Romane de dragoste pdf

CAPITOLUL I — Doamnă Simson, dacă binevoiți să mă urmați, domnul Moore vă așteaptă… Cherry Simson se ridică. Ea nu era nicidecum impresionată de întrevederea care urma să aibă loc. Se întîlnise cu Alec Moore de mai multe ori, în cursul celor trei ani precedenți. El era simpatic. De altfel, dacă obținea sau nu această slujbă îi era perfect egal. În timp ce intrau în lift, tînăra funcționară de la serviciul de personal îi surîse cu amabilitate doamnei Simson. Sediul societății Silver & Silver ocupa cinci etaje într‑o clădire elegantă din West End, la Londra. Cu toate că lucra de trei ani pentru această societate, Cherry nu pusese niciodată piciorul aici. Coridoarele lungi erau decorate cu plante verzi, birourile erau de un alb imaculat. O mochetă groasă completa confortul și eleganța ansamblului. Silver & Silver era o societate înfloritoare. Ea se dezvoltase de‑a lungul timpului, adaptîndu‑se mereu cerințelor epocii și acum era aproape centenară. Obiectivele sale constau în conceperea, fabricarea și instalarea sistemelor de climatizare a aerului, în țară și în străinătate. Ascensiunea societății devenise mai rapidă de cînd Leon Silver, pe care Cherry nu‑l cunoștea încă, preluase conducerea. — Îl cunoașteți pe domnul Moore? întrebă cu amabilitate însoțitoarea ei. Ușile automate se deschiseră fără zgomot. Ajunseseră la etajul cinci, unde se aflau birourile conducerii. — Da, răspunse Cherry. A venit de mai multe ori la sucursala noastră din Bristol. Își aranjă în mod mecanic coafura. Își ridicase părul aproape negru într‑un coc elegant, care îi venea de minune. Cîteva bucle îi încadrau fața delicată, cu tenul de porțelan. Se îmbrăcase cu aceeași eleganță discretă ca pentru o zi obișnuită de lucru. Deși rezultatul întrevederii îi era aproape indiferent, spiritul ei viu înregistra tot ce o înconjura. O urmă pe tînăra însoțitoare de‑a lungul unui coridor acoperit cu mochetă verde. Pe pereți erau suspendate fotografii imense ale uzinei din Southampton, precum și diferite produse ale companiei Silver & Silver. Ele intrară pe o ușă pe care scria „Alec Moore, director de vînzări”, și se pomeniră, nu în biroul acestuia, ci în cel al secretarei. Aceasta părea de aceeași vîrstă cu Cherry. Era fermecătoare cu părul ei castaniu roșcat și cu surîsul primitor. — Bună ziua, spuse ea vesel. Mă numesc Karen Black. Șeful meu este în momentul de față la telefon. Un apel intercontinental. Stați jos, vă rog. — Mulțumesc. Cea care o însoțise pe Cherry îi întinse secretarei un dosar, apoi se retrase. — Succes, doamnă Simson spuse ea înainte de a pleca. Jumătatea de oră în care discutase cu directorul personalului se desfășurase în bune condiții. Dacă și Alec Moore o aprecia, ar putea să‑i ia locul în scurtă vreme Karenei Black. Dar voia oare cu adevărat lucrul acesta? Dorea ea această slujbă la sediu și mutarea la Londra? Părinții ei o încurajau în acest sens. Cherry suspină resemnată. Fără ei, ea nu ar fi încercat să obțină, probabil, acest post. Ei o iubeau mult dar o sfătuiseră totuși să‑și părăsească domiciliul și orașul în care trăise dintotdeauna. — Sînt trei ani, Cherry… Astfel începuse cu o lună înainte mama ei, Cherry cunoscîndu‑i pe de rost toate argumentele. — Draga mea, nu crezi că e timpul să faci cîteva schimbări în viața ta? Doar nu vrei să‑ți petreci tot restul vieții lîngă noi. Cherry îl privi pe tatăl ei ca să vadă ce credea și el. — Are dreptate, spuse el, cu o privire în care i se citea compasiunea. — Sîntem amîndoi convinși că ți‑ar prinde bine să părăsești Bristolul și casa. Îți faci prea multe gînduri care îți trezesc amintiri dureroase. David a murit de trei ani și tu tot nu ai reușit să depășești… Acest doliu. Cherry completase în gînd fraza determinată. Cît timp trebuia să treacă ca să te refaci după dispariția brutală a unui soț? Ar putea oare vreodată să se adapteze la o nouă existență, fără David? Va redeveni ea persoana veselă și comunicativă care era înainte de accident? Nu. Niciodată. Era sigură de asta. Ceva în ea se rupsese iremediabil. Dar ea nu voia să le spună asta părinților ei. Ei erau și așa destul de neliniștiți în privința asta. La o săptămînă de la această conversație, văzu anunțul privind această slujbă, într‑o scrisoare adresată de societate, serviciului personal. Își depusese candidatura mai mult pentru a face plăcere familiei. Nu avea nici un chef să se despartă de ei. Erau adorabili, o susținuseră cu toată dragostea după drama prin care trecuse. Dar ei simțeau că ea trebuie să devină independentă acum. Ea căpătase destulă forță, emoțional vorbind, pentru a se descurca singură. În ce stare era ea astăzi? Pe cînd încerca să‑și răspundă la această întrebare, ochii ei mari de culoarea ametistului făcură înconjurul biroului Karenei. Se simțea foarte sigură pe ea și asta pentru simplul motiv că nimic nu putea s‑o mai emoționeze. Îi era indiferent dacă locuia la Bristol sau la Londra. Obiceiurile ei vor rămîne aceleași. Acest lucru îi convenea. De altfel ea se putea întoarce acasă ușor în timpul week‑endurilor. Distanța dintre cele două orașe nu era foarte mare. Dar poate nici nu va obține această slujbă. Trei ani de experiență într‑una din sucursale ca secretară a directorului nu însemna că era capabilă să‑și asume responsabilitățile importante pe care le implica un post la sediul central. Aici se tratau afaceri internaționale. Va fi ea la înălțime? Ea începu să observe cu interes ceea ce o înconjura. — Ce loc de muncă plăcut, remarca ea cu voce tare. Luminos, aerisit, dotat cu cel mai bun echipament posibil. — Așa e! exclamă Karen Black, cu entuziasm. Dar trebuie să vă previn că dacă veți lucra aici veți avea multe treburi de făcut. În timp ce vorbea, introduse o foaie de hîrtie în mașină și bătu o scrisoare. — Știți, reluă ea fără să‑și întrerupă activitatea, nu veți avea deloc timp să leneviți. În schimb sînt o grămadă de avantaje. Avem propriile noastre săli de mese și mîncarea e excelentă. Nu‑i puțin lucru, nu‑i așa? Surîse și continuă: — Locuiesc singură, așa că nu‑mi dau niciodată silința să gătesc seara. Aici, masa de prînz este atît de copioasă! Și poți bea cîtă cafea dorești. Avem cinci săptămîni de concediu și… Ea izbucni în rîs. — Ce proastă sînt! exclamă ea. Dumneavoastră cunoașteți perfect compania, pentru că faceți parte din personalul ei. Din ce regiune sînteți? — Din Bristol. Dar presupun că lucrurile sînt puțin diferite la sediu. Karen aruncă o privire standardului telefonic de pe birou. — A terminat convorbirea. Mă duc să‑l anunț că sunteți aici. Ea se ridică și se îndreptă spre ușă. — Scuzați‑mă… începu Cherry. Karen se opri și se îndreptă spre ea. — Eu… mă mir pur și simplu că părăsiți acest post, spuse ea cu un aer jenat. Ochii ei arătau încăperea în care se găsea Alec Moore. Karen rîse cu amabilitate. — Nu vă neliniștiți, o asigură ea. Alec este patronul ideal. El știe să vă valorifice și să vă insufle dorința de a vă efectua sarcinile cît mai bine. Nu acesta este cazul directorului nostru general, adăugă ea coborînd vocea. Anne nu este prea răsfățată. — Anne? Tonul Karenei deveni confidențial. — Anne Mellor, secretara lui Leon Silver, directorul general. Cherry auzise vorbindu‑se despre acest om. El succedase tatălui său douăsprezece luni mai devreme, după ce a îndeplinit funcția de director general timp de nouă ani. — Nu l‑am întîlnit niciodată, declară Cherry. — Nu este ușor de suportat! Dar presupun că cel care ține hățurile nu trebuie să fie, nu‑i așa? Anne are cea mai bună părere despre el. Totuși, ea este într‑o situație grea pe moment. Tocmai a aflat că este însărcinată și domnul Silver nu este mulțumit. Nu vrea s‑o piardă, înțelegeți? Or, Anne l‑a anunțat că va părăsi postul puțin înainte de a naște. De ani de zile încearcă să aibă un copil și acum are de gînd să profite din plin de treaba aceasta. Cherry aprobă. Ea se gîndi că Leon Silver era egoist pentru că se supărase pe secretara lui cînd aceasta avea un motiv atît de minunat să plece. Ea tăcu totuși. — Dar mă îndepărtez de subiectul întrebării dumneavoastră, reluă Karen cu o voce veselă. Vreți să știți de ce plec? Nu este un secret pentru nimeni. Tocmai m‑am logodit. Lucrez în Anglia de peste șase ani și… ghiciți ce mi s‑a întîmplat? Am întîlnit un neozeelandez! El locuiește la o sută de kilometri de casa mea, la Auckland! Lumea este într‑adevăr mică. Cherry surîse. Nu sesizase că fata era din Noua-Zeelandă. Ea nu avea nici un accent. — Deci vă întoarceți în țară pentru a vă căsători, conchise ea. — Și pentru a mă stabili acolo, preciză Karen. Ea pătrunse în biroul patronului și, două minute mai tîrziu, Cherry îl saluta pe Alec Moore. — Doamnă Simson! Sînt încîntat să vă revăd! Vă merge bine sper? Cum o mai duce Bob?… Luați loc, vă rog. — Bob este în plină formă. Vă trimite complimente, răspunse Cherry, așezîndu‑se. — Mărturisesc că am fost surprins de candidatura dumneavoastră, declară cu sinceritate domnul Moore, cu ochii la ea. Ușor stînjenită, Cherry îi întoarse privirea. — De ce? întrebă ea. Am o bună experiență în companie și… — Nu aceasta este problema. Nici nu mă îndoiesc de capacitățile dumneavoastră. Fața i se lumină de un surîs seducător. — Inutil să vă spun, continuă el pe un ton convingător, că Bob Sangley susține candidatura dumneavoastră, chiar dacă ideea de a vă pierde nu‑i surîde deloc. Aceste cuvinte o consolară pe Cherry. — Atunci de ce sunteți surprins, domnule? insistă ea. El ezită înainte de a‑i răspunde. — Cînd am redactat acest anunț, explică el, am precizat că persoana interesată nu trebuie să aibă nici o obligație. Ea trebuie să fie liberă să călătorească în orice moment. — Da? — Nu mi se pare că sînteți corespunzătoare acestui profil, făcu el cu un aer dubitativ. Aveți un soț și… — Domnule, îl întrerupse ea, sînt văduvă. Ea vorbise liniștit, fără cea mai mică emoție. Era capabilă acum să admită adevărul cu calm, fără a fi rănită. Era ca și cum durerea i se anesteziase. Interlocutorul ei tresări ușor. Era vizibil stupefiat. Cherry se miră în sinea ei că el nu era la curent cu situația ei. — Îmi pare rău, se scuză el… Bob nu m‑a lăsat niciodată să înțeleg lucrul acesta. Credeam… El deschise dosarul adus de Karen. Cherry se destinse și se cufundă în fotoliu. La douăzeci și patru de ani era puțin probabil ca Cnerry să‑și fi pierdut soțul. Era normal ca Bob să omită să menționeze asta cu ocazia deplasării șefului său. Aveau, desigur, subiecte mult mai importante de dezbătut. — Greșeala dumneavoastră este firească, declara ea. Dar după cum ați înțeles acum, nu am nici un angajament și nici o obligație. — Sînteți gata, deci, să călătoriți cu mine, dacă va fi nevoie? insistă Alec Moore. — Absolut. Puțin îi păsa unde se afla. Aici sau în altă parte… Nu mai avea nici un entuziasm pentru ceva. Fugar, îsi aminti ce adolescentă dinamică fusese. Cît de mult ar fi exaltat‑o altădată ideea de a cunoaște țări străine. Închise o clipă ochii. Ce gînd prostesc! Ea nu și‑ar fi putut pune candidatura atunci pentru că nu era liberă. Se angajase de bună voie față de un soț și era fericită. Alec Moore nu se grăbea, studia dosarul care se afla în fața lui. Cherry așteptă cuminte. El îi va pune cu siguranță întrebări suplimentare. Ea începu să‑l examineze. Era un bărbat frumos, în jur de patruzeci de ani, sportiv. Avea un păr des, blond, ochi căprui, o privire deschisă, onestă. Totuși, ea nu trebuia să uite că el poseda mai mult ca sigur o personalitate puternică și multă voință. Aceste calități erau indispensabile pentru a ajunge la postul de director, într‑o companie atît de înfloritoare. Cherry îl găsise întotdeauna simpatic. Astăzi, după ce îl observase pe îndelete, ea hotărî că îi plăcea. În final ea era într‑adevăr mulțumită să obțină acest post. Alec Moore începu să‑i descrie sarcinile pe care trebuia să le efectueze dacă va lucra cu el. Fără să pară, o evalua cu privirea. El văzu că ea este interesată, dar nimic mai mult. Ea părea inteligentă. Și era atît de drăguță! Ce ochi! Imenși, de o culoare de‑a dreptul neobișnuită: violeți ca profunzimile apei, minunați. Era primul lucru pe care îl remarcase la această fată. Apoi, urma surîsul, atît de luminos încît îți încălzea inima. El nu era sigur că ea va fi secretara ideală. O cunoștea încă prea puțin. Dar era cu siguranță o plăcere să o privești. Îi plăcea să se înconjoare de frumusețe. Ori Cherry era fermecătoare. Totuși, el se îndreptă în fotoliu și se aplecă ușor în față; îi trebuia mai mult decît o persoană decorativă. Nu trebuia să se lase influențat de aceste pupile inteligente care se străduiau – își dădu el seama deodată, să ascundă o profundă tristețe. Ce‑ar crede Leon despre această femeie? Era un judecător avizat cînd era vorba să discearnă caracterul unui individ. Alec nu avea totuși de ce să‑l invidieze în acest domeniu. El ghicea destul de repede personalitatea interlocutorului său. De obicei. El tăcu, curios să vadă reacțiile acestei ciudate candidate. Cherry așteptă un moment să se asigure că el își terminase discursul. Apoi ea începu să pună întrebări. Ea avea zeci. În timp ce directorul îi descria postul ea se hotărîse că voia să‑l obțină. Avu un gînd fugar pentru părinții ei, care o însoțiseră la Londra. Se va întîlni cu ei pentru masa de prînz, într‑un restaurant din apropiere. Ei avuseseră amabilitatea s‑o aducă la Hampstead, să vadă casa în care ar putea să locuiască. Ei doreau s‑o scutească de grija de a găsi o locuință la Londra. — Doamnă Simson, înainte de a intra mai în amănunt în atribuțiile acestei slujbe, mi‑ar plăcea să știu dacă ea continuă să vă intereseze. Cherry deschise ochii mari, descumpănită de această întrebare. — Da! Bineînțeles! Enorm. Dorea acest post, mai mult decît ar fi crezut la început. Ascultîndu‑l pe Alec Moore descriindu‑i sarcinile pe care le avea de îndeplinit, își dădu seama că era o provocare pe care trebuia să o accepte. Și pentru prima oară după mult timp, ea avea un scop în viață. Va dovedi că e capabilă să‑l realizeze… mai ales ei însăși. — În acest caz, poate îmi veți spune de ce v‑ați pus candidatura? Ce vă determină să schimbați orașul? Cherry se îndreptă în scaun. Răspunsul ei va fi hotărîtor. Silver & Silver nu angaja pe nimeni cu ușurință. Directorul vînzărilor primise deja numeroase candidate și va continua probabil să primească. Cherry îi surîse cu căldură și vorbi pe un ton hotărît. — Motivele mele sînt simple, încerc să‑mi schimb viața, pe plan profesional. La Bristol îmi cunoșteam atît de bine munca, încît devenise o rutină. Cu dumneavoastră, continuă ea cu o umbră de malițiozitate, nu cred că acest lucru se va întîmpla vreodată! După cîte am auzit, se pare că niciodată nu voi avea timp să mă plictisesc. Și asta e tocmai ce mi‑ar place! afirmă ea cu sinceritate. Vedeți, singurul lucru care mă interesează cu adevărat este cariera mea. Alee rămase impasibil. Ultima frază a tinerei femei îl deruta. Ea era atît de singură deci? Cu fizicul ei… — Doamnă Simson, pot să vă întreb de cît timp sînteți văduvă? — De mai bine de trei ani. Am început serviciul la Silver & Silver la șase luni după moartea soțului meu. Ea coborî privirea. David îi fusese răpit atît de repede! Asta o durea cel mai mult. Tristețea de a nu fi avut timp să savureze viața împreună cu el. — Înțeleg, spuse încet Alec Moore. El începea să înțeleagă. După acest doliu, tînăra femeie hotărîse să se axeze pe cariera ei și numai pe ea. Ei bine, lucrul acesta îi convenea. El avea nevoie de o secretară care să nu se dea în lături de la muncă. În afară de aceasta, ea îi dovedise că știa să fie entuziastă. Ea avea capul pe umeri și era capabilă să‑și ascundă emoțiile. Va fi perfect. Anumite zile erau într‑adevăr epuizante în aceste birouri. Personalitatea ei ponderată va fi un atu inestimabil. Întrevederea nu mai dură multă vreme. Domnul Moore o mai întrebă pe Cherry doar dacă a mai folosit un ordinator. Nu, nu încă. Sucursala din Bristol nu era echipată cu ordinator. — Karen îl utilizează deseori pentru unele texte, o informă el. Avem o echipă de dactilografe la etajul al doilea. Dar rapoartele, devizele, adresele pe plicuri și pachete se imprimă mult mai rapid pe această mașină. Nu vă neliniștiți. Vă vom trimite la o școlarizare intensivă trei zile, probabil, și veți deveni repede expertă! Se exprima ca și cum ea ar fi fost titulara postului, remarca în sinea ei Cherry. Cînd el îi oferi efectiv postul, ei nu‑i veni să creadă ce noroc avea. — Primesc candidate de vreo patru zile, Cherry. Ești ultima dintr‑o listă lungă. Astfel sînt în măsură să te anunț că dacă ești de acord, te angajez. — Oh, da! exclamă ea, încîntată. Vă mulțumesc, domnule. Accept cu bucurie. — Spune‑mi Alec, zise el ridieîndu‑se. Îi întinse mîna. Amîndoi se îndreptară spre ușă hotărînd să pună pe hîrtie acordul lor. — Presupun că va trebui să‑ți cauți un apartament, remarcă el. Învălui cu privirea silueta ei zveltă, grația cu care ea se deplasa. Această fată era perfectă pentru funcția pe care urma să o exercite. — De fapt, nu, răspunse ea. Aparent, e ziua mea norocoasă. Ea îi surîse. — Un prieten al tatălui meu, dentist și el, preciză ea, pleacă pentru un an în străinătate. El și soția sa posedă o căsuță drăguță, cu grădină, la Hampstead. Ar dori să o închirieze cu tot cu mobilă pe timpul absenței lor. Dar erau cam neliniștiți. Nu se știe niciodată ce fel de locatar se va instala la tine. — Atunci au fost încîntați să găsească o persoană de încredere, conchise Alec. — Exact! lansă Cherry cu entuziasm. Și chiria este foarte rezonabilă. Acest gen de locuință costă de obicei destul de scump la Londra, mai ales în acest cartier. Dar oricum noua sa slujbă implica o creștere substanțială a salariului. Ea o salută pe Karen Black și îi ură multă fericire în viitor. Apoi luă liftul, cu inima ușoară. Nu se mai simțise atît de satisfăcută de foarte multă vreme. Absorbită de gîndul schimbărilor pe care le va trăi într‑un viitor apropiat, ieși din clădire. Era o după amiază caldă de septembrie. Aruncă o privire la ceas și se grăbi să coboare scara ce ducea în stradă. Era nerăbdătoare să le dea părinților vestea cea bună. Vor fi mai mult decît încîntați, cu siguranță. Cursul gîndurilor îi fu brusc întrerupt de un șoc violent. Se clătină și reuși printr‑o minune să‑și păstreze echilibrul. Amețită, ea își dădu totuși seama că se lovise de un bărbat. Se aplecă automat să‑și adune poșeta pe care o scăpase din mînă și observă atunci o pereche de pantofi eleganți. — Nu poți să te uiți pe unde mergi? exclamă o voce furioasă. Ce tupeu! gîndi ea. Era și greșeala lui; și o durea. Ea se ridică gata să‑i răspundă cum merita, dar el nu‑i lăsă timp. Fără nici un cuvînt de scuză, se îndepărtă în grabă. Ea zări totuși un personaj incredibil de mare. — Nu‑ți lipsește îndrăzneala! lansă ea. Ar fi vrut să strige destul de tare ca el să o audă, dar cuvintele îi ieșiră din gură aproape ca un murmur. Era într‑adevăr tulburată. În fine! Spera că el auzise. Cherry îl văzu intrînd pe ușile de sticlă cenușie ale clădirii. Era un client? Ea ridică din umeri și hotărî să uite incidentul. Acest necunoscut era oricum total vinovat. Crezu că vede un taxi la marginea trotuarului. Ce noroc, își spuse ea. Dar își dădu repede seama de greșeala ei. Vehiculul lung, negru, era un Rolls Royce, cu un șofer la volan, care aștepta răbdător. Tînăra femeie se resemnă să‑și întîlnească părinții, mergînd pe jos. Ea se grăbi spre locul de întîlnire, frecîndu‑și brațul. Simțea din plin lovitura pe care i‑o dăduse impozantul necunoscut!

