Romane de dragoste pdf

Femeia. Avea nevoie de ea... cu disperare. Avea nevoie de ea ca să-l înalţe, să-l ducă departe şi să-l elibereze. Dylan conducea cu precizie, fără nervi, înghiţind distanţele pe autostradă, şi făcînd să fumege şoseaua şi cauciucurile Mustang-ului negru. Vîntul îi flutura părul prin geamul deschis şi îi înţepa faţa cu forţa de furnal a unei veri înnebunite de căldură. De la Chicago, la Lincoln, Nebraska, la Colorado, asfaltul strălucea spre orizont ca umbra unui miraj într-un peisaj. Fără să-şi dezlipească ochii de pe şosea, el ridică la gură o ceaşcă de plastic şi o goli de cafea. Ratase de două ori pînă acum, cînd îşi distrusese acoperirea de funcţionar al FBI, pentru a preveni dezastrul. Ajunsese prea tîrziu, prea încet, sau plonjase mult prea adînc ca să poată ieşi la timp la suprafaţă şi să salveze o viaţă. Dar acum nu va ajunge prea tîrziu ca s-o salveze pe Johanna Lane. Nu se putea întîmpla aşa ceva. Pornise la timp şi trei era numărul lui norocos. O expresie tristă îi apăru pe faţă, expresie pe care nimeni nu o luase vreodată drept zîmbet. Ce ştia el oare despre noroc? El nu avea noroc. în întunericul din faţă, un camion.intră în şosea. Dylan şopti o ocară, mototolind cu pumnul ceaşca goală, înainte de a o arunca pe podea. Tipul trebuia să fi fost orb ca să nu vadă Mus-tang-ul ce venea spre el. Dar şoferul nici măcar nu băgă în viteză cum trebuie, aşa că Dylan îl înjură din nou invocînd o mulţime de sfinţi în zadar şi terminînd cu o jumătate de duzină de sinonime porcoase. Circulaţia în sens invers era aglomerată pe şoseaua cu două benzi din afara oraşului Boulder, dar Dylan nu avea timp şi nu-i rămăsese nimic altceva de pierdut decît pulsul. Apăsînd pînă la fund pedala de acceleraţie, se îndreptă ca un bolid spre camion şi, în ultimul moment, roti volanul trimiţînd Mustang-ul pe sensul opus, luîndu-şi un risc foarte calculat şi un culoar cît se poate de îngust pentru depăşire. Maşinile celelalte se traseră spre marginea drumului. Camionul alunecă în afara şoselei. Nu norocul ci această îndemînare obţinută cu greu îl ajutase pe Dylan să străbată drumurile cu o sută pe oră, drumuri făcute cu camionul, cu un autobuz şi cu două maşini mici. Dar Dylan Jones nu avea noroc. Faptul acesta se adeveri un kilometru mai departe, după mai puţin de un minut de mers. Farurile săgetătoare ale unei maşini de poliţie îi luminau geamul din spate şi oglinda retrovizoare, ca la parada de 4 iulie. Dylan înjură din nou şi apăsă mai tare pe acceleraţie, forţînd maşina să ia o viteză mai mare. Luminile oraşului Boulder erau la distanţă de cîteva secunde. Venise prea de departe, prea repede, drumul fusese prea greu, ca să piardă. Trecu peste primele stopuri din partea de nord a oraşului, ignorînd culoarea roşie. Mustang-ul abia rezistă la virajul de nouăzeci de grade pe care îl făcu. Cauciucurile scîrţîiră şi scoaseră fum pe caldarîmul fierbinte. Şasiul se cutremură. Mişcînd volanul într-o direcţie şi apoi în cealaltă, evită să lovească o maşină de pe banda ce mergea spre est şi trecu printre două vehicule ce se îndreptau spre vest. Maşina de poliţie din spatele lui nu luă virajul şi se opri în mijlocul intersecţiei, cu sirena şi luminile acţionînd din plin, încurcînd şi mai mult  circulaţia. Dylan făcu la stînga, pe prima stradă pe care o văzu, apoi se învîrti pe străzi nebuneşte, parcă la întîmplare, mai mult de doi kilometri. în cele din urmă, încetini şi opri maşina pe o stradă lăturalnică, trăgînd-o între alte două vehicule, o maşină gri, indescriptibilă, şi un camion mijlociu. Seara de vară era liniştită, spre deosebire de bătăile propriei lui inimi. Case de lux se îngră­mădeau în această parte a oraşului. La porţi, erau nişte replici mai mici şi mai plăcute, ale lămpilor de pe stradă, dar interioarele caselor erau întu­necate. Oamenii se duseseră la culcare, în sigu­ranţă, liniştiţi şi fără să bănuiască nimic. El aşteptă un moment, controlînd strada înainte de a trage sacul de molton peste scaunul din faţă şi apoi în poală şi îşi scoase braţul stîng din haină. Sacul era mai greu decît dacă ar fi fost plin cu îmbrăcăminte, greutatea fiind constituită din arme de foc şi muniţie. Era unica protecţie pe care o avea şi i se părea al naibii de neînsemnată în comparaţie cu cea a adversarilor lui. Transpiraţia îi curgea pe o parte a feţei. Spre coada ochiului, umezeala găsi tăietura veche de o zi, care se întindea de la tîmplă pînă la ureche. Picăturile sărate pătrunseră în crestătură, provocîndu-i usturimi la rană. Se şterse cu dosul mîinii, apoi desfăcu sacul de molton. Scoase afară o puşcă cu ţeava scurtă, cu aer comprimat, cu douăsprezece gloanţe, şi îşi trecu peste umăr cureaua acesteia. După ce îşi aşeză puşca, verificîndu-i piedica, îşi băgă din nou braţul pe mîneca hainei. Sacul fu aruncat peste umărul celălalt şi ieşi afară din maşină. Poliţistul stătuse destul timp în spatele lui ca să-i noteze numărul de înmatriculare. Trebuia să-şP abando­neze Mustang-ul. Dar nu conta. Dacă o pierdea pe Johanna Lane, nu-i mai păsa dacă mai apuca sau nu dimineaţa. Cu siguranţă că nu-i păsa dacă îşi pierdea maşina. Se duse la camioneta din faţa lui şi-i încercă uşile, privirea mişcîndu-i-se mereu, urmărind umbrele. Uşa era încuiată. Proprietarul maşinii cenuşii parcate în spatele lui nu fusese la fel de precaut. El pătrunse înăuntru şi rupse sistemul de aprindere cu vîrful puştii. Apoi se puse pe lucru ca să pornească motorul făcînd un contact cu firele. Johanna Lane locuia în Briarwood Court nr. 300 şi Dylan ştia exact unde era Briarwood Court nr. 300 faţă de poziţia lui actuală: două blocuri spre vest şi jumătate de bloc spre nord. Johanna Lane stătea în balconul ei de la etajul trei, care dădea spre stradă. Uşile cu geam erau deschise în spatele ei, permiţîndu-i vîntului de seară să ridice şi să fluture perdelele fine, lungi pînă la podea. La stereo se auzeau Anotimpurile de Vivaldi, notele clasice, clare, cristaline, plutind în aer cu toată puritatea pe care o putea produce cel mai fri aparat. Sistemul stereo era una dintre numeroasele disonanţe din acest apartament cu podea de stejar şi mobile stil art- deco. Se răsuci puţin ca să privească în interior. în sufragerie, o cină neterminată la lumina lumînării, cu paste alfredo şi salată, era aşezată la un capăt al unei mese negre, lăcuită, cu sculpturi complicate. Un şervet de damasc era .mototolit lîngă paharul de cristal încă plin. Ar trebui într-adevăr să mănînce, se gîndi ea, urmărind cum scade flacăra lumînării sau cum se înclină din cauza brizei. Dacă n-avea de gînd să fugă acasă la Chicago, la tatăl ei, ar fi trebuit să mănînce. Iar ea se hotărîse să nu fugă. Fuga însemna fie recunoaşterea vinovăţiei, a unei crime pe care fusese foarte grijulie să nu o comită, fie a unui act de trădare la care nu se gîndise vreodată. Austin Gridgeman venea cu avionul de la Chicago. Cînd a sunat-o, i-a spus că vrea să lucreze ceva în legătură cu o afacere care nu mergea bine la Boulder. Sugerase să iasă un­deva să bea, un pahar sau la o cină tîrzie, ca să poată discuta despre „vremurile trecute", vremuri trecute cînd lucrase pentru el ca cea mai par­ticulară consilieră juridică. Chiar şi numai gîndul la fostul ei serviciu îi provoca ^dureri de cap şi făcea să-i transpire palmele. îşi părăsise slujba şi oraşul Chicago din cauza a ceea ce devenise Austin Bridgeman şi se îndoia că cele patru luni care trecuseră îi schimbaseră caracterul. încet, pentru a se calma, închise ochii şi in­spiră adînc. în cei patru ani cît lucrase pentru Austin, îl văzuse ocolind legea de multe, multe ori, interpretînd-o după voia lui, cu puterea şi banii lui. îl văzuse tîrîndu-se pe burtă ca un şarpe ca să trezească milă, astfel încît să pară un tip candid. îl văzuse dînd glas unor cereri şi pretenţii neruşi­nate faţă de politicieni şi judecători, deopotrivă. Dar nu-l văzuse să încalce o lege pînă în urmă cu două zile, vineri dimineaţă, cînd citise articolul din pagina întîi a ziarului, despre un senator acuzat de trafic de influenţă. Ca şi în cazul celorlalte scandaluri din Congres, ea aruncase la început doar o privire asupra relatării. Apoi, un nume îi atrase privirea, numele unei mici companii par­ticulare din Illinois - Morrow Warner. Traficul de influenţă la care recursese dragul senator mergea mult dincolo de ciolanul la care te puteai aştepta. Se amestecase în politica externă şi în războaiele străine, în problemele privind corporaţiile, moneda străină şi, în special, importurile străine. Presa îl denumise „Filiera mondială", iar toată activitatea lui fusese îndeptată spre umplerea caselor de bani ale lui Morrow Warner. Johanna ştia cine era proprietarul companiei Morrow Warner. Ea mai ştia că nimeni altcineva nu cunoştea asta, pentru că ea ascunsese identitatea proprietarului în kilometri de * documente, ocolind şi ea legea. E o precauţie, spusese Austin, ceva pentru bătrîneţea lui, ceva ce comitetul de directori de la Bridgeman Inc. nu i-ar putea lua. Ziarul de sîmbătă confirmase mai mult decît traficul de influenţă din partea senatorului şi vorbise despre stoarcere de informaţie. Apoi, în acea dimineaţă, ediţia de duminică a ziarului Post citase „surse demne de încredere" ce confirmau stoarcerea de informaţii şi legături cu lumea interlopă, precum şi un posibil amestec într-un asasinat. La două ore după ce citise articolul, Austin o sunase, dorind să o viziteze, personal, chiar în noaptea aceea. Johanna se gîndise să anunţe poliţia, apoi îşi dădu seama că lipsa de raţiune nu era cea mai bună opţiune. Austin nu fusese acuzat de nimic şi a invita pe cineva la cină nu putea fi considerat drept crimă. Oamenii puternici erau ţinte uşoare pentru scandal şi declaraţii. Atît senatorul din Il­linois cît şi Austin Bridgeman erau oameni puter­nici. Ea ştia că nu trebuie să se grăbească să tragă concluzii, sau să creadă tot ce citea în ziare. Totuşi, ar fi dorit ca partenerul ei în avocatură să fi decis să rămînă în Boulder la sfîrşit de săptămînă, măcar de data asta. l-ar fi plăcut să fie cineva cu ea cînd venea Austin, întrucît ea decisese să nu meargă la cină şi la un pahar şi, mai ales, să nu aibă conversaţii despre trecut. Cea mai bună atitudine pe care o putea avea era una de formalism rece şi de discreţie. Cel puţin, aşa se gîndise mai devreme. Acum se lăsase întunericul şi nu mai era sigură. Cu un gest distrat, ea îşi trecu degetele prin păr. La naiba cu Henry, care dispare în fiecare vineri. Ştia că el făcea asta ca să scape de mama lui, dar asta era ridicol pentru un bărbat matur. Nu ştia nici măcar unde se afla. Tot ce ştia era că va fi înapoi luni dimineaţa la ora nouă fix. Te puteai baza pe Henry. Dylan o urmări cu ochii întredeschişi, remar-cîndu-i fiecare linie sinuoasă, fiecare curbă ele- Şi pe Austin te puteai baza, dar nu într-un mod confortabil. Ea lucrase pentru un om puternic. Ştia că puterea corupe; văzuse cu ochii ei cum lucrează corupţia. Asasinat. Era improbabil... dar era oare posibil? îl văzuse pe Austin distrugînd oameni, gîndindu-se mai puţin la asta decît se gîndesc unii la masa de prînz. De cîteva ori, ea îl ajutase. Făcea parte din jocul afacerilor cu miză mare. Cîştigătorul ia totul. învinşii fug ca de dracu'. Ea-nu fugea. Ea ştia cum să se poarte cu Austin. Se întoarse din nou spre stradă. Singura mişcare era o maşină cenuşie care trecea încet prin faţa blocului, căutînd, fără îndoială, un loc de parcare greu de găsit. Ridicîndu-şi bărbia, îşi clătină capul într-o parte, uşurîndu-şi durerea din muşchii încordaţi de oboseală. Ea continuă mişcarea, ridicîndu-şi părul de pe ceafă ca să lase vîntul serii să sufle pe pielea ei. Era al naibii de cald. Geamantanele ei erau încă împachetate în dormitor. Probabil că ar fi trebuit să fugă. Probabil că ar fi trebuit să fugă ca de iad. gantă. Ea făcea ca simplii jeansi să arate ca nişte pantaloni de comandă şi o cămaşă simplă de mătase, ca o bluză lucrată de mînă, de o mie de dolari. Era chiar Johanna Lane. Clasă înaltă, pură şi dulce, de la coama de păr, blondă de culoarea mierii, pînă la scobitura tălpii piciorului, pe care o văzuse doar în pantofi italieneşti cu toc, moi ca untul. îşi amintea totul despre ea, tot ce văzuse de la distanţă. Băieţii duri ai lui Austin nu aveau permisiunea să fraternizeze cu eşaloanele supe­rioare ale ierarhiei. Se îndoia că Johanna Lane îşi amintea de existenţa lui.. Spera că nu. Asta ar face lucrurile mai dificile pentru el. Deschise sacul de molton şi scoase o rolă lată de leucoplast. Rupse o bucată şi o lipi pe mînerul uşii pasagerului. Restul rolei îl puse în pardesiul lui. Nu avea timp să o convingă cu vorba bună ca să meargă cu jel. Şi nid nu era înclinat să-i dea prea multe explicaţii. îl durea prea tare. Nu dormise de două zile, nu mîncase aproape de tot atîta timp şi sîngera din nou. Simţea umezeala proaspătă alunecîndu-i în partea dreaptă a pieptului. Omorîse un om cu o seară înainte, la Lincoln, dar abia după ce afurisitul îl tăiase. Pleacă. Pleacă atît timp cît mai poţi, îi şoptea conştiinţa. Apoi îşi aminti că nu avea conştiinţă. Omorîse un bărbat la Lincoln ca să salveze o viaţă fără valoare - a sa proprie - şi poate una care valora cu mult mai mult, a lui Johanna Lane. Se întoarse şi, cu o lovitură rapidă cu puşca, sparse becul de pe tavanul maşinii. Ultimul lucru de care avea nevoie era un semnal de bun venit cînd avea să o aducă afară. Johanna închise şi încuie uşile de sticlă, apoi trase draperiile. îşi împachetase valizele din instinct şi, cu cît se făcea mai tîrziu, cu atît i se părea mai raţional acest instinct. Dacă se grăbea, încă mai putea prinde un zbor spre Chicago. De îndată ce avea să fie în siguranţă în casa cea mare a părinţilor ei, Austin Bridgeman va părea mai uşor de manevrat. Şi îi venise în gînd nu o dată că, pînă la urmă, va avea nevoie de un avocat bun. întîmplător, tatăl ei eră cel mai bun. în baie, îşi aruncă periuţa de dinţi, pieptenele şi trusa de machiaj într-o mică geantă. înainte de a băga în ea şi tubul de aspirine, luă două pastile în mînă, apoi o a treia. Se va dovedi cu siguranţă a fi o noapte de trei aspirine. înghiţi pastilele cu un pahar de apă. Căldura fusese apăsătoare. Toată ziua, şi nici măcar noaptea, temperatura record nu scăzuse. Un zgomot în camera de zi o făcu să mişte capul. închise apa şi ascultă din nou, concen-trîndu-se, încercînd să audă, în ciuda bătăilor bruşte ale inimii şi a valului de adrenalină care îi alerga prin corp. Nemaiauzind nici un sunet, se forţă să se relaxeze suficient ca să poată gîndi. Primul gînd a fost să găsească ceva cu ce să se apere,' şi apucă cea mai lungă pilă de unghii, cel mai periculos obiect pe care îl putu găsi în toată afurisita aia de baie. îşi spuse că reacţiona prea agresiv, dar degetele ei cuprinseră şi se strînseră în jurul pilei, de parcă aceasta ar fi fost un cuţit. Ieşi încet în hol, ascultînd. Dacă ceva i-ar fi părut suspect în apartament, s-ar fi strecurat pe uşa din faţă şi ar fi plecat. Nu voia să rişte. Dacă Austin trimisese pe cineva în locul lui, cineva care nu suna la uşă şi nu folosea intrarea din faţă, atunci avea nevoie de protecţie. Ajunse la arcada care lega holul şi camera de zi şi se uită după colţ. - Ahh! Pila căzu pe podea, scăpată din dege­tele amorţite de o lovitură rapidă, bine plasată. Următorul ţipăt fu înăbuşit de o mînă mare, puter­nică. Un braţ şi mai puternic îi înconjură mijlocul, strivind-o de trupul atacatorului. - Mă numesc Dylan, Dylan Jones, îi şopti la ureche o voce aspră. Am fost de toate la viaţa mea, dar violator nu. Aşa că stai liniştită, că nu vreau să-ţi fac nici un rău. Ea se zbătu violent în braţele lui, dar puterea