probabil nu felurile scumpe pe care le-aţi ales, dar cu siguranţă cât să vă săturaţi. Ia spuneţi-mi, domnule Farrington: lucraţi undeva? – Mama mea îmi tot spune că ar fi timpul să-mi găsesc o slujbă mai bănoasă, replică el, cu un zâmbet şmecher. Simpla idee că pe acel om nu-l puneau în mişcare decât admonestările materne era rizibilă, îşi spuse Liss. Părea genul care consideră că legile sunt făcute pentru a fi interpretate, dacă nu chiar încălcate de-a binelea. Genul căruia îi place să forţeze lucrurile până la limită. Genul care se grăbeşte atât de tare să profite de pe urma oricărei situaţii, încât nici nu apuci să înţelegi ce s-a întâmplat. – Regret dacă am creat o situaţie penibilă, spuse el. – Nu păreţi deloc să regretaţi. – Nu? – Nu. De fapt, părea chiar mulţumit. De sine însuşi şi de toată situaţia. Chiar dacă Liss nu înţelegea în ruptul capului ce motive ar fi avut. Văzând că întârzia să-i răspundă, Farrington se aventură mai departe: – Presupun că veţi chema poliţia, ca să mă închidă pentru furt de servicii publice? Liss îi aruncă o privire lungă, în timp ce se gândea care ar fi fost cel mai potrivit mod de a-l face pe Joshua Farrington să-şi achite consumaţia scumpă, dându-i totodată o lecţie pe tema "cinstea e cea mai bună politică". O lecţie despre care bănuia că întârziase cam de multişor. Pentru că, dacă îi spunea cineva că acum făcuse pentru prima dată figura, era gata să-şi mănânce boneta cu apret cu tot. – Nu, domnule Farrington, spuse ea, cu o voce suavă. N-am să chem poliţia. Eu nu obişnuiesc să mă supăr. Ci numai să mă achit. Aproape că a putut vedea cum i se succedau posibilităţile prin minte, în timp ce înclina capul într-o parte. – Adică? – Adică, domnule Farrington... Zâmbi, când în minte îi răsări o idee: – ...Am să vă ofer o slujbă.     Capitolul doi   Se uita la ea de parcă tocmai i-ar fi propus să se căsătorească. Ceea ce însemna, îşi spuse Liss cu amuzament crescând, că nici prin gând nu-i trecuse că i-ar fi putut oferi de lucru pentru a-şi achita datoria. – Şi ce să fac? întrebă el, în cele din urmă. Să spăl vasele? – Aţi văzut prea multe filme vechi la televizor, domnule Farrington, răspunse Liss, după ce-l trimise înapoi în sala de mese pe Rob, care părea îngrijorat. Pentru aşa ceva, avem maşini de spălat automate. De fapt, mă gândeam să vă cer ceva ce necesită puţin mai mult creierul. Una dintre sprâncenele lui dese se arcui cu prudenţă: – Ca de pildă? – Ca de pildă, un inventar al pivniţei de vinuri. Suspiciunea lui vădită o făcu să zâmbească, în timp ce aranja salata pe două farfurii. – Pentru că este necesar, desigur. Farrington nu-i răspunse la zâmbet. – Mă întreb de ce mi-aţi oferi slujba asta? – Vă ofer de lucru, îi explică ea cu răbdare, pentru că se pare că nu aveţi. Şi fiindcă îmi datoraţi şaizeci şi cinci de solari şi şaizeci şi unu de cenţi. Fără a mai pune la socoteală şi bacşişul lui Mary Lee. – Înţeleg. Se apropie de ea, pentru a o întreba cu glas senzual, seducător: – Şi ce vă face să credeţi că puteţi avea încredere în mine? Ce ştiţi dumneavoastră, s-ar putea să fiu un infractor evadat. – Dacă aţi fi fost un infractor evadat, replică Liss rezonabil, încercând să adopte o atitudine cât mai autoritară, lucru cam greu din moment ce boneta îi aluneca iarăşi pe frunte, ultimul lucru pe care l-aţi face ar fi să mi-o spuneţi. Oricum, pivniţa are o singură uşă, de intrare şi de ieşire. Ochii lui căprui o cutreierară alene: – Adică? Fără a lua în seamă strania senzaţie de mâncărime care o străbătu din creştet până-n tălpi, Liss se îndreptă cât era de înaltă şi spuse cu fermitate: – Adică, domnule Farrington, dacă ieşiţi de-acolo cu buzunarele umflate, sau duhnind a alcool, n-aveţi decât să vă cărăbăniţi de-aici. – Numiţi-mă Josh, îi ceru el, cu un aer imposibil de solemn. Aşa fac toţi patronii care mă angajează la minut. Hotărâtă să păstreze un ton de afaceri, Liss înclină din cap: – Atunci, fie, Josh. Iar pe mine mă poţi numi... – După orele de program? Îi zâmbi suficient de dulce pentru a-i caria măselele: – De ce nu m-ai numit Liss şi atât, ca toată lumea? Aproape reuşise să se convingă că-i demonstrase cine era şefa, când Josh îi adresă un surâs care-i stârni furnicături prin ceafă: – Cum vrei tu. Liss. Răspunsul său tărăgănat avea o sonoritate seducătoare clară. Îi aruncă o privire menită să-l pună la punct, dar clipi din ochi surprinsă când îl văzu scoţându-şi sacoul şi punându-l pe un taburet. – Ce faci? – Mă pregătesc să-mi plătesc datoria. Vrei să mă achit, nu? Liss dădu din cap: – Dar ce legătură are achitatul cu dezbrăcatul? – Ăsta e singurul meu costum bun. Nu vreau să-l distrug. Încercând să redevină măcar parţial stăpână pe situaţie, care se degrada cu viteza luminii, Liss îşi încrucişă braţele pe piept. – Insinuezi că pivniţa mea de vinuri ar putea fi murdară? Josh îşi descheie nasturii vestei. – Vrei să spui că nu e? – Nu ştiu dacă este sau nu, recunoscu ea, renunţând la orice speranţă de a purta o conversaţie normală cu el. Nu cobor acolo mai mult decât e necesar. Întotdeauna eşti atât de exasperant? – Nu, răspunse Josh, cu un zâmbet inocent şi înnebunitor în acelaşi timp. Uneori, nu sunt decât enervant. Liss îl putea crede cu uşurinţă. – Oamenii care fură mă enervează, îl informă ea. – Cred în virtuţile mărturisirii, preciză Josh. Îl privi cum îşi scotea şi vesta. – Ceva îmi spune că ai adesea motive serioase să faci mărturisiri. Fără a-i confirma sau nega comentariul, ceea ce îl confirma destul de clar, Josh se rezemă de bufet, zâmbindu-i: – Asta înseamnă că preferi să nu-ţi mai pun piciorul în prag niciodată? – Nu. Era destul de sigură că această reacţie o urmărise, cu micul său număr de striptease. – Înseamnă că aş dori să fii cuminte pe viitor. Te poţi îmbrăca. E prea târziu ca să începi în seara asta. – Dacă insişti, ridică el din umeri. Îl privi cu severitate, în timp ce lua pe el iarăşi, încet, vesta şi sacoul. – Insist. Şi mai insist să-mi achiţi datoria. Rugându-se să fie cinstit şi demn de încredere, chiar dacă nu părea capabil să se cuminţească, ridică o friptură de pe grătar. – Deci, la ce oră poţi începe mâine, Josh?   În seara următoare, Josh îşi parcă maşina lângă Restaurantul Lakeview, vârî cheile în buzunar şi se uită la ceas. Era şapte şi un sfert. La ora aceea, ar fi trebuit să-şi scrie articolul şi să-l planifice pe următorul. Şi când colo, revenise la Lakeview, pentru a-şi plăti datoria. Al dracului să fi fost dacă ştia de ce. În adâncul sufletului, bănuia că motivul avea de-a face mai mult cu curiozitate privitoare la Liss Harding, decât cu orice dorinţă reală de a-i inspecta mai atent restaurantul. Cu siguranţă, nu avea nici o legătură cu interesul pe care i-l trezea pivniţa ei de vinuri. Ceea ce nu însemna că şiretenia lui nu săvârşise adevărate acte de eroism pentru a le vedea pe altele. În repetate rânduri, se prefăcuse că nu găsea toaleta, pentru a arunca o privire în beciul de vinuri al restaurantului, dar acele localuri meritaseră, în fond, un studiu aprofundat. Din Lakeview văzuse deja cu prisosinţă. Pe de altă parte, era destul de sigur că Liss Harding ascundea mai multe decât se vedeau cu ochiul liber. Aparent drăgălaşă şi nevinovată, dar obraznică şi atotştiutoare în cele mai neaşteptate momente, îi stimulase interesul într-un mod cum de mult n-o mai făcuse nici o femeie. Astă seară, avea o ocazie nesperată de a-şi satisface curiozitatea în legătură cu blonda cea scundă, după care urma să-şi vadă de drum. Dacă pivniţa de vinuri nu era cu nimic mai grozavă decât friptura bourguignon de vită, avea să termine în mai puţin de-o oră şi să pornească spre Dockside, pentru a lua cina şi a-şi pregăti următorul reportaj. Totuşi, nu-i era dat ca situaţia să evolueze tocmai aşa cum prevăzuse el. – Slavă Domnului că ai apărut, îl întâmpină în uşa din spate Liss Harding, vizibil uşurată să-l vadă. Îl luă de braţ, trăgându-l aproape cu forţa în bucătărie. – Credeai că n-aveam să vin? o întrebă el, surprinzător de încântat că părea bucuroasă să-l vadă. Toată ziua se gândise la femeia micuţă ca un spiriduş blond, întrebându-se cum ar fi fost să petreacă o seară întreagă cu ea. Optimismul ei caracteristic, chiar dacă nu întru totul justificat, crea un binevenit contrast cu propria lui perspectivă blazată şi cinică asupra vieţii. – Nici nu eram sigură dacă aveai să apari sau nu, răspunse ea, conducându-l prin bucătăria ce forfotea de activitate. Nu sunt sigură nici măcar dacă ar fi cazul să mă bucur că ai venit, având în vedere felul cum te-ai comportat aseară, dar asta e. Siuaţiile disperate presupun măsuri disperate. Se opri, când îi observă obiectele din mână. Una dintre sprâncenele blonde i se repezi în sus, cu suspiciune. – Asta ce mai e? întrebă ea, vorbind exact ca sora lui mai mică, în copilărie, când Josh îi făcea câte o farsă. – Un buchet de trandafiri, răspunse Josh, întinzându-i-l, ca să vadă mai bine bobocii de un roşu carmin închis. – Văd şi singură ce e. Te întrebam ce ţi-ai pus tu în cap. N-ar strica să nu fie o tentativă de mituire, continuă ea, cu o dezaprobare vizibilă. Pentru că, dacă încerci să apelezi la bunele mele sentimente ca să te iert de datorie, nu prea ai noroc. – Nu încerc să te cumpăr, spuse el, încercând să se arate jignit, pentru că exact asta urmărise; o tentativă neruşinată de a o doborî de pe picioruşele ei delicate, convingând-o să-i scuze păcăleala din ajun. E un act arbitrar de bunăvoinţă. Pentru prima oară de când o cunoştea, Liss Harding îl privi fără nici o expresie pe faţă: – Ce spuneai că e? – Un act arbitrar de bunăvoinţă, repetă el. Îndemnul "practică acte arbitrare de bunăvoinţă şi acte iraţionale de frumuseţe" cunoştea mai multe variante, dar Liss nu părea să fi avut parte de nici una dintre ele. – De ce? întrebă ea, arătând întru totul la fel de bănuitoare pe cât se aşteptase Josh. – Din nici un motiv. Tocmai de-asta e arbitrar. – Dacă zici tu... Şi cu dulciurile ce e? continuă Liss, în timp ce Josh îi oferea, pe lângă trandafiri, cutia cu bonboane de ciocolată Godiva. Şi astea-s tot arbitrare? – Nu, răspunse el, conştient la modul suprem de fiecare părticică parfumată a făpturii ei scunde. Asta sunt absolut premeditate. În semn de scuză pentru impertinenţa mea de aseară. Cu aceeaşi expresie suspicioasă, Liss ridică florile la nas, mirosindu-le parfumul. – Deci, înseamnă că astă seară intenţionezi să fii cuminte? Josh zâmbi: – N-aş spune asta. – Într-un fel, mă aşteptam. Găsi o vază şi o umplu cu apă. În timp ce aranja florile, îi aruncă o privire, când Josh veni lângă ea. – Eşti un om ieşit din comun, ştiai? – Şi eu îmi spuneam acelaşi lucru despre tine. Socotind că era necesară puţină conversaţie lipsită de importanţă pentru a cimenta efectul florilor şi al dulciurilor, Josh rezistă impulsului de a-i potrivi o şuviţă de păr scăpată după ureche. – Nu eşti cam tânără ca să conduci un restaurant? – Nu eşti cam bătrân ca să nu ai de lucru? ripostă ea, îndepărtându-se. Josh o urmă rapid, până îi mai despărţiră doar cincisprezece centimetri. – Te deranjează că nu sunt angajat? – }i se pare că m-ar deranja? – De fapt... Părea gata să-i dea în cap cu cel mai apropiat scaun, dacă făcea încă un singur pas. O studie, observând că avea obrajii îmbujoraţi şi coada franţuzească puţin cam strâmbă. – Pari frântă de oboseală. – Sunt. O discuţie cu tine e de ajuns ca să obosească pe oricine. În plus, situaţia de-aici a fost cam febrilă în ultima vreme. "Febrilă" părea puţin spus, conchise Josh, în timp ce o privea pe Mary Lee, ospătăriţa din seara trecută, năvălind în bucătărie, pentru a înhăţa un sul de şerveţele din hârtie şi a o zbughi din nou pe uşă. – Cum o poţi lăsa pe fata asta să se apropie de lichide fierbinţi, cu conştiinţa curată? o întrebă el. – Nu-ţi face griji, îşi încreţi Liss nasul, într-un mod pe care Josh îl găsi neaşteptat de fermecător. N-o las niciodată să se atingă de supă sau de cafea. Oricum, cred că de data asta numai salata a căzut pe jos. – Slavă Domnului pentru micile miracole. – De fapt, îi putem fi recunoscătoare şi pentru cele mari. Tonul ei îi trezi imediat bănuielile, dar când dădu s-o întrebe la ce se referea, îl întrerupse o explozie de furie în spaniolă, din partea unui bărbat scund şi îndesat care stătea în picioare lângă aragaz, cu o tichie de bucătar pe cap. – Madre de Dios, pufni el, în timp ce lua furios o fleică şi aproape o trântea pe grătar. Josh se întoarse spre Liss, ridicând întrebător o sprânceană. – Anthony nu prea e în apele lui astă seară, spuse ea, ca şi cum ar fi fost întru totul obişnuită să lucreze cu un bucătar temperamental. – A, făcu Josh, începând să se întrebe în ce casă de nebuni se băgase. – Astă seară, trebuie să-ţi schimb pentru un timp însărcinarea, continuă Liss. – În ce? întrebă Josh, aruncând din nou o privire spre bucătar. În soră de caritate? Neintimidată de sarcasmul lui, Liss se mulţumi să-i zâmbească: – Nu, în maître d' provizoriu. Lui Rob i s-a stricat maşina. A dat telefon la A.A.A., dar încă n-au venit. Mi-a spus că mai bine să nu-l aştept prea curând. Şi nu îndrăznesc să ies din bucătărie până nu-i trec dracii lui Anthony, altfel s-ar putea ca totul să se facă scrum, încheie ea, privindu-l cu speranţă. – Rob e şeful de sală? întrebă Josh, constatând că-i era greu să-şi ia ochii de la gropiţa din obrazul ei stâng. – Nu, e fratele soţului meu. Aseară îl înlocuia pe maîre d', Peter, care e bolnav de gripă. Lui Josh nu-i veni să creadă cât de dezamăgit se simţea. Presupusese – ba nu, sperase chiar – că nu era măritată. Ceea ce, recunoscu el, fusese o prostie. Liss Harding n-ar fi trebuit să-i trezească nici un interes romantic, din cel puţin două motive: unu, tocmai era în curs de a-i critica restaurantul, pe un ton deloc favorabil; şi, doi, în mod normal prefera brunetele înalte şi sofisticate, nu blondinele obraznice şi exagerat de optimiste. Chiar dacă l-ar fi interesat un flirt cu Liss, lucru de care nu era deloc sigur, ar fi fost primul care recunoştea că nici nu l-ar fi lăsat să-i treacă pragul – necum pe acela al bucătăriei – dacă ar fi ştiut cine era în realitate. – Nu sunt îmbrăcat ca să apar în public, spuse el. Credeam că urma să mă căznesc prin pivniţă. La drept vorbind, îşi luase cămaşa albastră de lucru şi blugii pe care în mod normal îi păstra pentru munca în grădina sa de plante medicinale, pentru că păreau să corespundă poveştii lui cu "şomajul şi ghinionul" mult mai bine decât costumul trois-pièces de mătase. – }in la îndemână câteva sacouri şi cravate pentru Rob, când preia funcţia, spuse Liss. Nu părea deranjată de lipsa unui maître d', nici de faptul că omul căruia voia să-i încredinţeze rolul era îmbrăcat nepotrivit, ba chiar, din câte ştia ea, habar n-avea de meserie. – Îl poţi lua pe unul dintre ele. Cu blugii, n-avem de face. Cine ştie? Poate lansăm o nouă modă a şefilor de sală. Numai ai grijă cum te porţi, că altfel Anthony o să se ia după tine cu satârul de tocat carne. Uneori, devine foarte protector. Şi, cu un gest spre mica debara din fundul bucătăriei, se duse să scoată un tort din răcitor. Rămas singur, Josh înjură printre dinţi, privind spre cele câteva sacouri. Ce să facă? Numai de-o muncă în care să apară în public nu avea chef. Şi încă într-un restaurant, pe deasupra! Nu puteai şti niciodată cine intra pe uşă. Cu toate că îşi ţinea secretă identitatea de ziarist, existau totuşi destule persoane care îl cunoşteau şi îl puteau demasca fără voie. Mai bine plătea nenorocita aia de cină şi pleca, încă de-aseară. Sau îşi ducea până la capăt planul obişnuit, prin care îi achita a doua zi proprietarului serviciile prestate. Încercând să se gândească la o cale cât mai sigură pentru a fi dat afară din sala de mese încă înainte de a începe, Josh căută dintre sacouri şi îl alese pe cel mai ţipător – ţipător de-a binelea, după părerea lui. Ridică haina cu carouri maro şi gri, împreună cu o cravată de culoare roşie-stridentă. – Pe-astea cine ţi le-a ales? Chuckles clownul? – Nu, răspunse Liss, tăind calmă un tort cu zmeură deasupra, în opt felii egale. Răposatul meu soţ. La toţi dracii. Josh rezistă imboldului de a se târî sub cel mai apropiat covor, chiar în timp ce asimila informaţia că nu era căsătorită, ci văduvă. – Îmi pare rău, spuse el. – Nu e nevoie să te scuzi. Cu mişcări uluitor de repezi – cel puţin pentru Josh, căruia îi plăcea să găsească pe îndetele specialităţi gourmet complicate pentru prietenii apropiaţi – Liss rase ciocolată peste tort, verifică ceva în cuptor şi aranjă garnitura din frunze de mentă peste două parfait-uri, în timp ce continua: – N-aveai de unde şti. Oricum, Ray era un bucătar extraordinar, însă ar fi fost primul care să recunoască faptul că în veci n-ar fi apărut pe vreo listă a eleganţei vestimentare. Întrebându-se cum o fi fost Ray ca om şi cât timp fuseseră căsătoriţi, Josh încercă să adopte o atitudine spăşită. Totuşi, nu peste măsură, din moment ce încă mai dorea să scape de munca în sala de mese. – N-am vrut să fiu nepoliticos. – Nu? îl privi lung Liss, cu un zâmbet şiret. Mie mi s-a părut că exact asta încercai. N-o să-ţi meargă, adăugă, în timp ce Anthony îi arunca lui Josh o privire ameninţătoare, peste umărul ei. Josh îşi dădu foată silinţa să păstreze o expresie neutră. – Ce n-o să-mi meargă? – Încercarea de a mă determina să te dau pe uşă afară înainte de a începe treaba, bineînţeles, îl măsură ea scurt cu privirea. Vrei să-ţi pui cravata roşie? Cea albastră s-ar asorta mult mai bine cu cămaşa. Dându-şi seama că rămăsese cu cravata roşie în mână, Josh o puse la loc, pentru a o înhăţa pe cea albastră, mult mai discretă. – Ce te face să crezi că aş încerca să fiu dat afară? o întrebă, căutând să înţeleagă cum putea arăta atât de tânără şi naivă, pe când părea totuşi să-i cunoască gândurile chiar înaintea lui însuşi. – Recalcitranţa ta hotărâtă. – Întotdeauna sunt recalcitrant. Era adevărat, dar nu sută la sută. Cu toate că avea o tendinţă înnăscută de a tachina oamenii, de obicei îşi rezerva cele mai caustice tratamente pentru rude şi prieteni. Din cine ştie ce motiv, simţea o pornire deosebit de puternică de a o provoca pe Liss Harding la tot pasul, numai ca să vadă cum reacţiona. O privi clătinând din cap resemnată: – Cred că vom avea o seară memorabilă. Cu ajutorul tău şi al lui Mary Lee, o să scăpăm de muşterii cât ai bate din pale. Ia spune-mi, ai cât de cât idee cum să te comporţi ca maître d'? îl întrebă ea, în timp ce separa cu dexteritate gălbenuşurile dintr-o duzină de ouă. Consimţind că nu voia s-o vadă pierzându-şi clientela, ceea ce s-ar fi întâmplat cu siguranţă dacă el nu redevenea serios, Josh îşi înnodă cravata fără a avea nevoie de oglindă şi luă din debara un sacou bleumarin. – Cred că am idee, la modul general. Le urez bun venit oamenilor şi-i instalez la mese. Şi mă străduiesc ca toată lumea să fie mulţumită. Şi cum anume avea s-o rezolve pe aceasta din urmă, se întrebă el, cu un bucătar şef care lucra de parcă ar fi vrut să masacreze mâncarea, nu s-o gătească, şi o chelneriţă care scăpa pe jos tot ce lua în mâini? Răspunsul îl depăşea.   