CAPITOLUL 1 — Mi-am schimbat părerea. Nu mai vreau să mă mărit! declară tânăra logodnică, proptindu-se de perne. Chloé puse tava pe noptieră. Figura ei nu exprima nici o surpriză. Era obișnuită. — De acord. Dar mai întâi ia-ți micul dejun. Apoi îl vei putea chema pe Tony și să-l anunți că este din nou liber. — Micul dejun!? exclamă Jilly, aruncând spre mătușa ei o privire acuzatoare. Vrei să mă îmbolnăvești! — Hai! Maică-ta s-a căznit să-ți pregătească acest mic dejun. Dacă ai fi văzut-o plângând! Ultimul tău mic dejun ca fată! Costița este exact așa cum îți place. Jilly moștenise de la mama ei, Dorry, caracterul cyclothimic, total imprevizibil. Erau luni de când aștepta această căsătorie, și această panică de ultim moment n-avea nimic uimitor. — Nu-ți bate joc de mine! mormăi Jilly, în timp ce Chloé îi instala pe genunchi tava. Vorbesc serios. Dacă fac o greșeală? Dacă nu va merge? Te asigur, nu pot s-o fac… — Dar îl iubești pe Tony? o întrebă mătușa ei reținându-și un surâs. — Nici nu mai știu cum arată! răspunse Jilly, luându-și mașinal tacâmul. Am o lacună… de memorie. Aplecându-și capul, șuvițele bogate și blonde îi căzură în cascadă în jurul feței. — Toată noaptea m-am gândit ce culoare au ochii lui, reluă ea, pe un ton tragic, înghițind o bucată de costiță. Atâta m-am gândit, încât m-a apucat durerea de cap. — Așa se întâmplă când gândești prea mult, fu de acord Chloé. Uită-te puțin la televizor, asta o să-ți facă bine. Și bea-ți cafeaua cât este caldă. Chloé deschise televizorul așezat în fața patului. O voce energică se auzi imediat, urmată de o față decisă să ofere imaginea bunei dispoziții. — Nu pleca! o rugă Jilly pe Chloé care se îndrepta spre ușă. Nu mă lăsa singură! — Nu pot să rămân multă vreme. Nu-ți imaginezi în ce hal este casa. Mama ta se învârtește pe loc și tatăl tău refuză absolut să poarte melonul. Totuși, tânăra femeie reveni să se așeze pe marginea patului, cu gândul la tot ce-i mai rămânea să facă înainte de plecarea la biserică. Ea însăși era încă în capot: un kimono bleu brodat cu un dragon verde și auriu cumpărat la Hong Kong, și pe care nu-l purta decât la mari ocazii. Televizorul mergea întruna și Jilly se hrănea, aruncând din când în când câte un ochi la ecran. — Dacă toată lumea și-ar menține calmul! izbucni ea. Nu pot suporta această agitație. Mâine se va sfârși, o asigură Chloé. Dar nepoata ei o fulgeră din priviri. Prea târziu! Încerc să mă decid dacă am într-adevăr chef să mă mărit, sau nu. Dar cum vrei să mă concentrez când toată casa este cu susul în jos? Nu știam că o căsătorie este așa de complicată! Chloé își trecu mâna prin păr, suspinând. — Acum o săptămână erai sigură de tine. La drept vorbind, chiar din prima zi a logodnei, acum trei luni, Jilly a insistat frenetic să se mărite cu Tony, spre marea disperare a părinților ei. Chloé n-a emis nici un comentariu, mulțumindu-se să asculte, distrându-se de spectacolul ultimei melodrame, puse în scenă de nepoata ei. Jilly era pentru ea, de nouăsprezece ani, o sursă constantă de veselie. Viața tinerei fete consta în succesiunea unor lovituri de teatru. De îndată ce se instala calmul, ea găsea modalitatea să ridice o nouă furtună, elementul natural în care ea evolua cu plăcere, încă de la naștere. — Nu mi-aduc aminte, gemu Jilly dându-și la o parte tava. Chloé o luă, înainte ca conținutul să se răspândească pe mocheta albă. Jilly avea o cameră minunată; părinții ei, foarte bogați, îi dăduseră întotdeauna tot ce-și dorea. Poate că aici era greșeala: copil unic al unor părinți care o adorau, nimic nu o pregătise pentru realitățile căsătoriei. Tony nu era bogat, dar avea un apartament frumos și o situație excelentă. Totuși, Jilly nu va regăsi stilul de viață cu care fusese obișnuită. — Ei bine, decide-te, și repede. Îți rămân doar două ore pană la sosirea mașinii, declară Chloé, îndreptându-se spre ușă. — Două ore! — Doar cât să faci o baie și să te îmbraci, adăugă Chloé, trecându-i prin privire o lucire amuzată. — Dar… nu pot! Jilly începu să tropăie în pat, exact ca atunci când mama ei încerca s-o convingă să meargă la școală. Nu se schimbase de atunci. — Mama ta va veni să te ajute să-ți îmbraci rochia. Se decise să n-o mai asculte. Încărcată cu tava, deschise ușa, grațioasă în capotul ei de saten. Mersul ondulat și senzual compensa expresia distantă, aproape pierdută a feței și ochii ei castanii trădau simțul umorului. — Vei fi o mireasă minunată, o asigură ea. În același moment Jill scoase un strigăt. Chloé suspină resemnată. — Ce s-a mai întâmplat? Tânăra fată arătă ecranul, aruncă mătușii ei o privire îngrozită, apoi își strânse convulsiv cearșaful în jurul ei. — Ce se întâmplă? Chloé se dădu înapoi pentru a privi ecranul. Nu dăduse atenție vorbăriei continui. Sperase doar c-o va aduce pe Jilly într-o dispoziție mai bună. — Nimic… spuse ea. Dar auzind-o, aveai impresia că-i căzuse cerul în cap. Pe ecran defilau imaginile Veneției: un palat roz, un capăt de canal scânteietor, o gondolă neagră legănată de apă. Nimic din ce putea să producă o asemenea panică! — Stinge! strigă Jilly. Intrigată Chloé se apropie. Veneția dispăruse. Speakerul își reluă discursul: — În această dimineață avem plăcerea să-l primim pe directorul general al grupului de Hoteluri Luxor, domnul Ben Haskell… Devenită deodată palidă, Chloé reuși să prindă la timp tava care era să-i scape din mâini. O figură umpluse ecranul: trăsături energice, pleoape grele deasupra unei priviri reci care părea s-o pătrundă, un nas arogant și buze disprețuitoare. Fără a aștepta ca acesta să deschidă gura, ea apăsă pe buton și figura dispăru, nelăsând decât un punct alb în centrul ecranului gri. Cred… cred că voi face o baie, se bâlbâi Jill. Și tânăra fată alergă imediat în baie. — A dracului treabă! exclamă mătușa cu violență. Îi venea să arunce tava în televizor! De ce trebuia ca el să apară, chiar în în această dimineață? Biata Jilly! Ce șoc resimțise probabil! Cu urechile care-i zumzăiau, Chloé își înghiți saliva și părăsi la rândul ei camera. În josul scării se încrucișă cu sora ei, complet dezorientată, care o privea ca și cum n-o recunoștea. — Jilly este în sala de baie. Ar trebui să te îmbraci, este trecut de nouă. — Știu, spuse Dorry, în pragul isteriei. Dar Clive mă înnebunește. Îmi spune că o să ducă blestemata asta de pălărie în mână, dar n-o s-o pună pe cap… Vorbește tu cu el, Chloé. Pe tine te ascultă și… încearcă s-o împiedici pe mama să tot chinuie domnișoarele de onoare. Una dintre ele chiar plânge… a trebuit să-și schimbe coafura căci nu se potrivea cu rochia… Dorry își trecu o mână prin părul coafat. Cu formele ei rotunde și materne, ea era făcută să aibă o familie numeroasă. Avea același păr blond ca fiica ei și aceiași ochi albaștri, prea strălucitori, prea ușor gata să dea apă la șoareci. — Ai putea tu să-i chemi pe responsabilul restaurantului ca să verifici dacă… — Da, imediat. — Și asigură-te că mașinile vor veni la timp. Clive ar fi trebuit să se ocupe, dar el este în grădină. Dacă-l vezi în seră împiedică-l să se murdărească înaintea plecării. Și… poți să verifici de asemenea, dacă florile au fost livrate? — De acord. Du-te și fă-ți baia. Dorry dădu din cap, apoi își încruntă sprâncenele. — Dar tu nu ești gata! — Fii fără grijă, voi fi! Vrei s-o ajut eu pe Jilly, sau…? — Nu, spuse scurt Dorry. O ajut eu! Dorry nu putuse să aibă alt copil și-și revărsase toată dragostea maternă asupra singurei ei fete. Iată de ce Jilly era atât de răsfățată. Chloé pătrunse în bucătărie pentru a depune tava. Mama ei veni după ea, abandonând domnișoarele de onoare, ale căror râsete vesele se auzeau la parter. Jilly vrusese trei dintre cele mai bune prietene ale ei, se propuseseră douăsprezece. La școală, tânăra fată fusese întotdeauna cea mai anturată. Era iubită din instinct, deoarece simțul ei dramatic făcea viața mai excitantă în jurul ei. Dar Jilly avea alte calități: era generoasă, afectuoasă, se lansa în toate acțiunile cu un entuziasm debordant; atrăgea oamenii ca flacăra fluturii. — Unde este Dorry? întrebă Hetty Tyrell, lăsându-se să cadă pe un scaun. Ea ajunsese la vârsta când se așeza oriunde vedea un scaun; dar doar pentru a se scula imediat și a intra din nou în acțiune. — Se îmbracă. Vrei cafea? Tocmai făceam. Chloé puse apa să fiarbă și ridică receptorul ca să cheme decoratoarea. Mama ei sări, ieși în grădină și se puse să-l apostrofeze pe Clive. — O să te murdărești! Nu fi stupid! Intră imediat! urlă ea reintrând în bucătărie a cărei ușă o trânti. Acest om este nebun! Mă întreb într-adevăr de ce l-a luat Dorry? Chloé se mulțumi să surâdă cu un aer absent, apoi telefonă restaurantului. Hetty se reașeză pe scaun cu un suspin plictisit. — Voi fi încântată când totul se va termina! Ca și cum nimeni nu s-a mai căsătorit înaintea lui Jilly! În momentul următor era din nou în picioare. — Am să fac cafeaua. — Nu, mamă, protestă Chloé, închizând telefonul. Așează-te! Hetty ascultă contra voinței ei. Era mai mică de statură decât fetele ei. Părul ei, odinioară blond, prinsese o nuanță argintie, și ridurile care-i cruțaseră fața marcau în profunzime gâtul, deasupra rochiei bleu pastel. Seducea încă, cu toți cei șaizeci și șapte de ani și nu-i lipseau admiratorii, bar nu părea dornică să se căsătorească: văduvă de zece ani, se bucura acum de o libertate totală în mișcări ca și în alegerea cavalerilor ei servanți. Adevărata ei pasiune era bridge-ul. Juca de câteva ori pe săptămână cu frenezie și-și selecționa cu severitate partenerii. Chloé așeză cafeaua în fața mamei ei în momentul când aceasta își scoase pudriera. — Bleu-ul este o culoare prea rece! Ar fi trebuit să aleg rozul. Și acest gât! Ai zice că este trompa unui elefant! Când îmi voi sfârși cafeaua, mă voi urca s-o văd pe Jilly în rochia ei frumoasă. Dacă trebuie să plâng, cel puțin s-o fac în particular! Închizându-și pudriera, o băgă în geantă și-și luă ceașca. — Tu ar trebui să te măriți! spuse ea fără nici un preambul, ignorând strâmbătura fiicei ei. Douăzeci și cinci de ani! Întârzii prea mult, Chloé! O carieră este minunată, dar nu vrei să ai și tu copii? — Mă duc să-mi beau cafeaua sus… Chloé se îndepărtă către ușă. Cunoștea această lecție pe dinafară! — Vei putea continua să cânți, strigă mama sa pe tonul ascuțit care anunță începutul unei surdități. Nu este bine pentru ten! Chloé se opri, intrigată. Despre ce vorbea mama ei? — Ce nu este bun pentru ten? Copiii sau cântecul? — Barurile de noapte! urlă Hetty cu o voce tocmai bună să facă țăndări geamurile. Amuzată, Chloé se depărtă înainte de-a auzi continuarea. Meseria ei nu fusese pe placul familiei, căreia îi era frică de oamenii pe care ea îi întâlnea și cu o viață atât de diferită de a lor. Ei se culcau devreme și se sculau când Chloé dormea încă profund. În ochii lor un bar de noapte era un loc pe care-l frecventau ceilalți… cei pe care ei nu-i frecventau. Chloé le explicase până la epuizare, că ea exercita o meserie respectabilă și că lucra mult. Dar ei continuau să păstreze imaginea sordidă a cluburilor de noapte pe care și-o făuriseră. Și apoi ei îi detestau muzica. Jazzul? O cacofonie discordantă! Nu prea cunoșteau nimic din muzică. Hetty avea o predilecție pentru ariile romantice și dulci, Dorry nu avea nici un fel de ureche și când o auzeai cântând era un adevărat supliciu. Chloé reușise cu greu s-o convingă pe sora ei să-l invite pe Gil la recepție. — Un pianist dintr-un club de noapte? răspunsese ea îngrozită. Ce vor gândi părinții lui Tony? — Nu fi stupidă, Dorry. Nimeni nu va leșina la vederea lui! Nu fumează hașiș și nici nu poartă paiete. — Hașiș? Paiete? Oh, Chloé! De asta mă temeam! Familia lui Tony ne va judeca rău. Ei nu te cunosc și n-aș vrea ca ei să creadă… — Ce anume? o întrerupse ea cu un ton amenințător. Dorry bătuse atunci în retragere. Problemele ridicate cu ocazia căsătoriei îi erau suficiente, și nu avea poftă să se certe cu Chloé. — Oh! Ei bine. Adu-l, spuse ea după un moment de gândire. Sper că nu va fi ca ultimul individ pe care ni l-ai pre-zentat! La aceste cuvinte fața lui Chloé se asprise și-i fugise tot sângele din obraji. Dorry schimbase atunci imediat subiectul! Știa că cei cincisprezece ani care o despărțeau de sora ei mai mică nu-i dădeau toată puterea, dar avea o tendință supărătoare să spună orice și Chloé învățase repede să-și apere teritoriul personal contra incursiunilor ei. — De la ce nume provine diminutivul Gil? — Nu știu, nu mi-am pus niciodată întrebarea. Îl voi întreba. Chloé își aduse aminte de conversația lor, când o văzu pe Dorry învârtindu-se prin sala de bal unde se derula recepția. Își ridică ochii către Gil care ronțăia un crenvurșt-cocktail. — De la ce nume provine diminutivul Gil? — Nu mă mai întreba! — Lasă-mă să ghicesc… Gilbert? — Dacă ar fi fost adevărat! El se uită în jurul lui. — Aveți o familie mare! Cea a ginerelui pare mai mică! — Căsătorindu-se cu Jilly, Tony se căsătorește cu un clan întreg, râse Chloé, care în realitate, cunoștea majoritatea figurilor. — Mireasa este superbă! spuse el admirând-o pe Jilly în tradiționala ei rochie de mătase și dantelă albă. Vălul era aruncat pe spate, peste buclele blonde, degajându-i fețișoara roșie de excitație și de triumf. — Superbă! repetă Gil. Chloé cunoștea bine această expresie: toți bărbații o priveau pe Jilly astfel. Dacă părinții ei n-ar fi răsfățat-o, ar fi făcut-o viața. Deja la școală, fetița reușea să transforme șorțul și ciorapii albi care-i țineau loc de uniformă în accesorii de seducție, destinate să atragă atenția bărbaților. Cu sprâncenele încruntate, Chloé o observa pe nepoata ei evoluând pe pista de dans la brațul proaspătului ei soț, ridicând ochii spre el cu o privire provocatoare. — Hei! de ce această strâmbătură? Deoarece Gil îi întrerupsese cursul gândurilor, tânăra femeie îl privi cu un aer absent. — Ce… pardon, eram la o mie de leghe de aici! Ce spuneai? — Să dansăm! spuse el, punându-și paharul jos. Gil era cu un cap mai înalt decât Chloé. Când atinseră pista își puse bărbia pe părul ei și o înlănțui suplu de talie. — O să-ți ceară să cânți? Și eu va trebui să cânt la pian ca să-mi plătesc masa? — Nu cred că ei apreciază muzica noastră. Surâzând, Chloé îi arătă muzicanții cocoțați pe o estradă la celălalt capăt al camerei. — Dar ei nu sunt răi! Tovarășul ei dădu din umeri. — Dacă-ți place această dulcegărie! Gil era omul unei singure muzici, muzica lui și conta printre cei mai buni pianiști de jazz din Londra. Când nu era așezat la instrumentul lui, personalitatea lui rămânea vagă, fără contururi precise. Chiar și părul lui părea palid, deasupra unei figuri șterse. Gil nu năștea la viață decât atunci când cânta. Atunci emoția îi făcea să-i strălucească ochii ca diamantele, întregul lui corp era traversat de muzică și oamenii îl contemplau fascinați. Dar îndată ce degetele lui părăseau pianul, recădea într-un fel de anonimat insipid. — Căsătoriile mă fac trist. — Ai plâns la biserică? glumi Chloé. — Nu, dar a trebuit să mă abțin. Aproape toate femeile strângeau în pumn o batistă. Din fericire, tu n-ai plâns. Dar nu e genul tău, nu-i așa? Gil se uită la ea întrebător. Lucrau deseori împreună, totuși relațiile lor nu depășiseră niciodată limitele unei prietenii călduroase. Energia de care dispunea tânărul bărbat părea să se epuizeze în melodie și Chloé nu avea nici o atracție fizică pentru el. — Nu, recunoscu ea. Chloé urmări din ochi perechea formată de sora ei și bietul Clive, îmbrăcat cu costumul pe care-l ura atât. Acesta iubea calmul, liniștea, simpla plăcere a grădinăritului. De ce dracu se căsătorise cu Dorry, a cărei viață era un veșnic vârtej? Se spune că contrastele se atrag. Tinerii căsătoriți deveniră ținta ei. Cât era de încântătoare Jilly! Nu era de mirare că ea își alesese un tânăr al cărui temperament echilibrat semăna cu acela al tatălui ei. Combinația părea să funcționeze minunat. Un lucru era sigur: Tony își adora tânăra soție, nu-și dezlipea ochii de figura ei luminoasă și Jilly era radioasă. — De ce acest suspin? Chloé se căzni să surâdă. — De invidie, poate. Jilly are aerul că câștigat luna de pe cer! Tânăra femeie își aduse aminte de primele ore ale dimineții, de temerile iraționale ale tinerei sale nepoate cu privire la căsătorie, teribila coincidență care făcuse să apară figura lui Ben Haskell pe ecranul televizorului. Închise ochii, furioasă să constate că rana nu se închisese încă… — Să se ducă la dracu! Nu vroia să se gândească la el și mânia o cuprinse că nu reușise să-și controleze emoțiile. Nu, muzica de la orgă n-o făcuse să plângă, nici chiar când nepoata ei urcase spre altar, cu fața voalată, la brațul tatălui ei. Dar stomacul i se înnodase și a trebuit să-și aplece ochii o secundă. Dorry se