lui era de neînvins. - Te numeşti Johanna Lane, continuă vocea, iar în urmă cu patru luni ai lucrat pentru Austin Bridgeman. Trebuie să te hotărăşti dacă vrei să cooperezi sau dacă plecăm de aici cu forţa. Johanna rămase nemişcată. Austin trimisese totuşi pe altcineva. Ea închise ochii strîns un moment, teama şi furia faţă de propria ei prostie trecuseră peste ea ca un val. Ar fi trebuit să fugă. - Simţi asta? întrebă cel care o capturase, fără suflu şi cu gravitate. Ceva se împingea în şoldul ei şi ea dădu afirmativ din cap. - E o armă cu douăsprezece focuri şi te ameninţ direct. O să mergem în hol şi la lift şi ieşim pe uşa din faţă. Asta în cazul cînd cooperăm. Dacă nu, folosesc forţa şi ies cu tine în stare de inconştienţă, sau legată, sau ambele. El ridică puşca şi o sprijini de tîmpla ei. Vrei s-o facem cu forţa? Ea clătină din cap încet, o singură dată. A zis că nu voia să-i facă nici un rău; arătase însă clar că ar face-o, dacă ar fi necesar. Era prea speriată ca să creadă prima afirmaţie şi prea speriată ca să nu o creadă pe cea de a doua. - Bun. El se dădu înapoi spre uşă, ţinînd-o strîns lîngă el, în timp ce controla holul. Hai. Se îndreptară spre grupul de ascensoare, trupul lui împingînd-o înainte, din spate, sprijinin-du-i mersul nesigur. Puşca nu era la tîmpla ei. Nu ştia unde era, dar nu se îndoia de prezenţa ei sau de dorinţa lui de a o folosi. Totuşi, ea tot mai voia să ţipe şi să se lupte cu el. O teamă şi mai mare o împiedica însă. Dylan rămase în spatele ei tot drumul acela lung prin coridor, cu "trupul ei lipit de al lui. Rămase în spatele ei în ascensor, strîngînd-o suficient de tare, ca să o facă să ştie că nu va tolera o împotrivire, nici măcar pentru o clipă. El nu teroriza femei, dar era pregătit pentru orice, dacă i-ar fi făcut greutăţi. El îl cunoştea pe Austin Bridgeman şi ştia că nu avea timp să fie drăguţ. Uşile ascensorului se deschiseră în holul mare. Pentru un moment, libertatea era la cinci­sprezece paşi. în clipa următoare însă, dispăru. Un grup de bărbaţi apărură în pata de lumină din faţa intrării în clădire, iar Austin Bridgeman con­ducea grupul. Dylan se repezi la butonul închide uşa, de pe panou, împingînd femeia mai departe de el, într-un colţ al ascensorului. El băga cu o mînă un glonte, în camera încărcătorului puştii, ţinînd-o în dreptul ei şi uitîndu-se trist la ea. Johanna se împinse mai adînc în colţul ascensorului, mărind instinctiv distanţa dintre ea şi bărbatul care se numea Dylan Jones. Nevoia de a ţipa se transformase într-o durere surdă, ce-i palpita în gît. El avea ochi căprui-închis şi stră­lucitori de la adrenalină. Barba nerasă îi înnegrea maxilarul. Părul lui de culoare deschisă era mai lung în spate decît în faţă, iar în faţă îi stătea ridicat, zburlit, sălbatic, la fel ca şi strălucirea din ochii lui. Mercurul urcase pînă ia aproape patruzeci de grade în ziua aceea, dar el avea un pardesiu, un pardesiu căptuşit, pătat cu noroi... sau era sînge? O bluză de bumbac i se mula pe tors, pantalonii negri i se lipeau pe şolduri şi pe picioare. Avea o vînătaie pe o parte a feţei şi o tăietură pe cealaltă. Era musculos şi subţire, dur, dezgolit pînă la bazele puterii. Era mortal. Dylan aştepta, ascultînd şi urmărind-o cum îl analizează şi se sperie şi mai tare. Afară, nu era nimic decît linişte. Iar în interior, nimic decît zgomotul respiraţiei lor. Apoi se auzi zgomotul mecanic al celuilalt ascensor în mişcare. Dylan inspiră ca să se liniştească şi luă degetul de pe butonul închide uşa. Uşile se deschiseră. El ieşi afară, pregătit. Johanna auzi o mişcare, o luptă şi o cădere înăbuşită. Acum era momentul să ţipe, îşi spuse în sinea ei. Dylan Jones nu fusese trimis de Austin. Austin venise personal să discute cu ea. Abia îşi formulase aceste gînduri, cînd fu scoasă din ascensor. Violenţa mişcării îi elimină aerul din plămîni. Viteza cu care o trăgea să traverseze holul, mînia lui care îi strîngea o bucată din bluză, puşca pe care o simţea în coastele ei, o făceau să nu mai poată respira. Ea se împiedică şi el o sprijini împingînd-o tot mereu înainte, făcînd-o să se lupte ca să-şi menţină echilibrul. Cu coada ochiului, văzu trupul prăbuşit al unui bărbat care zăcea lîngă ascensoare. Mai încercă o dată să ţipe, dar, ca şi cum el ar fi ştiut care va fi reacţia ei, îşi luă mîna de pe bluză şi o duse la gîtul ei, apăsîndu-l în semn de avertizare. Ea începu să plîngă şi mîna lui slăbi imediat apăsarea, dar numai o idee. El împinse uşile clădirii cu umărul. O căldură, stătută şi intensă, îi cuprinse. Ea se împiedică din nou pe trepte şi din nou el o ţinu dreaptă aproape luînd-o pe sus. Johanna ştia că acum era momentul să se lupte şi să lovească, să ţipe şi să plîngă, dar Dylan Jones nu-i dădu ocazia. Era maestru în a o ţine aproape, fără să atingă pămîntul şi mişcîndu-se prea repede ca să poată gîndi. Ea reuşi să scoată un geamăt răguşit, dar o nouă apăsare pe coaste cu ţeava puştii îi înăbuşi restul revoltei verbale. Traversară strada, menţinîndu-se în umbra copacilor şi a maşinilor parcate pe ambele părţi ale străzii Briarwood Court. Johanna alesese cartierul acesta pentru eleganţa liniştită a caselor mai vechi şi pentru farmecul arhitectonic al clădirilor cu apartamente. Cu cîte trei blocuri în ambele direcţii, Briarwood Court era un rai al bogăţiei păturii superioare a clasei mijlocii. Ea se simţise întotdeauna în siguranţă şi apărată acolo, pînă în seara aceea.

Capitolul 1 Un puternic tunet urmă luminii strălucitoare a fulgerului care brăzdă cerul. Bubuitura se auzi foarte aproape de locul unde ne aflam. — Ia te uită, toate luminile s-au stins în oraş. — Pe cine interesează asta? îmi răspunse Georgette, încercând să-şi pună mănuşile de cauciuc. Coborî prima din maşină, dar se întoarse către mine, văzând că mă mişc mai încet: — Hai odată! Pune-ţi mănuşile alea şi dă-i drumul! Adăugă, ca un amănunt important: — Le-am dat cu tâlc. Îmi trag mănuşile şi încerc să le mi le potrivesc bine pe degete. Apoi cobor din maşină, mă duc să caut cufărul pe care-l adusesem cu noi şi încep să scot dinăuntru sculele. Ploaia îmi bate în faţă, întunericul din jur e profund. — Vom traversa de-a dreptul, spun eu. Georgette mă prinde de braţ şi pornim. Paşii noştri răsună puternic pe asfalt, dar se înfundă încet în iarbă când trecem dincolo de stradă. Întind mâna către zidul ce şiroieşte de ploaie. — Nu e prea înalt, îi spun ca s-o liniştesc. Îi dau mâna, ea mă prinde de braţ şi o trag sus. Reuşeşte să încalece zidul şi-mi şopteşte: — Ia geanta! Apoi sare de partea cealaltă şi o prind tocmai la timp. Un fulger luminează faţada casei. Ferestrele au obloanele trase. Dar nu asta ne interesează. Vom intra oricum pe uşa principală. Tunetul loveşte şi el, dar cu mai puţină putere. Merg înainte pe aleea pietruită, cu mâinile întinse în faţă, ca un orb. Ajung la scările de intrare şi Georgette mă urmează îndeaproape. Pipăi cu o mână ca să descopăr broasca uşii. Scot din geantă sculele, o aleg pe cea care mi se pare potrivită şi încerc să deschid. Nimic mai simplu! Aud un scârţâit încurajator. — Merge? şopteşte Georgette. — De minune! Un pocnet uşor îmi dă de ştire că operaţiunea a reuşit. Apăs pe clanţă şi deschid. Mă strecor înăuntru şi o chem: — Haide, poţi intra! Prietena mea mă ascultă. Ajunsă în casă, scoate lanterna şi luminează în jur: — E mult mai bine aici! Ne aflăm într-un hol pătrat care se continuă cu un coridor ce conduce către o altă uşă. Aceasta trebuie să dea înspre grădină. La dreapta – o scară. Îi atrag atenţia să stingă lumina. Mă ascultă. Mi s-a părut că aud un zgomot pe scară. Dar nu era decât lemnul treptelor care pocnise. Sau nu? îmi ţin respiraţia. Se aude din nou zgomotul. Îmi par paşi care coboară. Unul... al doilea... al treilea... Cineva coboară? Probabil că bătrâna aia şi-a râs de mine! „Proprietarul nu-i niciodată acasă”. Trebuie să fugim. La lumina unui nou fulger zăresc pe scară un om ce se îndreaptă spre mine cu un pistol în mână. Trage. Zgomotul pistolului şi cel al tunetului se aud deodată. Simt o puternică arsură în braţ. Georgette începe să urle ca scoas a din minţi. Vreau să mă retrag, dar mă împiedic şi cad în genunchi. Geanta îmi cade. Încercând să mă ridic, ating cu mâna capătul unei scule care iese din geantă. Omul va trage din nou. Îl aştept să coboare. Mă ridic, scot scula, o ridic deasupra capului şi lovesc cu toată puterea. Se aude o lovitură surdă, apoi un zgomot de corp care cade. Georgette începe din nou să ţipe. Simt o adiere de vânt. Aerul proaspăt pătrunde în încăpere. Prietena mea a deschis geamul. Sare pe fereastră, o aud alergând prin curte. Îmi recuperez geanta şi pornesc imediat pe urmele ei. Ajungem la zidul pe care-l escaladaserăm mai devreme. Ne oprim puţin să răsuflăm. — Ce nenorocire! Am crezut că te-a ucis! — Doar m-a rănit. La braţul stâng. Eu l-am lovit pe urmă destul de tare... — Cu ce? — Cu o sculă. — L-ai lovit în cap? — De unde să ştiu? Braţul mă doare. Sar peste zid cu mare greutate. Dacă rana de glonţ îmi provoacă o aşa puternică ameţeală, ce trebuie să simtă omul pe care l-am lovit? Mai ales dacă l-am nimerit în cap. Înseamnă că a murit! Mă sprijin de Georgette pentru a ajunge la maşină. — Te doare? Nu răspund, dar ea înţelege. — Am să conduc eu, adaugă. Mă ajută să intru şi să aşază uşor pe scaun. Simt că voi leşina. Sunt un asasin! mai întâi hoţ, şi acum criminal! Eu, un băiat bun, muncitor! Şi când te gândeşti că nu mai departe de acum câteva luni nu aveam nimic să-mi reproşez! Mă aflam în atelierul de lăcătuşerie unde lucram, când apăru fiul cel mare al patronului, Jean-Louis. Veni lângă mine şi mă privi o vreme lucrând. Apoi tuşi, vrând să-mi dea de înţeles că avea să-mi vorbească. — Ce vrei? îl întrebai. — Vreau să discut ceva cu tine, Eric. — Da? — Păi. Îl privii şi-mi văzui în continuare de treabă. Dacă avea ceva de zis, putea să-mi spună şi lucrând, nu? Îşi drese glasul. — Ei bine, iată. Se opri, se frecă la falcă. Nu înţelegeam nimic. În primă fază îmi înşiră nişte cuvinte dezlânate din care se putea înţelege că era o treabă delicată. Nimic care să mă intereseze. Noi doi n-am fost niciodată prieteni, dar nici n-am avut vreodată vreo ceartă. Acum zece ani, când am fost angajat aici, el nu terminase încă liceul tehnic. Era un băiat timid şi sperios, fără îndoială şi din pricina severităţii tatălui său, maistrul Marcelin. Pe vremea aceea bătrânul era încă în plină formă, era respectat şi temut de angajaţi şi de familie. Şi mie mi-era frică de el. Eram timid la rândul meu şi destul de naiv pe deasupra. Abia terminasem armata, eram încă un tânăr neştiutor şi mă trezisem singur pe lume. Tata murise în urmă cu câţiva ani, pe când aveam cincisprezece, într-un accident de muncă. Pe atunci, eram elevul unuia dintre cele mai bune colegii din Franţa. Trebuia să termin liceul şi aveam de gând să urmez apoi facultatea de litere. Dar mama, sărmană văduvă, m-a mutat la un liceu tehnic, pentru că aşa aveam mai rapid şansa să-mi câştig singur existenţa. M-am angajat cu jumătate de normă undeva, dar înainte de armată nu eram încă lăcătuş plin. Când am terminat serviciul militar, a murit şi mama. Cancer. Un vecin mi-a spus că se caută un lăcătuş. Unul dintre muncitorii lui Marcelin se pensionase, aşa că am venit în locul lui. Era o meserie care-mi plăcea, deşi salariul nu era prea mare. În schimb, oamenii dădeau bacşişuri bune pentru treburi mai urgente şi nu refuzam niciodată să lucrez peste program. — Cred că ştii că tata nu se simte prea bine. Ştiam prea bine: avea ulcer şi în ultima vreme şi crizele de astm erau din ce în ce mai dese. — Şi că fratele meu va termina colegiul în curând. — Da. Şi? Încă nu pricepeam. — Va trebui să schimbăm puţin profilul afacerilor noastre. Înţelegi? Lăcătuşeria este o treabă ieftină şi nici nu ai mare lucru de făcut. Marile lucrări pe şantiere le iau tâmplarii. Noi nu intervenim decât când casa este gata. În rest, reparaţiile, cheile, toate astea sunt mai mult aşa, ca să fie, să zicem şi noi că avem ceva de făcut. Nu mai merită investiţia. Ne gândim să ne ocupăm de feronerie. Tăcui, pentru că nu înţelegeam unde bate. — Abia dacă afacerea mai este rentabilă. Fratele meu va fi singurul care se va mai ocupa de asta. Tresării. — Şi asta ce înseamnă? — Că nu te mai putem păstra aici. — Mă daţi afară? — Restrângere de personal. Ţi se va plăti tot ce-ţi datorăm. Încercai să lupt. — Poţi să-mi spui ce vrei, dar tatăl tău m-a angajat. — El mi-a spus să te avertizez. Eu voi fi noul preşedinte-director general. Vom începe treaba de luna viitoare. — Când trebuie să plec? — La sfârşitul lunii. Mai ai zece zile ca să te pregăteşti. Încercă să îndulcească pe cât posibil vestea: — Trebuie să înţelegi că şi noi regretăm, dar nu avem ce face. Pentru a putea reuşi, trebuie să plătim preţul ăsta. Avem nevoie de utilaj performant. Nu ne mai permitem deocamdată cheltuieli suplimentare. Dar, după ce trece perioada asta grea, dacă vrei să te întorci. Eram mut de uimire. — Tatăl meu îţi va da referinţe excelente. El crede că nu-ţi va fi prea greu să te angajezi în altă parte, eşti un muncitor de nădejde. Ai putea să încerci la concurenţă, la Bruyet, de exemplu, cel mai important din domeniu. Îl oprii cu un gest obosit. — Nu te mai deranja, am înţeles! Jean-Louis mă lăsă singur şi se îndreptă către uşă. Din uşă se întoarse din nou către mine şi adăugă: — Ce să facem? Trebuie să evităm falimentul! Nu mai suntem pe vremea străbunicilor, când se făceau aici broaşte pentru tot oraşul şi când lucrau în atelier şase oameni. Nici pe vremea bunicului, care era singurul fabricant de seifuri din oraş! Era adevărat. În atelierele de pe strada Courlason, una dintre cele mai vechi din oraş, familia Marcelin întemeiase o dinastie de lăcătuşi. Dar cererea nu mai era aşa de mare. Cu fiecare an, comenzile erau din ce în ce mai slabe. Când am fost angajat eu, eram trei colegi. Cinci ani mai târziu, cel mai bătrân dintre ei a murit, fără să fie adus un înlocuitor. În martie anul trecut, celălalt băiat, din ce în ce mai leneş şi mai dezinteresat, a fost pus pe liber. O reorientare a afacerilor se impunea, din nefericire pentru mine. Ce ironie! Mă credeam la adăpost. Credeam că am un loc de muncă sigur, de unde aveam să ies la pensie. Nu aveam ambiţii prea mari, aşa că atelierul îmi convenea de minune. Nu aveam nevoi deosebite, aşa că banii pe care-i câştigam erau suficienţi pentru a trăi bine. Chiar reuşisem să fac ceva economii. Nu m-aş fi imaginat vreodată şomer. Din păcate, nici cel mai binevoitor angajator nu m-ar fi putut primi, nici pentru cele mai bune referinţe din lume. Nu pentru că eram un prost profesionist, dimpotrivă. Ci pentru că toate afacerile de acest gen mergeau din ce în ce mai rău. Majoritatea atelierelor se mulţumeau să supravieţuiască. Profitul era tot mai mic. Mă întorsei la munca mea, din care mă întrerupsese băiatul cu vestea lui cea proastă. Avea dreptate, lucrările noastre erau simple mărunţişuri. Şi foarte puţin rentabile, de altfel. Materia primă şi manopera costau destul de mult. Dar clienţii erau oameni săraci şi patronul nu putea să ridice prea mult preţul. Tehnologia noastră era învechită. Lucram cu diamantul, iar acesta era scump. Pe de altă parte, începuseră să fie din ce în ce mai răspândite maşinile ce făceau copii de chei în timp record şi cu un preţ mai mult decât rezonabil. Ieşeam de la muncă pe la şase, dar azi mai întârziai în aşteptarea patronului, care fusese chemat de urgenţă la un client şi era plecat încă de la prânz. După un timp, realizai că se oprise probabil la vreun bistro din drumul lui, pentru a nu risca să mă întâlnească la atelier când se întoarce. De