Barbu Stefanescu Delavrancea

Bursierul Din maidanele, vara împodobite cu flori şi iarna cu zăpadă, de la umbra castanilor verzi şi stufoşi, unde se adunau batrânii cu snoavele lor, de la vatra cu jeratic clipind ca nişte ochi de aur, în jurul căreia se prigoreau bunele mele surori, din atâtea cântece, şi basme, şi povesti, când ai avut ochi, închipuire şi inima, să te pomenesti închis în nişte ziduri înalte, să te izbeşti de chipuri străine şi reci, de inimi domoale şi nepăsătoare, de mai-mari cari nu vor să ştie de cântece şi de basme… iaca cea mai mare nefericire din viaţa mea! Dezordinea şi sclavia liceului, masa bursierilor, soioasă şi murdară, duhoarea bucatelor grase, cafelele cu lapte mirosind a câne plouat, plescăitul lacom a optzeci de tovarăşi, şi pedagogii cu ifosul lor de parveniţi, aşezaţi în căpătâiele celor două mese lungi… iaca ce mă înfioară şi astăzi când mă gândesc la acea viaţă de şeapte ani. Eram de doisprezece ani. Nu cunoşteam pe nimeni din tot dormitorul. Când lampa din mijlocul tavanului cu arabescuri albe şi cenuşii se stinse, închisei ochii, ascultai răsuflările ostenite şi grele ale bursierilor şi mi se păru că sub mine se deschide o prăpastie fără fund… Unde era blânda mână a mamei, ca să-mi vare plapăma pe sub mine şi să-i simt cele trei degete atingându-mă pe frunte, la mijloc şi pe umeri, în semn de cruce, iară eu să adorm sub paza ei şi a crucii?… Unde era Lăbuş, cânele meu, cu care hoinăream toata ziulica? Unde, pisica neagră, care mi se tolănea d-a lungul spatelui?… Înţelesei că fericirea şi libertatea mea periseră şi, închizând ochii ca să adorm, simţii pleoapele umflate de lacrămi. Acei cari schimbaseră lacom codrul pe pâne şi bucăţica de brânză pe o cafea şi pe trei feluri de bucate, dezbrăcându-se voios de zdrenţele lor ca să se îmbrace cu tunica de bursier, acei cari de mici se gândisera că învătând carte multă vor ajunge bogaţi şi fericiţi, acei cari din întamplare nu gustaseră farmecul mângâierilor şi nu auziseră vorba bună intrând pe uşa părinţilor lor… aceia nu vor înţelege de ce mă podidi plânsul şi de ce somnul şi odihna nu se lipiră de mine pân’ la revărsatul zorilor. Mângâierea se preface în trebuinţă fatală a vieţei; libertatea, gustată de mic copil, este viaţa însăşi. Şi nu vorbesc de libertatea care dă naştere la atâtea neînţelegeri şi lupte. Libertatea mea?… Goana din câmpiile fără margini… şanturile sărite dintr-o aruncătură… vârful dudului bătrân, în care mă suiam, înecându-mi ochii în albastrul cerului… colindările de prin stufişurile de soc cu flori mirositoare… găitanele verzi presărate cu rochiţele-rândunicii, învoalte şi străvezii, ca nişte pâlnioare de ceară… Libertatea mea era fără păcat, frumoasă, cu poteci şerpuite printre ciucuri de flori sălbatece, cu drumuri gălbui adâncite în depărtări, părând că fug şi să înfig în fără-fundul cerului… Năluciri fermecatoare. În prima noapte de tortură mă simţii înjosit, rob, năbuşit de atâtea păreri de rău. Închideţi un pui de leu în gratii de fer şi îndopaţi-l cu carne proaspătă… va privi lung îngusta sa încăpere, va închide leneş şi ofilit ochii şi-şi va pleca binişor capul pe labe, visând, desigur, pustiul cald şi nemărginit. Mă vânduseră ai mei pe o învăţătură neghioabă şi perversă. În nopţile de iarnă, când viscolul mă trezea în sforăitul celorlalti, îmi dăşiram în minte frumuseţile de odinioară, şi toate se încheiau cu ticăloşiile din clasă. Un profesor bătrân şi rău. Tace ca o momâie. Deschide gura parc-ar fi un mort care-şi scuipă pământul din gură şi slomneşte îndesat prin ştirbiturile dinţilor: „Afu-ri-situle!” Altul, gros, roşu-verzui, ca un ficat; fără gât; cu ochii umflaţi şi repezi; mânile îi bănănăie în toate parţile; înfige degetele în urechile cuiva şi scrâşneşte: „U! boule!” Altul, soios, c-un palton larg şi vechi; nu-l încheie niciodată; ciupit puţin de vărsat; cu ochii verzi, barba albă; ţipă piţigăiat, parc-ar fi o femeie: „La loc, găgăuţă!” Cum s-au prefăcut într-o clipa nevinovatele mele plăceri! Cine mi-a mototolit nemărginita perdea pe care se zugrăveau câmpiile mele, cerul meu, zilele şi nopţile mele, smălţuite cu flori şi semănate cu ţinte de aur? De mi-ar fi lăsat barim pisica şi cânele, poate că mi-ar fi curs mai puţine lacrămi pe declinările latineşti, învăţate de spaimă, ca să nu deschiză asupra mea ochii reci şi răi profesorul neclintit şi galben ca un mort, în jeţul catedrei! Nici un câne n-a fost mai încolţit de vrăjmaşi. Cartea, pe care trebuia s-o născocim noi (afară de doi-trei profesori, toţi ceilalţi nu deschideau gura decât ca să ocărască), colegii mei, rău nărăviţi, spioni şi laşi, afară de câţiva săraci, sălbatici, prinşi ca cu arcanul, pedagogii îngâmfati, provizorul, un neamţ cu favoritele roşcate până la brâu, directorul, un suflet bun, strigând de se auzea cale d-o poştă, economul, clipind des numai dintr-un ochi, bucătarul, cocoşat şi cu mustăţi lungi şi groase, bursierii din clasele superioare, cu palmele gata pe bătaie… iaca vrăjmaşii mei! Clopoţelul care ne speria din somn, iarna, la cinci ore, cu noaptea în cap… apelul… rugăciunea pe care n-am vroit s-o zic niciodată, cu toate pedepsele ce am suferit… meditaţia cu fearele groase… vizita pedagogilor, cari ma făceau să tresar fără să ridic ochii din carte… clasa… zgomotul zvăpăiat al externilor… masa cu duhorile ei… culcarea şi bătăile cu pernile… aşa de repede veneau una peste alta, că eu, copilul libertăţii, al seninului şi al nemărginirei, îmi simţeam inima rănită şi neînţeleasă, chinuită şi nemângâiată de nimeni, ea, răsfăţata de odinioară! Multe nopţi am plâns cu faţa în pernele glodoroase. Şi când lacrimele se zvântară, mă pomenii altfel de cum fusesem. Strigam; dam dracului; înjuram; ca şi ceilalţi. În umezeala sălii de meditaţie, cu băncile murdare şi încărcate de litere şi necuviinţe, cu atâtea chipuri nespălate şi oţelite de nevoi, injuriile aveau un mediu prielnic; blestemul plutea în aer: n-aveai decât să-l sorbi şi să-l azvârli. Lupta pentru aceeaşi tablă, pentru aceeaşi cretă, pentru aceeaşi lumânare năpădea sângele la cap, smâcea mânele din încheieturi. Pumnii mei începuseră a se încleşta mai des şi mai grabnic; gesturile mi se zvăpăiau; faţa mi se aprindea şi mânia mă întuneca, fără să prinz de veste. Dupa doi ani mi-era uşor să răstorn mesele, să trântesc băncile, să dărâm soba, să dau cu planşeta şi cu lemnele de la sobă. Tot ce mă înconjura mi-era duşman. Viaţa din liceu îmi ucisese iluziile. Ea înlocuise rugăciunea cu blestemul şi mă învăluise într-o coaje de fer, egoistă şi rea. Şi, cu toate acestea, ascundeam în mine o viaţă, străină celorlalţi, blândă, frumoasă, neînţeleasă. Ghemuit într-un colţ pe care niciodata nu l-am părăsit, cu tâmplele strânse între pumni, mut şi cu ochii pe jumătate închişi… parcă mă văz şi astăzi… Tăcerea avea farmecul gândirii; gândirea, farmecul nălucirilor; nălucirile mă absorbeau din lumea reală… În mirosul greu al atâtor inşi, când duşmăniile aţipeau o clipă, mă visam cu faţa în sus, în mijlocul câmpiilor, sub coviltirul adânc al cerului. Până nu mă mişcam pe banca de lemn şi nu simţeam masa cenuşie, miresmele florilor din nări, albastrul infinit din ochi şi concertul de păsări din fundul urechilor nu dispăreau. Mişcarea aceea, ca un vânt care mi-ar fi stins lumina din lumea iluziilor mele. Deştept, eram rău… violent… uram; visând, eram bun, liniştit… iubeam. Aş fi dat în genuchi înaintea lumii; aş fi iertat-o; aş fi adorat-o; dar să nu fi fost aşa de îngustă, aşa de lacomă şi de laş închinată legilor aspre cari o cârmuiau. Liceul, murdar, ruinat. Uneori mi se părea ca un imens cadavru, iară noi, copiii, ca nişte viermi, mişuind într-însul. Porţile se deschideau externilor. Priveam la roiul de şcolari cum se ducea, zgomotos şi vesel; mă luam după ei, fără să vreau… şi aceleaşi porti vechi de stejar mie mi se închideau… niciodată inima bolnavă n-a jinduit mai dureros libertatea perdută! Şi d-atunci, când toamna îmi trece pe deasupra dunga de cocori şi aud pe câte un tovarăş d-ai lor ţipând şi bătându-şi aripele smulse, prin curţile bogaţilor, mă gândesc că libertatea este dorul cel mai adânc al tutulor vietăţilor de pe pământ. Uneori închipuirile din lumea de odinioară mă adormeau cu capul pe bancă. Iaca viaţa mea. O luptă înverşunată între vis şi realitate. Cel mai crud duşman, acela care ma deştepta din colţul de lângă un dulap negru. Duşmani mi-erau toţi, fără ştirea şi voinţa lor. Anii de chinuri trecură încet. Capul mi se încărca cu cunoştinţe nesuferit de urâte. Învăţam de frică şi de ruşine. Iluziile amorţite se deşteptau mai anevoie. Închipuirea nu mai clădea minuni într-o clipă. Limbile moarte şi vii (haos de sunete noi pentru noţiunile vechi şi indiferente), aritmetica, geometria şi algebra, cu socotelile lor reci, simbolice, micşorara focul sufletului meu încet-încet, pe nesimţite. O ghiulea înroşită la foc, când o arunci în apă rece, azvârlă apa în lături, o turbură; apoi fierberea se linişteşte; apa acoperă ghiuleaua răcită de jur împrejur… În mine nu mai rămăsese decât un pic de căldură, o fărâmă de viaţa din focul şi nebunia de altădată. Trecuseră patru ani. Ma îmblânzisem. Slab şi galben. Liniştit. Ascultam. Mă mişcam încet. Din tot avântul nu-mi rămăsese decat saltul mortal de la trapeze, în zilele de gimnastica. Când îmi desfăşuram trupul în aer, plutind cu mânele întinse, o plăcere ciudată îmi furnica de la călcâie până la creştet, îmi amintea visele fericirii perdute. În toată fiinţa mea, deşirată şi slabă, învinsă şi oprită în loc, nimic nu mă turbura, biruit de scârbă şi de anemie. Neputând fi cum venisem pe lume, nu puteam să fiu ca ceilalti. Ca ei ar fi fost bine. Cu ei, veselia şi odihna. Cu ei, tinereţea, plăcerile furişi, cearta, murdăria şi păcatul. Cu ei, viaţa. Cu mine, dezgustul, bătrâneţea la cincisprezece ani, pacea sângelui slăbit de fumul lumânărilor ş-al lămpilor, de duhoarea meditaţiilor ş-a sofrageriii, de năduful dormitoarelor şi de umezeala zidurilor. Din soare şi nemărginire, la întuneric şi umezeală. Ceea ce mă mâhnea puţin erau şoaptele sfioase ale colegilor mei. Vorbeau încet şi râdeau. Adeseaori schimbau vorba. Poate de ruşine, poate de milă. Lângă un mort nu se vorbeste de plăceri. Dar degeaba, le bănuiam şoaptele. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaş. Unul, nalt, subţire, roşu la faţă, povestea frumuseţea şi meşteşugul unei femei tinere, „o brună, cu părul lung, cu rochia scurtă şi cu ciorapii roşii”. ― Cum mă vede, mă ia de gât; mi-a jurat ca e nebună după mine, numai după mine; şi mă sărută, şi mă strânge în braţe. De multe ori am ameţit în braţele ei. Nu vă puteţi închipui. ― Se poate, dar nu e ca a portarului, zicea un altul, gros şi scurt. De câte ori nu este nimeni în înfirmerie, eu ma îmbolnăvesc. Doctorul îmi scrie o reţetă. Ea intră binişor pe uşe, cu condica medicamentelor. Îndată ce mă vede, aruncă condica, se învârteşte într-un picior, ochii i s-aprind de bucurie şi, aducând degetul la gura, după ce face: „Sut, sut, siiit”, s-apropie de patul meu. Mă joacă în braţe. Îmi zice că sunt rotund şi gras ca un purcel. Noaptea, târziu, târziu, când pleacă la bărbatu-său, mă mângâie până în pragul infirmeriei, apoi mă sărută, şoptindu-mi: „Să nu fii bolnav mai mult de două zile, că rămâi îndărăt cu lecţiile… Vai de mine, să nu te dea afară din bursier!” Îşi spun fericirile lor. Carnea li s-aprinde la gura sobei. Cei mai mici ascultă din toată inima. Eu mă învârtesc în plapămă, cercând zadarnic să nu-i auz. Ei vorbesc şi se întind, oftând, luminaţi de flacără. ― Eu, eu, i, eu, i, am gasit una, i (un blond gângăit înjurând la fiecare cuvânt), am gasit un, un bo-bo-boc de fată. O, i, i, o, cu-cusutoreasă, dur-durdulie. Mă scăldam în gârlă, toc-tocmai la apă mică, şi s-a amorezat de mine. S-a ui-uitat un pedagog la dânsa, dar ea nu s-a ui-uitat la el. E fata unui po-popă bătrân. Vara peste uluci, bă-băiete, şi la Florescu în grădină. Iarna, mai greu. O, o, iu-iubesc la nebunie… ― Dar mie (altul cu părul ca de arap şi cu pestrui pe obraz) nu-mi iese din cap o fetiţă de paisprezece ani. Să nu care cumva să vorbiţi ceva! Este sora unui bursier din clasa întâia. O dată am fost pe la ei, şi d-atunci numai în scrisori o ducem. Ea plânge pe rânduri, eu plâng pe rânduri. S-o vedeţi ce bună e şi cum îi tremură mâna când mă ia de mână! Dacă am rămânea singuri acasă… măi, măi, ce fericiţi am fi!… Mă-sa e văduvă, bună prietenă cu unul din profesorii noştri… ― Copilării, răspunse unul dintr-a şeasea, se vede că n-ai trecut în cursul superior. Eu trăiesc bine, pe moale şi la cald. Fără poezii, fără scrisori şi fără parale. ― Cum? Cum? întrebă cel care se prăpădea după aceea cu rochia scurtă şi cu ciorapii roşii… Cum?… A mea, deşi mă iubeşte, mi-e frică însă de… şi cinci franci în fiecare săptămână… ― Foarte bine. Nu meditez pe Ionaşcu? ― Şi dacă meditezi pe Ionaşcu? ― Ionaşcu, ca să fie un Ionaşcu, nu trebuia să aibă o mumă? ― Dar ca să fie un Ionaşcu, nu trebuie să aiba şi un tată, ziseră râzând doi dintre ei. ― Asa e, dar muma lui, înainte d-a fi muma lui, fiind săracă şi frumoasă, ştiind franţuzeşte şi cântând la piano ca să ajunga bogată, vara cu trasură şi iarna cu sanie, şi cu operă, şi cu rochii de mătase, şi cu dantele, n-a trebuit să se mărite cu un Ionaşc-moşier, Ionaşc-bogat, Ionaşc-bătrân, Ionaşc-urât, Ionaşc-prost, Ionaşc care să fie mai mult pe la moşii?… ― Ei şi?! întrebă altul, care sta pe jos, lungit, cu faţa în sus şi cu mânele încrucişate sub cap. ― Cum, ei şi?! N-ai înţeles? Ea e tânără, eu sunt tânăr. Ea brună, iute, capriţioasă, cu gura largă, cu buzele groase, roşii ca sângele, gata să-ţi spuie în urechi nebunii; şi eu sunt eu; i-am plăcut fără să mă gândesc. Nu ştiţi cum îşi trimete la plimbare băiatul şi o fetiţă mai mică şi cum se uită la mine, parcă mă mănâncă, când zice: „E vremea frumoasă, să înhame caii la trasură şi să vă duceţi la plimbare, copiii mamei”. Şi ce sofa… ah! ce sofa… Pe ea n-o mai încape locul. Ce trup, ce braţe rotunde, ce buze cari ard, ce păr negru, ca nişte valuri de păcură pe umerii ei albi ca laptele! Numai nu plânge când plec dumineca seara. Pe director l-a făcut imoral în faţa copilului, fiindcă am învăţat la Sfinţii Grigore, Vasile şi Ioan, şi mi-a şoptit: „Ce n-aş fi dat să te văz!” Plăcerile, în zăpuşala dormitorului, se revărsau, dând pofte şi piroteală. Vorbele lor mă frigeau ca nişte cărbuni d-a lungul spinării. Închideam ochii. Somnul nu se lipea de pleoapele mele ostenite. Ma gândeam la copilăria nevinovată şi fericită, dar nimic din acest trecut mort nu se mai deştepta. Auzul era un vrăjmaş neînvins. Vream să despreţuiesc ce auzeam; apoi eram curios să le aflu secretele. În sfârşit, mă aprindeam. Dam la o parte plapăma. Oftam fără să ştiu de ce. Pedagogul intra în dormitor; toţi fugeau speriaţi; începeau să sforăie furaţi de somn. Eu însă, nevinovatul, mă frământam în pat fără să adorm. Mă chinuiam în aerul gros şi greu, încărcat cu plăcerile şi viţiile celorlalti. Viţiile lor se întrupau înaintea ochilor mei închişi. Mă apropiam de femeia cu rochia scurtă şi cu ciorapii roşii. O vedeam răsturnată. Ca prin minune, zăream cum se apropia, ca din fumul depărtării, o sofa largă şi moale. Pe sofa se rostogolea o femeie cu umeri rotunzi şi albi; ochii ei umezi se deschideau leneş, voluptos; braţele i se întindeau spre mine; se răsturna cu faţa în jos, cu dantelele de la picioare mototolite, cu părul împrăştiat în şuviţe negre pe nişte umeri albi ca laptele. Acele femei, pe jumatate goale, dispăreau. În fundul urechilor auzeam un vuiet depărtat. O mulţime de spirite. Femei cu părul blond şi parfumat, goale şi uşurele, în contururi albăstrii, pluteau în aer, licăreau, despicau spaţiul ca nişte săgeţi de lumină şi, surâzând, mă atingeau cu degetele lor subţiri şi cu aripile lor aurii. O dată am prins mâna uneia; mâna i s-a topit într-a mea şi întreaga ei fiinţă s-a risipit în aer ca o pală de fum suflată de vânt. Desigur, carnea revoltată vieţuia şi gândea în locul creierului meu trist şi adormit. În vacanţia Paştelui mă plimbam prin grădina internatului de pe albia Dâmboviţei. Cald. Caişii înfloriseră. Vrăbiile ciripeau în merii cu boboci rumeni. Mă plimbam cu capul gol şi cu ochii în jos. Hainele, pătate de cerneală, rupte şi fără nasturi; ghetele, largi şi nelustruite. Acele scene povestite, de cari la început mi-era frică, acum mi le desfăşuram în minte. Îmi plăcea să mi le spui, să le schimb. În locul femeilor desfrânate, o fată tânără, cu ochii în jos, rumenind la fiece vorbă. Mă apropiam de ea. O luam de mână. O priveam, o mângâiam, o iubeam. Oh! ce mult iubeam iluzia mea! Ea înlocuise câmpiile netezi, cerul albastru, basmele şi poveştile de odinioară. Reînviasem, aveam la ce gândi. Din nomolul viţiilor născuse o iluzie. Cine, la şaisprezece ani, neavând pe cine iubi, nu şi-a adorat năluca închipuirilor lui? A treia zi de Paşte goneam dupe acel chip fantastic. Lumina soarelui juca în geamurile unei ferestre de la otelul „Neubauer”. Mă trezii din visuri. Privii la acea fereastră. Cercevelele se deschiseră. O femeie tânără, cu părul bălan, privi drept şi lung la mine. Tresării. Blondă, albă, ca viziunea mea. Era ea, desigur. Voind să plec, nu putui mişca picioarele. Mă despărţea de dânsa grădina, un zid vechi, nişte prăvălii mici ş-o uliţă. Nu-i vedeam bine decât părul blond şi rotunzimea feţei. Închipuirea îi zugrăvi ochii, nişte ochi albaştri şi limpezi; îi potrivii gura cu două buze rumene şi umede. Sta nemişcată ca o icoană în pervazul ferestrelor. O cream inconştient; o adoram fără să vreau. ― Pot să trăiesc, am pentru cine! Din acea zi viaţa mea era mai mare, mai puternică. Sângele, repede; răsuflarea, adâncă; vedeam mai limpede, mai departe; mâncam cu poftă. ― Mă va iubi! Cum o văzui, mă repezii la peria de vax, lustruii ghetele întâiaşi dată în viaţa mea. Mă dusei în dormitor; mă dezbrăcai; un ac; mă chinuii să bag în ac; cârpii hainele cu aţă albă, muiată în cerneală; căutai nasturi şi mi-i cusui; întorsei legătura pe dos, o fâşie albă cu bobiţe negre; mă spălai pe ochi cu săpun; mă peptănai în geam; mă frecai pe dinţi cu ştergarul. Haina, o redingotă veche, pătată. Mă dezbrăcai ca să mi-o spăl. La şease, când suna de prânz, eu intrai cel din urma în sofragerie. Toţi băieţii se uitară lung la mine, şi unul din ei şopti vecinului: ― Desigur, e amorezat. Ce răutate! Numai eu să nu iubesc? Hainele mă trădaseră. Să le fi lăsat îmbâcsite şi zdrenţăroase. Mi-era frică şi ruşine. Mi se părea că toţi se uită la mine şi se întreabă: „Unde e pata de sos care se întindea de la guler până la pulpane?… Unde sunt cele două petece cari i-atârnau la spate?… Pentru ce şi-a cusut nasturii toţi, când n-avea nici unul?… Pentru ce s-a peptănat?… Braavo!… Şi-a ales cărarea la o parte! Braavo! Şi-a lustruit ghetele!”… Când ieşii de la masă, auzii pe un bogătaş, un solvent, care în viaţa lui nu pricepuse nimic, şoptind: ― Mă miram eu de ce se învârtea prin grădină! Trebuie să fie ceva. Dacă cel mai prost bănuise aşa de repede, ceilalţi desigur ştiau tot. Mi-ardeau obrajii. Ce n-aş fi dat să tacă! Cel care şoptise în urma mea era cel mai învierşunat dusman. Mă bătusem cu el. Nu-i vorbeam de doi ani. E noapte. Toţi dorm. Puteam să iubesc în tihnă. O vedeam. Se uita la mine. Privirile ei mă ardeau. Părul balai, ca nişte sculuri de borangic, îi lumina obrajii, gâtul şi umerii. Cu capul pe genuchii ei… voi iubi, voi visa, voi povesti dragostea mea cu glasul tremurând… Şi de câte ori mi se părea că închide ferestrele, întindeam mânele şi-i ziceam: ― Mai stai, lumină adevărată! A doua zi, cum se crăpă de ziuă, tresării din somn. Mă îmbrăcai în vârful picioarelor şi mă repezii în grădina. Ajungând în locul de unde puteam să privesc în fereastra ei, plecai capul în jos, sfios, ruşinat şi-mi zisei: „Dac-o fi la fereastră?… Dacă, ridicând ochii, voi întâlni ochii ei?”… Privii spre „Neubauer”. Fereastra era închisă; perdeaua, lăsată în jos. Ciudat, mi-ar fi fost frică să o văz la fereastră şi, văzând că nu e, mă întristai. O adevărată luptă, ca şi cum m-aş fi desfăcut în două fiinţe: ― Aşa iubeşte cineva când iubeşte? Nu ştie nici măcar că o aştept? ― Dar e frig… abia s-a luminat de ziuă… şi de unde să ştie?… Nu i-ai spus nimic… ― Dar ea mi-a spus?… ― Nu vezi cum tremuri?… Soarele n-a răsărit… ― Dac-ar fi la fereastră, mi-ar fi cald. Nu e frig. Oh! nu mă iubeşte… nu mă iubeşte!… ― Nu se poate. E scris. Erai singur în lume. Goneai dup-o închipuire; o fereastră se deschise, şi ea răsări ca o nălucă blondă… ― Şi cum m-a văzut, să mă şi iubească? ― Da… ― Aşa e… eu cum am văzut-o am iubit-o… Am tremurat degeaba. Nu s-a arătat. Am plecat spunându-mi necontenit: „Mă iubeşte… dar e frig… e de dimineaţă…” În dormitor, cald. M-am trântit în pat. Am început să plâng. De frică să nu deştept pe cineva, mi-am îndesat faţa în pernă. Am adormit. Pentru toţi răsărise soarele, pentru mine nu. Mi-era frig. S-o mai văd încă o dată!