Basme japoneze

     Trăiau cândva pe lume un bărbat cu femeia lui. Intr-o una zi li se născu un fecior. Tânăra mamă se bucură r.i'.spus şi se gândi pe dală să~i găsească pruncului un !.iurne frumos, pentru ca şi viaţa să-i fie frumoasă, asemenea numelui.      Cugetă ea trei zile şi trei nopţi la rând, se frământă, îşi scormoni mintea, dar între timp o boală nemiloasă îi curmă firul vieţii şi, dându-'şi duhul, abia mai izbuti să şoptească :      - O, în sfârşit l-am aflat ! Numiti-l Cioon...      Dar nu mai putu să-şi termine vorba şi copilul rămase cu numele rostit doar pe jumătate. Plin de mâhnire, dar nevoit să împlinească dorinţa răposatei, tatăl îl numi pe băiat Numai Cioon.      Nu peste multă vreme, tatăl lui Cioon se însura din nou. Nevasta de-a doua aduse şi ea pe lume un fiu.      Cineva îşi şoptise mamei, în mare taină, că dacă îi va d.a copilului un nume scurt, atunci şi viaţa lui va fi scurtă. Iar dimpotrivă, cu cât va fi numele mai lung, cu-atât viaţa îi va fi mai lungă şi mai fericită. Se hotărî, așadar, să-i găsească băiatului un nume lung, lung de tot. ca să trăiască mult şi" să .aibă parte de noroc. Se gândi <'a, se tot gândi, şi după multă bătaie de cap, iată ce nume nemaivăzut născoci : „Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza-Cel-Dolofan, Bonza-Care-Se-Scal-dă-n-Bani, Bonza-Prostuţul, Bonza-Nu-Ştiu-Cum-Să-i-Mai-Zic, Bonza-Bogatul-Răsbogatul-Mai-Bogat-Ca-Toţi, Ceaşca-Şi-Ceainicul, Viteazul-Năzdrăvan, Muntele-de-Argint, Să-Se-Numească-într-un Fel, Să-Se-Numească-Ori-cum-Şi-Aşa-Şi-Pe-Dineolo-Şi-Tot-Aşa-Şi-Aşa-Şi-Aşa Tem-plu-Pe-Munte, Acoperiş-Pe-Templu, Brad-Pe-Acoperiş, Lună-Deasupra-Bradului, Hei-Hei-Creşti-Mai-Repede, Eisuke !"      De cum crescură mai mărişori cei doi fraţ, începură să se certe între ei. Plin de răutate, prâslea îl necăjea întruna pe fratele cel mare, făcându-i fel de* fel de şotii. Apoi se depărta grabnic şi începea să-l aţâţe, batjooorindu-l pentru numele lui ce scurt :      - Cioon-Cioon, Numai Cioon ! Cioon-Cioon, Numai Cioon !      leşindu-şi din fire, Cioon încerca la rândul său să-i ia în râs pentru numele lui nemaipomenit de lung şi începea să strige' pe nerăsuflate :      - Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza^Cel-Grăsuţ, Bonza-Cel-Care-Se-Spală... Ba nu, nu, aşa ! Bonza-Care Bonzăie... Ptiu, fir-ai afurisit cu numele tău !      I se împleticea limba şi i se suia sângele la cap de supărare, astfel incit niciodată nu izbutea să-i spună nu-. mele până la capăt. Iar între timp, frăţiorul îşi lua tălpăşiţa şi pas de-l mai ajunge !      De câte ori tatăl avea nevoie de vreun ajutor, îl striga, fireşte, pe băiatul cel mare, fiindcă numele acestuia era mai uşor de rostit:      - Cioon, fă aia ! Cioon, fă ailaltă !      Toată treaba o făcea numai Cioon. Pentru poznele lui copilăreşti, bietul Cioon îşi primea numaidecât pedeapsa :      - Hei, Cioon ia vino încoace să te urechez ! Na, să mai faci şi altădată, blestematule !        Când fratele cel mic făcea vreo boroboaţă, tatăl începea să-l strige ca să-i dea chelfăneala cuvenită :      - Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Sonzii-Bonza, Bonza-Cel-Umflat, Bonza-Care-Face-Baie... Na c-am încurcat-o !      Obosit şi mânios, omul ofta şi dădea din mâini a lehamite, lăsându-se păgubaş.      Iar maică-sa nu mai putea de bucurie : „Ce bine că i-am găsit fiului meu un nume atât de lung !"      Odată, din nebăgare de seamă, jucându-se prin curte cu ceilalţi copii, Numai-Cioon căzu în fântână. Copiii începură să strige speriaţi :      - Săriţi, Cioon. a căzut în fântână ! Ajutor, Numai-Cioon a căzut în fântână !      Dădură fuga, unii cu scara, alţii cu frânghia, şi-l scoaseră pe Cioon din fântână.      