Pe tot parcursul serii, Liss nu-l scăpă un moment din ochi pe Joshua Farrington, observându-l prin ferestruica rotundă din uşa batantă a bucătăriei. Cine Dumnezeu era? se tot întreba ea. Şi ce anume avea de ascuns? Sau, mai bine zis, ce nu voia ca ea să afle? Îşi făcuse nodul cravatei ca un om care toată viaţa numai cu aşa ceva se ocupase, lucru mult mai grăitor decât tot ceea ce văzuse până atunci. Dar, pe de altă parte, în loc să se bucure că avea de lucru, numai că nu se rugase de ea să-l dea pe uşă afară. Era ridicol să presupună că nu putea găsi nicăieri o slujbă, ba chiar una bine plătită. Întâmpina clienţii cu farmec şi încredere în sine însuşi şi-i repartiza competent la mese, astfel încât nici o ospătăriţă să nu fie sufocată de comenzi, în timp ce alteia îi rămâneau mese neocupate. Efectiv, părea să aibă meseria în sânge. Sau cel puţin, se corectă ea, aşa păruse până în urmă cu vreo oră. O zărise privindu-l şi dintr-o dată devenise mai inventiv cu alegerea meselor, plasând toţi oamenii cu haine deschise la culoare într-o parte a salonului, iar pe cei în culori închise, de cealaltă parte. Liss nu se îndoia că o făcuse fiindcă îşi dăduse seama că propria sa credibilitate se scufunda mai rapid decât "Titanic"-ul. Nimeni n-ar fi putut să fie atât de exasperant fără nici cel mai mic efort, medită ea. Ba chiar, era nevoie de multă inteligenţă pentru a fi aşa de inept, reuşind totodată să pară complet nevinovat. Joshua Farrington ascundea multe, conchise Liss. Dar probabil că printre acestea nu se ascundea şi inocenţa. Atunci, ce naiba se întâmpla? Oare Joshua Farrington era într-adevăr neangajat? Şi dacă da, apărea vreo problemă? Exista în trecutul lui ceva care să anunţe pericol? Făcuse ceva, pe lângă că se comporta intenţionat exasperant, care determina să şefi să stea serios pe gânduri înainte de a-l angaja? Desigur, recunoştea Liss, majoritatea patronilor de perspectivă i-ar fi pus întrebări despre trecutul lui, spre deosebire de ea. Se strâmbă, când îşi închipui cum ar fi clătinat Ray din cap, descurajat de metodele ei de angajare. N-or fi reprezentat o practică acceptabilă, dar lui Liss îi reuşeau bine. Avea un al şaselea simţ în relaţiile cu oamenii. Şi, mai important, o puternică dorinţă personală de a-i ajuta pe cei care căutau de lucru. N-o fi ales ea întotdeauna învingători – Dumnezeu îi era martor câte greşeli făcuse în ultimul an – dar de obicei îi recunoştea pe rataţii irecuperabili. Cei care furau sau pur şi simplu nu se deranjau să vină la muncă. Joshua Farrington nu era un ratat. Liss o simţea din toate fibrele fiinţei sale. Era un om inteligent. Capabil. Prezentabil. Poate cam prea răutăcios şi curios să-i testeze limitele răbdării. Însă, după standardele oricui aproape, avea nişte calităţi eminente pentru a fi angajat. Mai mult, era chiar genul de om de la care te-ai fi aşteptat să-i angajeze el pe alţii. Genul care prelua conducerea fără a sta un moment pe gânduri. Şi-atunci, se întreba Liss, care era problema? Şi, mai important decât asta, cine era omul care crea o asemenea senzaţie în sala de mese a restaurantului ei?     Capitolul trei   Îi trezise bănuielile, îşi spunea Josh, şi singurul răspunzător era el însuşi. Văzând că Liss îl privea din nou prin fereastra ca un hublou a uşii batante, Josh înjură în sinea lui, pe când aşeza la masă un cuplu vârstnic, urându-le celor doi o seară minunată. Cât de minunată avea să fie, rămânea de văzut, ţinând seama că o aveau ca ospătăriţă pe Mary Lee, dar Josh se străduise din răsputeri toată seara să se asigure că măcar de data asta clienţii Restaurantului Lakeview aveau liniştea garantată. De ce anume, nici el nu ştia. Dacă ar fi avut cât de cât minte, probabil că ar fi lăsat să se adune o coadă lungă de clienţi nervoşi, ar fi ocupat toate mesele dintr-o parte a localului, în timp ce pe cele din latura opusă le lăsa goale, şi în general s-ar fi comportat ca un om care n-are nici cea mai vagă idee cum să mulţmească pe cineva, şi cu atât mai puţin pe propriul său şef. Aşa ceva s-ar fi potrivit cu povestea lui mult mai bine decât faptul de a fi capabil şi eficient, dar din cine ştie ce motiv nu se putea îndura s-o facă pe Liss Harding să piardă şi mai mulţi bani decât reuşise deja Mary Lee. O învăţase chiar pe neîndemânatica ospătăriţă cum să nu mai verse totul pe unde se nimerea. Aflase, după ce Mary Lee se ciocnise de el pentru a enşpea oară, că avea dificultăţi de percepţie a distanţei pe partea stângă. Îi sugerase politicos să servească mâncarea şi să strângă vasele folosite pe dreapta, renunţând naibii la procedura standard din restaurante. Aşa ceva nu-i stătea deloc în fire. În mod normal, nu se implica, la nici un nivel, în relaţii cu patronii sau personalul restaurantelor despre care scria. Nu-şi permitea să fie preocupat de binele lor, nici dacă dădeau sau nu faliment după ce-i erau publicate cronicile. Iar acum, într-o singură seară, încălcase cel puţin jumătate din toate regulile pe care şi le stabilise. De ce? După ce stătu un moment pe gânduri, hotărî să pună totul pe seama unei atracţii instantanee şi inexplicabile faţă de mica şi blonda Liss Harding, antiteza a tot ceea ce crezuse el până atunci că-l atrăgea la o femeie. Fascinat de insolenţa ei netulburată şi, mai ales, intrigat de faptul că avusese destulă încredere pentru a-l angaja fără să ştie nimic despre el – deşi probabil că în acest moment o regreta – dedusese deja că Liss era de o generoziate fără cusur. De pildă, Chester. S-avem pardon! Ca piccolo, puştiul ar fi fost un mecanic auto grozav. De fapt, Josh era aproape sigur că ziua lucra la un service. Sau, poate, era hoţ de maşini. Toată seara se zgâise cu un interes suspect la luxosul Chevrolet Corvette negru al lui Josh, parcat în faţa restaurantului, ca să nu-l scape din ochi. Şi apoi, desigur, mai era şi Mary Lee. Biata fată părea să atragă necazurile ca un magnet. Ce naiba, le căuta cu lumânarea. Cu toate că nu-i vărsase nimic pe haine, un tânăr armăsar la mare nevoie de o ajustare a atitudinii se supărase foc pe ea. Josh reuşise să-l scoată pe scandalagiu din restaurant cu minimum de tevatură, ceea ce, ştia, sporise şi mai mult curizoitatea lui Liss. Şi totuşi, nu putea să nu fie atent la Mary Lee, iar după ora închiderii n-o lăsă să plece acasă până nu se asigură că tânărul cu chef de ceartă plecase de-a binelea. În timp ce privea luminile de poziţie ale maşinii lui Mary Lee dispărând în noapte, Liss se apropie de el. – Asta m-a edificat, spuse ea, scuturâdu-şi zahărul pudră de pe mâneca bluzei negre de satin. – Ai descoperit ceva? întrebă sec Josh. O dojenise deja că, trecând peste recomandarea lui, îl primise pe scandalagiu în restaurant. – Da, răspunse Liss, în timp ce reveneau înăuntru. Deşi nu ceea ce dorise, recunoscu ea în gând. Nu era de loc cuviincios însă, cu curioziatea ei înnăscută, încercase toată seara să-l păcălească pe Josh spre a-i smulge vreo dezvăluire. Reuşise mai mult de-o grămadă. Jurând să nu cedeze până nu afla măcar un singur lucru despre el, îl întrebă cu un interes chipurile nepăsător: – Presupun că n-ai avut niciodată de-a face cu legea? În zâmbetul lui prompt se citi un amuzament pur. – Din ce punct de vedere? Ştiind că n-avea de gând să-i răspunde, Liss spuse: – Înţeleg că ajutorul pe care i l-ai acordat lui Mary Lee n-a fost decât alt "act de bunăvoinţă arbitrară". Josh ridică din umerii săi laţi: – Mary Lee e o fată bună, chiar dacă n-are cea mai perfectă coordonare mecanică din lume. Cu siguranţă, nu merită să fie tratată ca o cârpă de şters pe jos, de toţi mitocanii care n-au auzit în viaţa lor despre eticheta din restaurante. – Ştii ce meriţi pentru ceea ce-ai făcut în seara asta? îl întrebă Liss, în timp ce se uita să se asigure că toate zaharniţele, borcanele cu condimente, solniţele şi piperniţele, fuseseră curăţite şi umplute din nou pentru a doua zi. – Un sărut şi/sau gratitudinea ta nemuritoare? Hotărâtă să nu-i facă o impresie greşită numai pentru că rămăseseră singuri în bucătărie, Liss ridică sprânceana, cu severiate: – Mă gândeam mai mult la o şansă de a te reabilita. – Crezi că am nevoie să mă reabilitez? – Cred că eu am nevoie de o opinie obiectivă. Şi, înafara mea, doar tu mai eşti aici. – Aş prefera totuşi un sărut, murmură el, cu un glas senzual care-o făcu să simtă fiori pe şira spinării. Impunându-şi să nu-i facă jocul, întrucât era deja o splendoare de bărbat şi fără încurajarea ei, Liss îl privi cu suspiciune: – Întâmplător, încerci cumva să-mi faci curte? Ochii lui căprui îi capturară pe ai ei, trimiţându-i un nu val de furnicături până-n vârful degetelor de la picioare. – Ai vrea să-ţi fac curte? Voia? se întrebă Liss. Dumnezeu îi era martor că se simţea atrasă de el, deşi nu ştia deloc cum se întâmplase, şi mai ales atât de repede. Era o senzaţie extrem de neliniştitoare. Nici nu se uitase la alt bărbat, după moartea lui Ray. Crezuse, cu toată sinceritatea, că niciodată n-avea să mai simtă acea atracţie nebunească, acel impuls inexplicabil, care îi alăturase pe ea şi Rey în ciuda tuturor deosebirilor care-i despărţeau. Se îndreptă de spate, încercând să răspundă cu convingere: – Încerc să nu am relaţii personale cu angajaţii mei. Minţea. Avea relaţii mult prea strânse cu angajaţii şi o ştiau amândoi. Josh o văzuse împrumutându-i lui Mary Lee o sută de dolari, chiar în seara aceea. La vederea zâmbetului său neîncrezător, Liss se înroşi în obraji. – Deci, spuse el, cred că n-am putea ajunge la un compromis, cu o bătaie pe umăr impersonală? întrebă el. – Nu, n-am putea. De fapt, mă gândeam să-ţi dau voie să guşti unele din celebrele clătite flambate de la Lakeview. Dacă stai cuminte mai mult de douăzeci de secunde consecutiv. Josh îşi scoase sacoul de împrumut, punându-l pe spătarul unui scaun. – N-am ştiut că Restaurantul Lakeview oferă clătită flambate, – Încă nu oferă. Încerc să perfecţionez reţeta. – Asta n-ar trebui să fie sarcina bucătarului şef? Liss se asigură că uşa din faţă era încuiată şi asigurată. – Clătitele nu sunt tocmai stilul lui Anthony. – Într-adevăr, îmi dau şi eu seama, confirmă Josh, desfăcându-şi nodul cravatei. – Anthony e un bucătar bun, spuse ea, privindu-l cum îşi scotea cravata. E doar puţin cam... împrăştiat. – Iar "împrăştierea" asta nu are efect asupra modului cum găteşte? se interesă Josh, în timp ce-şi descheia nasturele de la guler al cămăşii albastre. Avea efect, slavă Domnului, dar Liss refuza s-o recunoască. În schimb, se uită la Josh care-şi sufleca mânecile cămăşii pe antebraţele musculoase. – Ce faci? îl întrebă. – Dau înapoi ce-am luat cu împrumut şi mă relaxez. Ce e, Liss? N-ai încredere în mine? – Nu sunt sigură. Trase adânc aer în piept, pentru a-şi alunga încordarea. – N-ai fost arestat recent pentru escrocherie, sau aşa ceva, nu? – Sunt demn de încredere ca soarele de pe cer, o asigură el. Şi periculos ca flacăra de la aragaz, conchise Liss. Nu faţă de siguranţa ei fizică, ci pentru liniştea sufletească. Îşi formase un program de viaţă comod, constând din muncă, muncă şi iarăşi muncă. Joshua Farrington arăta de parcă ar fi fost gata să tulbure complet această existenţă, la cel mai mic semn. – Deci. Ai să-l concediezi? Cumva, în câteva secunde, scurtase până la un pas distanţa dintre ei. Hotărâtă să-l ţină la respect, Liss rămase cu ochii pe el, în timp ce se chinuia să închidă foraibărul unei ferestre. – Pe cine? Mai înalt decât ea cu vreo douăzeci de centimetri, Josh întinse braţul peste capul ei, trase cârligul, apoi îşi rezemă mâna pe perete, lângă umărul ei. – Pe bucătarul tău cel "împrăştiat". Anthony. Era atât de aproape, încât Liss îi putea simţi căldura trupului, direct prin haine. Întrebându-se dacă numai în imaginaţia ei o dezbrăca din priviri de fiecare dată când credea că nu era atentă la el. Trecu pe sub braţul lui întins, spre fereastra următoare. – Pentru ce? – Când mă gândesc cum arunca de colo-colo mâncarea şi ustensilele în seara asta, aş zice că e un accident care pândeşte momentul. În timp ce bloca fereastra, Liss trase aer în piept, adânc, pentru a-şi face curaj, când îl simţi pe Josh venind în spatele ei. – Anthony e puţin cam temperamental, dar nu e periculos, nici predispus la accidente. – Sunt convins că firma la care eşti asigurată se va bucura să audă. – Ai lucrat în asigurări? întrebă Liss, parţial pentru a schimba subiectul şi parţial ca să afle ceva, orice, despre Josh. Era frustrată că, în pofida numeroaselor ei eforturi, încă nu ştia aproape nimic despre el. De obicei, reuşea să afle aproape toată viaţa unui nou angajat, în cel mult două ore. Uneori, doar în câteva minute. Dar, în fond, nu mai avusese de-a face niciodată cu cineva ca Joshua Farrington. Când îi răspunse, în glas i se simţea o undă răutăcioasă: – Nu, n-am lucrat şi nici nu lucrez în asigurări. Şi nici astronaut sau chirurg pe creier n-am fost vreodată. Liss termină de blocat toate ferestrele şi se întoarse spre el: – Nu ai de gând să-i spui din ce ţi-ai câştigat existenţa, aşa-i? – Nu intenţionam s-o fac. – Nu ţi se pare că eşti cam mare ca să te mai ţii de jocuri? îl întrebă ea, în timp ce Josh o urma prin sala de mese. – De ce joc crezi că mă ţin? Răsucindu-se, îl privi drept în ochi: – De ăsta, în primul rând. Flirtezi cu mine. Privirea lui Josh coborî spre gura ei: – }i se pare că flirtez? Liss rezistă imboldului de a-i privi gura în timp ce vorbea. – Într-un cuvânt, da. Ştii, cred că încep să înţeleg de ce eşti şomer. La fel te porţi tot timpul cu femeile în subordinea cărora lucrezi? – N-am mai avut niciodată ca şefă o femeie. Am nevoie să mă obişnuiesc cu situaţia. – Aşa să faci. – Mai primesc clătitele alea flambate? – Nu numai că le primeşti... începu ea, pornind spre bucătăria goală. Poţi să te uiţi când le fac, dacă vrei. Josh luă sacoul şi cravata, urmând-o. – Dacă la bucătărie eşti pe jumătate la fel de distractivă ca Anthony, regret că nu mi-am adus camera video. – Nimeni nu e la fel de distractiv ca Anthony la bucătărie, îl privi ea, în timp ce agăţa haina în cui. Dacă stai prost cu banii, cum se face că ai cameră video? Josh se întoarse cu faţa spre ea: – Glumeam. Nu am. Ce este, Liss? o dojeni el, într-un mod care creă pe loc o atmosferă mai intimă între ei. Nu mă crezi? – Cum aş putea să te cred sau să nu te cred? Încă nu mi-ai spus nimic. Hotărâtă să nu se lase manipulată de el, Liss îl studie pe deasupra bufetului, pe când aducea un castron. – Pot să te întreb ceva? – Ce vrei să ştii? Cum stau cu contul în bancă? – Nu mă interesează contul tău din bancă. Mi-am făcut deja planuri cum să obţin plata pentru poznele pe care le-ai făcut. Scoase un tel din sertar. – De ce eşti atât de înverşunat? Josh arcui o sprânceană, aşezâdu-se pe un taburet. – Mă găseşti înverşunat? – Întotdeauna răspunzi la întrebări cu alte întrebări, când nu vei să dai răspunsurile? – }i se pare că evit să-ţi răspund? – Având