… Soarele era sus. Mă învârtii prin grădină ameţit. Aşteptai să se arate la fereastră. Inima mi se bătea speriată la fitece zgomot care venea dinspre otelul „Neubauer”. În sfârşit, fereastra se deschise; ea răsări iarăşi, în alb, cu părul despletit; privi drept şi nemişcat în grădina liceului. Soarele îi poleia obrajii. O clipă mă uitai la ea şi plecai ochii în jos, ameţit de acea frumuseţe care mi s-arată în depărtare ca o lumină, ca o speranţă. Ridicai ochii din pământ. Fereastra se închisese. Ce laş! Să n-o privesc mai mult! Timiditatea mea să nu-i fi părut despreţ? ― Mai arată-te o dată… Abia sfârşii aceste cuvinte, şi un râs cu hohote auzii în spatele meu. Prin uluci zării mai mulţi inşi. Clopoţelul ne chema la masă. Când intrai în sofragerie, toţi mă spionară cu privirile. Duşmanul meu, cu care nu vorbeam de doi ani, râdea cu lacrămi şi şopăia cu câţiva, furişând coada ochiului spre mine. Nu mâncai nimic. Câteva zile nu privii pe nimeni drept în faţă. Prima seară dupe vacanţia Paştelui. În dormitor. Toţi se adunară în patul vrăjmaşului meu şi începură să-şi povestească izbânzile. Ascultam, vârât în plapămă. M-aş fi robit tuturora numai să nu fi pomenit, în râs, de curatul meu păcat. Ş-acum aud crudele cuvinte cu cari îmi străpunseră inima. Ş-acum cred că Dumnezeu n-a plăsmuit nimic mai rău pe pământ ca copiii. ― În Vinerea Patimelor, zise unul, eram la S-tul Spiridon în spatele unei domnişoare. O curtam de demult. Când îngenuche, rochia şi fustele îmi veniră pe piept. Se uita la mine. Râse. Eu mă îndesai în fustele ei. Timp de şase evanghelii ne iubirăm, şi a doua noapte după Paşte, ne întâlnirăm în grădina lor. E fata unui profesor de clasele primare. Deşteaptă, frumoasă, învăţată. A terminat Şcoala Centrală. Doamne, ce trai trăii câteva nopţi! ― Eu, începu altul de la Călăraşi, la douăsprezece evanghelii, am cusut rochia unei cocoane de pardesiul directorului de prefectură. Să fi văzut, când s-a ridicat de jos, cum întindeau unul de altul! Toata lumea a bufnit de râs, mai ales că directorul se ţinea cu acea cocoană. ― Ba eu, zicea al treilea, mi se pare din Piteşti, eram nebun dupe o vară a mea. Dupe ce se ocoli crucea împrejurul bisericii, toată lumea plecă acasă, cu lumânările aprinse. Eu o duceam de braţ. Dând într-o uliţă îngustă şi pustie, am suflat în lumânări şi am rămas cu ea pe întuneric. Ce să va mai spui… Mă liniştisem. Începuse ploaia de laude şi minciuni, cu unguroaice, cu căpitănese, cu fete de pension… Dar, din senin, auzii glasul sitav al duşmanului meu: ― Nu ştiţi însă ceva nou… Sfinţii fac poezii, oftează, se prăpădesc, ca oricare, dupe îngeri căzuţi… ― Ce sfinţi… ce îngeri? ― Ia, pe unii din noi, sfiicioşi şi sfinţi, i-am prins cu ocaua mică. De unde credeţi că răsare soarele? ― Din colo… ― Aş… de la „Neubauer”! Soare blond, descheiat la piept, cu părul vâlvoi… soare de chelnări… de cinci lei… şi a învins pe „mitropolitul” internatului… Mă făcui lac de sudoare. Parcă aş fi leşinat într-o baie caldă. Începură să şopăie. Mi se păru că mi-aud numele. Oftai, cerându-le iertare cu acest oftat dureros. Ei râdeau, râdeau, făcând din inima mea o minge pe care o azvârleau din mână în mână. O! unde erau câmpiile în cari mă născusem, ca să pot plânge în voie, neauzit de nimeni? Dupe ce, câteva zile au şopăit între ei, ca prin minune se potoliră. Unii din ei deveniră mai buni ca mai înainte. Gândindu-mă cum m-ar fi putut chinui, îi iertai pe toţi, ba chiar, d-aş fi îndrăznit, aş fi întins mâna duşmanului meu. În toate zilele mă duceam în grădină, nespionat de nimeni, ca să privesc la fereastra ei. Noaptea, pe lună, înainte d-a ne culca, săream ulucile, dacă poarta grădinii era încuiată. Lumina din ferestrele ei mă fermeca. O zăream. Visul unei fericiri desăvârşite mă sorbea şi mă arunca la gâtul ei. Sărutările mele se îngropau într-o bărbie albă şi rotundă. De mi-ar fi spus cineva că la ea poate veni oricine, i-aş fi răsucit gâtul. Ea n-avea pe nimeni în lume. Era singură. Nevinovată, ca şi mine! Se născuse numai pentru mine. Şi târziu plecam din grădină cu o senzaţie vie d-a lungul braţelor, ca şi cum aş fi înbraţişat-o, cu buzele arse de plăcere, ca şi cum aş fi sărutat-o. Miresmele merilor înfloriţi, plutindu-mi în nări, îmi da iluzia ca aş fi sorbit parfumul acelor valuri de păr uşurel. Iubirea mea era un extaz, o nebunie! Chipul ei răsărea în aer. Încotro întorceam privirile, tremura, se stingea şi iaraşi licărea blând şi fermecător. De mi-ar fi strivit cineva ochii, în faţa orbitelor goale aş fi văzut chipul ei! De când ceilalţi mă lăsaseră în pace, toată lumea era a mea. Nu mai auzeam ocările din meditaţie, nici râsul desfrânat din dormitor. Nu mai simţeam mirosul greu al zidurilor vechi. Nu mai vedeam cu aceiaşi ochi trişti crâmpeiul de cer care începea de la porţile înalte de stejar şi se sfârşea pe dupe pomii din fundul grădinii. Mă miram, neputând înţelege, cum tot ce mă înconjura se prefăcuse în câteva săptămâni. Ura se schimbase în dragoste. Sclavia mi-apărea ca o deplină libertate. Nu eram tot eu? Nu era tot aceeaşi închisoare veche şi umedă? Nu erau tot aceiaşi oameni lacomi, săraci şi răi? Ce frumoasă duminica de mai! Lumina şi căldura tremurau în aer. Mă plimbam singur prin grădină. Mă gândeam la ea, aşteptând să se arate. În geamurile ei se frângeau razele soarelui. O pândeam, cotind pe cărările galbeni, gata să plâng, gata să-i zâmbesc. Cât de încet trece vremea când aştepţi! Simţi clipele timpului! Le înnumeri şi, ascultându-ţi inima cum bate, îţi vine să strigi: „Mai iute, mai iute, timp nesimţitor!” Obosit de aşteptare, mă rezemai de tulpina unui măr. Ea apăru la fereastră; se uită la mine; întinse o mână, o aduse uşurel şi lung la gură, apoi o destinse repede… Scutură o batistă albă… Ma chema?… Dispăru. Înmărmurisem cu ochii în acel pervaz din care perise minunea mea. Obrajii îmi ardeau. Mi se păru ca visez şi că auz pe cineva care voia să mă deştepte. Mă striga. ― Domnule, domnule, hei, n-auzi, domnule? Mă întorsei spre poarta grădinii. Dintr-acolo venise glasul. Tresării. Nu era vis. Un ungurean cu o scrisoare în mână. ― Ce pofteşti? ― Coconiţa la care te uitai m-a trimes. Îmi întinse scrisoarea şi plecă. O pungă cu aur dacă aş fi avut, i-aş fi dat-o. Privii în toate părţile. Sărutai plicul. Îl rupsei. Nu ştiu de câte ori am citit rândurile următoare: „Sgumbul meu, Te gum de-am vazud, de-am iubid, ziuo şi noapde mă cântesc la dine, pân-agum n-am iubid pe nimeni, vino tizeară, pe la 10 ore de-aştept. Vino, fino, fino, de saruth te mii te ori. Fei afla gine zund. Ata, ata, numai ada, BERTHA Hotel „Neubauer” etajul 3, nr. 8” Dupa ce-mi îmbătai inima, recitând în minte cuvintele ei, mă dusei în dormitor şi mă lungii cu faţa în sus. Închisei ochii şi amorţii în pat. Germană… Bertha… Ce nume frumos!… Numai germanele ştiu să iubească… Rândurile ei, rău scrise, sunt fermecătoare, tocmai fiindcă sunt rău scrise… Ea n-a voit să-i scrie altcineva scrisoarea… Bine, scumpa mea Bertha!… Literele sunt strâmbe şi tremurate… Nu ştie să scrie… stie să iubească… Mai bine că n-a învăţat carte… E o inimă curată şi sinceră… Voi afla cine este… Mă iubeşte… Bertho, Bertho, viaţa mea va fi jucăria ta!… S-o mângâi, s-o torturi… numai s-o iubeşti… Eu să-ţi torn apa limpede în mâni ca să te speli… eu să te sterg pe obraji… eu să-ţi închei ghetele şi rochia… eu să-ţi dau părul pe spate… eu să ţi-l curm pe la mijloc c-o panglică albastră… eu să-ţi „înteleg” capriţiile, numai din privirile tale… Ce dulce şi curat vei zice tu „de iubezg”!… Dacă ai vorbi bine, n-ai vorbi aşa de drăguţ… Închipuirea imi lipea buzele de mânele ei albe, mi le afunda în obrajii ei rumeni, mi le îneca în părul ei învolt. Seara se lăsă ca un zăbranic sur. Mă sculai din pat; mă uitai pe fereastra. Pomii din grădină, afundaţi în întuneric, ca nişte fantome. La nouă ore răspunsei la apel. Ce bine că duşmanul meu lipsea! Unul dintre cei mici ieşi din rânduri şi zise rugăciunea. N-auzii nici un cuvânt… Ma gândeam la ea… o vedeam… De nu m-ar simţi nimeni când oi fugi! Intrarăm în dormitor. Ca niciodată, ceilalţi se grăbiră să se dezbrace. Se vârâră în plapămă. Nici o ceartă; niciun zgomot; nicio vorbă. În patru ani nu se întâmplase aşa minune. Dupe o jumătate de ceas, toţi sforăiau şi, ciudat, mai tare ca de obicei. Eram îmbrăcat. Mi se bătea inima. Ridicai capul. Încredinţat că toţi dorm, luai cearceaful de pe pat şi ieşii în vârful picioarelor din dormitor. Când închisei uşa mi se păru că auz pe cineva şoptind: „S-a dus…” Mă oprii cu mâna pe clanţă. Nimic. Desigur, visase cineva. Încet-încetinel, trecui printr-o sală lungă şi întunecoasă. În fundul ei, o fereastră da în gradină. Toate uşile fiind închise, pe nicăieri n-aş fi putut fugi decât p-acolo. Ajunsei la fereastră; o deschisei; privii în jos printre vergelele de fier de la al doilea cat. Băgai capul printre vergele. Când mă gândii că ea m-aşteaptă… înfipsei amândouă mânele în vergeaua din mijloc ş-o zguduii. Degeaba. Încercai patru din ele. Degeaba. În sfârşit, fără nicio nădejde, pusei mâna pe cea din urmă. Oh! cum mi-a tresărit inima! Tocmai aceea sări din pervazul putred. Legai un cap al cearceafului de vergeaua d-alături. Mă suii pe fereastra, îmbrăţişai cearceaful şi alunecai în jos, cletănându-mă ca o ghiulea atârnată d-o funie. Mi se sfârşise cearceaful… şi eu în aer… Îmi dam drumul de la trapez, de la înălţimi de necrezut, dar întunecimea mă speria… Mi se păru că n-are fund… Mă gândii la chipul ei auriu… fără voia mea, mi se descleştară mânele… Căzui pe un morman de moloz şi de cărămizi. Încremenii cum căzusem… Nişte târşâituri de paşi… Cine m-o fi urmărit? Mă târâi pe brânci până lângă uluci, mă strecurai binişor în fundul grădinii. Când mă uitai îndărăt, văzui în întuneric fâşia alburie a cearceafului cum se ridică în sus. Mă urmărise cineva! Ei şi?… Putea să mă dea afără… Bertha mă aştepta! Sării peste un zid vechi. Într-o clipă ajunsei la hotel. Intrarea, luminată. Când ajunsei în sala lungă de la catul al treilea, eram rece ca gheaţa. Mi-era frig; tremuram; răsuflarea mi se oprise. O lampă atârna din mijlocul tavanului; flacăra roşietică abia lumina sala îngustă şi tristă. Ajunsei la uşa ei; întinsei mâna să bat în uşe; mâna mi se muie din umăr şi-mi căzu d-a lungul coastelor… Cu cine şoptea ea?… Desigur, glasul ei… Pe cine săruta ea?… Auzeam şi trăiam, ori mi se părea ca auz şi trăiesc? Cine-mi sufla în urechi: „Soarele tău e de chelneri, soarele tău e de cinci lei?” Când mă gândii că e în braţele altuia, moleşită de plăceri şi vândută, când o auzii sărutând pe cineva care-i zicea sugrumat: „Încă o dată! încă o dată!” mă năpustii în uşe… uşa se dete de perete, răsturnând scaunele… Înmărmurii în prag… Duşmanul meu, în braţele Berthei! El?