vreme ce încredinţase această corvoadă fiului său, însemna că nu avea chef de o discuţie sentimentală cu mine. Îmi lăsa la dispoziţie o zi ca să pot digera pe îndelete vestea. Mă dezbrăcai de salopetă, o pusei în dulap şi-mi luai hainele de stradă. De obicei, după lucru mă opream puţin la barul din colţ, să schimb câteva cuvinte cu clienţii şi cu ospărătiţa, o fată brunetă şi veselă. Afară era foarte cald. Aerul era sufocant, mai ales prin comparaţie cu adăpostul răcoros al atelierului. Cafeneaua mă atrăgea, dar trecui prin faţa vitrinei fără să mă opresc. Trebuia să discut cu Georgette. Grăbii pasul. Ajunsei în parcare şi intrai în maşină. Locuiam pe strada Jean-Jacques Rousseau, într-un bloc modest. Stăteam aici de zece ani, de când tatăl Marcelin mă dusese acolo prima dată, după semnarea contractului de muncă. Omul îl cunoştea pe administrator, care-i spusese că locuinţa cu pricina era liberă, gata de închiriat. Mi-a plăcut imediat, pentru că era ideală pentru un bărbat singur: o cameră, o mică bucătărie şi baia. De atunci, nu căutasem niciodată să mă mut. În primul rând pentru că era convenabilă – chiria era destul de mică – şi apoi pentru că mă împrietenisem cu vecina de palier. Fata se arătase ospitalieră, chiar foarte. Pe vremea aceea nu eram prea descurcăreţ cu femeile. De altfel, nici acum nu sunt. Din pricina asta, nici nu i-am dat mare atenţie. Dar ea a fost prima care m-a salutat, foarte amabilă. Acesta a fost primul pas. Câteva zile mai târziu, într-o seară, ne-am întâlnit amândoi pe scări. Ea mi-a întins mâna şi s-a prezentat: — Bună seara. Eu sunt doamna Bollard. Prietenii îmi spun Georgette. Înaltă, bine proporţionată, cu părul vopsit blond, faţa rotundă, plăcută, ochii căprui, gura mică şi roşie, gropiţe în obraji. Portretul unei femei frumoase şi proaspete, chiar dacă nu era vreo prinţesă din poveşti. Îmi surâdea foarte amabil, aşa că-i întinsei mâna, bucuros de cunoştinţă: — Eric Janicaut. — Sunteţi lăcătuş, nu-i aşa? — Da, doamnă, dar de unde ştiţi? — Îl cunoaştem pe patronul dumneavoastră, adică cu şi soţul meu vreau să spun. Eu sunt vânzătoare la o alimentară, el lucrează într-o fabrică de confecţii, în schimbul de noapte, de la nouă seara la şase dimineaţa. În felul ăsta nu ajungem să ne vedem toată săptămâna, adăugă ea râzând. Când el vine acasă, eu plec la muncă. Şi mă culc când el trebuie să plece. Ajunserăm la etajul trei. Foarte amabilă, mă invită să-i fac o vizită. — Nu vreţi să intraţi să ciocnim un pahar? Nu refuzai, dar nici nu ştiui ce să zic. Femeia adăugă: — Doar o gură de Martini. — Cu plăcere. Intrai. Casa lor era mult mai bine aranjată decât a mea. Şi, în primul rând, mai mare. Aveau trei camere. Mă invită în sufragerie. Încăperea era mobilată modern, cu o canapea şi fotolii, măsuţă de cafea, televizor. — Dar luaţi loc. Rămăsei în picioare. — Nu vreau să vă deranjez. Fu uimită şi încântată de atitudinea mea. Chicoti: — Vai, ce timizi suntem! De cine vă e teamă? Charles nu se întoarce decât peste o oră. Voi spăla paharele, le voi pune la loc. Şi nici măcar nu va şti că aţi venit aici. Râse ironic: — Vecinii de palier? Nici în privinţa lor nu trebuie să vă faceţi griji. Sunt bătrâni. Abia văd, iar unii nici nu aud măcar. Oare ce trebuia să înţeleg din toate amănuntele astea? Mă înroşii. — Câţi ani aveţi? Optsprezece? — Douăzeci şi ceva. — Nu s-ar zice! Eu am douăzeci şi opt. — V-aş fi dat mai puţin! — Mincinosule! Am făcut prostia să mă mărit la şaptesprezece ani. La ţară, eram deja prea bătrână. În fine, sper că nu sunteţi logodit său. — Nu. — Vreo prietenă? — Nu. — Mai bine. Îmi povesti apoi că soţul său, cu cincisprezece ani mai mare decât ea, deja chelise şi făcuse burtă. Era din ce în ce mai puţin pus pe „treabă”. Simţeam că obrajii îmi ard. Dar ea nu era deloc jenată. Vorbea lejer, în timp ce aşeza paharele pe tăviţă şi turna băutura. Veni lângă mine şi se aşeză destul de aproape. Eu nu ştiam ce să spun, iar ea părea când amuzată, când înduioşată de atitudinea mea. Când fu timpul să plec, mă însoţi până la uşă şi mă mângâie uşor pe obraz cu vârful degetelor. Ajuns acasă, mâncai puţin, cam fără chef. La prânz luam masa într-un restaurant pe care mi-l recomandase Marcelin, iar seara mă mulţumeam cu câteva sandvişuri. Odată terminată masa mea frugală şi solitară, mă scufundai într-o tristă visare. Îmi reproşam faptul că mă comportasem ca un imbecil. Femeia îmi făcea avansuri clare, iar eu stăteam fără să răspund nimic. Măcar din politeţe şi tot ar fi trebuit să fac puţină conversaţie. Mă hotărâi să trec pe la ea puţin mai târziu, aşa că pândii cu atenţie întoarcerea soţului şi plecarea acestuia. Dar când bărbatul părăsi casă, mă simţii absolut incapabil să mă duc să bat la uşa ei. Dar nu avui prea mult timp de regrete. A doua zi, pe la ora zece seara, când mă pregăteam să mă îmbrac în pijama, cineva sună la uşă. Deschisei uşa şi o zării în prag. — Am văzut lumină, şopti ea. Scuze, dar, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să vă rog ceva. Nu pot deschise uşa dulapului, e puţin stricată. Poate îi daţi de cap. — Trebuie să mă îmbrac., bolborosii eu. Ea împinse uşa şi intră în casă. Purta doar un capot. — De ce să vă mai schimbaţi? Arătaţi destul de bine. Haideţi, insistă ea în şoaptă. Inima-mi bătea nebuneşte, dar am urmat-o imediat. Mă conduse în dormitor. Încăperea era abia luminată de o mică lampă. Am dat ocol patului. În oglinda dulapului o zării pe tânăra mea vecină. Se afla chiar în spatele meu, foarte aproape. Am învârtit cheia, am întâlnit o uşoară rezistenţă, da uşa s-a deschis destul de repede. — Aţi reuşit? — Da. Broasca trebuie unsă. Voi trece mâine pe aici să rezolv asta. — Ah! Mulţumesc! Ieşind din cameră, agăţă cu piciorul firul lampei şi-l scoase din priză. Lumina se stinse şi rămăserăm pe întuneric. — Ah! Cât sunt de neîndemânatică! Unde sunteţi? Tocmai voiam să răspund, că mă trezii direct în braţele sale. Gura ei îmi căuta buzele. — Dragul meu... Pentru o clipă mă lăsă. Auzii un foşnet de haine, apoi vecina mă prinse iarăşi în braţe. De data asta era goală. Degetele sale agile descheiau nasturii bluzei de pijama şi mă dezbrăcau. Căzurăm pe pat. — Ai pielea fină, şopti ea, şi miroşi frumos. Mă sărută cu foc. Eu încă ezitam. Mi-era parcă frică s-o ating. Pielea ei era pufoasă. — Spune-mi. Ai mai fost cu vreo fată? — Da. — Dar nu prea des, nu? — Nu prea. — Pariez că nu-ai fost decât la fete. Pentru care plăteşti. Ruşinat, i-am răspuns că avea dreptate. — Ei bine, nu va mai fi necesar să faci asta! Niciodată. Mai dai şi bani şi. Cine ştie ce se mai întâmplă. Nu-i prea isteţ din partea ta! Promite-mi că nu te mai duci acolo. — Vă jur. Ea râse amuzată. — Cred că acuma ai putea să-mi vorbeşti cu „tu”. În noaptea aceea, Georgette se strădui să-mi perfecţionize educaţia sentimentală. De atunci înainte, ne întâlneam de câteva ori pe săptămână. Cu anii, legătura noastră căpătă o alură aproape conjugală. Cu Charles mă aflam în relaţii foarte cordiale, şi trebuie spun că bărbatul nu a avut niciodată nici cea mai mică bănuială. De altfel, îmi păstrasem aceeaşi mască de băiat bun şi liniştit, împăcat cu soarta sa şi cu statutul de celibatar. *** În seara aceea deci, mă dusei direct acasă. Nu aveam decât o singură persoană pe lume cu care să-mi împărtăşesc problemele. Georgette curăţa legume pentru masa de seară. — Ce-i cu faţa asta? se miră ea. Ce ţi s-a întâmplat? — Am să-mi pierd locul de muncă, oftai eu, aşezându-mă lângă ea. — De ce? Îi povestit tot. Georgette se încruntă: — Dar au dreptul să te dea afară? Ar trebui să vorbeşti cu un avocat sau să te duci la sindicat. Dar eu nu voiam să risc niciun conflict cu angajatorul meu. — N-ai dreptate. Omul e un nemernic dacă vrea să te lase pe drumuri după atâta timp. I-a convenit cât ai lucrat pentru el, nu? — Dar e bolnav. Cred că are şi el destule necazuri. — Dragul meu pisoiaş. S-ar spune că în sufletul tău nu se află pic de răutate. Puse cuţitul pe masă şi veni lângă mine, pentru a-mi da un sărut tandru de consolare. Se aşeză pe genunchii mei şi începu să-şi desfacă nasturii bluzei. Dar starea mea de spirit nu era prea propice dragostei. Georgette observă lipsa mea de entuziasm. — Nu acum? mă întrebă ea zâmbind. Eşti prea deprimat? Ai să-ţi revii. Sări de pe genunchii mei şi se încheie la bluză. — Dar trebuie să-ţi revii repede, adăugă. Haide, sus! mai ai o oră la dispoziţie pentru a merge pe la celelalte ateliere, să vezi dacă-ţi găseşti de lucru. — Mă duc mâine. — Nu, mâine ai să continui ce-ai început azi. Doar dacă nu-ţi vei găsi din prima, ceea ce e puţin probabil. Cei din branşă trebuie să ştie că eşti un muncitor bun şi vrednic. N-ai fost dat afară pentru că ai greşit cu ceva, ci pentru că nu-şi mai permit să te ţină. Mă împunse uşor în şold pentru a mă convinge să mă ridic. — Ştiu şi ce salariu ar trebui să ceri. Cam de câţi ani nu ţi-a crescut salariul? Bătrânul Marcelin a cam profitat de bunătatea ta. Vorbele ei îmi făceau bine, pentru că aveam nevoie de o încurajare. — Haide! Rade-te, pune-ţi o cămaşă curată şi costumul gri. Schimbă-ţi pantofii. Ai să arăţi perfect. O ascultai. De altfel, o ascultam de obicei. Era spre binele meu. Plecai de acasă foarte sigur pe mine. Dar efectul ăsta nu avea să dureze. Ajunsei pe strada Marmagne, la atelierul lui Bruyet. Trei muncitori îşi făceau de lucru. Patronul mă primi foarte cordial. — Salut, Janicaut. Merge? — Se poate şi mai bine. — S-a întâmplat ceva? — Sunt în şomaj. Chipul său căpătă o expresie de milă. Dar îmi putui da seama că înduioşarea lui nu era decât o mască. — Aha, deci nu-i merge prea bine lui Marcelin, a? Ştiu de multă vreme că omul are probleme de sănătate. Trebuia să pună punct odată şi odată şi să-şi îngrijească sănătatea. Nu lasă afacerea fiului lui? Îi explicai totul. Bruyet mă ascultă cu atenţie, clătind din cap şi încercând să-şi ascundă satisfacţia. În fond, era vorba despre dispariţia unui concurent de pe piaţă. — Păcat, îmi pare rău pentru Marcelin. Şi pentru tine îmi pare rău. Pentru că, oricât aş vrea, nu te pot angaja. Nu-i posibil, bătrâne. Deja încep să mă întreb dacă mai pot păstra trei muncitori. Costă foarte mult, mai sunt şi taxele. După ce plătesc totul, nu-mi mai rămâne decât ceva mărunţiş. Sunt sigur că m-aş descurca mai bine de unul singur. Refrenul ăsta îl auzisem de mai multe ori. Patroni copleşiţi de taxe, muncitori care mai mult îngreunează traiul angajatorilor decât îl uşurează. Cu toate astea, Bruyet îşi construise o vilă foarte frumoasă la Saint-Doulchard. — Mi-ar plăcea să te iau la mine, crede-mă. Eşti un tip bun şi de încredere. Dar în momentul ăsta sunt nevoit să dau afară pe unul dintre ai mei. În final, omul m-a sfătuit să mă duc la Parelli. A doua mea încercare fu la fel de puţin fructuoasă. Parelli nu voia să angajeze un muncitor calificat. Un ucenic îi ajungea. Descurajat, mă întorsei acasă. Ascultai la uşa Georgettei şi auzii vocea lui Charles şi zgomotele familiare de pregătire a mesei. Familia Bollard lua cina. În aparenţă, era un menaj bun şi fericit, fără necazuri. Un soţ fericit şi liniştit. Până în momentul acela nu fusesem niciodată gelos pe Charles. Georgette îmi spunea că eu eram preferatul ei, cel care se bucura de adevărata ei tandreţe. Şi aveam de ce s-o cred, pentru că-mi demonstra deplin dragostea ei. Aşa că fui surprins când îmi dădui seama că-l invidiez. Nu pentru că petrecea alături de prietena mea două zile pe săptămână – de dimineaţă până seara, – ceea ce eu nu puteam, ci pentru că bărbatul ăsta avea viaţa lui, unde era bine „instalat”, pentru că avea un loc de muncă stabil, unde era bine văzut. Fără să-mi fie foame, încercai să mănânc ceva, apoi mă pregătii de culcare. În starea în care mă aflam, mă crezui îndreptăţit să mă răfăţ puţin, aşa că încercai pentru prima dată parfumul dăruit de Georgette. Îi cumpărase unul asemănător şi lui Charles, pentru ca soţul să nu simtă o aromă străină în propriul pat. Aveam de gând să mă odihnesc puţin, în aşteptarea orei la care bărbatul se ducea la muncă. Când îl auzii plecând, ieşii pe palier. Cobora scara. O dată ajuns jos, intrai în apartamentul lor, fără să mai bat la uşă. — Ia zi, dragule! Cum a fost? Georgette ieşi din baie. Era goală. — Nimic interesant. Ea continua foarte liniştită să se şteargă cu un prosop. Când o vedeam astfel, foarte calm impudică, eram la fel de emoţionat ca în primele clipe ale relaţiei noastre. Era la fel de frumoasă ca în urmă cu zece ani: gâtul perfect, sânii tari, şoldurile rotunde, pulpele albe şi fine. — Te-ai dus la mai mulţi? — Doi. — Dar mai sunt şi alţii. — Da. — Ce ţi-au zis ăştia? — Palavre. — Dar mâine vei reuşi! Haide, vino-ncoace! Cu prosopul în mână încă, intră în dormitor şi mă îndemnă s-o urmez. Se îndreptă spre pat, dădu la o parte cuvertura şi se întinse. — Haide, pisoiaş! Mă dezbrăcai de pijama şi venii lângă ea. Braţele ei se înnodară în jurul trupului meu. Mă săruta întruna, şoptind: — Nu mai vreau să te văd aşa. Sunt sigură că te vei descurca. Cu meseria ta, e simplu să-ţi găseşti altceva. Atunci a fost momentul în care a pronunţat pentru prima dată fraza fatală. Dar nu i-am înţeles imediat sensul. — Şi apoi există şi alte posibilităţi. Oftai şi-i răspunsei: — Da, dar aş prefera lăcătuşeria. Alte slujbe nu-mi spun mare lucru. Ea reluă, cu un ton indulgent: — Sigur că da, pisoiaş! Mă strânse puternic în braţe: — Nu eşti decât un copil. — Dar am trecut de treizeci deja. — Nu vorbesc de vârstă. Mă sărută pe gât, adăugând: — Din fericire, sunt eu aici. O să am grijă de tine. Tăcu şi mă sărută şi mai aprig. Era singurul tratament de care aveam nevoie. Dragostea ei. Începea o noapte de uitare, de pasiune, de fericire. *** A doua zi îl întâlnii pe bătrânul Marcelin. Era în atelier când ajunsei acolo. Veni către mine, cu o expresie de suferinţă pe chip. Îmi întinse mâna, ca şi cum mi-ar fi prezentat condoleanţe: — Ce vrei, dragul meu? Nu am cum să procedez altfel. Coborî vocea: — Eu nu mai am autoritate, sunt bolnav, nu mai pot munci. Ceilalţi. Era neputincios. — Nu vă necăjiţi, spusei eu jenat; am să mă descurc. — Ginerele meu a avut ideea asta. Ştii că băiatul are un atelier de feronerie. L-a îndemnat şi pe Jean-Louis să facă acelaşi lucru, cică s-ar câştiga mult mai bine. Mă privi în ochi: — Ştii, eu le-am zis să te păstreze, dar ei au gândurile lor. Nu vor să mai aibă niciun angajat, vor să fie numai ei şi să-şi pună pe cartea de muncă salariul minim, ca să nu plătească prea mult la impozite. Dacă te-ar fi luat, ar fi însemnat să te plătească la banii pe care-i meriţi, şi un lucru ca ăsta ar fi dat de bănuit. Înţelegi? Tu să ai mai mulţi bani decât angajatorul. Nu mergea! — Înţeleg, înţeleg. Ei, asta e. — Ai fost pe la alte ateliere? — Da. — La Bruyet te-ai dus? — Da. Absolut nimic. Nu poate să-şi permită să angajeze în momentul ăsta. Asta e ceea ce mi-a zis, cel puţin. — Deci n-a vrut? E un nemernic! — M-am dus şi la Parelli. — Şi? — Nici el nu face angajări. — A, da, ştiu. Ăsta-i exploatează pe ăia mici, îmi tăie vorba bătrânul. Zice că-i învaţă meserie. Pe naiba! La Lister ai fost? — Nu încă! — Ăsta e chiar un tip bun. Dacă poate, sigur te ajută. Am să-ţi pregătesc nişte referinţe care nu se pot refuza, pur şi simplu. Am să spun acolo că eşti un celebru specialist. Şi dacă nu găseşti de lucru pe aici, pe la noi, n-ai decât să te duci la Paris. În fond, nu există nimic care să te reţină la Bourges, nu? Ce să-i faci? Aveam reputaţia de burlac convins. Îl ascultai impasibil, evocând totodată în minte anumite amănunte din anatomia Georgettei şi căldura dragostei sale. — Ce contează pentru tine că e aici sau în altă parte, nu? — Aşa e, răspunsei eu prudent.