în vedere că nu mi-ai răspuns încă, da. După un moment de gândire, Josh spuse: – Cred că sunt într-adevăr puţin cam înverşunat. Liss adună ingredientele şi pe puse pe bufet. – În legtură cu ceva anume? Sau doar aşa, pe viaţă în general? O privi cu un amestec de amuzament şi prudenţă. Ştia că, dacă-i spunea prea multe despre sine însuşi, avea să ajungă pe un teren periculos, dar presupunea că avea dreptul să-l întrebe, dacă nu din alt motiv, fie şi doar fiindcă nu-i dăduse una în cap pentru inventivitatea aranjamentelor la mese din seara aceea. Totuşi, nu putu să nu ezite, înainte de a reunoaşte: – Dacă par înverşunat, cauza e aceea că am avut odată ceva ce însemna mult pentru mine, şi am renunţat, fără luptă, numai din comoditate. Liss scoase o lingură dintr-un sertar. – Şi nu mai poţi obţine înapoi acel ceva? Josh se gândi la iubitul său restaurant pe care-l înfiinţase pornind de la zero, în Manhattan. Nu-l rodea numai faptul că i-l lăsase Moirei, ci mai ales că ea nu-l dorise cu adevărat, ci numai ca un mod de a se răzbuna pe el. Voise să fie cea care râdea la urmă. Şi reuşise, făcând praf "La Petite Maison", până dăduse faliment, după nici trei luni de la plecarea lui din New York. – Nu, spuse el într-un târziu. Nu-l mai pot lua înapoi. Nu s-ar fi putut spune că nu-şi făcea planuri de viitor. Dar nu i le putea dezvălui lui Liss. Şi nici propria lui identitate nu i-o putea divugla. Amintindu-şi cina din seara trecută şi motivul pentru care o comandase, Liss contemplă expresia captivată şi mâinile iuţi ale lui Liss, în timp ce amesteca ingredientele pentru aluatul de clătite. – Pari să fii în elementul tău, îi spuse, începând să înţeleagă că salvarea Restaurantului Lakeview – patisera şefă – putea fi una şi aceeaşi persoană cu cea care părea să fi încropit acel bourguignon de vită perfect mediocru pe care-l mâncase în ajun. Faci de mult timp treaba asta? Liss ridică din umeri: – Sunt rezonabil de competentă la bucătărie. Dar nu urmase niciodată cursuri profesionale. Şi nu avea talentul înnăscut al lui Ray, decât în materie de prăjituri. Prin urmare, după moartea lui Ray fusese nevoită să simplifice lista de bucate a Restaurantului Lakeview, fiindcă atunci când bucătarul era bolnav trebuia să-i ţină ea locul. – Ray a fost bucătarul familiei, îi explică ea, încercând să nu pară neliniştită când Josh îi veni alături. El a fost cel care dorea să deschidem un restaurant, de la bun început. Toţi prietenii noştri ne-au încurajat s-o facem, din moment ce lui Ray nu numai că-i plăcea să gătească, ci era chiar foarte talentat. Josh o privi cum turna lichidul peste crevetele care se frigea sauté în unt. – }ie îţi place să găteşti Ridică privirea spre el, cu un zâmbet cam abătut: – De fapt, îmi place. Numai că nu-mi mai găsesc timp ca s-o fac în linişte, cu savoare. În orice caz, mă simt mult mai bine când prepar deserturi, nu mâncăruri gătite. Motiv pentru care acum încerca un aperitiv nou. Dacă nu-i prindea şpilul, nu-l putea oferi decât în prezenţa bucătarului. – Oare de ce am sentimentul că vrei să-mi pui o întrebare personală? Josh o privi inocent: – Fiindcă eşti o femeie bănuitoare? – Orice femeie ar trebui să fie o proastă ca să nu aibă bănuieli, în compania cuiva atât de evaziv ca tine. Ce vrei să ştii? Începu s-o ajute la tăiatul usturoiului. – Mă întrebam doar de unde ai reţeta pentru acel bourguignon de vită pe care l-ai făcut aseară. Îl privi îngândurată: – De ce te interesează? – Din simplă curiozitate, să zicem? Îndoindu-se sincer, Liss îl privi cum tăia căţelul de usturoi, cu mişcări repezi şi sigure. – E o variaţiune după una dintre reţetele lui Ray. Nu adăugă că varianta lui Ray era atât de complicată, încât întotdeauna simţea că ar fi avut nevoie de o diplomă de inginer ca să-o realizeze. – Ai fi jignită dacă ţi-aş propune ceva? Liss mai luă un vas şi îl puse pe bufet. – Cred că depinde dacă propunerea ta are vreo legătură cu practicile mele de patroană, sau cu tehnicile culinare. – Suspicioasă mai eşti, o mustră el. Voiam să sugerez că bourgugigon-ul de vită ar fi mai interesant dacă l-ai asezona puţin mai mult. În primul moment, Liss fu prea surprinsă ca să răspundă ceva. Simţind că era pe punctul de a afla un lucru important despre el, indiferent dacă Josh o dorea sau nu, îl întrebă în cele din urmă: – Ce anume ai sugera? Josh pomeni un condiment de care nu mai auzise niciodată. – Nu cred că am aşa ceva, răspunse ea, întrebâdu-se dacă i se părea, numai, că Josh se simţea dintr-o dată mult mai dezinvolt în bucătăria ei. Altceva n-ar merge? – Mi-ar fi mai uşor dacă aş şti ce anume ai. Liss se dădu la o parte, pentru a-l lăsa să studieze raftul cu condimente, în căutarea unui înlocuitor convenabil. După un moment, Josh îi dădu un borcănel: – Ia încearcă-l pe ăsta. – Ai lucrat la conducerea unui restaurant, nu-i aşa? Deşi se uita la borcanul cu mirodenii, nu la el, Liss îi simţi zâmbetul la adresa ultimului ei şiretlic. – Cred că toată lumea din New York a lucrat în câte un restaurant, cândva, spuse el. Mai ales toţi actorii. Ai fost vreodată la New York? Conştientă că schimbase netulburat subiectul – iarăşi – Liss se întrebă dacă nu cumva o fi fost actor. Aşa, s-ar fi explicat de ce mama lui considera că trebuia să-şi găsească o "slujbă serioasă". – Numai o dată, răspunse ea. Era să-mi cadă pantalonii, de frică. – Aş vrea să fi fost de faţă. – Ca să mă încurajezi? – Pe naiba. Ca să văd cum îţi cădeau pantalonii de frică. Zâmbind la vederea privirii ei pârjolitoare, Josh se rezemă de teghea. – Nu-mi pari genul de femeie care se sperie uşor. Fără a lua în seamă intesitatea cu care inima începea să-i bată step în apropierea lui, Liss adăugă puţin lapte peste ingrediente, apoi începu să bată aluatul subţire de clătite, până deveni omogen. – Nici nu sunt. Aveam abia zece ani, când m-au dus ai mei acolo. Cât timp ai locuit la New York? – Destul ca să ştiu că nu voiam să mă apuce bătrâeţile acolo. Nici să-mi cresc copiii. Interesul lui Liss se învioră din nou: – Ai vreunul? Vreun copil, vreau să zic. – Insistentă mai eşti, comentă el, cu o undă de amuzament în glas. Liss lăsă să cadă o picăură de apă în tigaia încinsă, pentru a-i verifica temperatura. – Băgăreaţă, vrei să spui. – Şi asta. Nu cumva încerci iarăşi să mă descoşi? Nu-şi putu stăpâni un zâmbet: – S-ar putea. Deci, cum e? Ai copii? – Nu. Dar tu? – Nici eu, răspunse ea, turnând în tigaie un strat subţire de aluat. Ray şi cu mine voiam să aşteptăm cu întemeierea unei familii până după ce puneam restaurantul pe picioare. – Când a murit? Dacă nu te superi că întreb. Liss simţi un nod în gât, ca întotdeauna când se gândea cât de scurt fusese curmată viaţa lui Ray. – Acum un an. Într-un accident cu barca. Era hotărât să prindă cel mai mare peşte, la Lake Trout Derby, indiferent cât de urâtă era vremea. Iar vremea devenise foarte, foarte urâtă, din cauza unei furtuni care izbucnise pe neanunţate. – Ray avea multe idei pentru a moderniza Restaurantul Lakeview, adăugă ea. – Am sentimentul că şi pe tine te cam muncesc câteva idei de modernizare. – Serios? aruncă Liss cu abilitate clătita din tigaie pe farfurie şi turnă aluatul pentru încă una. Şi eu am aceeaşi senzaţie în ceea ce te priveşte. – Pe mine? De ce? – Te tot uiţi la lucruri de parcă ai vrea să le schimbi. – Nu mi-am dat seama că eram atât de transparent, spuse el, simplu. Cred că sunt un înnoitor înnăscut. Liss dădu din cap:" – Şi mie îmi place să schimb şi să refac aranjamentele. – După ce am văzut ce fel de oameni angajezi, nu mi-e greu să te cred. – N-au nevoie decât de unele poveţe. Şi puţin instructaj. – De-asta ai insistat să revin aici astă seară? întrebă el, pe un ton amuzat. Ca să încerci să mă schimbi? Să-mi dai câteva poveţe? – Ei, ca să hotărăsc sub ce formă să te schimb, ar trebui să ştiu ce anume am de schimbat, nu-i aşa? Şi de vreme ce n-ai fort prea dispus să-mi spui ce fel de om eşti, cu ce te-ai ocupat sau de unde vii... Josh nu voia să se întâmple aşa ceva. Dorea să-i abată gândurile de pe acea direcţie, dar când Liss se întoarse pe neaşteptate, cu un zâmbet obraznic pe faţă, uită cu totul de ce trebuia să păstreze distanţa. Nici măcar nu se opri să se întrebe ce făcea. Pur şi simplu, se aplecă şi o sărută.  

CAPITOLUL I Aţipise, întinsă în iarba presărată cu margarete, la umbra bătrânului stejar. Acum era trează, dar îşi ţinea ochii închişi, ascultând behăitul oilor, cântecul minunat al ciocârliei în înaltul cerului, ţârâitul greierilor şi freamătul frunzişului înfiorat de adierea vântului. Un foşnet brusc în iarbă o făcu să-și dea seama că nu este singură, dar înainte să-şi poată deschide ochii, o umbră se lăsă asupra ei şi nişte buze calde se lipiră de gura ei. O senzaţie de fericire o învălui şi ea răspunse sărutării cu nerăbdare, deschizându-și buzele şi înlănţuindu-l cu braţele, simţind că el purta o bluză din bumbac. Îşi ţinu ochii închişi şi el o îmbrățișă şi mai strâns, sărutând-o cu pasiune. Nu se mai văzuseră de mult deoarece el fusese plecat o bună vreme de acasă, dar acum se întorsese cu dorinţa fermă de a rămâne definitiv pe aceste meleaguri, astfel că îmbrăţişările erau de o intensitate necunoscută în trecut. Anii lungi de aşteptare trecuseră şi ea se simţea împlinită. El o apăsă, frământându-i buzele şi ea începu să respire cu greu, cuprinsă de dorinţă. Corpul ei se încordă şi avu senzaţia că el se stăpâneşte, deoarece o săruta cu gingăşie şi mai liniştit. Când, într-un târziu, el se îndepărtă, ea deschise ochii pe jumătate şi-i zâmbi cu căldură. — Michael, şopti ea, somnoroasă. Se ridică încet, uitându-se la bărbatul blond care stătea într-un genunchi şi o privea cu multă dragoste, surâzându-i. Ochii lui albaştri păreau încărcaţi de pasiune şi pomeţii bronzaţi îi subliniau şi mai mult strălucirea zâmbetului. Ea avu o tresărire şi exclamă înspăimântată: — Simon! — Da, răspunse el cald. Eu sunt, Simon. — Am crezut că este Michael! — Da, ştiu asta. — Atunci… El zâmbi văzând că ea este încurcată. — Atunci? repetă el cu ironie. — De ce naiba m-ai sărutat? izbucni ea mânioasă. El izbucni în râs, dându-şi capul pe spate. — Draga mea Meredith, replică el, pentru ce sărută un bărbat o fată drăguţă? Oricum, nu este acesta cel mai bun mijloc pentru a deştepta o frumoasă adormită? Ce să mă mai ascund, mărturisesc că n-am rezistat acestei ispite. Pot afirma că n-am avut intenţia de a te tulbura. Nu m-am gândit că ai putea să mă acuzi pentru gestul meu… — Ţi-am mai spus că am crezut că este Michael. — A, asta era. Ea nu era lămurită pentru ce făcuse el o figură bosumflată, dar nu ştia că la mijloc este vorba de o confuzie. — Ai fi putut să mă previi, îi spuse ea cu reproş. — Acum ce mai pot face? se lamentă el cu calm. Sărutarea mi-a plăcut foarte mult şi am senzaţia că şi tu ai gustat savoarea ei. Obrajii ei se înroşiseră de indignare. — Dar nu pe tine te-am sărutat. Zâmbetul pieri de pe buzele lui. — Aşa este, recunoscu el încet. Înţeleg acum pe cine credeai că săruţi. Îţi cer iertare dacă te-am jignit… Meredith, n-am ştiut că te vei supăra aşa de tare. De altfel, suntem buni prieteni, nu-i aşa? — Da, ai dreptate, răspunse ea cu răceală. Desigur că suntem prieteni, adăugă ea cu un oftat de uşurare. Aşadar el o sărutase furat de tentație, dar nu poate acum să-l acuze că a profitat de faptul că răspunsese cu pasiune la îmbrăţişarea lui, deoarece avusese impresia că fusese Michael. Îi era ciudă că tocmai Simon, dintre toţi cunoscuţii, se nimerise s-o găsească aţipită în iarbă şi că profitase de împrejurare pentru a o săruta; se revoltase aducându-şi aminte cu câtă pasiune îi strivise buzele… Pentru prima oară începea să se întrebe dacă Simon avea vreo prietenă. Deşi era încă tânăr şi în putere, îşi irosise viaţa; abia depăşise treizeci de ani, îşi spuse ea. Se căsătorise cu Jill când împlinise douăzeci şi doi de ani. Meredith îşi reaminti nunta lor. Jill arătase extraordinar de frumoasă în rochia albă de mireasă care-i accentua părul auriu şi pielea catifelată, iar Simon la fel de chipeş ca soţia sa, purtând un costum negru şi o cămaşă imaculată, încât ea, care pe atunci era o fetiţă de treisprezece ani, se uitase cu o încântare nedisimulată la perechea mirilor care păreau atât de fericiţi. Până la ceremonia religioasă nu-l găsise pe Simon atrăgător: acesta era fratele cel mai mare al lui Anneke Van Dyk, cea mai bună prietenă a sa. Familia Van Dyk, de origine olandeză, locuia la ferma care se găsea peste drum de casa lui Meredith. Nu-l văzuse prea des pe Simon până în momentul când Jill murise şi el îl dusese pe fiul lor la părinţii săi. În fiecare weekend el pleca să-şi vadă fiul, care era bine îngrijit de bunici. În patru ani de zile, Benjy devenise un băieţel vânjos, adorat atât de bunici cât şi de cele şase mătuși şi tot atâția unchi, cât şi de Meredith şi părinţii ei. Simon devenise prietenul familiei. Era o prostie să se supere pe el pentru un simplu sărut. El crezuse că gestul său nu este decât o îmbrăţişare prietenească, un impuls de. Moment, aşa cum de altfel îi explicase şi dacă ar fi deschis ochii mai devreme, n-ar fi trebuit să se simtă acum indignată şi stânjenită. El se aplecă şi-i luă mâna. — Mă poţi ierta? o întrebă el, zâmbindu-i cu căldură. — Da, bineînţeles, se grăbi ea să-i răspundă. El nu dădu drumul mâinii ei ci se uită la degetele subţiri şi fine. — Michael merită, Meredith, o astfel de sărutare, nu-i aşa? se interesă el. — A fost atât de mult plecat. Mi-a fost tare dor de el. El îşi ridică privirile şi se uită întrebător în ochii ei. — Şi…? spuse el curios. — Ne iubim, Simon. Ţinem unul la celălalt, se destăinui ea, pentru a-i răspunde intenţiilor bărbatului şi pentru a-i împărtăşi cuiva fericirea de care avea parte. — Înţeleg, spuse el, dându-i drumul la mână şi surâzându-i cu căldură. Şi el a aşteptat cu nerăbdare să guste dulceaţa buzelor tale, mai ales că aveţi de gând să anunţaţi logodna voastră. — Cam aşa ceva. — Nu mi-am dat seama de acest lucru, desi ştiu că aţi ieşit împreună în timpul vacanţelor studenţeşti. Eşti prietenă bună cu sora lui, dacă-mi aduc bine aminte. Dar nu este singurul băiat cu care te-am văzut plimbându-te. — Am ieşit uneori şi cu alţi băieţi, dar ei nu erau decât prieteni. Michael mi-a spus să fac acest lucru pentru a nu mă simţi legată de el când era plecat la universitate. Şi părinţii mei m-au sfătuit să mai cunosc şi alţi băieţi înainte de a mă mărita. Pentru mine numai Michael contează. — Ce fericit este! exclamă Simon cu calm. Mi se pare că sunteţi de aceeaşi vârstă. — Este cu un an mai mare. În curând împlineşte douăzeci şi trei de ani. — Sunt cu opt ani mai în vârstă. — Chiar atât de mult? spuse ea nehotărâtă, deoarece remarca lui i se păru fără nicio legătură cu iubitul ei. — Da, atât de mult, recunoscu el, clipind vesel din ochi. Par atât de bătrân pentru tine? — Bineînţeles că nu, Simon… nu te-ai gândit niciodată să te recăsătoreşti? Fără să ştie, întrebarea ei atinsese un punct sensibil şi Meredith se simţi stânjenită că privirea lui se întunecase iar zâmbetul îi deveni amar. — Încă nu mi-a trecut prin minte aşa ceva, recunoscu el. Este destul de greu… — Vrei să spui că n-ai mai putea iubi pe altcineva cum ai iubit-o pe Jill? — Mi-e teamă că nu voi mai găsi o fiinţă ca ea… — Ai ţinut foarte mult la ea, nu-i aşa? îl întrebă ea încet. Îmi amintesc cum arătaţi, la nuntă. Păreau scăldaţi în lumina aurie a apusului, amândoi atât de tineri şi de încrezători în viaţă, frumoşi şi îndrăgostiţi; această impresie se accentuase de-a lungul anilor, chiar dacă timpul se arătase nemilos cu ei. Tânăra pereche făcea deseori vizite vecinilor ei. Casa se umplea de râsete şi totul părea şi mai plin de viaţă. — Da, răspunse el cu simplitate. Am iubit-o foarte mult. Sper să ai parte, Meredith, de o dragoste asemănătoare şi să te bucuri de ea cât mai mult timp posibil. — Mulţumesc, Simon, zise ea, profund mişcată de urarea lui care era sinceră şi rostită din toată inima. — Mama ta m-a trimis după tine, spuse el. Doamna Kingsley a telefonat cu puţină vreme în urmă pentru a comunica sosirea lui Michael de la Auckland. Ei vor veni în vizită la ceai, în după-amiaza aceasta. — El este aici? De ce nu mi-ai spus asta? Ea se ridică repede în picioare, ajutată de Simon care-i întinse o mână. — Nu te grăbi. Doamna Kingsley şi Michael sunt încă pe drum. — Oh, am fire de iarbă în păr! Vai, în ce hal sunt jeanşii! Ea îşi dădu pe spate părul lung castaniu şi se scutură de firele de iarbă de pe pantalonii de bumbac. — Oh, am fire de iarbă pe tricou, exclamă ea, încercând să se uite în spate. — Întoarce-te, îi porunci el. Te scutur eu pe spate. — Îţi mulţumesc. Ea se supuse şi simţi vârfurile degetelor lui Simon care culegeau firele de pe tricoul ei de culoare roz şi apoi mângâierea mâinii lui care-i peria spatele. — Ai un scai în păr, spuse el. Stai nemişcată o clipă. Ea simţi cum o trage uşor şi apoi el îi smulse scaiul din păr şi-l aruncă în iarbă, departe. O întoarse apoi cu faţa