smiorcăise, mama lor își ștersese nasul, o emoție intensă cuprinsese toată asistența. Apoi bărbații și-au dres glasul și orga a izbucnit în accentele ei de triumf. — Sunt ceremonii barbare, spuse Gil. Chloé izbucni în râs. — Căsătoriile? Da, într-adevăr, cu totul primitive. Tribul se reunește, iar ritualul nu trebuie să suporte nici o alterare. Nu suntem prea departe de preistorie! Gil dădu solemn din cap. În aceeași clipă, într-un nor de dantelă și frou-frou de mătase, apăru Jill și o strânse pe mătușa ei la piept. — Vino să m-ajuți să mă schimb! Chloé nu-și ascunse surpriza. — Dar… mama ta? Dorry va fi teribil de dezamăgită. De săptămâni pregătea căsătoria fiicei ei. Ora ei sosise în sfârșit. Jill nu putea să ceară altcuiva să vină s-o ajute la îmbrăcat! — Vreau să-ți vorbesc, spuse Jill pe un ton presant. Îi aruncă un surâs impersonal și încântător lui Gil. — Bună, încântată să vă văd. Sper că vă distrați bine. Gil nu era genul ei de bărbat. Fără îndoială prea rezervat, cum o confirma surâsul lui liniștit. — Multă fericire! spuse el simplu. Dar Chloé îi surprinse expresia călduroasă și fu mișcată. — Mulțumesc, spuse Jill pe același ton înainte de a o lua pe mătușa ei cu ea. Vino, Chloé nu am prea mult timp și trebuie să-ți spun ceva. Tânăra femeie o urmă pe nepoata ei la primul etaj unde se rezervaseră două camere, pentru ca mirii să se poată schimba înainte de a pleca spre insulele Barbados. Jill își scoase mai întâi voalul si-l aruncă pe pat, apoi Chloé o ajută să-și descheie rochia. — Nu este fantastică? exclamă tânăra mireasă, în timp ce Chloé o agăța de un umeraș. O s-o transform în rochie de seară; fără mâneci, un decolteu mai adânc și va fi perfectă. În picioare, în fața toaletei, într-un combinezon lung de mătase albă, Jill își trecu o mână prin păr, fixându-și mătușa. — Chloé… Aceasta împacheta cu grijă voalul în hârtie de mătase pentru a-l pune într-o valiză goală, pe care Dorry va veni s-o ia mai târziu. — Da? — Sunt atât de fericită! spuse brusc Jill, ridicându-și mâinile spre cer. Într-adevăr, ce mă apucase astăzi dimineață? Îl iubesc pe Tony, totul va fi bine. Dar eram atât de îngrijorată… — Am înțeles bine. Este tot ce aveai să-mi spui? Jill se întoarse înroșindu-se. Ea își scoase combinezonul și i-l dădu lui Chloé, care îl aranjă împreună cu voalul. — Trebuie să-ți spun, izbucni ea. Azi dimineață văzându-l la televizor, eu… — Uită-l, o întrerupse imediat Chloé. El nu trebuie să-ți strice ziua căsătoriei, nu merită asta! Din nou devenise palidă și tremura, cu spatele întors spre nepoata ei. — Tu nu înțelegi… — Ba da, Jilly. Regret c-am deschis acest blestemat post! — Asta mi-a adus aminte… Chloé își privi nepoata cu indulgență. Era atât de tânără! Nu știa să se domine… Dispoziția ei fluctua ca mareea supusă lunii neconstante. Era într-ade-văr pregătită pentru căsătorie? Chloé se lăsă cuprinsă de o neliniște bruscă. — Sunt dezolată, Jill dacă asta ți-a întunecat ziua. Îl uitaseși. Îmi pare rău c-am dat drumul la televizor… — N-am uitat. Această poveste a rămas închisă în mine tot timpul. Am încercat să-ți vorbesc, dar sunt atât de lașă… Nu găseam cuvintele. Chloé o fixa intens. — Jill, te simți vinovată? N-ar fi fost nimic de mirare. Fără îndoială Jill flirtase cu el, încercase să placă, cu instinctul unei femei într-un corp de șaisprezece ani. Poate că un tribunal ar fi găsit în atitudinea ei provocatoare o explicație a tot ce se întâmplase după aceea. Totuși Chloé alungase repede această idee: pe atunci Jill nu era decât un copil jucându-se de-a jocul adulților, fără să-l înțeleagă. Ea o iertase, dar nu-l iertase pe bărbatul care profitase de nevinovăția ei. — Da, spuse Jilly, cu un lung suspin de ușurare. Nu vroiam să te rănesc; am fost îngrozită când scandalul a izbucnit și când am văzut ceea ce am făcut. Chloé tresări. — Uită toate astea! repetă ea. Ea își dăduse toată silința pentru a-și ascunde durerea, dar Jill o înțelesese. — Au trecut trei ani. S-a terminat. Vino, trebuie să te îmbraci. Doar nu vrei ca Tony să te aștepte? — Nu-mi vorbi ca unei fetite! explodă Jilly. Cu pumnii strânși, ea se așeză în fața mătușii ei. — Nu pot pleca cu Tony atâta timp cât nu ți-am vorbit. Mă urăsc! Violența nepoatei ei o surprinse pe Chloé. Se imobiliză, cu brațul întins, în care ținea taiorul de mătase corail, pe care tânăra fată trebuia să-i poarte pentru a pleca în voiajul de nuntă. Apoi, ca și când ar fi ghicit, ea se dădu înapoi și se așeză pe pat. — Înțelegi, nu știam ce să fac, începu Jilly pe tonul unei condamnate la moarte în fața plutonului de execuție. Nu mă gândisem că Cherry va vorbi. Era un secret între noi, și noi îl păstram întotdeauna. În vara aceea Cherry avea un prieten cu motocicletă. Plecau împreună și… pe cuvânt, am fost geloasă, eu nu ieșeam cu nici un băiat, mă simțeam exclusă. Jilly nu se schimbase de atunci: rămăsese aceeași adolescentă cu sânii mici și tari, cu talia fragilă, ale cărei bucle blonde aureolau o figură voluntară. Chloé o asculta cu atâta intensitate, încât tâmplele îi palpitau. Îi era greu să respire. — Am vrut să șterg acel surâs de pe buzele lui Cherry! Era atât de mândră… Jill inspiră profund… — Atunci… atunci i-am spus că Ben mi-a făcut avansuri. Era atât de seducător! Cherry și cu mine eram un pic îndrăgostite de el, eram sigură că am s-o impresionez. Și am reușit. La început n-a vrut să mă creadă, atunci am inventat tot felul de detalii pentru ca să mă creadă. La sfârșit era furioasă. Exact cum prevăzusem. Dar nici un moment n-am crezut că se va duce să-i spună mamei ei sau că doamna Hunt o va chema pe mama imediat pentru a o preveni. Cinstit, Chloé, n-am vrut să provoc o asemenea furtună, dar când s-a declanșat mi-a fost atât de teamă încât am continuat să mint. Mama a chemat-o pe Cherry, eu n-am avut curajul să dau înapoi în fața ei. Și-ar fi bătut joc de mine și eu nu puteam suporta asta… — Vrei să-mi spui că… toată această poveste nu era decât o minciună? Șocul o amuți parcă pe Chloé. — Da… Jilly se dăduse înapoi ca și cum s-ar fi temut că mătușa ei o va lovi. — Ben nu te-a atins? Înțelegând toată importanța acestei mărturisiri, Chloé avu o amețeală. Era de necrezut! Jilly mințise! Această idee nu-i venise niciodată… Jilly dădu din cap, cu ochii fixați pe figura palidă a mătușii ei. — Regret… Prima minciună a antrenat altele… speram că nu se va da importanță, dar toată lumea a făcut scandal. Îți jur, când am înțeles, era deja prea târziu. — Prea târziu? repetă Chloé cu o voce tremurătoare. Cum asta, prea târziu? Tu l-ai acuzat pe Ben că te-a violat, l-ai tratat de mincinos când a negat, tatăl tău era gata să cheme poliția și acum spui că era prea târziu ca să revii asupra declarațiilor? — Eram cu totul depășită, explică Jilly pe un ton care implora. Dacă n-ar fi avut loc o asemenea dramă aș fi vorbit, dar… înțelegi, n-am îndrăznit. Mama plângea, tata striga, s-ar fi spus că cerul căzuse pe capul nostru… și n-am putut. — Ben a spus că tu mințeai, că povestea asta era un simplu produs al imaginației tale. Închizând ochii, Chloé revăzu figura lui încordată, furia care făcea să-i strălucească ochii. Ea îi arătase disprețul ei și el o fixase ca și cum o vedea pentru prima oară. Devenise palid și gura lui căpătase o cută amară și aspră. — …și eu nu l-am crezut… I se făcuse pielea ca de găină. Își strângea atât de tare maxilarele, încât o durere îi traversă capul ca un pumnal. Când își deschise ochii, Jilly tresări. — Nu mă privi așa! Regret, Chloé, aș fi vrut ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat. Văzând figura ta azi dimineață când a apărut pe ecran, mi s-a făcu rău. Trebuia să-ți spun adevărul. Oh! am încercat deseori, am încercat să-mi fac curaj, dar… nu era niciodată momentul potrivit. Chloé se sculă. Nepoata ei i se părea acum ca o străină. Jilly avea lacrimi în ochi, dar nu plânsese ea și acum trei ani, ascunzându-și fața în mâinile care tremurau? Nimeni nu-i pusese în dubiu declarațiile. Violentele proteste ale lui Ben nu făcuseră decât să mărească furia generală: Jilly nu mințea niciodată, i se spusese. I s-ar fi dat sfânta comuniune fără spovedanie. Era sinceră, dreaptă, plină de entuziasm. Nu era nici secretă, nici ascunsă. De ce ar fi inventat ea o asemenea oroare? Ea nici nu îndrăznise să vorbească mai întâi părinților ei; prea șocată, prea neliniștită, ea se îndreptase către prietena ei. Nici un moment nu se bănuise că pasiunea lui Jilly pentru drame o condusese să inventeze incidentul în scopul de a o impresiona pe Cherry. Și, în adevăr, chiar dacă lui Jilly îi plăcea să inventeze și să exagereze, ea nu mințea niciodată. Simplul fapt că se arătase discretă și ezitantă fusese în favoarea ei. Înainte de a pleca, Ben le aruncase o privire de gheață. Chloé o luase drept cea mai mare ndrăzneală. — Dacă aș fi în locul vostru, aș supraveghea-o; o să vă dea mult de furcă. Mai adăugase și insulta la crimă. Chloé înțelegea acum însă sensul cuvintelor lui. Clive îl urmase până la ușă, amenințându-l cu poliția dacă va îndrăzni să mai revină. — Fiți fără grijă, nu mă veți mai revedea, răspunsese sec tânărul bărbat. Ușa se trântise. Clive se reîntorsese, făcând gestul lui Pilat din Pont. — S-a terminat! Jilly plângând, el o luase în brațe. — Biata mea fetiță… Plângea și acum. — Spune-mi că mă ierți, Chloé! Trebuia să-ți vorbesc, altfel căsătoria mea n-ar fi fost decât o minciună. Își ridică figura plină de lacrimi. — Înțelegi, nu-i așa, Chloé? implora ea cu gura tremurând. Chloé o fixa cu o privire goală. — Chloé, spune ceva! Deoarece vocea i se frânse, avansă cu un pas. — Dacă înțeleg? Nu, Jilly, nu înțeleg deloc, declară încet mătușa ei. Dar pentru moment trebuie să te întorci. Tony te așteaptă. Șterge-ți ochii și caută să ai un aer normal. Dumnezeu știe ce înseamnă asta pentru tine. Jilly răspunse cu un hohot de plâns. — O să-i spun mamei tale să urce. Părăsind camera, Chloé avea impresia că avea rău de mare, ca și cum, rămasă multă vreme pe un vapor, ar fi fost incapabilă se se orienteze pe pământ. Genunchii o lăsau, se clătină. Din fericire, balustrada îi oferi un sprijin solid. În acel moment Dorry apăru pe scară. — Jilly nu este gata? Chloé reuși să spună, cu o voce clară: — Ai face bine să te duci să-i vorbești. — Ce se întâmplă? strigă Dorry. I s-a întâmplat ceva fetiței mele! Fără să aștepte răspunsul, ea trecu pe lângă Chloé și se repezi în cameră. Chloé continuă să coboare. Jilly îi va povesti mamei ceea ce îi spusese ei? Jos, gălăgia recepției o lovi ca o tornadă. Nu, nu putea să-i înfrunte, în special pe mama ei. Hetty ar fi ghicit imediat, ea ghicea întotdeauna ceea ce se încerca să i se ascundă. Fără să se gândească, Chloé părăsi hotelul. Afară, răceala o surprinse. Nu avea mantou și rochia ei roz era prea subțire… Cum a putut Jilly să se comporte astfel? Auzind-o pe Cherry, aveai impresia că Ben aproape că o violase pe fată. Dar când părinții ei căutaseră să afle ce se petrecuse exact, ea își acoperise fața plângând. Biata Jilly! iată ce gândiseră. Și ei îl copleșiseră pe Ben cu disprețul lor! L-au crezut vinovat, înainte chiar ca el să deschidă gura. Ben era străinul… familia Tyrell formase întotdeauna o familie unită și ei își strânseseră rândurile împotriva lui. Cât suferise probabil! Ben se întorsese către Chloé, singurul lui refugiu. Dar și ea l-a condamnat, scunzându-și durerea sub o mască de gheață. În mintea ei se buluciseră o grămadă de emoții: gelozie feminină, nesiguranță în propria ei forță de seducție… Jilly era atât de drăguță, chiar la șaisprezece ani, cu ochii ei albaștri atrăgători prin nevinovăție, cu gura ei senzuală… Natural, în acel timp Chloé nu și-ar fi recunoscut gelozia. Nu, o astfel de idee ar fi fost umilitoare. Dar știa că nu poseda atracția lui Jilly, că aparența ei rezervată nu suscita dorința, ca alura provocatoare a nepoatei ei. Dacă Jilly era un copil, era totodată și femeie… Da, Chloé nu simțise decât ura împărtășită și de restul familiei… Se opri în fața mașinii ei, surprinsă de a se afla aici. Puțin îi păsa de Gil și de ceilalți! Nu-și reamintea că se îndreptase spre parking, dar nu știa ce va face acum. Degetele ei căutară cheia tremurând. După ce deschise portiera intră în mașină. Îi era atât de frig încât luă haina veche de piele lăsată pe scaunul din spate. După ce se îmbrăcă demară brusc, făcând să scrâșnească pneurile pe pietriș. Mărturisirea lui Jilly îi produsese o stare de șoc. Ce efect va avea asupra restului familiei? I se vor găsi desigur scuze, dar ei, îi venea greu s-o ierte. Jilly nu ezitase să murdărească onoarea unui bărbat, să distrugă fericirea lui Chloé, să-i aducă pe părinții ei la disperare. Și de ce? Pentru a nu se face de râs în fața unei camarade de clasă! Cu cât se gândea mai mult, cu atât această poveste îi făcea greață. Îi era teamă. Credea că o cunoaște pe Jilly în profunzime, și acum, se îndoia de ea însăși, de propria ei judecată. Jilly lansase o bombă… și dezastrul nu făcea decât să înceapă. Chloé se opri la un stop pe care-l fixă fără să-l vadă. Când lumina se făcu verde ea redemară ca un automat. Nu-l mai văzuse niciodată pe Ben, decât în această dimineață, pe ecranul televizorului. De câte ori se gândea la el, o făcea cu o strângere de inimă: el o rănise profund. Chloé încetini: Ben era nevinovat! Jilly era vinovata! Trebuia acum să revină cu trei ani în urmă: nepoata ei dezvăluise un aspect de necrezut despre Ben, pentru ca acum să-i răstoarne imaginea. Ea trebuia să șteargă acești ani de suferință și să-l regăsească pe bărbatul pe care-l iubea, așa cum era înainte de această odioasă minciună. Dar la ce bun? Ben ieșise din viața ei, nu-l va mai vedea. Chiar dacă întâmplarea îi va aduce pe același drum, el va refuza să-i vorbească. Era prea târziu ca să se scuze, ca să-i explice, să-și recunoască greșeala… Degetele ei se crispară pe volan: prea târziu? Nu era oare expresia pe care Jilly o întrebuințase mai adineauri? După ce o refuzase cu violență, iată că acum o întrebuința pe ea! Dar era un pretext fals: susținându-și nepoata contra lui Ben, ea era la fel de vinovată. Nu avusese el oare dreptul ca Chloé să-l asculte pe el, să-l creadă și să-l susțină? Or, ea îl trădase. Ea îl iubea pe Ben cu pasiune și totuși… ea înghițise povestea lui Jilly, ca și cum s-ar fi așteptat la așa ceva din partea lui. Pasiunea ei pentru Ben fusese prea violentă, amestecată cu teama irațională de a-l pierde în orice moment. Dragostea lor i se părea prea frumoasă pentru a fi adevărată. Și apoi, se cunoșteau atât de puțin! El venise la clubul de noapte unde ea lucra, întovărășit de o jumătate de duzină de persoane și se instalase la o masă aproape de scenă, Chloé îl remarcase imediat: putea să nu fie remarcat un bărbat ca Ben? El o fixase tot timpul ca și când ar fi cunoscut-o dintotdeauna, cu capul aureolat de fumul albăstrui al țigării. De câte ori privirea lor se întâlnea, pământul părea că-i fuge de sub picioare. A fost deci o surpriză când îl regăsi a doua seară, așezat la aceeași masă. De data asta era singur și-i trimise un mesaj invi-tând-o să cineze cu el după spectacol. Chloé era deja îndrăgostită de el. Când reușea să gândească clar, ideea acestui străin care-i părea totuși atât de familiar o îngrozea… Deodată, ieșind din noianul ei de amintiri, Chloé privi în jurul ei clipind din ochi: condusese la întâmplare, ca și cum mașina era fixată pe un pilot automat. Spre surpriza ei, observă că se afla în strada Mayfair unde locuia Ben. În timp ce fixa casa lui fără să miște, un claxon nerăbdător se făcu auzit. Chloé se grăbi atunci să se gareze într-un loc liber în fața casei albe pe care o cunoștea atât de bine. Știuse chiar de la început care-i va fi destinația? De ce să se mintă? După mărturisirea lui Jilly, simțise nevoia disperată să-l revadă pe Ben, să-i vorbească, să-i ceară iertare. Ce va răspunde el? Trei ani este mult, trecuse multă apă pe sub poduri. Și dacă se însurase? Această idee o îngrozea. Nu putea să creadă. Se mutase poate, sau, mai simplu, o uitase. Dacă îi va explica, el va avea chef s-o asculte? Inima-i bătea să se rupă: avea chef să-l revadă… o slăbiciune ciudată o apucase, la fel de puternică ca și dragostea sfâșietoare pe care i-o purta lui Ben… Chloé visase întotdeauna la o dragoste calmă… nu avea picioarele solid înfipte în pământ? Dar să-l iubească pe Ben era ca și când ai conduce o mașină puternică pe care n-o poți stăpâni, ale cărei frâne nu mai răspund… Avusese sentimentul că alerga spre dezastru. Și, pentru că se îndrăgostise nebunește de un misterios străin, ea nu putuse să spună cu siguranță dacă era sau nu vinovat de ceea ce-l acuza Jilly. Rămase un timp îndelungat cu ochii fixați pe casă, incapabilă să ia o decizie. Tocmai vroia să plece, când ușa se deschise.