Stai cuminte, nu-mi da pace de Donna Kaufman   Prolog   Tucker Morgan gemu cu profundă satisfacţie, în timp ce nişte degete puternice îi frământau spatele gol. – Cu mâinile astea, Steph, ai putea să realizezi pacea mondială. Trup cu trup. Singurul răspuns fu un mormăit scurt, dar în fond Steph nu prea ştia engleza. – Cred că m-am îndrăgostit. Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Mâinile se opriră. Geamătul lui Tucker exprima plăcere. – Da? întrebă el, în timp ce simţea tensiunea strecurându-i-se înapoi în ceafă. – Sauna vă aşteaptă, domnule. Privată, aşa cum aţi cerut. Zâmbind, Tucker îşi rezemă capul de masă. – Mulţumesc. Cere şi ţi se va da. Era cazul să se deprindă cu asta. Uluitor, cât de mult putea conta o diferenţă de câteva zerouri pe ultimul rând al contului său din bancă. Steph îşi reluă masajul apăsat al şalelor lui Tucker. Ultima oară când i se făcuse un masaj, acesta fusese administrat mai mult cu entuziasm decât cu talent, de către o tânără, pe când Tucker se afla într-o misiune în Singapore. Îşi lăsă ochii să se închidă, cu un zâmbet visător. Slujba sa de şef al unei agenţii internaţionale de securitate îl purtase în unele dintre cele mai exotice porturi ale lumii. Dar, fiind un şef care se implica personal, îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului stând în holuri, lângă"apartamente şic, de unde coordona strategiile de intrare şi ieşire, în timp ce se ospăta cu resturi de mâncăruri gourmet sau delicatese din automatele de distribuire. Iar asta, numai când nu bătea coclaurile, de regulă la orele două ale nopţilor ploioase cu fulgere şi trăsnete, asigurându-se că nici un nebun nu plănuia să intervină şi să spargă balonul ireal de desfătare care-l înconjura pe cel mai recent client cu bani al său. O palmă aplicată scurt îl readuse la realitate. Tucker se ridică în capul oaselor şi se înfăşură cu un prosop alb peste şolduri, înainte de a se lăsa să alunece de pe masă. Îi zâmbi suedezului de o sută douăzeci de kilograme. – Nu eşti un Yuan Li, Stephan, dar tragi nişte frecţii nemaipomenite. Maseurul se mulţumi să dea din cap şi ieşi pe uşă. Cu cât i-ar fi fost mai simplă munca, îşi spuse cu amărăciune Tucker, dacă scumpii săi clienţi ar fi adoptat nivelul lui Stephan de a lega relaţii cu clienţii lui. Ieşi pe uşa din fund, care dădea direct în vestiarul bărbaţilor de la băile Hotelului Fairmont, şi ajunse la saune. Numele său era scris de mână, cu grijă, în dreptul numărului şase. Zâmbind, intră în propriul său balon de lux ireal şi închise uşa după el, pentru a se lăsa apoi pe bancheta din lemn de cedru. Se terminase cu statul afară, îşi spuse el. Luă o carafă mică de porţelan şi turnă puţină apă peste pietrele îngrămădite în centrul încăperii. Vaporii se răspândiră prin aer, fâsâind, în timp ce Tucker se întindea cu capul rezemat pe braţe. Mda. Asta era ceea ce-şi dorea, pentru asta îşi vânduse firma. Zâmbi în sinea lui, amintindu-şi telefonul din străinătate şi pauza îndelungată din momentul când îl şocase pe Gunter Lansdorf răspunzând afirmativ la a nu ştiu câta lui cerere de a cumpăra Morgan & Manson Securities. Alegerea momentului era totul. Timpul. Timp pentru el însuşi. Nimeni cu care să-şi bată capul, în faţa căruia să răspundă, pentru care să facă planuri, la care să se gândească, pe care să-l protejeze. Nu mai avea grijă de ei. Era unul dintre ei. Trase adânc aer în piept şi îl expiră încet. Da, bine era să facă parte dintre ei. Probabil aţipise căci, pe neştiute, se pomeni că îl atingea cineva pe spate. Visa. Peste el plutea un miros de parfum. Aha, un vis frumos. Nişte degetele desfăcură marginea prosopului. O-ho-ho, grozav vis avea să fie. Imediat, urmă o palmă îndesată, usturătoare, pe fund. – Ei! Înhăţându-şi prosopul, Tucker se rostogoli în poziţie şezând, inspirând şuierător când bancheta fierbinte intră în contact cu anatomia sa recent înfierbântată. – Ce naiba... Privind prin ceaţă, văzu o femeie scundă stând în faţa lui. Rămas cu gura căscată. Nu era sigur, dar trebuia să existe pe undeva o lege interzicând să-ţi vezi orice rudă trecută de şaptezeci de ani neavând pe ea mai mult de un prosop alb. – Mătuşă Lillian? – În carne şi oase. Tucker coborî privirea. Mai mult în carne. Bătrâna zâmbi, citindu-i gândurile. Una dintre numeroasele ei calităţi iritante. – Şi-i o carne a dracului de bună, îşi aranjă ea cochetă turbanul de satin dureros de purpuriu pe care şi-l înfăşurase strâns pe cap. Ar fi şi cazul, am plătit bani graşi pentru ea. Doctorul Haarhuis şi Sven Distrugătorul sunt foarte fericiţi datorită acestui trup. – Nici nu mă mir, mormăi el; când mătuşa Lillian îşi arcui o sprânceană impecabil desenată cu creionul, se grăbi să adauge: Sven Distrugătorul? – Antrenorul meu personal. A fost mândria Federaţiei Mondiale de Lupte. Mă rog, până la incidentul ăla nefericit cu Mongo Magnificul. Îşi întinse degetele încărcate de inele, studiindu-şi lacul de unghii la fel de purpuriu, după care îi aruncă un zâmbet scurt. – Mda, mă rog, ce-a pierdut Federaţia, am câştigat eu. – Ăsta-i vestiarul bărbaţilor, Lillian. Cum ai intrat aici? – Sunt bătrână, nu mai am vederea de altădată. – Bondarii au nişte ochi mai slabi decât tine. – Am pierdut toată dimineaţa ca să-ţi dau de urmă. Nu te bucuri că mă vezi? – Dacă te-aş vedea mai des, sunt aproape sigur că unul dintre noi ar fi arestat. Tucker nu era pe măsura repeziciunii lui Lillian Parker, care se situa undeva între viteza luminii şi viteza warp – sau vai de mama ei, după cum era cazul – şi nu se mişcă destul de rapid pentru a-i evita ciupitura dureroasă, deasupra prosopului. Scoase un ţipăt – ceea ce-l făcu să se simtă ca un pici de opt ani – şi apucă prosopul de margine. – Cam dolofan pe mijloc, îl măsură Lillian scurt cu privirea. Vezi că se-apropie schimbarea prefixului cu patru, Tucker. Nu-i momentul să te moleşeşti. Tucker nu-i spuse că şi el se gândise la acelaşi lucru. Motiv pentru care se înscrisese la o şedinţă de tortură matinală cu profesioniştii tenisului de la Fairmont, înaintea întâlnirii cu Stephan. – Totuşi, ai nişte buci drăguţe, adăugă ea, făcându-i cu ochiul. Îi fusese mai dor de ea decât îşi dăduse seama. Îşi flexă braţele într-o poziţie exagerată de culturist şi, cu accent austriac stricat, spuse: – Nu mi-oi strica eu banii pe Sven, dar oricum nu-s de lepădat. Zâmbindu-i, adăugă: – Şi n-am nici o urmă de scalpel pe mine. – Ia seama, băieţaş, îl avertiză Lillian, aţintindu-şi spre el o gheară purpurie pilită migălos. Chiar dacă sunt câţiva ani de când te-am bătut la funduleţul ăla pietros, încă nu eşti prea mare ca să încasezi câteva curele. – Ce vorbeşti, mătuşă Lil, nu crezi că şi-aşa suntem destul de perverşi? Bătrâna zâmbi. – Termină cu mătuşismele astea. Mă faci să mă simt ca o babă. – Niciodată! De fapt, Lillian nu era rudă cu el. Fusese cea mai bună prietenă a mamei lui şi, după moartea acesteia, când Tucker avea opt ani, devenise salvarea lui. – Faci parte din familie, Lillian, îi surâse el cu afecţiune sinceră. Şi, de bine – de rău, numai pe tine te am. Lillian se aşeză, îl cuprinse cu un braţ şi-l strânse. Tucker încercă să nu tresară. – Şi la urma urmei, ce te pune Sven să mănânci? Femeia râse. – Bine-ai venit înapoi, Tucker. Tot aştept încă unul din biletele alea de avion pe care-ţi place aşa de mult să le trimiţi. Am îmbătrânit prea mult ca să mă zbânţui prin lume pentru a te vedea. E timpul să te întorci acasă. De data asta, chiar mi-ai lipsit. – Cred că e cazul să-ţi mulţumesc. Iar prea bătrână nu poţi fi, fiindcă tu n-ai vârstă, ai uitat? Mi-ai spus-o de suficiente ori. Totuşi, trecuse prea mult timp. Ţinuseră legătura prin telefon, iar Tucker îi expediase bilete de avion ca să vină la el în vacanţe, de două ori pe an, dar nu-şi găsise timpul pentru a se întoarce în Florida de... – Opt ani, spuse el încet. Trase adânc aer în piept. O dată cu acesta, i se strecură în suflet şi vinovăţia. – Chiar a trecut atâta timp? – Mhm. Aproape de şapte ori cât perioada dinainte. Apoi, îl plesni pe coapsă destul de tare ca să-i lase o urmă şi spuse: – Dar ai ajuns aici tocmai la timp. Am nevoie de serviciile tale. – Am vândut Morgan & Manson Securities, Lillian. Bătrâna făcu un gest de nepăsare. – Da, da, ţi-am citit scrisoarea. Şi cât de mult aveai de gând să aştepţi până-mi făceai o vizită? O privi prudent. – După câte se pare, nu destul de mult. – Hmm. Nu-ţi prea faci griji în legătură cu moştenirea, aşa-i? – Ce moştenire? Întotdeauna ai spus că nu-mi laşi nici o para chioară când te-oi duce, şi sper să te ţii de cuvânt. O strânse scurt în braţe. – Voiam să te sun în dimineaţa asta, mai încolo. Abia aseară am ajuns aici. De data asta, în ce necaz ai mai intrat? Ţi se-adună amenzile pentru exces de viteză? Iarăşi încearcă bătrânul şerif Tumbleweed să te bage la răcoare, Madam Picior-de-plumb? – Roscoe Tumble nici n-ar visa să mă aresteze sub vreo acuzaţie trucată pentru conducere imprudentă. Şi-n plus, aranjamentul ăla floral din centrul pieţei era oricum o urâţenie. Tucker o ameninţă cu degetul. – Am mai discutat despre asta. Tot cu Miata aia mică şi roşie circuli? Mai ţii minte ce ţi-am spus despre discreţie? Lillian îi alungă îngrijorările: – Nu despre antecedentele mele de şoferiţă e vorba. Am nevoie să-mi faci nişte investigaţii. – Nu sunt detectiv, mătuşă Lil. Dacă ai într-adevăr nevoie de ajutor, îţi pot da câteva nume... – Tu îmi eşti cel mai apropiat, Tucker. Cu povestea asta, nu pot avea încredere în necunoscuţi. Era cât se poate de serioasă. Tucker îi acoperi mâna cu a lui, dintr-o dată preocupat. – Care-i problema? Chiar ai dat de un necaz? – Nu, nu eu. Minerva. Şi două dintre cucoanele mele. Cred că s-ar putea să se fi implicat în ceva... Coborî vocea: – Dubios. "Cucoanele", după cum ştia Tucker, era felul în care îşi numea clientele de la "A Cut Above", micul salon de coafură şi cosmetică pe care-l avea şi-l administra de şapte ani, în satul vecin de pensionari Sunst Shores. Minerva Cooper era proprietara braseriei de alături şi cea mai bună prietenă a lui Lillian. Tucker se relaxă. Minerva avea cam aceeaşi vârstă cu Lillian – şaptezeci şi doi de ani. Iar vârsta medie a clientelei sale se situa în jurul cifrei de optzeci. În ce necazuri puteau să intre? – Am unele relaţii de mare încredere, foarte discrete, care cu cea mai mare plăcere ar... Lillian clătină din cap. – Nu. Tu trebuie s-o faci. S-ar putea să mă înşel şi am nevoie de dovezi înainte de a hotărî ce am de făcut. Nu amestec nici un străin. – Ce anume crezi că au făcut? Aplecându-se spre el, bătrâna îi şopti: – Acu' vreo lună, am ieşit pe uşa din dos să arunc nişte cutii şi am văzut-o pe Minerva, împreună cu Bernice Henshaw şi Betty Louise Strickmeyer, vorbind cu un... individ. – Suntem singuri, Lillian. Nu e nevoie să vorbeşti în şoaptă. Ce avea atât de suspect individul respectiv? – Era tânăr... – Cât de tânăr? Sub treizeci, peste? Mai matur decât un student, mai puţin vârstnic decât tine? Lillian nu-i luă în seamă expresia încruntată. – Avea păr lung, strâns la spate într-o coadă-de-cal. Şi era îmbrăcat destul de elegant: pantaloni plisaţi, cămaşă fină, cravată – dar toate erau negre. – Nu e o crimă să te îmbraci în negru, Lillian. Nici chiar în Florida. O prostie, poate, iar că transpiri, e sigur. Mătuşa sa îl privi încruntată. – Avea ceva anume... Nu pot defini clar ce. Nu era... normal. – Normal în comparaţie cu ce? Îi dădu o palmă pe umăr. – Şi vorbea destul de agitat. – Furios? întrebă Tucker, frecându-şi locul lovit. – Păi, nu. Mai mult surescitat, dar nu tocmai vesel. Feţele cucoanelor nu le puteam vedea. Însă îţi spun eu că era ceva ciudat la mijloc. Cunosc pe toată lumea din Sunset Shores, dar pe ăsta nu l-am mai văzut niciodată. Şi stăteau de vorbă în fundătura din spate, ca şi cum ar fi avut secrete. – N-ai discutat cu ele despre asta? – Sfinte Cerule, nu! Doar nu era să creadă că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. O privi lung. Lillian pufni. – Bine, mi l-am băgat, un pic. Nu voiam să se simtă prost, sau aşa ceva, şi am pus câteva întrebări cu tâlc, le-am oferit câteva pretexte, însă ele n-au adus niciodată vorba de el, nici de altceva neobişnuit. Nici chiar Minerva. Ceea ce, evident, o lezase pe Lillian în amorul propriu. Tucker o strânse de mână. – Poate se rătăcise şi le cerea îndrumări. – Asta nu explică de ce era toate trei acolo. Minerva ar fi avut motive să iasă în spatele braseriei. Dar ce căutau în fundătură Bernice şi Betty Louise? – Sunt convins că există o explicaţie simplă. O întâlnire întâmplătoare cu un personaj ciudat nu înseamnă că ar fi implicate în nici o... – Nu-s o babă senilă şi idioată, Tucker. Ştiu ce-am văzut. Şi n-a fost doar acea întâlnire. A mai avut loc încă un incident. Tucker îşi înghiţi un oftat. Bătrâna lua totul în serios. – Încă un "incident"? – M-am hotărât să vorbesc cu nepoata Minervei, Lainey. Ştii că ţi-am vorbit despre ea. S-a mutat aici cam acum doi ani, ca s-o ajute pe sărmana Minerva, când a fost bolnavă de pneumonie. Când mătuşa ei s-a înzdrăvenit, Lainey s-a hotărât să rămână la ea. Nu c-aş acuza-o de ceva. Tocmai trecuse printr-un divorţ foarte neplăcut. Of, ce porcărie a lăsat în urma ei, în Philly, fluieră Lillian, impresionată. Îţi spun eu, din câte ştiu de la Minerva, fostul ei soţ, Conrad, era o advărată lichea fără şira spinării. Nici măcar propriei lui mame nu i-a putut sta alături. Da' de maică-sa ţi-am povestit? îşi dădu ea ochii peste cap. Ei bine, să nu-ţi vină să crezi... – Ho, stai. Să ne întoarcem la "incident". Lillian se încruntă. Tucker ştia că nu suporta să fie întreruptă din cele mai interesante bârfe. – Dacă ai veni mai des în vizită, ai fi mai la curent cu toate istoriile astea. Am... – Lillian. Se uită urât la el. – Bine, bine. Oricum, spuneam că nu-mi puteam scoate gândul din minte, aşa că m-am hotărât să vorbesc cu Lainey, dar nu voiam să afle Minerva. Ştiam că Lainey se ducea sâmbăta dimineaţa, devreme, la Big Sam's, să ia ceva pentru specialitatea de peşte, aşa că m-am întâlnit cu ea acolo. Sau, am vrut să ne întâlnim. Tocmai coboram din maşină, când am văzut-o vizavi, îi arse ea o palmă pe picior, pentru a-şi sublinia cuvintele. Stătea de vorbă cu acelaşi individ. Trace îşi masă coapsa. – Eşti sigură? – Cum să nu fiu sigură! Am ochi de bondar bătrân, ai uitat? Nu se osteni să facă pe spăşitul. – Şi se certau, continuă Lillian. – Ai întrebat-o ceva? – N-am apucat. Se vedea clar că era supărată, dar ăluia nu părea să-i pese. I-a spus ceva şi a plecat. Înainte ca eu să pot ajunge la ea, Lainey a sărit în maşină şi dusă a fost. Asta s-a-ntâmplat săptămâna tecută. De-atunci, am fost prea ocupată ca s-o mai prind singură. Tucker încă nu era prea preocupat, dar Lillian se frământa vizibil. – Ai mai spus cuiva despre povestea asta? – Nu. Dacă gâştele de pe-aici ar pune mâna pe un satelit, C.N.N.-ul ar da faliment. Într-un fel sau altul, s-ar duce buhu', şi numai de-aşa ceva n-am chef. Nu vreau s-o pun pe nici una dintre ele în pericol. Cineva ar putea avea de suferit. – Nimeni nu va păţi nimic. Nu e nici un pericol... – De-asta nu putem fi siguri până nu obţin mai multe informaţii. Cumva, reuşi să se uite la el şi, în acelaşi timp, în lungul propriului ei nas. – Şi să nu-mi spui că n-ai timp să mă ajuţi, oftă ea, după care ţistui enervant din limbă. Patruzeci de ani trecuţi, şi n-ai de lucru. Ar trebui să-mi mulţumeşti. Îţi fac o favoare. – Treizeci şi nouă. Şi să ştii că nu prea sufăr. Vânzarea cu M.M.S.I. s-a finalizat abia săptămâna trecută. Sunt în vacanţă. – Şi pe urmă? Se temuse că avea să-l întrebe asta. Dar nu era momentul să-i explice cât de profund îl afectase moartea prematură şi tragică a partenerului de afaceri şi prietenului său Peter Manson. Cum se privise în oglindă, a doua zi după înmormântarea lui Pete, şi văzuse un bărbat de aproape patruzeci de ani care se îndrepta în aceeaşi direcţie. Într-un fel sau altul, viaţa trecuse pe lângă el. Asemenea lui Pete, munca devenise viaţa lui. Nu avea soţie – nici fostă, nici trofeu sau de alt gen – nu avea copii, nu avea câine uriaş care să-i scormonească gropi în curte şi nici curte nu avea. Nu avea decât nevoie de o nouă viaţă. Avea nevoie de o viaţă, punct. În aceeaşi dimineaţă, mai târziu, îl sunase Lansdorf şi-i oferise o soluţie. Fără nici un plan, fără paraşută, primise oferta şi nu o regretase. Privi faţa hotărâtă a lui Lillian. Cel puţin, încă nu regreta. – Nu va dura mai mult de o săptămână, două, îl încredinţă ea. – Lillian... – O mică misiune sub acoperire. Ochii lui Tucker se îngustară. – Sub acoperire? Ai ei deveniră mai luminoşi. – Mi-a venit ideea când am dat de maseurul acela tânăr şi feroce, în timp ce te căutam. Stephan cred c-a spus că-l cheamă. Suedezii ăştia au nişte ochi albaştri incredibili... Cât despre ochii ei, începeau deja să se aburească. – Lillian? pocni Tucker din degete. Îl privi cu un zâmbet care-l neliniştea. – Zău că e o idee perfectă. Nimeni de la salon nu te cunoaşte. S-ar putea să se mire de numele tău, din moment ce se ştie că am vorbit despre tine, dar cu asta mă descurc eu. Desigur, ai putea oricând să te numeşti Lance, sau altcumva. Lance? Tucker închise ochii şi numără până la zece. Lillian îi dădu un pumn uşor în umăr. – Nu-ţi mai bate capul. Am pus totul la punct. Îşi frecă braţul, gândind cu repeziciune. Însă toate manevrele evazive de ultimă instanţă îi pieriră în faşă, când bătrâna adăugă: – Chiar tu ai spus că sunt singura ta rudă. Cu siguranţă, îmi poţi face acest mic serviciu. Iarăşi se simţea de opt ani. Îi fusese alături, atunci, când nu mai avea pe nimeni altcineva. Verile copilăriei lui, pe care le petrecuse cu ea, în Florida, după moartea mamei, îi aduseseră salvarea. N-or fi fost ei neamuri de sânge, însă Lillian era singura lui familie. Şi niciodată nu-i ceruse nici cel mai mic lucru. Totuşi... Să lucreze sub acoperire într-un salon de înfrumuseţare? Un salon de coafură şi cosmetică pentru cuconet cu părul vopsit? Oftă. N-avea să dureze decât o săptămână, două. – Bine, mătuşă Lillian.  