la el şi se uită în ochii ei, spunându-i: — Arăţi minunat. Nu-ţi face griji. Se pare că sărutul pe care ţi l-am furat era adresat lui Michael. Nu crezi că poţi să-mi dai altul, de data asta numai mie? El îi zâmbea atât de cald, încât ea nu avu altă posibilitate. Simţi totuşi o uşoară şovăială în momentul când îi puse mâinile pe umeri şi-şi apropie buzele de gura lui, sărutându-l foarte uşor. Chiar dacă el rămăsese dezamăgit, nu arătă deloc că este nemulţumit şi o luă de mână, conducând-o spre pârleaz şi ajutând-o să sară în partea cealaltă. Soarele se înălţase sus pe cer şi învăluia livada cu razele sale fierbinţi. După ce străbătură câmpul cu iarbă ajunseră în faţa casei de formă pătrată, cu acoperişul din ţiglă roşie. Ea zări din depărtare maşina de culoarea albastru închis parcată lângă uşa de la intrare şi exclamă bucuroasă: — Au sosit deja! Meredith îşi trase mâna din mâna lui şi începu să alerge spre casă, cu pletele fluturând. Ea nu se opri decât atunci când ajunse în dreptul verandei care înconjura casa şi se uită la Simon care grăbi pasul şi o ajunse din urmă. Meredith îşi trase răsuflarea, ştiind că trebuie să se comporte cu el ca oaspete de onoare. — Îmi pare rău, se scuză ea pentru că alergase. Am fugit. — Ştiu, zise el, că aştepţi de mult acest moment. — Simon, ce drăguţ eşti. Din nou el abordă un zâmbet trist. — Am impresia că în această clipă toţi oamenii ţi se par drăguţi, iar lumea este minunată. Am dreptate, nu-i aşa? — Tot ce se poate, răspunse ea surâzând. Meredith simţi o bruscă nelinişte care o reţinea să intre în casă. — Crezi că trebuie să mă schimb? Să-mi pun o rochie? — Ţi-am mai spus, răspunse el cu acelaşi calm, arăţi minunat. Hai să intrăm, cred că Michael este tot atât de nerăbdător să te revadă. Să nu-l mai ţinem în tensiune. Pătrunseră împreună în casă şi rămaseră în cadrul uşii văzând câtă lume era adunată în hol: părinţii ei, ai lui Michael, sora lui, Debra, fiul lui Simon cu un verişor mai mare cu zece ani ca el şi o tânără necunoscută. Ochii ei îl căutară pe Michael şi-l zări înconjurat de rudele ei. Era subţire şi vânos, cu o figură maturizată şi aspră, cu părul negru şi cu o privire plină de căldură. — Michael! strigă ea, dorind să se arunce la pieptul lui, dar ceva o reţinu: pudoarea sau o presimţire stranie. Mama ei tocmai spunea tare: — Michael s-a întors din nou acasă, de data aceasta cu o surpriză. Meredith, vreau să ţi-o prezint pe Francine Gregory, logodnica lui Michael. Ochii ei o priveau pe mama sa cu uimire şi îşi dădu seama că, în spatele zâmbetului pe care îl arbora, se ascundea un mesaj disperat. Cuvintele ei doreau să evite o scenă scandaloasă. Meredith ştia că logodnica era ea. Încă de când frecventaseră cursurile liceului ea fusese prietena lui. Dacă n-o ceruse în mod oficial în căsătorie, asta nu schimba relaţia dintre ei care presupunea un asemenea deznodământ. Ea îşi mută privirea spre Michael şi deşi acesta încerca să-i ascundă tensiunea interioară, putea citi în ochii lui aceeaşi nelinişte interioară disperată observată la mama ei. Atmosfera căpătă contururi suprarealiste, persoanele care se aflau în cameră mişcându-se cu încetinitorul ca într-un film şi ea însăşi avea impresia că este un observator detaşat al acestei scene neobişnuite. Parcă nimic din ce se petrecea sub ochii ei nu avea legătură cu propria persoană. Lumea devenise ireală. Apoi, ca într-un vis, auzi propria voce care exclamă pe un ton nesigur: — Dar, Michael, nu poţi… Ea nu-şi sfârşi fraza deoarece Simon, aflat lângă ea, o apucă de braţ cu atâta putere încât ea gemu. Durerea o readuse la realitate. — Primeşte felicitările noastre, Michael, spuse el tare, acoperind cuvintele lui Meredith. Nu-i minunat, draga mea, că Michael s-a logodit? i se adresă Simon, uitându-se la ea. Meredith ridică privirea spre Simon, având senzaţia stranie că el dorise să se uite la el. Simon o privi fix în ochi şi rosti cu tărie: — Şi noi avem să anunţăm ceva. Cu zece minute în urmă, Meredith a acceptat să-mi fie soţie. Ea căscă gura de uimire şi el se grăbi s-o sărute cu putere, înăbuşindu-i protestul. Sărutarea lui lungă o lăsă fără glas. Toate întâmplările păreau lipsite de sens, încât avea senzaţia că nu se petrecuseră cu adevărat. Avea senzaţia că se află încă în iarbă, la umbra bătrânului stejar şi că avea un vis urât. Dorea să se trezească din acest coşmar cât mai repede. Se simţea rău şi vacarmul vocilor celorlalţi părea că vine de la o mare depărtare. Apoi chipul mamei se apropie şi Meredith primi sărutarea ei, observând că privirile neliniştite nu dispăruseră. Mama continua să arboreze un zâmbet fals. Tatăl ei strânsese cu putere mâna lui Simon care-i ținea în continuare braţul cu cealaltă mână şi ea îi fu recunoscătoare, deoarece simţea că îi tremură genunchii şi nu dorea să leşine în faţa tuturor. Starea de slăbiciune se accentuă, dar ea nu vroia să se dea în spectacol, deşi mintea sa era într-o continuă confuzie… Michael veni lângă ea şi-i spuse ceva, dar ea nu înregistră vorbele lui, constatând numai că acesta zâmbeşte uşurat şi o sărută pe obraji, apoi totul începu să se învârtă în jurul ei şi camera deveni din ce în ce mai întunecoasă. Cineva îi spuse: — Te simţi rău? Ea îşi auzi propriile cuvinte ca venind din depărtare: — Cred că voi leşina. Se prăbuşi în braţele unei rude şi auzi vocea lui Simon care se scuza: — Am stat prea mult la soare şi la întoarcere a insistat să alerge pentru a vă da mai repede vestea despre căsătoria noastră. Dintr-o pornire ciudată, îi veni să râdă şi vru să-i spună lui Simon că este un mincinos ordinar, dar nu reuşi să scoată nicio vorbă din gură. Îşi pierduse cunoştinţa şi nu mai ştiu nimic de ea. Când îşi reveni în simţire stătea întinsă în patul său; îl zări pe Simon şi pe mama ei veghind-o. Mama ei se grăbea să-i pună o compresă cu apă rece pe frunte. — Vai, exclamă Meredith, cât de nătângă am fost! M-am făcut de râs, nu-i aşa? — Nu-i adevărat, o contrazise Simon. Nu este nimic neobişnuit să vezi că-i este rău cuiva. Pur şi simplu ai leşinat. — Din cauza emoţiilor şi a soarelui prea puternic, afirmă doamna Townsend. Trebuie să recunosc că ne-aţi făcut tuturor o mare surpriză. — Te rog să mă ierţi, şopti fiica ei, simţind că lacrimile i se preling pe pernă. De-abia acum îşi dădu seama că nu se simţise niciodată aşa de îngrozitor ca acum. Ştia şi care-i cauza nervozităţii sale. La urma-urmei, totul se dovedise a nu fi un vis urât, ci o realitate înfiorătoare. — Nu ai de ce să plângi, draga mea, o linişti mama ei. Merrie, noi ţinem mult la Simon şi la micul Benjy. Suntem extrem de bucuroşi de hotărârea voastră. Meredith suspină şi-şi întoarse faţa. Când Simon se apropie de ea, îl apucă cu putere de mână ca şi cum s-ar fi agăţat de un colac de salvare. Mama ei exclamă îngrijorată: — Draga mea, ce ai? Meredith îşi înfundă faţa în pernă, hohotind. Simon se grăbi să-i spună doamnei Townsend: — Aşa cum aţi mai spus, starea ei se datorează soarelui arzător şi emoţiilor puternice prin care a trecut. Puteţi să vă duceţi liniştită la oaspeţi; am eu grijă de Meredith. Cum se va simţi mai bine, voi căuta să vorbesc cu ea pentru a pune lucrurile la punct. — O, da, ai dreptate, se bâlbâi ea. Mă duc să-i aduc o ceaşcă cu ceai. Se înapoie în grabă şi dădu ceaşca cu ceai fiicei sale care începu să soarbă lichidul binefăcător, apoi cufundă o altă cârpă în apa rece. — Acum te vei simţi mai bine, scumpa mea, spuse ea, înlocuind compresa şi luând ceaşca din mâna lui Meredith. Aceasta se culcă din nou pe pernă şi dădu afirmativ din cap, nevrând să vorbească până ce nu pleca mama ei. Trebuia neapărat să aibă o discuţie serioasă cu el. Fizic se simţea puţin mai bine, dar mintea ei era încă înceţoşată. Rămase nemişcată câteva minute după ce mama ei ieşi din dormitor, vrând să-şi limpezească gândurile. Constată că Simon îi ţine încă. Mâna şi făcu o mişcare pentru a şi-o retrage dar degetele lui o strânseseră mai tare şi ea nu mai insistă. Era aproape plăcut să-l ştie aproape de ea. Universul ei începuse să se clatine şi totul devenise crud şi rece. Cel puţin prezenţa lui îi încălzea inima. Ea luă compresa, o puse pe măsuţă şi se adresă lui Simon: — Nu cred că am fost de acord să-ţi fiu soţie… El îi zâmbi cu amărăciune. — Aşa este, Meredith, n-ai spus da. — Atunci de ce, îl întrebă ea, cu aceeaşi voce înceată, ai afirmat că am acceptat propunerea ta? El tăcu câteva momente şi spuse: — Cred că am făcut-o dintr-un impuls spontan. — Aşa cum ţi-a venit dorinţa să mă săruţi? — Da, aşa cum am simțit îndemnul de a te săruta când te-am zărit dormind în iarbă. — Nu te înţeleg, continuă ea pe un ton intrigat. Dar nu vrei să te căsătoreşti cu mine, nu-i aşa? Din nou el stătu câteva clipe pe gânduri înainte de a răspunde: — Ce este atât de surprinzător în asta? — Tocmai că este o propunere neaşteptată, mai ales că ţi-am spus zece minute mai devreme că-l iubesc pe Michael, suspină ea. — Nu plânge, o rugă el încet. — N-am să plâng, îi promise ea, oftând cu tristețe. Înăuntrul ei se simţea extrem de abătută şi ar fi vrut să plângă pentru a-şi uşura sufletul, dar o senzaţie de nemulţumire o împiedica să-şi exteriorizeze sentimentele. Mintea ei începu să acţioneze cu febrilitate şi mânia o împinse să-l întrebe pe un ton rece: — Pentru ce vrei să te căsătorești cu mine? Pentru a-mi menaja mândria? — Mai mult sau mai puţin, recunoscu el. Erai pe punctul de a spune ceva ce vei regreta, cu siguranţă, pe urmă şi pe moment aceasta a fost singura metodă de a te opri să vorbeşti. A fost o pornire impulsivă căreia n-am putut să mă opun. Ea părea nemulţumită şi i se adresă pe un ton de reproş: — Foarte bine, inspiraţia ta de moment a fost salvatoare. Ce ne facem acum? Nu poţi să te căsătoreşti cu mine numai pentru a salva aparenţele. — Încă nu suntem soț şi soţie, îi reaminti el, suntem numai logodiţi. — Aşa e, recunoscu ea, mușcându-și buzele. Logodna poate fi oricând anulată. — Ai dreptate, fu el de acord. Logodnicii pot să se răzgândească. — Îţi sunt destul de recunoscătoare pentru această soluţie, dar acest lucru nu te va pune într-o situaţie stânjenitoare? — De ce? Sunt un om liber şi nu am nicio legătură cu o altă femeie, iar tu eşti o logodnică fermecătoare. — Chiar numai o perioadă trecătoare? El tăcu din nou câteva clipe şi apoi spuse: — Chiar şi în această situaţie. Te rog să nu te simţi datoare să-mi mulţumeşti. Poate că am şi alte motive care m-au determinat să fac acest pas. — Nu pot să-mi închipui care ar fi acestea? Mi-ai mărturisit doar tot ce te-a îndemnat să anunţi vestea familiei mele. — Oare am spus chiar totul? exclamă el, uitându-se aproape mânios la chipul ei şi Meredith s-a gândit cu teamă că nu s-ar simţi prea bine dacă ar avea vreo ceartă cu Simon, deşi până acum se purtase extrem de politicos cu ea. — Nu fi atât de sigură, adăugă el. Cuvintele lui sunau ca o avertizare.

Capitolul 1 Se rătăcise. Undeva de-a lungul drumului pe care apucase din greșeală. Se frecă la ochi și-și simți pleoapele pline cu nisip. Când dormise ultima dată? N-a putut să-și aducă aminte. Zilele și nopțile începuseră să se amestece unele cu altele până când el nu le-a mai putut separa și nici nu-i mai păsa dacă le-a separat sau nu. Probabil că ar trebui să tragă harta lângă el și să se uite pe ea, gândi plictisit, dar nu voia să se oprească. Viteza cu care conducea îi mai ameliora cât de cât durerea. Din nefericire, mașina nu putea atinge viteza de care avea nevoie pentru a înăbuși de tot durerea din sufletul lui, uscându-i până și măduva spinării. Iar în realitate, ca să meargă cu de două sau de trei ori viteza sunetului, probabil că n-ar fi dat nici un rezultat. Băgă în casetofon o casetă cu Rolling Stones, mișcă volumul și apăsă piciorul pe pedala de accelerație. Mergea spre sud pe o porțiune liniștită a șoselei Oregon, iar în dreapta lui se afla oceanul și se vedea apusul soarelui. Dacă n-ar fi fost atât de obosit, poate că ar fi putut găsi drumul înapoi spre șoseaua principală. Dacă n-ar fi fost atât de obosit... Deodată, drumul coti brusc, încât i se păru că intră cu mașina în ocean și-n soarele care apunea. Soarele era imens, o minge de aur orbitoare, atârnând din cer chiar în fața lui, atingând ușor valurile oceanului cu o pojghiță de aur, vrăjindu-l cu farmecul lui. Un imbold puternic îl făcu să ignore următoarea cotitură a drumului și să meargă înainte, drept către ocean și către soare. Acolo nu va mai fi durere, oboseală, stress și nici responsabilitatea vreunui lucru. În fața lui apăru o vedenie. O femeie cu părul lung, blond, îmbrăcată în alb. Soarele îi bătea din spate aruncând asupra ei o lumină ce-ți tăia respirația. Iar în spatele ei, fluturând, erau… aripi. — Un înger, șopti el buimăcit. Era aproape s-o lovească. Smuci volanul, calcă puternic frânele, făcând ca mașina să se învârtă pe loc. Totul se învârtea în fața ochilor lui. Copacii, oceanul, îngerul, toate se încețoșau, în timp ce el se lupta să-și recapete controlul. Ar trebui să poată opri, gândi el zăpăcit. Ar trebui să fie atât de simplu. Dar reflexele și puterea lui firească pe care se bazase până acum îl părăsiseră. Era aproape gata să moară.   * *   *   Auzi un pocnet înfricoșător, un zgomot de metal, un geam care se sparge, un țipăt. Și apoi, întuneric. Simțea durerea ca pe un cuțit înfipt în capul său. Nu se putea mișca. Tot trupul său tremura și-l durea. Nu s-a mirat la gândul că se află în iad. Îl merita. Cineva șopti alături, ceva fâlfâia lângă el. Ce îngrozitor! Își simțea pleoapele ca și când ar fi fost plumbuite, iar el era mulțumit că nu vedea. Se auzi pe el însuși gemând și se gândi că efortul este zadarnic. Această agonie nu va înceta, el știa lucrul acesta. Va continua de-a pururi. Se auzea un murmur ușor, venea o rază slabă de lumină, un miros parfumat, o atingere tandră, moale. Curiozitatea fu mai mare decât durerea și, încet, încet, încercă să deschidă ochii. Un înger se uita în jos spre el, îngerul pe care îl văzuse înainte. Pentru un moment închise ochii, apoi îi deschise. Era ca într-un vis. Părul ei blond cădea în valuri de mătase trecând de umeri în jos, peste piept. Pielea ei era foarte albă, aproape transparentă, fără nici un rid. Ochii ei semănau cu albastrul clar al cerului pe care îl văzuse adesea când zbura deasupra norilor și pământului. Lumina încă o înconjura. Și-n spatele ei se vedeau mulți alți îngeri. Ceva nu era în regulă. În iad nu sunt îngeri. — Unde mă aflu? întrebă el cu o voce ceva mai tare decât o biată șoaptă. — Ești în rai. Aproape că a crezut-o. Vocea ei avea o muzicalitate dulce, iar buzele ei păreau că nu știu să mintă. — Poți să-mi spui cum te cheamă? zise ea. — Satan. Expresia fetei ei păli ușor. — Satan? Ești sigur? — Da. Era nesigur în privința multor lucruri, dar nu și a numelui său. — Au și îngerii nume? se întrebă el. — Pe mine mă cheamă Angel. Era incredibil de frumoasă... acest gând îi izvorî din durerea zdrobitoare. Ei îi trebuia un nume, nu doar o stare. Dar apoi, din nou, Angel i se părea foarte potrivit pentru ea. O ființă frumoasă, eterică, ce nu aparținea pământului. — Ai avut un accident. Conduceai foarte repede și ai pierdut controlul mașinii. — Viteza este tocmai unul din păcatele mele. Avea atât de multe păcate, că nu știa de unde și cum să înceapă să le spună. — Ești pe calea cea bună, spuse ea cu blândețe. Nu vreau să te supăr. Voi avea grijă de tine. El nu-și putea lua privirea de la ea. Ea era singura lumină în bezna aceasta absolută. Ar trebui să-i spună, gândi el. Ar trebui să știe că s-a produs cumva o greșeală și că el nu se află în locul unde trebuie. — Satan nu are ce căuta în paradis. El a căzut din paradis. Ea îl privi cu înțelegere, apoi se întoarse și privi în întuneric. — Nu înțeleg. Cred că este rănit mai rău decât credeam noi. O voce profundă, gravă, providențială îi dădu răspunsul. — Dezorientarea este firească. Nu-l scăpa din ochi. Știi unde mă găsești, dacă ai nevoie de mine. Dacă trebuie, chemăm o ambulanță să-l ducem la spital. Dar ar fi mai bine pentru el să-l scutim de un astfel de drum. — Nu. Reacția lui fu puternică și promptă. Petrecuse în ultimul timp destulă vreme în spital, văzuse prea multă suferință. Ea își trecu-ușor mâna peste fața lui. — Ssss... E-n regulă. Nu te vei duce la spital. Te voi ține aici lângă mine. Am să am grijă de tine. Atingerea ei l-a calmat; privirea ei i-a dat siguranță. — Bine, mormăi el, închizând ochii. Bine. Era prea obosit, rănit, ca să mai întrebe cum i s-a întâmplat tocmai lui acel miracol cu ea. Dar, pentru moment, cel puțin, un înger neînchipuit de frumos va avea grijă de el.   