… Voii să strig… nu mi-auzii ţipătul. Voii să azvârl c-un scaun şi nu putui să mişc mânele. Voii să mă repez asupra lor şi, în faţa mea, într-o oglindă, mă văzui vânăt, cu ochii albi, cu părul vulvoi. Căzui greu şi drept, ca o pârghie de fer. Ş-apoi nimic… întuneric… linişte. A doua zi m-am deşteptat într-un pat din infirmerie. La capul meu citea biletul gângăit, singurul care nu intrase în complotul celorlalţi. Cum deschisei ochii, începui să plâng cu focul cu care se plânge prima iluzie moartă. Îmi înmormântam inima şi dupe rămăşiţele ei numai eu singur! Prietenul meu mă consola: ― Nu mai plânge ca un copil. Ei, ce, ce-ce e… i… i… o… o… copil-pilărie. Pe… pe… el l-a, l-a dat afară. Pe… pe tine te-a ierta-tat, ca n-ai… n-ai fost nicioda-dată pe-pedepsit. Ca… caută şi tu o cu-cusotoreasă dur-durdulie, cum am gă-găsit eu. Vara peste uluci, bă-baiete, şi la Flo-Florescu în grădină. Ia-iarna e mai greu, i… i… i… ascul-cultă-mă pe mi-mine. Bertha-tha… era o… o… feme-meie de ci-cinci lei… ― Oh! taci, te rog! Îmi întorsei faţa aprinsă de friguri şi scăldată de lacrămi… Sunt d-atunci douăzeci de ani. Astăzi îmi vine să râz d-această nenorocire. Cine ar fi zis ca eu voi ajunge un bun cârciumar ş-un harnic moşier? Cine s-ar fi bănuit că eu voi fi vrodată tatăl a trei copii graşi, voinici şi nebunateci? Singura grije a mea sunt ei. Şi tot ei ne dau un nesfârşit prilej de ceartă. Nevastă-mea voieşte să-i facă tobă de carte, şi eu ţiu întruna: ― Să scrie şi să citească. Sunt sătul de carte. Câmpie nemărginită, şipote cu apă rece şi străvezie ca sticla, umbra deasă, pădure, valuri ruginii de holde, pace şi frăţie, iaca ce le voi da. Sunt sătul de cartea noastră: spoială şi amărăciune.

Apă şi foc   De la streaja Vergului până la Biserica Delea-Noua, un nor de praf galben se ridica de la pământ, mânat ca într-o albie printre casele si grădinele şoselei nepietruite. Grânarii se întorc de la sate, de la mori şi porturi. Unii încărcaţi cu vârf pân’ la cercul coviltirului, alţii cu căruţele goale şi cu maldăr proaspăt în cadârle. Bicele pocnesc pe dasupra naintaşilor; caii voinici şi aprinşi joacă în hamuri şi ninchează, mirosindu-şi din depărtare grajdurile. Tinerii, rumeni şi năduşiti, cu zăbunele şi cu cămăşile deschiate, cu hamurile pe după gât, călări pe rotaşii din stânga, dau chiote în goana cailor; iar dacă căruţa le e greu încărcată şi roatele abia li se învârtesc în osii, ei cântă prelung „Mumă dragă, mumă”, „Dine, Dine, Constantine”, or „Ghiţă, Ghiţă, Cătănuţă”, bătând cu călcâile goale în pântecele cailor. Înaintea lor ies, în cârduri, copii dolofani, desculţi şi cu pletele cârlionţate pe grumaji şi se uită cu jind cum mai-marii lor mână câte şi şase cai, fetiţe săltate cari furişeaza câte o ochire pe cine mai ştie ce flăcău voinic, muieri cu furca în brâu, ş-apoi, în urma lor, toţi cânii mahalalii, lătrând şi chefnind a bucurie. Şi vorba se deschide, de la biserică până la streajă, între cei din caruţă şi din şei şi cei de pe jos. Femeile întreabă pe alţii de ai lor, pe ai lor de cât chila şi cum au dat-o. Copiii vor pepeni verzi şi galbeni, şi mai ales să-i ducă în braţe, măcar de i-ar doborî bosarii la pământ. Ba tărtăcuţe, ba tivgi, ba porumb verde, ba să-i suie şi în căruţă. Pe cei mai mici femeile i-aruncă în braţele celor de pe cai, iară aceştia, ca pe nişte dovleci i-azvârlă în culmea grâului; şi copilaşii se scoală cu nasul, cu gura şi cu părul plin de boabe, şi scuipă, şi se şterg cu dosul mânelor pe la nas, şi răd, şi ţipa, şi nimeni pe pământ nu e mai fericit decât ei. Dar printre lumea veselă se strecoară Maria Sandului. E naltă şi slabă, înbrobodită c-o maramă; caută neclintit în lungul caruţelor ce se perd în norul de praf. De poalele rochiii e agăţat, cu amândouă mânele, un copil ca de şapte ani. Maria calcă lung şi repede. Copilul plânge: ― Mamă, stai mai încet; mamă, mă dor tălpile… Câteva femei se uită după ea, dau din cap şi-şi soptesc încetinel şi sfios: ― Nu e d-a bună Sandului. ― N-a venit de două săptămâni. ― Nu mă uit eu că e tânăr, căci de, ei trăiesc bine de la Dumnezeu. Doar nu şi-o fi ieşit din minţi, aşa din senin. ― Nu se află… E om de treabă. ― Mie mi-a spus al meu că când s-a dus la Olteniţa nu l-a mai văzut. ― Şi mie, că s-a dus pe Şabăr în jos. ― Eu am aflat ca s-ar fi despărţit de Mitran ca să treacă Argeşul. ― Argeşul? Argeşul? Ce mânia Domnului! Ce apă lacomă! Cum te înşeală şi te fură; pe câţi n-a răpus; şi ai noştri nu se mai învaţă minte, capete seci ce sunt! Aşa zise una dintre ele şi-şi făcu cruce mare şi apăsată, iar după ea cu toatele se închinară îngânând: ― Doamne, fereşte, Doamne, şi pe duşmanii noştri! Maria, nezărind nici pe Sandu, nici căruţa lui nouă şi ferecată, nici prăştiaşii lui, cari sforăiau şi ninchezau, deşi îi îngheaţă inima să mai auză „Nu l-am văzut, cumătră”, „nu i-am dat de urmă cu nici un chip”, deşi abia-şi stăpâneşte plânsul ca să nu-şi sperie copilul, nu mai poate răbda şi întreabă de la un cârd de vreme pe toţi, în şir, şi oftează adanc, neavând veste de zilele Sandului. Din căruţă în căruţă, din „nu ştiu” în „nu ştiu”, a ajuns la cel din urmă grânar, la tata Moţoc Neadormitul. Copilul îi plânge că-l dor tălpile şi călcâile. ― Tată Moţoc, d-al meu nu ştii nimic, întreabă Maria, nu l-ai aflat pe drumuri? Că de mai bine de două săptămâni nu s-a întors p-acasă. Bătrânul, cu barba albă până la cingătoare, cu plete lungi ravărsate pe umeri şi cu sprincenele albe şi stufoase, îşi opreşte caii, tuşeşte în sec şi prefăcut şi dă să vorbească. ― Tată Moţoace, spune-mi drept ce ştii, n-o mai potrivi, că tot degeaba este; mai bine să ştiu la un fel unde i-o fi osciorul. Aşa taie Maria cuvântul îngânat al bătrânului. ― De, Marie, tată, ţine-ţi inima, dar de când s-a hotărât să treacă Argeşul, singur-singurel, cu căruţa cu ovăz, nu i-am mai dat de urmă. A doua zi am aflat ca Argeşul a venit mare, topenia pământului, că şi-a surpat malurile, c-a sorbit toate podurile şi şi-a ravărsat apele afară din albie cât îţi bate ochiul. Dar tu fă-ţi gânduri bune, că nimeni nu moare cu zile. Când ai zile, treci prin foc şi prin apă şi n-ai habar, când nu, te pârjoleşte cărbunele din lulea şi te îneci într-o picătura de apă. O să vie el, o să vie, de i-o fi scris să vie… Astfel îi vorbi tata Moţoc şi, încolăcind biciul pe dasupra cailor, arse pe naintaşi, dădu ghies rotaşilor şi urni din loc căruţa care trosnea de încărcată ce era. Caii, aţâţaţi de şarpele bătrânului, smâciră în ham, se opintiră în picioarele de dindărăt, înfipseră în pământ pe cele dinainte, proptiră capetele în latele lor pepturi şi-o porniră la trap, ca şi cum n-ar fi târât nimic după ei. Maria, dreaptă şi naltă, ocoli cu privirea întinsele câmpii din faţa Pantilimonului, tăiate drept pe la mijloc de drumul gălbiniu care se îngusta şi se ascuţea ca un par spre capătul înfipt în zarea cenuşie a dăpărtării. Când îşi întoarse privirea pe urma grânarilor, nu mai zări pe nimeni. Norul de praf se stingea dincolo de biserică; soarele alunecase la vale sub verdele posomorât al grădinilor. Se întoarse spre casă, luându-şi copilul de mână. Păşea încet-încet, dând din cap şi negândindu-se la nimic. Ca niciodată era ostenită, era obosită fără să fi muncit; îi era frică, îi era cald şi înota în praful fierbinte din mijlocul drumului, fără a se abate pe cărăruia de pe marginea viilor. Copilul o întrebă somnoros şi trist: ― Mamă, de ce nu vine tata cum venea al’dată? Toţi copiii au pepeni, tărtăcuţe şi tivguliţe mici, numai eu n-am de unde, parca n-aş avea pe nimeni… Maria tresări, închise ochii o clipă; când îi deschise erau calzi, roşii şi umezi. Se gândi; se opri în loc; îşi luă copilul în braţe, se uită lung la el şi oftă, luând iar calea spre casă. În fundul urechilor auzea necontenit cuvintele bătrânului Moţoc: „O să vie, o să vie, de i-o fi scris să vie”. Şi când îi trecu prin minte cum vine Argeşul şi-şi rostogoleşte valurile cât dealurile de mari, că uneori e ca zidul, drept şi înalt, urlând ca o fiară, mâncându-şi malurile cu copaci înfipţi acolo de veacuri, şi când se gândi câte suflete a răpus, câte hârci şi câte ciolane de oameni şi de dobitoace a împrăştiat în luncile lui, şi când se mai gândi că Sandu a vroit să-l treaca, şi a doua zi s-a lăţit vestea că Argeşul s-a aruncat afară din albie, Maria începu să plângă pe-nfundate, înecându-şi hohotul, sugrumându-şi oftatul şi strângându-şi copilul la sân, care, neştiutor de grijile şi durerile mumii, aţipise, ostenit de drum şi de căldură. Când intrară pe streajă, soarele apusese; luceafărul clipea ca un ochi de diamant, singur şi viu în toata nemărginirea seninului albastru. Apropiindu-se de casă, Maria Sandului nu-şi mai putu prididi plânsul; lacrămile îi picurau câte trei-patru boabe dodată, scuturându-se de pe cerculeţele ei pe picioarele goale ale copilului. Copilul îşi frecă picioarele şi mormăi furat de somn: ― Ah! cum mă ustură… Maria ajunse în poartă, o dăschise, ocoli grădina, se întoarse spre grajd şi când şopti: „O fi avut zile?”, un cârlan, legat la ieslea grajdului, nichează; copilul tresări speriat şi începu să plângă. Ea intră în casă, încuie uşea tinzii, întrebându-se: „O fi avut zile?