Romane de dragoste pdf

Tentatie arzatoare de Barbara Boswell CAPITOLUL 1 După ce a suportat cu greu viaţa la orfelinat, ea a devenit mai tîrziu profesoara unei fetiţe care lo­cuia cu un bărbat, pe nume Rochester, şi cu soţia lui nebună, care era închisă în pod. De fapt, copilul nu era al lor. La un moment dat, casa a ars pînă la temelii, iar nebuna a murit. Deşi Rochester era orb, el s-a căsătorit cu Jane. Cheyenne lăsă hîrtia deoparte şi îşi frecă tîm- plele cu vîrfurile degetelor. Reglă lampa de birou şi aruncă o privire de jur împrejurul dormitorului, căutînd parcă o cale de scăpare. Nu găsi nici una, desigur. Asta era viaţa ei: se mar terminase încă un se­mestru cu elevii din anul doi. Se uită, dezamăgită, la vraful de l.ucrări de pe masă. Ce o uimea, cu adevărat, era faptul că Hea­ther Lane, autoarea acestei critici denaturate, era una dintre cele mai bune eleve ale ei. Chiar şi mai rău, lucrarea lui Heather era cea mai bună din cele zece citite pînă acum; propoziţiile erau complete şi punctuaţia era corect pusă. Cheyenne se gîndi la eseul pe care îl citise îna­inte, scris în zeflemea. . Un altul avea atîtea greşeli, încît cuvintele pă­reau disparate. Era evident că elevii din anul doi de la liceul din Whitneyville aveau nevoie de exerciţii la dictare şi aceasta era sarcina profesoarei lor, Cheyenne Whitney Merrit. Cheyenne? O tînără cu ochii negri şi cu un mănunchi de bucle roşcate, prinse într-o coadă la spate, stătea în pragul uşii, uitîndu-se înăuntru cu coada ochiului. Intră, Joni Lynn, zise Cheyenne, zîmbindu-i fetei. - Sper că nu te întrerup, spuse Joni Lynn şi intră în cameră, ţinînd o foaie în mînă. Mă întrebam dacă te poţi uita peste... Se opri, înghiţi în sec, apoi ter­mină fraza ...eseul meu. Cu plăcere. Cheyenne luă lucrarea şi începu să citească. Buzele i se curbară într-un zîmbet plin de mîndrie. Ca tot ce scria Joni Lynn, acest eseu întrunea aproape perfecţiunea cerută de un profe­sor de engleză sau de o comisie de admitere. Ideile ei erau originale şi fluent exprimate, îşi alesese cu­vintele, superb, şi avea o gramatică impecabilă. Era o plăcere să-i citeşti eseul. E minunat, Joni Lynn, aprecie Cheyenne, zîmbindu-i fetei. O profesoară se poate considera binecuvîntată cu un singur elev înzestrat, precum Joni Lynn, se gîndi. Destul de mult într-o viaţă, dacă avea noroc. Cum în septem­brie se împlineau patru ani, de cînd preda engleza la Liceul Whitneyville, Cheyenne se considera privi­legiată de a o fi întîlnit pe Joni Lynn atît de devreme în cariera ei. Recunoscuse talentul fetei imediat, de la prima lucrare scrisă, dată de Joni Lynn cu doi ani în urmă. Eforturile lui Joni Lynn străluciră ca nişte bijuterii printre vrafurile pline cu greşeli gramaticale. Cheyenne roşi de jenă, amintindu-şi cum verifi­case numele lui Joni Lynn, de cel puţin trei ori, ca să fie sigură că l-a citit corect. Strong. Joni Lynn era o Strong! Cheyenne fusese şo­cată la această revelaţie. Nu te puteai aştepta la asemenea talent din partea Strong-ilor.              . De fapt, toată lumea din Whitneyville se aştepta numai la necazuri din partea familiei Strong. Crescînd în Whitneyville, Georgia, Cheyenne cunoştea foarte bine familia Strong. îi auzise numin- du-se „bieţi nenorociţi albi", chiar şi „odraslele lui Satan“. Se zvonea că primii din familia Strong, din oraş, fuseseră yankei, sosirealor fiind oarecum legată de politica generalului William Tecumseh Sherman. Fuseseră trimişi în mod deliberat, aşa spunea povestea, ca să mai aducă necazuri unui oraş deja oropsit de război. Un punct de vedere istoric, mai puţin combativ, spunea că fuseseră mînaţi de o ră­fuială sîngeroasă, de undeva dintr-un bîrlog din mun­ţii Apalaşi.    . Oricare le-ar fi fost originea, clanul Strong încă trăia, după legile lui, într-un şir de case dărăpănate care se zguduiau cînd treceau trenurile. Nici Cheyenne şi nici altă fată drăguţă, dintr-o familie respectabilă, nu se aventuraseră vreodată să se uite. Fuseseră crescute cu toatele în spaima de ceea ce puteau face Strong-ii şi luaseră ameninţarea în serios. Legendele persistau, alimentate de povestirile exagerate ale ultimelor escapade ale clanului. Che­yenne îşi considerase întotdeauna povestitorii drept nişte artişti în arta ficţiunii şi nu se mai gîndfse la clanul Strong. Alţi buni cetăţeni din Whitneyville încă se mai fereau de degenerata familie Strong, care se în­mulţea mereu. Cu un an înainte, Cheyenne o invitase pe Joni Lynn să locuiască în casa ei, în calitate de babysit­ter, comisionară şi tot ce putea fi cineva. O să iei o Strong? întrebase, neîncrezătoare, Tricia Vance Harper, prietena lui Cheyenne de la grădiniţă. Modul în care pronunţase numele nu lăsa" nici o îndoială asupra faptului că i se părea pericu­loasă manevra. Să laşi o Strong să-ţi intre în casă, o averti­zase Willie, patronul băcăniei din Whitneyville, şi te trezeşti cu tot clanul după tine. Nu o să scapi nicio­dată de ei. El vorbise cam la fel cum vorbea despre gîndaci. O Strong? să locuiască aici, în bloc? uriaşe familia Mayfield, vecinii lui Cheyenne. Dar Cheyenne avusese întotdeauna o fire în­căpăţînată. Văzînd potenţialul lui Joni Lynn, cunos- cînd-o pe fată din primul an de studiu, nu fu întoarsă din ţelul său.  Care era triplu: să o salveze pe Joni Lynn de Strong-i, să-i dăruiască atmosfera potrivită pentru un copil şi să o vadă într-o universitate de vîrf, unde talentul ei să fie şlefuit şi utilizat cu folos. Joni Lynn voia, cu disperare, să facă ceva din ea şi din viaţa ei, şi Cheyenne era hotărîtă să o ajute. Deci istoria s-a petrecut în septembrie trecut, cînd o Strong s-a mutat pe Silver Creek Road', cea mai veche şi mai distinsă stradă din Whitneyville. Contrar celor prevăzute, valorile proprietăţilor ve­cine rămaseră stabile şi nici un alt Strong, în afară de Joni Lynn, nu mai fu văzut prin zonă. ; Viaţa continua să fie caimă în gospodăria lui Cheyenne, vecinii se obişnuiseră să o vadă pe Joni Lynn plimbîndu-l pe Peppy, cîinele familiei, şi du- cîndu-i pe Brittany şi pe Jeffrey Merrit la concursul de triciclete.              . Tu eşti singura din oraş care puteai să reuşeşti aşa ceva, spunea Tricia, adesea, pe un ton admira­tiv. Fiind o Whitney, ai calitatea de a face nişte lucruri în care alţii ar eşua imediat. Doar o Whitney putea lua la ea o Strong, fără să fie complet ostraci­zată şi catalogată drept una de-a lor. Poziţia ta so- ciaiă este invulnerabilă. Cheyenne protesta mai mereu, dar ştia că prie­tena ei putea avea dreptate. Numele ei de fată im­punea un anume respect în oraş. Deşi acum folosea numele fostului ei soţ, Evan Merrit, fusese mereu cunoscută drept o Whitney, o descendentă directă a lui Edward Whitney, care fondase oraşul în 1830. Crezi că e destul de bine, Cheyenne? Vocea precipitată a lui Joni Lynn întrerupse re verja lui Cheyenne. Se ridică şi o îmbrăţişă pe fată. E foarte bine, nu destul de bine, Joni Lynn. Cu recordul tău şcolar şi cu rezultatele SAT ai intra în orice colegiu din ţară. Joni Lynn roşi de plăcere. Familia mea este aşa de emoţionată că voi merge la colegiu, zise ea, încet. Remarca ei o sur­prinse pe Cheyenne. Joni Lynn nu-şi menţionase niciodată familia, deşi profesoara ştia că o vizita cu regularitate. Vreau ca ei să fie mîndri de mine, adăugă Joni Lynn, cu sinceritate şi cu ochii scli- pindu-i de fericire. în sinea ei, Cheyenne se gîndi că nu era aşa de greu să-i facă fericiţi pe Strong-i. Ei erau fericiţi dacă nu stăteau în închisoare. Dar nu-şi împărtăşi gîndurile lui Joni Lynn - înţelegea loialitatea faţă de familie. în acel moment, Peppy, un collie corcit cu co­cker spaniol, ţîşni în cameră cu lesa în gură. Se uită de la Cheyenne la Joni Lynn, plin de speranţă. Ele rîseră, văzîndu-i nerăbdarea. ÎL duc la plimbare, zise Cheyenne. Vreau să iau puţin aer că să-mi limpezesc creierul de la efec­tul nociv al ălora, adăugă ea, arătînd cu capul spre vraful de lucrări şi strîmbîndu-se exagerat. Biata Jane Eyre a fost batjocorită din nou! zise Joni Lynn. De parcă viaţa ei nu ar fi fost destul de grea! Cheyenne puse zgarda cîinelui la gît şi ieşi din casă. Vin repede, îi strigă ea lui Joni Lynn. Era o seară caldă şi senină de septembrie, mii de stele argintii străluceau pe cerul albastru. Peppy, nerăbdător, întindea cît putea de lesă, în încercarea de a alerga pe trotuar. Ştia el unde se ducea - către un părculeţ ne­amenajat, la două blocuri depărtare, care era frec­ventat des de cîinii din cartier. Cum mergea, grăbită, după cîine, Cheyenne auzi zgomotul unui motor de motocicletă. O motoci­cletă pe Silver Creek Road? se întrebă ea, per­plexă. imposibil! îşi spuse că zgomotul trebuia să vină de pe Diloh Drive, la ceva mai multe blocuri depărtare. Auzise ea că unul dintre băieţii Wilson îşi cumpă­rase o mică Honda. Silver Creek Road era aşa de liniştită, încît rareori răzbătea vreun sunet, în spe­cial noaptea. Zgomotul motorului se auzi mai tare şi ea ajunse la concluzia că, într-adevăr, motocicleta se afla pe Silver Creek Road. Se încruntă. Dacă zgomotul ăsta, care îţi spăr­gea urechile, îi va scula pe Brittany şi pe Jeffrey ai ei, va discuta mîine la şcoală cu Tom Wilson şi îi va da să facă un eseu despre decibeli şi poluarea so­noră. Zgomotul se auzi mai aproape, dar, în mod pa­radoxal, mai încet. Lui Cheyenne îi luă cîteva clipe să-şi dea seama de ce. Cînd se dumeri, inima îi bătu cu putere în piept. Motocicleta încetinise, mo­torul doar torcînd. Era aproape în spatele ei, mer- gînd încet, în josul străzii. O urmărea? Peppy părea indiferent la toate. Trăgea mai de­parte de lesă, dînd din coadă, încîntat că este afară. Motocicleta trase lîngă ei acum, ţinîndu-le rit­mul. Cheyenne continuă să meargă, uitîndu-se în zare, fără să privească nici în dreapta, nici în stînga, părînd la fel de indiferentă ca şi Peppy. Ei, ia te uită, pe cine văd! Vocea masculină, răguşită şi joasă, părea batjocoritoare. Domnişoara Cheyenne Whitney, prinţesa oraşului, a ieşit la plimbare. Picioarele lui Cheyenne părură să se-împleticea­scă şi ea se opri imediat. Rămase nemişcată, prea speriată ca să vorbească sau să respire. Peppy trăgea de lesă, protestînd că se opriseră. -îţi place aerul nopţii, domnişoară Cheyenne? întrebă profunda voce masculină. întrebarea era o parodie la adresa bunelor maniere ale aristocraţiei din oraş. Contrar voinţei ei, Cheyenne răsuci capul ca să privească; la cine să privească? Nu-I putea numi agresor. Nu încă. Genunchii începură să-i tremure şi înghiţi în sec. îşi abătu privirea nervoasă asupra monstrului negru, pe care omul ăla îl călărea, un enorm Har- ley-Davidson, care arăta de parcă ar fi putut trece peste Honda lui Tommy Wilson, fără să lase vreo fărîmă din ea. Văzu coapsele musculoase în blugii negri, care o încălecau, şi ciocatele care se odihneau pe pe­dale. încet, îşi ridică privirea de la abdomenul plat şi cureaua lată, pînă la pieptul larg şi musculos şi umerii lati. Purta un tricou negru şi braţele goale îi erau la fel de musculoase ca şi restul trupului. Ea clipi rapid din ochi cînd zări un tatuaj repre- zentînd o cobră, pe partea superioară a braţului lui. Deşi era parţial ascuns de marginea mînecii, ar fi recunoscut acest tatuaj oriunde. - Caleb Strong! exclamă ea, înainte de a-i ve­dea faţa. Era singura persoană tatuată pe care o cunoş­tea şi avea un tatuaj pe cinste. Cobra de pe braţul lui era tatuată la rîndul ei, înfăţişînd imaginea mai mică a şarpelui. Ambele co­bre afişau un zîmbet de reptilă. îţi aminteşti de mine? întrebă Caleb, zîmbind la feî de ameninţător ca şi cobrele de pe braţul lui. Mă simt onorat, domnişoară Whitney. Eâ îl privi în ochi, holbată. Părea mai matur decît ultima dată cînd îl văzuse. Desigur, asta fusese în urmă cu paisprezece ani, cînd ea era o proaspătă absolventă a Liceului Whitneyville, iar el un tînăr de optsprezece ani. Doar cîţiva Strong-i îşi continuaseră studiile pînă la terminarea liceului, iar Caleb n-o făcuse. Renunţase la această realizare, părăsind şcoala şi oraşul doar cu cîteva luni înainte de absolvire. Se zvonea că... Ea îşi luă privirea de la el. Existaseră mereu zvonuri cu privire la Strong-i, care nu fuseseră nici­odată negate sau verificate, şi apărea cîte un altul nou, în locul celui de dinainte. Ea îşi drese glasul. Acum sînt Cheyenne Merrit, spuse, dorind ca vocea să nu-i fi tremurat. O, da, am auzit că te-ai căsătorit. Merrit, hîm? El păru amuzat de alegerea ei - un băiat din oraş - şi adăugă: Foarte potrivit ca o Whitney să se căsă­torească cu un Merrit. Se păstrează aristocraţia pură. E| a murit, zise ea, ca pentru a se apăra. Se uită fix spre asfalt, admonestîndu-se pentru a fi iz­bucnit aşa. Ce se întîmplase cu diplomaţia ei? Adînca mea compasiune văduvei îndurerate, spuse Caleb, destul de politicos, dar ea sesiză alu­zia ironică şi subtilă din tonul lui. De parcă ştia... Nu, asta era imposibil, se consolă ea. Nimeni nu ştia, nici măcar cei mai apropiaţi prieteni ai ei. Cu atît mai puţin, Caleb Strong, care părăsise oraşul cu ani în urmă. . N-am ştiut că te-ai întors în Whitneyville, zise ea, nervoasă, ocolind subiectul Evan Merrit, al că­sătoriei lor şi al morţii lui timpurii. îşi concentra aten­ţia asupra lui Peppy, care se culcase pe trotuar cu o expresie suferindă. Caleb ridică din umeri. Ei, iată-mă. Da, te văd. Ea bîjbîi după o conversaţie politi­coasă şi-l întrebă: Te-ai căsătorit? Se îmbujoră şi începu să se mute nervoasă de pe un picior pe altul. A fost o întrebare perfect normală, .se gîndi ea. Atunci de ce roşise? Şi de ce nu putea opri această foială ridicolă? în viaţa ei nu se mai fîstîcise astfel. Nu, nu m-am căsătorit. Gura lui senzuală afişă un zîmbet provocator. Taina sfîntă a căsătoriei nu mi s-a părut potrivită pentru mine. E un fel de în­chisoare, poate mai rău. Cel puţin, închisorile de stat te eliberează pentru bună purtare. Da, zise ea şi se forţă să zîmbească, între- bîndu-se de ce se referea la închisoare. Fusese el însuşi închis? Ei, bine ai venit la Whitneyville, adăugă. se păru ei că aceasta a fost cea mai lungă conversaţie pe care a avut-o cu Caleb Strong. Cît fuseseră la Liceul Whitneyville, se întîlniseră de foarte puţine ori. Dar întîlnirile fuseseră memorabile. înghiţi în sec, amintindu-şi. Mă întorc în fiecare an să-mi vizitez familia. El zîmbi şmechereşte şi adăugă: Desigur, venirile şi plecările mele nu sînt "anunţate în Gazeta de Whit­neyville. Ea se gîndi la rubrica privind plecările şi sosirile, din Gazeta de Whitneyville, unde se înre­gistrau vacanţele rezidenţilor, vizitele rudelor lor. Nici un Strong nu fusese menţionat în acea co­loană. De fapt, adăugă el, am venit vara trecută în  Whitneyville, într-o vacanţă scurtă. Cu puţin înainte să o iei pe fata surorii mele Crystal, ca să stea cu tine. Cheyenne se încordă. Crystal Strong era mama lui Joni Lynn, şi era cu un an mai mare decît Căleb. Părăsise şcoala la şaisprezece ani, ca să nască copilul. Joni Lynn nu vorbise niciodată despre ade­văratul ei tată, deşi făcea deseori comentarii ne­plăcute la adresa tatălui vitreg. Anul trecut am întîlnit-o de multe ori pe sora ta la şcoală, zise Cheyenne, precaută. Cu acele prile­juri, vorbiseră despre talentul lui Joni Lynn şi de­spre posibilitatea ca aceasta să se mute la Cheyenne. Cu ochii minţii, Cheyenne şi-o imagină pe Crys­tal Strong. în ciuda faptului că aceasta părea obo­sită şi deprimată, încă semăna cu drăguţa ei fiică. Femeia îi menţionase ceva despre un divorţ şi de­spre trei copii mici, dintre care unul era certat cu autorităţile şcolii, pentru chful repetat. Crystal fu­sese surprinsă, chiar suspicioasă la început, de do­rinţa lui Cheyenne-de a o ajuta pe Joni Lynn, dar, în cele din urmă, fusese de acord. Ai venit să o vezi pe Joni Lynn? întrebă Chey­enne, străbătută de un val de nervozitate. Pentru prima dată, unul dintre Strong-i venea în vizită şi o îngrijora faptul că aceasta putea prevesti ceva rău. Voia să ia fata înapoi către un viitor nefericit? Mi se permite să-mi vizitez nepoata, nu? Sau trebuie să-mi asigur securitatea, înainte să păşesc pe acel pămînt sfînt? Vocea lui era plăcută - o tachina - dar ea îi simţi sarcasmul.    ' Desigur, zise ea. Adică, bineînţeles că nu! Doamne, la ce întrebare îi răspundea oare? La prima sau la a doua? Se mai foi o dată, nervoasă, şi încă o dată roşi, jenată. Elevii ei nu ar recu­noaşte-o niciodată în această postură pe hotărîta lor doamnă Merrit. Nimeni din oraş nu ar crede că Cheyenne Whitney Merrit era capabilă să se piardă cu firea. Ce vrei să spui, doamnă Merrit? întrebă, tă­răgănat, Caleb.    ' Ea îl privi fugitiv. Spre marea ei nelinişte, el o privea lung şi gura i se strîmba batjocoritor. Şi aro­gant. Poate încrezător. Nu, pirateresc se potrivea mai bine. Şi sexy. Foarte sexy. — Gura lui Cheyenne se-uscă, brusc. Se putea ca Strong-ii să fie antisociali, dar fuseseră înzestraţi din plin cu frumuseţe şi sex appeal, ceea ce accen­tua ranchiuna celor din oraş. Dacă ei ar fi fost urîţi, fizic, pericolul asupra tineretului din comunitatea lor ar fi fost mai mic. De aceea Caleb Strong era con­siderat o ameninţare, o mare ameninţare. Felinarul de pe o stradă alăturată ilumina tră­săturile ascuţite ale feţei sale. Părul lui blond-închis, tăiat mai scurt ca în zilele de şcoală, era decolorat de soare, iar gura îi era frumos conturată, buza de jos senzuală, ispititoare. Bronzul îi făcea ochii mai albaştri şi mai strălucitori. Păreau să lucească cu o intensitate vibrantă, care constrîngea, o intriga... Cheyenne simţi o ameninţare dureroasă. îşi aminti cum se uitase în acei ochi, cu mult timp în urmă, într-o zi de octombrie, cînd venise acasă de la liceu. încă mai vedea scena: era îmbrăcată într-o fustă bleu cu alb, în jacheta lungă de la uniformă, avea părul strîns în codiţe şi legat cu funde albe şi bleu. O luase pe scurtătură, pe o alee din apropierea liceului, grăbindu-se să ajungă acasă înainte de apusul soarelui. Caleb, care mergea pe o motoci­cletă neagră - oare aceeaşi pe care era azi? - apăruse ca din senin şi se oprise lîngă ea. Să nu-ţi vină să-ţi crezi ochilor şi urechilor, zisese el, caustic. Este micuţa domnişoară Whit­ney, călătorind prin partea săracă a oraşului.  Cheyenne îşi aminti cum pulsul i se accelerase în timp ce rămăsese cu gura căscată la el, la părul lui lung, la gura lui senzuală şi supărată şi la ţigara care îi tremura între buze. Purta blugi şi un tricou alb, iar tatuajul cu cobre dispăruse sub mînecă, atunci cînd îşi mutase mîna pe ghidon. Ea murmurase o scuză despre faptul că pier­duse maşina şi că se grăbea să ajungă acasă, îna­inte să se lase întunericul. Chiar cînd vorbise, îşi imaginase cam cum o vedea el, ca pe o fetiţă cu­minte, una pe care nu ar fi lipit-o strîns de el, într-o îmbrăţişare pasională, ca cea în care fusese prins şi pentru care Penny Sherwood fusese suspendată trei zile din şcoală. Cheyenne observase această scenă toridă, în drum spre sala de gimnastică, iar scena îi zăbovise mult timp în minte. Şi-o putea aminti chiar azi. Penny Sherwood se agăţase de Caleb, cu braţele în jurul gîtului lui şi cu o coapsă ridicată peste şol­dul lui, în timp ce el o mîngîia cu mîinile peste tot şi o săruta cu foc. Fusese şocată şi trezise cele mai ciudate şi mai ridicole stări în Cheyenne. Ştia că erau enervante, dar şi plăcute, totodată. Vrei să te sui? o întrebase tînărul Caleb, ui­mind-o cu invitaţia lui. Timp de cîteva secunde fu­sese tentată să se suie în spatele lui, pe acea motocicletă neagră şi diavolească. N-o făcuse, bineînţeles. Îndepărtînd atracţia, dă­duse din cap şi refuzase cu un politicos „Nu, mulţu­mesc". La urma urmei, ea era o fată de calitate, o Whit­ney, şi nu-şi putea păta reputaţia mergînd pe moto­cicletă, în spatele lui Caleb Strong, cu braţele înfăşurate în jurul taliei lui. Speriată? o încercase el. Ea îşi ridicase capul sus şi negase, şi-i spusese că prefera să meargă pe jos. El rîsese şi continuase să o escorteze pînă în şoseaua principală, Data viitoare, mergi pe drumul cel lung spre casă şi fereşte-te de alei, altfel, ai putea da de un lup fioros pe motocicletă, care te va răpi din lumea ta sigură. Apoi dispăruse, rîsul lui amestecîndu-se cu vuietul motocicletei. Şi iată-i din nou, paisprezece ani mai tîrziu. Un rîs şăgalnic o năpădi pe Cheyenne cînd îi întîlni privirea intensă. Simţea că el se uita undeva, în sufletul ei, venerînd-o pe făptura sensibilă care nu a lăsat niciodată pe cineva să o tragă din lumea ei sigură. O să mă inviţi înăuntru să-mi văd nepoata? Sau să aranjez să o văd acasă, la Ctystal? La urma urmei, trebuie să te gîndeşti şi la vecinii tăi. Ştiu că ideea de a avea un Strong în preajmă trebuie să-i sperie ca naiba. Dacă o să apărem mai mulţi dintre noi pe acolo, or să înnebunească. Cuvintele lui şoptite conţineau atîta adevăr, încît Cheyenne roşi. Eşti foarte direct, zise ea, pe un ton strangulat. Adevărat. Las limbajul ales pe seama femeilor de genul tău, doamnă Cheyenne. Ea era aşa de moale, încît scăpă lesa cîinelui. Toţi se gîndesc la lumea lui Joni Lynn, zise ea, încercînd să aducă discuţia pe un făgaş normal şi neutru.     El rîse. Atunci, probabil se gîndesc că a fost schim­bată la naştere, sau ceva de acest fel. Că, probabil, într-o casă respectabilă şi fără pată, din Whitney­ville, unii sînt terorizaţi de copilul Strong, care a fost o povară încă de cînd l-au adus acasă de la spital. Faptul că nu este o Strong din născare va confirma talentul lui Joni Lynn. Cheyenne tresări. Destul de incredibil, acum două săptămîni, Martha Mayfield îi expusese o teo­rie, similară. Familia Mayfield înghiţea mai uşor aceasta decît faptul că o Strong putea fi atît de talentată, de morală şi de sociabilă. Peppy îşi alese chiar acel moment să tragă de lesă, nerăbdător în încercarea de a se mişca din nou. Nu întîlni nici o rezistenţă, din moment ce Che­yenne nu apucase celălalt capăt. Peppy lătră, tri­umfător, şi o şterse, profitînd de libertatea lui ne­aşteptată. Peppy, întoarce-te! ţipă Cheyenne. Privi cum vîrful cozii cîinelui dispăru după btoc. Peppy! Vocea ei se ridică într-o comandă, o comandă căreia cîin- ele nu i se supuse. Peppy o luă la sănătoasa, fără să se uite înapoi. Peppy a şters-o, remarcă Caleb. Nu a mai ieşit singur noaptea, zise Cheyenne, nervoasă. A scăpat o dată, în timpul zilei, şi nu l-am găsit ore întregi. în cele din urmă, ne-a sunat un vecin şi ne-a spus că l-a văzut pe Ruta Şase, să­rind în susul şi în josul drumului. A fost lovit aproape de trei ori! Se pare că i s-a suit libertatea la cap. Acelaşi lucru i s-a întîmplat vărului meu Bo, chiar după ce a- ieşit prima dată din puşcărie. A fost atît de sălbatic, încît a fost închis la loc, după o zi. Oh! Un sentiment de ceva ireal o năpădi pe Cheyenne. Nu mai auzise pe nimeni vorbind de vreo rudă închisă, pentru că nu cunoscuse pe ni­meni care să fi păţit aşa ceva. Apoi văzu strălucirea din ochii imposibil de al­baştri ai lui Caleb. Nu aruncase remarca asta la întîmplare, ci o calculase intenţionart, ca să o şo­cheze. De parcă ar fi ales, în mod deliberat, ca un bărbat ca el să spună aceste lucruri unei femei cum era ea. Ea îl fixă cu privirea, uimită de ceea ce simţea. Poate mă duc să-l vînez pe Peppy, continuă el, zîmbind. îl prind şi îl duc acasă. Friptura de cîine este o minunăţie. Este o delicatesă pentru noi, Strong-ii. Ea ştia că el.o batjocorea, pe ea şi întregul oraş, pentru opinia nefondată pe care o avea despre ei. O, termină! zise ea, dur. Nu cred o clipă că Strong-ii mănîncă cîini! ' - A, doamna este un cetăţean luminat, cu vederi liberale. Dar spune-mi, madam, ţi-ai lăsa fiul sau fiica Să se întîlnească cu un Strong? De vreme ce fiica mea are şase ani şi fiul meu doar cinci, cred că întrebarea este nepotrivită. O scăpare foarte frumoasă, domnişoară Che­yenne. Eşti o femeie manierată, cînd şi cînd. Şi, cu siguranţă, prea bine crescută ca să rişti să te sui pe şaua motocicletei mele, ca să căutăm cîinele. Zîmbetul lui încrezător şi răutăcios o aţîţă, de parcă el ştia că nu-i va accepta provocarea. O năpădi un acces de sălbăticie total neaşteptat. Era uimită că recunoştea aceste sentimente, din moment ce niciodată nu fusese furioasă. Aşa cum ştia Caleb Strong. Respiră adînc. Inima îi bubuia în piept şi simţi cum mintea i şe luminează. El era al naibii de sigur că ea nu va evada din mica ei lume sigură. Ei, ce ştia el? întrebă o voce din subconştientul ei. Îţi accept invitaţia amabilă de a-l căuta pe Peppy, spuse ea, şi făcu un pas mare spre motoci­cleta monstruoasă.

Capitolul 1 Buchetul de mireasă nu era tot ce aştepta Gina de la Bruce. Îl muta dintr-o mână într-alta, aşteptând în spatele bărbatului înalt, care va deveni soţul ei imediat ce cuplul dinnaintea lor va termina cu jurămintele. Îşi vârî nasul în buchet şi inspiră mirosul greu. Fusese surprinsă că el nu-şi amintise că ura trandafirii. Iar buchetul ei era făcut din aceste flori, albe şi roz. Dar, bineînţeles, acest buchet făcea probabil parte din pachetul de nuntă de la micuţa capelă din Las Vegas în care reverendul Findiay îi va lega viaţa de cea a bărbatului de lângă ea. Bineînţeles că nu se aştepta la nimic special când plecase de acasă, din suburbia Chicagoului, ca să se mărite cu cel pe care-l iubea. Ceremonia nu era atât de importantă, dar nici nu putea aştepta până ar fi făcut planuri pentru o nuntă cu toată familia, care nu era prea încântată de relaţia ei. Nu-i plăcea că în acest moment Bruce era prea tăcut. Îi cercetă profilul şi descoperi o cută pe frunte, ceea ce o făcu să creadă că şi el era nervos. Mută din nou buchetul în cealaltă mână şi se agăţă de braţul lui, dorind să-l simtă lângă ea, dorind să simtă că luase o decizie bună. O săptămână era un timp prea scurt ca să decizi ce e bine pentru viaţa ta. Peste câteva minute, cei douăzeci şi patru de ani de singurătate vor lua sfârşit şi se simţea speriată. — Aş fi vrut să-ţi schimbi uniforma, spuse ea mângâind textura hainei maro-închis. El îi luă mâna în palma lui puternică. — Nu ştiam că nu-ţi place uniforma mea, spuse el uimit. — Arăţi teribil de solemn, sopţi ea privind perechea care intrase în camera de aşteptare. Ochii lui întunecaţi o priviră cercetător şi aruncă o privire sardonică. În cele din urmă zâmbi, dar numai buzele lui îşi schimbară forma, chipul îi rămase la fel de întunecat. — Cred că eşti singura fată care n-ai fost orbită de uniforma mea de ofiţer de marină. Amintindu-şi cât de impunător i se păruse când îl zărise pentru prima dată, la petrecerea dată de prietena ei Claire, se retrase un pas şi prinse din nou buchetul cu ambele mâini. Oare de aceea se îndrăgostise prima lui soţie de el? Pentru că arăta minunat în uniforma de ofiţer de marină? Pe Gina o duru să se compare, chiar înaintea nunţii, cu prima lui soţie. — Credeam că ştii cum sunt, spuse ea cu voce nefericită. — Aha, asta ar trebui să fie prima noastră ceartă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea Gina în acel moment era o ceartă. — Ar fi a doua, îi reaminti ea. Prima avusese loc în momentul în care îi explicase că nu va fi a lui înainte de căsătorie. — Nu ţin scorul, spuse el iritat. Îţi place buchetul? Fu salvată de intrarea asistentei reverendului, o tânără îmbrăcată într-o robă albastră din satin, care-i aduse aminte Ginei de soţia unui Moş Crăciun. — Jonathan Kenyon şi Gina Livingstone, citi femeia de pe o foaie de hârtie. Revedendul Findiay este gata. Urmaţi-mă, vă rog. Auzind numele de Jonathan, Gina fu la fel de şocată ca atunci când el completase fişa pentru licenţă. I explicase că Jonathan B. Înseamnă Jonathan Bruce, primul nume fiind cel al bunicului său, pe care nu-l folosea nimeni. Fusese totuşi straniu să-i afle numele întreg în ziua căsătoriei. Oricum, l-ar fi iubit chiar dacă l-ar fi chemat Rumpelstilskin. Păşind în capela minusculă, Gina avu un sentiment de tristeţe. Reverendul aproape moţăia, în strana înconjurată de flori artificiale prăfuite. Bruce tuşi şi reverendul se trezi. Cu un un gest teatral, îi invită să se aşeze în faţa lui. — Fericitul cuplu va sta aici. Mabel va fi domnişoara de onoare şi va sta lângă mireasă, iar nepotul meu, Tad, va sta lângă mire. Se părea că reverendul depunea mult efort pentru fiecare ceremonie, de aceea îl găsiseră aţipit. Acesta păstră un moment de tăcere înainte de a deschide cartea din faţa sa. Cu toate acestea nu-şi aruncă deloc privirea pe ea, fiindcă ştia slujba pe dinafară de multă vreme. Respirând adânc, Gina cercetă cu grijă faţa lui Bruce, căutând vreun semn de regret. Îi iubea linia clasică a obrazului, oasele bine conturate, inteligenţa din privire, nasul acvilin. Peste câteva momente, acest bărbat superb va deveni soţul ei. Simţindu-se privit, se întoarse spre ea şi-i zâmbi uşor. — Eşti o mireasă superbă. — Mulţumesc. Însă complimentul lui o întristă. Vocea îi sunase ca şi când ar fi făcut-o din obligaţie. — Dacă toată lumea e prezentă, putem începe, spuse reverendul pompos. Ceva lipseşte, se gândi Gina, încercând să nu plângă. Era oare depresia oricărei mirese dinainte de nuntă? Până în acest moment fusese veselă şi entuziastă. Când îl întâlnise prima oară pe Bruce ştiuse că el este cel ales. Până atunci, niciun bărbat nu-i făcuse inima să tresară. Vorbele preotului îi erau familiare. Gina fusese domnisoară de onoare la multe nunţi şi-şi amintea ceremonia cuvânt cu cuvânt. Când reverendul Findiay o întrebă dacă vrea să-l ia de soţ pe Bruce, răspunsul ei veni clar şi răspicat. — Acum poţi săruta mireasa, spuse reverendul cu atâta satisfacţie în glas, ca şi când i-ar fi cunoscut de foarte multă vreme. Este un bun actor, se gândi Gina. Acesta a fost primul ei gând de femeie măritată. Sărutul lui Bruce fu scurt şi fără pasiune. Probabil se va revanşa mai târziu, se gândi Gina, în timp ce domnul Findiay aproape îi dădea afară. Afacerile pe primul loc. În anticameră mai aşteptau încă două perechi. — Ei bine, spuse Bruce, nu este exact ceea ce îţi doreai, dar suntem legal soţ şi soţie. Gina chicoti, eliberându-se de tensiunea în care stătuse cele câteva ore de când ajunsese în Las Vegas. Avea nevoie de această descărcare. Bruce o luă de mână, ieşiră din capelă şi opri un taxi. Oare o va duce la motelul în care stătuse el cu o noapte înainte? Cu toate că era jumătatea lui septembrie aerul era foarte încins. Îşi scoase jacheta, rămase într-o bluză foarte sexy şi se aşeză confortabil lângă el. Dar această ţinută nu avu niciun efect asupra proaspătului ei soţ. — Ţi-e foame? întrebă el. — Sunt moartă de foame. Şi acesta era adevărul. Cu excepţia unei felii de pâine prăjită şi o ceaşcă de ceai nu mâncase nimic. Soţul ei îi spuse şoferului de taxi unde să-i ducă şi se retrase cât mai departe de ea. Cuplurile proaspăt căsătorite stau unul lângă altul, se gândi ea, dar comportamentul lui o făcu să-i fie teamă să-l atingă. Bruce nu fusese niciodată reticent în a-şi arăta sentimentele faţă de ea. Se sărutaseră tot timpul în turul oraşului Chicago, chiar şi în submarinul de la Muzeul celui de-al Doilea Război Mondial. De ce era atât de distant acum când erau căsătoriţi? Era prima ei vizită în Las Vegas şi luminile orbitoare în mii de culori o făceau să se simtă confuză. Hotelul la care se opriră era un colos din sticlă şi metal, în linii futuriste. Înăuntru, o mulţime de oameni îmbrăcaţi în cele mai diverse haine, de la rochii de seară de firmă, la blugi şi tricouri rupte. Toţi se miscau într-un ritm ameţitor, dar drumurile tuturor se terminau în cazinoul imens, îmbrăcat în roşu şi argintiu. — Ce joc îţi place să joci? întrebă Bruce. Blackjack, ruletă, bacara, keno? Ea începu să râdă. — Ştii prea bine că nu joc. Te voi privi pe tine. — Vrei să spui că nu ţi-ai încercat niciodată norocul? Poftim, spuse el scoţând un pumn de bani din buzunar. Încearcă-ţi şansa undeva. — Cincizeci de dolari! Nu vreau să-ţi irosesc banii, Bruce. — Trebuie să fie ceva care ai vrea să încerci. — Bine, o să-ţi fac pe plac. Voi încerca la un automat, dar o singură dată, să văd ce se întâmplă. — Sunt o mulţime aici, spuse el, arătându-i şirul lung de jocuri. O gălăgie asurzitoare de ţipete şi zornăit de bani îi întâmpină când intrară în imensa încăpere. — E foarte aglomerat aici, spuse el zâmbind. La care vrei să te instalezi? — Vreau la una cu cireşe şi portocale, una nichelată, dacă se poate. — Nichelată