Anton Holban

O moarte care nu dovedeşte nimic     FERICIREA A FOST MARE CÂND MI s-a dat prilejul să plec la Paris! Scopul copilăriei mele se realiza. Aveam să străbat în fine eu însumi toate ungherile prin care mă orientam cu uşurinţă cu mintea şi unde plasasem numai cu imaginaţia sute de romane a căror acţiune se petrecea acolo. Palpitând de bucurie, studiam, alături de Irina, ghidurile, hărţile, cărţile explicative. O purtam cu mine prin magazine, pe la legaţii, pe la birouri de bilete de tren, perorându-mi toate planurile. Ziua plecării sosi, şi mă conduse la gară. Trenul mai avea 20 de minute până la plecare, mă instalasem bine şi acum nu ştiam ce să-i vorbesc. (Poate pentru că mă obseda ideea că despărţirile trebuiesc întovărăşite de suspine şi de vorbe.) Şi am schiţat o teorie: „Întotdeauna înainte de a te despărţi de cineva drag nu te pricepi să-i vorbeşti, tocmai pentru că ai prea multe de spus“. Îmi scuzam astfel uscăciunea din momentul acela? Sau era un mijloc să mă liniştesc, văzând-o indiferentă? În orice caz, sarbezi eram amândoi (poate că din cauza lumii care ne împiedeca) şi despărţirea n-avea nimic din tragediile de odinioară, din fiecare seară. Pe obrazul rece pusei o sărutare scurtă, iar gura ei nici nu mă atinse. Apoi trenul porni.   Am uitat repede motivele de griji pe care le lăsasem. Trăiesc din surprize, şi seara adorm istovit de atâta goană prin muzee şi pe străzi. De la Irina îmi vin scrisorile la dată fixă, aşa cum hotărâsem acasă îi răspund conştiincios, dar grăbit, cu gândul în altă parte, vorbindu-i de lucruri care probabil n-o interesează. De pildă, într-o scrisoare nu i-am spus decât de Sainte-Chapelle. Despre mine şi despre dânsa nimic, doar un „dragă” la început, şi „sărutări” la urmă. Aşa îşi scriu îndrăgostiţii şi acestea sunt mijloacele de a întreţine focul nestins?   A trecut o lună şi mă găsesc într-un amurg în Jardin du Luxembourg. E minunat, soarele abia a apus, seara coboară armonios, pe pomi, pe flori, pe bazinurile cu apa cu reflexe roşcate. Singur, împreun mâinile, îndrept ochii spre cer şi mă rog: „Doamne, te vizitez rar, dar sunt acum aşa de fericit că vizita mea e obligatorie, oricât de neatent ai fi tu faţă de toţi, sau numai faţă de mine. Graţie ţie, poate, viaţa mea este în perpetuă transformare. Surprizele îmi împodobesc orice moment cu noi prilejuri de îmbătare… Îmi simt corpul sănătos şi sprinten, niciun defect la maşinăria complicată, iar mintea o pot îndrepta după voie, înspre descoperirile cele mai subtile. Ai îmbogăţit lumea ca ochii şi urechile să fie în veşnică încântare. Sunt aproape complect fericit. Toate nemulţumirile de odinioară au dispărut, poate pentru că am exagerat crezându-mă iremediabil bolnav, indiferent de motive. Numai o singură nemulţumire. Am lăsat acasă o fată care mă iubeşte. Nu e frumoasă, şi ochii mei au obosit repede îndreptându-se spre silueta ei bicisnică. Nu e savantă, şi am ostenit vorbind singur, inutil şi ridicol. Nu e bogată, şi mi-ar îngreuia mersul purtând-o pe umerii mei, ca melcul cocioaba. Dar e îndrăgostită, căci pentru dragoste nu e nevoie de minte, de frumuseţe sau de bani. Am simţit-o că trăieşte numai din gândul la mine, că singură s-ar usca întocmai ca o floare neudată. Doamne, fă să-mi recapăt libertatea… Cum, nu ai putea pricepe decât tu, cu priceperea ta savantă. Eu nu sunt în stare de nicio hotărâre."   Cum au trecut trei zile, şi cum n-am primit scrisoare de la Irina, după obicei, am telegrafiat: „Ecrivez. Comprends pas votre silence..“ Telegrama mea a rămas, după o săptămână, fără răspuns. O nelinişte bruscă mi-a alungat calmul şi mi-a uscat curiozitatea pentru frumos, pe care o socoteam inepuizabilă. Rugăciunea mea de acum câteva zile mi se pare fără sens, sau eu acum sunt fără sens, căci neaşteptată era tulburarea care mă stăpâneşte. Încerc să mă gândesc precis la Irina, ca să pot găsi explicaţia probabilă (lăsând la o parte vreo fatalitate a naturii extravagante). Poate că mă enervează mai mult faptul neputinţii logicii mele decât motivul însuşi al întârzierii scrisorii. Cum? Să nu pot deduce ce ar fi în stare să facă Irina în lipsa mea, după ce am trăit atâţia ani în preajma ei şi, chiar dacă nu m-am ocupat special s-o analizez, totuşi o cunosc, fatal, destul de bine? Să mă gândesc la sărutările disperate din fiecare seară dar şi la sărutul rece de la urmă… A evoluat poate însă mi-aduc aminte de mărturisiri tandre care s-au petrecut în ultimul timp. Şi apoi mai sunt atâtea probe care se contrazic în timp, sau, chiar cu înţelesuri inverse, se suprapun. Ca să fiu sincer, nu pot afirma nimic. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât se multiplică detaliile şi văd mai puţin clar. E dureros că sufletul omenesc este aşa de lipsit de consistenţă şi cu groază văd că se poate ca Irina să fi luat hotărâri exagerate sau atâtea altele intermediare. Se poate, admiţând posibilităţile cele mai extreme, să se fi omorât pentru mine sau să se fi măritat pentru un altul.   Când am cunoscut-o, eram tânăr de tot, abia intrasem la Facultatea de litere. Aveam toate defectele tineretii. Mă credeam frumos şi întârziam bucuros la oglindă, unde îmi variam mereu pozele, printre care buza răsfrântă mi se părea un semn sigur de distincţie. Îmi schimbam hainele de mai multe ori pe zi, mă pudram şi dădeam chiar cu roşu. Mă comparam cu ceilalţi studenţi, mă găseam cel mai bine şi, în dragoste, succesele mele mi se păreau indiscutabile. Totuşi, până atunci, aventurile fuseseră foarte vagi. O timiditate dezastruoasă mă oprea să fac primul pas, să îndrăznesc să mă apropii de o fată fără recomandaţie prealabilă şi îndelungi preliminarii, timiditate care – vedeam cu ciudă – îmi întârzia planurile, însă în acelaşi timp mă şi consola: puneam pe seama ei singurătatea mea. Dar am izbutit cu încetul să am cunoştinţe. Vorbeam cu toate fetele urâte. Curios, ca să intru în vorbă cu ele, nu simţeam nicio emoţie. Voiam să fiu încântat cu orice preţ, şi la început n-am băgat de seamă că, în definitiv, eram tot aşa de singur. Faţă de o urâtă eram incapabil să mă angajez în vreun fel. Priveam însă din fundul amfiteatrului şi mă felicitam că lipsea încă puţin ca să cunosc pe toată lumea. Un grup de trei fete, îndeosebi, mi se părea intangibil. Erau mereu împreună, fără amestec printre ceilalţi, vioaie, grăbite, surâzătoare, pricepându-se, mi se părea, să fie politicoase faţă de toţi şi în acelaşi timp distante. Uşurinţa cu care se strecurau prin lumea multă, siguranţa gesturilor şi totuşi singurătatea lor mă impresionau, şi atunci o ambiţie m-a străbătut: cunoştinţa lor – nu mergeam mai departe – ar fi o dovadă a importanţei mele. Dar nu ştiam cum să încep. Începutul mi se părea totdeauna extrem de dificil. Mă temeam ca prima mea mişcare să nu fie ridicolă. Înclinat de pe atunci la neurastenie, găseam un motiv bun de chin. Şi exclamam ridicol – ridicol pe care-l credeam atenuat, deoarece îmi dam seama de prezenţa lui: „Nu voi fi niciodată un don Juan!” Le examinam tot timpul pe cele trei muze, în grup şi, uneori, pe câte una, fără să le disting la început bine şi fără să am vreo preferinţă. Pe atunci mi se părea că semănau între ele. Dădeam fiecăreia aceeaşi importantă generală de culoare, mişcare şi zgomot. Din imaginea tuturor trei se întregea o singură fiinţă nouă. Decât să aleg în parte, preferam jucăria întreagă.   Cu vremea am auzit cum le cheamă. Maia era mai blajină, mai umilă. Dudu surâdea fără întrerupere cunoscuţilor şi necunoscuţilor, strecurându-se graţios prin mulţimea care se grăbea întotdeauna să-i facă loc. Irina era mai greu de definit. Odată s-a aşezat, singură, în apropierea mea. Gătită într-o rochie de mătase scurtă, îi ieşeau picioarele subţiri, interminabile, pe care şi le legăna pe rând, fără sfială, ca o persoană care n-ar simţi nici cea mai mică nedumerire printre streini, cu mâinile fără mâneci în mânuşi lungi, cu faţa pudrată prea mult. A fost întrebată ceva de profesor şi a răspuns cu un glas melodios, cu un timbru uşor, tremurător, franţuzesc. Răspunsul, cu toate că încetişor, era dat fără ezitare, întreg, explicit. Însă cu tot glasul franţuzesc şi sigur, picioarele dezvelite şi fardul mi se păruseră exagerate. Şi în altă sală, în aceeaşi zi, impresie diferită. Pe neaşteptate o zării la spatele meu. Într-o bluză albă, capul ei mi se păru mic, cu părul, din cauza căldurii, ud de transpiraţie şi căzând în laţe sărace, faţa umflată şi moale, genele aproape inexistente, nasul cârn, dinţii subţiri şi interminabili. În faţa neînsemnătăţii ei am fost satisfăcut ca de un