Visele se amestecau cu durerea în capul lui și adormi imediat. Auzi din nou exploziile, văzu mingile de foc aprinzând aerul, auzi țipetele. Suferința îi săgetă trupul, lacrimile i se rostogoleau pe obraji și începu să plângă. — Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău! Îi simți mâna ei pe față, mângâindu-l alintându-l, vindecându-l. Se liniști. Angel continuă să-și treacă ușor palma peste fața lui, evitând cu grijă rana bandajată de deasupra tâmplei stângi, unde se lovise în timpul accidentului. Mângâierea ei păru că-l liniștește într-un fel, deoarece nu era obișnuit cu blândețea, dar tânjea după ea. Ea îl studia cu o sforțare inexplicabilă. Avea peste treizeci de ani, credea ea și, când s-a trezit și a privit-o lung, a văzut că ochii lui erau negri ca noaptea. Avea trăsături dure, bine conturate, iar gura era conturată în așa fel încât părea să fie cioplită în piatră. Părul era des, negru și tuns scurt. Nasul drept, buzele pline și ferme, senzuale, care o răscoleau adânc. Ce căuta un om ca el în paradis? Un bărbat care conducea o mașină nemaipomenit de scumpă și purta un costum elegant, făcut la comandă. Un om tulburat de ceva atât de puternic încât nu-și găsea liniștea. Un om care se prezenta ca fiind Satan. Barba crescută peste noapte o zgâria pe mâini, gâdilându-i palma și trezindu-i toate instinctele feminine care-i invadau conștiința, instincte feminine care aveau de-a face mai mult cu sexualitatea decât cu maternitatea. Se încruntă, derutată de reacția pe care o avea față de el. Văzând că respirația lui era adâncă și liniștită acum, ea se ridică cu părere de rău de pe pat. În timp ce intra în bucătărie, se gândi la dorința ei de a nu-l părăsi. N-avea nici un sens. Și nici trezirea simțurilor nu avea sens. Luă ibricul de cafea, își turnă în ceașcă și hotărî că nu este posibil ca ea să se simtă atrasă de un străin. Nu. Aceste sentimente neobișnuite erau cauzate exclusiv de faptul că fusese zbuciumată. La urma urmei, ea îi ieșise în față și fusese la câteva secunde de moarte. Reflexele lui rapide îi salvaseră ei viața și-l puseseră și pe el în pericol. Ea îi datora răbdare și grijă. Avusese o pasiune nebunească pentru profesorul ei de engleză când ea avea 15 ani, și pentru profesorul de matematică, la 16 ani. Și-a dat întâlnire cu căpitanul echipei de fotbal a liceului, când avea 17 ani. Putea înșirui o duzină sau mai mult de nume de staruri de film și de cunoscuți care considera ea că arată bine. Dar adevăratul freamăt al vieții n-a existat pentru ea. Până acum. Satan. Cu siguranță era o poreclă, gândi ea, filtrând cafeaua. Ea și Matthew îi verificaseră portofelul ca să afle câte ceva despre el. Au găsit un bilet American Express pe numele Nicholas Santini și 600 $ cash. Dar nu era nici o fotografie și nici un număr la care putea fi găsit în caz de urgentă. Și pe carnetul de conducere figura același nume și era notată o adresă din California. „Cum a putut cineva să-și ia o poreclă ca aceasta?” se întrebă ea. — Nu pot să fac asta! Nu mai pot zbura! Durerea din vocea lui o zdruncină. Puse repede ceașca jos și se repezi la el în dormitor. Se răsucea nervos de pe o parte pe cealaltă și trăsese cearșafurile la capătul patului. — Gata, gata, murmură ea venind lângă el, aplecându-se peste el și ținându-l strâns în brațe. El se răsucea în pat ca și când s-ar fi luptat cu vreun demon interior. Ea se lăsă peste el încercând să-l potolească. Pielea îi strălucea, iar mușchii i se contractau ca și când ar fi continuat să se zvârcolească. Masculinitatea lui era copleșitoare, dar ea se abținu de la asemenea gânduri. — Toate vor fi așa cum trebuie, îngână ea. Mă auzi? Totul va fi bine. — L-a pierdut, bâigui el. O, Doamne, o să facă accident! Vocea lui era plină de părere de rău și de mâhnire, dar nu vorbea despre el însuși. Ceva sau cineva l-a rănit adânc, iar ea dorea să știe cine, ca să-l poată ajuta. Îi părea atât de lipsit de apărare și o durea inima. — Te vei face bine, îi șopti ea la ureche. Am să văd ce am să fac ca să te însănătoșești. Zbuciumul din trupul său încetă și își întoarse ușor capul spre gura ei. O auzise. Zâmbind, ea se ridică și-l mângâie cu grijă pe cap. — Sunt aici cu tine și o să-ți port de grijă. Când a fost sigură că i-a trecut, proasta dispoziție, i-a dat drumul brațului, dar înainte de a pune cearșaful la loc, un impuls feminin adânc înrădăcinat o făcu să se uite la el. Matthew îl dezbrăcase până la lenjeria intimă, iar ardoarea îi înfiora pielea pe măsura dorinței ei. Era înalt și subțire, cu mușchi puternici, în spatele pielii bronzate și fine. Vânătăile începuseră să-i apară pe partea stângă a trupului. Părul negru, mătăsos, îi acoperea pieptul larg, dispărând încet, încet, dincolo de chiloți. Era un atlet cu o virilitate care o făcea să nu mai poată respira și nu se putea abține de la a reacționa în vreun fel. Privirea i se opri asupra lenjeriei lui intime și a chinuitoarei forme care o tenta. Acest bărbat o atrăgea într-un mod cu care nu era obișnuită. El dormea. „Cum se va descurca când se va trezi?” se întrebă ea îngrijorată. Îi ridică un braț și-și trecu degetele peste podul palmei lui. Un om energic și, judecând după haine și după mașină, un om obișnuit cu lucrurile fine ale vieții. Cu siguranță că nu era în elementul lui aici în Paradis, gândi ea făcând o grimasă și îndreptându-și din nou atenția asupra degetelor lui. Erau lungi, cu unghii îngrijite. Nu purta inele și nu era nici o urmă, pe al treilea deget al mâinii stângi, acolo unde ar fi trebuit să se afle verigheta. După ce a tras cearșaful peste el, s-a uitat la ceas. Matthew îi spusese să-l scoale ori de câte ori era nevoie și dacă poate, să-l cheme imediat. — Îmi pare rău, bâlbâi el, rotindu-și capul dintr-o parte în alta. E vina mea. Se învinuia pe el însuși. Orice s-ar fi întâmplat, părea că se auto învinuieşte așa cum nici un alt bărbat n-ar trebui să facă, iar ei îi venea greu să asiste la aceasta. Ea vindeca. El a făcut-o să vrea să-l vindece și pe el. Îi apucă mâinile. — Nicholas, trezește-te! El îi auzi vocea limpede și melodioasă trăgându-l afară din groapa întunecoasă în care se aflase. Îl zgudui ușor. — Nicholas, deschide ochii și uită-te la mine, ca să știu că îți este bine. N-ar putea niciodată să refuze acel glas, gândi el. Această voce ajungea până la el în iad. Eliberat pe deplin de gândul că nu mai visa, el făcu ceea ce îi ceruse ea. Ca și înainte lumina o înconjura, strălucind în părul ei blond și dându-i un aer nepământean. Îngerii o înconjurară. El își trecu limba peste buzele uscate. — Mulțumesc. — Pentru ce? — Pentru că ești aici. Ea îi zâmbi. — Mă bucur că sunt de ajutor. El o privi lung, înfiorând-o cu ochii lui negri. — Ești foarte curajoasă ca vii după mine în iad! Aripile tale pot lua foc. Zâmbetul ei păli, iar ea se aplecă să-și treacă dosul palmei pe fața lui. Era rece. — Cum te simți? Părul ei atinse ușor pieptul lui, iar lumina ei, mirosul proaspăt, îl înconjurară. — Miroși extraordinar. În felul în care își apropie sprâncenele, se vedea o undă de îngrijorare. — Te doare tare? Ochii ei erau de un albastru fără sfârșit și, pentru un moment, el crezu că a văzut raiul. — Durerea de cap mă zdrobește și-mi simt trupul ca și cum ar fi trecut prin mașina de tocat. — Din păcate, te va durea un timp. Te-ai lovit destul de serios la cap. Își îndreptă corpul, pregătindu-se să se ridice de lângă el, dar el întinse mâna după ea și o prinse de braț, hotărât s-o țină lângă el. Ar fi fost azvârlit iarăși în întuneric dacă ea pleca. — Ce s-a întâmplat? Vrei să te ajut cu ceva? — Da, spuse el încet, dar sigur. Stai cu mine. Nu mă părăsi. — Bine, spuse ea, mișcată de rugămintea lui și de siguranța cu care a spus-o. Voi sta pe scaunul de acolo. Arătă cu degetul în dreptul umbrelor. — Nu. Durerea apăru pe fața lui în timp ce încerca să se uite la ea. — Nu știu ce faci aici, dar, când ești aproape, nu visez. Nevoia lui de ea trezea emoții pe care ea nu le putea înțelege. Își spunea Satan și-l măcina pe dinăuntru ceva nemaipomenit. Era o povară cu P mare, dar, dacă el a vrut ca ea să stea lângă ea, va sta. — Dacă tu crezi că asta ajută, voi sta aici un timp. — Ajută. Pleoapele i se închiseră treptat și-l luă somnul. Dar mâna lui o strângea în continuare pe a ei. Ea își privi ceasul. Era ora 13. Se simțea obosită, dar nu îndrăznea să doarmă. Slavă Domnului, respirația lui părea normală, iar pielea continua să fie rece. Tânjea după cafeaua ei și, după o jumătate de oră, dădu drumul mâinii lui și se ridică. În bucătărie, în timp ce își turna cafea în ceașcă, îl auzi plângând. Alergă înapoi la el. Trecându-și mâna ușor peste fața lui, îi șopti ceva la ureche până se liniști din nou. În somnul lui chinuitor, o apucase de mână. Ora următoare o petrecu urmărindu-i mișcările, întrebându-se ce îl adusese la acea cotitură de pe șosea, ce îl chinuia atât. Indiferent de răspuns, el făcuse accidentul ca s-o evite pe ea, iar ea îi era recunoscătoare. Chiar și așa, indiferent ce hotărâse ea înainte, nu credea că acest impuls în a-l face să se simtă bine și să se însănătoșească venea numai din sentimentul de recunoștință.   — Nicholas, scoală-te, scoală-te. El o auzi și din nou făcu ceea ce-l rugase. Când o văzu că e lângă el, supraveghindu-l, simți o eliberare puternică. Ea a adus lumină în întunericul care-l înconjura. — Bună. Ea zâmbi. — E aproape trei dimineața. Ce faci? — Bine. Nu visam. Își umezi buzele cu limba. Ea urmări mișcarea și întinse mâna după paharul cu apă pe care-l pusese pe noptieră. — Încearcă să bei. Stând în dreapta lui, ea își trecu o mână prin spate și-l ridică ușor, ducându-i paharul la gură. Părul ei îi atinse obrazul, iar pieptul și-l apăsă de brațul lui. Un val ușor de căldură îi traversă trupul, răscolindu-l. Întorcându-și încet capul, așa încât să o poată vedea, luă câteva înghițituri de apă. El își dorea un înger. Ce se întâmpla cu el? Ființele cerești și eterice nu aveau pasiuni și dorințe. Un bărbat nu putea strânge un înger în brațe și să-l sărute până când sângele amândurora s-ar înfierbânta. El nu o putea dezmierda până când ar fi izbucnit un foc înăuntrul lui, iar trupul lui s-ar încorda. Deci, totul fiind foarte clar, de ce o mai voia încă? Ea puse la loc paharul, iar pe el îl lăsă ușor pe pernă. — E mai bine? — Da. I se învârtea capul și simțea cum îi vibrează, corpul îl durea, dar continua s-o privească. Ea era importantă. — Tu ești îngerul pe care l-am văzut chiar înainte de accident. Buzele ei se arcuiră într-un zâmbet. — Nu sunt înger. Mă cheamă însă Angel. — Aproape că era să te calc. — Știu, și-mi pare rău. Accidentul a fost din cauza mea. N-aș fi ieșit în șosea dacă aș fi știut ca vii tu. Dar tu conduceai atât de tare, că aproape trecuseși peste mine înainte să-mi dau eu seama. El se încruntă încercând să-și reamintească ceva ce, cu siguranță, trebuia să știe. — Unde ziceai că eram? — În Paradis. Își apăsă podul palmei pe obrazul lui ca să vadă dacă are febră. — Pe Oregon. Ce spunea ea nu avea nici un sens, gândi el. — Încotro te duceai? îl întrebă ea liniștită. El reflectă un moment la întrebarea ei. — Departe, departe. O apucă de mână și o lăsă în jos până când i-o așeză să se odihnească pe pieptul lui. Mâna ei era mică și delicată, dar faptul că o ținea într-a lui îi dădea un sentiment de confort, iar cât timp stăteau așa ea nu putea pleca de lângă el. — Eram sigur că mă voi trezi în iad. — Lovitura a fost cât se poate de dură, zise ea cu seriozitate. Înțeleg de ce credeai că vei muri. — Încă nu sunt sigur că n-am murit. Sub mâna ei, inima lui bătea puternic. — Sunt bucuroasă să-ți pot spune că trăiești. Crede-mă, te vei face bine. — Te cred, zise el, neîncetând să se gândească de ce o crede. Dar nu înțeleg. — Ce nu înțelegi? — Ce faci tu aici? — Aici locuiesc, spuse ea, întrebându-se dacă nu cumva se cam grăbise să-i anunțe însănătoșirea. Oare el continua să sufere din cauza dezorientării? El o privi fix un moment. — NU știam că sunt îngeri pe pământ. Ea se încruntă. — Ți-am spus. Nu sunt înger. Numele meu este Angel. — Dacă nu ești înger, atunci de ce semeni atât de mult cu unul? Și de ce ești înconjurată de lumină? Și de ce în spatele tău sunt îngeri? Ea tresări, privi peste umăr, apoi zâmbi. — Este un sfeșnic în spatele meu - asta trebuie să fie lumina pe care o vezi tu. Și am o colecție de îngeri de porțelan. Câțiva dintre ei sunt pe raftul din spatele meu. — Nu ești înger? Ea dădu din cap. — Nu sunt sigur că pot crede asta. Ea începu să râdă cu glas vioi. — Crede-mă. O credea și n-o credea. Nu văzuse până atunci un înger, nici chiar atunci când zbura cu avionul către paradis. Pe de altă parte, nu-și putea scoate din minte că ea nu aparține acestui Pământ. Ea își trase mâna dintr-a lui și-l bătu ușor pe piept. — Înapoi la culcare. — Nu încă, bâlbâi el. Nu înainte de a mă asigura că ești o ființă în carne și oase. O trase înspre el și-și lipi buzele de ale ei. Luată de-a dreptul prin surprindere, ea se împotrivi, iar inima îi bătea cu sălbăticie în coaste. — Ai gust de paradis, îngână el sărutând-o mai apăsat, până când gura ei se deschise, iar limba lui putu să pătrundă. Era ca o cufundare într-un vas plin cu miere, gândi el cu înfiorare și-și strânse brațele în jurul ei. Ea se îndepărtă șchiopătând de el. Sărutul lui o prinse din urmă, dând naștere unor situații pe care nu le putea controla. Limba lui căuta, mâinile lui o strângeau cu putere și cereau. În ea se treziră sentimente, dar erau total nepotrivite. Și asta nu era bine. El era un om care fusese rănit din cauza ei, ea trebuia să aibă grijă de el, nu să facă dragoste cu el. — Trebuie să ne oprim, porunci ea, ridicându-se de lângă el. — Nu. El nu știa încă dacă ea e înger sau femeie, dar n-o putea lăsa să plece. O trase din nou în jos spre el, proptindu-i pieptul de zidul solid al pieptului său. — Ai fost rănit, zise ea cu respirația tăiată. Ochii lui erau la fel de negri ca și cerul nopții, când el i-a luat capul în mâini și a privit-o fix în ochi. — Faptul că te sărut mă face să mă simt mai bine și durerea aproape că trece. — Ești dezorientat. Nu știi ce faci. — Cum vrei tu. Îi dezmierdă gâtul cu vârful degetelor, lăsând o urmă de căldură, apoi râvni din nou gura ei și începu să îi dea lecții de sărutat. Ea nu știuse până atunci că un biet sărut poate seduce, poate aprinde simțurile sau îi poate înmuia voința. Nu știuse că există atâtea terminații nervoase în buzele ei sau că asprimea limbii lui o poate face să tremure. Nu știuse că un sărut o poate readuce la viață și o poate face să-și dorească ceva ce nu și-a dorit până atunci. Nu știuse că... Treptat, brațele lui o eliberară din strânsoare, iar presiunea sărutului se micșoră. Puterea lui se făcea cunoscută, observă ea simțind o urmă de deznădejde care o sperie. Fiori plăcuți trecură prin trupul ei anihilându-i puterea de a se îndepărta repede de el. Când s-a ridicat să plece, el a întins o mână și i-a atins obrazul. — Te cred. Vocea îi era răgușită, dură. — În legătură cu ce? întrebă ea, năucită de căldura care zăbovea în trupul ei. — Sunt în paradis. Închise ochii și se întoarse încet să doarmă.   