… O fi avut zile?” Copilul doarme cu faţa în sus, cu mânele aruncate pe pernă, cu gura căscată, c-un picior peste plapămă, liniştit, fericit în odihna neturburată a somnului. Arar mişcă câte un deget şi dă să dăschiză pleoapele prinse una de alta. Capul îi e înconjurat de părul învolt şi bălai. Maria, în genunchi, înaintea icoanelor, se roagă; ochii i-au încremenit la ele. Candela arde, cletănându-şi puţintel flacăra mică şi gălbuie. Maria se scoală; începe a mormăi rugăciunile apucate din părinţi, apoi se pleacă la pământ şi săruta pământul; se ridică în sus; face trei cruci; şi altă mătanie, şi alta, şi nenumărat de multe, până când, doborâtă de dureri de la mijloc, cu mintea aiurită de rugăciuni, cu ochii storşi de plâns, se suie în pat, se înalţă în vârful picioarelor şi sărută icoanele din creştetul până la tălpile sfinţilor, fără să-i scape un locşor, cât de mic, nesărutat. La urmă scoase de supat un ulcior şi turnă untdelemn de umplu până sus păhărelul candelii. Candela se mişcă, căci ţinta în care e bătută s-a slăbit. Maria se dă jos, se dezbracă, închină copilul ca să-l adăpostească cu sfânta cruce, îl sărută pe frunte şi se vâră binişor lângă dânsul. De trudă şi de griji, puterile i s-au dus, şi adoarme cu lacrimile în ochi, strângându-şi copilul la sân. Candela arde. Muma şi copilul, cum stau îmbraţişaţi, parcă sunt una, o singură fiinţă… Opaiţele şi lumânările de seu s-au stins în toată mahalaua. Un vânt care adiase până către miezul nopţii dodată s-a pornit în neştire să bată cu mânie. De la apus se ridică nori negri şi mari şi înghit seninul cerului. Norii se rostogolesc posomorâţi, dasfăşurându-şi pânza lor cernită. Întreaga boltă a cerului s-a stins, a pierit în întunericul lor. E un haos negru şi nepătruns. Nu se mai aude nimic, afară de vuietul vântului care se umflă şi îndoaie plopii nalţi parc-ar fi nişte trestii. D-odată să auzi un ţipăt daznădăjduit în casa Sandului. Geamurile săriră în bucăţi şi cercevelele trosniră şi căzură la pământ. Un fum galben bufni pe fereastră şi câteva scântei se duseră în sus ca nişte săgeţi lungi, sorbite de mânia vântului. Fumul se înroşi şi năvăli pe fereastră, pe coş şi prin acoperiş. Într-o clipă fâşii de flăcări ascuţite izbucni pe fereastra sfărâmată. La lumina lor înfiorătoare Maria se zări galbenă, cu gura căscată, cu ochii roşii şi scânteietori; se repezi în uşi să le spargă, apoi se întoarse repede, înfipse amândouă mânele în vergelele groase ale ferestrii, le zgudui, le depărtă una de alta şi izbuti să-şi arunce copilul care ţipa spăimântat; copilul se sculă de jos şi se perdu în întunericul uliţelor strigând: „Arde, oameni buni, arde măiculiţa mea!” Când s-a ridicat mahalaua în picioare şi s-a adunat în curtea Sandului, casa întreaga era o flacără care se rupea în fâşii de bătăile vântului, mistuind tot… tot trosnind, crăpând şi prefăcându-se în cenuşe în gura focului. Şi când văzură trupul Mariei atârnând pe fereastră, jumătate afară, jumatate în casă, cu ochii săriţi din văgăunele lor, cu gura căscată şi desfăcută în două (o carne vie sfârâind la pălălăile focului), cu toţii plecară ochii în jos, se înfiorară şi încrucişară braţele pe piept. Nu mai era nimic de scăpat. Câţiva se repeziră prin flăcări să-i scape barim trupul, şi când cercară să o tragă de mâni, mânele se dăsfăcură din umeri; femeile şi copiii izbucniră într-un hohot de jale. O flacără era de la pământ până în negura văzduhului; zidurile trosniră, se despicară şi acoperişul casei se pleoşti, căzu şi acoperi pe Maria… Cerul posomorât s-a înroşit ca un fund de căldare. Câinii, speriaţi, urla. Grânarii privesc şi se închină şi se minunează d-aşa blestem neauzit. ― S-o fi răsturnat candela de la icoane, că n-are de un’ să fi luat foc. ― Aşa şi e, că biata Marie, de când nu mai ştia de Sandu, ardea candela şi ziua, şi noaptea. ― El se înecă, ea arse, ce urgie nemiluită! ― Dar bietul copil, o fi cenuşe… ― Nu, se zice că l-ar fi auzit alde Kiruleasa ţipând pe uliţă şi fugind spre gropile de nisip. ― Mititica Maria, şi l-a aruncat pe fereastră, şi ea, ea, vai de trupşorul ei… ce chinuri… ce chinuri nespuse! A doua zi casa era un morman de cenuşe. E dumineca; bărbaţii şi femeile se duc spre biserică, dar cum se apropie de curtea Sandului pun ochii în pământ şi lăcrimează. După leturghie se întorc în şiruri spre casele lor, trişti şi ofiliţi c-au pierit doi dintre ei, ţărani ca şi ei, d-o vorbă şi d-o lege ca şi ei, suflete de creştini ca şi ei. Vro câţiva, cu tata Moţoc în frunte, se abat în curtea Sandului. Şi tot vorbind şi uitându-se la grămada de cenuşe şi de tăciuni, dodată le tâcăi inima tuturora… Copilul dormea cu capul p-o grindă şi cu picioarele vârâte în cenuşea caldă încă… ― Vedeţi, zise tata Moţoc, dorul de vatră l-a adus în cenuşea caselor; dar când i s-o răci cenuşea pe picioare, plapămile noastre, ale tuturora, să-i încălzească picioarele.

Văduvele   Oamenii, când n-au ce face, se-apucă de gâlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e unul s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pândeşte mintea omului cum pândesc lupii razna oilor. Când inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i semeni, că tot ciulini şi pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă şi apa Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, Pârleo, că nu-şi mai vine în voie măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare. Se întâmplă, câteodată, şi mai altfel de cum gândeşti. Nici lene, nici prostie, nici răutate să nu fie la mijloc, şi totuşi sare omului ţâfna din senin, din iarbă verde. Ba că s-a gândit la cutare lucru când a zis cutare cuvânt; ba că a tras cu coada ochiului când se uita la mine; ba că îi dau din toată inima şi-mi răspunde: „Aş, la ce te mai superi!” Şi pe-aşa povârniş, până nu s-o izbi omul de vale, nu se mai opreşte. Din bună prietenie ajungi să te uiţi chiondorâş, şi zavistie, şi chiloman tocmai când crezi că lumea toată este a ta. Aşa e. Că de ne-om cântări cuvântul cu cântarul şi ne-om măsura privirea cu cotul, ori să numeri câte pahare de vin a băut omul la masa ta ca să nu-l înşeli la a lui, s-a dus prietenia pe copcă, c-aşa e făcută să fie dragostea, fără ştreang de gât şi fără căluş în gură. Cine a auzit şi nu s-a crucit de neînţelegerea mamei Iana cu mama Ghira? Din vecine de omenie, cu datini frumoase, acum, toată grânărimea ştie, de la fetişcane până la bunici, c-au ajuns la cuţite. Se minunează până şi copiii; şi când, călări pe băţ, îşi încură armăsarii de-abia să-i ţie, pe dinaintea caselor lor, furişează câte-o privire, şi-ascut urechile, doar d-or prinde ceva, să alerge apoi să spună că „ce e nu e bine”, „s-a făcut lumea rea”, „se dă răilor şi umblă cu şoalda”. Mama Iana şi mama Ghira erau văduve. Mama Iana avea pe Irina, mama Ghira pe Răducanu. Atât rămăsese din două neamuri harnice, c-adusese muscalul boleşniţe şi boli de seceraseră lumea în toate părţile. Da’, slavă Domnului, nimeni pe-atunci nu pierea de foame, nici că rămânea la Crăciun fără porc, la Paşte fără veşminte noi şi la Moşi fără doniţi şi ulcioare şi pomană morţilor. Amândouă aveau de la răposaţi acareturi bune, aşezate cu temei, să tot ţie şi să nu mai putrezească; ceva bani cheag, ogrăzi cu pruni şi zarzări, grădini cu flori şi legume, toate ocolite cu garduri-pleturi, să nu vezi prin ele, şi umbrite cu streşini de mărăcini. Că după cum se sfătuiau între ele: „Omul e sărac numai când doreşte ce nu are şi nu se mulţumeşte pe ce are; cine râvneşte la bunul altuia numai cinstit nu este, că, de-ar putea, l-ar fura; bine e să rămâi într-ale tale”. Şi când se îndemnau la lucru, urzind pânza ca un brâu alb întins de-a lungul curţii, ori se crăcănau în duzi să-şi umfle şorţurile cu frunză pentru gândaci, se mângâiau cu cuvânt bun şi aşezat: ― Vezi d-ta, leică Ghiro, când te mulţumeşti pe puţin, dă şi D-zeu. Prunilor noştri li se frâng crăcile de încărcaţi ce sunt. ― Poi da, leică Iano. Da’ gândacii d-tale merg bine? Ai mei mănâncă de sting pământul. ― N-au cum să fie mai bine. Sprâncenaţii mai ales, bată-i sănătatea, sunt ca pe deşt şi parcă-s încondeiaţi, să zici că le-a tras cineva sprâncenele, tocmai ei, care se deoache şi de-un copil. ― Să ştii că de Sfântă Mărie o să tai curcioaica a mai grasă şi să întindem o masă straşnică în fundul grădinii, că prea ne-au mers după plac cu toatele! Şi Răducanu meu e un zmeu de flăcău, că în postul Crăciunului împlineşte şaptesprezece ani şi mână caii mai abitir ca bietul răposat, D-zeu să-l ierte. Ţesala, ţesală; pologul lui n-are pic de gaură; să fie sănătos, că, de pune vârtejul, ridică căruţa cu cinci chile parcă n-ar fi nimic. ― Ei, leică Ghiro, nu că râvnesc, dar îţi spun şi eu, uite, mie mi-e mai greu, că alta e flăcăul, şi alta e fata la vatra văduvei. Irina mea e vrednică de n-are cum mai fi, da’ tot se simte că nu e cruce de voinic în casă. Vezi d-ta, e altfel când trece bărbatul prin bătătură; unde calcă, colo, rar şi îndesat şi mi-ţi stăpâneşte c-o privire cât ţine curtea; şi păsăret, şi căţel, şi purcel se dau în lături şi se fac teacă de pământ că trece stăpânul, nu glumă. Înţeleg şi lighioile… ce gândeşti d-ta? Da’ pe Irina căţeii o întind de rochie, purcelul ridică râtul în sus, procletul, şi-i guiţă a mâncare, fofologii de raţă fug de la cloşcă şi-i dau târcoale căscând ciocurile lacom. ― Şi ce socoteşti d-ta, leliţă, c-aici adică să nu fie nici o potriveală? Ce, dumitale ţi-ar părea rău ca să facem din două curţi una, din două mese una mai mare, şi lighioile noastre, toate la un cârd, să aibă şi stăpână ca să le răsfeţe, şi stăpân să le poruncească, iar d-ta să ai şi fată, şi băiat, iar eu să am şi băiat, şi fată? ― Să dea Dumnezeu, cumătră! ― Ce, n-ai luat seama cum se-nvoiesc ei? Apoi o veni vremea şi s-or alege bătrânii cu bătrânii şi tinerii cu tinerii. ― Să dea Dumnezeu! ― Că aşa se primeneşte omenirea. Ca mâine o să te văd cu unul în poală, cu altul în cârcă şi cu altul în troacă, şi bunico, încoa, bunico, încolo, mai înţelegi, capule, dacă-ţi dă mâna! ― Să dea Dumnezeu! ― Că de-o lege suntem, doar n-o să ne legăm pe pricopseală cu greci, cu bulgăroi, cu turci şi cu hantătari. ― Ferească Dumnezeu, cumătră! Într-o zi, ca niciodată, mama Ghira, după aşa vorbă bună, o aduse cam în sfârcul biciului, fără vrun gând rău: ― Leliţă Iano, da’ ce-ai păţit să laşi pe peretele alb ca laptele o pată de pământ galben? Niţel var stins, niţel nisip cernut, nu e a treabă. Că şi casa, ca şi noi, are obraz. Ce-ai zice d-ta de mine să mă vezi cu cârâie pe obraji? ― Uite, ca păcatele, am uitat, mânca-m-ar pământul… ― Apoi, cumătriţă, asta e dat fetei să îngrijească de curăţenia casei. Aşa am apucat noi de la părinţii noştri. ― De, leliţă, o mână de fată am, n-am zece. Cine să depene, cine să facă ţeavă, cine să deretice, cine să aducă apă? ― Iar cocenii şi cojile de dovleac prea vă stau în pragul uşii. Şi curtea, ca şi masa, se cuvine să fie curată. Ce-ai zice d-ta de mine de-aş pune bucatele pe-o masă pătată? ― Aşa e, leliţă Ghiră, cum m-oi da jos, am să curăţ ca în palmă. ― Da, cumătră, dar să ştii de la mine, curtea e a fetei; că de n-o învăţa de-acum ale ei, nici nu le mai învaţă. De n-o pune mâna pe târn, târnul nu-i strigă „aoleo”. ― Poi, să-i mai crezi şi d-ta, că la paisprezece ani nimeni n-a avut douăzeci de ochi. ― O dată să crezi lenei, a doua oară îi crezi fără să vrei. Lenea e ca porcul… scarpină-l o dată pe burtă, a doua oară dai în el, şi el intră în casă. ― Vezi d-ta, aici ai vorbit cu păcat, că Irina mea numai leneşă nu este. ― Se prea poate; da’ eu, când eram ca dânsa, mă învârteam într-un călcâi; nici un lucru nu se clintea din locul lui. Pe dinăuntru odăile ca paharele, pe-afară curtea ca o tavă, şi prispa de s-ar fi cojit, măcar într-un locşor, mi-aş fi tăiat mâinile din cot. Fu de ajuns mamei Iana. Îşi iubea fata ca lumina ochilor. Trase necăjit un vlăstar de dud, îndesă foile în şorţ şi, dregându-şi glasul, după ce se şterse la gură, zise cam înţepat: ― De, cumătriţa mea, fiecine îşi spală rufele în albia ei, şi, de-a fi