Iar mama vitregă se gândea : „Aşadar, nu m-a minţit cine mi-a spus că un copil cu nume scurt n^are zile multe. L-au scos din fântână mai mult mort decât viu. Gata-gata să se prăpădească."      Peste câteva zile, copiii se jucau iarăşi prin curte, în jurul fântânii. Eisuke-Nume lung începu să se laude :      - Ascultaţi ce vă spun, Cioon a căzut în fântână fiindcă are un nume prea scurt. Eu însă pot să mă joc cât vreau şi cum vreau, n-o să păţesc nimic, fiindcă am un nume lung şi sunt tare norocos.      Nu sfârşi bine vorba, că se aplecă peste ghizduri şi întinzându-se după ciutură, bâldibâc, căzu în apă ca un bolovan. Inspăimântaţi. copiii dădură buzna în casă, după aj utor. Începură să strige pe întrecute :      - De data asta Bonza-Cel-Mare,Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza-Cel-Rotofei, Bonza-Prostă-lăul... Ba nu, nu-i aşa ! Bonza-Nu-Ştiu-Cum-Il-Mai-Cheamă, Bonza-Intoarce-Banii-Cu-Lopata... Aşa o fi oare ? Bogătaşul-Bogătaşilor-Putred-De Bogat... Adică nu... Cel-Mai-Răsbogat-Dintre... Na. c-am uitat ! Vai, ce nenorocire !      Se încurcaseră de-a binelea. Se uitau unii la alţii, indemnându-se buimaci :      - Cum e mai departe ? Parcă Lingura-Şi-Strachina...' Ba nu, Perna-Şi-Plapoma... Binişor ! Staţi s-o luăm de la început... Piuliţa-Şi-Pisălogul ? Aduceţi-vă odată aminte, ce naiba ! Aha ! Ceaşca-Şi-Ceainicul. Iar pe urmă ? Căpetenia-Vitejilor... Ba nu. Nâzdrăvanul-Cel-Mare ! Care-Bea-Ceai... Nici pomeneală... Bea- Vinul -Ca-Apa... Parcă aşa era... Dar mai era ceva cu un munte... Aha !... Uncheaşul-Cu-Păr-Argintiu-De-Sub-Munte... Ba parcă nu... Moşnea-gul-StrăJucitor-Ca-Muntele-De-Gros, Să-Se-Cheme-Aşa-Şi-Altminteri-Cine-Şiie-Cum-Ba-Aşa-Ba-Altfel... Uf, greu mai e de ţinut minte... Stă-Casa-Pe-Deal, Paie-Vechi-Pe-Acoperiş, Pe-Paie-Motanul-Pândeşte-Şoarecele. Şoarecele-Ti-pa-Tipa... Aoleu, ni s-a încâlcit limba... Hei, veniţi repede, Eisuke a căzut în fântână !      Dădură fuga cu toţii să-l scoată, dar era prea târziu : - Eisuke-Nume lung pierise înecat.   

     Trăiau odinioară într-un bordei ca vai de lume, vechi şi povârnit, un moş cu baba lui. Erau săraci lipiţi păniân-tului. Singura lor avuţie era un căluţ, dar şi acestuia îi pusese gând rău un hoţ nărăvit de prin împrejurimi.      Într-o seară, hoţul tocmai se pitulase în ogradă şi aştepta să adoarmă stăpinii...      Era o vreme de toamnă, păcătoasă. Ploua cu găleata, iar acoperişul bordeiului se găurise de tot. Într-un ungher picura apa molcom, plici-plici, într-altul curgea de-a bi-nelea. Bătrânii îşi tot mutau aşternuturile dintr-un colţ ,în celălalt, fără să-şi afle scăpare nicăieri : ploaia răzbea peste lot.      - Of, cumplită dihanie mai e Plici-Pâici ăsta. se văicări baba. Mai rea decit tigrul, mai nesăţioasă decât lupul.      - Aşa e, răspunse unchiaşul nu e pe lume fiară mai fioroasă că ea. Nicăieri nu-ţi găseşti tihna de răul ei.      Sub fereastră se aciuise un lup flămând, care îşi făcuse socoteala să-i mănânce pe stăpânii colibei îndată ce vor stinge opaiţul şi vor aţipi. Auzind însă vorbele bătrânilor, blana i se zbârli de frică,      - Credeam că pe meleagurile astea un hălăduieşte o fiară mai puternică decât mine, îşi zise. Dar uite că s-a pripăşit necruţătorul Plici-Plici... Cel mai bine ar fi s-o iau la sănătoasa cât mai am timp !      Lupul făcu o săritură şi o rupse la fugă mâncând pământul. Hoţul de cai, care pândea prin apropiere, îşi zise mirat : ,.Ia te uită, căluţul a scăpat din ştreang ! Ho, plruu !" Şi luând-o la goană după lup, îi sări acestuia drept în spinare. Lupul, mai-mai să-şi iasă din minţi. „Sint pierdut ! gândi. Am scăpat eu din capcanele vânători-lor. dar uite că m-a înşfăcat Piici-Plici..."' Fugea în salturi mari, deznădăjduite, iar hoţul, care se înfipsese bine în spinarea lui, bombănea furios : ,.Nu mai pricep nimic ! Cal bătrân, şi uită-te la el cum fuge... Nici cel mai focos armăsar nu l-ar întrece !"      