să fie, spuse el râzând. El o luă înainte şi Gina îl urmă. După câţiva paşi, îşi dădu seama că soţul ei şchiopăta uşor. Înainte de a se despărţi, acum trei zile, nu avea nimic. — Ce s-a întâmplat cu piciorul tău? îl întrebă ea ajungându-l din urmă. — Oh, mai nimic. Am alunecat pe marginea piscinei, la fermă. — Nu înţeleg de ce n-am observat mai devreme. De ce n-ai spus nimic. Te doare? — Gina, nu-ţi face griji. Nu este nimic grav. Bruce îi strecură ceva în palmă. — Dar astea nu sunt jetoane. — Nu-ţi fie frică, monedele de un dolar merg la orice maşină de aici. — Bruce! Dar nu vreau să joc cu bani. — De ce nu? Eşti în luna de miere. — Dar nu vreau să pierd. — Nu-ţi fie frică să-ţi încerci norocul. Hai, uite! Un bărbat tocmai a părăsit o maşină, dacă suntem rapizi o prindem. După câteva secunde, se afla în faţa maşinii nichelate, într-o cuşcă de sticlă. Vârî o fisă şi imediat portocale, cireşe şi lămâi se perindară prin faţa ochilor ei. — O singură lămâie. Nu este prea bine, nu-i aşa? întrebă ea studiind combinaţia care-i ieşise. — Nu trebuie să te opreşti după prima încerare, o îmbărbătă el. — Dar, Bruce... — Încearcă din nou, insistă el. Se părea că pe el îl hipnotiza mersul circular al semnelor pe ecranul maşinii, dar Gina se simţea mai mult vinovată decât optimistă când vârî încă un dolar. Bruce era foarte cheltuitor, pentru că familia lui era bogată, însă Gina, care muncise din greu ca asistent decorator, ştia valoarea fiecărui bănuţ. Aproape că se certase cu Bruce când acesta o anunţase că nu va mai trebui să muncească după căsătorie. Spera ca peste câteva luni să-şi schimbe părerea. După ce îi mâncase aproape jumătate din monedele pe care le avea în mână, aparatul arătă şi prima combinaţie câştigătoare. Nu câştigă prea mult, dar recuperă ceva din bani. — Poftim, spuse ea întinzând monedele soţului ei. Nu vreau să mai pierd niciun ban. Mă las păgubaşă. — Nu vrei să vezi dacă poţi câştiga jackpotul? — În niciun caz. Îţi sunt datoare şapte dolari. — Ai uitat că acum suntem căsătoriţi. Jumătate din ce am îţi aparţine. Restaurantul era parcă din altă lume. O muzică în surdină şi o atmosferă de lux orbitor. Gina se simţi stânjenită în costumul ei ieftin. Un chelner în costum roşu veni să le ia comanda pentru băuturi, iar un altul le oferi meniurile îmbrăcate în piele fină, roşie. Gina sorbea încet din paharul cu daiquiri în timp ce-şi privea soţul. De obicei, înainte de masă lua două pahare de votcă şi gheaţă, dar în această seară muta paharul dintr-o parte în alta. — Este ceva în neregulă cu băutura ta? — Nu, nu este nimic. O privi lung şi-i zâmbi. Putem comanda? Melcii arată bine, sau poate crevete? — Bruce! Ştii foarte bine că sunt alergică. Doar nu vrei să-mi petrec noaptea nunţii la spital? — Bineînţeles că nu, spuse el repede. Mă gândem să comand pentru mine. Întâi trandafiri şi acum crevete, gândi Gina, supărată. Cum de uita Bruce atât de repede orice lucru legat de ea? Nu stătuseră despărţiţi decât câteva zile în care Bruce fusese plecat la ferma familiei lui din California, ca să încheie o afacere împreună cu fratele său. Înainte de a se despărţi, se cunoşteau foarte bine. Oare credea că a făcut o greşeală căsătorindu-se cu ea? — Cred că n-ar trebui să mănânc prea mult, spuse ea încercând să pară veselă. După o săptămână petrecută în Las Vegas, nu voi mai putea să intru în haine. — Aş vrea să vorbim despre asta, spuse Bruce uitându-se în meniu. Am făcut alte planuri. — Ce planuri? — O să fii supărată dacă nu vom sta în Las Vegas? — Bruce, ştii că n-am fost prea entuziasmată să ne petrecem luna de miere în Las Vegas. — Ei bine, am aranjat să mergem într-un loc unde să avem parte de puţină linişte. Cu toate că ideea îi surâdea Ginei, felul în care vorbea Bruce o puse pe gânduri. — Unde vom merge? — Este o surpriză. — Bruce, ştii că nu-mi plac surprizele. — Vei şti când vom ajunge. — Bruce! — Nu-ţi voi spune. Înainte să-i poată răspunde, chelnerul se întoarse ca să le ia comanda. Bruce se oferi să comande pentru amândoi, şi ea dădu din cap, nepăsându-i ce va mânca. Când sosi primul fel, Gina nu mai avea poftă de mâncare, în schimb Bruce se aruncă pur şi simplu asupra delicioaselor scoici. Purtară o conversaţie impersonală, ca şi când ar fi fost două foste cunoştinţe. Ea nu-şi explica această atitudine din partea lui. Părea foarte nervos. Oare regreta acest mariaj? Era foarte serios, ceea ce nu-i stătea în fire. Până când se despărţiseră acum trei zile, părea foarte îndrăgostit. Conversaţiile lor erau spirituale şi pline de haz. Chiar şi Claire îl evaluase drept puţin superficial. Gina nu mai suportă. — Te preocupă ceva, Bruce? — Bineînţeles că nu, dragă. Îţi promit că luna noastră de miere va fi memorabilă, răspunse el. Dar niciun zâmbet, nicio privire caldă, nimic. Acest fapt o făcu să-şi dea seama că ceva nu era totuşi în ordine. — Bruce... Dacă ai o problemă, ştii foarte bine că poţi să-mi spui. — Îmi voi aduce aminte... dacă voi avea o problemă, spuse el solemn. Când terminară masa, ieşiră în stradă şi luară alt taxi. Gina folosise camera lui de motel ca să se schimbe în toaleta de nuntă, dar atunci fusese atât de preocupată încât nu băgase de seamă nimic. Acum, întoarsă împreună cu soţul ei, studie toate detaliile. O reproducere după Renoir trona deasupra patului imens îmbrăcat într-o cuvertură roşie strălucitoare. Aşteptă câteva momente, în speranţa că Bruce o va lua în braţe şi-i va spune cât de mult o iubeşte, dar acesta începu să-şi facă bagajele, aşa că intră în baie şi se schimbă în cămasa de noapte ivorie, cadou de nuntă de la buna ei prietenă, Claire. Întoarsă în cameră rămase în cadrul uşii, sperând ca el s-o privească. — Eşti gata de plecare? întrebă însă el cu valiza în mână. — Poftim? Credeam că vom rămâne aici în această noapte. — Doar ţi-am spus, avem alte planuri. — Dar... se opri, neştiind ce să mai spună. Cum ar fi putut să-i spună că se simţea părăsită în noapte nunţii, când ar fi vrut să facă dragoste cu soţul ei pe care-l iubea mai mult decât orice? — Nu te speria. Am să mă revanşez când vom ajunge. Se schimbă repede şi ieşi în faţa camerei, unde Bruce punea bagajele într-o maşină veche şi prăfuită. Pentru Gina, era o nouă surpriză. Se aştepta ca Bruce că conducă o maşină model sport, ceva cu un motor puternic, nu o asemenea rablă. — Bruce, trebuie să le spun părinţilor mei unde mergem. — Iubito, spuse el fără s-o privească, acum eşti femeie măritată. Nu trebuie să le spui lor unde-ţi petreci luna de miere. — Măcar să le telefonez, să le spun că nu vom rămâne în Vegas. — Lasă că le vei spune când vom ajunge la destinaţie. O luă de mână şi aproape o împinse în maşină. După aceea se sui şi el şi demară. Conduse în linişte, cu viteză moderată, şi Gina se retrase lângă fereastră şi privi cerul înstelat. Se concentră asupra constelaţiilor, încercând să le recunoască. Ochii i se închiseră şi aţipi. — Scuză-mă că te-am trezit, spuse Bruce încet, dar vreau să iau nişte cafea. Aveam nevoie, ca să mă ţină treaz. Vrei şi tu? Trezindu-se încet, Gina simţi mâna lui mângâindu-i obrazul. — O să rămân trează, ca să te ţin de vorbă, murmură ea ameţită, mişcându-şi mâna de-a lungul piciorului lui. — Dacă ai de gând să mă ţii treaz în acest fel, spuse el privindu-i mâna, mariajul nostru va fi consumat într-o parcare. Privindu-l cu dragoste, Gina îi mângâie uşor obrazul, apoi îşi trecu mâna prin părul lui. El se apropie şi o sărută cu pasiune. O prinse în braţe şi o trase aproape de el, strângând-o la piept. Mâna lui urcă până la pieptul ei, ce se ridica în ritm alert. O mai sărută câteva secunde, apoi se retrase repede şi ieşi din maşină. Îl privi cum se depărtează, dezamăgită de bruscheţea cu care se desprinsese de ea. De ce oare nu pot avea o noapte a nunţii la fel ca toată lumea? De ce se aflau aici, în mijlocul pustietăţii, în loc să se iubească într-o cameră confortabilă de hotel? De ce Bruce a păstrat distanţa toată ziua, şi de ce o părăsise acum când fiecare părticică a corpului ei îl dorea? Oare când se va purta ca un adevărat soţ? Sărutul lui îi demonstrase că totuşi nu-i era indiferentă; când o strânsese la piept, îi simţise şi ea bătăile inimii accelerate. Atunci, ce se întâmpla cu el? Când se întoarse cu două pahare de cafea, se decise să pretindă că totul era în regulă. — Cum doreşti cafeaua, simplă sau cu lapte? întrebă el. — În niciun fel. Mie îmi place ceaiul. — Oh, îmi pare rău, am uitat. Mă duc să-i iau un ceai, spuse el cu voce stranie. — Nu, nu este nevoie. Trează, rămase pe gânduri. Totul pornise de la călătoria lui la ferma părinţilor. Oare aceştia fuseseră împotriva căsătoriei cu ea? Sau poate fratele lui? — Bruce, spuse ea ezitant, fratele tău a fost împotriva acestei căsătorii? — N-a spus nimic despre asta, răspunse el calm, ceea ce-o făcu să-l creadă pe cuvânt. — Atunci, părinţii tăi? — Nu. Următoarea întrebare i se strecură în minte ca un şarpe de foc. — Îţi pare rău că te-ai însurat cu mine? — Nu, Gina, nu-mi pare rău. Vorbele sunară aproape sincer, dar răspunsul n-o satisfăcu. Nu-i spusese că o iubeşte, că o doreşte, că are nevoie de ea. Nimic din ceea ce ar fi dorit ea. Rămase mult timp gândindu-se dacă nu cumva făcuse o greşeală. — Când îmi vei spune unde mergem? — Când vom ajunge. — Mergem spre Nevada? — Suntem deja în Arizona. Monotonia drumului o făcu din nou pe Gina să-şi simtă ochii grei. Îşi sprijini capul, dar nu de umărul soţului ei, şi adormi.

Suspiciune de Annabel Murray I. — De mult doream să te întreb, Vicky, nu te‑ai săturat să duci o asemenea viață? Gail Sampson își privea sora care se pregătea să iasă pentru a treia oară în acea zi. — Să mă satur? Victoria Raven, Vicky pentru prieteni, râse ușor. — Din contră, n‑am timp să mă plictisesc. — Aș vrea să te pot crede, suspină Gail, dar ești mereu pe drumuri. Aproape nici nu te vede omul. Fără a mai spune că practic nu ești niciodată la tine acasă, asta nu‑ți lipsește? — Bineînțeles că nu. Frumoasa gură senzuală a lui Vicky schiță un surâs amuzat. — Evident, regret că nu te pot vedea mai des pe tine și pe Barry, dar în rest… O să am destul timp să tricotez la gura sobei când o să fiu bătrână. Dar acum, cât mai sunt tânără, am intenția fermă de a străbate lumea în lung și‑n lat. — O să vină și ziua când vei dori să te stabilești undeva și să te măriți, obiectă Gail. Dacă nu cumva te gândești să faci asta la pensie, adăugă ea cu un aer puțin ironic. Privirea verde a surorii mai mici licări șmecherește. — Toate femeile măritate sunteți la fel. Vreți ca toată lumea să vă urmeze exemplul. — Trebuie să recunosc că am destule de spus în favoarea căsătoriei, i‑o întoarse Gail. — A ta, într‑adevăr, este foarte reușită, recunoscu Vicky. Sora ei era măritată cu un doctor; se adorau și formau un cuplu perfect din toate punctele de vedere. — Totuși, nu ai reușit să mă convingi, reluă ea. Îmi iubesc prea mult libertatea. — Așa crezi acum… Dar așteaptă să cazi pradă farmecului vreunui superb reprezentant al genului masculin și o să‑ți schimbi pe loc părerea. — M‑ar mira nespus, cred că sunt complet imunizată în privința asta. Dacă culoarea blondă a părului și silueta îi asigurau un mare succes în ochii bărbaților, unii din ei chiar foarte atrăgători, nici unul din cei întâlniți până acum nu‑i plăcuse într‑atât încât s‑o facă să se gândească măcar pentru o secundă, să se îndepărteze pe drumul pe care și‑l alesese. — Bine… și unde te mai duci în seara asta? o întrebă Gail, începând să coboare scara. — La un cocktail. Laura a aranjat ceva. Vicky nu rămânea niciodată destul timp la Londra ca să stabilească niște relații durabile sau măcar să cunoască numele oamenilor din cercul în care se învârtea. De altfel, fluctuația era mare și, în mintea ei, îi asemuia cu niște păsări călătoare. — Iar? Gail se oprise și o privea coborând. — Nu ți s‑a acrit de atâtea serate? Mă și întreb cum de poți rămâne atât de suplă, cu toate aceste petreceri. Și suspină cu invidie privind silueta mezinei ei, pe care se mula o rochie de seară din mătase turcoaz. Gail fusese întotdeauna puțin plinuță. — Foarte simplu, replică Vicky. Mă mulțumesc cu un singur pahar și o singură farfurie până la sfârșitul serii. Doar nu mă duc pentru bufet ci pentru plăcerea de a vedea lumea. Oamenii mă fascinează. Poate că o fascinează oamenii, gândi Gail cu tristețe, dar nimeni nu‑i reținea prea mult timp interesul. Departe de a fi o persoană superficială, Vicky lega și strica relațiile cu aceeași ușurință și aceeași lipsă de regrete cu care părăsea un loc pentru a se îndrepta spre un altul, mai exotic și mai atrăgător. Probabil că doar Gail, care era de altfel singura ei familie, avea un loc permanent în inima ei. — Și când contezi să‑ți iei din nou zborul? — Sper că peste vreo trei săptămâni, răspunse Vicky entuziasmată. Am stat destul închisă în birou. — Și de data asta unde te duci? — În Caraibe. Travelway este în tratative cu o nouă rețea de hoteluri recent construite în zonă. Va fi una din inspecțiile mele obișnuite. Vicky dorise întotdeauna să călătorească și știa că cea mai bună metodă de a‑și satisface această ambiție era să lucreze în turism. Urmase studii de specialitate. Acum, la douăzeci și cinci de ani, avea un salariu în lire sterline format din cinci cifre și un post la o agenție care îi convenea; aici se ocupa să plănuiască și să vândă călătorii, cea mai mare parte cu destinații de vis. Trei ani de serviciu nu reușiseră s‑o facă să se plictisească. Îi ajungea să se afle într‑un aeroport, pe picior de plecare, ca să simtă cum îi crește nivelul adrenalinei. Își petrecea cam jumătate din timp în străinătate pentru a negocia contracte cu diferite grupuri hoteliere, companii de aviație și firme care închiriau mașini, iar restul în Anglia, în stațiunile turistice la modă. Timpul petrecut la sediul londonez al Societății Travelway era întotdeauna cat mai scurt posibil. Vacanță își lua rar. În fond, prin specificul activității ei, avea mereu impresia că e în concediu, obiecta ea când Gail părea că se supăra prea rău peea. După ce taxiul plecă s‑o ducă pe sora ei la ultima serată dintr‑o lungă succesiune de mondenități, Gail închise ușa și se sprijini de ea, cu fruntea încrețită de îngrijorare. Se necăjea prea mult din cauza lui Vicky și a existenței ei – artificială în ochii ei – pe care aceasta o ducea. Barry, soțul ei, îi reproșa adesea asta. Chiar atunci, el apăru în pragul salonului și ghici imediat starea de spirit a soției sale. — Vicky a plecat din nou, nu? Doamne, Gail, e mare acum… și e fată inteligentă. — Știu, știu… Gail se apropie de el și i se ghemui la piept. — Dar asta nu mă împiedică să fiu îngrijorată, continuă ea. Aș dori atât de mult să fie fericită, Barry. — Te asigur că este. Face numai ce are chef să facă… — Dar oamenii ăștia pe care îi frecventează! Nu printre ei îl va întâlni pe bărbatul care îi trebuie. — Și de care nu are încă nevoie, după câte am înțeles eu. Și nici nu‑și face iluzii în privința bărbaților, sunt sigur de asta. Îi consideră doar amuzanți… dar complet neinteresanți. Gail scoase un suspin. Ca soție fericită, îi dorea și lui Vicky același lucru, dar începuse să dispere, îi mărturisi ea lui Barry. — Va sfârși prin a se liniști când va găsi bărbatul vieții ei, sunt convins de asta, scumpa mea. Mai dă‑i încă un an și se va plictisi de toate astea. Chiar și călătoriile își vor pierde în timp farmecul lor. O să vezi că nu se va mai gândi decât să se ancoreze undeva. * * * În taxi, Vicky era preocupată de cu totul altceva. Nu de petrecere care, după cum bine ghicise cumnatul ei. nu reprezenta mai mult decât o simplă distracție, ci de viitoarea ei misiune. Multe lucruri depindeau de succesul ei, eventual un parteneriat cu acest nou grup hotelier. Pentru ea asta însemna cincisprezece zile în Caraibe, deplasări în majoritatea insulelor pentru a vizita hotelurile și a hotărî dacă ele corespundeau criteriilor de exigență ale clientelei britanice, apoi elaborarea și semnarea contractului. Asemenea tratative pretindeau nu numai competență ci și talentul de a stabili raporturi bune cu directorii, pentru a obține tarife