floare, de-a fi cărbune, pe umerii lui îşi poartă cămaşa. Mie, din mila Domnului, Irina, atâta suflet mi-a rămas pe sufletul meu, şi de-a avea vro vină, nu pot s-o jupoi de piele. Ca copilul, nu e picat din soare, şi d-ta ăi fi trăgând multe cu Răducanu d-tale… ― Ferească Dumnezeu! Nu s-a pomenit! Unde se află! N-a avut la cin-să vadă! ― Apoi să ne vedem cu bine! zise mama Iana şi, înfigându-şi şorţul în brâu, se dete repede din vârful dudului. ― S-auzim de bine, răspunse uscat mama Ghira, apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de demult, îngână sfios şi mândru: Mâine e rândul vostru. Veniţi la noi? Să v-aşteptăm cu masa? Iar mama Iana, strecurându-se printre prunii brumării, încurcă două-trei vorbe: ― Să vedem… om veni… că de… mai cu deretecatul curţii… mai cu cârpitul casei… om veni… să vedem… Mama Iana, cum ajunse acasă, trânti frunzele în mijlocul odăii. Gândacii se târau în cârduri grase şi bălaie pe velinţele de frunze. Şi nici că se uită la ei. Nici o vorbă bună nu le spuse, de unde până aci îi mângâia cu ochii şi cu cuvântul. Irina depăna. Şi barem n-o întrebă ce face. De-a dreptul la târn. Îl smulse din colţul magaziei şi începu să măture în toate părţile câteva coji de dovleac şi doi-trei coceni, că numai grămăjuie nu-i făcea. Apoi luă grabnic un bulgăre de var, îl stinse şi trase câteva bidinele pe pata din perete. Irina lăsă rodanul şi ieşi după mă-sa, care robotea tăcută. Cămaşa ei subţire şi creaţă, cu mânecuţe largi şi scurte, se aduna în cute la betelia rochiei, se lipea de spinare şi se încovoia pe sânu-i rotund şi cucuiat. Aşa de fragezi îi erau obrajii, aşa de curată şi limpede privirea ochilor săi negri, umezi şi lucioşi, ca ai unui viţel de trei zile, că ai fi înţeles pe loc de ce durea aşa de mult pe mama Iana când ai fi atins măcar la degetul ăl mic pe Irina ei. Mama Iana era posomorâtă cum nu fusese de mult. Avea ceva greu pe suflet, că dădea o dată cu bidineaua, şi tot îşi vâra mereu tâmplele cărunte sub barişul verde, şi mişca buzele parcă ar fi spus ceva în mintea ei. Mai la urmă, Irina deschise gura cu sfială şi-i zise drăgăstos: ― Da’ ce ai, mamă? Cin’ te-a necăjit? Eu am isprăvit ţevile. De ce nu mi-ai zis mie să mătur curtea? ― Nimica, maică, răspunse mama Iana. Iată lumea, cum e lumea făcută. Ba că nu e măturată curtea; ba că nu sunt curaţi pereţii; că hâr, că mâr, şi te seacă la inimă. Ia, alde Ghira, ce-i căşună şi ei… s-a sculat cu plapuma în cap… a călcat cu stângul azi-dimineaţă… Irina se puse pe gânduri. Să-i fi zis mama Ghira vreo vorbă rea? Să fi râs de ei? Şi ce i se părea mai ciudat e că nu-şi putea închipui cum poate fi cineva rău, mai ales mama Ghira, ea, care are un băiat aşa de voinic şi de vesel, ea, care totdeauna le-a păşit şi părăsit pragul cu vorbă părintească: „Bun găsit, leliţă”, „Bun rămas, leliţă”, „Ce mai ala-bala?”, „Irino, ş-ălălalt obraz”, „Dă-mi şi ochii”, „Aşa, să te faci mare, puica maichii”. Cum, adică omul o fi şi altfel de cum se arată? Că mama Ghira dacă priveşte pe bătătura lor gâştele cu bobocii care pasc, găinile cu puii care ciugulesc troscotul şi curcile cu puii lor plăpânzi şi cu fulgii zbârliţi, pune mâinile în şolduri, îi râd ochii şi zice din toată inima: „Bată-vă să vă bată sănătatea de lighioi, să vă înmulţiţi ca nisipul mării!” Vrea să zică că le vrea binele. Atunci cum de-a mâhnit pe mama Iana? Şi, necăjindu-se că nu înţelege nimic, rezemă capul de perete şi întrebă pe mă-sa, să-i spună: ― Cum e omul când se înrăieşte? Îşi uită de zilele de până în ziua aia? Nu mai vede înaintea ochilor? Nu se mai întoarce în toată viaţa? ― Ei, Irină maică, răspunse Iana cu un zâmbet amar, aşa e omul… se întoarce, că şi lăstunii se întorc… Da’ vezi tu, de cade pustia de ploaie sărată pe şoimanele de bucate, le păleşte foile, le seacă spicul, şi bucatele nu se mai întorc… Irina oftă. Ar fi plâns şi-i fu ruşine. Bănuia multe din vorbele mă-sei. ― Mamă, mâine e duminică şi e rândul nostru, mergem la masă l-alde maica Ghira? ― Să alegi fasole de fiertură şi mâine dimineaţă să arzi ţestul pentru azimă, să coci ceva ardei şi pătlăgele vinete… O să mâncăm acasă. Aşa răspunse Iana intrând în casă. Irina rămase locului. O apuca cu călduri: i se bătea ochiul drept; i-ardea o ureche; înghiţea în sec; şi, nemaiputându-se stăpâni, începu să plângă, ca şi cum ar fi dus la groapă o mumă din cele două şi n-ar fi ştiut pe care din ele. Duminica asta nu mâncară împreună. Şi unora, şi altora le părea rău. Alde Ghira se gândi: „Aşa e… să zic că eu aş fi de vină… da’, tocmai de-aia, de ce să nu vie ele la mine? Slabă nădejde dacă de-o vorbă le sare ţâfna”… Alde Iana înghiţi cu noduri. „Bine… să zic că eu m-am zbârlit de pomană… dar cine-a început?… Şi ce, a grozăvie era să mai vie o dată şi să-mi spună omeneşte: «Ia fugi de-acolo, leliţă, şi poftim la masă la noi»…” Azi aşa, mâine aşa, până începu să le fie teamă una de alta. La început îşi mai dădeau bună ziua în faţă, pe urmă plecară ochii şi sfârşiră cu o moţăială drept „bună vremea” şi „mulţumim d-tale”. Ba mai pe iarnă se plânseră copiilor, care ascultau trişti şi tăcuţi: ― Mă! da’ repede mai trece Iana pe lângă mine… ca o vijelie! ― Bre! da’ s-a călugărit Ghira, pune ochii în pământ pe lângă mine… parc-aş fi luat vederile cuiva! ― Poi ce fel, mai bine dă Iana prin noroi decât să se întâlnească cu mine pe-o potecă… ― Vezi d-ta, Ghira plouă, Ghira zbiceşte, ea e nor, ea e vânt, ea e soare… ale ei sunt potecile… de mă vede, abia trece poteca, ca să mă ţie smirna în capul celălalt… ― Ştii, Răducane, că Iana a dat drumul găleţii când m-a văzut că vreau să apuc de roata puţului? Te-ai fi gândit la una ca asta? ― Aşa, Irino mamă, cum mă vezi şi te văd, eram la biserică, am întins lumânarea să mi-o aprind de la lumânarea ei, s-odată s-a făcut că-i cade jos, ca să se stingă. Toate muierile au înţeles. Uneori mai venea Răducanu pe la mama Iana, da’ stătea mai mult rezemat în picioare decât pe pat. Aşa, se mai ducea Irina pe la Ghira. „Ce mai faceţi?” Ş-atâta tot. Astfel trecură aproape toata iarna. Nu se uitau de iese ori nu fum pe coşul celeilalte. Dacă s-auzea una buşind să taie lemne, cealaltă o aştepta să isprăvească, ca nu care cumva să o zărească prin gard. Ei, dar la lăsatul-secului de Paşti e mai mare păcatul să nu-şi facă barem datinile moştenite de la părinţi. Să nu mănânce plăcinta cu brânză împreună, să nu bată alviţa băiatul şi fata la aceeaşi grindă, da cel puţin să schimbe doi bulgări de alviţă şi două lumânări de seu. Se aşternuse zăpada de trei palme. De pe coşurile caselor se ridicau suluri de fum ca nişte copaci. Pe seară ceaţa se lăsă uşurel şi îneca mahalaua. Grădinile şi acoperişurile caselor abia se mai zăreau albăstrii-neguroase. În geamurile vecinilor, lumini gălbui. ― Fă degrab’, Irino, de lumânări şi de alviţă pentru alde Ghira, zise mama Iana, că văd eu de turta din spuză. Şi, după ce plecă fata, mama Iana, ea, care se gândise să apuce înaintea Ghirei cu omenia, tot ea bombăni necăjit: ― Parcă le-ar fi căzut nasul şi gionatele sa vie ei întâi… Ghira, cum văzu pe Irina cu lumânări şi alviţă, încreţi fruntea, se roşi, zbârci din nas, se gândi: adică cum, vecina s-o umilească apucând înainte cu „Doamne ajută”? Şi fără multă vorbă: ― Bre, ce pari de lumânări! O să ardem până la anu pe vremea asta! Erau cam micşoare lumânările. Biata Irina săruta mâna mamei Ghira, dădu bună seara Răducanului, puse ochii în pământ, apoi plecă mâhnită că nu mai înţelegea lumea. Răducanu veni şi el la mama Iana. Iana se uită cruciş la dânsul, se posomorî şi-i zise, dând capul pe-un umăr: ― Măăă, da’ straşnică alviţă! Ne scoatem şi măselele într-însa. Unde o găsirăţi voi cu atâtea nuci? Ce e drept, alviţa era cam sfărâmată, cam negricioasă şi nu prea se vedea să aibă nucă. Raducanu se roşi; îşi strânse căciula la piept; şi, după câteva bineţuri încurcate, se uită lung la Irina, care abia îşi ţinea lacrimile. Plecă. În poartă mormăi, ars de nimicurile astea: ― De hotărât, şi mama şi mă-sa şi-au pierdut minţile. Aşa se învrăjbiră, fără sa vrea, ca şi cum Necuratul şi-ar fi vârât coada. Bombănea una într-o parte, alta într-alta. Într-o bună dimineaţă, ce i se păru Ianei? Că Ghira ar fi aruncat peste gard lăturile la dânsa. Ca sorbită de vântul turbat, aşa veni de cătrănită şi-i zise fie-sei: ― D-apoi ce, Irino, s-a sfârşit pământul? Alt loc nu găsea să-şi verse murdăriile? Eu nu pun palma la scuipatul nimănui. A doua zi şi-aruncă lăturile şi gunoiul peste gard, la mama Ghira. Vecinii şi vecinii vecinilor începuseră a şopăi: că bătrânele prea sunt de tot, prea se ocolesc, prea se uită chiondorâş, prea-şi dau, la vreme de bătrâneţe, barişul pe ceafă şi poalele peste cap. Zvonurile astea le împuiară urechile şi le aţâţară una contra alteia, fără nădejde de pace, ceea ce le ustura şi mai rău. Într-o zi, spre primăvară, mama Iana înhăţă de şorţ pe Irina şi-i zise cu mânie: ― Vezi, tu zici că nu ştiu ce şi nu ştiu cum, dar cine mi-a ciopârţit toţi prunii de pe lângă gard dacă nu dumneaei, cu mânuşiţa dumneaei? ― Poate că vântul, mamă, răspunse Irina. ― Vorbă să fie; să vorbim să n-adormim! Vântul frânge plopul, pluta, nucul, salcâmul, zarzării, perii, merii şi gutuii, dar nu prunii, când n-au pic de frunză şi de rod în ei. Aşa? Lasă pe mine, au să treacă vijeliile şi pe la ei! De-a doua zi începu să reteze crăcile prunilor care treceau peste gardul ei. Prunii de pe lângă gard se înjumătăţiră şi la una, şi la alta. Mahalaua se crucea. Doamne fereşte!… Ce e să nu mai fie! Mai era ca la trei degete de zăpadă, încolţea urzica şi ghioceii. Mama Iana ieşi din casă şi se duse aşa, în neştire, în ograda cu pruni. Ce n-ar fi dat să fie tihnită şi cu vechea prietenie, prietenie. Şi, în vreme ce-şi învârtea gândurile în cap, ce i se păru ochilor că o scurteică neagră s-apropie de gard şi o mână omenească azvârle, în grădină la ea, un stârv de cioară. Aşa! lumea-şi bate joc de bunătatea ei? Ea se căieşte, şi ceilalţi râd şi-şi scutură puricii în cojocul ei? Să vedem: care pe care? Şi încet, pâş-pâş, se apropie de cioară, o luă de sfârcul aripilor, o învârti de câteva ori ş-o azvârli cât putu în grădina Ghirei. Cioara se întoarse înapoi, şi iarăşi se duse, şi iarăşi veni. Fiecare din bătrâne, cu capul în jos, aduse de mijloc, căutau în pământ – ca doi cocoşi care se lasă din bătaie şi se pregătesc să înceapă din nou – aşteptau, tremurând, bombănind, cu nerăbdare, cu necaz, să arunce stârvul în ograda vrăjmaşei. Îşi sărau inima când auzeau cum răbufnea de pământ mortăciunea. Iana plecă şi rămase Ghira. Se întoarse Iana şi plecă Ghira. Cu aşa poftă se mârâie câinii când îi despart gardurile. ― Vasăzică, ograda mea vine ca un fel de groapă de murdării pentru Iana… zise Ghira, vorbind cu Răducanu, şi-şi frecă buricele degetelor îngheţate. ― Adică de ce să nu-mi mânjească casa, de ce să nu-mi puie cuţitul dacă îşi descarcă toate scârbele în curtea mea? lrino mamă, să nu-ţi mai calce piciorul pe la ei!