Şi cum fugea lupul aşa, cu hoţul în spinare, iată că începu să se lumineze de ziuă. O maimuţă care moţăia într-un copac îi văzu şi strigă uimită :      - Mare năzdrăvănie ! Un om călare pe-un lup ! Să mori de râs, nu alta !      Chiar în clipa aceea hoţul de cai băgă şi el de seamă pe cine călăreşte..- înspăimântat, sări de pe bidiviu, rostogolindu-se într-o capcană de lupi. „Bine măcar că nu mi-am frânt grtul", cugetă el, dezmeticindu-se pe fundul gropii şi tot frământându-şi minţile cum să iasă de-acolo.      Maimuţa strigă după lupul care fugea încă buimac :      - Hei, lupule, tare mă mai mir de tine ! Cum i-ai îngăduit omului acela să te călărească ?      - Care om ? Ce tot vorbeşti ? Pe mine m-a înşfăcat înfricoşătorul Plici-Plici ! Abia am izbutit să scap de eL      - Iar eu îţi spun că te-a călărit un om, am văzut cu ochii mei. Te-a călărit ca pe cel din urmă dobitoc. Hi-hi-hi ! Ai puţină răbdare, o să-ţi dovedesc îndată. Călăreţul mi se pare că s-a prăvălit în groapa de colo.      Pe vremea aceea, maimuţele aveau toate coada lunga. Cumătră noastră îşi vârî coada în groapă, fâţâindu-şi-o de colo-colo.      „Aha, cineva mi-a aruncat o funie ! Da' ştii că se brodeşte bine ? Ia să încerc eu să mă caţăr afară" îşi zise hoţul de cai. agăţându-se vârtos de coada maimuţei.      Maimuţa scoase un urlet de durere şi de spaimă :      - Valeu, lupule, lupxile ! Acolo jos este într-adevăr fioroasa dihanie Plici-Plici ! M-a apucat de coadă !      Auzind aceasta, lupul îşi luă tălpăşiţa cât putu mai repede.      - Stai, nu fugi ! se tânguia nenorocita. Ajută-mă, nu mă lăsa în primejdie !      Maimuţa se opintea din răsputeri să scape, de atâta înoondare faţa i se înroşise ca o 'pătlăgică. Deodată, trosc, coada i se rupse chiar de lingă rădăcină.      Zice că de-atunci au maimuţele botul roşu şi coada scurtă;

     Toate acestea s-au întimplat în vremuri demult uitate.      Soţia împăratului dragonilor zămislise un prunc în. ;:utece şi mereu poftea câte ceva neobişnuit. Dorinţele e. nu se mai isprăveau : azi râvnea una, mâine alta...      Zi de zi împăratul dragonilor îşi trimitea supuşii în cele patru vânturi, poruncindu-le să-i aducă nevesti-şi tot ou-i pofteşte inima. Sărmanii peşti se istoviseră de-atâta Alergătură, iar caracatiţa de-abia se mai ţinea pe pici oare.      Într-o bună zi, soţia împăratului mărilor spuse :      - Vreau ficat de maimuţă. Dacă nu-mi veţi aduce, să ştiţi că altceva nu pun în gură.      Amuţiră cu toţii. Se ştie că în mare nu trăiesc maimuţe. Pe uscat sunt o mulţime de maimuţe, nici vorbă, x.ar cum să ajungi până la ele ?      Împăratul chemă sfatul cel mare. În castelul de sub c,pe se strânseră o mulţime de peşti mari şi mici. Statură ei, chibzuiră, se frământară, dar nu le venea nimic în r. linte. Când, iată că se ivi, înotând agale, broasca ţestoasă c?a greoaie.      - Ehei, zise broasca, văd eu că fără mine nu faceţi nici o scofală. Eu plutesc pe ape, dar umblu tot atât de lesne şi pe pământ.' Mă strecor pe unde nu gândeşti cu gândul. Aşa încât, trimiteţi-mă pe mine, o să vă aduc eu o maimuţă.      Peştii se învoiră bucuroşi :      - Mergi sănătoasă ! îţi dorim să izbândeşti cât mai grabnic în treaba asta grea.      Ţestoasa porni să împlinească porunca împăratului. De cum ajunse la mal, văzu o maimuţă care se legăna pe creanga unui brad.      - Bună ziua, doamnă maimuţă, spuse ţestoasa. Ce zi minunată e azi ! E o adevărată plăcere să-ţi încălzeşti spinarea la soare. Dar, ia spune-mi, o întrebă ea netam-nesam, ai avut vreodată prilejul să intri într-un castel ? în castelul împăratului dragonilor, de pildă. Află că eu chiar de-acolo vin...      - Nu, răspunse maimuţa, n-am avut acest prilej. De auzit am auzit multe despre castelul împăratului dragonilor, dar de văzut, ce-i drept, nu l-am văzut cu ochii mei.      - Oho, păi atunci înseamnă că degeaba mai trăieşti pe lume ! întregul an, în castelul stăpânului mărilor domneşte primăvara. Şi ce bucate de soi se mănâncă acolo ! în viaţa ta nu te-ai înfruptat din asemenea bunătăţi. Nu vrei să mergi cu mine să-ţi arăt castelul acela neasemuit ! Suie-te pe spinarea mea şi te duc cât ai bate din palme.      Spinarea ţestoasei era lată şi plutea ca o barcă. Maimuţa se aşeză pe ea, bucuroasă să se legene pe valuri.      În scurtă vreme ajunseră la castelul împăratului dragonilor. Ţestoasa nu minţi se defel : în castel domnea o primăvară veşnică, şi era atât de frumos, încât îţi lua graiul. Zidurile lui, făurite din argint, aur şi mărgăritare, străluceau orbitor.      - Binevoieşte să aştepţi oleacă, doamnă maimuţă, spune ţestoasa. Eu dau o fugă până la împăratul dragonilor, să-l vestesc că i-a sosit un oaspete de seamă.      Dădu maimuţa jos din spinare chiar în faţa porţilor, şi alergă să dea de ştire împăratului. .      De strajă la porţi se nimerise să fie tocmai caracatiţa. Se vede că i se cam urî se stând de caraulă şi cum avea sămânţă de vorbă, începu s-o căineze pe maimuţă :      - Sărmană maimuţă, bag de seamă că eşti tare veselă, pesemne că nici nu ştii ce te-aşteaptă. Stăpâna noastră a poftit să guste din ficatul tău. Milă mi-e de tine. dar soarta ţi-e pecetluită, fiindcă de-aici, de pe fundul mării, nu mai ai cum să fugi.      Auzind aceasta, maimuţa înlemni de spaimă. Dar se prefăcu nepăsătoare şi rămase să aştepte mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Curând, se întoarse M ţestoasa :      - Doamnă maimuţă, împăratul nostru e bucuros să Ic primească. Vino cu mine să-ţi arăt castelul. O să ai ce vedea, e plin cu tot felul de minunăţii.      - Vai de mine şi de mine. ţestoase ! Aproape că mi-e ruşine să-ţi spim... Sunt atât de zăpăcită, încât mereu uit cile ceva. Acum, de pildă, mi-am spălat ficatul şi l-îm agăţat pe ramura unui brad, să se usuce. Am uitat cu totul de el şi sunt tare îngrijorată : dacă vine ploaia şi-l udă ? Dacă mi-l ciugulesc ciorile ? Du-mă degrabă înapoi l      Ţestoasa fierbea de ciudă, dar se feri să se dea în vileag, fiindcă n-avea ce face cu o.maimuţă fără ficat. De aceea spuse :      - într-adevăr, ar fi o mare-nenorocire ! Urcă-te repede pe spinarea mea.      Ţestoasa înotă din răsputeri până la ţărm. Când ajunseră aici, grăi către maimuţă :      - Du-te de-ţi ia ficatul şi să ne întoarcem fără zăbavă la castel. Vom ajunge tocmai bine la cină.      Maimuţa se caţără cu sprinteneală pe creanga cea mai înaltă a bradului, îşi frecă lăbuţele de bucurie şi începu -să râdă în hohote :      - Bun rămas pentru totdeauna, ţestoaso ! Eşti cea mai neroadă făptură de pe lume. Se vede că ai uitat vechea zicătoare : „Copacii nu cresc în mare şi nici ficatul în copaci". Haide, ia-ţi tălpăşiţa !      Ţestoasa, care nu putea să se caţere prin pomi, în- l ţelese că totul e pierdut. Se întoarse amărâtă şi umilită /î la slăpânitorul mărilor.      Auzind tărăşenia, cei de la castel începură să se în-; trebe : „De unde să fi aflat maimuţa ce-o paşte ? Cine să-i fi destăinuit adevărul ? Să ştiţi că nimeni altul decit ~< caracatiţa, doar ea era atunci de strajă la porţi !"      O însfăcară pe nesocotita de caracatiţă şi-o luară lai bătaie. Atât de tare o chelfăniră, încât îi fărâmară toatef oasele.      Limba care flecăreşte n-are oase. Caracatiţa de asemenea.