Înainte de a se lumina de ziuă, ea l-a mai trezit încă de două ori. De fiecare dată îl întreba cum îl cheamă. De fiecare dată răspundea „Satan”. Îi dădea apă, iar după ce bea, dormea la loc. Era un bărbat puternic, gândi ea în timp ce-l privea dormind, un om torturat. Un bărbat care i-a înflăcărat sângele cu un sărut. Fusese dezorientat. Era unicul răspuns. Nu-și va reaminti nimic de dimineață. Ea, pe de altă parte, nu va uita niciodată. Capitolul 2 El își aminti totul. Își reaminti cum de fiecare dată când deschidea ochii în timpul nopții, ea era acolo, își reaminti cum ea îl liniștea cu atingerea ei și cât de liniștită și plină de dorință se simțea în brațele lui. Își amintea cum îi spusese că nu e un înger, dar apoi începuse să-l facă să se simtă atât de bine cum nici o femeie pământeană nu se pricepuse vreodată să facă... ciudat de împăcat, înfiorător de înfierbântat și cu o dorință chinuitoare în el. În ciuda durerii care-i zdruncinase trupul, el o dorise pe ea, iar dacă nu ar fi putut să-și arate puterea, atunci ar fi încercat să-și îngroape trupul într-al ei și să se asigure că se află în rai sau în iad. Acum era dimineață, iar ea nu era în cameră. Și-ar da seama dacă ar fi în cameră, se gândi el. Ar auzi-o fluturând încetișor în jurul lui, i-ar fi inhalat mirosul îmbătător. I-ar fi simțit mâna mângâindu-i fața, căldura palmei ei pe obrazul său. Ea nu era în cameră, iar el simți un vag fior de nemulțumire. Își deschise ochii încet. Capul lui nu mai părea că se desparte de trup, totuși o durere surdă, dar destul de puternică, rămase, iar trupul îi era invadat de o durere, acută, mai ales pe partea stângă. Își reaminti cum îi ceruse să stea lângă el atât timp cât dormea. Oricare ar fi fost motivul, își deschisese sufletul în fața ei, o lăsase să-l vadă așa cum nimeni nu-l văzuse până atunci și i se dezvăluise cu totul... Avusese încredere în ea, iar ea la rândul ei, îi șoptise cuvinte încurajatoare îi dăduse speranță în visele lui. Cine era ea? Unde era ea? Trebuia s-o găsească neapărat. Își fricționă puțin fața, își bălăbăni piciorul peste marginea patului și se ridică. Camera se învârtea cu el și un val de durere îi săgetă capul. Se rezemă și așteptă să înceteze mișcarea camerei și să scadă durerea. Îngerii se uitau la el. Își trecu repede mâna pe la ochi, apoi privi din nou. Îngerii de porțelan, în diferite poziții și de diferite mărimi stăteau pe raftul din fața lui. Aveau zâmbete pline de beatitudine și chipuri de heruvimi. Și erau mulți. O adevărată ceată. Blestemând, se ridică în picioare. Camera se balansă puternic. — Fir-ar să fie! bâlbâi el, așteptând ca totul din jurul lui să se oprească. Foarte rar aștepta el ceva, iar ideea că nu era capabil să facă nimic îl făcu să devină posomorât ca un urs rănit. Imaginea lui în oglindă îi reținu atenția. Nu avea pe el decât chiloții. Ea îl dezbrăcase de haine, iar el nu era sigur că îi plăcea acest lucru. Dacă ar fi trebuit vreodată să se dezbrace, el ar fi vrut să fie singurul care să o facă. Faptul că a fost dezgolit fără știința lui, îl făcu să se simtă vulnerabil, un sentiment care îi era deopotrivă străin și dezgustător. Și niciodată nu fusese mai vulnerabil sau mai expus vederii ca în noaptea trecută. La naiba! Privi înapoi spre cearșafurile albastre pufoase și confortabile ale patului. Lenjeria patului avea aproape aceeași culoare cu ochii ei, un albastru clar, divin. Continuându-și inspectarea camerei, el zări o pălărie de paie cu o coroniță de flori în jurul ei, atârnând pe unul din capetele patului, o colivie pentru păsări, albă, bătută în fildeș, agățată pe un cuier de pălării; o pereche de pantofi de tenis odihnindu-se pe pernițele unui fotoliu tapisat cu o stofă albastră în carouri și o... harfă. O harfă? Da, o harfă de mărime mijlocie, deasupra mesei de toaletă, același tip de harfă pe care o țineau în mâini îngerii zburători, așa cum văzuse el în poze. O pală de aer îi înfioră pielea, ca și cum cineva ar fi deschis o fereastră iar briza ar fi pătruns înăuntru. Sau ca și cum un înger din apropiere ar fi scuturat din aripi. Deranjat, el deschise ușa debaralei și-și găsi costumul negru atârnând alături de bluze, rochii, fuste, toate având un iz delicat, ademenitor, senzual, foarte feminin, pe care el îl recunoscu ca fiind al ei. Încruntându-se, el își luă pantalonii, dar nu văzu cămașa. Apoi îi sări în ochi un pulover bărbătesc negru, pe gât. Își coborî privirea încruntată. Oare ea avea de-a face cu vreun bărbat? Îngerul lui? Bâlbâind o înjurătură, își luă repede lucrurile și plecă să caute baia. Apăru un sfert de oră mai târziu, bărbierit, spălat, îmbrăcat și pregătit s-o găsească.   Învăluită în soarele dimineții, ea stătea la masa din bucătărie, sorbind cafea din ceașcă și citind ziarul. El se lipi de tocul ușii, în parte pentru că tot ce făcuse până atunci îl cam amețise și apoi pentru că simțea nevoia câtorva secunde în care să absoarbă priveliștea din fața lui. Bucătăria avea ferestre și de o parte, și de alta, cele mai multe fiind deschise ca să lase să intre aerul proaspăt și curat al dimineții, aer care legăna bobocii rotunzi, galbeni și roșii, ai florilor care străjuiau pervazurile. Era îmbrăcată cu o pereche de jeanși și cu un pulover de lână, părul îi era strâns la spate și legat într-o coadă de cal cu o eșarfă lungă, care îi atârna pe spate. Încă îi părea un înger. Un înger pe care-l dorești din toată inima. — Bună dimineața, zise el cu o voce neașteptat de aspră. Ea își ridică ușor capul. — Bună dimineața. Te-am auzit când făceai duș, dar mă mir că te văd aici și încă îmbrăcat. Am crezut că după duș te duci să te culci din nou. Ea era pregătită să ocolească orice comentariu jignitor pe care el l-ar fi făcut despre felul ușor în care acceptase săruturile lui cu o noapte în urmă, care, de fapt, fuseseră, practic, descompuse de căldura celor doi. Când a văzut că nu spune nimic, s-a relaxat. — Ai găsit prosoapele și tot ce-ți trebuia? Le pusesem la vedere pentru tine. El dădu afirmativ din cap și regretă imediat acest lucru. — Mulțumesc. Merse șchiopătând până la masă, protejându-și piciorul stâng și se lăsă să cadă pe un scaun în fata ei. — Te necăjește piciorul? — E destul de învinețit și cred că vreo doi mușchi au fost loviți, dar nu cred că s-a rupt ceva. — Asta-i bine, zise ea, ușurată la gândul că diagnosticul pus de Matthew este bun. Îi turnă un pahar de suc de portocale, din cana care era deja pe masă, apoi i-o dădu în mână. În timp ce el bău cu poftă, ea avu ocazia să-l studieze în plină lumină a zilei. Se bărbierise și ceea ce văzu o făcu să înlemnească. Nu era un bărbat frumos, dar avea ceva puternic, magnetic, convingător. Intrase într-o încurcătură mai mare decât crezuse. El îi întinse paharul. — Îmi mai dai puțin, te rog? — Sigur, spuse ea umplând din nou paharul și întinzându-i-l. Ochii lui erau, mai mult de culoarea verde închis a jadului, decât negri, așa cum crezuse ea. Dar probabil că se făceau negri când durerea devenea foarte puternică. Sau când avea o pasiune foarte mare. Își controlă rapid gândurile. — Mă bucur că te văd mergând. Eram îngrijorată din cauza ta. Pe fața lui apăru o grimasă. — Azi noapte am crezut că am murit. — Știu. Am vorbit despre asta. Ți-aduci aminte? Pentru un moment ai crezut că ești în iad. Închise ochii. — Îmi amintesc. Ea își încleștă puterile așteptând momentul distrugător, dar el nu veni. — Eram sigur că sunt în iad. Un singur lucru mă enerva. Tu. Tu erai ceva anormal în țesătura aceea de lucruri. Îngerii nu trebuie să fie în iad. Ea hotărâse că a fi rezervată și politicoasă ar fi cel mai potrivit mod de a se comporta în această dimineață, dar el îi submina hotărârea. Zâmbetul ei veni prompt. — Nu, cred că nu. — E o harfă pe masa ta de toaletă. — Da, știu. Am cântat ani la rând. El o analiză un moment. — Când te-am văzut prima dată ieri pe șosea, aveai aripi. Ea izbucni în râs. — Nu cred. El puse paharul cu suc pe masă și își aplecă puțin capul într-o parte vrând cu tot dinadinsul să treacă peste masă și să o aducă pe ea mai aproape de el așa încât să poată explora și examina fiecare centimetru pătrat din ea și să descopere exact cine și ce era. Cu o noapte în urmă, în timpul, durerii și a febrei care-l chinuiau, avusese o legătură cu ea și ca să spună că tot ce se întâmplase a fost o enervare pentru el, nu era pe de-a-ntregul adevărat. — Ieri aveai aripi. Avea o voce foarte hotărâtă, gândea ea și totuși veselă. — Sunt sigură că nu aveam. El continua să o privească fix, cu ochii lui expresivi, cu acea capacitate de a o tulbura. — Ți-e foame? întrebă ea căutând un subiect de discuție care să-i scoată din cap obsesia că era un înger. — Da. — Perfect. Ce ai vrea... — Dar nu vreau încă să mănânc. Vreau să știu de ce credeam că nu ai aripi. Era cu siguranță un om cu o minte logică și putere de a analiza, gândi ea, făcând o grimasă și nu avea de gând să renunțe la asta, până nu înțelegea. Cu o clipire din ochi, ea derulă evenimentele înapoi, până la momentul respectiv. — Hai să vedem. Tocmai urcasem de pe plajă și traversam șoseaua... — Ce făceai pe plajă? Ea zâmbi. El era hotărât să examineze fiecare aspect al celor întâmplate. — Mă plimbam. De obicei mă plimb în fiecare după-amiază. — Cu ce erai îmbrăcată? Știu că era ceva alb. Ea dădu din cap afirmativ. — Jeanși albi și pulover alb. — Nu-ți strânseseși părul ca astăzi. Era lăsat pe spate și-l bătea briza. Ea ridică mirată o sprânceană. — Ai văzut multe lucruri în acele câteva secunde înainte de a pune frână. Tăria lui poate că-l părăsise, gândi el furios, dar, cel puțin instinctele și antrenamentul susțineau contrariul. Și voia o explicație în legătură cu ființa aceea frumoasă, aproape luminoasă, care stătea în fața lui la masă. — Am văzut un înger. Ea chicoti, iar fața lui căpătă trăsături dure. — Râzi din orice. — Da. Întotdeauna am făcut așa. Dar îmi pare rău. Nu râd de tine. Serios. Râd de situație. — Nu cred că situația este atât de caraghioasă. Sufăr mai mult decât am suferit vreodată în viața mea, nu știu încă exact unde sunt și mă uit la tine și văd ceva care, până în momentul ăsta, nu am crezut că există. Un înger. Tu. Ea simți un imbold inexplicabil de a chicoti. Are dreptate, gândi ea. Situația lui nu era amuzantă, dar, după ce toată noaptea și-a făcut griji pentru el, pur și simplu era fericită să-l vadă pus pe picioare. — Bine, bine, hai să vedem. Mai purtam și altceva? Pocni din degete. Da, știu. Purtam eșarfa asta. Duse mâna la spate și ridica un colț al eșarfei albe cu care, își legase părul. — Mi-o dădusem o dată după gât și este clar că briza bătea în colțurile ei și mi le ridica. În sfârșit satisfăcut, el dădu din cap. — Aripi. Se opuse impulsului de a râde, dar în ochii ei se citea o licărire. — Deci, crezi că ai să mănânci o omletă acum? Mai simți amețeală? — Puțin, dar îmi este foame. Supărarea îi încreți fața. — Mă simt slăbit. Nu a mai vrut să adauge că-și simțea picioarele ca de cauciuc. — E firesc, după tot ce știu că ai pățit. — Poate, dar cred că, probabil, trebuie să încerc să mănânc ceva. Iar o omletă sună bine. Dacă nu te deranjezi... — Nu, absolut deloc. Privirea lui urmărea orice mișcare a ei, în timp ce se ridică, merse la aragaz și puse ouăle, brânza și ciupercile într-o tigaie mică. Deci ea era o femeie - o femeie cu chip de înger - cu săruturi care-l făceau să uite totul și să se gândească doar la ea, iar ea avea un mod specific de a se lăsa protejată de el. El trebuia să fie prudent cu ea până va fi în stare să plece. — Unde este mașina mea? Cu lingura în mână, ea își răsuci trupul astfel încât, cu un ochi să poată fi atentă la mâncare, dar să-l vadă și pe el. — Am remorcat-o până la atelierul lui Whit. — Cine e Whit? — E singurul-mecanic auto pe care-l avem aici, în Paradis, dar e buh. Foarte bun, de fapt. Este un maistru auto care a lucrat în Los Angeles și Indianapolis. A venit aici să iasă la pensie, dar niciodată nu i-a trecut prin cap chiar să se pensioneze. Încă lucrează în fiecare zi. Poți să-l chemi, după ce mănânci. — Mă duc să-l văd, zise el hotărât. Primul ei impuls a fost să-i spună că are nevoie de odihnă în acea zi, dar nu a simțit dorința de a provoca scânteierea din ochii lui. — Dacă tu vrei... Privirea lui se plimbă de-a lungul bucătăriei multicolore. Cănile de cupru, cam uzate, dar strălucitoare, atârnau pe o poliță de pe un perete. Pe alt perete se afla un raft de oțel alb pe care stăteau cărți de bucate și mai mulți îngeri. El se uită în spate, la ea. — Numele tău chiar este Angel? Ea zâmbi. — Numele meu întreg este Angelina Smith. Dar mi se spune Angel de când eram copil. Împărți omleta în două și o presă cu lingura. — Un copil blond, cu ochi albaștri, de fildeș și cremă, îngână el. Este de înțeles. Îi aruncă din nou una din acele priviri ale lui, gândi ea, simțind căldura pe gât. Era o privire apăsătoare, apreciativă, ca și când ar fi încercat să o măsoare și să o clasifice. Ea se întrebă de ce simpla clasificare ca femeie nu era de ajuns pentru el. — Dar tu? Mi-ai spus că numele, tău este Satan, dar pe carnetul de conducere scrie Nicholas Santini. El privi îngândurat paharul cu suc de portocale din fața lui. — Satan e o poreclă pe care mi-au dat-o la servici și a prins. — Cum de ți s-a dat o asemenea poreclă? Cum se așezase lângă el, noaptea trecută, se întrebase și făcuse speculații pe marginea acestui lucru. — Cred că lumea a crezut că mi se potrivește. Un mușchi i se contractă de-a lungul maxilarului. — Doar părinții îmi mai spun încă Nicholas. — Bun, râse ea încet, încercând să-i înțeleagă proasta dispoziție. Atunci, vrei să-ți spun și eu Satan? — Nu. Ei bine, asta era cu siguranță destul de clar. Ea puse omleta pe o farfurie, o trecu peste masă și i-o așeză înainte. — Cafea? El scutură din cap, durerea străfulgerându-i țeasta cu o intensitate cumplită. — Fir-ar să fie. — Ce s-a întâmplat? — Nimic. Închise ochii, conștient că, pur și simplu țipase. Dar accidentul, traumele, femeia angelică din fața lui, toate îl înnebuniseră într-un mod drăcesc. Voia să fie din nou sănătos și voia să-i schimbe înfățișarea angelică într-una plină de pasiune violentă, desfrânată. Deschise ochii, iar după ce durerea scăzu, către un fel de amețeală confuză, ridică mâna ca să atingă bandajul de la tâmpla stângă. — Tu ai făcut asta? — Nu, Matthew a făcut-o. — Matthew? — Matthew Godwin. Este doctorul nostru de aici. — Lasă-mă să ghicesc. Este singurul doctor din oraș. Tonul său sarcastic o făcu să se apere. — Da și suntem norocoși că-l avem. Este unul din cei mai buni doctori din stat. Sunt sigură că va trece pe aici în dimineața asta, ca să vadă cum îți merge. El o privi fix, întrebându-se de ce nu se putea sătura să o privească. — Ai spus Godwin? Instantaneu, uitând că i-a fost jignit amorul propriu, ea zâmbi. — N-ai de gând să începi din nou cu chestia asta, nu? Ar fi putut, gândi el, dacă ea ar fi continuat să-i zâmbească astfel. — Acest Matthew are o voce sonoră, profundă, nu-i așa? L-am auzit azi-noapte, dar nu l-am văzut. Ea dădu afirmativ din cap. — Te-a examinat înainte ca tu să vii, ți-a îngrijit rana de la tâmplă și a stat cu tine până a hotărât că vei fi bine. — Vocea lui semăna cu a lui Dumnezeu. Ea chicoti. — Nu renunți, nu? — Foarte rar. — Bine, lasă-mă să-ți spun ceva. Poate că te afli în Paradis și se poate ca eu să-ți par un înger, iar Matthew se poate să aibă o voce profundă și sonoră, dar tu ești viu și pe Pământ și ești pe cale de a te vindeca în urma accidentului. Cu siguranță nu ești în Rai. — Atunci, de ce am senzația că sunt? Ea realiză că el nu glumea. Nici măcar nu a zâmbit când i-a pus întrebarea. De fapt, ea își dădu seama că, totuși, voia să-l vadă zâmbind. — Nu știu, Nicholas. Ochii lui se îndreptau spre buzele ei. Ea rostise numele lui atât de blajin, de dulce și cu 0 putere de seducție de care nu-și dădea seama. El voi să-i vadă buzele arcuindu-se în rostirea numelui său și apoi voi să sărute acele buze. Dar, mai mult decât orice, el voia ca nenorocita de durere din capul lui să dispară, pentru că voia să se dedice cu mult mai mult ei. Acest înger era în stare de o mare pasiune. Îngerul lui. — De ce nu încerci să mănânci ceva? întrebă ea cu blândețe. Poate că o să te facă să te simți mai bine. Ceva din vocea ei îl făcu să accepte ce-l rugase ea. Mai mult ca sigur că trebuia să găsească o apărare împotriva ei. Tăie omleta și o duse la gură cu furculița. — E delicioasă, zise el. Mulțumesc. — Poftă bună. O privi lung și luă o gură de suc de portocale. — Ai stat în picioare toată noaptea și ai avut grijă de mine, nu-i așa? Ea ridică din umeri, voind să spună că ceea ce făcuse nu a fost mare lucru. — Mare parte din noapte. Când a început să se lumineze de ziuă, am adormit câteva ore. — Trebuie să fii obosită. — Nu chiar. Acesta era adevărul. Prin ființa ei trecea o cantitate incredibilă de energie și avea sentimentul cert că el era cauza. — Ai dat puțin, din tine pentru un străin. — Am fost bucuroasă să o fac. De fapt, n-aș fi putut să n-0 fac. Din momentul când îl văzuse azvârlit din mașină, a simțit ceva aproape ca și cum ar fi fost datoria ei să aibă grijă de el. — Am o parte de vină în accident. Stăteam acolo, în mijlocul drumului. El n-a zâmbit, dar buzele lui s-au strâmbat ironic, — Nu ești vinovată, crede-mă. Eu sunt un accident care așteaptă să se producă. — Doar nu vrei să spui că tu erai un accident așteptând să se întâmple. Ai vorbit la timpul prezent. — Da? Mă rog, n-are importanță. Mai luă o bucățică de omletă. Ea îl privea cum mânca, gândindu-se că avusese dreptate în legătură cu faptul că el nu-și mai amintea săruturile. El nu bătea nici un apropos în privința asta și ea se simți ușurată, gândi în sinea ei. Dar, în același timp, simți o durere puternică, enervantă. Cum este posibil ca ceva care pe ea o afectase atât de mult, pe el să-l lase de-a dreptul indiferent? Neputând să-și termine toată omleta, el dădu farfuria la o parte, apoi își propti coatele pe masă și o privi lung. — Te-am rugat să stai cu mine noaptea trecută, așa-i? Ea presupuse că era firesc ca el să-și amintească cel puțin o parte din ceea ce se întâmplase. Dar așa stând lucrurile, cum a putut el să uite săruturile? — Da. Ai spus că eu te-am ajutat să-ți păstrezi visele pe care le pierdeai. Îți mai amintești visele? Să-și amintească? gândi el, neîncrezător. Visele îi inundaseră viața, îl zdrobiseră și acum refuza să trăiască. El și-a acceptat chinul ca pe dreptul lui, dar nu a putut, nu a vrut să discute cu ea sau cu altcineva despre ele. Și el spera că nu a dezvăluit prea mult cât timp a dormit. — Tu m-ai dezbrăcat? Cafeaua se clătina în ceașca pe care o ținea în mână, pentru că îi tremura mâna. Puse ceașca pe masă. — Nu. Matthew a făcut-o. Dar, ea văzuse trupul lui puternic, cu mușchi bine conturați, fusese, de fapt, fără nici o rușine, îmbătată de imaginea lui. Își arcui o sprânceană. — Și tot doctorul acela bun mi-a lăsat și puloverul acesta? Îi, arătă puloverul pe gât pe care-l purta, făcând un gest larg cu mâna. — L-am găsit în debara, alături de pantalonii. mei. Ea dădu din cap: — Matthew l-a cumpărat pentru tine. Cămașa ta e pătată de sânge. Am pus-o la muiat. El amână să întrebe al cui era