PROLOG Sunteţi sănătoasă, doamnă Chandler. Şi cardiograma şi tensiunea arterială sunt normale. Nu e decât un caz nefericit de indigestie. Un antiacid, puţină odihnă, şi ar trebui să vă simţiţi bine. Doctoriţa îşi agăţă stetoscopul de gât, notând încă ceva în tabel. Sentimentul de uşurare alunecă prin trupul Rainei Chandler la fel de puternic ca durerea care o cuprinsese mai devreme. Senzaţia aceea înfiorătoare din piept şi din braţ o luase pe nepregătite. Cu toate că îşi pierduse soţul în urma unui atac de cord la vârsta de treizeci şi şapte de ani, Raina nu privise niciodată cu detaşare durerile apărute pe neaşteptate. Devenise o persoană conştiincioasă în privinţa sănătăţii sale, atentă la greutatea ei, şi începuse un program de exerciţii care consta în plimbări pe jos în pas vioi, rutină pe care o respectase până în ziua de astăzi. La primul puseu de durere, ea se repezise la telefon, apelându-l pe fiul ei cel mare. Nici măcar amintirile neplăcute, ale mirosurilor sterile şi antiseptice din spital, sau griul depresiv al pereţilor nu o împiedicară să se îngrijească de sănătatea sa. Avea o misiune de îndeplinit înainte de a părăsi această lume. Aruncă o privire către tânăra şi atractiva doctoriţă care o întâmpinase la Camera de urgenţe. Orice femeie cu o înfăţişare plăcută în ţinuta verde monotonă de spital avea potenţial. — Eşti nouă în oraş, nu-i aşa? Dar Raina ştia răspunsul înainte ca cealaltă să încuviinţeze. Cunoştea pe toată lumea din Yorkshire Falls, cu o populaţie de 1723 de persoane ce aveau să devină curând 1724, când soţia editorului ediţiei locale a Yorkshire Falls Gazette va naşte viitorul lor copil. Medicul său generalist fusese dr. Eric Fallon, un prieten apropiat de mulţi ani. Văduv ca şi ea, Eric sucombase recent în faţa dorinţei de a se bucura mai mult de viaţă şi a munci mai puţin. Fiind noul asociat al lui Eric, domnişoara dr. Leslie Gaines avea propriul răspuns în privinţa unui stres mai redus. Ea era nou-venită în oraş şi, din punctul de vedere al Rainei, acest lucru o făcea nu doar interesantă, dar şi o nouă potenţială soţie pentru podoabele ei de băieţi. — Eşti căsătorită? întrebă Raina. Sper că nu te va supăra întrebarea, dar am trei fii burlaci şi… Doctoriţa chicoti. — Sunt în oraş de numai câteva săptămâni, însă reputaţia fiilor dumneavoastră le-a luat-o mult înainte, doamnă Chandler. Pieptul Rainei se umflă de mândrie. Erau băieţi de treabă, fiii ei. Ei reprezentau marea sa bucurie, iar de curând sursa unei frustrări permanente. Chase, băiatul cel mare, Rick, poliţistul favorit al oraşului, şi Roman, corespondentul său extern şi fratele mai mic, cel care se afla acum la Londra, participând la un summit economic. — Prin urmare, doamnă Chandler… — Raina, o corectă ea, studiind-o pe amabila doctoriţă. Un râs plăcut, simţul umorului. Îndepărtă imediat posibilitatea ca tânăra să fie sufletul pereche pentru Roman ori pentru Rick. Conduita ei aşezată l-ar plictisi pe Roman, iar programul de medic ar intra în conflict cu cel al ofiţerului Rick. Dar ea putea fi femeia perfectă pentru băiatul cel mare, Chase. Din momentul în care preluase de la tatăl său, cu aproape douăzeci de ani în urmă, funcţia de editor al Yorkshire Falls Gazette, el devenise mult prea sobru, mult prea şef şi peste măsură de protector. Slavă Cerului că moştenise frumuseţea tatălui său, un chip cizelat care producea o primă impresie înainte ca el să deschidă gura, preluând controlul. Femeile cumsecade adoră bărbaţii protectori, iar marea parte a celor nemăritate din oraş s-ar căsători cu Chase cât ai clipi. Era chipeş, ca şi Rick şi Roman. Scopul ei era de a-şi căsători cei trei fii, şi aşa va face. Dar mai întâi, vor trebui să-şi dorească din partea unei femei ceva mai mult decât sex. Nu că ar fi ceva rău în privinţa sexului; în realitate, putea fi mai mult decât plăcut, reflectă ea, aducându-şi aminte. Dar problema ei era de fapt mintea închistată a fiilor ei. Ei erau bărbaţi. Şi fiindcă ea fusese cea care îi crescuse, ştia exact cum gândeau. Rareori îşi doreau o femeie pentru mai mult de o noapte. Norocoasa avusese parte de o lună, nici mai mult, nici mai puţin. Găsirea unei femei hotărâte, asta era soluţia. Cu înfăţişarea lor atrăgătoare, specifică neamului Chandler, femeile le cădeau la picioare. Însă bărbaţii, inclusiv fiii săi, îşi doresc ce nu pot avea, iar băieţii ei aveau prea mult, cu prea mare uşurinţă. Ispita lucrului interzis şi plăcerea de a vâna dispăruseră. De ce s-ar gândi un bărbat la până când moartea ne va despărţi, când femeia e dispusă să cedeze fără niciun angajament? Nu că Raina nu ar fi înţeles generaţia actuală. O înţelegea. Dar adora în acelaşi timp legăturile vieţii de familie – şi era suficient de deşteaptă încât să-şi dorească pachetul complet. Însă în lumea de azi, femeia trebuie să-i ofere bărbatului o provocare. Emoţie. Şi chiar şi atunci, Raina simţea că fiii ei ar da înapoi. Bărbaţii Chandler aveau nevoie de o femeie specială ca să le trezească interesul şi să-l menţină. Raina oftă. Ce ironie ca ea, o femeie care avusese drept ideal propria căsnicie şi copiii săi, să crească trei fii care considerau sacru cuvântul burlac. Cu atitudinea lor, ea nu va avea parte de nepoţii pe care şi-i dorea. Iar ei nu vor avea niciodată parte de fericirea pe care o meritau. — Câteva recomandări, Raina. Doctoriţa închise repede graficul şi ridică privirea. Îţi sugerez să ai mereu în casă o sticluţă cu comprimate antiacide, în caz de urgenţă. O ceaşcă cu ceai se dovedeşte adesea cel mai bun remediu. — Fără livrări de pizza la ore târzii din noapte, în concluzie? Întâlni căutătura amuzată a tinerei doamne. — Mă tem că nu. Va trebui să-ţi găseşti altă distracţie. Raina strânse din buze. Lucrurile pe care avea să le îndure în viitor. Pentru fiii săi. Vorbind de ei, Chase şi Rick aveau să revină dintr-o clipă în alta, iar doctoriţa nu îi răspunsese încă ia cea mai presantă întrebare. Raina îşi lăsă privirea să alunece de-a lungul trupului zvelt al doctoriţei. — Nu vreau să insist, însă… Dr. Graines rânji, evident încă amuzată. — Sunt căsătorită. Şi chiar dacă nu aş fi fost, sunt convinsă că fiii dumneavoastră ar aprecia foarte mult dacă şi-ar găsi singuri partenerele potrivite. Raina îşi temperă dezamăgirea, fluturând mâna în semn de răspuns. — Ca şi cum fiii mei îşi vor găsi vreodată femeile care li se potrivesc. Sau ar fi bine să spun soţiile. Nicio urgenţă de viaţă şi de moarte nu i-ar putea sili să-şi aleagă o femeie şi să se aşeze la casa lor… Vocea Rainei deveni tărăgănată în timp ce sensul propriilor vorbe păru să prindă contur. Urgenţă de viaţă şi de moarte. Singurul lucru care i-ar convinge pe fiii săi să se însoare. Propria ei urgenţă de viaţă şi de moarte. În vreme ce planul ei începea să prindă formă, conştiinţa Rainei o imploră să renunţe la idee. Era o cruzime să-i facă pe fiii ei să creadă că e bolnavă. Pe de altă parte, era spre binele lor. Ei nu erau în stare să-i refuze nimic, nu în momentul în care ea avea cu adevărat nevoie de ei, iar ea, mizând pe firea lor bună, îi va conduce în cele din urmă spre acel „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nu că ei ar şti sau ar aprecia asta. Îşi muşcă buza. Era un risc. Dar fără nepoţi, singurătatea se întrevedea dezolantă în viitorul său, aşa cum, fără o soţie sau o familie, se întrevedea şi pentru copiii ei. Voia ca ei să aibă ceva mai mult decât case şi vieţi goale – genul acela de viaţă pe care îl avusese ea după moartea soţului său. — Doamnă doctor, diagnosticul meu… e confidenţial? Tânăra femeie îi aruncă o privire piezişă. Fără îndoială că era obişnuită cu această întrebare în cazurile cele mai grele. Raina îşi verifică ceasul. Băieţii ei trebuiau să se întoarcă dintr-o clipă într-alta. Noul ei plan, ca şi viitorul familiei sale depindeau de răspunsul femeii, aşa că Raina aşteptă, bătând nerăbdătoare din picior. — Da, este confidenţial. Dr. Gaines dădu răspunsul râzând cât se poate de natural. Raina se mai relaxa puţin. Îşi strânse mai bine pe corp halatul de spital din bumbac. — Bine. Sunt convinsă că nu vei dori să fii obligată să eviţi întrebările fiilor mei, aşa că îţi mulţumesc pentru tot. Întinse mâna şi i-o strânse politicos, în timp ce în realitate îşi dorea să o împingă pe femeie dincolo de draperie înainte de sosirea cavaleriei, împreună cu întrebările sale punctuale. — A fost o plăcere şi o experienţă să vă cunosc. Dr. Fallon va reveni mâine la cabinet. Dacă până atunci vă mai deranjează ceva, nu ezitaţi să sunaţi. — Oh, nu voi ezita, spuse Raina. — Deci care-i povestea? Rick, fiul mijlociu, cel pe care nu era nimeni în stare să-l ignore, se strecură dincolo de draperie, iar Chase îl urmă îndeaproape. Firea nesăbuită a lui Rick era replica personalităţii mamei lui. Părul lui castaniu-închis şi ochii de culoarea alunei semănau cu ale Rainei înainte ca ea să-şi schimbe culoarea cu un blond în nuanţa mierii pentru a ascunde cărunţeala. Roman şi Chase, pe de altă parte, se înscriau într-un alt registru, cu părul de un negru intens şi ochi de un albastru strălucitor. Atât fiul cel mare, cât şi cel mic erau întruchiparea perfectă a tatălui lor. Staturile lor impozante şi nuanţa închisă a părului lor îi aduceau întotdeauna aminte de John. Numai personalitatea le aparţinea în exclusivitate. Chase se postă în faţa agitatului său frate, înfruntând-o pe doctoriţă: — Ce se întâmplă? — Cred că starea de sănătate a mamei dumneavoastră e un subiect pe care ar dori să vi-l explice ea însăşi, spuse doctoriţa, strecurându-se apoi dincolo de îngrozitoarea draperie multicoloră. Ignorând zvâcnetul de vinovăţie în favoarea a ceva mult mai bun, asigurându-se că ei îi vor mulţumi în cele din urmă, Raina clipi pentru a-şi stăpâni lacrimile, ducând o palmă tremurătoare deasupra inimii. Apoi le explică fiilor ei starea delicată a sănătăţii sale şi dorinţa pe care o avea de atâta amar de vreme.         1 Roman se uită fix la fratele lui mai mare sau, mai exact, se uită lung la moneda de douăzeci şi cinci de cenţi din mâna dreaptă a lui Chase. După ce primise telefonul în legătură cu problemele cardiace ale mamei sale, Roman luase primul zbor cu plecare din Londra. Năvălise pe aeroportul JFK, luase imediat o cursă care făcea legătura cu Albany şi închiriase apoi o maşină care să ajungă într-o oră la reşedinţa sa din Yorkshire Falls, situată la ieşirea din Saratoga Springs, New York. Era atât de obosit încât îl dureau oasele. Iar acum putea adăuga şi stresul la problemele lui. Datorită tulburărilor cardiace ale mamei sale, unul dintre fraţii Chandler trebuia să-şi sacrifice libertatea pentru a-i dărui Rainei un nepot. Aruncarea monedei avea să decidă care dintre fraţi va purta povara, dar numai Rick şi Roman puteau fi implicaţi. Cum el îşi făcuse deja datoria faţă de familie renunţând la colegiu pentru a prelua conducerea ziarului şi a o ajuta pe mama lor să-i crească pe cei doi mai mici, Chase nu lua parte la aruncarea monedei – deşi el îşi dorea contrariul. El voia ca lucrurile să fie echitabile. Rick şi Roman insistaseră însă ca el să-şi păstreze autonomia. Va juca în schimb rolul executorului. — Alegeţi. Cap sau pajură, zise Chase. Roman aruncă privirea spre tavanul nevopsit, uitându-se spre etajul copilăriei sale, acolo unde mama lor se odihnea după cum îi recomandase doctorul. Între timp, el şi fraţii săi stăteau şi aşteptau pe podeaua prăfuită şi pătată din loc în loc a garajului ataşat de casa propriu-zisă. Acelaşi garaj în care ei îşi adăposteau bicicletele şi mingile pe vremea când erau copii, locul unde Roman îşi ascundea berile când îşi închipuia că fraţii lui mai mari nu se aflau prin preajmă. Şi aceeaşi casă în care crescuseră ei şi pe care mama lor o avea şi acum mulţumită muncii susţinute a lui Chase şi succesului pe care îl obţinuse el cu gazeta. — Haideţi, băieţi, să spună careva, zise Chase, risipind tăcerea care se aşternea în jur. — Nu e nevoie să vorbeşti ca şi cum povestea asta ţi-ar face plăcere, mormăi Rick. — Tu îţi închipui că chestia asta îmi face plăcere? Chase răsuci moneda între degete, frustrarea întinzându-i buzele. Chestia asta e o porcărie. Sunt al naibii de sigur că nu vreau să vă văd pe niciunul dintre voi renunţând la viaţa pe care şi-a ales-o numai din pricina unui capriciu. Roman era sigur că fratele lui cel mare se simţea atât de puternic fiindcă nu-şi alesese singur drumul în viaţă. În schimb, i se încredinţase peste noapte atât rolul de editor, cât şi cel de părinte. La şaptesprezece ani, fiind cel mai mare dintre fraţi când tatăl lor decedase, Chase considerase că e de datoria lui să ia locul tatălui, să devină capul familiei. Asta era şi motivaţia participării lui Roman la aruncarea monedei. El fusese cel care plecase din Yorkshire Falls pentru a-şi realiza visurile, în timp ce Chase rămăsese în urma lui, renunţând la ale sale. Amândoi, atât Roman, cât şi Rick, îl priveau pe Chase ca pe un model. Dacă Chase considera că înfricoşătoarea stare de sănătate a mamei şi dorinţa ei profundă de a avea un nepot meritau un sacrificiu, atunci Roman trebuia să fie de acord. Nu numai că i-o datora fratelui său, însă împărtăşea acelaşi sentiment al devotamentului faţă de familie. — Suferinţa mamei nu e un capriciu, zise Roman către fraţii săi. Ea a spus că inima ei e slăbită şi nu suportă stresul. — Sau dezamăgirea, adăugă Rick. Mama nu foloseşte această expresie, dar ştiţi al naibii de bine că asta a vrut să spună. Noi am dezamăgit-o. Roman dădu din cap în semn de aprobare. — Dacă nepoţii o vor face fericită, atunci de noi depinde să-i oferim un puşti ca să-l cocoloşească atâta vreme cât se mai află printre noi şi se poate bucura că e bunică. — Ştiind că unul dintre noi are o căsnicie fericită o va scuti de o mare parte a stresului pe care trebuie să-l evite, zise Chase. Iar un nepot îi va oferi un nou sens în viaţă. — Nu putem să-i oferim doar un căţeluş? întrebă Rick. Roman înţelegea sentimentul. La douăzeci şi unu de ani, stilul lui de viaţă făcea imposibil un trai aşezat. Căsătoria şi familia nu fuseseră prevăzute pentru viitor. Până în clipa de faţă. Nu că nu i-ar fi plăcut femeile, parfumul lor sau felul în care pielea lor catifelată aluneca pe trupul lui trezit la viaţă. Dar nu se putea imagina renunţând la propria carieră pentru a privi chipul unei singure femei la micul dejun, la capătul opus al mesei, tot restul vieţii sale. Se cutremură, uimit că alegerile existenţei lui ajunseseră într-un moment unic ca acesta. Se întoarse către fratele lui mijlociu. — Rick, tu ai mai tăiat o dată nodul gordian. Nu e nevoie să o faci din nou. Cu toate că Roman nu-şi dorea să se proclame omul potrivit pentru o treabă ca asta, nu putea să-l lase pe fratele său să repete trecutul – să se căsătorească pentru a veni în ajutorul cuiva sacrificându-se pe sine. Rick clătină din cap. — Te înşeli, frate. Voi lua parte la acţiunea de aruncare a monedei. Data trecută nu a avut nimic de-a face cu asta. Asta are legătură cu familia. Roman pricepu. Toţi membrii familiei Chandler erau dedicaţi familiei. Aşa că el se întorcea acolo de unde plecase. Se va întoarce la slujba sa de corespondent străin al Associated Press, continuând să se aventureze în punctele fierbinţi ale politicii, răspândind în lumea întreagă poveşti tăinuite, sau se va stabili în Yorkshire Falls, aşa cum nu avusese de gând niciodată? Cu toate că Roman nu ştiuse niciodată al cui era visul pe care îl visa el – al lui ori al lui Chase, sau o combinaţie a celor două – Roman trăise cu teama de a nu repeta stilul de viaţă al fratelui său, ori de a fi în imposibilitatea de a alege. Dar, în ciuda golului din stomac, era pregătit, aşa că dădu din cap în direcţia lui Chase. — Dă-i drumul. — Cum doreşti. Chase aruncă moneda cât putu de sus. Roman înclină capul către Rick, acordându-i şansa de a alege, iar Rick strigă: — Cap. Ca într-o mişcare cu încetinitorul, moneda se roti şi pluti în aer. Viaţa lipsită de griji îi trecu lui Roman pe dinaintea ochilor într-o manieră asemănătoare: femeile pe care le cunoscuse şi cu care flirtase, cele deosebite, care îi rămăseseră alături suficient timp pentru a forma o relaţie, însă nu pentru a fi partenera de o viaţă, întâlnirile ocazionale şi fierbinţi, din ce în ce mai rare, din moment ce acum era mai matur şi avea mai mult discernământ. Sunetul scos de palma lui Chase care se lipea de dosul mâinii îl surprinse pe Roman, readucându-l la realitate. Întâlni privirea solemnă a fratelui său mai mare. O viaţă în schimbare. Moartea unui vis. Severitatea situaţiei îi strânse stomacul lui Roman. Îşi îndreptă umerii, aşteptând, în timp ce Rick inspiră zgomotos. Chase ridică mâna, privind în jos înainte de a întâlni privirea atentă a lui Rick, apoi pe a lui Roman. Apoi îşi îndeplini datoria aşa cum o făcea întotdeauna, fără a da înapoi. — Cred că acum o să ai nevoie să bei ceva, prâslea. Tu eşti mielul de sacrificiu în situaţia asta. Rick ridică spre cer o privire grea, o nimica toată în comparaţie cu bila de plumb din stomacul lui Roman. Chase se apropie, postându-se în dreptul lui Roman. — Dacă vrei să renunţi, acum e momentul. Nimeni nu-ţi va sta în cale dacă nu poţi să faci asta. Roman se sili să zâmbească larg, mai ceva ca Chase la optsprezece ani. — Crezi că a pune femeile la orizontala şi a face copii e o sarcină grea? Când îmi va veni timpul, o să-ţi doreşti să fi fost tu în locul meu. — Asigură-te că e o puştoaică, zise Rick, încercând să fie de ajutor, dar din vorbele sau din tonul lui nu răzbătea un umor adevărat. Evident că resimţea durerea lui Roman, cu toate că uşurarea că el nu fusese cel ales era tangibilă. Roman aprecie încercarea de a-i ridica moralul, deşi aceasta nu funcţiona. — Mai important este ca ea să nu se aştepte la prea mult, replică el. Orice femeie cu care se va însura el trebuia să ştie de la început cine era el şi să accepte ce nu era. Chase îi dădu o palmă pe spinare. — Sunt mândru de tine, puştiule. Asta e o decizie pe care o iei o-singură-dată-în-viaţă. Asigură-te că poţi trăi alături de ea, în regulă? — Nu am de gând să trăiesc cu nimeni, mormăi Roman. — Atunci ce ai de gând? întrebă Rick. — O căsnicie lungă şi plăcută care să nu-mi schimbe deloc viaţa. Vreau să găsesc pe cineva care să-şi dorească să stea acasă şi să crească copilul, care va fi fericită când mă voi întoarce acasă. — Vei avea oricum o povară, nu? întrebă Rick. Roman îl privi ameninţător. Încercarea lui de a-i îmbunătăţi starea de spirit mersese prea departe. — De fapt, noi am avut o viaţă a naibii de bună până ne-am făcut mari, iar eu vreau să mă asigur că indiferent cu cine m-aş căsători, persoana aceea îi va oferi aceleaşi condiţii copilului meu. — Prin urmare tu o să-ţi vezi de drum, iar soţia ta o să stea acasă. Chase clătină din cap. Mai bine vezi cum te porţi. Doar nu vrei să sperii prea repede potenţialele candidate în timpul căutării. — Asta nu se poate întâmpla, chicoti Rick. În liceu, nu exista nicio fată care să nu tânjească după puşti, înainte ca el să înceapă o viaţă plină de aventură. În ciuda situaţiei, Roman pufni îţi râs. — Doar după ce ai absolvit tu. Ale tale erau prea mari. — Nu mai e nevoie s-o spui. Rick încrucişă braţele la piept, rânjind. Dar ce-i drept, e drept. A trebuit să o iau pe urmele lui Chase, iar ale lui erau uriaşe. Fetele se dădeau în vânt după bucăţica lui tare şi tăcută. Dar imediat ce a absolvit el, au pus ochii pe mine. Se bătu cu pumnul în piept. Şi de cum am plecat eu, drumul a rămas liber pentru tine. Şi toate se arătau interesate. Nu toate. Fără preaviz, amintirea infatuării sale din liceu reveni la suprafaţă, aşa cum făcea adesea. O fată frumoasă cu părul de un negru intens şi ochi verzi, Charlotte Bronson, făcuse ca hormonii lui adolescentini s-o ia razna. Refuzul ei usturător îl urmărise toată viaţa, la fel de acut şi acum ca şi atunci. El o apreciase ca fiind singura cu care ar porni la drum şi nu o uitase niciodată. Cu toate că Roman şi-ar fi dorit să considere povestea ca pe un eşec din adolescenţă şi s-o lase aşa, adevărul îi dicta să admită că sentimentele sale fuseseră profunde. Nu se punea problema s-o fi recunoscut în faţa fraţilor lui pe-atunci ori acum. Un bărbat trebuie să păstreze unele chestiuni pentru sine. Potrivit ultimului zvon pe care-l auzise Roman, Charlotte se mutase în New York City, capitala mondială a modei. Cu toate că el ocupa un apartament în comun cu cineva, cu o chirie moderată, în acelaşi oraş, nu o întâlnise niciodată, dar nici nu o căutase. Zăbovise arareori în oraş suficient timp pentru a face şi altceva decât să doarmă o noapte, să-şi schimbe hainele, ca să pornească din nou spre o nouă destinaţie. În ultima vreme nu mai aflase nimic de la mama lui, aşa că acum deveni curios. — Charlotte Bronson s-a întors în oraş? întrebă el. Rick şi Chase schimbară priviri uimite. — Cu siguranţă, zise Rick. Are o mică afacere în First. — Şi e necăsătorită, spuse Chase, surâzând în final. Adrenalina lui Roman năvăli puternic şi rapid. — Ce fel de afacere? — De ce nu treci pe acolo ca să vezi cu ochii tăi? întrebă Rick. Ideea îl tentă. Roman se întrebă cum o fi arătând Charlotte acum. Dacă era la fel de sinceră şi de tăcută ca pe vremuri. Dacă părul de un negru intens era tot lăsat liber pe spate, tentând orice bărbat să-l atingă. Era curios dacă ochii ei verzi erau la fel de expresivi, o fereastră spre sufletul ei pentru oricine se arăta suficient de interesat pentru a-l privi. El manifestase interes şi fusese alungat. — S-a schimbat mult? — Du-te şi aruncă o privire. Chase adăugă propriul său punct de vedere. Poţi numi asta prima ocazie să pui la orizontală potenţialele candidate. De parcă pe Charlotte ar interesa-o. Ea plecase liniştită chiar după prima lor întâlnire, lăsându-l şi pe el să o ia din loc, aparent fară nicio remuşcare. Roman nu crezuse niciodată în dezinteresul ei, şi nici că vorbise propriul său ego. Scânteile fuseseră suficient de puternice pentru a aprinde tot oraşul, iar chimia aceea atât de fierbinte fusese o explozie ameninţătoare. Dar atracţia sexuală nu fusese singurul lucru pe care îl împărtăşiseră. Ei erau conectaţi la un nivel mult mai profund, conectaţi suficient pentru ca el să-i împărtăşească visurile şi speranţele sale de viitor, un lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată. Dezvăluirea unei părţi atât de intime ş inimii sale îl lăsase descoperit în faţa suferinţei, ceea ce făcea ca refuzul ei să fie şi mai dureros, realiză el acum, graţie înţelepciunii de om matur care îi lipsise la tinereţe. — Poate că o voi căuta. Deliberat, Roman răspunsese vag. Nu voia să le ofere fraţilor săi mai multe indicii în legătură cu renăscuta sa curiozitate vizavi de Charlotte Bronson. Mai ales că el avea nevoie de o altfel de femeie, una care să fie de acord cu planul său. Lăsă să-i scape un mormăit, amintindu-şi de ce începuse toată această conversaţie. Mama lui îşi dorea nepoţi. Iar Roman va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a-i oferi. Asta nu însemna însă că el va lua o soţie cu tot alaiul de emoţii sufocante şi aşteptări ale unui mariaj tipic. El era un bărbat care avea nevoie de libertatea lui. El nu era un soţ pentru toate anotimpurile. Potenţiala sa soţie va trebui să-şi dorească mai mult copii decât un soţ, bucurându-se de propria independenţă. O femeie independentă care să adore copiii va fi alegerea perfectă. Fiindcă Roman intenţiona să se însoare, să-şi lase însărcinată soţia şi să plece naibii unde va vedea cu ochii, făcând tot posibilul să nu privească înapoi.   