     Demult de tot. În depărtata vechime, trăiau pe lume doi fraţi. Cel mare era bogat, iar cel mic era sărac. O dată. Într-un ajun de An nou, fratele cel sărac se duse la cel bogat, să-i ceară cu împrumut o măsură de orez.      Fratele cel bogat nu voi să-i dea nimic, ba îl mai luă şi la ocări, alungându-l de la uşa lui. Ce să facă fratele cel mic ? Porni înapoi către casă, abătut şi cu mâinile goale. Deodată, pe cărarea de munte pe care mergea, întâlni un bătrân cu pletele albe ca zăpada.      - încotro ? îl întrebă unchiaşul.      - Iată, azi e ajunul Anului nou şi eu n-am în casă măcar un pumn de orez ca să-l dăruiesc zeilor aducători de noroc. Degeaba m-am dus la fratele meu cel bogat, că n-a vrut să-mi dea nimic. Mă întorc cu mâinile goale.      - Dacă-i aşa cum spui, am să te ajut eu. Ia această mangin ' şi-du-te în pădure. Este pe-acolo, pe undeva, o peşteră, în peştera aceea trăiesc nişte pitici. Ei îţi vor cere să guste din mangin şi îţi vor făgădui pentru ea munţi de aur. Dar tu să nu primeşti. Spune-le că nu vrei altceva în schimb decât râsniţa lor.      Zicând acestea, bătrânul îi dădu fratelui cel sărac o piroşcă-mangin şi se făcu nevăzut.      Manginu - piroşti din aluat dulce cu umplutură de bob gătite în abur.       Fratele cel sărac se duse în pădure şi dădu de peştera cu pricina, în jurul ei forfoteau o mulţime de omuleţi mici de tot. „Ce-or fi făcând acolo ?" se întrebă mirat. Uitându-se mai bine, văzu o ceată întreaga de pitici care, opintindu-se şi poticnindu-se, cărau cu mare trudă un lujer subţire de stuf.      - Staţi niţel, staţi că vă ajut eu ! spuse fratele cel sărac.      Luă firul de stuf şi-l duse în peşteră. Deodată, chiar la picioarele lui, răsună un glas subţirel ca un bâzâit de ţânţar :      - Săriţi ! Ajutor ! A omorât pe cineva !      Când se uită mai bine, ce să vadă ? într-adevăr, fusese cât pe-aci să strivească una din acele făpturi mărunţele. Piticul se zbătea între tocul şi talpa sandalei, strigând şi cerând ajutor. Se aplecă şi scoase piticul tu băgare de seamă, ţinându-l.cu două degete.      - Ehei, se minună omuleţul, da' puternic mai eşti, uriaşule ! Cât de greu sunt eu, m-ai ridicat ca pe-un fulg !      În clipa aceea piticul văzu piroşca din mina fratelui cel sărac şi începu să se roage aţâţat de poftă :      - Dă-ne nouă această plăcinţică ! Cere-ne tot ce doreşti în schimbul ei. numai dă-ne-o !      Pe dată, piticii începură să care aur dm peşteră. Grăunte cu grăunte, adunară în curând o movilă întreagă. Dar fratele cel sărac îşi aduse aminte de ce-l învăţase moşneagul şi nu voi să primească :      - Nu vreau aur, mie să-mi daţi râşniţa voastră. Piticii mai stăruiră o vreme, dar văzând că nu e chip să-i schimbe gândul, îl călăuziră în peşteră. Acolo, într-un ungher, se afla o râşniţa cu pietre.      - Râşniţa asta, îi spuseră, e comoara noastră cea mai de preţ. Rău ne pare că rămânem fără ea, dar piroşca ta ne place grozav. Ia-o şi stăpâneşte-o sănătos. Dacă învârţi piatra spre dreapta, îţi va macină tot ce-ţi pofteşte inima. Dacă o învârţi spre stânga, pe dată încetează măcinişul. Vezi, nu uita niciodată să o întorci spre stânga, altfel nu se mai opreşte în veac.,      Fratele cel sărac duse râşniţa acasă. Nevasta, care se săturase de atâta aşteptare, îi ieşi nerăbdătoare în cale :      - Ei, ai adus măcar o mână de orez ?      - Nu mai întreba nimic, răspunse el, şi aşterne degrabă un ţol, jos pe tatami.      Soţia întinse repede un ţol pe tatami. Fratele cel sărac puse râşniţa jos şi învârtind piatra spre dreapta, spuse :      - Râşniţa, dă-ne nouă orez ! Râşniţa, dă-ne nouă orez ! Cât ai clipi începură să curgă pe ţol boabe de orez,      albe şi mari.      - Râşniţa, dă-ne nouă peşte ! Râşniţa dă-ne nouă peşte !      Pe ţol începură să cadă peşti săraţi, mari şi frumoşi.      Alte multe bucate gustoase le macină 'râşniţa ! Abia după ce nu mai pofti nimic, fratele cel sărac învârţi piatra spre stânga şi râşniţa se opri. Se aşezară bucuroşi la masă. A doua zi, ornul îi spuse nevestii :      -- Destul ne-am chinuit în bordeiul ăsta amărât. A venit vremea să trăim şi noi ca oamenii.      Apoi îi porunci râşniţei :      - Râşniţa, râşniţa, fă şi pentru noi o casă nouă şi frumoasă, cu cămări largi şi cu grajd încăpător, iar în grajd să stea legaţi la iesle şaptezeci şi patru de cai. După aceea pregăteşte cât mai multe plăcinte cu orez şi niscai vin bun.      Atunci, fratele cel mic pofti la ospăţ pe toţi vecinii şi toate neamurile. Mult se mai mirară oamenii : „Ultimul sărăntoc din sat a ajuns să ne cheme pe toţi la ospăţ !"      Fireşte, fusese poftit şi fratele cel bogat. Acesta veni, se uită şi mai, mai să nu-şi creadă ochilor : „Păi, doar aseară frate-meu a venit să-mi ceară o măsură de orez, iar acuma se scaldă în belşug. Cum poate cineva să se îmbogăţească astfel într-o singură noapte ? Chiar de-o      fi să crap, îşi mai zise el, şi tot aflu eu până la urmă ce s-a petrecut."      Fratele cel mare chefuia vârtos, împreună cu ceilalţi, dar privea cu hiare-aminte în toate părţile. Oaspeţii începură să se pregătească de plecare. Fratele cel mic ţinea morţiş să k facă daruri de bun rămas. Se strecură pe nesimţite în cealaltă odaie, unde se afla râşniţa, şi învârti piatra spre dreapta, spunând :      - Râşniţa, râşniţa, macină tu dulciuri pentru toţi musafirii mei !      Fratele cel mare văzuse totul printr-o crăpătură. ..Ehei, îşi zise. acuma ştiu eu de unde agoniseşte prăpăditul ăsta atâta bogăţie !"      Gazdele îşi petrecură oaspeţii, apoi se culcară, în casă domnea liniştea. Fratele cel mare se furişă tiptil înăuntru, vârî râşniţa într-un sac şi după ce mai luă o plăcintă şi felurite dulciuri, plecă în grabă. Merse astfel până;4a malul mării unde, din întâmplare, se afla priponită o barcă. Aruncă sacul în barcă şi vâsli către larg.      „Am să mă duc pe-o insulă depărtată, îşi făcu el socoteala, iar acolo voi pune râşniţa să macine numai şi numai pentru mine. Aşa voi ajunge cel mai bogat om din lume."      Barca pluti multă vreme pe mare. Se făcuse ceasul prânzului. Fratele cel mare îşi aduse aminte că are în sac o mulţime de dulciuri şi o singură plăcintă. Se uită la merindele lui şi pofti cu străşnicie ceva sărat.      „Am să-i cer râşniţei, mai întâi şi mai întâi, sare pentru, plăcintă." întoarse piatra spre dreapta şi porunci :      - Hei, râşniţa, macină-mi niţică sare !      Din râşniţa începu să curgă un şuvoi de sare albă. Cât ai clipi, fundul bărcii se acoperi -cu sare. Stratul creştea şi fratele cel mare se afunda în el. Voi să oprească râşniţa, dar aceasta macină de zor : căci uitându-se prin crăpătură, nu luase aminte că trebuie să întoarcă piatra      spre stânga, pentru ca unealta vrăjită să-şi contenească lucrul.      - Hei, râşniţa, opreşte, ajunge ! Opreşte-te, blestemate ! striga el deznădăjduit.      Sarea îi ajunsese la genunchi. Barca se cufunda tot mai adine în apă, iar râşniţa macină harnică, întruna. Bâl-dibâc, barca se scufundă şi fratele cel mare pieri înecat.      Pâşniţa zace şi azi pe fundul mării şi varsă sare din ei. neîncetat. Va macină astfel până la sfirşitul veacurilor.  De aceea apa mării e atât de sărata.           