preferențiale. Își alungă din minte temporar aceste preocupări profesionale când taxiul o lăsă în fața unei case în stil georgian, situată pe malul Tamisei. În ciuda temperaturii scăzute a lunii ianuarie, invitații, elegant îmbrăcați, roiau pe trotuar. Puțini oameni își petreceau noaptea în același loc, dacă aveau posibilitatea să se ducă încă la vreo două sau trei petreceri. — Bună seara, scumpa mea. Gazda lor, Laura și nu mai știa cum, rezerva la toată lumea aceeași primire anonimă, plină de prudență. — Intră, ia un pahar și fă cunoștință cu toată lumea. Ceea ce Vicky și făcu, cu calm și siguranță. Trecu plină de grație de la un grup la altul, amestecându‑se în conversație, aruncând câte o poantă. Era peste tot binevenită, farmecul și frumusețea ei servindu‑i ca introducere, mai ales în compania bărbaților. — Mereu între două călătorii? o întrebă un bărbat tânăr, a cărui figură îi reamintea în mod vag de ceva. Dar el nu aștepta un răspuns detaliat și nici nu‑l primi. Vicky înțelesese de mult timp că o discuție serioasă nu era posibilă cu aceste păsări de noapte. Nu‑i disprețuia pentru asta, dar câteodată i se întâmpla să‑i plângă căci, dacă pentru ea aceste reuniuni mondene nu erau decât un mod ocazional de a‑și petrece timpul, pentru ei constituiau fundamentul întregii lor existențe. Recepția cunoscu de‑a lungul orelor mai multe valuri de invitați, ca în sfârșit să rămână doar un mic nucleu, format mai ales din femei. — Dorește cineva cafea? se interesă Laura. Sau o ținem pe șampanie? Aproape toată lumea optă pentru cafea. Era momentul când, rămași într‑un cadru restrâns, conversația devenea mai serioasă. Se vorbea de cei care plecaseră, de cei care nu veniseră, câteodată cu puțină malițiozitate, câteodată cu aviditate, cum era cazul acum. — Ce s‑a întâmplat cu „Turnul de fildeș” în această seară, Laura? se interesă o fermecătoare roșcată cu ochii verzi. Gazda ridică din umeri cu un aer dezinvolt… — Cine știe? Ăsta nu face decât cum îl taie capul. — Un adevărat sălbatic, interveni o altă invitată. — Independența personificată! Dacă descrierile erau atât de diferite, păreau și destul de misterioase. — De ce „Turnul de fildeș”? Vicky era intrigată. — De necucerit, scumpa mea, declară o preafrumoasă brunetă, cu o voce pe care Vicky o consideră încărcată de animozitate, ca și cum ar fi avut motive să‑i poarte pică acestui domn. Nici una dintre noi n‑a reușit să‑i sucească mintea. — Sau încă n‑am aflat noi, interveni o alta. — Are un nume totuși? se interesă Vicky. În fond, nu era un subiect de conversație mai rău ca altele. — Cine naiba îl știe! replică micuța roșcată. Cred că am auzit odată pe cineva strigându‑l Rocky, dar cred că era doar o glumă. Unde l‑ai descoperit Laura? Nu prea ne seamănă, nu‑i așa? — Pur și simplu a venit aici într‑o seară cu o prietenă. Laura își aprinse o țigară. — Iar faptul că nu prea ne seamănă, mi se pare mai mult o chestiune de gust… Ceea ce explică de altfel și de ce sunteți toate nebune după el. Vicky era din ce în ce mai curioasă. Acest „Rocky”, sau care i‑o fi fost numele, trebuia să fie un bărbat deosebit, dacă reușise să înflăcăreze aceste minți blazate. — Ei bine, când vorbești de lup… Din nou să făcuse auzită vocea înțepătoare a brunetei. — Iată cine a venit și pe cine ne‑a adus astăzi. N‑a fost nevoie să spună mai mult. Un murmur ușor și toate privirile se întoarseră spre perechea care tocmai intra pe ușă. Și imediat, în timp ce Laura își îndeplinea misiunea de stăpână a casei, comentariile țâșniră, cu un ton mai scăzut decât înainte. — Rochia asta trebuie să fi costat o avere. — Pentru ce acoperă… sau descoperă, merită! — E mai accesibilă așa! remarcă cineva cu răutate. — Ați observat că are o adevărată predilecție pentru blonde? — Cine o mai fi și asta? — Habar n‑am. Își schimbă prietenele ca alții șosetele. — E un adevărat Don Juan. Le iubește și le părăsește! — Exact ceea ce îmi convine! Amuzată, Vicky își aduse contribuția: — Mi‑e groază de bărbații posesivi. — În locul tău, Vicky, m‑aș feri, o sfătui micuța roșcată. Multe femei și‑au schimbat părerea după ce l‑au întâlnit pe „Turnul de fildeș”. — În ceea ce mă privește, ar trebui să aibă într‑adevăr ceva extraordinar ca să mă răzgândesc, replică ea cinică. Totuși, îi trezise interesul. Mulți bărbați erau atrași de amestecul de răceală și senzualitate pe care îl ghiceau în ea. Unii încercaseră s‑o atragă într‑o aventură, alții să se căsătorească cu ea, dar ea le rezistase. Ar fi ceva nou și deosebit de excitant să‑și încrucișeze sabia cu acest domn care respinsese asalturile repetate ale acestor femei atrăgătoare. În timp ce el discuta cu gazda și îi prezenta splendida creatură care îl însoțea, Vicky îl studie cu atenție. Înțelese de unde îi venise porecla de Rocky. Înalt, cu o înfățișare atletică, degaja o impresie de forță ascunsă, iar figura cu trăsăturile aspre părea dăltuită în granit. Nu părea totuși lipsit de sensibilitate căci se întoarse brusc, ca și cum ar fi fost conștient că ea îl observa, și, timp de câteva derutante secunde, Vicky se găsi sub focul intens al unor ochi a căror culoare nu se putea distinge de la această distanță. În mod ciudat simți că se înroșește și se întoarse către vecina ei pentru a‑i adresa o remarcă oarecare – pe care mai pe urmă nici nu mai reuși să și‑o amintească. — Atenție, o avertiză aceasta, omul nostru te‑a reperat. Dacă este fidel principiilor sale, Laura ți‑l va aduce dintr‑un moment în altul. Niciodată până acum, în viața particulară sau în cea profesională, Vicky nu se mai simțise atât de speriată. Cu înfrigurare, cercetă din ochi încăperea căutând o eventuală portiță de ieșire, dar el se găsea între ea și singura ușă care exista și, abandonându‑și complet blondina, se apropie de ea. — Cunoașteți pe toată lumea cu excepția lui Vicky, cred, declară Laura. Vicky ți‑l prezint pe Craig. Ca de obicei, nici un nume de familie nu fu pronunțat. El schiță un salut din cap la adresa celorlalte femei dar ochii lui – constată acum că erau cenușii – rămaseră fixați pe Vicky. Îi întinse mâna și ea i‑o dădu pe a ei, nu fără o oarecare reticență. Simți ca o descărcare electrică. Căldura degetelor lungi păru că se propagă în tot corpul ei și doar absența comentariilor pe această temă o convinse că nu, salonul nu începuse să se învârtească. Cele auzite mai înainte o ajutară totuși să‑și revină. Acest domn avea o reputație periculoasă de seducător și chiar dacă ea nu se lăsa ușor impresionată, era mai bine să fie prudentă. Recomandare pe care trebui să și‑o repete când, cu o ușurință dezarmantă, el reuși s‑o monopolizeze, excluzându‑le cu amabilitate pe celelalte din conversație. Aflată atât de aproape de el, Vicky își dădu prea bine seama cât era de diferit de bărbații care frecventau în mod obișnuit aceste serate. Nu făcea parte din tagma celor îmbrăcați cu sobrietate în costum, dar nu făcea totuși nici o concesie modei. Reprezenta însăși virilitatea, de la părul des și negru, până la picioarele lungi și puternice. La această elegantă petrecere, blugii și cămașa descheiată la gât ar fi fost suficiente ca să atragă privirile asupra lui, dar atenția lui Vicky nu fusese reținută doar de îmbrăcăminte. Figura lui aspră și bărbia voluntară nu aparțineau tipului de petrecăreț, obișnuit al saloanelor mondene. Ochii lui cenușii, umbriți de sprâncenele stufoase, erau ușor strânși, sub efectul unei maxime concentrări. Vicky știa că, înainte să traverseze încăperea, el înregistrase deja toate detaliile înfățișării ei… ceea ce făcuse și ea, de ce să nu recunoască, în privința lui. Nu credea despre el că face parte din categoria celor care‑și petrec mult timp în aer liber, deși avea palmele puțin bătătorite. Pentru o astfel de viață, ar fi trebuit să fie mai bronzat. — Cine ești și cu ce te ocupi, Vicky? Vocea lui, cu inflexiuni profunde, avea un accent american sau canadian. Aparținea unei persoane cultivate. O altă surpriză, pe care ținuta lui vestimentară nu te‑ar fi lăsat s‑o bănuiești. — În general oamenii nu‑mi cer detalii despre activitatea mea. Dorise ca răspunsul ei să fie spiritual, își spuse enervată. Se simțea aproape timidă în fața lui, ea care nu era lipsită de replică, de obicei. Și felul cum o învăluia parcă din priviri nu aranja deloc lucrurile. — Dar tot ce te privește mă interesează, Vicky, obiectă el. Pulsul tinerei femei se acceleră. Tonul, puțin răgușit, părea atât de sincer încât se simți tentată, pentru o clipă, să‑i dea crezare. Își reveni însă repede. Ținând seama de reputația lui, era desigur interesat doar de un singur lucru. — Îți neglijezi prietena, observă ea. Nu fără o oarecare ironie, se gândi că era fără îndoială pentru prima oară când încerca să deturneze atenția unui bărbat asupra altei femei. Dar eșua în mod lamentabil. — Sophie știe prea bine că nu sunt proprietatea ei exclusivă. Și apoi, prefer să stau de vorbă cu tine. Colțurile gurii mari și senzuale șe ridicară ușor, ca și cum i‑ar fi ghicit stratagema prin care vroia să scape de el și s‑ar fi amuzat. Surâsul îi îmblânzi trăsăturile și atrase privirea lui Vicky spre buzele lui pe care le găsi nespus de ispititoare. — Sunt dezolată, dar eram pe picior de plecare, declară ea brusc. Pe altă dată, poate. Era o simplă formulă de politețe. N‑avea chef să‑l mai reîntâlnească pe Graig. Unde dispăruse oare frumoasa ei stăpânire de sine, dacă zece minute în compania lui o puneau pe fugă? Și nu era numai din cauza celor ce le auzise pe seama lui… Niciodată nu și‑ar fi închipuit că un bărbat ar fi putut‑o tulbura într‑atât. — Te însoțesc. Răspunsul lui îi tăie răsuflarea. Părea că nu‑și pierdea timpul: abia îi fusese prezentat. — Este inutil, voi lua un taxi, spuse ea pe un ton fără replică. Și se întoarse, căutând‑o pe Laura din priviri ca să‑și ia rămas bun. — Ei bine, o să‑l folosim împreună. Timp de câteva secunde, se măsurară din priviri. Ea înghiți cu nervozitate. — Dar… n‑ai nici cea mai mică idee unde locuiesc. Poate nu… — N‑are importanță, principalul e să fiu cu tine. — Eu… Se clătină ușor când, în trecere, el o prinse de cot și o trase spre ușa de intrare. — Dar, domnule…! — Craig, ajunge. O salutară în grabă pe gazdă și, în ochii tuturor femeilor prezente, Vicky reuși să descifreze o luminiță de curiozitate și invidie. — Presupun că scorpiile astea te puseseră deja în gardă împotriva mea, spuse el pe un ton ușor amuzat când ajunseră pe trotuar. — Mi‑au spus că‑ți schimbi prietenele ca șosetele, replică ea. — Oh, mult mai des! exclamă el. În exercițiul funcțiunilor mele, șosetele figurează pe ultimul loc. — Și în ce constau aceste funcții când nu e vorba să lași galeria cu gura căscată? — Ah, nu, tu n‑ai vrut să‑mi explici cu ce te ocupi. El oprise un taxi și o împingea acum pe bancheta din spate unde o urmă, cu un braț trecut nonșalant în jurul umerilor ei. — Unde mergem? Vicky, de obicei imaginea personificată a hotărârii, ezită. După ce stătuse un timp de trei zile la sora și cumnatul ei, plănuise ca seara asta să se ducă la ea acasă. Ar fi fost fără îndoială mai prudent să dea adresa lor, reflectă ea. Mai prudent dar mai puțin incitant, îi suflă un drăcușor. De ce să nu‑l prindă în plasa propriului joc? După câte auzise, el ar fi lăsat‑o mai ușor dacă ar fi crezut că‑i mușcase din momeală. Se aplecă și‑i indică șoferului adresa ei. — Un cartier șic, comentă tovarășul ei. Oricare ar fi natura activității tale, pare să fie rentabilă. Ea îi ignoră aluzia. — E momentul să afli, îi declară ea, că nu sunt genul de femeie care își pierde ușor capul. Deci să nu‑ți faci iluzii numai fiindcă te‑am lăsat să mă conduci acasă. „L‑a lăsat s‑o conducă acasă”! Termenul păru să aibă o nuanță ironică. Doar nu avusese de ales. În mod evident, Craig era maestru în arta de a‑și atinge scopul și, într‑un anumit fel, nu avea deloc impresia că‑și vor spune la revedere, jos în fața ușii. Dar era într‑adevăr grăbită să scape de el? Nu prea era sigură de asta! Încercă deci un sentiment de ușurare amestecată cu neliniște când ajunseră la destinație. Ușurare că a scăpat de intimitatea din mașină – intimitate de care, spre marea ei surpriză, nu încercase să profite – și neliniște de a se găsi în fața unei noi încercări. — Accept cu plăcere cafeaua, spuse el înainte ca ea să poată rosti vreun cuvânt. — Ce te face să crezi că aveam intenția să‑ți propun una? se zbârli ea. — Nimic, ba chiar din contra, de aceea ți‑am luat‑o înainte. Râsul lui era la fel de seducător ca și accentul și tot restul persoanei, iar Vicky nu se putu împiedica să‑i admire îndrăzneala. — De acord, urci dar numai atât cât să bei o cafea, îl preveni ea pe un ton ferm. El nu riposta în nici un fel dar nici nu aproba, iar maniera în care o privi în spațiul strâmt al cabinei ascensorului o tulbură nespus. Se așteptase ca el să se instaleze și să se lase servit, la fel ca cei mai mulți bărbați. Dar nu era cazul! Manifestând un viu interes pentru tot ce‑l înconjura, o urmă din salon în bucătărie, unde o ajută să pregătească cafeaua, și n‑ar fi fost deloc jenat să intre și în dormitor, dacă ea n‑ar fi evitat cu grijă orice ocazie. — Am impresia că ai călătorit mult, comentă el. Dacă nu cumva e vorba de logodnicul tău? O trecu un fior de teama, văzându‑l cum umblă cu câteva din cele mai prețioase suveniruri, dar nici un accident nu se produse. — Eu sunt cea care călătorește, răspunse ea așezându‑se cu grație într‑un fotoliu. Evitase să se așeze în enormul fotoliu Chesterfield ca să nu fie tentat să vină lângă ea, dar stratagema ei se dovedi ineficace. Craig se cocoță imediat pe unul din brațele fotoliului, poziție care era poate și mai intimă. — Ai bani, nu‑i așa? Ochii lui se plimbau cercetători prin încăpere. — Îmi câștig singură existența. Replica fu rostită pe un ton sec. Era decepționată. Nu cumva era un aventurier, un vânător de zestre, care alerga după o nevastă bogată? — Ei bine, și eu fac la fel. La aceste cuvinte, ea încercă o inexplicabilă ușurare. În fond, ce‑o interesa ce fel de om este? — Presupun că munca ta are legătură cu aceste călătorii, reluă el. — Într‑adevăr. Petrec unsprezece luni pe an în străinătate, exageră ea în mod voit. Aici e doar un refugiu între două călătorii. — Ceva mai mult totuși. Și din nou privirea lui parcurse încăperea, înregistrând toate detaliile, care purtau amprenta personalității ei. — Ai mult gust, observă el. Și cred că ești, ceea ce se numește în mod obișnuit o femeie de interior. — Așa după cum ți‑am explicat deja, mă aflu destul de rar aici, datorită carierei mele. Dar când sunt acasă, îmi place să mă simt bine. Știu să gătesc și să întrețin o casă. Totuși n‑am întâlnit încă bărbatul care să facă din mine o femeie casnică. După cincisprezece zile de stat acasă, simt nevoia să‑mi iau zborul. Crezu că observă o oarecare ușurare pe fața lui și‑și văzu imediat confirmată această impresie. — Ah, bine, înseamnă că nici tu nu cauți legături pe termen lung, remarcă el. E foarte bine, suntem făcuți pentru a ne înțelege. De altfel, eram sigur de asta. — Ce vrei să spui? Era intrigată și chiar puțin neliniștită, după această aluzie la o eventuală „legătură„. El se ridică și se postă în fața ei, părând să ocupe dintr‑o dată întreg spațiul cu prezența lui virilă. Inima lui Vicky își opri pentru o clipă bătăile. — Nu mă dau drept ce nu sunt, Vicky. Îmi place nespus compania femeilor frumoase. Dacă se ivește ocazia, nu‑mi displace o aventură cu una dintre ele și, în acest moment, doresc să am una cu tine. Dar nimic serios, nu‑i așa? Vicky înghiți cu greu. În ciuda tuturor eforturilor ei, nu găsea replica potrivită ca să‑i scoată această idee din cap, să‑l facă să înțeleagă că nu‑i împărtășea deloc punctul de vedere. Ochii cenușii se fixară acum pe gura ei și simți că o trec fiorii. N‑ar fi trebuit să‑i permită niciodată să se apropie atât de mult de ea. Se arătase prea sigură pe ea, prea sigură că este invulnerabilă. Dar ar fi putut face altfel? Fusese târâtă de un curent căruia nu‑i putea rezista și avea slăbiciunile ei, ca fiecare dintre noi de altfel. Simți cum se crispează când el, încetișor, întinse mâna și o cuprinse în brațe.