Soarele strălucea dincolo de vitraliul ferestrei din partea din faţă a magazinului, scăldând-o pe Charlotte într-o căldură minunată. Se potrivea perfect cu imaginea tropicală pe care ea o pregătea. Legă partea posterioară a unei perechi de bikini cu şiret în jurul manechinului care urma să fie expus la loc vizibil în vitrină, întorcându-se apoi către asistenta sa. Beth Hansen, de altfel cea mai bună prietenă a lui Charlotte încă din copilărie, chicoti. — Mi-aş dori să arăt şi eu atât de perfect. — Acum arăţi. Charlotte aruncă o privire micuţei Beth şi sânilor ei generoşi. Yorkshire Falls era un oraş mic, la patru ore distanţă de New York City – suficient de departe pentru a rămâne un oraş de mici dimensiuni, dar destul de aproape pentru a merita să faci o călătorie dacă motivul era suficient de bun. După toate aparenţele, schimbarea bustului fusese pentru Beth un motiv destul de bun. — Şi tu poţi fi. Nici măcar nu e nevoie să-ţi foloseşti prea mult imaginaţia. Beth arătă spre manechin. Priveşte-o şi imaginează-te exact aşa. Schiţă cu ambele mâini forma curbă. Un lifting ar fi un început, dar o măsură în plus a cupei ar face şi mai mult pentru a atrage atenţia unui mascul. Charlotte scoase un oftat exagerat. — Luând în considerare interesul pe care l-a trezit magazinul, nu am nevoie de niciun alt ajutor de niciun fel, pentru a atrage şi mai mult atenţia. Cât despre bărbaţi, nu mai avusese o întâlnire de acum şase luni, de pe vremea zilelor petrecute în New York. Şi, cu toate că uneori era cam singură, nu era pregătită să reia rutina întâlnirilor – cine lungi, învăluite în tăcere sau obligatoriul sărut de „noapte bună“, moment în care ea trebuia să ia mâna nesigură a partenerului înainte de a putea începe orice fel de tatonare. Deşi, dacă vreodată ar urma să-şi întregească viaţa prin prezenţa unui soţ şi a unor copii, pe lângă cariera sa, ar trebui să reia cât de curând jocul întâlnirilor. — Orice femeie are nevoie de ceva mai multă atenţie din partea bărbaţilor. E un impuls pe care ţi-l dă orgoliul, şi cine se poate împotrivi unui asemenea lucru? Charlotte se încruntă. — Un bărbat ar fi mai degrabă… — Interesat de mintea ta, nu de chilul sau de trupul tău, o imită Beth, punându-şi mâinile în şolduri. Charlotte aprobă. — Exact. Iar eu i-aş oferi în schimb, oricărui bărbat, acelaşi respect. Rânji. Încep să aduc cu un record doborât? — Poate puţin. — Spune-mi ceva. De ce pe bărbaţii de care mă simt atrasă îi interesează doar ambalajul şi nu să-mi rămână alături pentru lungul drum? întrebă Charlotte. — Fiindcă ţi-ai dat întâlnire cu omul nepotrivit? Sau poate fiindcă tu nu le acorzi nicio şansă. În plus, e un fapt dovedit că pe un bărbat îl atrage mai întâi aspectul exterior. Un tip deştept, bărbatul potrivit, va şti să te descopere, şi atunci îl vei putea face praf cu strălucita ta minte. — Bărbaţii pe care îi interesează în primul rând cum arăţi sunt prea puţin profunzi. — Iar începi. Te repezi spre concluzii de ordin general. Iar eu te implor să faci altfel. Beth îi aruncă o privire mânioasă. Aspectul exterior este cel care creează prima impresie, insistă ea. Charlotte se întrebă cum de prietena ei afirma un lucru când ea trăise ca dovadă un altul. Dacă Beth credea într-adevăr că pe bărbaţi îi interesa mai întâi ambalajul, ca abia după aceea să cunoască şi să aprecieze o femeie pentru cine şi ce era ea, atunci de ce recursese ea la chirurgia plastică abia după ce îl cunoscuse pe logodnicul ei? Charlotte ţinea însă prea mult la prietena sa pentru a o răni adresându-i o asemenea întrebare. — Priveşte la magazinul ăsta, de exemplu. Beth roti o mână prin aer. Tu eşti cea care vinde partea care se vede, dar pe lângă asta eşti răspunzătoare pentru revigorarea multor relaţii şi a multor căsnicii care păreau să se destrame. — Aici te pot contrazice. Charlotte le spusese acelaşi lucru multora dintre clientele sale. Beth rânji. — Jumătate dintre femeile acestui oraş şi-au găsit norocul datorită ţie. — Eu nu aş merge atât de departe. Prietena ei ridică din umeri. — Cum vrei. Ideea e – nu tu transmiţi mesajul cum că ambalajul e important? — Mai degrabă cred că transmit mesajul că e bine să fii tu însăţi. — Cred că amândouă spunem acelaşi lucru, dar deocamdată renunţ. Ţi-am spus că David oferă ambalaje? Ochi şi bărbie, liftinguri şi implanturi. Charlotte dădu ochii peste cap. Din punctul ei de vedere, Beth era perfectă înainte de a intra sub bisturiu, iar Charlotte tot nu pricepea ce o făcuse să-şi închipuie că are nevoie de o schimbare. Iar Beth, evident, nu discuta. Ea doar făcea reclamă serviciilor oferite de cel care urma să-i devină curând soţ. — Ţi-a spus cineva că ai început să semeni cu o reclamă a plasticianului tău? Beth surâse. — Bineînţeles. Intenţionez să mă căsătoresc cu bărbatul în cauză. De ce să nu impulsionez afacerea lui şi contul nostru bancar în acelaşi timp? Mercantilismul lui Beth se potrivea destul de aiurea cu femeia dulce şi cu picioarele pe pământ pe care o cunoştea Charlotte. O altă schimbare subtilă pe care Charlotte o observase după întoarcerea lui Beth. Ca şi Charlotte, Beth se născuse şi crescuse în Yorkshire Falls. Şi aşa cum procedase şi Charlotte odată, Beth avea să se mute cât de curând în New York City. Charlotte spera că prietenei sale îi vor plăcea luminile strălucitoare şi marele oraş. Îşi aminti de propria experienţă cu sentimente amestecate. La început, adorase străzile aglomerate, pacea înfricoşătoare, strălucirea luminilor şi viaţa care exista chiar la ore târzii din noapte. Dar odată ce noutatea păli, un gol începuse să crească. După convieţuirea într-o comunitate unită ca cea din Yorkshire Falls, singurătatea fusese de-a dreptul copleşitoare. Un lucru pe care Beth nu avea să-l experimenteze din moment ce se muta la New York pentru a fi alături de soţul ei. — Ştii că nu voi fi niciodată în stare să te înlocuiesc, zise Charlotte cu părere de rău. Tu eşti asistenta perfectă. În momentul în care Charlotte hotărâse să renunţe la slujba de director de vânzări într-un butic elegant şi scump din New York City pentru a deschide „Charlotte Attic“ în oraşul său natal, fusese suficientă o singură conversaţie telefonică pentru a o convinge pe Beth să renunţe la postul de recepţioneră într-o agenţie imobiliară pentru a veni să lucreze cu ea. — Şi eu îţi voi duce dorul. Slujba asta m-a răsplătit mai mult decât oricare altă activitate anterioară. — Asta fiindcă îţi pui în sfârşit talentul la treabă. — Mulţumită viziunii tale. Locul acesta e minunat. Charlotte aproape că roşi. Îşi făcuse griji în legătură cu deschiderea unui butic şic în orăşelul natal. Beth fusese cea care o impulsionase şi o susţinuse în etapele care precedaseră deschiderea. Îngrijorările lui Charlotte fuseseră nefondate. Datorită televiziunii, internetului şi periodicelor, femeile din Yorkshire Falls erau pregătite pentru modă. Magazinul ei reprezenta un succes – şi, într-un fel, o ciudăţenie printre magazinele vechi care mai rămăseseră. — Vorbind de talent, sunt mulţumită că am ales această nuanţă marină în locul negrului. Beth îşi strecură degetele printre şireturile strâns legate în spatele manechinului. — E exact culoarea apei care înconjoară insula Fiji. A Mării Koro şi a Oceanului Pacific de Sud. Charlotte închise ochii, imaginându-şi locurile prezentate în broşurile pe care le avea în biroul din spate. Nu că ea şi-ar fi dorit să călătorească, dar locurile acelea îndepărtate îi făcuseră cu ochiul de când se ştia. Ca adolescentă, fotografiile care înfăţişau asemenea locuri idilice îi hrăniseră speranţa că tatăl ei dispărut se va întoarce, împărtăşindu-i ceea ce percepea ea ca fiind o viaţă magnifică. Astăzi nu-şi putea reprima, când şi când, impulsul de a vizita astfel de locaţii exotice, dar se temea că dorinţa aceea o va face să semene prea mult cu tatăl ei – egoist, superficial şi incapabil de a dărui aşa că se mărginea la fotografii. La fel ca cele din biroul său, înfăţişând ape scânteietoare, valuri albe şi înspumate şi un soare arzător care încingea pielea dezgolită. — Ca să nu mai spunem că nuanţa asta acvatică va completa prezentarea de vară din vitrină? Vocea lui Beth îi întrerupse gândurile lui Charlotte şi ea deschise un ochi. — Şi asta. Acum taci şi lasă-mă să mă întorc la ziua mea de vis. Însă vraja se spulberase. — E greu să te obişnuieşti să priveşti costume de baie când noi abia am ieşit din iarnă. — Ştiu. Pe lângă desuurile de lux şi cele de bază, Charlotte vindea piese diferite – pulovere pe timp de iarnă, costume de baie şi accesorii asortate pe timpul verii. Însă lumea modei acţionează potrivit propriului program. Exact aşa proceda şi Charlotte. Aerul rece de iarnă abia începuse să cedeze unei uşoare încălziri specifice lunii martie, însă Charlotte se îmbrăcase oricum în haine de vară, în nuanţe şocant de luminoase, confecţionate din materiale vaporoase. Ceea ce începuse prin a fi o invitaţie care să atragă publicul avusese efect. În prezent, vorba dusă din gură în gură aducea oamenii la magazin, iar ei începuseră să-i placă grozav hainele pe care le purta. — M-am gândit că putem aşeza costumele de baie în colţul din dreapta al vitrinei, îi spuse Charlotte lui Beth. — Pare bine. Charlotte trase manechinul către fereastră, cea care dădea spre First Avenue, bulevardul principal din Yorkshire Falls. Avusese noroc reuşind să obţină locaţia perfectă, o locaţie care aparţinuse anterior lui Guy’s Clothing Store[1]. Charlotte nu îşi făcuse griji deschizând un alt magazin cu amănuntul în spaţiul acela fiindcă marfa ei ţinea pasul cu vremurile. Avusese şase luni cu chiria veche înainte ca aceasta să facă un salt, timp suficient ca ea să-şi pună afacerea pe picioare, iar succesul pe care îl obţinuse îi dovedise că se află pe drumul cel bun. — Ascultă, mi-e o foame de lup. Mă duc alături să iau ceva de mâncare pentru cină, vii şi tu? Beth îşi luă jacheta de pe stativul din spate şi o îmbrăcă. — Nu, mulţumesc. Mă gândesc să mai stau puţin pe aici ca să fac câteva retuşuri în vitrină. Charlotte şi Beth făcuseră astăzi un inventar complet. Era mai uşor să-ţi faci treaba când magazinul era închis, decât în orele de lucru. Clienţilor nu le plăcea doar să cumpere, ci şi să stea la taclale. Beth oftă. — Cum doreşti. Însă viaţa ta socială e patetică. Chiar şi eu sunt o companie mai bună comparativ cu manechinele astea. Charlotte pufni în râs, apoi se uită o clipă spre Beth şi zări în ochii prietenei sale ceva mai mult decât o glumă bună. — Ţi-e dor de el, nu? Beth aprobă. Logodnicul ei venise aproape în fiecare weekend şi rămânea aici de vineri până duminică noaptea înainte de a reveni în oraş pentru săptămâna de lucru. Cum el lipsise în ultimul weekend, Charlotte îşi dădu seama că, probabil, Beth nu era nerăbdătoare să cineze iar singură. Nici Charlotte. — Ştii ce? Du-te şi rezervă o masă şi ne vedem acolo în cinci… Vocea ei se frânse în secunda în care dădu cu ochii de un bărbat oprit în faţa vitrinei. Părul negru-abanos lucea în lumina soarelui, iar o pereche de ochelari de soare sprijiniţi pe coama nasului îi ascundeau faţa. O jachetă uzată din denim îi acoperea umerii, în timp ce o pereche de jeanşi îi învelea strâns picioarele lungi. Stomacul lui Charlotte tresări scurt, aducându-i în pântec o senzaţie de căldură, în timp ce recunoaşterea licări ca o posibilitate. Clipi, convinsă că se înşelase, însă el se îndepărtase destul ca să iasă din raza ei vizuală. Clătină din cap. Imposibil, gândi ea. Toată lumea din oraş ştia că Roman Chandler călătorea şi transmitea ştiri. Charlotte îi respectase întotdeauna idealurile, dorinţa arzătoare de a da în vileag nedreptăţi neştiute, chiar dacă ea nu înţelegea nevoile care îl ţineau departe de casă. Aspiraţiile lui îi amintiseră întotdeauna de tatăl ei, actorul. Era la fel de chipeş şi de şarmant. O ocheadă, un surâs, şi femeile leşinau la picioarele lui. La naiba, ea însăşi leşinase şi, după o perioadă lungă de flirt şi de priviri insistente, îşi dăduseră prima întâlnire. O noapte – o noapte în care se unise cu Roman la un nivel plin de semnificaţie. Se îndrăgostise tare şi repede, aşa cum numai o adolescentă o putea face. În plus, fusese o noapte în timpul căreia descoperise intenţia lui Roman de a pleca din Yorkshire Falls de cum s-ar fi ivit prima ocazie. Tatăl lui Charlotte îşi abandonase soţia şi copilul cu ani în urmă în favoarea Hollywoodului. În declaraţia lui Roman, ea recunoscuse imediat deznădejdea pe care ar lăsa-o în urma lui. Pentru ea fusese suficient să privească la viaţa singuratică a mamei sale pentru a avea curajul de a acţiona potrivit propriei convingeri. Îl părăsise pe Roman chiar în noaptea aceea, minţind că el „nu era făcut pentru ea“. Şi nu-şi permisese să privească înapoi, oricât de mult suferea – şi chiar suferise. Priveşte şi nu atinge. Reguli inteligente pentru o fată care dorea să-şi păstreze inima şi sufletul intacte. Poate că acum nu simţea nevoia unor noi întâlniri, însă când se va ivi omul potrivit, o va face. Până atunci va fi fidelă propriilor reguli. Nu intenţiona să calce pe urmele mamei sale, aşteptând revenirea sporadică a hoinarului, aşa că nu va avea de-a face cu un suflet neliniştit precum Roman Chandler. Nu că ar fi trebuit să-şi facă griji pentru aşa ceva. Era imposibil ca el să fie în oraş, iar dacă ar fi, ar sta cu siguranţă departe de ea. Mâna lui Beth sprijinită de umărul ei o luă prin surprindere şi ea tresări. — Hei, te simţi bine? — Perfect. Pur şi simplu nu eram atentă. Beth îşi scoase părul blond de sub guler, apoi deschise uşa care dădea în stradă. — În regulă, atunci. Rezerv o masă şi ne vedem peste cinci minute. Închise uşa în urma ei, iar Charlotte reveni la manechin, hotărâtă să-şi termine treaba – şi să se liniştească — Înainte de a se duce la cină. Imposibil ca Roman să se fi întors în oraş. Nici vorbă.   [1] Magazin de haine pentru bărbaţi (n.t.).    

Capitolul 1 — Vă declar soţ şi soţie, anunţă pastorul. Lisa închise o secundă ochii. Era prea târziu. Devenise soţia lui Bryn, la bine şi la rău. Lisa Venner. Încetul cu încetul, se va obişnui până la urmă cu acest nume. Îi venea greu să creadă că, în urmă cu cinci zile, nici măcar nu-l cunoştea pe Bryn. Cinci zile! Şi totuşi, din anumite puncte de vedere, i se părea că de atunci trecuse o viaţă. Toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut un strop de voinţă să nu se ducă la nunta lui Mark. Dar nu, trebuise să se ducă, pentru a arăta tuturor că Mark nu mai însemna nimic pentru ea! Fusese uşor apoi, să se furişeze afară din biserică, în timpul ceremoniei. Soarele de aprilie o făcu să clipească des. În timp ce mergea tremurând pe trotuar, auzi deodată un claxon în spatele ei. O mână o trase cu putere înapoi şi o maşină trecu pe lângă ea. — Era cât pe ce, spuse bărbatul care o salvase. Nu priveşti niciodată pe unde traversezi? Lisa îşi adună forţele şi-i mulţumi, încercând să zâmbească. — Ai avut noroc că mergeam în spatele tău. Bărbatul îi dădu drumul la mână şi începu să o examineze. — Te-am văzut în biserică. Eşti vreo prietenă de-a miresei? — Eram o prietenă a mirelui, răspunse ea cu o voce care voia să pară nepăsătoare. — Ce coincidenţă, spuse bărbatul pe un ton ironic. Eu sunt fostul prieten al Junei. Ne-am putea îneca amarul împreună. Ce spui? Pentru prima oară, Lisa îl privi şi ea. Era un bărbat înalt, cu părul negru şi creţ, cu o fizionomie osoasă. „De vreo treizeci de ani”, se gândi ea. Probabil nu locuia în Anglia, judecând după pielea extrem de bronzată. Ochii lui cenuşii îi răspunseră cu o sclipire de sarcasm. — Bryn Venner. — Lisa Jordan. E prea devreme pentru a bea alcool. — Atunci, un ceai? întrebă el şi mai ironic. Un ceai şi simpatie. Pare potrivit cu împrejurarea. — Nu cred că... — Ai de gând să rămâi aici şi să-i vezi plecând? Ochii verzi ai Lisei scânteiară de mândrie. — Ce e făcut, e făcut, spuse el. Să ne trăim viaţa în continuare! Deci, ce-ai hotărât? Lisa ezită doar o secundă. Dacă rămăsese singură, atunci cu atât mai bine. — Bine, să mergem să bem un ceai. Bryn o luă de braţ, atent la circulaţie. Lisa îi simţea prin stofa costumului muşchii fini şi presiunea degetelor pe cot. Nu era genul de bărbat pe care şi l-ar fi imaginat pentru micuţa blondă neruşinată cu care se căsătorise Mark. Căci, la urma urmei, trebuia să recunoască: cei doi păreau potriviţi. Bryn Venner avea trăsături tipic masculine. Gura şi maxilarul arătau o voinţă puternică. Nu, nu era genul Junei. Şi nici al ei, de altfel. Era prea în vârstă, prea monden. „Ah, Mark!” se gândi ea cu inima strânsă. Bryn opri un taxi şi ceru şoferului să-i ducă la Savoy. — Să facem lucrurile cu eleganţă. Vom avea timp mai târziu să ne dedicăm unor consolări mai subsanţiale. Bunul-simţ o împiedica pe Lisa să-i răspundă pe un ton muşcător. Acceptase să bea un ceai împreună, nimic mai mult. După ce vor fi terminat, ea va pleca. Dar unde? îi şopti o voce interioară. — Nu locuieşti în Anglia, nu-i aşa? Bryn negă printr-o mişcare a capului. — Nu, locuiesc în Libia, pentru moment. În afacerile cu petrol, adăugă el, anticipându-i întrabarea. Dar tu? Locuieşti la Londra? — Da. Apoi adăugă, cu reticenţă: — Lucram pentru familia Wrexham. — Înţeleg. Acolo l-ai cunoscut pe Williams? — Cunoscut şi pierdut, răspunse ea, schiţând un zâmbet. Se pare că fiica preşedintelui e o partidă mai bună decât o simplă secretară. — E un băiat ambiţios, nu? Întrebarea suna mai mult a afirmaţie. — Nu mai mult decât majoritatea oamenilor. Lisa îşi regreta deja remarca. — N-am vrut să insinuez că nu o iubeşte. El şi June se potrivesc. — Nu şi dacă fiecare ar vrea să-şi impună voinţa. Oricum, cred că îi va fi mai bine cu el, decât cu mine. Tripoli nu e exact genul de decor cu care este obişnuită. — E o viaţă grea, acolo? — Nu foarte grea, în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă. Formăm o comunitate de europeni destul de mare şi suntem toţi angajaţi de Unilibia. Majoritatea sunt căsătoriţi. Compania preferă să angajeze persoane căsătorite. — Acesta e motivul pentru care ai cerut-o pe June în căsătorie? — Nu am venit în Anglia să o cer în căsătorie. Acum trei săptămâni, când am ajuns aici pentru o vacanţă, căsătoria ei cu Mark era deja stabilită. June tocmai voia să-mi scrie despre asta. — Poate că şi-ar fi schimbat părerea dacă ar fi ştiut pentru ce te-ai întors... Bryn începu să râdă. — Nu cred. June ar fi fost, fără îndoială, o soţie bună, dar nu eram destul de disperat încât să mă bat pentru ea. — Mi se pare că nu doreai atât o soţie, cât să te conformezi regulilor companiei pentru care lucrezi, remarcă Lisa pe un ton caustic. — Preferinţelor, nu regulilor. Dar, fie că mă crezi sau nu, un bărbat are nevoie de o femeie lângă el, când se află acolo. Nopţile pot fi uneori foarte reci... Lisa îi evită privirea şi se întrebă dacă era, într-adevăr, atât de dur pe cât voia să pară. — S-ar zice că June a scăpat ca prin urechile acului! — Poate. Mă întreb doar dacă a câştigat ceva mai bun, căsătorindu-se cu un arivist ca Williams. Observând schimbarea care apăruse pe chipul ei, se grăbi să adauge: — Tu singură ai spus-o. Ocazia s-a prezentat, iar el nu a ezitat s-o prindă. Bine că nu erai prea implicată. — De unde ştii că nu eram? întrebă ea, cu un nod în gât. — Din atitudinea ta. Aş spune mai degrabă că orgoliul tău a avut cel mai mult de suferit. Am dreptate? — Dacă spui tu... Pentru nimic în lume Lisa nu voia să lase să se vadă cât de bulverstă era. Continuă, cu răceală: — Cât timp vei lucra în Libia? — Dacă vreau, permanent. Trebuie să aleg la fiecare trei ani. Am petrecut deja aproape un an acolo. — Şi ce se întâmplă dacă nu alegi? — Depinde. Unital a început să exploateze noi câmpuri petroliere, în alte părţi ale lumii. — Iar familia trebuie să-şi urmeze capul oriunde ar fi trimis? — Doar dacă o permit condiţiile. Câteodată e nevoie de timp pentru a pune în funcţiune o întreagă instalaţie care să convină soţiei şi copiilor. În aceste cazuri, familia rămâne în Anglia, o vreme. — Nu mi se pare