     eindva înlr-un sat o femeie care avea două fete : cea rnai mare, O-Cio, nu era copila ei bună, dar cea mai rnii.ă. O-liana, era carne din carnea ei.      Mama vitregă o îmbrăca pe O-Cio în zdrenţe, iar pe fiica ei bună numai în rochii scumpe. Pe propria-i copilă r, mingua şi o răsfăţa, dar pe cealaltă o bătea şi o punea la 'muncile cele mai grele. O-Tio căra apă, spăla rufe, gătea rnâiK-an?... Dar nimic nu era pe placul maşterei, care o ura oe moarte pe O-Cio, gândindu-se întruna cum ar j'ac-e bă Sviape de ea.      Intr-o zi friguroasă de iarnă, mama vitregă şi O-Hana -e încălzeau la vatră. O-Hana, care se moleşise de atâta căldura, spuse deodată :      - Vai ce cald mi s-a făcut ! Tare aş vrea să mănânc ce va rece şi bun.      -- Nu vrei puţină zăpadă l      - Zăpada n-are nici un gust, iar eu vreau ceva rece ,yi gustos.      O-Hana căzu pe gânduri şi deodată bătu din palme :      - Zmeură ! Vreau Zmeură ! Zmeură coaptă, dulce şi răcoroasă.      O-Hana era tare încăpăţânată. Dacă-şi punea ceva în minte, nu se lăsa nicicum până nu-i împlineau voia. Începu să se văicărească :      - Vreau zmeură ! Daţi-mi zmeură !      Văzând că nu-i chip s-o împace altfel, maică-sa strigă :      - O-Cio ! O-Cio, vino repede încoace !      O-Cio, care tocmai spăla rufe în curtea din dos, alergă la chemarea mamei, ştergându-şi mâinile din fugă :      - Pleacă îndată în munţi şi culege coşul ăsta plin cu zmeură ! îi porunci mama vitregă. Ai înţeles ? Dacă nu umpli bine coşul, nu cumva să mi te-arăţi acasă !      - Dar creşte oare zmeură acum, în miezul iernii ? întrebă sfioasă O-Cio,      -. Creşte, nu creşte, tu să ţii minte : dacă te întorci 'cu mâinile goale, nu-ţi mai dau drumul în casă.      Mama vitregă o îmbrânci pe O-Cio afară şi încuie uşa în urma ei.      Fata îşi puse sandalele de paie în picioarele goale, car încotro să apuce nici ea nu ştia. Iarna în munţi nu creşte zmeură. Dar nici cu mama vitregă nu te poţi pune...      Stătu ea ce stătu pe gânduri, dar pânî la urmă luă coşul şi o porni spre munţi. Era linişte deplină. Ningea cu fulgi mari. Copacii păreau şi mai înalţi, sub căciulile lor de zăpadă.      O-Cio căuta într-una zmeură pe sub zăpada rece şi se gândea : „Pare-se că mamei mele vitrege i s-a urât să mă vadă trăind pe lume, de aceea m-a trimis aici, ca să pier. Poate că e mai bine să îngheţ aici, sub zăpadă. Poate că atunci mă voi întâlni cu măicuţa mea adevărată şi voi pune capăt suferinţelor."      Pe fată o podidi plânsul. Rătăci astfel multă vreme, în neştire, fără să-şi mai aleagă drumul. Urca povârnişurile împleticindu-se şi cobora la vale cufundându-se în troiene. După o vreme, răpusă de oboseală şi de frig, se poticni şi căzu. În scurtă vreme zăpada o acoperi, înălţând deasupra ei o movilită albă.      Deodată, auzi ca prin vis cum o strigă cineva. O-Cio deschise ochii şi zări chipul unui moşneag cu barbă albă, aplecat asupra ei.     - Spune-mi, O-Cio, ce~ai căutat aici pe frigul ăsta ?      - Mama mi-a poruncit să adun zmeură coaptă, răspunse fata abia mişcându-şi buzele îngheţate. Dacă nu găsesc, nu mă mai pot întoarce acasă.      - Dar ea nu ştie oare că iarna nu creşte zmeură ? Bine, adaogă moşneagul, nu mai fi tristă. Ridică-te şi vino cu mine.      O-Cio se ridică anevoie de jos. Deodată simţi că i s-a făcut cald, iar oboseala îi pieri ca prin farmec. Unchiaşul păşea voiniceşte prin zăpadă, iar O-Cio alerga în urma lui. Deodată, minune ! înaintea ei se întindea o cărare ele nea, bine bătătorită, la capătul căreia văzu o mulţime de tufe de zmeură.      - Iată, acolo e zmeură coaptă câtă vrei, spuse moşul. Culege cât pofteşti, apoi du-te acasă.      Tufele acelea din luminiş erau încărcate cu boabe roşii de zmeură. Moşul se făcuse nevăzut. „Vai ! se'minimă O-Cio. Se vede treaba că a fost zeul ocrotitor al acestui munte, dacă mi-a venit în ajutor."      Apoi îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi se înclină adânc. Umplu repede coşul cu zmeură şi alergă spre casă.      - Unde-ai găsit atâta zmeură ? se miră mama vitregă, care pesemne trăgea nădejde că n-o va mai vedea niciodată.      