Capitolul 1   — Doamna Garrett... Este chemată doamna Garrett. Vocea indiferentă din difuzor o făcu să tresară pe tânăra femeie în halat, care citea în camera de îngrijiri medicale. Ridică receptorul, cu o expresie gânditoare în ochii mari cenuşii, care rămaseră aţintiţi asupra dosarului pe care-l studia. Făcu o adnotare în timp ce-i răspundea centralistei. — Aici Lezlie Garrett... Foarte bine, mă duc acolo. Mulţumesc. Se întoarse spre îngrijitoare şi declară: — Vreţi să-i spuneţi lui Billy Jansen că voi trece să-l văd curând, doamnă Lawrence? Dacă sunt căutată, voi fi la serviciul de chirurgie. — Da, doamnă Garrett. Thelma Lawrence o privi gânditoare pe Lezlie ieşind din birou. Ca marea majoritate a colaboratorilor, îngrijitoarea de la secţia de pediatrie era intrigată de seducătoarea psihologă. Doamna Garrett nu făcea confidenţe nici unuia dintre colegi şi se concentra asupra muncii sale cu o eficacitate şi o asiduitate apreciate de infirmiere. De când intrase în clinica particulară Riverview, acum mai mult de un an deja, un singur lucru se cunoştea despre ea: Lezlie Garrett era o practiciană fără pereche. Cu calificările sale, era de altfel de mirare că alesese să lucreze într-o instituţie atât de modestă, în loc să candideze la un post important într-unul din marile spitale publice din Atlanta. Reverview se bucura de o excelentă reputaţie în domeniul chirurgiei uşoare, a urgenţelor şi a obstetricii, dar nu oferea posibilităţile unei cariere, pe care le deschidea un spital universitar cunoscut. Lezlie intră în ascensor şi apăsă pe butonul etajului şapte, înainte de a se rezema cu spatele de peretele metalic al cabinei. Îndepărtă în mod reflex câteva şuviţe de păr şaten-roşcat care scăpaseră din aranjarea cu grijă a cocului elegant. Această coafură îi degaja faţa, punând în evidenţă fruntea bombată. Era întotdeauna foarte conştientă de aspectul său fizic. De când acceptase postul de directoare de evaluări psihologice în această clinică de pediatrie din Atlanta, Lezlie se simţise observată, judecată. Ca şi când i se pândea cea mai mică slăbiciune, sau un semn de imperfecţiune. Aşa că acorda aproape tot atâta atenţie aspectului său ca şi pacienţilor, preocupată să păstreze o înfăţişare foarte profesională, care să nu se preteze nici unei ambiguităţi. În primele luni, câţiva colegi încercaseră unele avansuri sau comentarii măgulitoare, dar rezerva tinerei femei descurajase până la urmă chiar şi pe cei mai tenaci admiratori. Deoarece adevărul era foarte simplu: Lezlie nu-şi dorea câtuşi de puţin să cultive relaţii personale. Nu avea nevoie de ele. Muncise din greu pentru a-şi obţine licenţa în psihologie, apoi gradul de conferenţiar universitar şi doctoratul. În timpul studiilor clinice obligatorii, suportase cu stoicism aluziile îndrăzneţe ale tinerilor interni, înfruntându-i cu un dispreţ glacial. Acum, ceea ce conta era doar meseria sa. Avea douăzeci şi nouă de ani, trăia singură şi fără legături, simţindu-se foarte bine. Ascensorul se opri şi Lezlie porni pe culoar însoţită de zgomotul ritmic al tocurilor înalte. La trecerea sa, mai mulţi medici se întoarseră, admirând, în ciuda menţinerii lor sobre, uşoara balansare a şoldurilor sau eleganţa picioarelor. Cei pe care silueta perfectă şi inteligenţa sa nu-i mai mira, erau fascinaţi de privire. Într-adevăr, în ochii cenuşii se ghicea o anumită melancolie, iar gura mică şi cărnoasă dezvăluia o senzualitate care nu putea fi ascunsă complet de atitudinea sa distantă. Totuşi, nimeni n-o agasa: era binecunoscut că doamna Garrett nu admitea decât raporturi profesionale. Doctorul Charles Sanders stătea la intrarea în birou. La apropierea lui Lezlie, un zâmbet de uşurare îi destinse trăsăturile. — Sunt încântat să te văd, declară acesta trecându-şi o mână prin părul cărunt. Am probleme cu o mică peientă, o fetiţă de doisprezece ani, pe nume Merri Bradinton... O apendicită. Prefer să întârzii anestezia atâta timp cât nu se va calma. — Părinţii sunt aici? — Este o poveste destul de complicată, Lezlie. L-am contactat pe Andrew Bradinton, care este pe drum. Dar nu-l pot aştepta, sunt deja în întârziere. Avionul pleacă la sfârşitul după-amiezii la Miami, unde se desfăşoară un congres medical important. Mă voi duce să mă pregătesc în timp ce tu îi vei vorbi. Pentru Dumnezeu, încearcă s-o linişteşti. Aş amâna cu plăcere intervenţia, dar nu vreau să risc o peritonită. — Voi vedea ce pot face. Chipul lui Lezlie era blând şi relaxat, transfigurat. Charles Sanders era într-adevăr unul din rarii prieteni apropiaţi pe care şi-i făcuse tânăra femeie în cursul ultimilor doi ani. Îl stima mult, deoarece el îi respecta munca, nu făcuse niciodată nici cea mai mică remarcă dispreţuitoare şi o considera ca pe o colegă la fel de devotată ca şi el unei profesii pretenţioase. Lezlie împinse uşa unei camere şi descoperi o copilă care suspina încet pe un cărucior de chirurgie. Merri, spusese Charles. Părea plăpândă pentru doisprezece ani şi fragilă, cu figura palidă, încadrată de părul blond şi ochii mari albaştri plini de lacrimi. — Bună ziua, Merri, exclamă Lezlie apropiindu-se de fetiţa terorizată. Ţi-a explicat oare doctorul Sanders ce trebuie să-ţi facă? — Mă va op... opera, sughiţă micuţa. Să scoată ceva ce mă face să fiu bolnavă. Dar acum, nu mai sunt bolnavă! — Asta datorită injecţiei care ţi s-a făcut adineaori. Te vei simţi mai bine dacă îţi voi explica ce se va întâmpla? — Nu ştiu, murmură Merri. Pe îndelete, în termeni accesibili copilei, Lezlie descrise ce era un apendice şi de ce trebuia să-l scoată. Apoi descrise etapele intervenţiei chirurgicale şi încheie. — Vezi tu, Merri, dacă nu ţi se scoate acum, s-ar putea să devii mai bolnavă. Şi când vei ieşi din sala de operaţie, tatăl tău va fi sosit. Fetiţa, care o ascultase cu mare atenţie, păru cuprinsă brusc de tristeţe. — Nu va fi acolo, mormăi, cu dicţia deja încetinită de injecţia preoperatorie. Nu va fi niciodată acolo. În zadar spun ei că nu este vina mea, ştiu bine că da. Am auzit ce discutau... Descumpănită, Lezlie tăcu câteva clipe. Oare de cine vorbea Merri şi despre ce vină? După toate aparenţele, asta îl privea pe tatăl său, poate şi pe mamă? De ce aceasta nu se afla la căpătâiul fiicei sale, în spital? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. De teamă să nu tulbure şi mai mult fetiţa, Lezlie afirmă pe un ton liniştitor: — Va veni, sunt sigură. Dar până atunci, dacă mă voi ocupa eu de tot? — Dumneavoastră? — Voi ţine locul familiei tale. Voi rămâne până când pleci în blocul operator, apoi, când totul va fi terminat, voi aştepta să te trezeşti. — Adevărat? Speranţa neîncrezătoare care străbătea prin această întrebare o tulbură pe Lezlie. — Mă vei găsi aici, o asigură. — Este o promisiune? insistă Merri, puţin sceptică. — Promit. Dar şi tu trebuie să-mi promiţi ceva. — Ce? făcu fetiţa, neliniştită. — Că n-ai să mai plângi, ai înţeles? Că vei fi cât vei putea tu de curajoasă. Nu va fi uşor, ştiu, dar vrei să încerci? Merri ezită o clipă, apoi dădu din cap. Datorită explicaţiilor lui Lezlie şi cu scopul pe care i-l fixase, uitase să-i fie teamă. O infirmieră împinse uşa şi făcu semn celor doi brancardieri să vină să ia căruciorul. — Veţi fi aici? întrebă iar Merri, cu o ultimă tresărire de teamă. — Cu siguranţă, afirmă Lezlie. Se aplecă şi sărută fruntea fetiţei, care se întoarse ruşinată. În timp ce era dusă pe culoar, făcu un semn cu mâna spre psihologă şi-i adresă un zâmbet hotărât. Lezlie îşi vârî mâinile în buzunarele halatului; o copilă de vârsta aceasta n-ar trebui să aibă de înfruntat o asemenea încercare fără susţinerea familiei, se gândi cu mânie. Ajunse rapid la camera de tratamente şi ceru fişa micuţei paciente. Tatăl, notă ea, se numea Andrew Bradinton, dar în faţa menţiunii „mamă”, citi cuvântul „decedată”. Din fericire, se abţinuse să-i menţioneze absenţa! — Cine a completat formularul de internare? o întrebă pe infirmieră. — Doctorul Sanders. Cunoaşte familia de ani de zile. — Când a fost adusă Merri? — Spre prânz, cred. Erau aproape şase ore. Domnul Bradinton ar fi trebuit să aibă timp să sosească... — Oare domnul Bradinton a telefonat? — Din câte ştiu, nu. Doctorul Sanders a încercat să-l găsească prin toate mijloacele. Cred că până la urmă a reuşit şi a obţinut permisiunea verbală s-o opereze. — Dar în acest caz, de ce oare nu este aici? murmură Lezlie pentru ea însăşi. Indignată şi sceptică, îi venea greu să-şi imagineze că Andrew Bradinton nici măcar nu se deranjase şi că, mai mult, nu-şi dădea osteneala de a afla veşti despre fiica sa! Îi veni în minte comentariul lui Merri: „Nu va fi aici... Nu este niciodată aici...” Desigur, scoaterea apendicelui nu reprezenta o intervenţie majoră, dar orice procedură chirurgicală sau anestezie, comporta riscuri imprevizibile. Şi din moment ce el ţinea loc şi de mamă şi de tată pentru Merri... Lezlie oftă şi puse fişa la loc. — Dacă din întâmplare apare domnul Bradinton, vreţi să-i spuneţi că vreau să-i vorbesc? Voi fi în sala de aşteptare de la etajul al treilea. Infirmiera dădu din cap, vizibil surprinsă de iritarea pe care psihologa şi-o ascundea cu greu. Aceasta luă telefonul pentru a informa centralista despre locul unde se afla. Apoi îşi sună secretara, rugând-o să-i aducă nişte dosare să le studieze în timp ce aştepta. Jane se execută rapid, dar până la urmă, Lezlie fu incapabilă să se concentreze asupra lecturii. Minutele treceau cu încetineală exasperantă. Astfel se scurse o oră, în ritmul de du-te-vino al tinerei femei de la uşă la fereastră. În sfârşit, Charles Sanders o sună de la departamentul chirurgie. — Infirmiera m-a informat că aştepţi, începu pe un ton afectuos, care lăsă să i se bănuiască zâmbetul. Totul s-a desfăşurat foarte bine. Merri este la reanimare şi în curând va fi dusă probabil în camera sa. Dar spune-mi, oare Andrew a sosit? — Nu încă. Referitor la asta, Charles, părinţii... — Îţi voi explica atunci când voi coborî, o întrerupse chirurgul. Mai am încă o jumătate de oră. Cu puţin noroc. Andrew va fi acolo. — Să sperăm, încheie Lezlie, gândindu-se la asigurarea pe care i-o dăduse lui Merri. Răsfoi în mod reflex câteva reviste, într-o stare de enervare care sporea. Oare cum putea un tată să se arate atât de insensibil? Dacă ea ar fi avut-o pe Merri ca fiică, nimic n-ar fi împiedicat-o să-i fie alături în spital. Fiind părinte unic, domnul Bradinton ar fi trebuit să fie cu atât mai atent la nevoile copilului său. Dar vai! De câte ori în meseria sa, psihologa întâlnise o atitudine atât de degajată! Lezlie era postată în faţa ferestrei cu geamuri când auzi culisând uşile ascensorului. Se întoarse pentru a vedea un bărbat înalt, atletic, care se îndrepta spre internări. Părul cenuşiu şi des era ciufulit de vânt, iar cravata desfăcută şi gulerul descheiat, îi trăda disperarea. I se adresă infirmierei de la recepţie, se întoarse spre Lezlie, apoi îi mulţumi interlocutoarei cu un semn din cap şi traversă holul, fără să-o scape pe Lezlie din ochi. Cu un gest energic, îşi scoase pardesiul şi-l aruncă pe spătarul unui scaun, în timp ce anunţă: — Sunt Andrew Bradinton. Din cele spuse de recepţioneră, aveţi să-mi comunicaţi veşti despre Merri? Timbrul grav al vocii lăsă să se observe o oboseală şi o nerăbdare pe care le dezvăluiau de asemenea şi trăsăturile trase. — Doctorul Sanders tocmai mi-a telefonat din blocul operator... începu Lezlie. — Cum se simte? o întrerupse. — Fizic, bine. Dar doctorul Sanders a trebuit să-mi ceară să intervin înainte de operaţie. Bărbatul se încruntă neîncrezător. — De ce asta? — Merri este extrem de tulburată, domnule Bradinton. Doctorul Sanders mi-a cerut s-o liniştesc înainte de anestezie. Tonul tăios, uşor acuzator, îl întrigă pe Andrew Bradinton. Îşi aţinti asupra lui Leslie ochii incredibil de albaştri... atât de asemănători celor ai fiicei sale, notă aceasta. — Nu este momentul foarte bine ales pentru această discuţie, domnule Bradinton. Dar trebuie să vă daţi seama că Merri, mai mult decât un alt copil, are nevoie de anturaj şi alintare. Este deja foarte greu să pierzi unul din părinţi, dar dacă şi celălalt este prea ocupat pentru a se face liber, asta poate ajunge la probleme serioase. Am încercat s-o liniştesc... — Cum asta? întrebă Bradinton. — I-am afirmat că veţi fi cu siguranţă aici când se va trezi. Mulţumesc că nu m-aţi făcut să mint. Se pare că Merri nu se bizuie deloc pe tatăl său... — Tatăl său? izbucni bărbatul. De unde aţi scos-o că-i sunt tată? Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, Lezlie trebui să se stăpânească pentru a răspunde cu calm: — Asta scrie în dosarul ei, domnule Bradinton. Dat fiind caracterul urgent al situaţiei, doctorul Sanders nu mi-a putut furniza detalii mai ample... — Dar ce funcţie aveţi, exact? Sunteţi internă, asistentă socială, sau ce? — Sunt doamna Garrett, psihologa ataşată acestei clinici, replică Lezlie cu semeţie. Specialistă în tulburări de adolescenţă. — Ei bine, ar fi de preferat să vă informaţi mai bine pentru a vă face corect munca. Poate ar fi trebuit să ţineţi cont de anumite date despre Merri, exclamă cu o furie greu stăpânită. De exemplu, că cei doi părinţi şi-au găsit moartea într-un accident, acum mai puţin de un an. Eu îi sunt doar unchi şi tutore legal. Şi, dacă mi-ar fi fost posibil să sosesc fie şi cu un minut mai devreme, aş fi făcut-o. Mai aveţi şi alte sfaturi să-mi daţi? Lezlie rămase fără grai, greşeala sa era oribilă. Poate agravase o situaţie deja excesiv de dificilă. Cu obrajii în flăcări, bâigui: — Vă rog să mă iertaţi, domnule Bradinton. — Răul este făcut, i-o tăie acesta. Dacă aţi fi avut cât de puţină conştiinţă profesională, scuzele ar fi fost inutile, deoarece nu i-aţi fi produs Dumnezeu ştie ce traumatism lui Merri. Stângăcia dumneavoastră ar fi fost lamentabilă şi din partea unui simplu medic, doamnă Garrett. Dar venind de la o psihologă, este incalificabil. Din fericire, doctorul Sanders este mai demn de încredere. Măcar starea de sănătate fizică a pupilei mele nu are să mă preocupe. Rănită în amorul propriu de sarcasmul său, Lezlie îşi pierdu rezerva împăciuitoare, pentru a riposta: — Într-adevăr, poate ar fi trebuit să cer un dosar complet despre Merri, înainte de a sta de vorbă cu ea. Dar cum v-am spus deja, doctorul Sanders era grăbit să efectueze intervenţia. Nu cred că nepoata dumneavoastră şi-a dat seama de gafa mea, deoarece sedativul începuse să acţioneze deja. Poate nici nu-şi va aminti de asta. — Mă îndoiesc, o contracară Andrew. Acum, dacă nu vedeţi niciun inconvenient, aş prefera s-o întâmpin singur pe Merri când se întoarce. — Dar i-am promis să fiu aici... — Sunt eu aici, doamnă Garrett. Lezlie se pregătea să-i ţină piept, când apăru un cărucior împins de un brancardier. Ajungând în dreptul lor, Merri îi adresă un zâmbet slab tinerei femei. — Aţi rămas, îi murmură cu o voce încă greoaie, după anestezie. — Oare nu ţi-am promis asta? Lezlie luă braţul copilei, verificându-i din reflex regularitatea pulsului. Degetele mici şi reci se strânseră peste ale sale. Andrew se apropie. — Bună ziua, draga mea. Cum te simţi? — Bună ziua, unchiule Andrew, făcu fetiţa, care părea intimidată. Mă simt puţin ciudat şi am burta strânsă. — Din cauza pansamentului, îi explică Lezlie. Ţi-am vorbit despre asta, îţi aminteşti? Merri dădu din cap. — Vei simţi acelaşi lucru timp de câteva zile, până când ţi se vor scoate firele. — Aş putea să le văd? întrebă Merri într-un elan de curiozitate. — Desigur, dar nu imediat. Ai tot timpul, poate mâine. Acum trebuie să plec, Merri. Am treabă. — Veţi mai veni să mă vizitaţi? Lezlie zâmbi şi îndepărtă cu blândeţe o buclă lipită de fruntea micuţei paciente. — Bineînţeles. — Mâine? Vreau să-mi văd punctele de sutură. — Rămâne stabilit pentru mâine. Până atunci, să fii foarte cuminte şi să faci ceea