puloverul, până când n-a mai rezistat, fiind frământat din cauză că, în cele din urmă, cedase impulsului. Și încă nu știa dacă ea avea vreo legătură cu cineva. Din câte știa el, ea putea avea o relație cu doctorul. Fir-ar să fie. El nu voia să se gândească că acest înger frumos, luminos, tentant, putea săruta pe altcineva, cu atât mai puțin să facă dragoste cu acea persoană. — Îmi pare rău, zise el, brusc. Ea îl privi absentă. — Poftim? — Îmi pare rău pentru azi-noapte. Ea deveni un pic distantă. — Care parte a nopții? — Toată. În primul rând, îmi pare rău că te-am pus în pericol, conducând atât de repede. Și apoi, îmi pare rău că a trebuit să fii martora accidentului. Trebuie că a fost îngrozitor pentru tine. — Am fost înspăimântată pentru tine, recunoscu ea, amintindu-și ce speriată fusese și cât de rău îi era, văzând cum mașina își pierde controlul și auzind zgomotul înfricoșător de metal îndoit și de sticlă care se sparge. În starea de șoc, țipase. — Îmi pare rău pentru asta. Și îmi pare rău că te-am ținut trează toată noaptea. Se opri. Și pentru că te-am deranjat cu visele mele. Se opri din nou. Și pentru că te-am sărutat. Și-a amintit. Și îi părea rău. Rău? Minunat. De-a dreptul minunat. — Tu stăteai acolo, aveai grijă de mine, mă făceai să mă simt bine, iar eu am profitat de situație. Îmi pare rău. Ea se îndepărtă de masă și se îndreptă spre lada de gunoi. Nu a fost așa cum ar fi vrut ea, ca el să-și amintească săruturile ca fiind frenetice și paroxistice, își spuse ea iritată. Și, din moment ce el fusese un expert în a stârni căldură și dorință în ea, era sigură că exista o armată întreagă de femei cărora le împărtășise aceeași experiență. Dar ar fi putut fi frumos dacă el ar fi recunoscut că săruturile fuseseră pentru el, într-o oarecare măsură, cutremurătoare. — Angel? S-a întâmplat ceva? — Bineînțeles că nu. Ce poate fi în neregulă? Luă tigăița și o trânti cu zgomot în chiuvetă. Trebuie să facă față, gândi ea, din cale afară de uimită de mărturisirea pe care urma să și-o facă ei însăși. Scuza lui îi afectase foarte tare mândria. Ei, la naiba! Răsuci nervoasă robinetul și dădu drumul la apă. O supărase, se gândi el, dar simțise că trebuie să afle ce se întâmplase între ei în acea situație. El își amintea încă impactul pe care l-a avut sărutul asupra lui. Atât de diavolesc pe cât simțise, era aproape să ia foc. Dar ea, probabil că fusese vlăguită de un om cu totul străin, care o forța să sărute, cum a făcut el. Era un lucru ciudat de care ea tocmai îi vorbea. Ea fusese încă vioaie și radioasă până când el își ceruse scuze. Își apăsă mâna pe cap. Fir-ar să fie de durere. Probabil durerea îl oprea să gândească corect. — Uite, îmi pare cu adevărat rău... Ea se învârti pe loc, apucă cârpa udă de vase și o strânse în pumn. — Te-am auzit de prima dată. Nu trebuie să o repeți.

CAPITOLUL I — Având în vedere experiența dumitale, sau mai bine zis, lipsa ei – spuse domnișoara Price, încruntându-se către Liddie care se juca nervoasă cu o șuviță de păr negru strălucitor, ce-i cădea pe față –, cea mai bună slujbă pe care pot să ți-o ofer este aceea de guvernantă, în provincie. Presupun că nu te interesează… Ochii Liddiei se măriră de uimire și, pentru o clipă, acesteia îi veni să râdă. Guvernantă la țară! De ce oare nu-i venise în cap ei însăși o astfel de idee? Era exact ceea ce i-ar fi trebuit. După patru ani la oraș, ar fi ca și cum s-ar întoarce acasă. Se aplecă puțin în față cu inima bătându-i mai tare ca de obicei: — Mă interesează foarte mult, domnișoară Price. Ați putea să-mi spuneți cu exactitate unde anume la țară ar trebui să merg? Domnișoara Price se uită mirată la acea fată cu tenul alb și ochi atât de albaștri, umbriți de mov, care părea atât de fragilă încât te așteptai să se topească după o oră de stat în soare la țară. — Foarte departe de vestul ținutului New South Wales, domnișoară Beech. Mai încolo de marginea deșertului. Ochii Liddiei sclipiră ușor și-și reținu respirația. Al șaselea simț îi spuse că acest moment și-l va reaminti toată viața și aproape ghici ceea ce domnișoara Price adăugă: — La o fermă de oi numită Painters Hill. Liddie expiră încetișor. Painters Hill! Acolo-și petrecuse cei douăzeci de ani ai vieții sale, cu excepția perioadei când fusese plecată la școala-internat. Gândurile o asaltără cu repeziciune. Cine conducea acum ferma? se întrebă ea cu febrilitate. Un lucru era sigur, nu putea să fie Mace Ridley, pentru că el, probabil, nu mai locuia acolo. Ghinionul nu putea s-o tragă înapoi la Painters Hill, dacă acel om nesuferit, printr-o întâmplare nedorită, ar mai locui acolo. Era o persoană pe care nu mai dorea s-o vadă niciodată. Niciodată. Îl cunoscuse când avea șaptesprezece ani, ceea ce o lecuise de el și de modul lui de viață. Probabil mai era încă un erou pentru fetele care-l adorau de la televizor, dar pentru Alida Beach era un individ insensibil, egocentric și mult prea chipeș pentru gustul său. Pentru câteva clipe nu zise nimic. Trebuia să se gândească bine. Nu trebuia să se lase influențată. Fusese o vreme când nu dorea nici măcar să citească despre el în ziare și chiar dacă nu mai apăruse de multă vreme în fața camerelor de luat vederi, de curând, urmărind o piesă la televizor, îi remarcase numele ca scenarist, pe generic. Bineînțeles că scria în continuare, doar îi spusese că este singurul lucru pe care dorește să-l facă. Astfel că, acum era posibil să locuiască la Adelaide, cât mai departe de Painters Hill… așa cum făcuse odinioară și tatăl său. Ar fi fost un alt mare proprietar de pământuri, care lipsește, dar Alida nu credea ca el să se mai obosească să-și viziteze proprietatea măcar o dată pe an, așa cum făcea atunci când stăpânul era tatăl său. Nu, nu credea ca să existe riscul să dea peste el, acolo. — Ei, bine? întrebă domnișoara Price și după sunetul vocii sale, Liddie își dădu seama că ea repeta întrebarea. Ce ai de zis? Te mai interesează? Liddie înghiți în sec. — Cum se numesc cei de acolo? întrebă ea cu o voce răgușită. Miss Price o privea de la înălțimea biroului. Nu era posibil să fie copiii lui Mace cei care aveau nevoie de o guvernantă, își reaminti Liddie. Trecuseră doar patru ani de când nu-l mai văzuse și în această perioadă, ori cu cine s-ar fi însurat, n-ar fi putut avea copii de vârsta la care să necesite o educatoare. — Numele lor este Damery, spuse domnișoara Price. Și am impresia că s-ar putea să fie o slujbă pe termen scurt. Se pare că au ceva probleme de familie. Uitându-se la Liddie cu îndoială, adăugă: — Oricum, la urma urmei, cred că ești prea tânără. N-ai încă douăzeci și unu de ani, nu-i așa? — Vă rog, spuse repede Liddie, nu sunt prea tânără, domnișoară Price. Am mare nevoie de această slujbă. Pot să mă descurc, o știu. Este adevărat că am doar un an de experiență ca meditator și nu sunt calificată, dar am căpătat experiență la lecțiile prin corespondență și la școala prin radio. Am fost crescută la țară. Mi-am făcut lecțiile în acest mod până la vârsta de 12 ani. Pot să duc la capăt o astfel de treabă destul de bine. Nu mă interesează că este doar temporară. Trebuie să găsesc neapărat o slujbă, termină ea cu disperare, gândindu-se la conversația pe care o avusese cu tatăl său vitreg noaptea trecută: — M-am hotărât să-mi iau o menajeră, Alida. Doamna Meade va veni să locuiască aici săptămâna viitoare și-ți sugerez să-ți cauți de lucru și să închiriezi o locuință, împreună cu una dintre prietenele tale. Ar fi mai bine din toate punctele de vedere. În această casă nu mai este nimic în afară de haos, de când a murit mama ta. Ochii lui căprui, pe care mama sa îi găsise atât de atractivi, o priveau cu răceală și Liddie clipi. Să numești, asta „haos” era prea mult, dar, într-adevăr, lucrurile nu mergeau așa cum trebuie. Când trăia mama ei, Philippa și Stephne erau suportabile, dar de șase săptămâni Liddie nu mai putea să le stăpânească și erau momente când simțea că nu mai poate. Erau prea răsfățate, ăsta era necazul. Întâi, le răsfățase bunica lor, apoi, când mama Liddiei se măritase cu Charles Hardy, ea continuase să le lase în voia lor. Poate că așa îi era mai ușor – și pentru că se temea să nu-și favorizeze propriul copil, neglijându-și fiicele vitrege. Liddie privi către femeia de la agenția de angajări: — Mă lăsați să încerc, nu-i așa? Dacă aș putea să obțin o întrevedere… — Nu este necesar, spuse domnișoara Price ridicând din umeri. Cred că doamna Damery este încă în Sidney, acum, dar mi-a dat mână liberă ca să-i găsesc pe cineva. Adevărat vorbind, nu este un lucru atât de simplu. Puține fete, în ziua de azi, vor să meargă să se izoleze în provincie. Totuși, dacă așa cum spui, ai crescut la țară, este o oarecare diferență. Deci dacă ești sigură… — Oh, dar sunt, sunt, continuă Liddie cu ardoare. Domnișoara Price zâmbi cu îngăduință: — Foarte, bine, am s-o anunț pe doamna Damery că i-am găsit pe cineva. Trebuie să fii la Broken Hill peste două săptămâni și o s-o întâlnești acolo. O să-ți scriu imediat detaliile. Cinci minute mai târziu, Liddie mergea pe stradă gândindu-se că a reușit. Și-a găsit o slujbă și mai ales la Painters Hill! Simți totuși o ușoară urmă de îndoială. Poate că nu trebuia să accepte cu atâta repeziciune să meargă acolo. Rana din suflet, pe care i-o provocase Mace, nu se vindecase ușor. În orice caz, el nu va fi acolo. Singura ei problemă acuma era cum să-și folosească cele două săptămâni până la plecare. Această problemă se rezolvă imediat ce ajunse acasă la moderna clădire din St. Ines, unde locuia de trei ani, chiar de când mama sa se căsătorise cu Charles Hardy, un agent imobiliar. În cutia poștală era o mult așteptată scrisoare de la tânărul său frate Tony și Liddiei îi sări inima din piept. Nu reușise să-l anunțe pe Tony când, cu șase săptămâni în urmă, mama murise subit din cauza unei hemoragii cerebrale. El plecase de acasă înainte de a împlini șaptesprezece ani, spunându-i maică-sii că pleacă înapoi în preerie. Neputincioasă, aceasta îl lăsase să plece, știind că nu se înțelege cu tatăl său vitreg. Liddie îi scrisese la ultima adresă pe care o avusese de la el, dar neprimind nici un răspuns, nu avea idee dacă fratele său lucrează la o crescătorie de oi cum își propusese, sau era încă pe motocicletă, în drum spre vest, luîndu-și câte o slujbă ici și colo. Se grăbi să intre în casă, nerăbdătoare să deschidă plicul și în același timp uitându-se la ceas. În jumătate de oră, Philippa și Stephne, acum în vârstă de paisprezece și doisprezece ani, vor fi acasă, plângându-se de școală, azvârlindu-și hainele pe podea, uitându-se la televizor și refuzând să-și facă lecțiile. Dacă încerca să le disciplineze, Charles nu intervenea niciodată, văitându-se că nu se poate ocupa de toate aceste „certuri” tocmai acum – aceasta însemnând „la atât de scurt timp de când îi murise nevasta”. Niciodată nu realiza că nici Liddie nu se consolase încă după pierderea mamei sale. Singură, în camera sa, deschise scrisoarea lui Tony. Era din Coober Pedy, o localitate în sudul Australiei și ochii Liddiei se umplură de lacrimi în timp ce citea cuvintele fratelui său, expresie a durerii pricinuite de moartea mamei lor, regretul că nu fusese acolo, regretul că nu scrisese mai des. Săracul Tony. Urâse să meargă, la Sidney după ce murise tatăl lor și trebuiseră să plece de la Painters Hill, și cel mai mult urâse momentul când, mai târziu, mama lor se măritase cu un om pe care nu-l înghițea. „Acum lucrurile s-au schimbat, te sfătuiesc să pleci, citi Liddie. Nu deveni sclava acestui tată vitreg încrezut și egoist și a celor doi copii ai săi. Mămica s-a măritat cu el, bănuiesc, pentru că avea nevoie de un bărbat în viața ei, dar acum când ea nu mai este, tu nu-i datorezi nimic. Știu că ai vrut s-o ajuți pe ea când era bolnavă, dar C. Hardy nu te-a apreciat atunci și pariez că acum, cu atît mai puțin. Urmează-mi sfatul și pleacă. Ar fi trebuit să continui colegiul și dacă el ar fi fost cât de cât decent, ți-ar fi dat bani pentru asta. Câteodată cred, după cum te cunosc, că te gândești să te măriți. Este adevărat că nu mai sunt la curent cu nimic. Îmi pare rău că nu-ți pot oferi nici un suport material, dar după cum cred că ai ghicit după adresă, lucrez în domeniul pietrelor de opal. Nu te voi uita dacă voi avea norocul pe care îl sper. Scrie-mi și spune-mi ce ai decis. N-o să plec chiar atât de repede de aici”. Liddie își ridică ochii de pe scrisoare. Gânditoare, încercă să-și facă în minte o nouă imagine despre fratele său, creată de această scrisoare. Nu semăna deloc cu cea a băiatului slăbuț, blond, care-și împachetase lucrurile într-un mesak și plecase d.e-acasă cu optsprezece luni în urmă. Nu-i plăcea faptul că lucrează în domeniul opalului și mulțumea cerului că maică-sa nu aflase înainte de a muri, ceea ce ar fi făcut-o să se îmbolnăvească și mai tare. Aceasta crezuse că fiul ei plecase la o crescătorie de oi să învețe meserie. Acesta fusese singurul motiv pentru care îl lăsase să plece. Liddie stătu pe loc, cu o cută de îngrijorare pe frunte. La optsprezece ani, fratele său îi părea teribil de tânăr, și cu toate că era doar cu doi ani mai mare decât el, nu putea să-și reprime simțul responsabilității pe care-l simțea față de el. Deoarece mai avea două săptămâni înainte de a începe să lucreze la Painters Hill, va merge la Coober Pedy și va cerceta ea însăși ceea ce se întâmplă în realitate. Nu vedea nici un viitor pentru Tony în zăcămintele de opal; nu știa nimic despre minerit, în timp ce despre creșterea oilor mai știa câte ceva. Era un drum lung până acolo și costa mai mult decât își putea permite, dar simțea ca trebuie să facă asta. Cât despre ajunsul la Broken Hill, oamenii de la țară fiind prietenoși, era sigură că va reuși să găsească pe cineva care s-o ducă cu mașina. În momentul în care auzi ușa trântindu-se, amintind venirea celor două fete, ea-și făcuse deja planul. Va pleca spre Coober Pedy imediat ce va fi gata. Îi spuse lui Charles despre intențiile sale, în acea seară, după masă, când fetele dispăruseră pentru că erau vase de spălat. Îi vorbi despre Tony. Aceasta n-a făcut decât să-i dea apă la moară în ținerea unui discurs despre prostia tinerilor care cred în noroc mai mult decât în muncă și ar fi continuat lăudându-se cu cariera sa plină de succes în vânzări de imobile, uitând foarte ușor banii pe care mama Liddiei îi avusese de la primul ei soț și pe care el îi cheltuise numai în propriul său avantaj. — Mă bucur că ai ținut cont de ceea ce te-am sfătuit, Alida, zise el, privind-o din fotoliul în care stătea. Ai fost inutilă destul. Apropo, unde este serviciul pe care ți l-ai găsit? Îi răspunse scurt: — Mi s-a oferit ceva spre Broken Hill. Tatăl său vitreg își ridică sprâncenele, iar gura i se încreți neplăcut: — Când pleci? — Poimâine, spuse ea hotărât, simțind cum o cuprinde mânia. Se uită la el împietrită. Ce chipeș era, dar ce lipsit de inimă! Nu se gândea la nimeni, ci doar la el însuși și mama sa nu observase niciodată. Era înduioșătoare cum îl aștepta, cum sărea să-i îndeplinească orice dorință și-i accepta mitocănia fără să se plângă. Pe Liddie o durea să se gândească la asta. Propriul său tată fusese cu totul altfel. Departe de a fi frumos, era atât de blând și înțelegător… Liddie îl iubise din tot sufletul. Liddie își făcu rezervarea pentru zborul către Adelaide de a doua zi. În acea noapte își împachetă lucrurile, gata pentru plecarea din dimineața următoare. Philippa și Stephne se supârară și o acuzară când aflară că pleacă: — Ne părăsești pe noi și pe tata… — Nu vă faceți probleme, le-o tăie ea scurt. Noua menajeră va veni mâine și sunt sigură că o să vă placă de ea. O priviră cu îndoială. Era destul de greu să curmi o relație de prietenie, pentru că, în pofida a orice, Liddie simțea afecțiune pentru surorile sale vitrege și chiar și pentru Charles. Era conștientă că, cu toată slujba sa ca guvernantă, viitorul său era foarte nesigur și începu să se gândească la întrebările puse de Tony în scrisoare: Vroia să-și continue colegiul sau își propusese să se căsătorească? „Nu”, era răspunsul la ambele cazuri și în special la acela al căsătoriei. De la Mace Ridley învățase să nu-i creadă pe bărbați, iar mai târziu, comportamentul lui Charles Hardy față de mama sa îi întărise această convingere. Bărbații chipeși erau cel mai puțin demni de încredere dintre toți oamenii. De fapt, Liddie Beech nu avea nici cea mai vagă idee despre modul în care va evolua viața sa. Dacă ar fi putut întâlni un bărbat puternic, cinstit, demn de încredere ca tatăl său, și-ar recâștiga poate încrederea în căsătorie. În acest moment însă, bărbații nu făceau parte din categoria animalelor sale favorite. Spera doar ca fratele său să îmbunătățească puțin credința ei pierdută. Odată ajunsă în Adelaide, Liddie își cumpără un bilet de autobuz care pleca ziua următoare la Alice Springs. Era un autobuz turistic care făcea o oprire de o noapte la Port Augusta, înainte de a se îndrepta