câştig personal. Vioiciunea şi prestanţa ei de odinioară mă umilise. Şi, într-adevăr, la o întâlnire pe scara mare a Universităţii – ea urca, eu coboram – cu tot aerul ei semeţ, înfoindu-mă în hainele mele noi, i-am aruncat o privire încrezătoare în acele ce vor urma. Curaj mare pentru sfiiciunea mea obişnuită. Cunoştinţa se făcu într-o zi întâmplător, din nimic. O excursiune studenţească la Curtea-de-Argeş cu nişte camarazi neprietenoşi şi abia cunoscuţi ne-a apropiat. Acolo, în faţa mămăliguţei cu brânză şi a cepei, ne descoperirăm amândoi mofturoşi (sau că făcea pe mofturoasa ca să-mi placă). Amândoi nu reuşirăm, ca ceilalţi, să ne culcăm imediat. După o ezitare, în urma propunerii mele, se hotărî să meargă cu mine prin noapte. Din urmă, o amică ne vesti stupid: „Bine, o să vă spun mâine domnului profesor!“ Pornirăm în întuneric şi coborârăm la Argeş. Era linişte, aerul curat, copacii lăsau umbre lichide. Argeşul tremura sprinten, luminând argintiu pietricelele. Atmosfera poetică, amândoi singuri, abia scoţând câte o vorbă. Ne simţeam aproape. Şi atunci un regret m-a chinuit; n-o cunoşteam mai bine ca să am curajul unei sărutări. După cum se vede, pe atunci aveam gustul armoniei oricărui fapt. Preliminările amorului trebuiau să aibă o durată hotărâtă. Oricât de neaşteptată ar fi fost o sărutare atunci, după un aşa de puţin timp de cunoştinţă (era tânără şi, cu tot fardul, nu-i bănuiam experienţe sentimentale), cred că ar fi fost bine primită. O exclamare acolo, în noapte, în singurătatea noastră, departe de târg, ar fi fost ridicolă. Dar am preferat să ne întoarcem, nu prea târziu, ca să nu ne speriem complect vecinii, trecând pe lângă o prăvălie luminată, fără să am curajul să cumpăr ceva de mâncare, de frică să nu par greoi, tulburându-mă o foame teribilă, la care, cu tot amorul şi poezia Argeşului, mă gândeam tot timpul, şi astfel mi-o exageram. Pe drum, aducându-mi aminte de ameninţarea camaradei, o învăţai o minciună (ca şi cum ar fi fost nevoie să ne scuzăm faţă de cineva!): „Mâine vei spune singură domnului S. de plimbarea noastră nocturnă. Astfel paralizezi orice aluzie răutăcioasă.“ În trenul care ne întorcea mai târziu acasă, amândoi, lângă fereastră, ne întreceam să prindem din fugă frunzele copacilor apropiaţi, cu exclamaţii, bucurii şi regrete copilăreşti, şi ca din întâmplare ne atingeam mâinile. De pe banca din faţă, profesorul S. deschidea vag pleoapele lăsate greoi, şi ne zâmbea amuzat de vreun vis scurt sau de aventura ce se înnoda, în faţa lui, tot mai puternic la fiecare stâlp de telegraf.   Am continuat la Bucureşti conversaţiile lungi şi neînsemnate fără să ne fi făcut vreo mărturisire anume, dar simţindu-ne complici. Găseam între noi asemănări care ne apropiau: eram pripiţi şi dezordonaţi. Observaţia o făcu Dudu: „Ce nostimi şi identici sunteţi când vă vede cineva de departe!“ Părerile asupra ei mi se schimbaseră mult. O priveam cu un aer de uşoară superioritate. Nu mai eram impresionat de vreun aspect de-al ei. Odată o fată o întrerupse cu o voce răguşită şi întrebuinţând mulţi „la dracu“ în vorbă. „Sora mea Elena“, prezintă Irina fără să încerce cu timbrul vocii să o scuze. Altădată, Irina făcea planuri pentru viitorul nostru, fără să mă numească pe faţă. „O să mă scol târziu, să mi se aducă la pat cafeaua cu lapte.“ Orice socoteală de viaţă tihnită mi s-a părut totdeauna ridicolă, burgheză, cu toate că personal am fost un burghez care se înspăimânta la prima noapte nedormită. Totuşi, n-am protestat, probabil dintr-o mică perversitate: mă apropiam mai mult de ea, aveam mai multe drepturi, fără ca în schimb să-i făgăduiesc ceva anume. Conştiinţa era liniştită. Dar poate că mă ponegresc acum şi nu-mi mai aduc bine aminte. În orice caz, Irina poate că a luat totul ca o aprobare. Vacanţa mare venise. Toate aceste se întâmplaseră foarte repede, şi după atâtea nedumeriri de o iarnă întreagă, explicaţiile asupra caracterului şi a aspectului Irinei se rezolviseră de îndată. Nu mai aveam curiozităţi. Dudu şi Maia nu mă mai interesau. Tot grupul mi se clarificase de îndată ce cunoşteam bine o parte din el. Eram, de fapt, foarte încurcat, neîncrezător într-o legătură definitivă. În schimb, îmi pierdeam timpul şi-mi limitam inutil probabilităţile de succes pentru mai