ce-ţi vor spune infirmierele. De acord? Merri consimţi încet, cu pleoapele grele de somn. Când Lezlie se întoarse pentru a pleca, se află nas în nas cu Andrew Bradinton, a cărui privire pătrunzătoare o măsura din cap până în picioare, înainte de a se întoarce să-i scruteze chipul. Dar mai degrabă decât să-şi reînnoiască scuzele, îl salută cu o mişcare a bărbiei şi se îndepărtă cu un mers hotărât. Dumnezeule, ce gafă! Ea, care avea oroare de ineficacitate, neglijase cele mai elementare reguli ale unei discuţii clinice, poate cu consecinţe dezastruoase. Nu se va mai întâmpla asta niciodată! îşi jură. Data viitoare când vreun medic va face apel la erviciile ei, va pretinde un dosar după toate formele legale. Îşi adresa încă reproşuri amare, când Charles Sanders ieşi din ascensorul pe care-l aştepta. În faţa expresiei consternate a tinerei femei, zâmbetul îi dispăru. — I s-a întâmplat ceva lui Merri? — Nu, dar eram gata să-l strâng de gât pe unchiul ei, îi răspunse lezlie. Măcar dacă m-ai fi pus la curent cu situaţia sa familială! Domnul Bradinton este furios şi pe bună dreptate, deoarece am asigurat-o pe Merri că tatăl său va veni. Sper doar să nu-şi amintească de asta. Fără să manifeste o mirare specială, Charles scutură din cap. — Îmi pare rău, Lezlie. Ştiu că Andrew se înfurie uşor, dar voi încerca să-i prezint împrejurările. De altfel, am o altă problemă de abordat cu el, în ceea ce-o priveşte pe Merri. Dacă îl fac pe Andrew să accepte, ai fi gata să începi o psihoterapie cu ea? — Nu cred că l-am uimit prin competenţa mea, comentă cu tristeţe tânăra femeie. Dar mărturisesc, micuţa pare să aibă o problemă în legătură cu părinţii săi. — Vei înţelege imediat dacă îţi voi comunica dosarul complet. Se plânge de dureri abdominale de aproximativ un an. De fapt, simptomele au apărut doar după decesul familiei Bradinton. Andrew atribuise toate problemele apendicelui, dar nu sunt atât de sigur de asta. Voi lua din nou legătura cu tine, îndată ce vom discuta. — Oare nu trebuia să te duci la un congres? — Voi lua zborul următor, am aranjat. Te voi putea găsi în biroul tău? Lezlie dădu din cap şi-l părăsi cu un zâmbet. Acesta se afla în aripa adiacentă clădirii principale a spitalului. Secretara plecase deja şi tânăra femeie parcurse câteva dosare rămase pe masă, făcând adnotări pe unele sau dictând la magnetofon un paragraf de dactilografiat. Dar gândurile îi rătăceau fără încetare, revenind în mod constant la Merri. Oare ce putea fi mai tragic decât să-ţi pierzi amândoi părinţii? Mai ales cu un tutore ca Andrew Bradinton, care nu deborda de căldură umană pe care s-o ofere cu generozitate! Se afundase în fotoliu, pierdută în gânduri, când sună telefonul. Charles stătuse de vorbă cu Andrew şi o ruga pe psihologă să li se alăture la bufetul spitalului. Lezlie puse caseta care trebuia transcrisă pe maşina de scris a Janei, apoi ieşi. La acea oră, pe culoarele pustii ale birourilor domnea o linişte ciudată. În schimb, în spitalul propriu-zis, numeroşi vizitatori aşteptau, sau discutau cu voce joasă. Autoservirea era situată la parter. Cea mai mare parte a meselor fiind neocupate, Lezlie îl zări imediat pe Charles instalat lângă o fereastră cu geamuri, cu Andrew Bradinton. După sprâncenele încruntate ale prietenului său şi gesturile expresive ale mâinilor, cei doi bărbaţi se confruntau probabil cu o neînţelegere. Apropiindu-se, prinse câteva frânturi de conversaţie. — Ascultă, Charles, ştiu că acţionezi din grija de a o ajuta pe Merri, dar mă îndoiesc că i-ar putea fi de folos vreun fel de psihoterapie. Trebuie să facă faţă unei situaţii dureroase, accept, dar asta este tot. În plus, apendicita a dovedit că suferea doar de o boală somatică. — Nu este verosimil ca apendicele să fie inflamat de un an. Andrew. Se întâmplă altceva, ce nu poţi trata singur. — Mai degrabă eu decât o psihoanalistă care-i va pune întrebări lui Merri, scărpinându-şi barba şi o va zăpăci mai mult ca niciodată cu interpretările sale confuze. Lezlie stătea tocmai în spatele lui. Vocea sa calmă, îl făcu să tresară. — După umila mea părere, folosiţi aici un stereotip oarecum depăşit, spuse aceasta zâmbind. Charles râse sonor şi psihologa luă loc între ei doi. — Domnule Bradinton, începu Lezlie pe un ton serios. Ştiţi oare că Merri se consideră vinovată de moartea părinţilor să-i? Andrew susţinu fără să clipească privirea directă: — Ce v-a spus, exact? — Nimic precis, dar când am comis greşeala să afirm că tatăl său va fi prezent când se va trezi, mi-a răspuns că nu şi că asta din vina ei. În acea clipă nu am putut să fac legătura cu accidentul, pentru că nu ştiam totul. — A vorbit oare despre mine? întrebă Andrew. — Nu... De ce? — Imediat după decesul fratelui şi al cumnatei mele, Merri m-a considerat vinovat de asta. Într-un anumit fel, cred că încă mi-l reproşează. Această mărturisire părea că-l costă enorm pe tânărul bărbat. Îşi trecu nervos degetele prin părul des, cenuşiu. — Presupun că veţi vrea să ştiţi totul despre ea. — Într-adevăr, deseori se procedează astfel, admise Lezlie. Dar aş prefera să mă descurc altfel cu Merri. Mi-ar plăcea să-mi descrie ea ce a simţit de-a lungul anului trecut, din punctul său de vedere, de copil. În schimb, voi avea nevoie de informaţii despre viaţa sa de familie înaintea dramei şi despre accidentul în sine. Andrew îşi împinse scaunul în spate şi se ridică în picioare; îşi aţinti asupra lui Lezlie ochii lui de un albastru tulburător. — În acest caz, vom discuta la cină. N-am mâncat nimic toată ziua. Evident, ne-am putea potoli foamea aici, dar bucătăria nu mi se pare deloc apetisantă. Aveţi sugestii? Lezlie îşi dorea să fie foarte bine informată asupra micii paciente, dar nu în cadrul relaxat al unui restaurant! — Nimic nu ne obligă să facem această discuţie chiar în seara asta, replică prompt tânăra femeie. Veţi putea trece pe la biroul meu, mâine, de exemplu? Sunt sigură că-mi va rămâne o fereastră liberă. — Poate asta v-ar conveni dumneavoastră, dar mie nu. Va trebui să-mi petrec o bună parte a zilei încercând să redresez situaţia dezastruoasă pe care am lăsat-o la Denver. Va trebui să-mi găsesc un înlocuitor acolo, pentru că eu voi rămâne cu siguranţă aici câtva timp. Îşi luă pardesiul şi o aşteptă pe tânăra femeie, fără să-i lase de ales. — Aţi putea merge la „Galleria”, propuse Charles. Doar cunoşti locul mai bine decât mine, Andrew. Lezlie îi aruncă o privire întrebătoare chirurgului, în timp ce se lăsa condusă de Andrew Bradinton spre ieşirea din bufet. Afară, blândeţea serii de primăvară îi răcori în mod plăcut. Lezlie lucra în general până târziu şi, iarna, întunericul domnea peste tot când părăsea în sfârşit spitalul. Acuma, pâcla albăstrie a apusului aureola cu o lumină efemeră straturile de flori şi frunzişul fremătător de corn. Lui Lezlie îi plăcea să petreacă asemenea seri în grădina sa, un mic petic de pământ în spatele casei pe care o cumpărase la câţiva kilometri de locul său de muncă. Dar responsabilităţile sale profesionale se întinseseră în asemenea măsură, încât avea rareori timp liber. Totuşi, departe de ea, ideea de a se plânge. Munca îi era consolare, refugiu, mândrie. Îi era suficientă. Andrew îi întrerupse brutal şirul gândurilor. — Maşina mea este acolo. — Iar a mea acolo, îi ripostă arătând în direcţia opusă. — Ne vom certa oare pentru a şti pe care s-o luăm? Lezlie nu-şi putu stăpâni un zâmbet. — Nu, o va lua fiecare pe a lui şi ne vom întâlni la „Galleria”. Nu este departe, la dreapta. — Ştiu, făcu Andrew cu o notă de enervare. Restaurantul era construit în terase deschise spre nişte grădiniţe, în spatele ferestrelor mari care dădeau spre drum. Pereţii de un verde închis, tăiaţi de arcade albe, ofereau locului o prospeţime naturală. În mijlocul fiecărei mese acoperite cu o faţă de masă imaculată, trona o vază cu verdeaţă, împodobită cu o superbă orhidee. Lezlie se înfioră, străbătută de o tulburare ciudată, când, împingându-i scaunul. Andrew îi atinse uşor cu mâinile pentru o scurtă clipă spatele. Se aşeză în faţa ei, iar tânăra femeie îi contemplă trăsăturile care se detaşau pe fondul marcat de flăcările jucăuşe ale buştenilor. Chelnerul apăru aproape imediat şi le aduse meniul. — Doriţi un aperitiv? propuse Andrew. Lezlie făcu un semn negativ şi tânărul bărbat îşi comandă un scotch pentru el. Apoi, când fură din nou singuri, se aplecă în faţă şi declară încet: — Vă datorez scuze. Charles mi-a explicat că v-a solicitat intervenţia de urgenţă, fără să aibă timp să vă informeze asupra lui Merri. De obicei nu sunt atât de irascibil, dar m-aţi luat din scurt, făcându-mi morală încă de la sosire. — Vă accept scuzele dacă le primiţi în schimb pe ale mele. — De acord. Această înţelegere risipi imediat tensiunea care-i separa. — Ce voia oare să spună Charles menţionând că dumneavoastră cunoaşteţi extrem de bine „Galleria”? întrebă Lezlie cu scopul de a anima conversaţia care lâncezea. — În principal, fratele meu este cel care a creat acest centru comercial, explică Andrew. Era arhitect şi a pus în aplicare aici idei originale pe care le nutrea de ani de zile – visul său, după cum spunea. Am auzit vorbindu-se de proiectul de a construi aici un asemenea complex şi l-am considerat ideal pentru planurile lui Greg. Dar ne-au trebuit şase luni, Meredithei şi mie, pentru a-l convinge să-şi depună candidatura. La această amintire, pe buzele lui Andrew flutură un zâmbet. — Dacă l-aţi fi văzut în ziua în care a primit răspunsul iniţiatorilor! Erau încântaţi de propunerile sale, în special de aceea de a nu se folosi decât marmură de Georgia pe jos şi pe pereţii holului de la hotel. Bugetul era enorm. Aşa că Greg lucra cu arhitecţii investitorilor şi iată rezultatul final. Din nefericire, nu l-a văzut terminat... În presa locală apăruseră numeroase articole referitoare la „Galleria” şi arhitectura sa îndrăzneaţă. Lezlie îi urmărise dezvoltarea, de la stadiul de şantier vast până la ansamblul actual de magazine elegante şi restaurante luxoase, încoronate de cel mai fastuos hotel din regiunea Atlanta. — Fratele dumneavoastră şi-a imaginat toate astea? Murmură privind în jurul său. — Nu totul, dar în bună parte, da. După moartea sa, l-am înlocuit pentru a clarifica anumite detalii neterminate, despre care îmi vorbise. L-am înlocuit de asemenea pentru un proiect aflat în desfăşurare la Denver. M-am străduit să-i păstrez contractele, onorându-le în acelaşi timp pe ale mele. — Eraţi asociaţi? — Nu, deşi în tinereţe ne-am dorit întotdeauna asta. Eu conduc propria întreprindere de construcţii. Speram să realizez construcţiile imaginate de Greg... Dar visurile din copilărie rareori se realizează. Şi alte evenimente au făcut extrem de dificilă o colaborare mai apropiată. — Ce evenimente? îl încurajă Leslie. — Oare cine pune această întrebare, femeia sau psihologa? — Să spunem că răspunsul ne-ar putea ajuta s-o înţeleg pe Merri, pentru că m-ar lămuri asupra raporturilor care le aveaţi cu tatăl său. Andrew schiţă o mină ironică. — Relaţiile dintre Merri şi mine nu vă interesează oare deloc? — Ba da, fireşte. Dar acum, prima mea preocupare este să aflu cum a suportat pierderea părinţilor. — Rău, evident! ripostă el. Cum ar fi putut fi altfel? Nu mai este aceeaşi fetiţă. Uneori mi se pare că o parte din ea s-a îngropat cu Greg şi cu Meredith. A închis o uşă între mine şi ea. — Ştiţi de ce? Andrew îşi ridică asupra lui Lezlie ochii pătrunzători, în care aceasta citi surprinsă o durere sfâşietoare, o teamă trecătoare, care fu aproape imediat ascunsă. — Da, ştiu, declară calm. Doriţi oare amănunte? Lezlie scutură din cap şi întrebă în ce împrejurări survenise moartea Meredithei şi a lui Greg Bradinton. Fusese un stupid accident rutier, află, care îi costase viaţa. Cuplul fusese să cineze cu Andrew. Când seara se terminase; trecuseră s-o ia pe Merri de la supravegherea copiilor. Fetiţa dormea pe bancheta din spate când Greg pierduse controlul vehiculului, foarte probabil în timpul unei dispute cu Meredith. Maşina coborâse în viteză un taluz făcând câteva învârtituri. Din fericire, Merri fusese aruncată afară, înainte ca automobilul să ia foc şi să explodeze. Inconştientă la sosirea ajutoarelor, îşi recăpătase, din păcate, cunoştinţa la timp, pentru a vedea flăcările în care îi pieriseră părinţii. Ca prin minune, ea nu suferise decât o uşoară comoţie şi o fractură la un picior. „Dumnezeule”, gândi Lezlie amintindu-şi ziua fatală care îi răvăşise propria viaţă, doi ani mai înainte. Tragedia trăită de Merri i se părea atât de familiară! Puse prima întrebare care-i veni în minte, pentru a-şi întrerupe gândurile. — Ştiţi oare în legătură cu ce se certau fratele dumneavoastră şi soţia sa? Trăsăturile lui Andrew căpătară o expresie chinuită. — Cred că am o idee. În seara aceea, la cină, avusesem o discuţie. — După părerea dumneavoastră, Merri auzise acest conflict, înainte de accident? — N-aş putea jura, dar cred că da. Chelnerul se apropie discret de masa lor. — Poate ar trebui să comandăm, propuse Lezlie. — Mi-a dispărut pofta de mâncare, constată Andrew. Biftecurile sunt aici excelente, dar mă voi mulţumi cu o salată de homar. Bucătăria era într-adevăr delicioasă, cadrul propice relaxării şi compania lui Andrew foarte plăcută. Lezlie nu mai ieşise cu un bărbat de foarte mult timp; n-avea nicio importanţă că acesta era tutorele unei paciente. În timpul cinei, descoperi mai multe despre el. Părinţii îi muriseră la interval de câteva luni; după toate aparenţele, rămas fără soţie, tatăl îşi pierduse plăcerea de a trăi. În acea perioadă, Andrew avea douăzeci şi trei de ani, iar fratele său, douăzeci şi unu. De-abia îşi terminase studiile că primi înştiinţarea de recrutare. Luând-o înaintea chemării, se înrolase şi fusese trimis în Vietnam. Stătuse acolo trei ani, primii doi învăţând să supravieţuiască în junglă la atacurile partizanilor. Apoi fusese capturat de membrii Frontului naţional de eliberare şi zăcuse câteva luni interminabile într-un lagăr de prizonieri. Un singur gând îi permisese să suporte acel lung calvar: cel de a pune pe picioare o afacere cu Greg, imediat după întoarcere. Alesese chiar şi numele întreprinderii: „Bradinton Design and Construction”. Dar când se întoarse în sfârşit în Atlanta, totul se schimbase, fireşte. Greg se căsătorise şi îşi deschisese propriul birou la Denver, „Bradinton Architecture”. Erau asemenea circumstanţe, încât n-ar fi putut colabora cum îşi doriseră. Era de preferat să-şi ducă vieţile separat. Aşa că Andrew se hotărâse să rămână la Atlanta, unde pusese bazele firmei „Bradniton Construction”. Fiecare dintre fraţi reuşise în domeniul său, dar golul visului niciodată realizat nu încetase să-l obsedeze pe Andrew. — În sfârşit, pentru a vă răspunde la întrebare, cu toate că Greg şi cu mine nu mai eram la fel de apropiaţi ca înainte, rămăsesem fraţi. Nu i-am refuzat niciun serviciu şi nici el mie. Fără să intru în detalii, să ştiţi doar că exact după plecarea mea în Vietnam se ivise o problemă familială. Andrew contemplă gânditor câteva secunde în tăcere ceaşca de cafea pe care o ţinea între degetele puternice, înainte de a relua: — Greg a fost obligat să ia o hotărâre. Bună sau rea, aceasta a dus la ranchiună de-a lungul anilor, atât de-o parte, cât şi de cealaltă. Dar n-am abordat această problemă cu nimeni, în afară de Greg şi Meredith. Îşi puse şerveţelul pe masă. — Mai aveţi nevoie şi de alte informaţii? Lezlie făcu nu din cap, încântată să oprească acolo o conversaţie care o intriga în timp ce făcea să se nască în ea o surdă nelinişte. Ce se putuse oare întâmpla între cei doi fraţi? Se întreba fără să vrea. Evenimentele afectaseră legăturile lui Merri cu unchiul său? — În acest caz, vorbiţi-mi despre doamna Garrett, reluă Andrew. Charles nu se oprea din elogii referitoare la dumneavoastră şi la munca pe care