Sotie pentru o noapte Day Leclaire CAPITOLUL I — Anna, trezește-te! Vru să răspundă, dar nu reuși să scoată nici un sunet. — Deschide ochii, dragostea mea! Privește-mă… Vocea era gravă, autoritară. În același timp, din ea răzbătea o notă de rugăminte care semăna cu teama. De ce n-o lăsau în pace? De ce voiau s-o smulgă din tenebrele liniștite care-o înconjurau? Se simțea atât de obosită… — Anna! Încercă să-și miște capul. O durere fulgerătoare o făcu să încremenească și-i tăie răsuflarea. — Chris… Cuvântul îi scăpase într-un geamăt, fără să știe nici ea de ce. Dar era deja o victorie că reușise să vorbească, așa că repetă slab: — Chris… Își ridică pleoapele. Un bărbat stătea aplecat spre ea: avea fața atât de aproape de a ei, încât nu reușea să vadă nimic altceva. Totuși trăsăturile lui se pierdeau parcă în ceață și nu reușea să le distingă prea clar. — Cine e Chris? întrebă el cu o voce aspră. Nu fu în stare să-i răspundă. Durerea îi zvâcnea în tâmple cu dușmănie. Vru să-și ducă mâna la cap, dar el i-o prinse și i-o strânse ușor. — Te-ai rănit la cap și ai fruntea bandajată. Ești în afară de orice pericol. În afară de pericol? Despre ce pericol putea fi vorba? Atâtea întrebări se îngrămădeau în capul ei, încât nu putu să formuleze nici una. Memoria ei era cufundată într-o ceață deasă care-o împiedica să gândească. Una din ele reuși totuși să răzbată prin negura care-i învăluise creierul. — Cine ești? se interesă ea. Aceste două scurte cuvinte fură de ajuns ca s-o epuizeze și pleoapele i se închiseră imediat. — Sunt Sebastian, răspunse el cu o voce răgușită din care răzbătea suferința. Sunt soțul tău. Ea încercă să protesteze, dar nu avu puterea necesară. Își mișcă buzele, dar. nici un sunet nu ieși de pe ele. „Eu nu sunt măritată!”, ar fi vrut ea să strige. * * * Când își reveni din nou, constată că era întinsă pe un pat de spital, De data asta nimeni n-o opri când își duse mâna la cap, atingându-i cu vârful degetelor pansamentul care-i acoperea fruntea. Fusese rănită… Dar în ce împrejurări? Nu reușea să-și reamintească. Și de altfel prefera să nu-și reamintească. Lăsă să-i cadă mâna în timp ce ecoul unei voci grave, insistente, răsuna în urechile ei: „Anna!“ Apoi, din nou, acele cuvinte năucitoare: „Sunt Sebastian. Sunt soțul tău“. O trecu un fior. Nu, ea nu era măritată. Și oricum nu purta verighetă. N-avea nici măcar o dungă de culoare mai deschisă pe piele care să indice că purtase vreodată un inel. Dacă nu cumva… Timp de o fracțiune de secundă o imagine dansă în fața ochilor ei. I se păru că aude tunetul, apoi un fulger orbitor făcu să scânteieze un inel împodobit cu diamante. Diamante care descriseră un arc de cerc luminos înainte să dispară înghițite de tenebre. Se agită sub cearșafuri. Trebuia să plece. Trebuia neapărat să plece înainte de… înainte de ce? Memoria ei păru să facă un salt brusc, încercând să se apropie în semn de provocare: dacă-și reamintea, se va declanșa inevitabilul. Și nu va mai putea fi stăpână pe desfășurarea evenimentelor. Nu mai avea decât o singură soluție: să alunge amintirile în fundul memoriei. Să le îngroape ca să nu mai poată reveni niciodată și să-i facă rău. * * * Când deschise din nou ochii, durerea se potolise. Simțindu-se mai puternică, plimbă în jurul ei o privire intrigată. Jaluzelele erau lăsate, permițând să se strecoare raze de lumină care proiectau umbre mișcătoare pe pereți. Un coș superb de flori era așezat pe o masă. Un fâșâit de hârtie îi atrase atenția. Întoarse capul și, dintr-o dată, îl zări. El citea The Wall Street Journal, așezat la căpătâiul ei. Își amintea un mod vag că-l văzuse de când fusese internată în spital. Îi vorbise. Pronunțase un nume… își mușcă buzele și încercă să se concentreze. Dar în ciuda eforturilor ei, nu fu în stare să-și amintească ce-i zisese. Privirea i se întoarse plină de curiozitate spre el. Părul negru îi cădea pe frunte. Avea un chip aspru și bronzat – fața unui bărbat obișnuit să trăiască în aer liber. O cicatrice fină îi brăzda obrazul drept, stricând armonia trăsăturilor aproape perfecte. Ea se încruntă. Nu. Nu putea fi măritată cu bărbatul acesta. Cicatricea dădea fizionomiei lui un aspect neliniștitor și fascinant totodată. Ce i se întâmplase oare? Un accident? O încăierare? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. O singură certitudine: îl vedea pentru prima oară pe acest bărbat. Și-ar fi amintit dacă l-ar mai fi întâlnit. Nu făcea parte din cei pe care-i dădeai cu ușurință uitării. Din nou un fâșâit. Mai întorsese o pagină. Ea își umezi buzele și-și făcu puțin curaj. — Te rog… Propria ei voce îi sună ciudat în urechi. Răgușită, speriată și mai înfundată, ca și cum nu se folosise de mult timp de ea. El tresări, apoi își lăsă încet jurnalul deoparte. Îi întâlni ochii cenușii care-o priveau cu o intensitate aproape dureroasă. O privea cu respirația tăiată. Dar, fără îndoială pentru a-și ascunde emoția, luă imediat cu un aer impasibil. — Bună, Anna, șopti el cu o voce neutră. Cum te simți? Ea își mușcă buzele. îi spusese Anna. Deci o cunoștea. Anna? Prenumele ăsta nu-i evoca pe nimeni. Și în mod sigur nu era al ei. N-o confunda cu altcineva? Un sentiment de spaimă o cuprinse. Dacă el se înșela… Dacă nu era ea Anna… Atunci cine era? Ritmul cardiac i se acceleră în timp ce căuta cu febrilitate un răspuns la întrebare. — Anna? Vocea bărbătească răsună în tăcerea camerei, risipindu-i gândurile. — Te simți rău? — Nu, nu. Mă simt mai bine. Cuvintele pe care voia să le pronunțe i se stinseră pe buze: „Cine ești? De când mă cunoști? Cum se face că nu-mi amintesc nimic? Cine sunt?“ Degetele bărbatului se crispară pe ziar. — Ce se întâmplă? Suferi? — Unde sunt? întrebă ea cu o voce răgușită. — Într-un spital din Florida. — Ce mi s-a întâmplat? — Ai fost rănită într-un accident de mașină, răspunse el cu un aer îngrijorat. — Când? — Acum două zile. — Și e… e ceva grav? — Ai scăpat ușor, date fiind împrejurările. Și schiță un gest în direcția ei. — Ai o cusătură. Ai vânătăi, contuzii. E o minune că n‑ai murit. Făcu o pauză, ca și cum aștepta de la ea o explicație – și ea știu că nu va mai putea să-i ascundă adevărul mult timp. — Presupun că… ar trebui să-mi aduc aminte, nu-i așa? El se crispă. Culoarea ochilor cenușii se închise lent, bătând spre negru, ca și cum înțelegea încetul cu încetul ce însemnau aceste cuvinte. — Vrei să zici că… nu-ți amintești? articulă el în cele din urmă. Ea dădu încet din cap. — Mi-e teamă că da. El mototoli ziarul în mână, apoi îl lăsă să cadă pe parchet. Avea maxilarele încleștate. — Dacă e o glumă, să știi că nu e bună. — Nu e o glumă. — Vrei să mă faci să cred că nu mă recunoști? — Îmi pare rău. Făcu apel la toată puterea de convingere de care era în stare și declară cu tristețe: — Eu… nici măcar nu știu cine sunt. El își împinse scaunul și se îndreptă spre fereastră. Timp de câteva minute rămase nemișcat, uitându-se afară, apoi se întoarse din nou spre ea. Lumina care pătrundea prin jaluzele îi împărțea chipul în zone de lumină și umbre. Îi punea în evidență ridurile de oboseală care marcau colțurile buzelor. Ochii lui, acum de un gri aproape metalic, străluceau de mânie și ciudă. — Eu sunt Sebastian Kane, soțul tău, spuse el pe un ton rece. Și tu ești Anna Kane… soția mea. Acest răspuns avu un răsunet puternic în mintea ei obosită. Într-un colțișor al memoriei, o voce îi repetă aceleași cuvinte: ,,E Sebastian, soțul tău“. — Nu, e imposibil. Nu sunt măritată! Și-i arătă cu nervozitate mâna ei stângă. — Privește! Nu port verighetă. N-am nici măcar o urmă din cauza ei. — Ajunge. Anna. Nu știu ce joc faci, dar îți bați capul degeaba! — Nu-i nici un joc! protestă ea. El își trecu nervos mâna prin păr. — Dacă crezi că în felul ăsta scapi, te înșeli amarnic. Ar fi prea ușor. De ce ai plecat… Și, în primul rând, cine-i Chris ăla? Chris! Un junghi dureros îi trecu prin cap, închise ochii si păli. — Nu cunosc nici un Chris. — I-ai pronunțat numele. Când te-am adus aici, l-ai strigat. Nu-i asta dovada că-l cunoști? Simțea privirea lui fixată asupra ei, inflexibilă, intransigentă. Durerea de cap i se accentuase. — Te rog. Nu pot să răspund la niște întrebări al căror răspuns nu-l cunosc. Văzându-l că vine spre ea, se ghemui sub cearșafuri. Umerii lui largi se reliefau sub cămașă. Se așeză pe marginea patului ei fără să-i ceară permisiunea și-i cuprinse mâinile într-ale lui. — Anna, privește-mă, o imploră el cu o voce blândă. Nu-ți cer decât să te ajut, dar pentru asta am nevoie să aflu adevărul. Ea bătu din gene, speriată de o situație care-i scăpase de sub control. — Ți-am spus adevărul. Nu te cunosc. De ce nu mă crezi? O durere fulgerătoare îi traversă fruntea. Închise ochii, prea obosită ca să mai continue discuția. — Suferi din nou, îi șopti el. Îi lăsă mâinile și se ridică. Pașii lui se îndepărtară și ea începu să spere că o va lăsa singură. Totuși, el nu întârzie să revină, însoțit de o infirmieră și de un bărbat mic de statură care era probabil medicul. — Sunt doctorul Tellbeek, doamnă Kane, spuse acesta din urmă pe un ton plin de solicitudine. Soțul dumneavoastră mi-a spus că aveți câteva goluri de memorie. Goluri de memorie? Toată memoria ei era un adevărat vid! Cu un aer pierdut, îl privi pe Sebastian. Soțul ei? Nu se putea obișnui cu această idee. Se putea oare să fie cu adevărat soția lui? Să fi uitat un lucru atât de important? Examină figura bărbatului în căutarea unei amintiri sau a celui mai mic semn de recunoaștere, dar nu găsi nimic. Și nici nu simțea nimic, în afara senzației apăsătoare că trăiește un coșmar. — Am uitat totul, spuse ea cu o voce tremurătoare, plecând ochii. — Suferiți? Dădu ușor din cap și se strâmbă imediat de durere. Doctorul îi șopti ceva infirmierei, care dispăru ca să revină imediat cu o tavă. — Iată ceva care vă va ajuta să dormiți, doamnă Kane, declară doctorul Tellbeek pe un ton liniștitor, luând seringa așezată pe tăviță. După câteva zile de repaos complet la pat, sunt convins că vă veți recăpăta memoria. Un ac i se înfipse în braț. Mintea i se încețoșă aproape instantaneu, în timp ce o dulce moleșeală îi îngreună capul. Vocea lui Sebastian îi parveni de foarte departe, ca înăbușită de o ceață groasă. — Aș vrea să faceți apel la un specialist. Indiferent cât m-ar costa. Vreau cel mai bun neurolog. — Foarte bine, domnule Kane. — Poate să primească vizite? întrebă infirmiera. Un tânăr a cerut s-o vadă adineaori și… — Cine era? întrebă încruntat Sebastian. Cum se numea? — Nu mi-a spus. Interzic ca soția mea să primească vizite fără să fiu consultat în prealabil. Ați înțeles? De mâine voi face demersurile pentru a fi transferată într-o clinică particulară. Camera începu să se miște ca puntea unei nave prinse de furtună. Privirea Annei se agăță instinctiv de singurul element stabil – Sebastian. Era conștientă de neliniștea și de puterea lui și nu îndrăznea să-l scape din ochi, de teamă ca totul să nu se scufunde, fără speranță de întoarcere, în întunericul înghețat și amenințător care se căsca în spatele ei. Apoi, brusc, camera dispăru, ca înghițită de un vârtej. Sebastian apăru în fața ei atât de aproape încât l-ar fi putut atinge. Întinse mâna spre el dar gestul rămase neterminat, și scoase un strigăt. El se schimbase. Părul lui negru îi ajungea până la umeri, strâns de o bandă roșie fixată pe frunte. Cămașa descheiată dezvăluia pieptul puternic acoperit de un păr negru și creț. Ochii lui… Ochii lui nu mai erau cenușii ci la fel de întunecați ca o noapte fără lună, iar în mâna lui… În mâna lui strălucea lama unui cuțit de pirat. — Nu, șopti ea. Nu e posibil. Ca răspuns la geamătul ei, Sebastian înaintă spre ea cu un aer necruțător. Ea închise ochii cu un strigăt înăbușit și se lăsă înghițită de tenebre. * * * Următoarele trei zile trecură foarte repede. Sebastian o instalase într-o clinică particulară, sub pretextul că aici e mai bine îngrijită. Dar ea avea sentimentul că această decizie ascundea poate ceva în legătură cu acel bărbat care încercase s-o viziteze la spital. Luxul care-o înconjura nu înceta s-o surprindă. Camera beneficia de tot confortul modern – televizor cu telecomandă, video și aer condiționat, încăperea, spațioasă și luminoasă, mobilată cu un gust desăvârșit, dispunea într-un colț de un salonaș și în alt colț de o sufragerie micuță. Baia era la rândul ei o minunăție. Uscător pentru păr, săpunuri parfumate, fier electric de ondulat părul, prosoape pufoase, halate de baie și cămăși de noapte. Parcă ar fi fost într-un hotel de cinci stele. Tot felul de doctori veneau s-o vadă. Când, în a patra zi, i se dădu voie să facă duș fără asistentă, savură această libertate cu o nespusă plăcere. Apoi puse o cămașă de noapte de un galben pal și un neglijeu asortat. Se părea că dispune de o garderobă impresionantă, deși nu-și amintea să fi purtat nici una din aceste frumuseți. O bătaie discretă în ușa de la baie. Deschise și se trezi fată-n față cu Sebastian. — Încă un doctor? întrebă ea cu o voce resemnată. Mai acordă-mi un minut să-mi usuc părul. El se sprijini de tocul ușii, umerii lui largi blocând intrarea. — Nu te grăbesc. Examenele medicale s-au terminat. — În sfârșit o veste bună! Ea șterse oglinda aburită cu un prosop și priva cu ezitare imaginea reflectată în ea. Sebastian se încruntă. — Ce nu merge? — Mă simt dezorientată, declară ea ridicând din umeri. Am impresia că văd o străină. El ridică din sprâncene cu un aer neîncrezător și se apropie de ea. Încăperea păru că se micșorează instantaneu și că nu are nici un loc să se ascundă, presupunând că ar fi dorit-o. — Vrei să zici că nu te recunoști? Ea se studie cu o atenție sporită. Niște ochi verzi umbriți de gene lungi luminau o figură de un oval perfect. — Deloc, răspunse ea încercând să-și păstreze calmul. Nici măcar nu-mi amintesc cum îmi aranjam părul. O cută brăzdă pentru o clipă fruntea lui Sebastian, apoi mâinile lui cuprinseră umerii tinerei femei cu un gest liniștitor. — Eu îmi amintesc, spuse el calm luând peria. Și se puse pe treabă cu o îndemânare care-o uimi. Părul ei de un castaniu cu reflexe de aur aluneca între degetele lui Sebastian ca