târziu. Crezându-mă „aranjat” nimeni nu s-ar mai fi gândit la mine. Se făceau şi glume, iar camarazii mei – mi se părea – nu mă invidiau prea mult. Aveam şi remuşcări. Mă simţeam vinovat faţă de speranţele pe care o lăsam să şi le puie în mine. Tragic început pentru un don Juan… Dar era prea târziu să mă opresc în drum. N-aş fi avut curajul – şi mi-ar fi părut prea umil – să provoc o explicaţie sinceră. Ca să fiu drept, mă obişnuisem cu viaţa mea nouă şi-mi era frică să nu rămân iar singur. Acum, Irina nu se mai sfia să rămână tot timpul cu mine, inventând amândoi minciunile cu care trebuia să-şi explice întârzierile acasă. Dar mereu nimic între noi. Rude, cunoştinţe, profesori, examene… Câteodată, într-o aglomeraţie o strângeam puţin de mână, acesta îmi era tot curajul. Într-o zi îmi spuse: „Să înconjurăm strada. S-ar putea să văd pe cineva de acasă.“ Atmosferă periculoasă, care însă nu se înregistra prin niciun semn. Nu mai ştiu, de-atunci e vreme multă, să reconstitui fiecare zi în parte, acum mi se par toate la fel, probabil însă că era o adâncire perpetuă. Obişnuinţa ne ajuta fără voia noastră. Vacanţa veni tot atunci. Trebuia să plec în străinătate pentru câteva luni, şi acolo aveam timpul tuturor reflexiilor. Aveam prilejul de a înceta aventura mea. Prea pierdusem timpul… Nasul scurt al Irinei mă persecuta. Îmi aduceam aminte de drumurile lungi pe străzile mărginaşe, apoi de toate descoperirile asupra cunoştinţelor ei simple; mai ales o vorbă de a tatălui meu mă convinsese: „Cine era urâţica ceea cu care te-am văzut pe stradă?“ De ar fi zis „urâta“ nu m-ar fi impresionat aşa, l-aş fi numit numai răutăcios. „Urâţica” avea o impresie de adevăr care mă umilea. Încercai astfel de la Berlin să răspund tot mai rar (totuşi răspundeam!) la scrisorile Irinei, care veneau tot mai dese. Scria la întâmplare, fără virgule şi puncte (o ironizam mai târziu că scrie „genre Mallarmé“), înseilând laolaltă tot felul de idei care-i alergau prin cap. Din înţelesul lor general, trăgeam concluzia că mă iubeşte la nebunie şi că se plictiseşte singură. E uşor de închipuit, găseam toată istoria stupidă. La întoarcere, nu am căutat s-o văd la început. M-a zărit într-o seară de la plafonul Operei. Era cu familia, pe care n-o văzusem în complectul ei până atunci. „Domnule Sandu, mă aşteptaţi la ieşire, nu-i aşa?“ Am dispărut la ieşire, dar am întâlnit-o mai târziu. Era fatal în târgul Bucureştilor, mă mir cum nu prevăzusem de la început. Şi după câteva reproşuri şi după scuze de ale mele pocăite (mă scuzam faţă de mine, interpretând îndoielnic morala „nu vreau s-o fac să sufere”, cu toate că nu-mi luam nicio obligaţie pentru mai târziu: de fapt, eram laş şi foarte plictisit de singurătate), plimbările începură – mai întâi pe strada principală şi apoi pe din dos – şi discuţiile despre familie şi despre rochii; şi apoi, într-o seară de lună plină, sărutările nebune cu tot felul de demonstraţii din partea ei. Şi apoi zilele identice: întârzieri pe uliţe, sărutări la întuneric… Despărţirile zilnice se făceau tot mai greu. Trebuia multă imaginaţie ca să-şi explice acasă întârzierile. Începuse să plângă în faţa tramvaiului, şi asta în fiecare seară. Lumea se uita curios la noi şi mie îmi era ruşine. Acasă din pricina întârzierilor, dădeam naştere la ironii, şi eu nu puteam suferi ironii pe seama mea. Şi timpul trecu la fel, plictisindu-mă, dezgustat de mine, regretând succesele la care renunţasem şi deseori având remuşcări. Mă obicinuisem însă, şi astfel eram zilnic cu ea. Nu mai căutam minciuna cu care să mă sustrag. Văzându-mă incapabil să iau vreo hotărâre, eram şi mai nenorocit. Ca să nu pierd timpul, încercai să vorbesc cu ea de pictură sau literatură, subiecte care mă interesau orişicând. Îi dam să citească volumele pe care le studiam în acelaşi timp, şi discutam mai pe urmă impresiile. De fapt, eu îmi spuneam părerile, iar Irina aproba. Aproba însă cu aşa vioiciune, că nu-i mai simţeam rolul subordonat. Între timp, la vacanţa Crăciunului, am mai încercat o despărţire definitivă. Într-o scrisoare am avut curajul să-i spun multe. Îi arătam că nu-i pot promite nimic pentru viitor, că aveam de gând să-mi păstrez toată viaţa independenţa. Am găsit-o la scoborârea mea din tren, mititică, înfrigurată în paltonul subţire, neavând curajul să-mi iasă înainte, cerşind cu privirea o vorbă bună. Ce milă am avut de dânsa atunci! Cum mă socoteam o brută pentru toate planurile mele viclene! O luai strâns de mână şi merserăm kilometri fără să ne spunem nicio vorbă. Şi mă chinuiam: „Ce trebuie să fac, Doamne, ce trebuie să fac?