drept. — Există compesaţii. Cred că voiai să spui, de fapt, că-ţi vine greu să ţi-o imaginezi pe June acomodându-se cu genul ăsta de viaţă. — Nu am cunoscut-o personal. Pare o persoană căreia îi place să se distreze. Dar aparenţele pot fi uneori înşelătoare. — Într-adevăr? Ţie îţi place să te distrezi? Bryn o privi insistent. Părul ei cu reflexe arămii încadra nişte trăsături fine; fusta de mătase îi punea în evidenţă picioarele subţiri. — E ceva rău în asta? întrebă ea, râzând. — O, nu, deloc! Tocmai mă gândeam că am putea face şi noi asta. Lisa nu avu timp să-i răspundă. Ajunseseră în faţa hotelului. Era, de altfel, mai mult o remarcă, decât o invitaţie. O pierdere comună îi apropiase. Era prima oară când intra la Savoy şi Lisa rămase uimită. Din toate părţile se degaja o atmosferă de sobră grandoare. Timpul părea că stătuse în loc. De obicei nu se servea ceaiul în hol, dar Bryn ceru acest lucru pe tonul celui obişnuit să i se îndeplinească toate dorinţele. Ceaiul le fu adus într-un serviciu delicat de porţelan alături de două şervete mari, împăturite. Lisa avea impresia că fusese transformată în ducesă. Bryn o întrebă zâmbind amuzat dacă se vedea trăind în acel fel. — Îmi vine să strig: „Ardeee!” sau ceva de genul ăsta, doar pentru a vedea dacă se accelerează ritmul! răspunse ea, clătinând din cap şi izbucnind în râs. — Pot fi foarte rapizi, când e nevoie. — Te-ai cazat aici? îl întrebă ea, aruncându-i o privire. — Nu, de data asta. Londra e invadată de turişti. — Mă surprinde că ai rămas atât de mult timp la Londra. — Nu mi-am petrecut aici toate cele trei săptămâni. Am făcut câteva plimbări, pe ici, pe colo. Am fost în Vest, unde mi-am vizitat câţiva prieteni. — Cât timp mai ai de stat aici? — Cinci zile. Am rezervat bilet de avion pentru lunea viitoare. Plec din Heathrow dimineaţa, devreme. — Pari fericit că pleci. — Sunt. — Chiar şi fără o soţie pe care să o iei cu tine? — Ar trebui să împrumut una! — Nu m-ar surprinde din partea ta. — Nu? Părea că acum râdea deschis de ea. — Continuă, te rog... — La ce bun? Oricum nu ai crede decât ceea ce vrei să crezi. — Bravo, Lisa Jordan! exclamă el, zâmbind sincer de această dată. Eşti remediul de care aveam nevoie. Ce faci diseară? — Mă întorc acasă. — Ca să-ţi lingi rănile toată noaptea? Nu e genul tău. Trebuie să ieşi din tine; şi eu la fel. Mi-ar plăcea să petrec seara cu tine, Lisa. Cred că asta ne-ar face bine amândurora. — De acord. Lisa răpunsese fără să se gândească. — Cum ai spus şi tu, probabil că de asta avem nevoie amândoi. Bryn începu să vorbească despre una, despre alta, şi, spre marea ei surpriză, Lisa începu să se destindă. Se aflau amândoi în aceeaşi situaţie, aveau amândoi nevoie de o stimulare care să-i ajute să treacă de acea seară dificilă. Să petreacă seara cu el era de o mie de ori mai bine decât să rămână singură. Când Bryn îi propuse să meargă să bea ceva, era aproape ora şase. Lisa se duse în vestiar şi se privi în oglindă, cu sentimentul că priveşte o străină. Era uimitor cât de mult o schimbau puţin fond de ten şi o coafură mai sofisticată. Părea şi se simţea mai matură, mai stăpână pe situaţie. Dar aceea fusese şi intenţia ei. Nu trebuia ca cei care o văzuseră la nuntă să creadă că era o fetiţă pierdută şi vulnerabilă. Îşi schimba locul de muncă pentru că cel vechi nu o mai interesa. Chiar şi cei care-i cunoscuseră relaţia cu Mark o puteau crede cu uşurinţă. Oricum, acum totul era de domeniul trecutului. Cu o vineri în urmă, plecase oficial din serviciul familiei Wrexham. Avea în faţă două săptămâni de vacanţă, o nouă slujbă şi o viaţă nouă. Trebuia să-l uite pe Mark. Acesta se căsătorise cu June şi devenea astfel inaccesibil. Iar în acea seară, uitarea însemna bărbatul care o aştepta în hol. Un bărbat pe care nu-l va mai vedea, probabil, niciodată. „Trebuie să profit de ocazie”, îşi spuse ea, schiţând o grimasă. „Mâine voi fi singură”. Deschise încet ochii, cu mintea înceţoşată. O durea capul. Nu recunoştea patul, mai tare şi mai lat ca de obicei. Făcu un efort intens şi se întoarse, cu mâna la ochi, din cauza luminii. Câteva detalii îi reveniră fragmentar în minte. O adunare de oameni, mult zgomot... O faţă se desprinse din ceaţă. După câteva clipe, Lisa înţelese că era a bărbatului care stătea aşezat pe un scaun, cu picioarele întinse, în faţa ei. Bryn fuma. — Te simţi mai bine? o întrebă el. Lisa îl recunoscu şi, când îi întâlni privirea cenuşie, simţi că înnebuneşte. Începea acum să-şi amintească, iar imaginile care i se desfăşurau în minte nu erau deloc liniştitoare: dansa, încercuită de nişte braţe solide; zâmbea în faţa unui chip slab şi bronzat; şampania i se urca la cap. „Sampanie, mult prea multă şampanie”, se gândi ea. Îşi amintea că se urcase într-o maşină, că nişte braţe încercau să o menţină dreaptă în lift, îşi amintea de un bărbat înalt care o lua în braţele lui, zâmbind. În acea cameră, acel bărbat. „Dumnezeule, dacă n-ar fi adevărat!” exclamă în sinea ei, îngrozită. Cearşaful era moale. Lisa îşi ascunse faţa în pernă. Bryn nu schiţă niciun gest, ci doar o întrebă pe un ton impasibil: — Câţi ani ai, Lisa? — Douăzeci. Acesta scoase o exclamaţie uşoară. — Ieri păreai mai matură şi te-ai purtat ca atare. — Încercam... spuse ea neputând să-l privească şi nici măcar să se întoarcă spre el. — Nu vreau să mă scuz, spuse el, oftând. Aveam nevoie de o femeie noaptea trecută. Dar dacă aş fi ştiut că pentru tine e prima oară, te-aş fi dus imediat acasă şi te-aş fi pus în patul tău. Apropo, unde locuieşti? îşi face cineva griji pentru tine? — Am închiriat o cameră în Putney, răspunse ea cu efort. Locuiesc singură. — E deja mai bine. Asta ne dă timp să respirăm. Mi s-a părut că te-aud spunând că părinţii tăi au divorţat. — Da, mama s-a recăsătorit cu un american şi trăieşte în Statele Unite. Tata s-a recăsătorit şi el şi locuieşte în Surrey. — Nu-i vezi aşadar prea mult? — Nu. Lisa se forţa să-şi reţină lacrimile. De ce îi punea atâtea întrebări? Acum era prea târziu pentru a mai schimba ceva. — Cred că te vei simţi mai bine dacă te-ai ridica şi te-ai îmbrăca. Coboară în hol când vei fi gata. Vom găsi un loc liniştit să vorbim. Nu încerca să fugi, pentru că voi supraveghea liftul. Trebuie să facem faţă situaţiei. La ce trebuia el să facă faţă? se întrebă ea, când uşa se închise. Lisa ar fi suferit mai puţin dacă aceasta s-ar fi întâmplat cu Mark. Dar acest bărbat cu care îşi petrecuse noaptea era un străin, un om pe care îl întâlnise pentru prima oară în ajun. Nu avea nicio scuză. Se ridică, încercând să învingă din nou greaţa care punea stăpânire pe ea. Era prima oară când se îmbăta şi va fi şi ultima, îşi jură ea. Prea târziu, îi şopti o voce ironică. Când se privi în oglinda din baie, se îngrozi. Rimelul, pe care cu o zi în urmă îl aplicase din abundenţă, îi cursese acum în jurul ochilor. Părul era răvăşit. Nu-l putea condamna pe Bryn că o judecase la prima vedere. Ducându-şi degetele la tâmple, încercă să alunge durerea de cap şi să-şi aducă aminte ce se întâmplase mai exact. Dar dorea, într-adevăr, să-şi amintească detaliile? Faptele erau clare: îi permisese acelui bărbat care o aştepta în hol să facă dragoste cu ea. Dragoste? Lisa simţi un nod în gât. Cum putea să folosească acel cuvânt? Niciun sentiment n-avusese vreun amestec. Făcu un duş cald, care o ajută să se relaxeze puţin şi apoi se pieptănă. Nu se machie deloc şi-şi lăsă părul liber pe umeri. Ce mai conta cum arăta? Impresia pe care i-o făcuse acelui bărbat era suficientă. Despre ce trebuia oare să vorbească? După câte se părea, Bryn se simţea vinovat, dar Lisa era gata să-şi asume toate greşelile. Puţini bărbaţi ar fi rezistat încurajărilor pe care probabil că le dăduse cu o noapte în urmă – cu atât mai mult dacă aveau nevoie de o consolare. Se gândise atât de mult la Mark, în ajun! Băuse doar pentru a-l uita pe el. Ieşi din cameră şi luă liftul, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Dacă nu-l va vedea, va pleca. Nu voia să-l vadă. Se simţea mizerabil şi înjosită. Bryn stătea într-un fotoliu, cu faţa spre lift. Când o văzu mergând spre ieşire, se ridică şi veni spre ea. — Vom vorbi în timp ce mănânci. Trebuie să mănânci ceva. — Nu pot să mănânc, spuse ea, sfârşită. — Atunci vei bea o cafea, continuă el, fără să-i dea drumul la braţ. Bryn comandă două mic dejunuri à la française şi aşteptă ca chelneriţa să plece, pentru a-i umple Lisei ceaşca. — Bea asta şi ronţăie două tartine. {tiu cum te simţi. Mâncarea te va ajuta. După ce luă câteva înghiţituri de cafea, Lisa se simţi puţin mai bine. Bryn o fixa cu privirea, iar ea trebui să-l privească. — Dacă te-ai îmbrăcat aşa special, să ştii că ai reuşit. Ce lipsă de prudenţă din partea mea! Acum pari de şaptesprezece ani! — E tot după pubertate, replică ea. Nu trebuie deci să-ţi faci griji pentru nimic. Îmi pare rău, continuă ea, înroşindu-se. Nu e vina ta pentru ce s-a întâmplat! Trebuie că ţi-am făcut impresia că... Dar nu avu curajul să termine. — Ar fi trebuit să-mi dau seama... Mi-ai spus că vei avea un nou loc de muncă. Când începi? — Luni, pe opt. Îmi iau concediu acum, în loc să-mi fac preavizul. — Deci nu ai nicio responsabilitate în acest moment, spuse el, insistând în mod ciudat pe cuvinte. Ai paşaport? o întrebă el. Lisa îl privi surprinsă. — De ce? — Ai sau nu? — Da, dar... — Asta simplifică lucrurile. — Nu înţeleg. Lisa îl privea uimită. — Ce legătură are paşaportul meu? — Cred că ţi-am spus că marţea viitoare trebuie să fiu înapoi la Tripoli. Vom câştiga astfel timp. — Pentru ce? reuşi ea să întrebe. — Ca să ne căsătorim. Lisa simţi că leşină. — Să ne căsătorim? — E singurul mod de a face faţă situaţiei. Luni trebuie să iau avionul spre Tripoli şi nu pot să plec pur şi simplu şi să uit tot. Nu în cazul ăsta. Analizând lucrurile într-o lumină realistă, nu pare deloc o idee rea. Nu ai prea multe motive să rămâi aici. Fata îşi recăpătă glasul. — Suntem doi străini. Cum pot două persoane care nici măcar nu se cunosc, să... — N-aş spune asta. Văzând-o că roşeşte, Bryn adăugă: — Multe căsnicii încep şi mai rău şi merg apoi bine. Nu poţi spune că te dezgust fizic... — Nu-mi amintesc nimic din noaptea trecută... Totul e atât de confuz... — Extrem de confuz? — Foarte. — Atunci, cel puţin nu va mai exista şi complicaţia asta, spuse el zâmbind. Va trebui să mă crezi pe cuvânt! — Nu pot să mă căsătoresc cu tine, răspunse ea, disperată. E... imposibil. — Iar eu nu te pot lăsa baltă, pur şi simplu. Bryn îi căută privirea. — Şi dacă eşti însărcinată? — Nu m-am gândit la asta, recunoscu ea, pălind. — Nu a fost o noapte potrivită pentru gândire. În vremurile noastre, un bărbat are aproape certitudinea că toate femeile îşi iau măsuri de precauţie. — Dar nu e obilgatoriu să fi rămas însărcinată. — Obligatoriu, nu, dar există câteva şanse. Oricum, e un risc pe care nu vreau să mi-l asum. — Pe care nu vrei să ţi-l asumi?! repetă ea încet, dar cu înflăcărare. Nu am şi eu un cuvânt de spus despre asta? Tot ce spui sunt presupoziţii. — Dar sunt fondate. Voi petrece restul vieţii în îndoială. Nu am obiceiul să-mi împrăştii urmaşii în cele patru vânturi! — Dar dacă nu sunt însărcinată? răspunse ea, cu o notă de disperare în voce. — Nu s-ar schimba nimic, dacă am fi căsătoriţi. Bryn făcu o pauză şi adăugă repede: — Vreau să mă căsătoresc cu tine, Lisa. — Doar pentru că eşti primul bărbat căruia m-am oferit? — În parte. Dar mai sunt şi alte motive. — Ah, da! Compania pentru care lucrezi. Se aşteaptă să te vadă întorcându-te cu o soţie, nu? — N-am spus nimănui de ce plec. Poate că unul sau doi prieteni ştiu de corespondenţa mea cu o fată din Anglia. În ceea ce-i priveşte, acea fată vei fi tu. — Dar nu sunt şi nici nu vreau să fiu. Lisa îşi strângea mâinile tremurânde între genunchi. — Bryn, trebuie să-ţi dai seama că nu va merge. Nicio căsătorie nu poate merge în condiţiile astea! — Vrei să spui: fără dragoste? Bryn clătină din cap, cu un zâmbet cinic pe buze. — În Orient, dragostea e una dintre condiţiile cele mai puţin necesare pentru o căsătorie fericită. Căsătoriile aranjate au demonstrat că au fost şi cele mai reuşite. Poate că aşa va fi şi cu noi. — Se pare că ai calculat bine totul... spuse ea cu o voce răguşită. — M-am gândit la asta în timp ce dormeai. De altfel, pare logic. Ce aveai de gând să faci cu viaţa ta? Eşti între două locuri de muncă şi tânjeşti după un bărbat pe care nu-l poţi avea. Ieri seară, probabil, ai vrut să te amăgeşti singură şi să crezi că sunt Mark. Sau ai vrut să-ţi demonstrezi că nu mai simţi nimic pentru el. — Vreau să mă întorc acasă, spuse Lisa cu o voce tremurătoare. — Într-o cameră din Putney? Nu e un loc în care să te simţi ca acasă. Am cu unsprezece ani mai mult decât tine, Lisa. Am avut timpul şi ocazia să-mi creez o situaţie bună şi-ţi pot oferi o viaţă pe măsură. — În Libia? — Pentru început. Mai am douăzeci şi patru de luni de rămas acolo, până îmi va expira contractul. Ne vom gândi după aceea la altceva. Lisa îl privea neputincioasă. Nu se putea împiedica să creadă că trăia un coşmar. I se părea de neconceput să se căsătorescă cu un bărbat pe care de-abia îl cunoscuse. Şi totuşi, în sufletul ei, începea să se teamă de perspectiva unei alte posibilităţi. Ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare. Niciun alt bărbat nu ar fi oferit atât de mult pentru o noapte de plăcere, şi aceea îndoielnică. Fără să vrea, privirile i se opriră pe mâinile lui. Avea palme lungi, cu degete subţiri, înnegrite de soarele arzător din acea parte a lumii. La gândul acelor mâini experte pe corpul ei, Lisa fu străbătută de un fior. Le simţea pe pielea ei, în timp ce mintea le refuza amintirea. — Ai încredere în mine, Lisa, îi spuse el, încet. Totul va fi bine. Căsătoria i se păru şi mai ciudată când, după recepţia în cinstea nunţii, urcă în maşina care o aştepta în faţa hotelului. Când îşi luase rămas-bun de la ea, tatăl ei păruse mai degrabă uşurat. Nu fuseseră niciodată foarte apropiaţi şi, de când acesta se recăsătorise, în urmă cu doi ani, Lisa îl revăzuse de puţine ori. Acum avea un băieţel de la două să soţie, Maria, pe care îl adora. Lisa insistase să-şi celebreze căsătoria la biserică, dar evitase să se îmbrace în alb. Bryn se reîntâlnise cu una dintre vechile lui cunoştinţe şi îl rugase să-i fie cavaler de onoare. În timpul mesei, acesta condusese excelent conversaţia, şi îi şoptise Mariei că Lisa avea noroc să se căsătorescă cu un băiat ca Bryn. La rândul ei, Maria îi atrase atenţia Lisei în timp ce aceasta se schimba în vestiar: — Tatăl tău e cu adevărat uşurat să ştie că se va ocupa cineva de tine atât de bine. Mama ta ştie că te căsătoreşti azi? — I-am trimis o telegramă. Probabil îmi va scrie la Tripoli, după ce îi voi fi trimis adresa. — Să ne scrii şi nouă şi să ne spui cum îţi merge. Dar cuvintele sunau fals. — Ai un costum frumos, draga mea. E mai bine decât o rochie, pentru călătorie, şi ai evitat astfel cheltuiala. Dar cu un soţ ca al tău, angajat al unei companii petroliere, nu cred că banii vor fi o problemă. În timp ce mergeau spre aeroport, Bryn o întrebă de ce era atât de tăcută, de o oră încoace. — Sunt obosită, răspunse ea, încercând să zâmbească. Au fost cinci zile agitate. — Iar zborul nu te va ajuta să te odihneşti, spuse el, cu părere de rău. — Nu-i nimic. Voi încerca să dorm, oricum. Când ajungem la Tripoli? — La primele ore ale dimineţii. Odată ajunşi acasă, vei putea recupera somnul pierdut. Lisa se întreba dacă ironia lui era voită. Trecuseră cinci zile, iar ea nu se simţea mai apropiată de acel bărbat. Până atunci nu o sărutase nici măcar odată cu puţin mai multă pasiune. Doar câte un sărut uşor, pe buze sau pe tâmplă, urându-i noapte bună. Situaţia era ridicolă, dar ar fi suportat oare ca lucrurile să se petreacă altfel? Raporturile dintre ei erau atât de precare! Cu toate acestea, Lisa îi descoperise câteva trăsături care nu-i displăceau la prima vedere. Bryn o făcea să râdă, discuta într-un fel intreresant despre subiectele cele mai de necrezut, reuşea să-i stimuleze inteligenţa, cum nimeni altcineva nu o mai făcuse până atunci. Lucrurile nu vor merge, poate, atât de rău. Totul va fi mai uşor când vor ajunge în Libia. Căci cine putea prezice cu siguranţă viitorul? Capitolul 2 Era încă întuneric când avionul ateriză. Obosită din cauza călătoriei, Lisa nu acordă atenţie peisajului, în timp ce maşina îi ducea spre oraş, aflat la douăzeci şi şapte de kilometri distanţă de aeroport. Reşedinţa lor se afla în cartierul de Vest, şi, pentru a ajunge la ea, nu trebuia să traverseze centrul oraşului. Lisa adormi şi, când se trezi, se afla într-o curte pavată, în faţa unei clădiri cu două etaje, decolorată de soare, care avea să-i servească drept casă în următorii doi ani. Ferestrele de la parter erau protejate de balustrade din piatră, iar deasupra, un balcon acoperit înconjura complet casa. Deasupra porţii de la intrare şi de-a lungul zidurilor se agăţau plante căţărătoare. O siluetă apăru şi le deschise repede cele două porţi de fier. Bărbatul purta un veşmânt larg şi vaporos, de o culoare imprecisă. Pe faţa lui slabă şi arsă de soare era întipărit un zâmbet larg. Bărbatul începu să vorbească cu Bryn într-o limbă pe care Lisa şi-o închipui ca fiind arabă. — Vorbeşte în engleză, îi spuse Bryn omului, zâmbind. Apoi adăugă, întorcându-se spre Lisa: — El e Mukhtal. El şi soţia lui, Hawa, se ocupă de casă. — Vreţi să luaţi micul dejun acum? o întrebă libianul zâmbind pe noua lui stăpână. Bryn dădu în cap în semn că nu. — Nu, du-ne, te rog, bagajele în cameră. Vom mânca mai târziu. Acum trebuie să ne odihnim. Bărbatul îi conduse înăuntru, într-un vestibul pătrat şi spaţios, de unde urca dintr-un colţ o scară cu o balustradă de lemn. Pe pereţii zugrăviţi în alb erau agăţate tapiserii şi o mulţime de obiecte din aramă. La primul etaj un coridor înconjura casa. Bryn deschise prima uşă de pe partea dreaptă şi o împinse pe Lisa înăuntru. Acolo, două paturi de aceeaşi mărime erau acoperite de dantele. Mobila era sculptată şi incrustată abundent. Pe podea se aflau covoare. — Baia e alături, spuse Bryn, aruncându-şi geanta pe unul dintre paturi. Ai tot ce-ţi trebuie în geantă sau e nevoie să-ţi desfaci bagajele? — Mă decurc, mulţumesc, îi răspunse Lisa cu o voce gâtuită. Aceea era noaptea nunţii ei, iar ea se simţea mai deprimată şi mai nefericită ca oricând. Totul i se părea atât de ciudat – mai ales faptul să se ştie căsătorită cu acel bărbat care se dezbrăca acum cu atâta dezinvoltură în faţa ei. Îşi dorea cu disperare să se întoarcă în Anglia, printre lucrurile familiare ei. Cum se va putea obişnui să trăiască alături de Bryn, să împartă cu el o intimitate pe care nu o mai împărţise cu nimeni, din moment ce era singură la părinţi? Majoritatea oamenilor care se căsătoreau aveau cel puţin un lucru în comun, o anumită cunoaştere a obiceiurilor celuilalt. Ea şi Bryn împărţiseră acelaşi pat, dar aceasta nu era suficient. Dimpotivă, făcea ca lucrurile să fie şi mai complicate. Când Lisa se întoarse din baie, Bryn stătea pe balcon, cu faţa spre mare. Era pe jumătate gol, în pantaloni de pijama, iar umerii largi şi puternici i se decupau în întunericul nopţii. Se întoarse spre ea şi, aruncând o privire spre cămaşa de noapte pudică pe care Lisa o îmbrăcase, exclamă cu nerăbdare: — Pentru Dumnezeu, nu te mai purta ca o martiră gata să fie dusă la sacrificiu! Nu mă aştept să-ţi onorezi rolul în seara asta... A fost o zi lungă şi suntem amândoi obosiţi, aşa că poţi să uiţi de asta. Lisa nu schiţă niciun gest. „Ar fi putut să înţeleagă”, se gândi ea, cu inima strânsă. Dar Bryn era bărbat, iar bărbaţii vedeau lucrurile altfel. În ceea ce-l privea, gheaţa dintre ei fusese spartă în timpul nopţii petrecute la hotel. Bryn se culcă în patul de alături şi stinse lumina. În cameră se instala o tăcere apăsătoare. Deodată, i se auzi glasul: — Ştii, prima oară nu e prea plăcut pentru o fată. Dacă ar fi fost posibil, te-aş fi dus undeva, într-un loc unde să ne cunoaştem mai bine. Vom încerca să facem ca lucrurile să meargă bine. Acum, încearcă să dormi. A doua zi, când Lisa se trezi, soarele era deja sus pe cer. Patul de lângă ea era gol. Aruncă o privire rapidă la ceas, şi văzu speriată că era zece şi jumătate. De ce nu o trezise Bryn? Se ridică şi ieşi pe balcon. Căldura o izbi în faţă. Casă, semănând cu oricare alta, era ridicată în mijlocul unei curţi înconjurată de ziduri, care cobora încet spre mare şi spre o fâşie de nisip auriu. Aerul cald şi îmbălsămat îi ridică moralul. După trei zile de ploaie în Anglia, soarele i se părea o binecuvântare. Trebuia să aibă grijă şi să nu se expună prea mult, cel puţin la început. Deschise valiza şi scoase nişte pantaloni de bumbac, o cămăşuţă galbenă asortată şi o pereche de sandale. Îşi făcu un duş şi se îmbrăcă dar, în ciuda aerului condiţonat, simţi că transpiră. Întoarse butonul aparatului, mărind presiunea, şi respiră imediat mai uşurată. Bryn nu minţise în legătură cu condiţiile de viaţă: angajaţii companiei se bucurau de tot confortul. În momentul în care cobora în hol, apăru şi Mukhtal, întâmpinând-o cu un zâmbet larg pe buze: — Saida, vreţi să luaţi micul dejn? — Doar cafea şi pâine prăjită. Lisa ezită, apoi întrebă: — Domnul Venner a plecat? — Da, Sidi Venner a plecat la birou. A spus să-l aşteptaţi până se întoarce. Lisa îi mulţumi şi se îndreptă spre un salon mobilat cu divane şi mese joase, pardosit cu dale albe şi negre şi acoperit de covoare purpurii şi de culoarea ruginei. Pe pereţi, în câteva locuri, erau tapiserii în culori vii, reprezentând forme geometrice. Majoritatea obiectelor de mobilier erau marchetate. Printr-o arcadă se ajungea în sufragerie, care la rândul ei dădea spre o grădină în care se afla o piscină şi creşteau dafini şi chiparoşi. Lisa