o faceţi. După el, aţi fi putut obţine un post în cele mai mari spitale. De ce aţi ales Riverview? Lezlie ridică uşor din umeri, jenată. — Am avut discuţii în principalele instituţii şi le-am observat serviciile. Riverview mi-a oferit ceea ce căutam cu adevărat: posibilitatea unor tratamente aprofundate, ceea ce, la drept vorbind, este imposibil în instituţiile importante. Aici am timpul de a-l urmări pe fiecare dintre pacienţi. — Asta contează atât de mult, pentru dumneavoastră? — Este punctul de vedere după care îmi conduc studiile. Când Andrew propuse o plimbare prin centrul comercial, tânăra femeie acceptă cu plăcere. Merseră fără ţintă precisă, discutând, de-a lungul pasajului pietonal mărginit de magazine, străbătură sala de jocuri şi examinară restaurantele, mergând până în faţa holului de intrare al somptuosului hotel încorporat complexului. — Aici se află cele mai bune idei ale lui Greg, observă încet Andrew. Culoarea era dată de marmura bej-roz, formând baza acestui spaţiu modern, împodobit cu opere de artă contemporană. Un bar gri ca perla, acoperit în jur cu mochetă de culoare roşu închis era fixat mai jos de jumătatea etajului, înconjurat de plante luxuriante. Ascensoare în întregime din sticlă alunecau în linişte de-a lungul unui perete. Un fel de cafenea deschisă spre exterior, constituia un punct de întâlnire odihnitor. — Pe ansamblu, rezultatul este mai degrabă... Impresionant, comentă Lezlie. — Aşa este... regret că Greg nu şi-a putut vedea opera terminată. Urcară în tăcere la al doilea nivel, unde o sală mică de cafenea era flancată de săli de conferinţe. Studiară tablourile abstracte atârnate pe pereţi, în timp ce reveneau încet spre zona magazinelor. Un grup de participanţi la vreun congres, ameţiţi mai degrabă de băutură, ajunseră la hotel şi, pentru a o oferi de înghesuială, Andrew îşi luă însoţitoarea de talie. Nişte senzaţii tulburătoare o cuprinseră pe Lezlie, când ridică ochii spre faţa bronzată a tânărului bărbat şi când privirile li se întâlniră. Acesta îi zâmbi, în timp ce o conducea dincolo de mulţime. Cu obrajii în flăcări, conştientă în mod aproape dureros de atingerea uşoară dar fermă a mâinii lui Andrew. Lezlie nu se putu stăpâni să-şi imagineze cât de posesive, de tandre şi de insistente în acelaşi timp, ar putea fi aceste degete. Îşi reveni brusc, îngrozită. Să se lase astfel pradă halucinaţiei, cu acest necunoscut! Nu mai era o adolescentă care se îndrăgosteşte cu uşurinţă la prima vedere, ci o femeie care trăise adevărata dragoste. Şi acum, nu o mai interesa nicio relaţie intimă. Nu mai voia să depindă vreodată astfel de o altă fiinţă, să rişte să fie aproape distrusă, dacă trebuia să-l piardă. Trăsăturile familiare i se impuseră în minte, clare încă, în ciuda timpului scurs. Michael, prietenul cel mai bun, amantul... soţul său. Amintirile o copleşiră, anii de fericire, drama finală, pierderea irevocabilă, de neacceptat. Treptat, prietenii încetaseră s-o mai caute, să încerce s-o scoată din cochilia în care se închisese deliberat. Meseria învăţată cu atâtea eforturi, devenise unicul centru de interes. După căsătorie, Lezlie îşi întrerupsese mai întâi studiile, pentru a-i permite lui Michael să le termine pe ale sale. Când el intrase în viaţa profesională, trecu Lezlie în locul lui. În mod ciudat, în ciuda anilor trecuţi, îşi amintea încă greutăţile, orele de muncă îndârjită, noaptea, pentru a obţine gradul de conferenţiar şi apoi doctoratul în psihologie. Michael nu-i fusese obstacol în cariera viitoare, dar era departe de a aprecia această ambiţie de a deveni altceva decât soţia sa. Toate aceste mici probleme dispărură când îşi reaminti ziua morţii lui, amorţeala întregii fiinţe care o împiedicase pe Lezlie să urle, să se prăbuşească total. Durerea nu se impuse cu toată intensitatea decât mai târziu, în singurătatea nopţilor, apoi în cabinetul unui psihanalist. Alături de el îşi revărsase vinovăţia şi teama de neînţeles, suferinţa sfâşietoare care fuseseră discutate şi analizate cu răbdare până la capăt, încât Lezlie fu capabilă să-şi reia viaţa. Andrew o cerceta pe tânăra femeie cu curiozitate. Era atât de departe de el, absorbită în gânduri despre care nu ştia nimic... Îi remarcă paloarea şi observă tremurul care-i agita mâinile. — Lezlie? Aceasta înălţă ochii încet, îi văzu faţa la câţiva centimetri de a sa şi-i simţi căldura bustului lângă umăr. Alarmat de expresia sa, mâinile o strângeau mai tare. În jur, trecătorii îi priveau cu atenţie. Lezlie îşi reveni şi se îndepărtă. Andrew presupuse că nu-i va dezvălui ceea ce o tulburase astfel. Se strădui să-i zâmbească şi, cu greu, ea îl imită. — Ce-ai spune de o îngheţată? propuse brusc Andrew. Surprinsă de această diversiune, Lezlie se lăsă condusă fără să protesteze la vânzătorul de îngheţată situat lângă ieşire. Câteva minute mai târziu ţinea în mână un cornet acoperit în vârf cu îngheţată de ciocolată, vanilie şi cireşe. La rândul său, Andrew părea un băieţel, care îşi savura desertul cu evidentă plăcere. — Una dintre cele mai vii amintiri din copilărie este de a fi mers cu tata şi cu Greg la vânzătorul de îngheţată, în fiecare sâmbătă, vara. Chiar dacă tocmai tundea peluza, sau avea o mulţime de treburi de făcut, tata nu uita niciodată de răsfăţul nostru săptămânal. Cât despre noi, nici jocurile cele mai pasionante la prietenii noştri, nu ne împiedicau să ne grăbim acasă la ora obişnuită. — Copiii sunt teribil de conservatori! Fă cu ei ceva mai mult de o dată şi înseamnă să te supui la a o reface permanent. În cazul în care nu te angajezi într-o luptă înverşunată pentru a rupe obiceiul. — Dar dumneavoastră, nu aveaţi mici „obiceiuri”, cum le spuneţi? o tachină Andrew. — Îmi amintesc unul singur: să mă joc în podul casei în zilele ploioase. Casa părinţilor mei era foarte veche, cu ascunzători extraordinare – dulapuri, cufere, cotloane... — Sunt încă în viaţă? — Tata a decedat acum aproximativ cinci ani. Mama locuieşte încă în Atlanta, dar călătoreşte foarte mult. Lezlie schiţă un zâmbet amuzat. — Îmi telefonează între două mari călătorii pentru a se asigura că mă hrănesc cum trebuie şi că am grijă de sănătatea mea. — Să nu vă plângeţi de asta, remarcă Andrew. — Bineînţeles că nu! Mama este una dintre cele mai echilibrate persoane pe care le cunosc. Este întotdeauna în stare să înlăture dramatismul lucrurilor. După ea, asta se datorează unei solide doze de bun-simţ. A fost întotdeauna acolo când am avut nevoie de ea, mai ales... — Mai ales? Lezlie ridică din umeri şi se întoarse. — Nu, nimic. Pur şi simplu, este foarte perspicace. Fără îndoială, fusese gata să scape un indiciu despre ceea ce o frământase adineaori, medită Andrew. Dar imediat se oprise. Se plimbară fără grabă spre ieşire. Afară se înnoptase şi iluminarea portocalie a parcajului arunca în jur licăriri suprarealiste. Arbuştii şi tufişurile nou plantate păreau nepotrivite cu imobilele impozante. Andrew o însoţi pe Lezlie la maşina sa şi izbucni în râs când aceasta se întoarse spre el pentru a-i mulţumi pentru o seară până la urmă încântătoare. Scoţând batista din buzunar, şterse îngheţata de ciocolată care murdărea bărbia tinerei femei. — Nu sunt bine crescută! glumi Lezlie. Trăsăturile lui Andrew redeveniră serioase în timp ce se priveau cu o intensitate care-i făcea să uite de tot ce-i înconjura. Pierdută în contemplarea acelor ochi albaştri, tânăra femeie îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul. Imposibil să nege, Andrew Bradinton exercita asupra sa un farmec de temut. Oare prin ce vrajă stranie era incapabilă să se îndepărteze de el? Andrew nu rostea niciun cuvânt, dar chemarea sa mută era şi mai presantă. Îi cercetă îndelung chipul, oprindu-se asupra gurii. Lezlie ştia că o va săruta şi că nu-i va opune nicio rezistenţă.

Pentru ca vreau sa cred in tine de Andrew Mason 1.                                         …şi mai am o noutate pe care trebuie să ţi-o comunic, Vera, Am auzit că John Ballard ar fi fost eliberat înainte de termen. Pentru bună purtare! Îţi poţi imagina aşa ceva? Sunt de acord cu tine că asta nu este bine de loc, dar nu trebuie să fii îngrijorată. Ballard nu are voie să părăsească Anglia. Ceea ce înseamnă că nu trebuie să-ţi fie teamă că va apare pe neaşteptate la tine acasă, în Hamburg, pentru a-ţi face necazuri. În cazul că voi afla şi alte noutăţi am să ţi le comunic neîntârziat. Aştept cu nerăbdare să aud cum îţi mai merge. Te sărut, Susan. I Vera Köstner lăsă scrisoarea să-i alunece încet în poală. Privi la cele patru file albastre şi observă că le mototolise involuntar. Mâinile îi tremurau în timp ce netezea scrisoarea prietenei ei din Londra, aşezând-o apoi cu grijă pe masa de scris din faţa ei. John este liber! gândi ea şi îşi frecă braţele, scuturată de frisoane. De la fereastra micuţului ei birou privirile i se plimbau asupra Elbei, observând fără să înregistreze vânzoleala aferată a oamenilor. Vera simţea imperios nevoia de a discuta cu cineva despre această ştire. Cu oricine ar fi fost. Dar apoi oftă şi clătină din cap. Fireşte, ar fi fost o prostie. Nu ar fi interesat pe nimeni faptul că la Londra a fost pus în libertate un infractor, un escroc care înşelase societatea de asigurări. Dar pentru ea acest lucru era foarte important. Ca şi pentru Caroline. Gândul la fiica ei îi declanşa Verei un sentiment de panică, pe care însă reuşi să şi-l stăpânească destul de repede. Ce vrei în fond? se întrebă ea. Doar ai ştiut din totdeauna că această clipă va veni mai devreme sau mai târziu. Era adevărat că John Ballard, fostul ei logodnic şi tatăl Carolinei fusese condamnat la zece ani de puşcărie, ceea ce însemna că ştiuse de la bun început că nu îşi va petrece tot restul vieţii în spatele gratiilor. Vera îşi muşcă buza de jos. Atâta doar, că nu se aşteptase să fie eliberat chiar aşa de repede. Sperase să mai aibă la dispoziţie un timp oarecare pentru a o putea pregăti sufleteşte pe Caroline cu privire la posibilitatea ca, într-o bună zi, să se trezească cu tatăl ei la uşă. Amânase însă mereu această discuţie aşteptând ca fiica ei să mai crească puţin înainte ca ea, Vera, să-i spună adevărata poveste a tatălui ei. Dorise să evite ca acest copil, în vârstă de numai şapte ani, să cunoască crudul şi hâdul adevăr. Iar acum se părea că nu-i mai rămăsese prea mult timp pentru a i-l spune. Din cercul de relaţii al Verei aproape nimeni nu ştia ceva despre John Ballard. Prietena ei Susan din Anglia era una dintre puţinii iniţiaţi, dar ea îl cunoscuse pe John încă de atunci, de la Londra. Unica persoană care mai ştia despre existenţa lui John Ballard era Katrin Stüber, vecina de apartament a Verei din casa cu chirie din Eppendorf. Vera se împrietenise foarte repede cu Katrin, lucru destul de neobişnuit pentru ea întrucât de la întoarcerea din Anglia dusese o viaţă foarte retrasă. Dar cu Katrin, o femeie simpatică şi plinuţă în jurul a treizeci şi cinci de ani, mamă a trei copii, se înţelesese excelent încă din prima clipă. Vera zâmbi abia perceptibil când îşi aminti că primul contact cu familia Stüber avusese loc de fapt prin intermediul fiicei sale, Caroline. Aceasta se împrietenise cu Stella, mezina soţilor Stüber, cu care era colegă de şcoală. Vera avusese multe ocazii să aprecieze prietenia lui Katrin. Aceasta era oricând dispusă să aibă grijă de Caroline când activitatea profesională o obliga pe Vera să lipsească seara de acasă. În rest Vera nu ieşea practic niciodată în oraş. Iar Carolinei îi plăcea să doarmă la Stella cu care se înţelegea foarte bine. Vera privi ecranul computerului, pe care era afişat textul articolului la care lucra. Vedea cuvintele fără să le înţeleagă. Gândurile îi zăboveau la viaţa pe care o dusese până atunci în Hamburg. Avusese mare noroc că a primit acel apartament cu vedere spre canalul Ise. Probabil că acest fapt s-a datorat intervenţiei conducerii redacţiei. Doar câţiva ani mai târziu devenise imposibil să mai faci rost de o locuinţă în Hamburg. Oraşul hanseatic[1] nu diferea în această privinţă prin nimic de restul metropolelor europene. Vera îşi aminti involuntar de casa minunată din suburbia de sud a Londrei care aparţinea familiei Ballard şi în care petrecuse vremuri atât de fericite alături de John. Acelaşi lucru era valabil şi în privinţa proprietăţii din Sussex ce aparţinea familiei, unde îşi petrecuse prima perioadă a sarcinii. Nici măcar Pat Ballard, atotstăpânitoarea lui mamă, nu reuşise să umbrească fericirea tinerei perechi. Însă toate acestea se petrecuseră înainte ca Vera să afle ce fel de afaceri învârtea John. Oftând, Vera încercă să alunge aceste gânduri posomorâte. Nu aceasta era problema în momentul de faţă. Important era să găsească răspuns la întrebarea cum trebuia să procedeze în această situaţie. Fără să vrea întinse din nou mâna după paginile mototolite. Ce mult se bucurase dimineaţa când găsise în corespondenţă scrisoarea vechii ei prietene din Londra. O luase cu ea la redacţie în mod special, cu gândul să o citească în pauza de prânz. Susan Mathies locuia la Londra de unsprezece ani. La fel ca şi Vera beneficiase la vremea respectivă de un curs practic în cadrul BBC, radiodifuziunea britanică, însă, primind o ofertă avantajoasă, rămăsese în continuare acolo. Vera preferase un post de voluntară la London Times. Simţea o înclinaţie mai mare pentru scris. Munca în radiodifuziune i se păruse prea agitată. Şi nu mult timp după aceea făcuse cunoştinţă cu John Ballard. Amintindu-si de aceste lucruri Vera închise ochii şi se lăsă pe spate. Times o însărcinase să scrie un articol despre tineri întreprinzători încununaţi de succes. John fusese al doilea întreprinzător pe care îl intervievase. Era brunet, cult şi se arătase foarte, foarte pătimaş. Şi nu avea de loc aspectul unui bărbat care-şi petrece tot timpul în spatele unui birou. Pe deasupra era şi cultivat, cel puţin aşa i se păruse Verei pe atunci, fiind, cu toată tinereţea sa, un om de afaceri de succes. Îşi dăduseră întâlnire pentru cină. Irezistibilul farmec al bărbatului o cucerise în scurt timp pe Vera. Cu tot succesul pe care îl înregistrase pe plan financiar John Ballard rămăsese în inima lui tot un aventurier, după cum el însuşi îi mărturisise Verei. La începutul relaţiei lor acest amănunt o impresionase puternic. Vera înţelesese abia mult mai târziu că succesul lui John se datora, în principal, averii pe care o moştenise de la tatăl său. Apoi descoperise că setea lui de aventură putea produce şi efecte dezastruoase. Însă era deja prea târziu. În acel moment era deja îndrăgostită nebuneşte de John. La începutul relaţiei lor Vera trecuse cu vederea destule neconcordanţe din comportarea lui, acceptând cu entuziasm când o ceruse de soţie în timpul unei cine romantice şi-i propusese să se logodească. Pe atunci nu o deranjase faptul că el trebuise să poarte chiar în aceiaşi seară, până târziu, o discuţie cu alţi oameni de afaceri. Oare nu era şi John un adevărat om de afaceri? îşi spuse ea. Şi în fond, acest lucru îi convenea chiar, pentru că nici ea nu avusese de gând să renunţe la cariera ei de ziaristă, aşa cum propusese fără prea multe menajamente Pat Ballard, mama lui John. În această problemă Vera îl simţise pe John de partea ei. Acesta respinsese încercările lui Pat de a se amesteca în viaţa ei pe un ton amabil dar ferm. Evocarea amintirilor îi dădea Verei o stare de nelinişte. Se sculă, prea răscolită pentru a continua să şadă şi se îndreptă spre fereastra biroului. Privi gânditoare afară, în timp ce era cuprinsă de amintiri din ce în ce mai neplăcute. La scurt timp după logodnă rămăsese gravidă. John fusese din cale afară de fericit şi începuse să facă planuri privind căsătoria. Însă pregătirile au fost întrerupte de catastrofa care s-a declanşat ca din senin. John făcuse de mai mult timp unele referiri cu privire la o afacere pe