“ Mă durea acum supărarea ei, frigul care o răzbea şi nu ştiam cum s-o liniştesc. „Voi fi iubind-o!“ Privind-o întreagă, simţeam că mi-e dragă. Am promis la urmă ca s-o îmbun: „Fac tot ce vrei!“ Şi apoi iar plictiseală şi îndoieli. I-am repetat: — „Nu mă voi însura, dar vei fi prietena mea cea mai bună!“ Când o simţeam prea mâhnită, căutam s-o entuziasmez asupra frumuseţii naturii cu teorii fantastic de naive: „Eşti o intelectuală, vom citi, vom discuta. Cu toate că nu vedeam niciun sfârşit pentru mai târziu, nu-mi mai făceam iluzia că e posibilă o întrerupere bruscă. Îmi dam seama, în sfârşit, că nu eram în stare de nicio hotărâre definitivă. Mă resemnam cu gândul că nu mi-am sacrificat decât prezentul (cu toate că nu vedeam nimic pentru viitor, şi încetarea iubirii ei sau renunţarea mea mi se păreau oribile). Prezentul, însă, vedeam, era cu desăvârşire sacrificat. Nu mai puteam spune niciun cuvânt altei fete fără să întâmpin lacrămile Irinei. Dealtfel, nu mă mai lua nimeni în serios. La şcoală cu toţii mă osândiseră printre „aranjaţii definitiv”. Totul era aşa de limpede, încât nu mai încasam nici măcar ironii. Încercai cel puţin ca acest prezent să fie cât mai copios: citeam împreună tot timpul, vizitam expoziţiile şi respiram melancolia parfumului de tei pe bulevarde, îi dam sfaturi cum să se îmbrace, cum să râdă, cum să-şi ţie capul, cum să se coafeze. Sfaturi binevoitoare de „prieten bun“, de fapt indelicateţe. Mult am arătat-o, sărmana! Am dat examene, am făcut excursii, am discutat, a trecut multă vreme în felul acesta; am simţit emoţii mari, şi, mereu cu ea, a trebuit să i le împărtăşesc. Căutam deseori consolarea în fiinţa ei; uneori lăcrimam, alteori mă exaltam în faţa vreunui apus de soare. În ce fel aş putea descrie această viaţă cu mici obiceiuri zilnice şi alteori cu surprize vaste! Cum nu mai făceam planuri de eliberare, nu mai aveam remuşcări. Din pricina teoriilor pe care le peroram mă credeam darnic: o educam!   Într-o zi n-a venit: a fost la nunta unei prietene. Mi-a povestit a doua zi toată petrecerea, cu entuziasm pentru dans, invitaţi şi muzică. La toate reflexiile mele nu mai era aşa de atentă ca de obicei. Citisem o carte, nu m-a întrebat de impresiile pe care le-am avut. Numai rochii, glume, mirele şi mireasa. Fusese domnişoară de onoare şi avusese cavaler. M-am enervat că nu mai eram luat în seamă şi prefera, în locul discuţiilor intelectuale, flecărelile mahalalei. Ca să fiu sincer, m-a durut mai ales petrecerea la care se amuzase fără mine. Eram gelos, îmi dam seama, şi mă supăram, căci mă găseam ridicol. Sentimentul geloziei nu pretinde neapărat dragostea. Eu nu iubeam, eram convins de asta. Nu făceam niciun sacrificiu, aveam veşnic necazul de a fi legat fără voie, şi, în genere, mă plictiseam. Şi totuşi, atunci, lângă Irina povestind vioi petrecerea, am suferit. Îmi trebuia o răzbunare imediată. Am urcat-o într-un automobil închis şi am tras perdelele. Pe drum îmi vorbea despre nuntă. Am ajuns la o casă de petreceri cunoscută şi obscură în acelaşi timp. Am cerut de mâncare şi-mi aduc perfect aminte de nişte varză roşie. Apoi am dezbrăcat-o pe încetul, întârziind la sânii goi, pe care îi cunoşteam mai demult. N-a protestat o clipă, nu s-a revoltat şi n-a făcut nici gestul cedării amoroase. A scâncit doar, şi în întunericul care se lăsa, îi vedeam ochii mari deschişi, sforţându-se să vadă tot ce se petrecea cu dânsa. Probabil că nu era curiozitatea, ci mai mult frica. La întoarcere mi-am exagerat răul pe care mi-l făcuse vinul băut ca să mă pot duce de-a dreptul acasă, căci bănuiam că după un act aşa de mare erau necesare tot felul de mulţumiri şi de efuzii sentimentale care m-ar fi întârziat pe drumuri. Irina mi-a dat astfel drumul, încercându-se să nu plângă şi trimeţându-mă singură ca să mă îngrijesc. Plin de milă pentru gestul ei – ştiam cât plânge la despărţirile obicinuite – am lăsat-o totuşi. Probabil că par grozav de hain. Cred că oricine de şi-ar