ieşi şi se apropie de piscină, ispitită de răcoarea apei. Îşi luase cu ea din Anglia un costum de baie. I-ar fi trebuit câteva minute să alerge să-l ia. Dar zgomotul unei maşini în curte o făcu să se răzgândească. Ieşi în întâmpinarea ei şi văzu că Bryn era însoţit de un bărbat. — Mă gândeam că poate nu ai coborât, îi spuse Bryn. Fă cunoştinţă cu Dan Anders. Acesta îi întinse mâna, cu o privire puţin surprinsă. Era cu câţiva ani mai tânăr decât Bryn, de aceeaşi statură ca el, dar cu o siluetă mai fină. Avea o privire deschisă şi prietenoasă. — Bine-ai venit la Tripoli, Lisa. Am fi dat în cinstea ta o petrecere, dacă Bryn ne-ar fi spus că te aduce cu el. — Nu şi la două dimineaţa, interveni sec Bryn. Mă tem că s-a întâmplat ceva, draga mea. Eu şi Dan trebuie să plecăm la Serdeles. Există probleme acolo. E pur ghinion, dar nu avem ce face. — Cât timp vei lipsi? îl întrebă Lisa muşcându-şi buzele şi încercând să înăbuşe protestul care punea stăpânire pe ea. — Nu mai mult de două zile, cred. Lisa se înarmă cu toate forţele pentru a nu-i striga în faţă că abuza de răbdarea ei. Totul era pentru ea atât de nou şi de străin... Dan o privea cu admiraţie. — Cât aş vrea ca şi soţia mea să aibă curajul tău! Sigur va face caz, când îi voi da vestea. Dar nu trebuie să te superi – nu vei rămâne singură în aceste două zile. Toate fetele vor năvăli aici, imediat ce vor afla. — Vrei să spui celelalte soţii? îl întrebă Lisa, încercând să zâmbească. — Da. Vin des aici, să facă baie în piscină. Casa lui Bryn e singura care are un bazin. Plaja e prea fierbinte pentru micuţi, în perioada asta a anului. — Aveţi toţi copii? — Eu şi Pam ne-am căsătorit de-abia acum câteva luni. Încercăm, acum. Familiile Mallinson, Beaver şi O’Rourke au fiecare câte doi copii. Bryn se uită nerăbdător la ceas. — E timpul să plecăm, Dan. Vrei să intri până îmi iau lucrurile? — Nu, te aştept în maşină. — Bine. Apoi privirea lui cenuşie se întoarse spre Lisa: — Vino să mă ajuţi să-mi fac bagajele. Lisa îl urmă, neputincioasă, şi-l privi golindu-şi geanta din ajun pentru a o umple cu lucruri pentru două zile. — Trebuie să plecaţi amândoi? îl întrebă ea, deodată. Nu se poate ocupa Dan singur de asta? — Nu, e treaba mea. Îl iau cu mine pe Dan doar pentru cazul în care va fi nevoie să las pe cineva acolo câteva zile. — Îi vei spune soţiei lui? — Ceea ce Dan îi spune lui Pam, îl priveşte. Uite, Lisa: ştiu că plecarea mea pică prost în momentul ăsta, dar face parte din munca pe care o fac. Mă întorc joi şi ne vom putea petrece astfel weekendul împreună. — Ce noroc! Tot weekendul! exclamă ea cu sarcasm. Eşti sigur că nu vor avea nevoie de tine şi atunci? — Încetează cu ironiile, spuse el, însăprindu-se. Nu am dispoziţia să le suport. Crezi că am avut de ales? Nu eşti singura care s-a căsătorit! Văzând sclipirea cinică din privirea lui, Lisa roşi puternic şi-şi muşcă buzele. — Nu asta voiam să spun. — Ştiu foarte bine ce-ai vrut să spui. Mi-ai arătat aseară că te temi de momentul în care mă voi gândi din nou la asta. Va trebui să ne punem de acord, când mă voi întoarce. Dacă există ceva pentru care nu sunt făcut, atunci aceea e căsătoria neconsumată. — Nu erai obligat să te căsătoreşti cu mine! strigă ea, furioasă. Nu te-a ameninţat nimeni cu pistolul! — Poate că nu. — Vrei să spui că era o obligaţie morală? Conştiinţa te-a constrâns să mă duci la altar! Bravo! Bryn dădu drumul obiectului pe care îl ţinea în mână şi, prinzând-o pe Lisa de mână, o strânse ca într-un cleşte. O trase spre el, apoi o trânti pe pat. Gura îi forţă buzele să se întredeschidă, în timp ce corpul lui îl apăsa pe al ei, până ce Lisa simţi că se sufocă. Subit, Bryn îi dădu drumul. — Preferi, probabil, în felul ăsta? o întrebă el cu asprime. Căci dacă persişti în atitudinea asta, cu asta te vei alege! Bineînţeles că mă simt obligat moral. Am vorbit deja despre asta. Bryn o privi. Stătea întinsă pe pat, nemişcată, cu chipul extrem de palid. Mânia lui se risipi şi gura i se strâmbă într-o grimasă. Se aşeză lângă ea şi îi întoarse încet faţa spre el. — Lisa, încetează să mi-o mai reproşezi. Am făcut deja o greşeală; nu vreau să o fac şi pe a doua. Aceste două zile sunt, poate, binevenite. Îţi vor da timp să te adaptezi. Lisa îl privi cu tristeţe. Ar fi vrut să spună ceva care să aranjeze lucrurile între ei, dar cuvintele nu veneau. După câteva clipe, Bryn ridică din umeri şi se întoarse la valiză. Când termină, Lisa era încă întinsă; nu găsea forţa să se ridice şi să se ducă spre el. — Continuă, aşadar, să stai îmbufnată. Dar încetează până la întoarcerea mea, pentru că asemenea lucruri nu mă impresionează. Sunt destui puşti pe-aici pentru a te mai purta şi tu ca unul. — Nu sunt îmbufnată. Lisa făcu un efort şi, ridicându-se, se apropie de el. — Bryn, să nu ne despărţim aşa! îmi pare rău că nu sunt genul de soţie pe care ai fi vrut s-o ai. — Preferinţele mele nu au nimic de-a face. Trebuie să plec, până nu vine Dan să vadă ce se întâmplă. Vom mai vorbi când mă întorc. Apropo, i-am spus lui Dan că ne-am căsătorit imediat ce am ajuns în Anglia. Ne putem, deci, considera luna de miere încheiată. Lisa îi auzi paşii pe scară şi apoi, după câteva momente, maşina traversând curtea. Nu plânse şi se gândi că nu va mai plânge niciodată. Peste nicio oră, la volanul Renaultului său, sosi Pam Anders. În vârstă de douăzeci de ani, era foarte slabă şi avea ochi mari şi o privire ştrengară. Sosirea femeii o smulse pe Lisa din tulburarea în care se afla. — Nu mi-a venit să cred, când Bryn mi-a dat vestea! exclamă ea. Pentru un celibatar înrăit ca el... Asta dovedeşte că niciunul dintre ei nu e capabil să ne reziste, când ne-am pus în cap să-i cucerim. Dan crede că el a fost cel care m-a cucerit. Habar n-are câte eforturi a trebuit să depun pentru a-mi atinge scopul! Lisa zâmbi fără să vrea. Era imposibil să rezişti unei persoane ca Pam. — De-abia l-am cunoscut pe soţul tău, dar mi-a fost imediat simpatic, declară ea. La baza nasului mic şi cârn al lui Pam apăru o cută. — Cred că nu e prea vesel pentru tine, în plină lună de miere! — Bănuiesc că toţi trebuie să coborâm cu picioarele pe pământ, la un moment dat, îi răspunse Lisa, încercând să pară nepăsătoare. Dan mi-a spus că nu voi rămâne mult timp singură. — Va fi greu, într-adevăr. După ce le voi anunţa pe celelalte, vor veni aici toate! Şi arătă spre telefon. — Pot să o fac de aici? Nu am răbdare să aştept până acasă. Lisa aprobă printr-un semn al capului. Pam formă un număr şi, după câteva momente, exclamă cu bucurie: — Marjie, salut! Am o surpriză pentru tine! Făcu o pauză şi începu să râdă. — Nu, nu-i asta! Uiţi mereu că eu şi Dan ne-am hotărât să aşteptăm până la sfârşitul celor trei ani. Nu, bineînţeles că nu e uşor să prevezi. Dar vrei să asculţi ce am de spus sau nu? Pam îşi întoarse capul cu zulufi spre Lisa şi făcu o grimasă comică. — Atunci, ascultă: sunt la Bryn. Ghiceşte ce-a mai adus cu el de data asta! Nu, proasto, nu un nou casetofon cu sistem stereo... O soţie! Pam îndepărtă receptorul de ureche, din el auzindu-se strigăte de protest. Lisa începu să râdă. — Ba da. O am acum în faţa ochilor. Ochii strălucind de şiretenie se întoarseră spre Lisa. — O, da, foarte! Şi are o talie super! Uite ce, dacă nu mă crezi pe cuvânt, vino s-o vezi chiar tu. Bryn şi Dan a trebuit să dea o fugă până în Serdeles, iar eu încerc să anunţ pe toată lumea ca să o prezint. Se numeşte Lisa. Şi, măcar o dată în viaţă, lasă ţâncii acasă... Bine, dacă vrei. Nu ştiu ce eşti: sadică sau masochistă? Pam închise şi-i zâmbi Lisei. — Una. Au mai rămas două. Le vei cunoaşte oricum pe toate sâmbătă, la Marjie. Fiecare dintre noi le primeşte pe celelalte în weekend. Celelelte două conversaţii se desfăşurară în acelaşi fel. — Bun! făcu Pam, punând receptorul în furcă pentru a treia oară. Ne-a mai rămas o jumătate de oră până la invazie. Ce-ai spune de o baie în piscină? Lisa acceptă. Pe sub rochia de bumbac, Pam purta un costum de baie. Era deja în apă, când apăru şi Lisa, tot în costum pentru plajă. Pam scoase capul din apă şi se sprijini de marginea piscinei cu o privire plină de admiraţie. — N-am minţit. Ai un corp superb. Numai bun pentru costumul de baie. Iartă-mi interesul – e pură invidie! Pam scoase din apă un picior lung şi bine făcut. — Nu e rău, nu? — E super! exclamă Lisa, simţindu-se deodată mai uşurată. Compania lui Pam îi va face bine. Îi va reda echilibrul şi o va readuce cu picioarele pământ. Lisa îşi scoase sandalele şi strecură şi ea în apă. Fericită să simtă apa rece pe piele, înotă până la marginea piscinei. Lucrurile nu erau atât de catastrofice precum îşi imaginase că vor fi. Ea şi Bryn se vor înţelege, până la urmă, şi vor încerca să aibă o căsnicie fericită. Celelalte soţii ajunseră împreună, într-o singură maşină. Merseră direct la piscină, unde Pam făcu prezentările. Marjorie O’Rourke avea treizeci de ani şi era cea mai mare dintre toate. Era o blondă micuţă şi durdulie, cu o faţă rotundă şi cu ochi care priveau cam pieziş. Jenny Beaver avea aceeaşi înălţime ca Lisa, dar părea cu trei sau patru ani mai în vârstă. Avea părul negru şi lung şi o faţă drăguţă şi plăcută. În fine, Stella era o blondă care se apropia de treizeci de ani, cu un farmec de netăgăduit, dar pe faţa căreia se puteau citi cu uşurinţă semne de nemulţumire. Marjorie exclamă cu sinceritate: — Dumnezeule, ce tânără eşti! Aproape o puştioaică. Ai încredere în Bryn! A ştiut să-şi găsească o fată tânără pentru ca apoi să o formeze singur. — Nu o lua în seamă, Lisa. Marjorie cultivă cinismul ca ocupaţie secundară, spuse sec Pam. — Glumeam, protestă Marjorie. Dacă Bryn ar fi fost aici, sigur ar fi râs! — Pot să-l rog pe Mukhtal să ne aducă ceva de ronţăit? o întrebă Pam pe Lisa. E aproape ora unu. — Sigur! exclamă aceasta, ruşinată că nu se gândise ea însăşi la acel lucru. — Va trebui să mă ajutaţi să mă obişnuiesc cu faptul de a bate din palme şi de a fi servită. Nu intră în obiceiurile mele. — Cu ce te ocupai înainte de a te căsători cu Bryn? o întrebă curioasă Stella. — Eram secretară. Aproape o începătoare. Lisa se înarmă cu tot curajul pentru a înfrunta întrebarea care urma. Timp de zece minute, trebui să-şi povestească viaţa. Se temea de momentul în care avea să fie întrebată cum îl cunoscuse pe Bryn. În cele din urmă, îi fu relativ uşor să răspundă: — Ne-am cunoscut la o nuntă. Acum, totul pare atât de îndepărtat... spuse ea fără să mintă. — Ştiam că Bryn corespundează cu cineva, dar nimeni nu s-ar fi gândit că se va întoarce căsătorit din această călătorie, spuse Marjorie. E un adevărat mister, soţul tău. Al meu nici după un an de muncă nu a reuşit să-l cunoască. — Soţul tău nu se cunoaşte nici pe sine, murmură Pam fără răutate, ca pentru sine. I-am spus deja Lisei cum ne-am organizat, adăugă ea apoi cu voce tare. În weekendul ăsta la Marjie, în următorul la mine. Vei vedea, nu e mare lucru: un bufet, câteva băuturi şi o cafea pentru trezire, înainte de întoarcerea acasă. — Credeam că alcoolul e interzis! observă Lisa. — Oficial, da. Dar aici se bea peste tot. Europenii nu au probleme, cu condiţia să fie discreţi şi ca alcoolul să nu intre pe mâinile servitorilor. Oricum, ei nu sunt aici în weekend. În timpul zilei facem un picnic sau organizăm grătare. În regiunea asta, Slavă Domnului, nu ne putem plânge că vremea nu e frumoasă. E unul dintre avantajele situaţiei noastre. — Unul dintre puţinele, făcu Stella, ungându-se cu ulei de plajă pe mâini şi pe picioare. Nu i-ai spus despre ţânţarii şi muştele care invadează regiunea în timpul verii. Nici despre duhoarea care se lasă deasupra oraşului când nu sunt ridicate gunoaiele. — Ah, Stella, taci, o certă Jean Beaver cu blândeţe. Nu e chiar atât de rău. Problema e că tu te-ai hotărât să vezi numai partea proastă a lucrurilor. — N-am ce face, mi-e dor de Anglia! Gândul că trebuie să petrec aici încă doi ani îmi dă fiori pe şira spinării. Pentru voi, totul e bine. Puteţi să staţi în căldură şi să vă expuneţi la soare. Dar eu folosesc o sticlă de ulei de plajă pe săptămână şi mă ard de parcă n-aş folosi nimic. Dacă ştiam ce mă aştepta, nu l-aş fi lăsat niciodată pe Keith să accepte postul ăsta! — Poţi să te întorci în Anglia cu copiii, spuse Pam. — Şi să-l las singur pe Keith? Nici nu mă gândesc! — Nu le poţi avea pe toate! Ar trebui să fii bucuroasă că nu te-ai născut aici. Ştii că Libia e una dintre ţările cele mai puţin emancipate în ceea ce priveşte condiţia femeii? Pam se întoarse spre Lisa. — Aproape toate femeile poartă încă barakan, un văl mare şi alb cu care se înfăşoară şi care lasă doar ochii la vedere. Chiar şi cele care se îmbracă în stil occidental îşi acoperă adesea faţa cu văl negru când sunt în public. Niciun bărbat, dacă nu face parte din familie, nu are voie să le privească. E mai rău decât dacă le-ar vedea dezbrăcate... — Haide Pam, dacă te-ar auzi Dan, te-ar jumuli de vie! o întrerupse Jean râzând. — Dar Dan nu mă aude, draga mea! Iubitul meu soţ traversează acum deşertul alături de şeful lui. În cursul acelei zile şi a celei care urmă, Lisa încercă să cunoască mai bine ţara. Asculta de cinci ori pe zi cântecul care se auzea din minaretele moscheilor şi încerca să distingă între ele parfumurile pe care le aducea cu ea briza mării. În timpul acelor zile, Pam rămase la ea. — Mă întreb cum a făcut Bryn să aibă un cuplu care să se ocupe de casă, spunea Pam. Noi toate ne descurcăm cu servitorii cum putem. Menajera mea găteşte şi face curăţenie, dar nu vrea să rămână peste program când avem musafiri. Voi aveţi noroc că Hawa e aici tot timpul. Când veţi avea un copil, va avea cine să aibă grijă de el. Lisa îi aruncă o privire scrutătoare. Pam nu avea de unde să ştie, bineînţeles. Nimeni nu avea de unde să ştie. Ea însăşi uitase de acea posibilitate. Fu tentată să-şi atingă pântecul cu mâna, dar se abţinu. Făcu un calcul rapid. Încă zece zile şi va fi sigură. Dacă Bryn nu s-ar fi grăbit să se întoarcă în Libia, poate că nici nu ar fi existat o căsătorie. Dar Lisei îi fu ruşine de acel gând. Bryn avea nevoie de o soţie, iar ea va încerca să-şi facă datoria. Respectul reciproc era o bază solidă, pentru început. Sentimentele vor veni după aceea. Lisa nu era îndrăgostită de el, dar Bryn trezise în ea senzaţii pe care Lisa nu le mai trăise până atunci: îşi dorea să-l aibă în preajmă aşa cum era: înalt, puternic şi plin de viaţă. Simţea acea nevoie atât de acut, încât o durea. Miercuri, Pam o duse să vadă oraşul, avertizând-o că toţi bărbaţii vor fi cu ochii pe ele. — Dat fiind faptul că soţiile lor sunt îmbrobodite până la urechi, nu e de mirare că bărbaţii nu-şi pot desprinde privirile de la străine, îi explica aceasta, în timp ce mergeau cu maşina spre oraş. Am fost sfătuite să nu purtăm pantaloni scurţi pe stradă. Din fericire, moda mini a trecut, căci altfel jumătate dintre noi nu ar fi fost lăsată să intre în ţară! Lisa fu încântată. Cu golful său larg, cu clădirile albe strălucind în soare, Tripoli trebuie că era unul dintre oraşele cele mai frumoase de pe malul Mediteranei. Cele două femei merseră mai întâi în zona veche a oraşului, unde cerură o autorizaţie să viziteze moscheile. Intrând la Caramanli, se decălţară, aşa cum o cerea obiceiul, şi admirară decorul somptuos stil Renaştere, cu o mulţime de coloane, de arcade şi cu vase de ceramică aşezate de-a lungul pereţilor. Apoi urcară în vârful moscheii, unde văzură oraşul şi castelul şi de unde un ghid le arătă mândru toate locurile pe care nu trebuia să le rateze. Afară, se amestecară în mulţimea pestriţă din piaţa Souk-el-Mushir, unde negustorii îşi târguiau mărfurile. Turiştii afluau din toate părţile, iar zgomotul era asurzitor. O luară pe jos pe strada ceaunarilor, care înconjura piaţa şi unde se vindeau obiecte din cupru şi din alamă. Lisa îşi cumpără o geantă lucrată de mână de trei lire, pentru care ar fi plătit şi dublu, dacă nu ar fi oprit-o Pam. — Pentru Dumnezeu, nu plăti niciodată cât ţi se cere! îi spuse ea, când ieşiră din magazin. Arabii adoră să se târguiască. Te vor lua drept o necunoscătoare, dacă nu încerci să scazi preţul. Să mergem la Souk-al-Turk. Acolo, preţurile sunt fixe. Sigurul incident care le marcă ziua fu întâlnirea, în dreptul Arcului lui Marc Aureliu, cu un tânăr occidental, îmbrăcat cu o pereche de blugi şi o cămaşă destul de mudară, care începu să o tachineze pe Lisa. Până la urmă scăpară de el, amestecându-se în mulţime. — Părul tău e de vină! o avertiză Pam. În lumina asta, pare că aruncă flăcări. — Nemaipunând la socoteală faptul că suntem singurele femei neînsoţite. Cred că ar trebui să ne întoarcem la maşină. — Dacă găsim drumul înapoi! Habar n-am unde suntem. Dar nu-ţi face griji, pot oricând să întreb în engleză, dacă nu mă fac înţeleasă în puţina arabă pe care o cunosc. Când ajunseră la maşină, erau amândouă destul de obosite. La volan, Pam o sfătui, în treacăt: — Eu nu i-aş spune lui Bryn ce s-a întâmplat, dacă aş fi în locul tău. Va spune că am căutat-o cu lumânarea. Vorbesc în interesul meu, căci eu voi fi trasă la răspundere. — Cine îţi va face reproşuri: Bryn sau Dan? — Amândoi. Dan mi-a spus să am gijă de tine. Şi mi-a mai spus să nu vizitez niciodată pieţele fără el. Dar să aştept ca el să aibă timp e ca şi când aş aştepta Crăciunul! Aşa că dacă cu nu-i spun, nici el nu ştie! — Eşti incorigibilă! făcu Lisa, râzând. — Aşa e. Dar nu las să se vadă. Lisa nici măcar nu îndrăzni să-şi închipuie cum ar fi trecut cele două zile fără Pam. Pam era o adevărată locomotivă şi cele două erau deja bune prietene. Viaţa era plăcută, pentru moment. A doua zi dimineaţă, Pam se întoarse acasă să se pregătească pentru sosirea domnului şi stăpânului ei, cum spunea ea. Rămasă singură până după-amiază, când trebuia să se întoarcă Bryn, Lisa îşi petrecu dimineaţa înotând şi stând la soare. După o masă uşoară de prânz, îşi luă o carte şi se aşeză la umbră în grădină. Probabil că aţipise. Îşi dădu seama că cineva stătea lângă ea când o mână luă de pe jos cartea şi o puse la loc, pe braţul scaunului. Doi ochi albaştri o măsurau cu o privire calmă. Părul blond natural era tuns scurt. Vizitatoarea părea că vine din Nord, dar avea un accent tipic englezesc. — Îmi pare rău că nu ne-am putut cunoaşte mai devreme. Mă numesc Andreea Farron. Soţul meu, Mark e responsabil de rafinărie. Mark! La auzul acelui nume, o teamă subită puse stăpânire pe Lisa. Se ridică, simţindu-se net în inferioritate în faţa acelei femei atât de elegante. — E amabil din partea ta că ai venit, bâigui ea, întrebându-se de ce Pam nu-i vorbise despre această a cincea persoană din anturajul lor. Bryn nu e aici, adăugă ea, fără să ştie de ce. A plecat la Serdeles cu Dan Anders şi trebuie să se întoarcă în după-amiaza asta. Vrei să bei ceva? îl rog imediat pe Mukhtal să ne aducă o băutură rece. — Un ceai cu gheaţă, îi răspunse musafira, privind amuzată cum Lisa îşi căuta sandalele şi se pregătea să plece în căutarea lui Mukhtal. — Nu trebuie să alergăm după servitori. Datoria lor e să alerge ei după noi. Cheamă-l! Dacă şi-ar face bine treaba, ar fi deja aici. Lisa îl strigă şi arabul apăru ca prin minune. — Mukhtal, un ceai cu gheaţă, te rog. — S-a stricat frigiderul, Saida. Toate băuturile sunt calde. — Ai anunţat asta dinainte? îl întrebă Andreea, înainte ca Lisa să poată spune ceva. Ai face bine să-l repari înainte să vină domnul Venner; altfel, vei vedea ce păţeşti! Adu-mi în loc un ceai cald. Apoi, întorcându-se spre Lisa: — Scuză-mă că intervin astfel, dar pe oamenii ăştia trebuie să-i ţinem din scurt. Bryn va face o criză diseară, dacă va vedea că nu are gheaţă pentru whisky. Dar cred că îi cunoşti deja foarte bine obiceiurile... — Nu pe toate, răspunse Lisa, încercând să-şi învingă antipatia pe care i-o inspira acea femeie. Nu suntem căsătoriţi de mult. — Oh, dar am înţeles de la Marjorie că vă cunoşteaţi înainte să vină în Libia... — Da... minţi Lisa cu bună ştiinţă. Dar nu putem afla totul despre o persoană din scrisorile pe care ni le trimite. — Nu, bineînţeles. Gura senzuală a Andreei se frânse într-o grimasă uşoară. — Eşti mult mai tânără decât credeam. — Dar cum credeai că sunt? o întrebă Lisa, privind-o fix în ochi. — De fapt, vestea că Bryn s-a căsătorit m-a surprins complet. A părut dintotdeauna că nu e genul de bărbat. — L-ai cunoscut dinainte să vină aici? — Nu, răpunse ea, zâmbind cu maliţiozitate. Ne facem vizite din cauza condiţiilor de viaţă de aici. Suntem toţi străini, într-o ţară străină şi încercăm să ne agăţăm unii de alţii. Lisa încercă să respingă bănuiala meschină care începuse să încolţească în mintea ei. Dar fiecare cuvânt al Andreei părea să o confirme. Îşi aminti ce-i răspunsese Bryn când îl întrebase ce va face dacă nu va reuşi să se întoarcă în Libia cu o soţie: „Ar trebui s-o împrumut pe a altui bărbat”. Era posibil ca acea soţie să fie cea a lui Mark Farron? Asta ar fi explicat cu siguranţă atitudinea Andreei. — Eşti de mult căsătorită? — De prea mult. Acum, eu şi Mark încercăm să salvăm aparenţele. Dar pentru cât timp – iată pariul pe care îl face toată lumea. Mark n-o să fie prea încântat când o să afle că Bryn s-a lăsat şi el prins! Dar sunt sigură că îşi va schimba părerea, când te va vedea. Mukhtal le servi ceaiul, tăcut şi morocănos. Nu părea să o agreeze prea mult pe musafiră, iar lucrul nu era deloc surprinzător. Omul avea dreptul să-şi păstreze demnitatea. Andreea avea în jur de douăzeci şi şase de ani, poate chiar mai mult. Era blondă, ca June: lui Bryn se părea că îi plăceau blondele. Toată încrederea în sine a Lisei dispăruse. Dar dacă într-adevăr Bryn avea o legătură cu acea femeie, de ce o ceruse pe ea în căsătorie? Poate că Lisa acorda o importanţă prea mare unor simple remarce. Trebuia să-i ofere lui Bryn beneficiul îndoielii. Îi datora măcar asta.