mătasea. Șuvițele ude se transformau în bucle care i se răsfirau pe umeri, în timp ce altele îi ascundeau cu dibăcie cicatricea de pe tâmpla dreaptă. Îl privi fix în timp ce o coafa. Nu reușea încă să se învețe cu ideea că acest bărbat e soțul ei. Nu dorința de a crede îi lipsea, fiindcă simțea nevoia să se sprijine pe cineva. Dar era ceva care-o împingea să se țină la distanță, să nege cu strășnicie că ar fi putut trăi împreună momente intime. Nu numai că-i uitase numele și chipul, nu-și aducea aminte nici să-l fi iubit sau să-l fi sărutat. — Tu… tu m-ai coafat și altă dată, spuse ea cu o voce ezitantă. — Da. Mi s-a întâmplat de câteva ori. Lăsă peria jos și-i cuprinse umerii cu mâinile. — Și acum, ce vezi? Ea își întoarse din nou ochii spre oglindă și se privi cu satisfacție. Părul îi încadra cu bucle mătăsoase chipul fin. — Văd o femeie de vreo douăzeci și doi de ani, impecabil coafată. — Vezi o femeie de vreo douăzeci și patru de ani, impecabil coafată, spuse el râzând. Ea își încreți nasul. — Oh! Așa bătrână sunt? — Nu m-am simțit niciodată atras de puștoaicele abia ieșite din liceu. Prefer femeile mai mature, cu mai multă minte. Presiunea mâinilor bărbătești de pe umerii ei se accentua. — Continuă. Ce altceva mai vezi? — Îmi place chipul meu, spuse ea după câteva clipe. Cu excepția aluniței. El își ridică mâna cu o mișcare mângâietoare și atinse cu vârful degetului minusculul punct care-i împodobea obrazul drept. — Iar mie mi se pare adorabilă. Ea se înroși, surprinsă de gestul și glasul mângâietor. — Îți mulțumesc, dar asta nu schimbă deloc faptul că… — Anume ce? — Că nu e de așteptat să fii căsătorit cu o femeie ca mine, reluă ea. — Daaa? Sebastian o privi printre gene. — Și ce gen de femeie crezi că mi s-ar potrivi? — O femeie senzuală și sofisticată. Și cred că nu corespund acestor criterii, spuse ea ridicând din umeri. — Poate că eu caut alte calități. — Care de exemplu? — Privește în oglindă: o să le vezi pe toate. Anna inspiră profund și se privi îndelung, încercând să ghicească ce ascundeau aparențele. — Ce trebuie să văd? — O bărbie încăpățânată și mândră. O privire care nu se ferește. O gură zâmbitoare care trădează un ascuțit simț al umorului. — Tu asta vezi? întrebă ea perplexă. — Vedeam. — Și acum nu mai vezi? întrebă ea cu un aer neliniștit. Tăcerea lui fu cel mai clar răspuns. — A sosit momentul să vorbim serios, spuse ei în cele din urmă. Deci sunase ora. Ea aștepta această clipa de când își recăpătase cunoștința la spital. Sebastian rămăsese ciudat de discret până în prezent, limitând discuțiile lor la vorbe banale, așteptând… Așteptând ce de fapt? Să-și recapete singură memoria? Ca medicii să descopere cauza amneziei? Evitase în mod deliberat să abordeze trecutul și viitorul, pentru un motiv doar de el cunoscut. Indiferent însă ce fusese, acum o să primească niște explicații. — În acest caz, putem coborî în parc? întrebă ea. — Bineînțeles. N-aveam intenția să discutăm în baie. Așteaptă-mă aici, să mă duc după un scaun cu rotile. Ea se întoarse spre el. — De ce? Sunt în stare să merg. — Administrația nu vrea să-și asume nici un risc inutil. Aranjează-te, mă întorc într-o clipă. Ea îl urmări din ochi, apoi se mai uită o dată în oglindă, simțind un nod în gât. Și deodată nu mai fu sigură ca are chef să audă ce avea el de spus. Și din nou senzația neliniștitoare că va fi confruntată cu o situație care-i scăpa de sub control o cuprinse, mai intensă ca niciodată. Auzind un zgomot în cameră, întredeschise ușa de la baie crezând că s-a întors Sebastian. Două infirmiere schimbau patul flecărind. Anna încremeni când prinse sensul vorbelor: — Ești sigură? A angajat un detectiv particular? Dar de ce să facă asta? — Probabil fiindcă nu crede mai mult ca medicii în amnezia ei. N-o să-mi scoată nimeni din cap ideea că e ceva în neregulă cu povestea asta cu accidentul. Anna se dădu înapoi, simțind că inima îi bate cu putere. De ce apelase Sebastian la un detectiv particular? Ca să ancheteze accidentul… sau pe ea? Cele două femei terminaseră de făcut patul și făceau acum ordine în colțul unde era salonul. — Ceea ce e sigur e că n-are încredere în ea. Dacă nu, de ce-ar fi dat ordin ca ea să nu părăsească niciodată camera fără să fie însoțită? După părerea mea, vrea s-o împiedice s-o întindă! — Posibil. Și pe urmă, asta ar explica de ce îi interzice vizitele. Poate îi e teamă că o să vină misteriosul ei amant… Colega ei pufni în râs. — De ce misterios? Din contră, cu cred că soțul și amantul se cunosc… Se îndepărtară continuând să râdă. Anna își duse mâna la gură, simțind că tot sângele i s-a urcat la cap. Instinctul ei n-o înșelase. Se petrecea ceva anormal. Un lucru mult mai grav decât își imaginase. Primul ei reflex fu să se repeadă pe culoar, să-l prindă din urmă pe Sebastian și să-l someze să se explice. Dar impulsul dispăru la fel de repede cum apăruse. Trebuia să reflecteze. Ca să facă față situației. Se îndreptă spre masă și bău un pahar cu suc de portocale. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât vărsă o parte din conținut pe jos. „Liniștește-te!“ își porunci ea, închizând ochii. Un mister plana asupra împrejurărilor în care avusese loc accidentul, ca și asupra necunoscutului care încercase s-o contacteze la spital. Și nu exista decât un singur mod de a înțelege ce se petrecuse: să-l interogheze pe Sebastian, în privința accidentului… și a pretinsei lor căsătorii. — Anna? Sebastian intră în cameră împingând un scaun pe rotile în fața lui. — Ești gata? Inspiră profund si se întoarse spre el. — Da. — Perfect. Atunci, hai. Fără să-i mai lase timp să protesteze, o ridică în brațe și o așeză pe scaun, apoi îl împinse pe culoar. Holul clinicii era înveselit de plante verzi și ferestrele numeroase erau deschise spre cerul albastru. Sebastian o conduse pe Anna până în parc, opri scaunul lângă un gard viu și puse frânele. — Vrei să ne plimbăm puțin? o întrebă el. Ea ezită puțin, apoi acceptă mâna care i se întindea. Merseră umăr lângă umăr pe aleile mărginite cu tufișuri frumos tunse, cu arbuști înfloriți și straturi de flori întreținute cu grijă. Anna mergea încet, bucurându-se de mângâierea soarelui. Era atât de fericită să fie în aer liber după ce stătuse zile întregi închisă, încât aproape îi dăduseră lacrimile. — Ce s-a întâmplat? o întrebă el. Pari abătută. Ea îi evită, privirea, fixând cu încăpățânare straturile de flori. — Totul e în regulă… în afară de faptul că sunt amnezică și că bărbatul care pretinde că e soțul meu e un străin pentru mine. — Bărbatul care pretinde că e soțul tău? repetă el cu o voce blândă. Își dădea el seama că ea devenea din ce în ce mai nervoasă? îi aruncă o privire pe furiș. — Fără tine nu mi-aș ști nici numele, reluă ea. N-aș ști nici măcar că sunt măritată. — Noroc că sunt eu aici, spuse el liniștit. Și se opri să culeagă o floare de hibiscus de un roșu strălucitor, pe care i-o puse după urechea stângă. Degetul lui întârzie ca să mângâie alunița de pe obraz. Făcuse acest gest spontan, natural, ca și cum îl mai făcuse de sute de ori în trecut. — Există poate un mijloc de a-ți reîmprospăta memoria, șopti el. O soluție la care medicii nu s-au gândit. Ea se dădu înapoi, presimțind ce avea el în gând. — Credeam că am venit aici ca să vorbim? O luă de mână și o trase spre el, — Dar fiecare lucru la timpul lui, Înainte ca ea să fi putut reacționa în vreun fel, el își aplecă puțin capul și-și lipi buzele de ale ei. Nu făcu decât să le atingă ușor, dar Anna se simți totuși nespus de tulburată. Se degajă și o luă pe alee, fără să-i pese dacă el o urma sau nu. Avea nevoie de un răgaz să-și recapete, sângele rece. Și mai ales trebuia să-și adune tot curajul ca să-i pună întrebarea care-o obseda. Pașii o duseră spre o bancă de piatră, ascunsă în mijlocul unor tufișuri înflorite. Se așeză și-și cuprinse capul în mâini. Floarea de hibiscus căzu la picioarele ei. Sebastian venea spre ea cu un pas liniștit. Se aplecă și ridică floarea pe care o învârti câteva clipe printre degete înainte de a-și ridica ochii spre tânăra femeie. — Ce se întâmplă. Anna? o întrebă el. Ce nu merge? Acum ori niciodată, gândi Anna. Inspiră profund. — Răspunde-mi cinstit, Sebastian. Ești cu adevărat soțul meu?

Sub copacul Ginkgo de Sara Orwig Unu Sub razele soarelui strălucitor al dimineţii acelei duminici de mai, maşinile circulau cu viteză pe autostrada largă, cu patru benzi, prin faţa unei pepiniere de copaci lungă cît un cvartal întreg. Dincolo de parcarea cu pietriş se afla un teren plin de puieţi, blocînd parţial perspectiva spre o clădire metalică masivă, ce găzduia birourile şi casieria staţiunii de puieţi şi a Grădinii London. în cabinetul său, Gabe London stătea la un birou încărcat cu hîrtii. îşi masa ceafa şi înjura, adunînd o coloană cu numere. îşi trecu degetele groase prin şuviţele scurte ale părului şaten-închis. — Gabe, i s-au ofilit ginkgo-ii1 ăleia. Ridică privirea, pentru a-l vedea pe fratele său mai tînăr, Pete, rînjindu-i din cealaltă parte a biroului. Gabe avu nevoie de cîteva secunde pentru a-şi smulge gîndurile de la cifrele pe care le-avea în cap, şi a înregistra declaraţia veselă a fratelui său. — Cui i s-au veştejit? — Căminului de Pensionari Casa Grande, spuse Pete, ştergîndu-şi, de pămînt, blugii şi dîndu-şi din ochi părul decolorat de soare. Tricoul său alb era plin de praf, cu mînecile smulse, dezvăluindu-i umerii laţi şi braţele bronzate, cu muşchi volu-minoşi. — Iau acum camionul, să-i înlocuiesc, şi pe urmă, la-ntoarcere, mă opresc să scot pyracantha-ii lui Wilkens. Ne vedem la prînz.. — Mhm. Gabe reveni asupra coloanei cu numere, adu-nînd cu repeziciune. în timp ce privea coloana de cifre, imaginea chipului vesel al fratelui său începu să i se aşeze în minte. Ginkgo-ii ăleia. în cap i se aprinse un beculeţ, iar Gabe scăpă pixul din mî-nă. Ochii lui albaştri se îngustară, amintindu-şi de   1. Ginkgo biloba, arbore chinezesc umbros, cu frunzele în formă de evantai şi fructe galbene, plantat pe scară largă (n.t.) i im ii, mda pentru copacii ginkgo. tşl împinse scaunul de lîngă masă atît de re-i'< <!, «, încît aproape îl răsturnă. Se ridică, des- lii'.«' un raft-bibliotecă şi începu să frunzărească prin hîrtii. — Pete! Ieşi în fugă din birou, trecînd grăbit prin dreptul cîtorva clienţi. Picioarele sale lungi, îmbrăcate in jeanşi, păşeau întins, furia crescîndu-i cu fiecare pas. Fugi pe lîngă şirurile prelungi de flori, prin dreptul serelor, pînă în fundul parkingului prunduit, exact în clipa cînd imensul camion tocmai demara. — Pete! Stai o clipă! 1 Pete frînă şi se aplecă pe fereastră, cu un zîmbet. Gabe alergă pînă la camion: — Ăsta-i al treilea set de ginkgo pe care i-am plantat la Casa Grande. — Ştiu. Zîmbetul lui Pete se lăţi, iar în glas i se ivi o tonalitate visătoare. — La dracu'! Niciodată n-am mai pierdut asemenea copaci. E o comandă grasă. Doamna Smith a dat telefon luni, furioasă ca o găină udă din cauza celor dintîi. — Zău? Nu eram aici cînd a sunat. Ochii lui Gabe se îngustară şi privi comanda, amintindu-şi cînd o primise. — Căminul de Pensionari pentru Limită de Vîrstă Casa Grande, citi el cu glas tare. Discutase cu Derek Jackson, cînd planificaseră aranjamentul exterior al noului, centru. Nu-şi amintea s-o fi văzut vreodată pe doamna Smith. — Cum arată doamna Smith? Pete redeveni serios şi dădu din mînă. — Cum arată? Ăă... mai în vîrstă. Căruntă, cu pantofi ortopedici, aparat auditiv. Nu ştiu. Lentile bifocale... Gabe îşi frecă bărbia, privind ochii mari şi albaştri ai fratelui său. în vîrstă de douăzeci şi unu de ani şi luă o hotărîre. — Mda, m-am prins, la stai tu aici. — Hai! se şterse cît ai clipi rînjetul lui Pete, care clipi din ochi. Pot face şi eu treaba asta! — Jos cu tine. Am să plantez eu copacii bă-trîioarei doamne Smith. Ginkgo-ii ăia afurisiţi n-au să se mai veştejească, ofilească sau să le cadă frunzele. — Hei, Gabe... — Tu şi cu Tim nu vă mişcaţi de-aici. — N-o poţi face singur, protestă Pete, în timp ce colegul său cobora din camion. Să stea Tim şi vin eu să te-ajut. — Pete, am parcurs cheltuielile lunare. Avem nevoie de fiecare bănuţ. Ştii cît ne costă pomii ăia Oare se ofilesc? Dă-tejos din maşină. Ocupă-te tu de casierie, iar Tim n-are decît să descarce transportul de pungi cu seminţe de bumbac. Fără tragere de inimă, Pete coborî.' — O să ai nevoie de ajutorul meu. Mă descurc eu, răspunse posomorit Gabe. Urcă la volan, ambreie motorul şi aruncă o privire comenzii pentru a verifica adresa. Schimbă vitezele, iar camionul ieşi greoi în stradă, cu frunzele de ginkgo fremătînd. în biroul Căminului de Pensionari Casa Gran-de, Sandy Smith puse în furcă receptorul telefonului şi ieşi pe culoar, îndreptîndu-se spre apartamentul unde locuia. Se opri în faţa oglinzii, privindu-se şi-i veni să izbucnească în rîs. în rîsul ei se simţea şi o undă de satisfacţie. Trupul îi încăpea şi acum cu uşurinţă în uniforma de su-porteriţă-şefă pe care o purtase cu unsprezece ani în urmă, la liceu. Telefonul sună, smulgînd-o din gînduri şi răspunse iar, pentru a o auzi pe prietena ei, Becky Conners, spunînd „Alo" şi imediat: — Voiam doar să m-asigur, Sandy. Vrei să te duc eu cu maşina la reuniune? — M-aş bucura. Sandy se întoarse, privindu-şi peste umăr fusta verde şi scurtă, bluza albă tricotată, tenişii şi şosetele albe pînă la glezne. — Mă simt ridicolă. — Pariez-că n-arăţi ridicolă. — Nu paria o sumă prea mare. Se, trase de una dintre codiţele blonde, care-i atîrna pe umărul stîng. — Ne vedem la zece jumate. Fotografiile se fac la unşpe punct, după care urmează adunarea şi masa. — Vin cu maşina. Trebuie să-i duc nişte lapte lui Buni. Uite că sună la uşă. Tre' să fug. închise telefonul şi se grăbi să deschidă uşa. O pereche de umeri laţi blocau lumina, iar o cămaşă tricotată albastră mulată pe un piept masiv şi musculos îi ocupă tot cîmpul vizual. Izul de brad, mireasma pădurii, o asaltară ca un vag parfum ispititor care-o incita. Sandy ridică privirea spre doi ochi limpezi, de un albastru profund, mărginiţi cu gene negre şi dese, ochi ce-o făcură să i se taie respiraţia – ochi albaştri măsurînd-o rapid, în echipamentul