exprima sincer vagile impresii, ar ajunge la aceleaşi rezultate. De obicei sunt cu toţii de rea-credinţă şi nu-şi recunosc slăbiciunile. Pentru mine, însăşi această sinceritate scrupuloasă, şi încercare de analiză lucidă nu este o scuză? Vina mea depinde de punctul de vedere din care era privită. Irina era destul de mare ca să-şi dea seama de actele comise şi nu protestase în niciun fel. N-o minţisem niciodată asupra viitorului: voiam să-mi păstrez libertatea. Ca prieten îi făgăduisem totdeauna ajutorul. Eram în tovărăşia ei pe cât puteam şi nu mă gândeam să mă sustrag vreodată. Nu aveam nicio pretenţie de niciun fel, şi mărturisesc că nu fără plăcere am dat legăturii noastre o nouă putinţă de împrospătare. Dacă nu eram încă peste măsură de înfierbântat, nu eram eu de vină. Sunt vinovat, dar a mea este singura aventură din lume? Aventura nu mai revoltă pe nimeni acum. Probabil că mă iubea şi nu-şi precupeţea darurile. Trebuia imediat sa mă sacrific? Dealtfel, nu renunţasem la orice planuri pentru mai târziu? Odată îmi spuse: „Cum suntem văzuţi tot timpul împreună, de ce nu vii acasă la mine să faci o vizită? Asta i-ar asigura pe toţi. Eşti un copil şi n-or să te creadă periculos.“ M-am dus cu toată timiditatea mea, din curiozitate. O casă cu trei etaje, subţire şi înaltă ca un joben, cu o scară învârtindu-se în loc, păsări şi oameni peste tot. Voci care întrebau de la acoperiş la pivniţă: „Cine~i acolo?“ Apoi un tril de pian şi apoi o ocară care n-avea înţeles. Însoţit de Irina, am intrat într-un salonaş, şi la intrarea mea am auzit cele patru uşi ale camerei închizându-se în grabă. Am început conversaţia, jenat. Irina mă încuraja. „Nu te speria, aşa e la noi!“ Apoi, pe rând, au intrat membrii familiei. Madame Lisa, cu o rochie beige cu trenă, cu évantail şi coafată „Pompadour“, cu obrazul de 60 de ani vopsit gros, mereu cu vorba „Noi femeile“… Apoi madame Cléo, încorsetată şi cu sânii pepeni, examinându-mă cu pince-nez-ul; apoi madame Aspasie, subţire şi nesfârşită, întoarsă ca un cinci. Se vorbea: „Mon Dieu!” — „C’est épatant!“ „Noi femeile!“ — „Vai, cum zici!“… „Ţi-aduci aminte!“… „Asta nu se cade!“ M-a privit fiecare în felul ei: madame Aspasie se subţia, madame Cléo se îngroşa, madame Lise zâmbea graţios. Apoi apăru şi Michel, tatăl Irinei, căpitan pensionar. Era gros, cu cărarea în mijloc, cu guşa proeminentă prin gulerul tare răsfrânt. Râdea şi făcea pe glumeţul, şi cucoanele întrerupeau ciripind: „Vai, cum spui, Michel! Uiţi că suntem şi noi de faţă! Noi, femeile!“ Totul era ridicol şi amuzant. Nu înţelegeam nimic, zâmbeam şi aprobam. Toţi vorbeau laolaltă şi nimeni nu înţelegea ce spune celălalt. Păreau mai multe gramofoane puse în mişcare deodată, cu plăci diferite. Michel deveni impudic, şi cum femeile se revoltau, se enerva că i se strică efectul povestirii. Vocile se ridicau. Am fost luat ca martor. În acelaşi timp, la uşă începură lătrături diferite. Tânărul Grégoire, galben şi unsuros ca un sparanghel fiert, îşi făcu apariţia. Tante Eliza scuză: „Grégoire adoră animalele!“ Nu puteam pricepe gradele de rudenie ale fiecăruia. Aveam impresia că stau cu toţii în camera aceea. Grégoire întrerupse cu un aer autoritar: „Năprasnic zgomot!“ Apoi, ca şi cum i s-ar fi înmuiat enervarea, căzu ca o haină pe un scaun. Convorbirea continuă, suvenirurile circulau, reflexiile melancolice fumegau. Râsul gros al lui Michel reîncepu. La fiecare izbucnire i se zguduia tot stomacul. Picioarele umflate stau depărtate unul de altul şi i se vedea coada jachetei pe scaun bălăbănindu-se. Apărură atunci două graţii tinere. Domnişoarele Riri şi Coca, în rose şi bleu. „Porumbiţele noastre!“ „Războiul de la 77.“ „Lasă, Michel, s-a terminat cu eroismul!“ Riri începu la piano o romanţă, cu mâna stângă trecând peste mâna dreaptă. Ce oi fi gândit eu atunci? Nu mai ţiu minte. La un moment dat, ştiu că socoteam, măsurând din ochi pulpele rotunde ale lui Michel, dacă ar putea pune un picior peste celălalt. Grégoire numai din când în când spunea câte o vorbă! „Fantastic!“ „Năprasnic!“ „Bombastic!“ Îşi întărea astfel moliciunea galbenă prin cuvinte energice. Am plecat cu frica să nu strivesc păsările şi oamenii, ameţit, învârtindu-mă pe scara învârtită, pe când, pe deasupra capului meu, reîncepuseră conversaţiile dintre pod şi pivniţă. În poartă, Irina îmi spuse: „A apărut luna!