Capitolul 1 Calico se trezi fără să ştie cât timp aţipise. Furtuna care o obliga să rămână închisă în casă făcea întotdeauna ravagii pe Muntele Stâncii Vorbitoare. Pentru a-i spori starea de neliniş te şi proastă dispoziţie, fulgerul căzu pe undeva prin apropiere şi lumină o clipă interiorul cabanei. Tunetul care urmă fu îndelung repercutat de pereţii stâncoşi şi de zecile de trecători ale muntelui. Pentru un motiv pe care nu reuşea să-l înţeleagă, furtunile o afectau, o umpleau de nelinişte, şi o dorinţă vagă îi cuprindea întreaga fiinţă. Detesta această senzaţie şi furtuna o obliga să se adăpostească atunci când ea ar fi dorit să scape de acest surplus de energie. Se ridică de pe canapea, mai aruncă o buturugă pe focul care abia mai pâlpâia şi făcu înconjurul încăperii pentru a aprinde toate lămpile, ca să alunge întunericul apăsător. Când o să moară bunicul ei, o să instaleze electricitate şi o să construiască o sală de baie. Bineînţeles că nu-i dorea moartea, departe de ea gândul, dar nu mai putea suporta condiţiile astea rudimentare de viaţă. Bunicul ei, spre deosebire de bătrânii din comitatul Lumpkin, nu se plângea niciodată de nimic, pentru simplul motiv că el trăia în trecut. Cabana era exact aşa cum o ştia el de când fusese construită, cu mult timp înainte de naşterea ei. Calico îi înţelegea motivele şi le respecta. Nimic nu se schimbase în această cabană care mai vibra încă de prezenţa bunicii ei, Lukcy, şi a mamei ei, Ellen. Calico dormea pe o saltea de puf făcută de bunica ei, acoperită cu nişte cuverturi ţesute de mâna mamei sale, şi când pompa apă lângă spălătorul mare de piatră, făcea aceleaş i gesturi ca şi cele două femei care o precedaseră în această locuinţă. Calico nu se simţea niciodată singură în cabana ei. Un strămoş prevăzător o construise din trunchiuri lungi de pin, tăiaţi de pe versantul muntelui. Acoperişul era înalt, plafoanele susţinute de grinzi groase înnegrite de vreme şi, de fiecare parte a încăperii principale, se aflau dormitoarele. O construcţie solidă, făcută să dăinuie în timp. Căminul ei. Aici voia Calico să-şi crească odraslele, bineînţeles cu condiţia să le aibă vreodată. Se duse să se aşeze pe scaunul din faţa biroului şi se jucă o clipă cu rocile aurifere extrem de promiţătoare, dar fără să le dea prea mare atenţie, fiindcă se simţea atât de nervoasă încât nu se putea concentra. Aşa că oftă şi începu să se uite pe fereastră, fără să vadă nimic în afară de ploaia care răpăia în geamuri. Îşi sprijini bărbia în palmă şi aplecă puţin capul ca să poată asculta mai bine vaietul vântului. Chipul ei îşi mai pierdu din expresia impasibilă şi lăsă să se întrevadă o anumită vulnerabilitate. Apoi urmă un zgomot neaşteptat, ciudat şi neobişnuit în mijlocul celor care însoţeau furtuna. Primul ei gând se îndreptă spre bunicul său. La optzeci şi doi de ani... pierdut în munţi... prăbuşit în vreo prăpastie... Dar alungă această idee. Calico ştia exact unde se afla bunicul ei. Căzuse lat în hambarul din spatele cabanei, ignorând furtuna, preocupat doar să dea gata o sticlă de băutură. Găina prietenoasă care-şi făcuse cuibul în sofaua veche ce se găsea pe cerdac începu să cotcodăcească pe un ton alarmat. Calico scutură din cap. Se părea că în această noapte totul merge de-a-ndoaselea în munţi. Până şi proasta asta de găină confunda un zgomot obişnuit cu cine ştie ce primejdie. Dar zgomotul reveni şi Calico deveni brusc atentă la el. Slab la început, crescu brusc în intensitate şi Calico recunoscu lătratul unui câine, deşi era înăbuşit de rafalele de ploaie. Oftând uşurată, încercă să vadă ce se petrecea afară dar nu zări în geamuri decât propria ei imagine, luminată din spate de lămpile cu petrol. Chipul ei avea o expresie de nedescifrat, care sugera nişte gânduri secrete. Fără îndoială că impresia se datora prestanţei ei înnăscute şi obiceiului de a privi oamenii drept în ochi. Indiferent care ar fi fost motivul, acest lucru îi obliga pe ceilalţi s-o fixeze. Dar acum nu se uita nimeni la ea, aşa că se ridică şi-şi puse impermeabilul vechi de culoare galbenă. Era atât de uzat încât căpătase aspectul mătăsii. Afară, Calico fu întâmpinată de vântul sălbatic, specific munţilor din nordul Georgiei, unde se născuse şi trăise întotdeauna. Cu mâinile înfundate în buzunarele impermeabilului, îmbrăcată în nişte blugi mulaţi pe picioarele lungi, cu părul roşcat şi bogat prins într-o coadă de cal, încercă să facă faţă vijeliei. Imaginea ei ar fi putut corespunde cu cea a unei fete oarecare de la munte, dacă n-ar fi fost ochii. Expresia lor lăsa să se ghicească o profunzime cel puţin la fel de misterioasă ca tainele munţilor. Erau cenuşii, cu sclipiri de argint, şi împodobeau un chip cu trăsături ferme, care sugera siguranţă şi voinţă. Contururile gurii indicau un caracter hotătât şi senzual. După ochi, imediat îţi atrăgeau atenţia buzele ei. Dar era frumoasă? Calico nu ştia şi nimeni nu-i spusese vreodată asta. Deci ajunsese la concluzia că nu era, lucru normal când nu primeşti niciun compliment în treizeci de ani de existenţă. De fapt era diferită, aproape o străină şi printre ei. Nu semăna nici cu bunicul ei. Christian, nici cu verii ei Jebediah şi Winnie, care erau aproape de vârsta bunicului. Lătrăturile deveniră mai puternice şi o smulseră din apatia ei. Un căţel apăru brusc prin rafalele de ploaie şi se repezi la ea făcând salturi dezordonate. Purta o plăcuţă la zgardă, ceea ce o linişti pe Calico. Se temuse la început că e vreunul din acei câini sălbatici care aleargă în haite prin munţi. Dar acesta sărise probabil din maşina unor turişti. Zărind-o, câinele fugi până în prag, mai surescitat ca înainte, îmbrâncind-o în trecere pe găina excentrică, lucru care atrase proteste violente din partea acesteia. După ce scoase nişte gemete aproape omeneşti, fugi până la râul care ieşise din albie, apoi reveni lătrând şi mai tare. Calico clătină din cap, întrebându-se cum o să reuşească să prindă câinele. Dacă va reuşi, mâine va porni în căutarea stăpânului lui. Dar căţelul fugi din nou spre râu şi Calico îl urmări din ochi. Abia atunci zări arborele ale cărui rădăcini uriaşe mişcate de valuri te făceau să te gândeşti la o balenă eşuată pe nisip. În acel loc, deşi foarte agitată, apa nu era deloc adâncă. Căţelul se aruncă în râu şi dispăru printre crengile copacului dezrădăcinat. O găină nebună şi acum un câine nebun. Ce noapte! Chiar castorii care trăiau în amonte părăsiseră barajul când apele începuseră să se umfle. Şi uite, patrupedul ăsta mititel voia să se joace de-a peştele! Câinele reapăru brusc şi începu să se învârtă de colo-colo pe malul alunecos. Scotea nişte gemete care-ţi rupeau inima. Calico nu mai rezistă. Comportamentul animalului era prea ciudat ca să-l mai ignore mult timp. Punându-şi mâna streaşină la ochi ca să-i ferească de ploaie, o luă pe cărarea care cobora spre râu. Calico îl auzi din nou gemând pe căţeluş şi fu gata să scoată un strigăt. Printre rădăcini zărise un picior gol. Un picior, două, un tors... Fără să se mai gândească, intră în apa vijelioasă şi începu să degajeze corpul bărbatului cu păr negru, care era prizonierul crengilor de jos ale uriaşului doborât. Îi trebui un oarecare timp ca să reuşească. În timp ce se lupta cu natura, trunchiul arborelui începu să se mişte periculos. Dacă ea nu se grăbea, îşi va continua drumul împreună cu prada lui. Adunându-şi toate forţele, îl înhăţă pe bărbat de poalele cămăşii şi-l trase pe mal. În apă nu cântărea nimic, dar ajunşi pe pământ, lucrurile se schimbară. Îl târî cât putu de departe şi se opri ca să-şi tragă răsuflarea. Bărbatul părea mort. Simţi că o trece un fior de spaimă şi-şi lipi palma de pieptul lui. Inima bătea încă, slab, dar bătea. Necunoscutul avea o tăietură adâncă la ceafă. — Mă auzi? strigă ea scuturându-l. Erai singur? Poate că mai fuseseră cu el şi o femeie, nişte copii. Oftă. La ora asta erau în mod sigur înecaţi. Se aşeză pe vine şi-i scotoci prin buzunare. Nimic! Nici acte, nici chei, nici bani. Calico era epuizată şi udă leoarcă, dar în mod sigur necunoscutul nu se va ridica să meargă pe picioarele lui până la cabană. Aşa că îl lăsă în grija căţeluşului şi se repezi spre hambar, rugându-se la toţi sfinţii ca bunicul ei să nu fie prea beat şi să-i poată da o mână de ajutor. În hambar, o lampă de petrol agăţată de o grindă lumina slab uneltele şi tot felul de lucruri răspândite peste tot. Bătrânul se prăbuşise lângă butucul pe care spărgea lemne. — Bunicule, trebuie să mă ajuţi! Am găsit un necunoscut în râu. E rănit şi nu-l pot duce singură până în casă. Christian gemu. Era beat. Chiar mai beat decât crezuse ea. Se apropie de el. — Bunicule? — Te-am strigat, bolborosi el. Sunetul acestei voci slabe o alarmă. — Bunicule, eşti bolnav? Unul din picioarele lui făcea un unghi ciudat în raport cu corpul. — Ai căzut? Părea să sufere îngrozitor şi-i venea greu să vorbească. — Tăiam lemne... toporul... a alunecat. Mi-am tăiat degetele de la picior. Calico înghiţi în sec şi se aplecă spre el. Reuşise să-şi scoată singur cizma şi să-şi facă un garou cu cureaua. Văzând ce-i mai rămăsese din picior, crezu că-i vine rău. — Mă duc după ajutor, spuse ea. — O să se scurgă tot sângele din mine până te întorci. Trebuie să-mi cauterizezi rănile. De data asta, Calico fu gata să vomite. — Dar nu ştiu! — Ori mă ajuţi ori mă laşi să mor în linişte, şopti bătrânul clătinându-şi capul albit de vreme. Ora care urmă fu un adevărat coşmar. Când ieşi din camera lui Christian, lui Calico îi tremurau şi mâinile şi picioarele. Niciodată n-o să poată uita mirosul ăsta de carne arsă! Străinul! Îl lăsase pe mal şi acum poate că murise deja. Îngrijorată, ieşi în fugă. Copacul uriaş dispăruse, luat de curent. Apa care urca în continuare ajunsese deja la umerii înecatului. Nu-l lăsaţi să moară, se rugă ea adresându-se spiritelor muntelui. De mult timp renunţase să se adreseze lui Dumnezu în care nu mai avea încredere. Încă o oră de luptă în perspectivă! La sfârşitul ei, Calico privi bărbatul care zăcea pe podea. Căţeluşul se strecurase şi el în cameră şi dormea lângă foc. Calico oftă din adâncul pieptului şi-l studie pe necunoscut. Cine era? Îl scosese din râu, îi salvase viaţa, deci acum îi aparţinea. Un sentiment de posesie puse stăpânire pe ea. Mai mult decât orice, Calico îşi dorea un soţ şi copii. Voia să iubească. Şi aceste lucruri îi fuseseră interzise de o pată care-i murdărea trecutul, un secret pe care nu-l ştia nimeni. În munţii Apalaşi exista un lucru pe care orice bărbat îl pretindea de la viitoarea lui soţie. Ajunsă în intimitatea patului conjugal, secretul ei ar fi fost descoperit. Aşa că pretinsese tot timpul că dispreţuieşte căsătoria. Pentru început, trebuia să-l menţină în viaţă pe străin. Era un bărbat puternic, care reuşise să supravieţuiască. Deşi epuizată, Calico mai găsi în ea destulă energie pentru a se ocupa şi de el. Şi trebuia să se grăbească fiindcă bunicul avea mare nevoie de un doctor şi ea trebuia să-i lase pe amândoi singuri ca să se ducă după el. După ce bandajă capul necunoscutului, Calico aţâţă focul, apoi, înarmată cu o foarfecă mare începu să-i taie hainele, singurul mijloc de a-l dezbrăca fără să-l mai deplaseze. Nici n-ar mai fi avut puterea necesară şi mai exista şi riscul de a-i agrava rănile, dacă mai avea şi altele. Încercă să nu-l privească prea de aproape, dar nu rezistă tentaţiei. I se făcu pielea ca de găină şi se înroşi ca focul la faţă. Ce ruşine! Pierduse timpul cu asta, în loc să fie deja pe drum! Îl acoperi repede pe frumosul străin cu o cuvertură, îi băgă o pernuţă sub cap şi se duse să se schimbe. Când ieşi din cameră, se apropie de el. Nu se mişcase şi nu-şi recăpătase cunoştinţa. Mâna ei, ca atrasă de un magnet, se lipi de pieptul lui. Ce piele catifelată avea! Această atingere o şocă, o făcu să simtă nevoia unui lucru pe care nu-l înţelegea. — E cineva aici? Calico îşi retrase brusc mâna şi sări în picioare. În uşă, dădu nas în nas cu Gabe Tarrant, fiul cel mare al prietenei ei Jobeth. La paisprezece ani era înalt şi voinic, la fel ca tatăl lui, Judalon, dar avea părul şi chipul angelic al mamei lui. Calico ţinea foarte mult la el, deşi era fiul bărbatului pe care-l ura. — Gabe! Nu te-ai dus la şcoală? Ce cauţi afară pe o asemenea vreme? Ochii albaştri ai puştiului se măriră de uimire când îl zări pe bărbatul care zăcea pe podea. — Tu l-ai omorât? Voia să-ţi fure aurul? Doamne, când se va afla asta în sat! — Gabe! Calmează-te! L-am scos din râu. N-am auzit sosind camionul. Cine e cu tine? Cu regret, Gabe renunţă să-l mai privească pe necunoscut. — Mama. Ne-am blocat la podul vechi. Râul l-a depăşit şi mamei i-a fost frică să treacă. Vrea să afle dacă nu cumva l-ai văzut pe tata. Îşi plecă ochii, încurcat. — N-a venit aseară acasă şi mama cu mine îl căutăm. Exista un resentiment în vocea lui, dar făcea eforturi să-l ascundă. — Nu l-am văzut, îi răspunse Calico. Tarrant nu s-ar fi aventurat niciodată până la Stânca Vorbitoare, era prea prudent pentru asta. — Ascultă-mă bine, Gabe. Bunicul a avut un accident. Are nevoie de un doctor, ca şi bărbatul ăsta. Vreau să te duci după ajutoare. Spune-i mamei tale să se îndrepte imediat spre doctorul Willis şi să mi-l trimită urgent. Îl împinse pe băiat spre uşă, fără a-i mai da timp să-i pună şi alte întrebări. — Fuga! îi porunci ea. Băiatul fugi prin ploaie, împroşcând cu noroi în jurul lui la fiecare pas, cu gulerul ridicat, încercând să se apere de urgia furtunii de toamnă. După plecarea lui, Calico intră în cabană şi se duse în camera ei ca să pregătească un pat pentru necunoscut