… Să creadă lumea că mori după cine ştie ce?… Aşa se tângui Iana fie-sei. Iar Ghira, mânioasă foc: ― Răducane, una şi cu una fac două. Câinele care cerşeşte din uşă în uşă nu păzeşte nici o casă. Din două praguri, unul: al meu sau al lor!… Ce, vrei să zică mahalaua că te-au obrocit?… Copiii sufereau pe tăcute şi, de ce sufereau mai mult, mai mult doreau să se vadă, să-şi vorbească, să-şi verse focul… Bătrânele vedeau pârjol înaintea ochilor. Adeseori visau că le ia casa foc, că vin turcii, de oţelite ce erau una contra alteia. Se puseseră Babele cu un ger în neştirea lui Dumnezeu. Ce să te pomeneşti cu Ghira, ce i se păru ei, că ar fi lipsind câteva nuiele din gard, tocmai de unde începea împletitura ei. ― Ei! apoi stăi-mi-te, jupâneasă Iano… de-alea mi-ai fost?… A doua zi, cu noaptea-n cap, începu să scoată nuiele din gardul împletit de-alde Iana. Şi smulse, şi smulse, până ce văzu prin gard ca prin geam. Iana, prinzând de veste, muri şi învie. ― Aşa? aşa? aşa?… Bine! bine! bine!… Pe la miezul nopţii se sculă binişor de lângă Irina, se îmbrăcă, trase ivărul uşii şi se duse puşcă la gard. Măsură ce măsură, de colo până colo, apoi, când se încredinţă bine care era partea gardului împletit de-alde Ghira, începu să smulgă pleture întregi. ― Na, dacă e-aşa! na! na! na! Până la Fiorii, una rupând, cealaltă smulgând, din gard nu mai rămăsese decât parii, înşiruiţi ca dinţii unui pieptene rar. Toate bune. Ajunseseră bătrânele la cuţite, da’ ce stricau copiii? O viaţă întreagă împreună. Copilăria cu desişul ogrăzilor, cu fluturii, cu zarzărele crude, cu ghicitorile, cu basmele, cu spaimele care îi ghemuiau unul într-altul… naivitatea că ar fi „nevasta şi bărbatul” când Răducanu venea c-o troacă cu nisip, ca şi cum ar fi venit cu grâu de pe drumuri… şi ea, legându-se la cap, îl aştepta la umbra deasă de măturică, de poala Maichii-Precistei… Răducanul i-aducea crăiţe, calomfir şi busuioc, busuiocul şi foile de calomfir să le bage în sân, iar crăiţele să le puie la ureche. Greu să trăiască unul fără altul. Şi aşa, făcându-se din zi în zi mai mari şi mai tăcuţi, se iubiră din ce în ce mai mult. Câte nu le spunea primăvara cu florile, vara cu poamele şi cu păsăretul vesel? Câte nu simţeau, fără să înţeleagă, simţind, lămurit, unul lângă altul, că le ard umerii lor lipiţi! Şi când, la şaisprezece ani, Răducanu încălecă rotaşul din stânga şi pocni şarpele de bici pe deasupra cailor, luându-şi ziua bună de la Irina, fu mândru, deşi ar fi dat şi cai şi căruţă, numai să nu se despartă de Irina, care-l privi până îl pierdu din ochi într-un nor de praf şi într-un bălăngăit depărtat de clopote. Păcat de Dumnezeu! Copiii, de la un cârd de vreme, îşi pierduseră veselia. Cap greu, inimă grea, ochi galeşi, obraji păliţi. ― Răducane mamă, îi zise Ghira în ziua de Pasti, de ce nu te piepteni?… Şi ce-ai tu de eşti ofilit la faţă? El tăcu, iar bătrâna furişă o privire spre alde Iana şi bombăni înghiţind în sila un ou răscopt. Mama Iana se pârpălea cu Irina la soare. ― Irino mamă, ţi-ai pus rochia cu gura sucită, şorţul şoldiu, coadele pe ceafă şi mărgelele ale mai urâte tocmai în ziua de Paşti? Şi te jigăreşti… să juri că cu tot dinadinsul… Irina tăcu. Mama Iana fulgeră o privire spre alde Ghira, dădu din cap şi oftă… „Ei! he!” Frumoase şi blânde nopţi! Luna argintie plutea în văzduhul plumburiu şi limpede. ― Răducane, ce tot ieşi nopţile afară? Nu eşti bine? Aşa mormăi Ghira la un miez de noapte. Băiatul se strecură pe uşă, în vârful picioarelor, uşurel, ca o pisică. ― Irino mama, un’ te duci?… Întruna ai ieşit nopţile afară… N-ai fi bine… ai? Aşa întrebă Iana, trezită din somn, iar Irina, tresărind, răspunse încetinel: ― Ei, şi dumneata… Nu trecuse săptămâna luminată. Ghira şi Iana se treziră din somn. Pipăiră locurile goale şi calde ale copiilor. Le săgetă la inimă acelaşi gând. Îşi făcură cruce, se îmbrăcară grabnic şi ieşiră în vârful picioarelor, căutând cu ochii în toate părţile. Intrară în ogrăzile lor. Pitiş-pitiş, se strecurară prin ramurile înţesate ale prunilor. Cum ajunseră în mijlocul ogrăzilor şi aruncară ochii la gardul din care nu mai rămăseseră decât parii înşiruiţi, înmărmuriră de ce le văzură ochii. Pământul li se învârti sub picioare. Între doi pari, Răducanu şi Irina stăteau unul lângă altul şi unul pe altul se rugau să nu mai plângă. Luna, deasupra lor, ca un taler de argint, le înflorea veşmintele albe. ― Spune drept, Răducane, ţi-e frig ţie? ― Mie nu… Dar ţie?… ― Nici mie… ― Irino, vrei să te duci, spune drept… ― Eu?… Dar tu?… ― Nici eu… Bătrânele pândeau ca doi câini, încremeniţi cu gâtul întins în faţa vânatului. Se văzură una pe alta şi nu îndrăzniră să se mişte nici una, nici alta. Răducanu şi Irina scoaseră din sân câte un ou roşu şi ciocniră. ― Hristos a înviat, Irino! ― Adevărat c-a înviat, Răducane! Răducanu sărută pe Irina. ― Sa ciocnim şi cu vârful… zise Răducanu. ― Vrei înc-o dată? ― Hristos a înviat! ― Adevărat c-a înviat! Şi Răducanu încolăci braţele pe după mijlocul ei subţirel şi o sărută. ― Irino, tu ieşi din cuvântul mamei Iana? ― Nu, Răducane, ferească Dumnezeu… ― Nici eu! Dar de nu s-or împăca… ― Niciodată?… M-arunc în fântână… ― Şi eu în picioarele cailor… Bătrânele tresăriră. Fiorul morţii le cutremura pe-amândouă şi plecară năbuşindu-şi plânsul, de teamă „să nu-şi sperie copiii”. Toată noaptea au plâns. Cum, să rămână far’ de copii? „Eu sunt de vină!” „Capul meu ăl sec!” „Fudulia mea!” „Mă duc eu la dânsa”. " „Eu? Mă spânzur în uşa ei”. Şi nu-nchiseră ochii pân’ se lumină de ziuă. Copiii dormeau obosiţi. Ele, pocăite, cu capul în jos, porniră una spre alta, gândindu-se cum să înceapă vorba. Când ridicară ochii din pământ, se întâlniră, faţă în faţă, tocmai lângă parii unde copiii îşi vărsaseră focul. Fără vorbă îşi dădură mâna şi se priviră multă vreme… ― Cumătră Ghiro, cine are mai multă minte, noi ori copiii? Ghira-şi făcu cruce. ― Nu-ţi spuneam eu d-tale, că toate se potrivesc pe lume când vrea Ăl-de-sus să le potrivească? Necuratul ne îndemna: „Rupeţi-vă gardul”, iar Dumnezeu, bunul: „Bine, împeliţate, tu rupi gardul, şi eu voi face din două curţi o singură curte…” După zece ani, bunicile, cu părul alb ca zăpada, sorbeau din ochi pe nepoţii pletoşi, cârlionţaţi şi nebunatici… ― Ba, Cioca seamănă mă-sei ca două picături de apă… ― Ba, Udrea buflei e tat-său gol, leit-poleit… Aşa îndrugau, torcând la umbra salcâmilor… c-aşa fusese să fie…

Şuer   La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită. Stăpânul lumii e vântul, şi aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâţi peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci şi, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului. Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric. Prin crăpăturile uşii licăresc fâşii de lumină, ce se mişcă, ca şi când s-ar ţese, schimbându-se între ele. Înainte vreme, în aşa loc şi-aşezau pragul cei care, biruiţi de dorul libertăţii, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. N-aveau nici plug, nici boi, nici sapă. Pământul înţelenea nespart. Dar parcă se săturau cu bucuria de-a se mişca încotro i-or duce picioarele şi cu goana ce dădeau în huzmetarii vitregi. Aşa sta, în limpezimea câmpiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu şerparul verde, smead la faţă, cu mustaţa rară şi cu ochii ca solzul de crap. Şuer aţine, în plaiuri depărtate, poteca arnăuţilor cu fes roşu şi cu iatagan adus. Când făcu crucea, dând drumul murgului, Kira îi strigă, ţintindu-l pe cale: ― Lasă murgului tot zborul, Şuere, şi să-mi întreci vântul de miazănoapte, vânt fără noroc, de suflă încotro te duci. Kira şi-aşteaptă voinicul din haiducie. În coarne de cerb atârnă carabine cu guri largi şi pistoale cu plăsele de argint şi de sidef. Văpaiţa, cu feştilă de câlţi răsuciţi, tremură în colibă o lumină galbenă şi tristă. Flacăra ei slabă joacă, ca şi când ar voi să scape din feştilă, şi aruncă umbra Kirei, de pe perete, sus, pe grinzi. Fusul Kirei zboară în lungul firului, ca la doi coţi de degete, şi suge de sub pămânzalcă caierul plăvan. Pe genunchii ei doarme somn dulce Niculina, o puiandră sălbatică, pe care Şuer o poartă în brâu ş-o schimbă pe umeri. Când a zis „mamă”, Şuer a iertat un ciocoi, când a zis „tată”, a trimis două zburături de icosar, una în frunte de urs, cealaltă în frunte de idicliu. Mulţi ani Kira a străşnicit plaiurile cu alesul ei. Pletele-i, dese şi negre corb, se îndoaie din creştetul frunţii până la umerii obrajilor. Ochii ei poruncesc când nu dezmiardă. Cântă, muindu-şi pripit degetele cu care trage lână din caier. Niculina tresare; cască ochii rotunzi şi albăstrii ca o mărgea; scutură pe spate coama părului ca spicul şi, agăţându-se de sânul pietros al mă-sei, îi zice: ― Tu, bâcă, ai două fuioare, unul colea, unul colo, unul în furcă, unul pe grinzi, ăla e negru, ş-ăsta bălan. Kira, zâmbind, răspunde: ― Ăl de sus e umbra, mamă; din aşa caier trag ursitorile firul vieţilor de nimic. ― Şi de se rupe firul tău, fusul cu tort cade; dar de s-ar rupe firul de umbră, cade şi fusul de pe grinzi? Şi văzând pe mă-sa dusă pe gânduri, se vârî sub o blană de urs şi adormi cu mâna aninată de cerculeţele Kirei. Ploaia începe cu boabe mari cât oul de graur; vântul goneşte năuc şi se umflă cu un vuiet ce se ridică necontenit. O clipă, coliba se lumină pe ferestruia podului. Un fulger cât un balaur se zvârcoli în norii groşi şi negri ca zgura. Noaptea îşi închise iarăşi întunericul. O uruitură se pierdu în depărtare. Kira îşi făcu cruce; fusul îi scăpă din mână; de greutatea tortului rupse firul, căzu jos şi se învârti în jurul măciuliei. Niculina tresări. Kira o sărută în creştetul capului, se pipăi şi oftă apăsat. Simţise mişcându-se în pântecele ei o nouă viaţă… Niculina întrebă: ― Unde e fusul din perete? Unde e fusul de pe grinzi? Kira aruncă furca, se sculă de pe pătura sură şi, dreaptă şi nemişcată, ca o stană de piatră, zise pe gânduri: ― Cum mi se bătu inima… şi nu ştiu pentru cine. Nu-i bănuiesc nici partea, nici chipul, nici soarta. Dar-ar Domnul, de-a fi băiat, câmpul lui să dea nouă spice dintr-un bob, plugul lui să taie pân’ la izvoare, boii lui să lase de-o şchioapă copita în pământ; să aibă umbra tihnită şi casă la văzul