“. Vorba mi se păru fără nicio noimă. Irina vorbea deseori de rudele ei şi totdeauna le critica sau se amuza pe socoteala lor. Nu o dată punea în mişcare scene hazlii. Am avut nedelicateţa, în faţa complectei îngăduinţe, să râd din ce în ce mai tare. „Ce curios lucru: toţi ai tăi au ceva strâmb în ei. Poartă haine demodate şi sclipitoare, amestecă româneasca cu franţuzeasca într-un mod caraghios. Tu singură din toţi eşti precisă, ai simţul proporţiunilor, n-ai fost influenţată de casă, de oameni şi de păsări!“ Irina surâse măgulită şi primi vorbele mele ca pe un compliment.   Timpul trecea, scenele se repetau întocmai. Irina îmi suporta firea. Niciuna din speranţele sau din deziluziile mele n-aveam delicateţa sau n-aveam tăria să i le ascund Nu eram nici copil, nici om întreg, şi transformarea aceasta aducea cu sine o stare nesigură, entuziasm, planuri, petreceri şi apoi şovăială, neîncredere, disperare. Prezumţios peste măsură, fiecare insucces mă istovea. Era pe timpul când începea să mă tulbure înţelesul morţii, la care nu mă gândisem până atunci decât cu uşurinţă, şi mă deprindeam cu greu cu această idee. Irina suferea toate toanele mele. O pedepseam amarnic de orice mi se întâmplă, o umileam, o dispreţuiam. Găseam cuvinte savant combinate care s-o doară. De la tatăl meu, care înjura birjăreşte, şi până la mine, care căutam şi în mânie să mă exprim interesant, era un progres mare. Când o vedeam aşa de abătută, mă cuprindea mila, şi o târam cu aceeaşi frenezie spre camera unde ne întâlneam de obicei, şi acolo ne grăbeam să ne îmbrăţişăm pătimaş, ca să nu mai avem vreme să ne gândim la ceea ce a fost. La urmă plângeam încetişor, şi Irina mă mângâia ca o soră. Atunci mă recunoşteam incapabil de a duce viaţa singur, şi nimeni altul nu mă putea potoli mai bine ca Irina. Şi bucuria, tot aşa de intensă, mi-o revărsam tot asupra ei. Râdeam copilăreşte, fugeam fără să-mi pese de nimeni pe stradă, făceam planuri, pline de fantezie, şi fata se lăsa în voia fericirii mele. Aveam încredere în mine atunci, şi, la braţ cu Irina, visam succese cu altele..   Cu toate lacrimile Irinei, care izbucneau zilnic înaintea celei mai scurte despărţiri, cu toate îmbrăţişările ei înfrigurate, uneori eram nefericit din cauza ei chiar. Astfel de întâmplări erau însă rare, fie că ea le pricinuia numai uneori, fie că eu, ţinând-o tot timpul lângă mme, nu-i dam prilejul. M-am indignat într-o zi că a putut prelungi o discuţie cu mediocrul X. Irina, la argumentele mele, spuse: „Ai dreptate, eu nu-mi dădeam seama cu un astfel de răspuns de femeie – şi deseori veneau astfel de răspunsuri din partea Irinei – nu erai sigur de nimic. Aveam vag intuiţia că toate teoriile mele asupra vieţii, a naturii sau a artei, aprobate cu atâta grabă şi împământenite imediat, nu fuseseră decât nişte monologuri, Irina neavând decât rolul să-mi întreţie elocinţa, rolul confidentelor din tragediile clasice. Am făcut o excursie de elevi, şi am avut multe peripeţii şi nedumeriri. Amicii erau, unii, de cea mai proastă calitate. Fete cu vorbe greoaie şi gesturi la fel. Schimbau între ele zilnic cele câteva rochii şi cei câţiva ciorapi pe care-i aveau. E ridicol să vezi aceeaşi bluză roşie cu panglicuţe colorate, ornamentate pretenţios, apărând în fiecare zi pe alt trup. Mă indignam când vedeam că Irina lasă să i se schimbe hainele în felul acesta. „Dacă mi le iau ele, ce vrei să fac!“ Băieţii se îmbătau, glumeau grosolan şi ţineau la mese interminabile discursuri. Unul din ei păruse Irinei bine. „Cel mai bine după tine!“ Iar deoarece eu, la început, mă jenasem să stau numai cu dânsa, Irina se împrietenise cu celălalt. A trebuit să-i arăt cum avea beţia vorbelor, cum adăuga spume şi fioricele la fiecare cuvânt şi cum, la masa oficială care ni se dădea, aruncă în mijlocul peroraţiei un „cu vârf şi strălucit îndesat!“ Toate acestea îmi arătau gustul prost al Irinei şi că, de nu m-ar fi întâlnit întâmplător pe mine, ar fi găsit cu uşurinţă pe altcineva pe care l-ar fi admirat. La fel gust prost a arătat şi când am cântat la pian mai mult ca mediocru, spre admiraţia celorlalţi nepricepuţi, şi apoi când, rămaşi singuri, Irina avu o criză de lacrămi nebune de umilinţă şi de admiraţie pentru priceperea mea vastă. Cunoşteam destul de bine muzica, ca să ştiu ce prost cântasem, dar laudele ei îmi făcură plăcere şi nu am tras imediat concluzii rele. De atunci, Irina spunea despre mine, ca şi despre toţi cei care îi erau simpatici: „Sandu cântă drăguţ la piano!