dis-de-dimineață spre drumul către Centre. Era mult mai distractiv să călătorești așa decât să zbori, iar pentru Liddie, care iubea provincia, era foarte plăcut. Era ținutul marilor crescătcrii de oi, pietros și atât de plat, încât - uneori aveai irnpresia că autobuzul se îndreaptă către cer. Ici și colo era câte un pâlc de copăci și, întâmplător, câte un smoc țepos de iarbă galbenă sau gri-verzui apărând din pământul roșu. Acestea, marea întindere de pământ lutos și tufișurile ciufulite erau stranii, dar atât de dureros de familiare Liddiei, care privea prin fereastra autobuzului la imaginile ce-i zburau prin față. Căută să distingă acele floricele galbene care străluceau uneori din tufișuri, sau pui de animale încercând să pască -smocurile sărăcăcioase și simți în suflet un dor nespus pentru locurile unde-și petrecuse copilăria. Și cât de minunat i se păru să vadă din nou canguri săltând de-a lungul câmpiei! La prânz, după depășirea marilor lacuri sărate, autobuzul se opri puțin la Kingoonya, un orășel, stație la calea ferată care străbătea câmpia Nullarbor și care se compunea dintr-un garaj, magazin, hotel, poliție și o școală micuță. În continuare drumul ducea printr-un ținut dezolant, unde stâncile străluceau puternic și metalic în lumina orbitoare. Târziu, după-amiază, ajunseră la Co-ober Pedy, o localitate micuță, care exista numai din cauza exploatării de opal și care zăcea ca o epavă abandonată, în câmpia netedă și prăfuită. Pentru Liddie, ziua se apropiase de sfârșit. Nu-i făcuse cunoscut fratelui său că sosește și, luându-și bagajul cu ajutorul unui șofer foarte amabil, intră într-un magazin care purta un anunț „Vindem orice", pentru a întreba unde îl poate găsi pe Tony Beech. — Tânărul cu păr blond și barbă? întrebă proprietarul cu o voce aspră, dar prietenoasă. Barbă? În mod sigur Tony era prea tânăr ca să aibă barbă. Tocmai când să nege această posibilitate, Liddie se opri. Poate că acum are barbă. Zâmbi nesigur și aprobă. Este fratele meu. — Nu seamănă cu dumneata… Dacă ăsta este tânărul la care te referi, locuiește puțin în afara localității, în bojdeuca tânărului Harry West. Liddie se strâmbă gândindu-se la valiza grea și strada prăfuită, îndoindu-se că ar găsi ceea ce se cheamă „un taxi”, într-o localitate ca asta. — Dacă îmi spui direcția, o s-o apuc într-acolo. — Direcția? omul o măsură neîncrezător. Stai un pic, așteaptă, l-am văzut pe tovarășul său cu puțin timp în urmă. Venise pentru ceva cumpărături. Probabil acum este la cârciumă. Ieși pe ușă și, reliefându-se puternic în lumina orbitoare, țâșni în strada pe care erau parcate câteva mașini hodorogite și pline de praf și câteva utilaje. — Uite la vechitura aia. albastră, îi spuse el Liddi-ei, du-te și așteaptă lângă ea și Roy va veni, mai devreme sau mai târziu. Mașina era descuiată și, după o ușoară ezitare, Liddie își puse valiza cea mare în portbagaj având grijă să nu strivească grămada de cumpărături ce se afla aici. Se decise să exploreze locul, având grijă ca din când în când să se uite spre mașină, pentru a nu-l scăpa pe numitul Roy. Începu sa se plimbe pe stradă, un pic nervoasă din cauza privirilor curioase ale celor ce treceau pe lângă ea. Mulți dintre ei erau oameni butucănoși, în pantaloni sau șorturi prăfuite, câțiva dintre ei fără cămăși, iar unii purtând doar îmbrăcăminte de corp divers colorată. Toți aveau un strat de praf pe față și haine, ceea ce nu era de mirare deoarece nu vedeai nicăieri un copac sau fir de iarbă. După ce i se făcu cu ochiul și fu fluierată de vreo câteva ori, pe Liddie o părăsi curajul. Nu putea să se obișnuiască Cu acest gen de bărbați. Era sigură că mulți dintre ei erau oameni decenți și de îndată ce va fi cu Tony sau prietenul acestuia, Roy, nu va mai fi nici o problemă, dar în acest moment o enervau cu toții. În timp ce se întorcea grăbită înapoi, observă un bărbat care deschidea portiera mașinii albastre. Trebuia să fie Roy și începu să se grăbească, privindu-l cu neîncredere în timp ce acesta se opri un moment. înainte de a intra în mașină. Nu prea înalt, cu umerii lați și mai curând solid, părea mai în vârstă ca Tony, cu toate că cea mai mare parte a feței îi era acoperită de o barbă neagră. Se simți considerabil liniștită de ochii căprui ce o priveau acum, după ce se apropiase de mașină. Liddie îi zîmbi puțin cam nervoasă. Nu era sigură că lui îi va plăcea când va constata că sora lui Tony Beech se băgase în lumea - bărbaților de la Coober Pedy. — Sunt Liddie Beech, spuse ea repede, în timp ce tânărul o privea fix. Sunt sora lui Tony. Nu-i așa că ești Roy? El aprobă din cap: — Roy Hanson. Totuși Tony nu mi-a spus că te așteaptă. Unde stai? La hotel? Simțea cum se roșește. — N-am tras nicăieri și Tony habar n-are de sosirea mea. Mi-am pus bagajele în mașină, mărturisi ea, dar o să le scot dacă… — Dacă nimic, o întrerupse el cu un zâmbet prietenos. Se aplecă pentru a deschide ușa în dreptul locului de pasager al mașinii: — Hopa sus, Liddie. Nu-i nevoie să mergi la hotel. Putem să te găzduim, deși nu arăți ca o fată care s-ar acomoda aici, adăugă el privindu-i admirativ rochia crem, fără mâneci, cu care era îmbrăcată. — Apropo, cât ai de gând să stai în această șandrama prăfuită? — Nu prea mult. Trebuie să fiu la Broken Hill peste zece zile. Mașina o porni la drum lăsând în urma ei un nor gros de praf și Liddie observă o măcelărie, o brutărie, o băcănie, un magazin și un restaurant, ca și o bancă și câteva centre pentru opal, după care părăsiră ceea ce s-ar fi putut numi zona construită a orășelului. În curând se strecurau pe un făgaș care urca și cobora printre puțuri de mine, mormane de murdărie și locuințe subterane așezate în praful roșcat al unui peisaj lunar. Liddie putu să vadă canistre de petrol ce serveau drept coșuri, generatoare fragile care alimentau cu electricitate și găsi totul aproape fascinant. — Tony este un băiat grozav, remarcă Roy. Am devenit parteneri, ți-a spus? Ai nevoie de un tovarăș când lucrezi ca noi. Știi ceva despre extragerea opalului, Liddie? — Absolut nimic, recunoscu ea. Se poate trăi din asta? El dădu din umeri și zâmbi. — Bineînțeles că poți trăi, deși pentru moment, eu și cu Tony de-abia ne acoperim cheltuielile. Dar sunt sigur că nu va dura mult până când o să dăm de ceva de valoare. O cantitate de opal considerabilă s-a extras din vecinătate. Într-una din zile o să ne întâlnim cu norocul și o să găsim o piatră mare. Continua să conducă prin praf în timp ce vorbea. — Gata. Am ajuns. Intră. Îți aduc eu valiza. După cum se pare, Tony încă nu s-a întors, dar n-o să întârzie mult. Îl urmă coborând niște trepte, într-un fel de magherniță subterană. Citise despre luxul neașteptat în care trăiau câțiva dintre prospectorii de opal din Coober Pedy, cu mobilă modernă, covoare pe dușumele, tablouri pe pereți și așa mai departe, dar această locuință era departe de a fi luxoasă. De fapt, era ceva spartan cu pereți grosolani unde ici și colo se vedeau urme de tencuială și cu niște găuri ce serveau pentru aerisire. În pereți fuseseră săpate paturi și scaune și se mai aflau acolo un frigider vechi și o plită, dar era destul de curat având în vedere că aici locuiau doi burlaci. — Nu este locuința mea, explică Roy, în timp ce Liddie se uita în jur. Băiatul care stă aici este plecat la Sidney ca să vândă o parcelă cu opal. Ar putea să ia un preț bun dacă nu se grăbește. Maică-sa a avut grijă de el până acum o săptămână. Se cocoșase trăind în tranșeea asta, adăugă el cu o strâmbătură. Poate fi făcută locuibilă. Dacă ar fi fost a mea, nu mi-ar fi displăcut. Până la urmă n-o să ți se pară chiar atât de rea. Presupun că mâine o să vrei să arunci o privire la puțurile de mină. — Da, mi-ar place să fac asta, aprobă ea, un pic amețită de această conversație despre parcelele cu opal. Îl privi cum pune niște apă la fiert ca să poată face ceai și se minună cât de mult îl putea el influența pe fratele său. Părea a fi un om plăcut, cu care te poți înțelege ușor. Nu era prea frumos, dar în concepția Liddiei, acesta era un punct mai curând în favoarea lui. Tocmai se gândea la tatăl său vitreg, Charles, când dintr-o dată, îi apăru în imagine fața lui Mace Ridley, fapt care o tulbură profund. Cum putea să-și aducă aminte atât de bine figura unui bărbat pe care-l cunoscuse doar vreme de trei săptămâni și pe care nu-l mai văzuse de patru ani? Își spuse că toate astea se datorau faptului că-i văzuse destul de des fotografia în reviste. În adâncul sufletului său, știa însă că nu acesta-i adevărul. Totul era din cauză că fusese atât de disperat de îndrăgostită de el… până când acesta îi destrămase visurile cu o lipsă de sensibilitate brutală, lăsând-o să înțeleagă fără dubii că se distrase pe socoteala ei. Dar acestea erau de domeniul trecutului. Acum depășise starea ei de nebunie pentru Mace Ridley. După ce bău ceaiul făcut de Roy, insistă să-l ajute în pregătirea unor legume pentru masă și nu peste multă vreme se auzi zgomotul unei motociclete. Vederea fratelui său, după atâta vreme, fu un șoc pentru Liddie. Era atât de murdar, atât de slab iar barba care-i înconjura fața era albă de praf. Mîinile pe care le întinse către ea erau aspre. Se uitară un timp unul la altul ca și când ar fi fost doi straini și apoi fata începu să plângă – pentru moartea mamei sale și pentru băiatul drăguț care fusese fratele său și care acum dispăruse lăsând în locul său pe acest tânăr aspru cu ochi strălucitori de safir. Știa că dacă maică-sa l-ar fi văzut astfel, ar fi fost distrusă. — Am primit scrisoarea ta, îi spuse ea, când reuși să-și oprească lacrimile. Și… Tony… a trebuit să vin să văd cu ochii mei dacă totul este în regulă. — Pentru Dumnezeu, sigur că totul este în regulă, Lid. De ce n-ar fi? Oricum, îmi pare bine că te văd. Stai jos și povestește-mi. Se așeză pe unul din locurile săpate în pământ. Era foarte inconfortabil pentru că nu erau acoperite cu nimic. Tony se așeză pe podea și deschise o cutie de bere. Bău o lungă înghițitură, pe urmă, ștergându-și buzele cu dosul palmei, remarcă: — Ai plecat definitiv de acasă, nu-i așa? — Da. N-am mai vrut să stau după ce a murit mama. Ochii lui Tony o fixară. — Nu te învinuiesc. Ce-ai de gînd să faci? Ți-am spus când ți-am scris că nu am prea mulți bani. Arătă spre pereții sărăcăcioși și grosolani ai locuinței: — Mi-e teamă că nu este exact ceea ce-ți dorești! — Nu, aprobă, ea. Dar nici tu nu ești obișnuit cu așa ceva. Tu… tu o să mai stai mult aici, Tony? — Totul depinde de noroc, spuse el. Nu mă aștept să te întovărășești cu mine, oricum. Roy, care preparase între timp ceva de mâncare, intră și se așeză pe o altă bancă din pământ, bând bere și uitându-se la Liddie de parcă n-ar mai fi văzut o fată ca ea de multă vreme. Încercând să ignore această privire enervantă care se concentra asupra ei, îi spuse fratelui său: — N-am venit ca să mă ajuți, Tony. Am vrut doar să fiu sigură că totul este în regulă în ceea ce te privește. Eu am găsit o slujbă ca guvernantă, continuă ea zâmbind. N-ai să ghicești niciodată unde. — Atunci ai face bine să-mi spui, spuse el zâmbind, iar dinții îi străluciră albi, în contrast cu fața murdară. — La Painters Hill! spuse Liddie și-i așteptă reacția. — A fost prin dorința ta, sau din întâmplare? — Din întâmplare. — Cine e stăpân acum, acolo? Am auzit c-ar fi Mace Ridley… își continuă cariera și are grijă și de pământ. Ar trebui să fii atentă, o să-ți cam tragă clopotele! Nu cumva chiar asta este ideea? Nu cumva ai fost cam amorezată de el în anul în care venise să-l controleze pe tata cum conduce ferma? Liddie se înroși toată. Tony nu fusese în vacanța de primăvară, în acel an și chiar dacă niciodată ea nu-i spusese nici un cuvânt despre ceea ce se întâmplase, presupunea că maică-sa îi mai suflase câte ceva. Răspunse repede: — Nu știu de unde ți-a venit o astfel de idee. Dacă vrei să știi, mi-e neplăcut să-l văd. Face parte din categoria bărbaților frumoși care nu se pot gândi decât la ei înșiși. La fel ca și Charles. Și nici măcar nu este la Painters Hill. Dacă ar fi fost, n-aș fi pus piciorul acolo. Nu mai joacă, dar scrie pentru televiziune sau așa ceva. De altfel nu știe nimic despre creșterea oilor. Cei care sunt acuma acolo se numesc Damey și pentru că nu mă vroiau chiar imediat, m-am gândit să trec și să te văd pe tine întâi, cu toate că drumul a fost mai scump decât mă așteptam, zise ea în concluzie. — Bine, sper că ai ceva bani. Tot ce am găsit noi până acum căutând opal, de-abia ne ajunge să ne ținem zilele. — Nici. așa Tony, nu-i chiar atât de rău, se amestecă Roy, care până atunci ascultase fără a lua parte la conversație. Trebuie să ne ținem firea și-ți jur că în curând o să nimerim peste un zăcământ bogat. — O să nimerim, spuse Tony și se încruntă la Liddie. — Cât ai de gând să stai aici, acum când te-ai asigurat că sunt viu și încă mă mișc? — Nu prea mult, spuse ea puțin stânjenită de reproșul din ochii lui. Doamna Damery trece vineri, săptămâna viitoare, prin Broken Hill, ca să mă ia. — Vinerea, viitoare! exclamă el. Ce ai de gând să faci? Nu-mi place ideea să stai aici, este prea rudimentar pentru tine. Ar fi mai bine să te muți la hotel, unde poți găsi un pat curat și o baie. Liddie își mușcă buzele. Din ceea ce văzuse în orășel, nu credea că ar vrea să stea la hotel pe cont propriu. Ar fi fost probabil la fel de incomod și zgomotos noaptea. Realiză că procedase cam impulsiv plecând din Sidney așa cum făcuse. Dacă s-ar fi gândit mai bine ar fi realizat că o să dea de probleme de acest gen. Totuși, nu se aștepta ca Tony să locuiască în condiții atât de primitive, sau „aproape primitive”, se corectă ea. Inspiră puternic și-i spuse fratelui său cu hotărâre: — Mai curând aș sta aici, dacă tu și Roy nu aveți nimic împotrivă. Nu cred că mi-ar place să stau la hotel noaptea. — Cred că ai dreptate, spuse Tony neajutorat. Presupun că o să vrei să ieși. Crezi că ai să poți să umbli printre mormanele de steril? Ai putea, dacă ți-ai fi adus cu tine niște haine mai vechi… — Am niște blugi și bluze, spuse ea, nu prea încântată. Avea o vagă idee că mineritul înseamnă scurmatul printre mormane de murdărie, în căutarea bucăților de opal. Pentru o vreme s-ar putea să fie nostim… — Formidabil! exclamă Roy, ochii săi căprui zâmbitori întâlnindu-i pe ai ei. Poți fi mascota noastră. S-ar putea să ne porți noroc. Liddie îi zâmbi la rândul său. — De cât timp ești în Coober Pedy, Roy? Întrebă ea. — Eu? De aproape șase luni. M-am ocupat de prospectarea opalului aici și la Lighting Ridge, de când aveam nouăsprezece ani. Îți intră în sânge… este ca o boală… nu-i așa prietene? întrebă, întorcându-se spre Tony. — O, dar Tony vrea să meargă la șes, spuse Liddie cu repeziciune. Merge să caute de lucru la o fermă de oi, nu-i așa, Tony? Fratele său o privi cu ochi uimiți și încă o dată, ea se gândi că el arată mult mai în vârstă decât cei optsprezece ani ai lui. — Vroiam să fac asta odată, aprobă el, dar ar fi numai muncă de păstor, Liddie. Ce șanse aș avea ca să-mi conduc vreodată propria fermă? Pariez că mama nu ne-a lăsat un cent. Frumosul ei bărbat a păpat tot. Nu-i așa? — Cred că da, admise Liddie cu voce joasă. — În timp ce, când este vorba despre opal, este o altă chestie, spuse Tony, boțindu-și cutia de bere în mână. Ai o șansă să devii cu adevărat bogat. — Nu prea mare șansă, spuse Liddie cu înțelepciune. Ochii fratelui său se întunecară. — Nu fi bleagă, Liddie. Vreau să trăiesc în acest mod și asta este totul. Nu încerca să faci pe sora cea mare și să-mi spui cum să-mi aranjez viața. Făcu o pauză și apoi întrebă cu suspiciune: — Nu cumva scumpul nostru tată vitreg te-a trimis ca să vezi ce fac și să-mi ții o predică în propriul său beneficiu? — Bineînțeles că nu este vorba de asta, exclamă ea mai mult decât jignită. Îi displăcea să-l vadă pe Tony astfel, privind-o ca și cum i-ar fi fost dușmancă. — Am vrut să te văd… ești fratele meu… credeam… Se opri și se întoarse cu ochii înlăcrimați, când Roy o cuprinse cu brațul: — Ascultă, copilă, ești obosită. Ai făcut un drum lung și ai avut destule surprize pentru o singură zi și bănuiesc că o grămadă de lucruri te-au și supărat. Uneori reuniunile de familie pot fi traumatizante. Hai să nu mai continuăm conversația în seara asta. Acum, mă duc să pregătesc o cină bună, după care o să-ți fac o cafea cu puțin brandy înăuntru și apoi o să mergi să faci nani. Avem un sac de dormit și o saltea și să nu-mi spui că n-avem grijă de tine. Liddie își înghiți lacrimile și încercă să-i zâmbească, mișcată de grija lui și rușinată de propriile ei reacții. De fapt, Tony trebuia să-și trăiască propria sa viață. „Dar nu o astfel de viață” se pomeni ea gândind. Era prea aspră, prea nesigură pentru cineva care fusese crescut ca Tony. Roy era cu totul diferit de fratele său. — Cred că n-ar fi trebuit să vin, zise ea poticnindu-se. Roy puse un braț încurajator în jurul umerilor ei: — Să nu spui asta. Este cel mai minunat lucru pe care l-a văzut această cocioabă.