ei de conducătoare a galeriei. Roşi, conştientă de înfăţişarea ei prostească, dar înainte de-a apuca să spună ceva, străinul se răsti: — Maică-ta-i acasă? Sandy înclină capul, simţind un fior de mulţumire şi amuzament. Se apropia cea de-a douăzeci şi noua aniversare a zilei ei de naştere şi o aştepta trepidînd de nerăbdare. Pe moment, fapiul că un bărbat atrăgător o luase drept suporter liceana era absolut satisfăcător. Nu putu risca să vorbească, de teamă că va llbucni în rîs, aşa că doar clătină din cap. — Sînt de la Pepiniera London. I s-au ofilit copacii ginkgo şi am venit să-i înlocuiesc. — A, copacii ginkgo! E pentru a doua oară că e-au ofilit. — Şi ultima. în timp ce bărbatul privea în jur, Sandy. observă că era atît de înalt, încît aproape atingea cu creştetul capului pragul de sus al uşii. Deasupra unei frunţi late, părul său castaniu ondulat lucea în tonuri arămii. Trase din nou adînc aer în piept, delectîndu-se cu mirosul proaspăt. — Unde-s cei care trebuie înlocuiţi? Poţi să-mi arăţi? — Sigur. Pe-aici domnule... — London. Gabe London, se prezentă el cu un glas ca un murmur profund, care lui Sandy i se fixă imediat în minte. — Bună. Eu sînt Sandy Smith. închise uşa şi porni pe lîngă el, conştientă de înălţimea şi picioarele lui lungi, pe cînd străbăteau gazonul larg, în pantă, ce cobora spre stradă. în spatele lor se înşirau apartamentele de cărămidă roşie care reprezentau nucleul căminului de pensionari. CTT) — Sandy, maică-ta poartă lentile bifocale? — Nu, nu poartă aşa ceva. Sandy îi aruncă o privire scurtă, întrebîndu-se ce-avea în minte. Cu ce l-ar fi interesat pe Gabe London ochelarii pe care-i purta Claire Jackson? Tînărul înclină capul, privind-o. — Bifocale, pantofi ortopedici, mormăi el. Nu-mi dădusem seama că e atît de tînără ca să aibă o fiică de vîrstă ta. — Ei bine, este. O măsură de sus şi pînă jos, studiind-o într-un mod care-o făcu să roşească. — Sandy Smith. Erai aici cînd au venit oamenii de la răsadniţă să planteze copacii ginkgo? — Da.. Dădu din cap. — Nu cred că o să mai aveţi necazuri cu ginkgo-ii. Poţi să-i spui lui maică-ta. — Ştiţi cumva din ce cauză s-au veştejit? — Am o bănuială. — Ce anume? — l-aş zice „Boala lui Pete". — O boală a muşchiului de turbă? — Pe-aproape, replică el sec. Sandy arătă cu mîna. — Uite ginkgo-ii. Aceştia doi sînt ofiliţi, ca şi cel de lîngă centrul de recreere... – se opri, arătînd o clădire mare din cărămidă roşie -...şi cel aflat la <jF> i.c.uii <l ! apartamentul meu. Chiar în faţa fereşti «il dn la dormitor. — Of, grozav! Se apropie de unul din copaci, atingînd o frun-rft veştedă. Arborele atîrna moleşit; frumoasele frunze în formă de evantai, devenite maronii, zăceau pe pămînt în jurul trunchiului zvelt. — Lua-l-ar dracu'! Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit de prezenţa ei, întoarse brusc capul şi spuse: — Scuză-mă, Sandy. încercă să rămînă solemnă, în timp ce dădea din cap. — Nu face nimic. — E ceva de rîs? se îngustară ochii lui Gabe. — Nu, domnule. O petrecu cu o privire impersonală şi apoi surîse. — Eşti şefă de galerie la Wilson High? — Cum aţi ghicit? — Şcoala s-a terminat, rîse Gabe. Aveţi practică pe timpul verii cu galeria? — Cam aşa ceva. — Şi eu am urmat la Wilson High. Cu mult timp înaintea ta. Cînd vine maică-ta acasă? Aş vrea să vorbesc cu ea despre copacii ginkgo. — Va lipsi o vreme. — Taică-tău e-aici? — Nu, şi taică-meu vitreg e plecat. — Tatăl tău vitreg? — Derek Jackson. — Proprietarul. Ei, aş vrea să discut cu maică-ta sau tăticu-tău vitreg despre îngrijirea ginkgo-ilor. — Puteţi să-mi spuneţi mie. > Gabe zîmbi. — Aştept să-i spun lui maică-ta. îi zici să-mi dea un telefon cjnd vine acasă? Mîna i se strecură în buzunarul strîmt al blugilor albiţi. Scoase o carte de vizită şi i-o întinse. — Ai aici numărul meu. — Domnule London, mai bine spuneţi-mi mie. Părinţii mei lipsesc din oraş. Eu mă ocup de Casa Grande. — Te-au lăsat pe tine să te ocupi? ' — Ei, sînt destul de mare! De astă dată nu-şi putu reţine rîsul, făcîndu-l pe Gabe să se încrunte. — Eşti destul de mare, nici vorbă. Sandy, dacă nu-i ieşi în cale fratelui meu, cred că ginkgo-ii au s-o ducă de minune. Sandy clipi din ochi. — Adică... Lăsă fraza neterminată. Culegînd de pe un ram o frunză cafenie, Gabe dădu din cap, solemn. — Nu vreau să te simţi jenată, dar cred că — - TuT)-^- iiini<i|n ii mor fiindcă Pete vrea să mai treacă pe \m lltirţ Dar e absurd! Puştiul ăla... se întrerupse brusc, cînd Gabe London se răsuci pe călcîie, holbîndu-se la ea. Are douăzeci şi unu de ani. Cu trei-patru ani mai mult decît tine. — Ei, părea mai tînăr, declară ea serioasă. — Să i-o spui data viitoare cînd îl mai vezi. - — Am înţeles, să trăiţi. — Sandy, e ceva comic în toată povestea asta? — Nu, să trăiţi, replicarea, muşcîndu-şi buza ca să nu pufnească-n rîs. în ochii aceia albaştri începeau să se aprindă scîntei şi nu voia să devină ţinta lor. — N-aţi plănuit-o tu şi Pete, sper? — A, nu, domnule! Eu sînt cea care-am hotărît să plantăm copaci ginkgo. îmi place arborele ginkgo. Are ceva magic în el. — Magic o să fie dacă supravieţuiesc. — Vreau ca ginkgo-ii să trăiască. E descurajant că se ofilesc aşa. Prezintă interes pentru oamenii de-aici şi-i necăjeşte să vadă frunzele îngălbenin-du-se şi căzînd. — Necăjeşte e un cuvînt blînd, murmură el. Sandy privi peste întinderea unduitoare a gazonului, cu straturile sale de brebenei albi şi violeţi, tufe de liliac şi de trandafiri, bujori roz, pîlcuri de petunii purpurii, alături de mlădiţe de ginkgo, stejari şi sălcii. — E un aranjament drăguţ. Tuturor ne-a plăcut. — Mulţumesc. îţi plac oamenii de aici? — A, foarte mult. Gabe zîmbi, cu un surîs larg care-i rida obrajii, răspîndind în evantai încreţituri la colţurile ochilor şi azvîrlind în văzduh scîntei invizibile. — Nu c-aş vrea să-mi bag nasul, da' n-ai un prieten stabil? Sandy îşi privi vîrfurile tenişilor, străbătută de un amestec de sentimente. Vîrfurile cafenii ale cizmelor lui ieşeau de sub tivul ros al blugilor. Continuă, destins; cu glasul de contrabas, care-i atrăgea lui Sandy întreaga atenţie. — Dacă nu ai un prieten stabil, i-aş putea sugera lui Pete să-ţi dea telefon şi să se termine odată toată beleaua asta cu copacii ginkgo. E mai mare decît tine. Mama ta ar avea ceva de obiectat să ieşi în lume cu un băiat mai mare? — Nu cred c-ar merge. — Probabil ai dreptate. Eşti destul de matură, ştiai? — Mulţumesc. Chiar credeţi? — Mhm. Trebuie să-mi aduc hîrleţul din camion. Ar fi timpul să bag copacii în pămînt. — O s-o faceţi singur? Data trecută au venit aici trei oameni. Mă descurc. Sandy îi privi umerii laţi, muşchii volilminoşi ai hmţnlor şi încuviinţă în tăcere că avea toate şan-m-I<- sa se descurce. — Copacii vor trebui stropiţi zilnic? — Mda, o vreme. Se-apropie căldurile. Ajunge na ţii furtunul lîngă rădăcini şi să laşi apa să se Infiltreze încet. Te ocupi de copaci? — Da. Mă mai ajută cîteodată şi unii dintre locatari. Domnului Payton îi place să moşmondească prin curte. Gabe îi zîmbi cu căldură. — Eşti o puştoaică drăguţă, Sandy. Pariez că celor de pe-aici le place să te aibă prin preajmă. O studie un moment, apoi adăugă: — Ce păcat că nu eşti mai mare cu un an, doi... — Să nu-mi doriţi asta! începea să regrete că nu-i spusese adevărul de la bun început. Gabe London avea cei mai sexy ochi albaştri pe care-i văzuse în viaţa ei şi un glas care-i umplea venele cu scîntei la fiecare cu-vînt rostit. Dar acum era prea tîrziu. Gabe rîse. — Ascultă, roag-o pe mama ta să-mi dea un telefon cînd revine în oraş. Cred că acum copacii o vor duce bine, dar aş vrea să discut cu — Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Sandy. Ceva "se înfierbîntă în jurul ei. Glasul lui Gabe era prietenos, impersonal, dar avea o profunzime diafană, era masculin şi imposibil de uitat. Absolut de neuitat. Deschise gura să-i spună adevărul despre vîrstă ei, apoi o închise la loc. Ridicol. Avea să planteze copacii ginkgo şi să plece, iar drumurile lor n-aveau să se mai intersecteze niciodată. Clătinînd din cap ca pentru a alunga ideile prosteşti, Sandy întinse mîna. — Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule London. Mîna lui mare o cuprinse pe-a ei şi, cît ai clipi, între ei scapără un curent electric ca flacăra unui chibrit aprins. îşi simţi obrajii încingîndu-se. El se încruntă, privind-o atent, după care scutură capul, parcă revenindu-şi dintr-un acces de ameţeală. — Categoric, ştiu din ce cauză se ofilesc -ginkgo-ii, îi spuse încetişor, glasul său aspru făcînd-o pe Sandy să i se taie respiraţia; reveni la nivelul normal. Distracţie plăcută la practică. Se întoarse şi porni spre camion. Sandy îi mai privi un moment mersul vioi, înainte de-a se întoarce în apartament. Pentru prima oară – de cîtă vreme? – remarcase un bărbat. îl remarcase de-a binelea. Poate reuşea în sfîrşit să treacă peste Seth, lucru pe care ajunsese să-l creadă imposibil. ii i timp ce spăla vasele, îl privi pe Gabe Lon-ili ui cum scotea din ţarină un ginkgo veştejit, lf*gtndu-l de tulpină. Muşchii braţelor sale bron- i« ne încordau, iar blugii i se mulau pe picioa-miri vînjoase, bine proptite în pămînt, depărtate, In timp ce zgîlţîia copacul. îşi şterse fruntea cu Iuntul, îngenunchind să taie o pungă cu muşchi dt turbă, executînd toate mişcările cu o coordonare perfectă, atletică, flexîndu-şi muşchii. Sandy oftă, se rezemă cu şoldul de tejgheaua bucătăriei şl continuă să-l privească lucrînd. După un timp, umplu un pahar cu apă de la frigider şi ieşi. — Domnule London, doriţi să vă răcoriţi puţin? Gabe s*e îndreptă, proptindu-şi cazmaua de şold şi ştergîndu-şi pe pantaloni, mîinile pline de pămînt, după care îşi trecu din nou un braţ peste fruntea transpirată. — Sigur că da. Mulţumesc, Sandy. Luă paharul, dînd capul pe "spate în timp ce-l bea. Sandy îl privi cum stătea sub copacul ginkgo. Ramurile suple şi tinere ale arborelui aveau pe ele mănunchiuri prelungi de frunze în formă de evantai, legănîndu-se pe deasupra părului des, castaniu al lui Gabe. Frunzele din capătul unei crengi i se sprijineau pe umărul masiv. Sandy avu senzaţia că, ori de cîte ori avea să privească acel gingko, şi-l va aminti pe Gabe cum stătea sub el. Avea obrajii şi pantalonii mînjiţi cu noroi, în locul unde-şi ştersese mîinile. Arăta pă-1 mîntesc, senzual şi atrăgător. Clipi din ochi, sil lindu-şi atenţia să se îndrepte spre un rond de petunii din apropiere. — Ai planuri de facultate? Sandy se mulţumi să ridice din umeri. — Ai prefera vreo profesie anume? — Aş vrea să fiu fizioterapeut. — A, asta-i remarcabil. — îmi plac oamenii. — Şi pariez că şi tu le placi lor. îi întinse paharul, iar degetele li se atinseră uşor. — Mulţumesc, Sandy. — N-aveţi pentru ce. Gabe zîmbi, întorcîndu-se din nou să sape, iar ea reveni în apartament. îşi apăsă o mînă pe mijloc, dîndu-şi seama ce făcea şi privindu-şi degetele. Ce avea acest Gabe London de-o făcea să fie dintr-o dată complet şi conştientă de făptura lui? Sentimentul nu era reciproc. Tonul său impersonal indicase clar acest lucru. Dar, chiar şi impersonal fiind, ce glas sexy avea! Mai privi odată afară, pe furiş. în timp ce se îndepărta la volanul maşinii, Sandy îi făcu cu mîna, privindu-l cum îi răspundea la rîndul lui. Dădu colţul, iar gîndurile i se abătură spre problemele ce-o aşteptau. Buni. Imaginea nrjide, neînduplecate, i se ivi în minte. ii i i Crane, care o crescuse în egală măsură cu iniiin ii oi. Sandy oftă, făcîndu-şi griji cu privire la ii abordare pentru a o convinge pe Buni să mute la Casa Grande. Şi toate argumentele pe >i I le prezenta în sinea ei erau vechi, respinse iln|, i do Buni. Gabe privi maşina dispărînd după colţ. Dră-u ilaşă puştoaică. Foarte drăgălaşă. Şi se purta Gi şi cum ar fi avut o vîrstă mai coaptă. Avea eenzaţia cum nu se mai poate mai ciudată că-şi rlsese de el, dar fără nici un temei concret. Şi, preţ de-un moment, cînd o privise-n ochii aceia mari şi verzi... Clătină furios din cap şi azvîrli o cazma de pămînt roşu. l-ar fi putut suci cu uşurinţă gîtul lui Pete. Opt copaci ginkgo iniţial, patru veştejiţi înlocuiţi acum, trei data trecută – în total, cincisprezece ginkgo. înjurînd în surdină, se gîndi la rînjetul suculent al lui Pete şi la visătoarele sale cuvinte: „I s-au ofilit ginkgo-ii ăleia". Tare i-ar mai fi plăcut să-l ofilească el pe Pete. Şi se mai gîndea şi la fusta scurtă ce se freca de picioarele acelea lungi, frumos formate, în timp ce se îndepărta de el. — Nu-i decît o puştoaică! mîrîi el printre dinţi. Totuşi, îi aducea aminte de lucruri uitate – un sentiment de veselie, cu inima uşoară, care în — -<ym- ultima vreme îl cam ocolise. Furios, Gabe aruncă încă o lopată de ţărînă i azvîrli hîrleţul pentru a scoate copacul din pămînf Două ore mai tîrziu, stătea în biroul său, prj vindu-şi fratele. — Am înlocuit toţi ginkgo-ii. Iar ăştia au să îri florească. Ai priceput? — De ce te-aprinzi aşa? Ce vină am eu că s-ai ofilit pomii? — N-ai nici o vină? — Pe toţi dracii, nu! ; Deodată, ochii lui Pete se rotunjiră. — Crezi că le-am făcut eu ceva? Gabe îşi trînti scaunul la loc, cu o bufnitură. — Că tot veni vorba, am cunoscut-o pe Sandy Smith. De ce nu-i ceri pur şi simplu o-ntîlnire şi să se termine cu toată povestea? Lasă ginkgo-ii-n pace! — Mamă! Propui s-o chem la o-ntî!nire? — Mhm, tot ce poate face mai rău e să spună nu. — Păi exact asta a făcut! Nu crezusem c-ai fi de acord. — Ai şi invitat-o? Chipul lui Pete se făcu stacojiu. -Mda. — Pete, lumea-i plină de fete drăguţe. — Ea e mai mult decît o fată drăguţă! i'iiil i se schimbă şi rămase cu privirea pier- <hl 11 |Ol. i Cînd zîmbeşte, e frumoasă. Are nişte dinţi rfictl. Albi ca zăpada. Moşi era de acord în privinţa zîmbetului ei, Hpbe se răsti impacientat: Ai de gînd să uiţi zîmbetul ăla al lui Sandy 'îi mi ii? încerc să ţin afacerea asta pe roate şi ii i mi pot permite să înlocuiesc copaci. — N-ai prevăzut bani la buget pentru înlocuiri? — Normal c-am prevăzut. Dar dacă se mai în-iimplă, depăşesc bugetul. — N-ai să depăşeşti nici un buget. în viaţa ta n-ai depăşit nici un buget, Gabe. Nu vrea să iasă cu mine. — Rahat cu mac. Priveşte-n jur. — Are