Bucuroasă, O-Hana se aşeză lângă vatră şi începu să mănânce repede, boabă cu boabă, alintându-se. ~~      - Vai ce gustoasă e ! Ce înmiresmată e ! Se topeşte în gură, nu alta !      - Ia dă-mi şi mie vreo câteva !      Mama vitregă gustă şi plescăi din limbă. Lui O-Cio nu-i dădură nici măcar o boabă. Dar fetei nu-i trecu prin minte să se supere. Nu prea era ea obişnuită cu bunătăţile. Curând o cuprinse osteneala. Se aşeză lângă vatră şi aţipi.      Deodată, mama vitregă se îndreptă spre ea şi, bătând tare din picior, îi strigă :      - O-Cio ! O-Cio ! Scoală-te ! Zgâlţâind-o de umeri, îi spuse apoi :      - O-Hana nu mai vrea zmeură roşie. Vrea zmeură liliachie ! Pleacă degrabă în munţi şi adună un coş de zmeură liliachie.      O-Cio se sperie :      -- Dar afară e noapte, iar zmeură liliachie nici nu se află pe lume. Rogu-te, nu mă alunga !      - Ce tot îndrugi acolo ? Eşti datoare să faci orice pentru sora ta niai mică. Cum ai găsit zmeură roşie, o să găseşti şi liliachie. Dar nu cumva să te întorci cu nrâinile goale, că-i vai de tine !      O îmbrânci fără milă pe fată şi încuie uşa în urma ei.      O-Cio porni către munţi. Făcea un pas, se oprea, mai făcea unul, apoi iar se oprea şi plângea cu amar. Totul era alb în jur, în munţi căzuse zăpadă multă. I se părea că visează. Oare nu cumva tot în vis culesese coşul acela cu zmeură ?      Se lăsă întunericul. Undeva se auzeau lupii urlând. Tremurând din tot trupul, O-Cio se lipi de un copac.      Deodată auzi o chemare înceată şi ca din pământ se ivi înaintea ei bătrânul cu barbă albă.      - Spune, O-Cio, mamei tale i-a plăcut zmeura ? întrebă el cu blândeţe.      O-Cio se uită la el şi izbucnind în plâns, şopti printre suspine :      - De astă dată mama vitregă mi-a poruncit să-i aduc zmeură liliachie...      Moşneagul se împurpura de furie. Ochii îi străluciră :      - Mi-a fost milă de tine, şi de aceea te-am ajutat      să culegi zmeură roşie. Dar femeia asta e mai rea şi mai      nesocotită decât credeam eu. Fie, am s-o învăţ minte !      Vino după mine...       Moşul porni înainte cu paşi repezi. Coborî iute da vântul povârnişul unei văi adânci, iar fata fugea, abia ţinându-se pe urmele lui.      - Priveşte, O-Cio ! Iată zmeura liliachie !      O-Cio se uită şi mai să nu-şi creadă ochilor. Zăpada din jur ardea cu flăcări violete. Pretutindeni se vedeau boabe mari şi strălucitoare de zmeură liliachie. O-Cio, culese cu teamă câteva boabe. Nici pe fundul coşului boabele nu-şi pierdeau lumina lor liliachie.      O-Cio umplu coşul şi fugi cât o ţineau picioarele spre casă. Munţii se dădură la o parte ca să-i facă loc. Într-o clipă rămaseră departe, îri urmă, şi O-Cio se pomeni în pragul casei. Ţînând în mâini coşul 'cu zmeură ca pe ceva înspăimântător, strigă cât putu de tare :      - Mamă, deschide ! Am găsit zmeură liliachie !      - Ia te uită ! Zmeură liliachie ! se miră mama vitregă nevenindu-i să creadă.      Pasămite .crezuse că pe O-Cio au mâncat-o lupii şi când colo nu numai că ea se întorsese vie şi nevătămată, dar adusese şi un coş cu zmeură : zmeură liliachie, cum nu se mai află pe lume. Deschise uşa, lăsând-o pe fată să intre.      O-Hana se apucă să înfulece la zmeură :      - Vai ce bună e, ee gustoasă e ! Gustă şi tu măicuţa... Cred că nici zeii nu mănâncă asemenea" fructe dulci şi înmiresmate.      Îşi umplură amândouă gura. Cuprinsă de teamă, O-Cio înce-rcă să le oprească pe soră şi pe mama vitregă :      - Măicuţă, surioară, prea sunt frumoase fructele astea, prea luminează ciudat... Mi-e teamă că nu e lucru curat, nu mai mâncaţi din ele !      Dar O-Hana strigă la ea :      - Tu, una, cred că te-ai săturat mâncând dintr-astea, acolo, în pădure. Dar pesemne că nu ţi-a ajuns, şi-ai vrea să le mănânci şi pe-ale noastre ! Ba mai puneţi pofta-n cui !      Luându-se după O-Hana, mama vitregă o alungă pe fată din odaie şi nu-i dădu să guste nici măcar o boabă.      Dar n-apucară mama vitregă şi O-Hana să sfârşească de mâncat zmeura, că începură deodată să se facă liliachii, tot mai liliachii, iar către ziuă muriră amândouă.      Când ii veni vremea, O-Cio se mărită şi avu doi copii. Multă zmeură roşie, coaptă, culegeau copiii de prin munţi, însă pe timp de iarnă nimeni n-a mai găsit zmeură coaptă sub zăpadă.