care o pusese la cale şi care avea să-i facă dintr-o dată foarte, foarte avuţi, refuzând însă să intre în detalii. Vera ştiuse doar că era vorba despre încărcătura unei nave care consta din mărfuri deosebit de valoroase şi de transportul acesteia într-un loc oarecare. Apoi nava se scufundase, însă John nu fusese nici pe departe atât de abătut cum s-ar fi aşteptat Vera. Oricum, suma pentru care fuseseră asigurate nava şi încărcătura se ridica la sute de milioane, şi asta în lire sterline, însă Verei i se păruse totuşi stranie buna dispoziţie afişată de John. Urmaseră apoi câteva misterioase convorbiri telefonice nocturne iar John devenise din ce în ce mai agitat. Vera ar fi încercat cu siguranţă să afle mai multe amănunte dacă nu ar fi fost atât de prinsă din cauza sarcinii şi a pregătirilor pentru nuntă. Şi apoi… Vera se cutremură când îşi aduse aminte de ce a urmat. Uneori se mai întâmpla încă şi acum să retrăiască acele evenimente sub forma unor coşmaruri chinuitoare. Într-o bună zi se treziseră la primele ore ale dimineţii cu mai mulţi civili în fata uşii, care l-au trezit pe John din somn. Erau oamenii serviciul secret britanic, şi care, după cum nu întârziase să afle, îl suspectau pe John de trădare de patrie. Se părea că încărcătura navei ar fi constat din tehnică de calcul de vârf, deosebit de valoroasă şi supusă restricţiilor de embargo. Şi asta încă nu era tot. Se părea că însuşi naufragiul navei fusese pus la cale de John, cu intenţia de a şterge urmele. Aceste acuzaţii deosebii de grave o înspăimântaseră pe Vera, care le considerase la început ca lipsite de absolut orice suport real. Dăduse crezare afirmaţiilor solemne ale lui John, da, se încăpăţânase să creadă cu disperare în ele. El îşi susţinuse nevinovăţia, declarând că acuzaţiile ce i se aduceau ar fi fost pure invenţii, dar cu cât cercetările avansau, cu atât mai zdrobitoare deveneau probele adunate împotriva lui. Pentru Vera aceasta însemnase trezirea brutală din minunatul ei vis. Poate că i-ar fi putut ierta lui John încercarea de a se sustrage restricţiilor impuse de embargoul economic, dar faptul că pusese în joc viaţa echipajului depăşea orice limită. Într-o seară îşi făcuse bagajele şi părăsise în secret casa din Sussex a mamei lui unde se refugiase după arestarea lui John pentru a scăpa curiozităţii presei de scandal. Dăduse deja depoziţia de martor şi, întrucât asupra ei nu plana nici cea mai mică suspiciune că ar fi ştiut de uneltirile puse la cale de John, nu i se puseseră niciun fel de piedici la plecarea din Anglia. Luase un avion spre Frankfurt şi de acolo se îndreptase spre Hamburg pentru a fi sigură că Pat Ballard nu va reuşi să reconstituie ruta pe care fugise. Pentru că Vera ştia prea bine că atât Pat cât şi John considerau copilul pe care ea îl purta în pântec ca pe un Ballard şi că nu vor întârzia să ridice pretenţii asupra acestuia. Iar Vera nu voia să mai aibă niciodată de-a face cu familia Ballard. Acesta era motivul pentru care făcuse totul pentru a-şi şterge urmele. Vera oftă şi plecă de la fereastră, aşezându-se din nou la masa de scris. Ei bine, acum se găsea în Hamburg. Sperase să-şi găsească aici liniştea. Însă perspectiva de a fi descoperită eventual chiar şi aici îi crea o stare neplăcută. În timpul celor şapte ani în care reuşise să se ascundă de el, John îi scrisese de mai multe ori la post restant, în Londra. Scrisorile fuseseră ridicate de Susan, prietena Verei, şi retrimise acesteia. Scrisorile vorbeau aproape în exclusivitate despre Caroline, fiica lor. Şi apoi, nici ea nu mai ştia prea bine când, Vera încetase să-i mai citească scrisorile; nici măcar nu le mai deschisese. Nu voia să mai ştie nimic despre John şi sperase ca acest capitol al trecutului ei să fie încheiat o dată pentru totdeauna. Dar acel trecut nemilos o ajunsese acum din urmă, Linişteşte-te, îşi impuse ea. Faptul că John Ballard a fost pus în libertate nu înseamnă nici pe departe că va reuşi să te găsească aici, în Hamburg. Şi Susan îi scrisese doar că avea interdicţie de a părăsi Anglia. Aşa că… Vera tresări când auzi voci în fata uşii biroului ei şi ridică privirile. Îl recunoscu pe unul din cei doi bărbaţi care erau tocmai pe cale să-şi ia rămas bun. Era Bernhard Heins, adjunctul şefului redacţiei pentru politică externă. Pe celălalt nu-l mai văzuse niciodată. Era roşcat, atrăgător şi înalt. Vera trasări involuntar sub privirea iscoditoare a ochilor săi verzi. Avea senzaţia că fusese surprinsă făcând un lucru interzis şi întoarse repede privirile, enervată de ciudata senzaţie neplăcută pe care o simţea în stomac. Însă când ridică din nou privirile el îi zâmbea înclinându-se uşor. — Poţi să-mi acorzi un moment, Vera? întrebă Bernhard Heins în timp ce intra în micuţul ei birou după ce se despărţi de celălalt bărbat. Vera îi zâmbi şi confirmă printr-o mişcare a capului. Se grăbi să împăturească scrisoarea lui Susan lăsând-o însă pe masa de scris, pentru a nu-i atrage atenţia. — Desigur, Bernhard, intră. Şi aşa tocmai făceam o mică pauză. Îşi plimbă privirile prin încăperea minusculă pe care conducerea redacţiei se încăpăţâna să o numească emfatic „birou”, după care ridică neputincioasă din umeri. — Din păcate nu-ţi pot oferi vreun loc. Decât doar dacă încerci singur să eliberezi scaunul. Bernhard Heins cercetă din priviri încăperea, care într-adevăr, se asemăna mai degrabă cu o debara decât cu un birou. Nu încăpeau decât un raft burduşit cu cărţi şi reviste, masa de scris a Verei şi scaunul pe care şedea ea. Scaunul pentru vizitatori de lângă masa de scris era încărcat de manuscrise şi reviste. Bine că biroul avea cel puţin fereastră. Lipsa cronică de spaţiu era resimţită de toţi redactorii revistei hamburgheze Magazin. Nici Bernhard Heins însuşi nu constituia o excepţie de la regulă, cu toate că era redactor-şef. Redactor-şef adjunct, se corectă el în sinea lui. Dar cine ştie, poate că asta avea să se schimbe cât de curând. Îşi privi colega cu curiozitate. Şi tocmai Vera Köstner era aceea care îi putea veni în ajutor în ceea ce-şi propusese. Lucra aici de cinci ani şi era o ziaristă deosebit de capabilă. Şi nu numai atât. Bernhard o iscodi din priviri pe femeia care şedea în faţa lui, încercând să pună ordine în hârtiile împrăştiate pe masa ei de scris. Vera era suplă, avea bucle blonde şi cei mai strălucitori ochi albaştri pe care îi văzuse Bernhard vreodată. Se îndrăgostise de ea din prima clipă în care o văzuse dar până acum o venerase mai degrabă în tăcere. A fost o mare surpriză pentru ei când a aflat că Vera avea deja douăzeci şi opt de ani şi că avea o fiică. Pe Caroline. Ciudat era doar faptul că nu vorbea practic niciodată despre familia ei. La început Bernhard a crezut, fireşte, că Vera era căsătorită şi aproape că nu-i venise să creadă când îl auzise spunând pe redactorul şef, Peter Holz, că era nemăritată şi-şi creştea singură fiica, fără ajutorul cuiva. Ce-i drept, vestea îl uimise dar totodată îi dăduse speranţe. Însă toate încercările sale prudente de a afla mai multe despre tatăl Carolinei eşuaseră ca urmare a opoziţiei hotărâte, deşi totuşi amabile, a Verei. Acest lucru îi incitase şi mai mult curiozitatea şi îşi dublase eforturile în încercarea de a afla ceva despre bărbatul acela. Nu era mult ce reuşise să afle, dar ceea ce ştia era cu atât mai interesant. Se ferise cu mare grijă să-i dea Verei vreodată de înţeles că ştia despre faptul că fusese amestecată în scandalul în legătură cu John Ballard. Fusese logodită cu escrocul care înşelase societatea de asigurări cu milioane de lire sterline şi lui Bernhard nu-i fusese prea greu să deducă că John Ballard era probabil tatăl Carolinei. Întrucât Vera evita în mod evident să vorbească despre trecutul ei nici Bernhard nu abordase acest subiect. Nu vedea niciun motiv să o supere. Dar acum situaţia era alta. Cu totul alta. Îşi aminti de discuţia pe care o avusese cu redactorul-şef şi acest Bill Myers. Respectivul ziarist şi scriitor irlandez se dovedise, ce-i drept, o persoană destul de impenetrabilă, dar deţinea, anumite informaţii de care el, Bernhard Heins, avea nevoie urgentă. — Ei bine? Vera îl privea iscoditoare pe Bill şi apoi izbucni pe neaşteptate în râs. Cu siguranţă că nu ai venit aici pentru a mă privi dus pe gânduri. Deci, despre ce-i vorba? Bernhard îşi veni repede în fire, zâmbind uşor forţat. Uitase cât de bine se pricepea Vera să descifreze gândurile ascunse ale interlocutorilor ei. — Ştii doar, de câte ori te privesc… Vera îl întrerupse, ridicând mâna. — Lucru pe care îl faci aproape zi de zi de aproape doi ani. De câte ori nu am discutat această problemă în acest răstimp? Te rog, Bernhard, nu începe din nou. Îi zâmbi cu căldură colegului ei, pentru a mai reduce din asprimea cuvintelor, însă mina îi rămăsese la fel de hotărâtă. Îmi placi, suntem prieteni buni şi la atât vreau… — Bine, bine. Ce vrei, am încercat şi eu marea cu degetul. Bernhard ridică mâinile, într-un gest de apărare. N-am ce-ţi face. Cu toate astea tot foarte frumoasă eşti. Zâmbi pe furiş când observă sclipirea de o clipă din ochii ei, urmare a plăcerii pe care i-o produsese complimentul pe care i-l făcuse. Cu toată atitudinea ei rezervată îi plăcea să i se facă complimente. Dar cui nu-i plăcea? Bernhard îşi aminti de complimentul pe care i-l făcuse Peter Holz cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă. Ciufutul redactor şef era de regulă destul de zgârcit cu laudele, de aceea aprecierea acestuia că pe Bernhard îi aştepta un mare viitor în cadrul revistei avea o valoare cu atât mai mare. Dar asta cu condiţia ca el, Bernhard să dea dovadă de ceea ce Peter Holz numea „incisivitatea necesară”. Şi în cazul afacerii Ballard era cu siguranţă nevoie de „incisivitate”. Cazul era o problemă pe cât de dificilă, pe atât de încâlcită. Deşi povestea se întâmplase cu destul de mult timp în urmă nu-şi pierduse nimic din aspectul extrem de interesant. Dacă Bernhard ar fi reuşit să contribuie cât de puţin la elucidarea cazului îi era asigurat un mare salt în carieră. Peter Holz nu trebuia să-i explice lui Bernhard semnificaţia acestor cuvinte. Toată lumea ştia că şeful redacţiei „externe” urma să se pensioneze încă în cursul acestui an şi Bernhard îşi dorea postul acesta, indiferent cât l-ar costa. Dar acum trebuia să-şi vină în fire dacă voia ca Vera să nu ghicească adevăratul motiv al vizitei sale. — Am noutăţi palpitante, Vera. Îţi aminteşti de afacerea Northern Star de acum zece ani? Nu o slăbea pe Vera din priviri în timp ce pronunţa aceste cuvinte. Fireşte că îşi aducea aminte de această poveste. Şi încă cum… Vera tresări involuntar, dar se stăpâni şi îşi păstră în aparenţă calmul netulburat. Mare noroc că am apucat să citesc scrisoarea, gândi ea. Bănuia ce avea să urmeze. — Da, se mulţumi ea să-i răspundă privind ţintă la Bernhard. — Tipul acela care închiriase vasul, acel John Ballheim… — Ballard, îl corectă Vera aproape mecanic. Nu observă zâmbetul aproape imperceptibil al lui Bernhard. — Da, aşa este, Ballard. A fost pus în libertate. Îşi frecă mâinile fără a o slăbi o clipă din ochi pe Vera. Jumătate din presa din întreaga lume, Interpolul şi Lloyds of London[2] sunt pe urmele lui. Bill Myers mi-a povestit toate acestea. Vera îl privea uluită. Lloyds of London şi Interpolul sunt pe urmele lui? Adică a dispărut? Era într-adevăr surprinsă. Nu îşi putea închipui că John ar fi fost eliberat doar pentru a fi urmărit după aceea. Şi Lloyds ce voiau de la ei? Ştia că asigurase nava la Lloyds, dar în fond plătise pentru frauda de asigurare. Banii pentru pierderea navei fuseseră recuperaţi. Iar cei şapte ani petrecuţi la Dartmoor constituiau cu siguranţă o pedeapsă suficientă. Această închisoare se bucura de un trist renume până dincolo de graniţele Angliei. Şi cine era acest Bill Myers? Revăzu în minte chipul bărbatului roşcat cu ochi verzi. Ce legătură avea acesta cu John? Bernhard clătină din cap. — Nu, asta nu. Dar cu siguranţă nu îl vor scăpa nicio clipă din ochi. În fond este vorba de mai multe zeci de milioane de lire sterline. Nimeni nu ştie suma exactă. S-a recuperat, ce-i drept, suma plătită de asigurări pentru navă dar nu s-au găsit nici calculatoarele de mare putere şi nici banii pe care i-a primit Bill pentru acestea. Şi cu siguranţă că a luat pe ele câteva milioane bune de lire sterline. Vera înghiţi în sec. Bernhard habar n-avea că-i povestea un lucru pe care-l ştia ea mult prea bine. Pentru că acesta era de fapt motivul pentru care îl părăsise pe John la vremea respectivă. Deşi îl iubea şi era gravidă în luna a cincea. Este adevărat ea nu ştiuse că nu s-au găsit banii pentru încărcătură. Refuzase cu încăpăţânare să urmărească evoluţia cazului în presă iar Pat, mama lui John, nu făcuse tot timpul decât să-i ia apărarea fiului ei. Chiar şi faţă de ea, Vera. Îşi înăbuşi un oftat când îşi aminti de scenele neplăcute pe care le suportase din cauza firii tiranice a mamei lui John. — Este într-adevăr un amănunt interesant, se hotărî ea să spună într-un târziu. Dar ce pot face eu în legătură cu asta? Se străduia să vorbească pe un ton cât mai degajat, dar privind-o, lui Bernhard nu-i scăpă tensiunea de care era stăpânită. Chibzuise în amănunt asupra modului în care avea să procedeze şi chiar cumpănise pentru o clipă dacă nu ar fi fost mai bine să-i spună pur şi simplu adevărul. Însă i se păruse totuşi prea riscant. Era posibil ca Vera să se închidă de tot în ea dacă îi mărturisea că ştiuse tot timpul despre ea şi John. Şi nu putea risca aşa ceva. Avea nevoie de ea. — Ei bine, doar cunoşti destul de bine Anglia, nu-i aşa? Vera spera din tot sufletul că nu pălise. — Am trăit acolo câtva timp. Şi ce-i cu asta? — Ei bine, se strădui Bill să adopte o atitudine cât mai detaşată, mă gândeam că poate ţi-ai făcut unele relaţii din vremea în care lucrai la London Times, care ne-ar putea fi eventual de ajutor. Pentru a ne apropia de exemplu de Ballard, adăugă el în gând. M-ai scuti de investigaţii care ar necesita o mulţime de timp, Vera, îi zâmbi el, ajungând în sfârşit la miezul problemei. Peter Holz m-a însărcinat cu această anchetă, iar eu l-am întrebat dacă ar fi de acord ca tu să-mi dai o mână de ajutor. Nu a avut nimic de obiectat. Dacă vrei putem lua chiar poimâine avionul spre Londra, Vera bănuise unde voia să ajungă Bernhard şi se stăpâni cât putu mai bine pentru ca acesta să nu observe că solicitarea lui o adusese într-o stare vecină cu panica. La Londra? Asta ar fi însemnat să ajungă în apropierea lui John şi acesta era ultimul lucru pe care avea de gând să-l facă în prezent. Reuşi să afişeze un zâmbet chinuit. — Îmi pare râu, Bernhard, dar asta nu se poate. Arătă cu mâna spre ecranul din faţa ei. În primul rând trebuie să-mi termin articolul şi în al doilea rând nu pot în niciun caz s-o las pe Caroline singură atâta vreme. Bernhard Heins se lăsă pe spate plin de mulţumire în clipa în care îşi jucă atuul cel mai important. — Nici nu trebuie. Am vorbit deja cu Holz. Această Afacere Ballard ar deveni o adevărată senzaţie, cu atât mai mult dacă i-ar reuşi revistei noastre să dezvăluie adevăratele dedesubturi. Colaborăm chiar în această privinţă cu un scriitor britanic care se află în prezent aici, în Hamburg. Este vorba de acest Myers. Şi Holz s-a declarat de acord s-o iei şi pe Caroline cu tine. Călătoria include şi un week-end aşa că fiica ta nu va rămâne prea mult în urmă cu şcoala. Sunt sigur că i-ar face şi ei plăcere să petreacă câteva zile în Anglia, nu crezi? Şi pe deasupra am da într-adevăr lovitura. Iar lui Caroline îi va face plăcere să petreacă câteva zile la Londra sau în… Făcu o pauză infimă şi continuă să o privească iscoditor pe Vera…în Sussex. Este o zonă minunată. Ei bine, ce zici?     [1] formă de organizare economică datând din evul mediu (n.t.)   [2] Celebră societate de asigurări londoneză.