lumii; şi potera şi ciocoii să se ducă cum se duc stolurile de lăcuste, mânate de vânturi, în pustii locuri. Dar – cum nu se mai pomenise – cel din urmă fulger dezlegă începutul iernii. Răcoarea se schimbă în frig. Fulgii de zăpadă cad împestriţând întunericul. Vântul amorţi. Niculina întrebă iar: ― Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira zise încet: ― Vai de mine! bărbatul plecă pe vânturi şi pruncul se vesti pe viscol! Într-un târziu suflă în văpaiţă, îşi ghemui copila la sân şi adormi muncită de vise şi de vedenii. Dimineaţa câmpul e coliliu cât se pierde ochiul în zare. Cerul acoperă ca un coviltir de argint aria pământului. Uşa colibei se deschide. Kira, într-o dulamă cu hărşii de vulpi, se repede înspre Cornul-Caprei şi priveşte neclintită. La o fugă de cal, acolo unde cerul se împreună cu pământul, se zăreşte un vălmăşag de oameni care călări, care pe jos. Ei vin şi vin încet. Vin prea încetinel… Kira se cutremură. Vin şi vin domol. Chipurile lor uscăţive, cu mustăţi răsucite şi cu ochi de lup, se taie desluşit în moina limpede a dimineţii. Cel dintâi e Ursul, care lasă pistolul în oblânc şi ucide cu pumnul. În sărici blănoase, cu căciuli cât căldările, ceilalţi merg cu privirea în jos, ca într-un alai de jale. Tolopan, Cătănuţă şi Deliu poartă pe umeri sarcină, ce, de-ar fi mai mare decât pământul, nu i-ar strivi mai greu. Parcă numără paşii, parcă dibuie locul în mersul lor. Să ducă ei, pe patul de tufani, cerb trântit din muchie de stâncă, ori mistreţ doborât la jiriştea pădurilor? Dar unde să fie mai-marele lor? De obicei, el venea în fruntea copiilor, jucându-şi murgul, ce-şi mesteca zăbalele înecate în spume albe şi roşii. ― Unde e Şuer? strigă Kira… şi pustiul se umplu de strigătul ei deznădăjduit. Când ceata haiducilor sosi în dreptul colibei şi puse încetinel jos patul de tufani, Kira văzu pe Şuer învăluit în bunde, vânăt, cu gura încleştată, cu capul sfărâmat, cu mâinile întinse de-a lungul trupului. Şi se repezi la gâtul lui Şuer ca o fiară care se azvârle asupra prăzii. Îi cuprinse grumajii, îşi lipi faţa de faţa lui… Când se ridică, cu buzele roşii, în mijlocul tuturor, îşi aruncă dulama şi strigă: ― Deşteaptă-te, copil, în măruntaiele mele, c-a pierit viteazul codrilor! Şi codrii vor fi moştenirea ta, c-ai mişcat pe crivăţ, pe fulgere şi viscol. Apoi, înduioşată, plecându-se pe trupul mortului: Iartă-mă, Şuere, că blestemai şi soarta pruncului ce n-a sosit încă… Haiducii măsurară pe Şuer c-o trestie în lung şi în lat. La câţiva paşi, săpară groapa cu cuţitele, scoţând bulgării cu pumnii. După ce-l coborâră în locaşul de veşnicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă, în semn de cruce. Semn de viteaz şi de creştin. Şi cu toţii, în jurul mormântului, se rugară în gând, învârtind căciulile în mâinile lor cojite de soare şi de ger. Dar în aceste feţe de răşină, dorul şi mila se sfărâmă ca de nişte lespezi de piatră şi trec fără să lase urme. Kira îngenunche; îşi acoperi faţa cu marama udă de lacrimi şi sărută mormântul, care începuse a îngheţa… La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, în faţa unei cruci de iatagane ruginite, stă coliba Şuerenilor, mândră şi ridicată de la pământ ca la trei tălpi de grindă. De zăvorul uşii e priponit roibul, şi suflă sperios pe nări răsfrânte, şi bate cu copita iarba de sub picioare. În colibă mama Kira se dezmiardă între copiii săi: o fată mare ş-un flăcău. Fata e bălaie; flăcăul e oacheş şi larg în spete. E Şuer-copilul, căpetenie de haiduci, ce poartă fulgere în priviri şi glasul lui te îngheaţă ca bătăile crivăţului, căci a sosit pe vânturi, pe fulgere şi viscol. Ş-a strâns grămezi de mahmudele ca jăraticul, zestre pentru sora sa, şaluri de Ţarigrad şi chihlimbare cât oul de găină; iar zestre sieşi: carabine ferecate şi hangere de seraschier. Acum, în toiul verii, ar dori să zboare la pândă, unde Şuer-copilul, luând din cătare în cătare conacul isprăvniciei, îşi uită de trândăvia din răspântia căilor singuratice. Din depărtare s-auzi încetinel un cântec prelung:   ― La crucea de iatagane De te-aş prinde, caţaoane, Să-ţi dau foc la fustanele, Să scape ţara de ele, De lepră şi de belele…   ― Vin! zise Şuer, sărind de lângă masă. ― Vin, fătul meu, răspunse Kira. Spune-mi mie, Şuere, ce-ţi lipseşte? Ce nu ai? Când ăi lăsa focului viaţa de haiducie, viaţă de azi până mâine? ― Când iataganele de fier de la căpătâiul tatei s-or preface în iatagane de aur, când din busuiocul de pe mormântul lui vor răsări dafini şi naramzi, când codrii or înfrunzi iarna ca şi vara, vara ca şi iarna… atunci şi nici atunci…

Sorcova   I Troienele se ridicau namilă până în tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine. Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene. Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine. Aşa An Nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi de-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet. Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşii în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă. Toţi aşteptau să vadă astă grozavă „Vasilcă”, şi nimeni n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă. Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise. ― N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viţă şi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele… Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum? Irina lăsă făcăleţul în mâna mă-sei, se strecură pe prispa din jurul pereţilor până la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră. ― Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile – îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura. ― Grăbeşte, Irină, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şi ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or fi flămânzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femeie cu copilaşul ăla pocâltit şi degerat la o zi aşa de mare!   II Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin care ieşeau gheomotoacele de lână neagră. Pe picioare îşi trântise două scovergi. La sân îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni, c-o scurteicuţă blănuită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vânăt; ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ai fi răzuit c-o gresie. ― Mamă, mi-e frig lângă tine, tu eşti prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos. ― Bine, Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Câteva lacrimi îi umeziră ochii ei uscaţi. ― Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăugă copilul trăgându-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală: şi poate să vin cu parale; am să-ţi cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc! Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spună drept – deşi abia era de şase ani – căci simţea pe mă-sa bolnavă greu, şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească şi el cu foamea lui. ― Du-te, răspunse Bălaşa închizând ochii. Ştiu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca. ― De ce sa mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca? ― Ca să-ţi fie cu noroc, ca să câştigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni. Şi după ce-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe ochi, copilul se uită lung în faţa ei. ― Mamă, dar gura ta este de gheaţă? Altădată, când mă sărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheaţă în amândoi ochii. Şi, văzând că mă-sa şi-a luat faţa în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie uşor pe tâmple şi-i strigă c-un glas între râs şi plâns: ― Vrei să te sorcovăiesc? Aşa cum m-ai învăţat tu, mamă?… „Tare ca fierul, iute ca oţelul…” Nu vrei?… „Să înfloreşti, să mărgăreşti!” Nu zic bine?… „Ca un măr, ca un păr!”… Bălaşa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini şi din picioare, îşi veni în simţire ca dintr-un somn adânc. Nică era la gâtul ei şi începuse a-şi îngâna vorbele cu plânsul. ― Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? „Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata”… Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pâine caldă de la Iane brutarul. Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesându-şi căciula pe urechi. Când copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: „Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!” Şi intră în zăpadă până în brâu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Şi vântul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vântul se pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. „Nică!.. Nică!…” Iar? Şi acest glas, care ieşea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheţă până la măduva oaselor. ― E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă. Pe când se lupta să deschidă uşa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată. ― Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi! Când intrară în casă, biată Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, şi, tot ca întunericul, fără fund. ― Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă. Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară. Când îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce: ― Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură! Apoi, băgând de seamă cum şopteau de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul: ― Da’ ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea? ― Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina. ― Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, aţipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănunchiul de merişor şi de busuioc. Dar pe când Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lacrimi, sări de lângă sobă şi strigă, neputându-şi stăpâni plânsul: ― Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!… De ce s-o bage în groapă?… Mama e a mea, nu e a popii!… Nu vreau să-i dea ţărână în ochi… N-a făcut nimic… Dacă e săracă… când m-oi face mare o să fie bogată… O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ… Să nu mi-o daţi popii!… Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină… dumneata ştii cum se ducea înainte… dumneata ştii… Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lângă sobă şi adormi oftând, nevoind să mănânce decât „odată cu mama”. A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: „Lăsaţi-o barem până s-o muia curtea bisericii!”, auzind că pământul de groapă e tare ca osul. Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos. Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată ş-un băiat.