cel mai drăgălaş zîmbet din SUA. Gabe înjură încet. — Cînd ţi-or ieşi odată gărgăunii din cap! — Ochii ei – sînt verzi ca... — Frunzele unui ginkgo viu! N-o să iasă cu tine, aşa că uit-o. — Preferă bărbaţi mai bătrîni. — Ha! Dooşdoi? — Cred că de vîrsta ta. Doar n-ai invitat-o undeva, nu?' Gabe împinse o hîrtie în lături, dezgustat. — Pete, trebuie să termin contabilitatea asta. Nu, n-am invitat-o pe domnişoara Sandy Smith nicăieri! Asta ar fi culmea. Nici n-am s-o invit. E un copil. — Halal copil! Munceşti.prea mult, Gabe. Ţi s-o fi-ntîmplat ceva cu organismul. — Of, pentru numele lui Dumnezeu! Nu te duci odată sa uzi taulele? — Cînd ai avut ultima oară o şustă? — Nu mai ţin minte. Grăbit, adăugă: — Am avut săptămîna trecută o întîlnire cu Joan. — Vezi, nici măcar nu mai ţii minte cînd a fost. Nici o afacere nu-i aşa de importantă. — Asta este. — Nu vrei decît să dovedeşti că ai dreptate. — Aşa o fi. Tot ce ştiu e că nu mai vreau să mă-ntorc la London şi Holmes, să-i fac contabilitatea lui tata. — Mda. Iar eu vreau să joc fotbal profesionist şi ştii ce părere are tata despre asta. — Pete, trebuie să-mi văd de treabă, iar taulele au nevoie de apă. — Mă duc. Da', serios, ai mai văzut un zîmbet ca ăla? Şi genele, trebuie că-s lungi de-un deget. Gabe gemu şi luă un pacheţel de muşchi de turbă să dea cu 'el în frate-său. Pete se feri, sări afară pe uşă şi dispăru după colţ. Gabe rămase cu privirea la foaia de hîrtie din faţa lui şi cu gîndul la zîmbetul lui Sandy Smith. Era un surîs fermecător. Gemu din nou, sonor. — Gabe, bătrîne, o iei pe-alături dac-ai ajuns să visezi cu ochii deschişi la o puştoaică! Luă un pix şi se concentra asupra numerelor, încercînd s-o uiţe pe domnişoara Sandy Smith. Sandy se vîrî în pat, emoţionată de evenimentele zilei şi obosită după orele de dans la reuniune. Fusese nostimă revederea.cu vechile cunoştinţe. Se întinse, frecîndu-şi obrazul de cearşaf, cu gîndul la chipurile pe care nu le mai văzuse de ani de zile. Amintindu-şi o pereche de ochi albaştri şi un zîmbet care o buimăcea pînă-n vîrful degetelor de la picioare. Clipi din ochi, ră-mînînd cu privirea în plafon. Gabe London. De ce-i răsărise oare în minte? Se foi în aşternut, întorcîndu-se pe partea cealaltă şi un alt chip îi umplu gîndurile. Seth Tarleton – o amintire dureroasă, un vid chinuitor care nu părea să se schimbe odată cu trecerea timpului. Seth, ai cărui ochi căprui catifelaţi scînteiau cînd rîdea, al cărui rîs plin, din piept, îi dădea întotdeauna furnicături pe şira spinării. Seth, care-i spusese la revedere fără o tresărire şi plecase la Washington, să-şi urmeze cariera politică. Se întoarse pe spate şi închise ochii strîns, impunîn-du-şi să adoarmă. Auzi un rîcîit. Deschise ochii. încă un rîcîit. Un scrîşnet constant, repetat. Se ridică în capul oaselor, căutînd să străpungă întunericul cu privirea, încercînd să localizeze zgomotul.  Doi Azvîrli la o parte cuvertura şi coborî din pat, pornind cu prudenţă prin cameră. Oprindu-se la fereastră, Sandy dădu perdeaua la o parte şi privi afară. Cineva stătea^ îngenuncheat pe pămînt, sub copacul ginkgo. în lumina lunii luci ceva argintiu, cînd omul bătători ţărîna. Amintindu-şi de conversaţia cu Gabe London, pe Sandy o cuprinse furia. Deschise fereastra. — Hei, tu de-acolo! Omul se ridică şi, rămînînd în poziţie ghemuită, o luă la fugă, repezindu-se în josul peluzei din faţă. Sandy aprinse lumina de afară şi se repezii să deschidă uşa de la intrare, pentru a auzi mo-j torul unei maşini îndepărtîndu-se. Privi îngîndurată copacul ginkgo, înainte de a închide uşa la loc. M A doua zi după-amiază, intră în clădirea de metal a pepinierei şi Grădinii London. Se opri, ] privind în jur, spre rafturile cu sticle de sprayuri pentru insecte, rastelurile cu seminţe de flori, şi-1 rurile de ghivece de lut depuse pe pardoseala dej pămînt, o tejghea lungă şi, în spatele ei, o des- I partitură cu o mică inscripţie: BIROU. După tej-j ghea văzu un cap şaten, aplecat asupra unor ] hîrtii. Cînd se opri în dreptul lui, o asalta un miros proaspăt, de păduri de brazi vara. Deconcertată pe moment, se opri, respirînd adînc. Gabe London lucra la registrul de încasări. Văzuse cu coada ochiului că intrase cineva în birou, j dar termină de pus în saci bulbii de dalie, stînd cu spatele la tejghea. — Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el, cîntărind săculeţul şi închizîndu-l. — Domnule London, a umblat cineva la gin-kgo-ul meu! Surprins, Gabe se întoarse, pentru a suferi un real şoc. Privirea sa parcurse rapid părul lung şi blond, legat într-o claie largă în creştetul capului, cămaşa tricotată, galbenă, largă, pînă la blugii strimţi şi, din nou în sus, spre faţă. Ajunse la el un parfum slab de gardenia. Deşi părea mai.vîrstnică decît Sandy, femeia aceasta era prea tînără ca să fie mama lui Sandy. — Domnişoara Smith? — Exact. — Sînteţi sora lui Sandy? — Nu nu-s sora lui Sandy! Azi-noapte m-am trezit şi-am auzit ceva rîcîind, rîcîind... — Doamna Smith. Bifocale, pantofi ortopedici, aparat auditiv. Trebuia să-mi fi dat seama... — Ce tot vorbiţi acolo, domnule London? — Spunea că purtaţi toate astea. — Nu ştiu despre ce vorbiţi şi nici nu-mi pasă! — Copacii ginkgo sînt bine? — Erau, pe la nouă în dimineaţa asta. Cum spuneam... — Sînteţi mama cea mai tînără la înfăţişare, cu o fiică la vîrsta liceului, pe care-am văzut-o. O privea uimit, cu gura căscată. Femeia clipi din ochi, concentrîndu-se apoi asupra lui. — Dumneata şi fratele dumitale sînteţi sonaţi! Nebuni de legat! Ai de gînd să m-âsculţi? Nu vreau ca ginkgo-ii ăia să mi se ofilească iar! > — A, nici eu. Probabil v-aţi măritat la vîrsta de doişpe ani. Sandy clătină din cap. — Pentru informarea dumitale personală, n-am fost măritată niciodată. — N-aţi fost! Credeam că Sandy a spus că tată ei'vitreg... Se opri brusc, cînd femeia arcui sprîncenele* pentru a izbucni apoi în rîs, cu dinţii albi stră lucindu-i. — Eu sînt Sandy Smith. — Dumneavoastră sînteţi Sandy Smith? clip Gabe din ochi. Cea cu codiţe şi uniformă de su-porteriţa? — Era o reuniune a liceului. — Aha. Fir-aş al dracu'. Privirea îi coborî peste sînii ei mici şi drepţi, peste talia îngustă. Tejgheaua îi întrerupse cercetarea, aşa că reveni la ochii verzi care începeau să arunce văpăi. , – Hoţomanco! De ce nu mi-ai spus?! Ce idiot am fost! — N-am zis asta! — îţi rîzi de mine! Sandy îşi ascunse faţa, iar Gabe se simţi atît de indignat, cît şi amuzat. — Nu, nici gînd. — Şi ţi-ai rîs şi ieri! M-am gîndit eu, dar... La dracu', ce idiot trebuie c-am părut! — De fapt, a fost destul de nostim. Zîmbiră amîndoi. Gusturile lui Pete erau rafinate, nici vorbă. Avea un zîmbet ameţitor, care-l făcea să rînjească la rîndul lui. Iar genele-i erau lungi de cel puţin un deget. Şi ce ochi mari şi verzi!... îi venea să-ntindă mîna peste tejghea şi -o atingă. — Ginkgo-ul meu, spuse ea încet, cu o undă de rîs stăruindu-i încă în voce. Mintea lui Gabe începu să revadă conversaţia cu Pete. — Ce-i cu ginkgo-ul tău? — Astă noapte am alungat pe cineva care săpa sub un ginkgo. — O, nu! exclamă Gabe. Mi-a promis! — Tot ce se poate. Nu vreau să mi se ofilească şi copacii ăştia. — Nici eu. — Stăpîneşte-ţi fratele. Nu ies cu el la nici o plimbare. Sînt prea bătrînă pentru el. — Cu cît mai bătrînă? întrebă Gabe, cu respiraţia tăiată. — Domnule London! — Haide, Sandy. Mă cheamă Gabe. Cu cît mai bătrînă? — Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Spune-i să-mi lase pomii în pace! — O să-i spun. Douăzeci... şi cinci? — Douăzeci şi opt pentru încă vreo cîteva săp-tămîni. — Drăguţ! .-nrv—-'—- — Acuma nu-$i face planuri! Gabe rîse. — Nici o grijă. Sînt încurcat cu o roşcovană drăguţică. Vreau ca ginkgo-ii să trăiască, şi sînt un om ocupat. Dar pot înţelege obsesia lui Pete. Sandy zîmbi, buzele ei pline şi roşii despăr-ţindu-se peste dinţii albi, egali, iar Gabe îşi spuse că pînă şi doar acel zîmbet ar fi fost de-ajuns ca să reînvie copacii. — N-ai nici un prieten constant? Unul pe care să i-l poţi arunca lui Pete în faţă? — Din păcate, nu, răspunse ea, fîlfîind o mînă cu degete fine, lipsite de inele. Şi eu sînt ocupată. — Eşti administratorul de la Casa Grande? — Da. E o chestiune de familie. Tatăl meu vitreg e proprietarul, iar eu o conduc, în vreme ce el mai deschide două complexe pentru pensionari la limită de vîrstă, în Texas. Ţin treburile în ordine, conduc microbuzul de trei ori pe săptămî-nă, fac contabilitatea, supraveghez decoraţiunile, rezolv fel de fel de mărunţişuri pentru locatari. — Gabe unde-s crepurile de mirt pitic? strigă Pete, împingînd o roabă pe culoar. Am nevoie de... Maică Precistă! Sandy? — Hei! Pete! strigă Gabe. Prea tîrziu. Pete coborî privirea în timp ce Sandy ţipa şi se strîngea lîngă tejghea. Roaba se clătină, nimerind într-o stivă de ghivece, sfărîmînd argila şi făcîndu-le să cadă de-a rostogolul. Sandy se dădu la o parte din drum. — Mamă Doamne! îmi pare rău. Te-ai lovit? Stai să-ţi iau lutul ăsta de pe picioare... — Să nu te-atingi de picioarele mele! sări Sandy, aterizînd drept peste Gabe, care ocolise tejgheaua. Oh! exclamă ea, călcîndu-l pe picior. O cuprinse cu braţele într-un gest reflex, şi-i simţi moliciunea, talia subţire, parfumul slab de gardenia, acum ceva mai puternic. — îa-ascultaţi, voi doi!... Se desprinse din braţele lui Gabe, privindu-i furioasă pe amîndoi. — Eu n-am făcut nimica, se' dezvinovăţi Gabe. Ai dat cu spatele peste mine. — N-ar strica ca ginkgo-ii mei să trăiască. Acum petuniile arată de parcă ar avea mălură. — Pete, dacă nu... — Vreau să se rezolve cît mai repede. — Trec eu să mă uit la petunii, promise Gabe. — Şi cînd ai să vii, te rog, nu te-apropia de mine! Sandy se răsuci brusc şi plecă. Demară curînd la volanul unei maşini roşii, lăsînd în urmă un nor de praf. Gabe îşi privi fratele, care aduna cu repeziciune cioburile de lut. — Ai fost azi-noapte acolo, să le faci ceva 33 ginkgo-ilor? — Ce, mă crezi nebun? De ce-aş face aşi ceva? — La asta n-am să-ţi răspund. Gabe văzu o clientă în apropiere şi se dusei s-o servească. | 0 oră mai tîrziu se afla pe peluza de la Casa Grande, cu o furie crescîndă, privind straturile de petunii moleşite. Bătu la uşă, iar cînd Sandy îi. deschise, privi în ochii aceia mari şi verzi care-i provocau schimbări în ritmul inimii. Părul i se revărsa pe spate ca o cascadă, cu capetele arcuin-du-se uşor. încercînd să-şi ascundă reacţia, * spuse cu glas indiferent: — Bună. Am venit să văd de copaci şi de flori, îmi mai spui o dată ce s-a întîmplat azi-noapte? Sandy se rezemă cu un şold de uşă, îşi scutură din faţă părul blond şi răspunse: — Eram în pat şi am auzit un rîcîit. Preţ de o clipă, Gabe avu viziunea lui Sandy întinsă în pat, cu părul ei mătăsos răspîndit în evantai pe pernă şi nu auzi nici o vorbă din cele rostite de ea. încercă să fie atent. — Am ţipat la el şi a fugit. Cînd am ajuns la uşă, am auzit o maşină' plecînd. — Eu nu-mi pot permite să înlocuiesc la ne-sfîrşit copaci ginkgo, spuse Gabe, înfruntîndu-şi impulsul de a-i lua în mînă şuviţele lungi de păr ce-i învăluiau umerii. - Am impresia că anunţul ăsta trebuie să i-l «Muci la cunoştinţă lui Pete. l-am zis şi n-a însemnat nimic. Pentru el, mii sînt ceva relativ. E la facultate, pe-o'sumă Mrizorie. Eu am propria mea firmă, apartamentul meu, maşina mea. Crede că-s proprietarul întregii lumi. Lui Gabe îi venea greu să rămînă atent la discuţie. Buzele ei erau pline, trandafirii, apetisante. — Bancnotele înseamnă prea puţin pentru el. Poate-ar trebui să-ncerci la o altă pepinieră. — Glumeşti! exclamă Sandy, proptindu-ş/i mîi-nile în şolduri. Mi-ai garantat copacii ăştia. N-am de unde să mai găsesc acum altă răsadniţă. Trebuia să mă fi prevenit că ai un frate sucit, cînd i-am comandat. Nu ştiam că-l livrezi şi pe el împreuna cu copacii. — Nu e sucit. Mă rog, nu sucit propriu-zis. N-a mai făcut aşa ceva, spuse Gabe, pentru o clipă simţindu-se, însă, de partea lui Pete. De fapt, e un tip popular, iar fetele se ţin scai de el. — Atunci de ce nu iese cu ele-n lume? — Are o prietenă stabilă – sau mai degrabă, a avut. Era înaltă, blondă, cu ochi căprui-închis. Există o oarecare asemănare. Dar a plecat din oraş, pe timpul verii. — N-am putea trimite după ea să vină înapoi? Gabe" rîse. — Din păcate, nu. Kim face un tur al catedre ielor europene, iar înainte de plecare s-au certai Va lipsi timp de două luni, după care se va întîlr cu părinţii ei în New York şi vor mai sta acolo încî două săptămîni. — De ce eu? murmură Sandy — Lasă-mă să stau aici la noapte şi să-pîndesc. — Oh! Sandy făcu un pas înapoi, închizînd pe jumătate uşa. Ce-i asta? Doi suciţi? - — Nu, vreau doar să-l prind pe Pete cu mîna pe ginkgo. — Atunci ascunde-te-n tufele de liliac şi aş-teaptă-l. Păşind afară, arătă cu mîna. — Uită-te la petunii! S-au făcut gri. Ăsta distruge totul. Gabe se întoarse să privească rondurile de flori ofilite. îşi trecu degetele prin păr. — Le vom înlocui şi n-am să-l mai las pe Pete să se-apropie de locul ăsta. — Asta-i o veste bună. — în regulă. La noapte voi veni şi mă voi ascunde în tufele de liliac, numai să nu mă dai pe mîna poliţiei, drept spărgător. Şi unde-mi pot lăsa maşina? — Am să-ţi arăt. în timp ce se îndreptau spre apartamentul ei, Gabe îşi dădu seama că Sandy ajungea cu capul Is nivelul umărului său. Dincolo de curte se afla o alee ce cotea printre două şiruri de apartamente din cărămidă. în capătul şirului era o clădire mare. Gabe se opri să observe locurile. — Copacii de-aici din spate se prezintă bine. — într-adevăr. îl atinse uşor pe braţ şi totuşi Gabe simţi contactul ca şi cum i-ar fi ars pielea cu un tăciune. Ea îşi retrase mîna, iar el o auzi inspirînd repede, drept pentru care se întrebă dacă avusese aceeaşi reacţie. Sandy spuse, cu vocea puţin mai coborîtă: — Poţi să-ţi laşi maşina acolo, lîngă apartamentul cincisprezece. E ultimul dinaintea infirmeriei şi a locuinţei noastre. Domnul Payton nu are maşină, îi voi spune că ţi-o parchezi acolo. înclină capul. — Chiar ai să te-ascunzi în liliac? — Ce mai mod de-a-mi petrece seara! Gabe rînji, iar inima începu să-i bată mai repede cînd Sandy surîse la rîndul ei.