“ După atâtea cărţi citite şi comentate împreună, se mulţumea cu astfel de formulări rudimentare, care nu însemnau nimic şi care demonstrau nepriceperea ei complectă.   În preajma tuturor – şi toţi răuvoitori – făcusem cele mai mari imprudenţe. Curios, dorinţa de a-mi păstra independenţa persista totuşi în mine şi îmi era tot aşa de urât să-mi leg existenţa într-o aventură mică. Ridicolul de a mă vedea suspectat de alţii pe care-i socoteam inofensivi şi mai ales ironizat mă chinuia. Dar groaza de a rămâne singur şi de a vedea pe Irina cu alţii mă făcea să suport orice ridicol. Astfel, la braţ cu dânsa, făceam un colţ separat, căutând doar să-i mai atenuez, aducând între noi pe inofensivul Niki Mihail. Trio caraghios, la care ne pretam cu toţii – Niki şi Irina, din inconştienţă, eu din nemernicie. Deseori mi se întâmpla să mă plictisesc cu Irina, dar asta nu ne oprea să fim mereu împreună şi să ne părăsim cu greu. Neputinţa de a o avea în voia mea îmi îmboldea dorinţele. De îndată ce nervii se discordau, temerile de a nu fi descoperiţi veneau, şi mai ales plictiseala de a rămâne cu ea când nimic nu mă mai tenta, cu tot trupul fraged şi gol de lângă mine. Atunci nu ştiam ce să-i mai vorbesc şi mă simţeam rău în camera străină. Cu perversitate îmi pregăteam plecarea, ca că să nu simtă plictiseala şi indiferenţa mea, când voiam să părăsesc camera după o oră, eu, care înainte de a intra, dorind-o, îi promisesem că vom sta patru ore împreună. Cugetam minciuna pe îndelete, şi printr-o jumătate de vorbă reflectam că ceasul meu întârzie, că timpul trece fără să ne dăm seama, că aveam presupunerea că cineva ne pândeşte intrarea. Plângând, Irina întârzia pe cât putea plecarea. Când se hotăra să se îmbrace, era încovoiată ca la o veste rea. Îmi părea rău, şi în stradă nu ştiam ce să fac ca să-i readuc veselia.

JOCURILE DANIEI   CU FRENEZIE M-AM APROPIAT DE Dania. În definitiv, a trecut foarte puţin timp de când o cunosc, abia câteva luni, şi sunt între noi intimităţi foarte înaintate. Sunt întreprinzător. Mai ales, ţinând seama că întâlnirile noastre sunt rare. Totodată, ea este timidă, n-are nicio îndrăzneală; lasă timpul să treacă. Temperament oriental. Orele şi zilele lunecă peste ea fără să facă vreo reflecţie despre trecerea lor. Când îi atrag atenţia, o cuprinde o grabă, binefăcătoare pentru mine, dar nenaturală. Totuşi, pare ciudat, la început ea a avut curajul să se apropie de mine. Mă aştepta de prea multă vreme ca să mai fie timidă, aproape a pus pâna pe mine şi mi-a spus pe nume chiar la începutul cunoaşterii, atât de repede că am rămas pe gânduri, oricât ar fi părut ea de curată. M-a aşteptat înainte de a-mi cunoaşte chipul. Este fantastic ce lipsită de orice realitate e mintea ei. Existam pentru ea ca o fantomă. O impresionase cele ce scrisesem, cu toate că porneam de la o experienţă pe care n-o avea. De câte ori era liberă, rar, mă imagina. Odată a ieşit pe stradă… ca să mă întâlnească! La un concert, la fel. Bineînţeles, numai locul unde m-ar fi putut găsi îi era suficient, sau locul unde presupunea că m-ar putea găsi. Cred că aceste avalanşe sentimentale către mine aveau epoci. O obseda altceva un timp sau pleca în străinătate: atunci uita complect. Cine ştie ce eveniment neînsemnat mă readucea în mintea ei. Cunoştinţa noastră se făcu straniu. Amicul Conitz îmi spuse: „Vrei să te duc în vizită la o duduie? Te admiră foarte mult, şi, fii fără grijă, nu-ţi va cere niciun volum.” „Este amuzant!“ Peste două zile, la ora cinci. Conitz a fost exact, la întâlnire. Am luat un taxi care ne-a dus pe străzi necunoscute, dar am ajuns repede. Cine, la ce casă? Indiferent, nu-mi puneam prea multe întrebări. Dania trăieşte într-o lume abstractă, inaccesibilă, şi realitatea o deziluzionează. O întâmplare mă va face mai explicit. A trebuit să plece la Braşov pentru două zile. Bineînţeles, despărţirea între noi, la telefon, s-a făcut cu multă tristeţe. Nicicând, prin spaţiu, n-au plutit cuvinte mai tragice. De la Braşov, Dania nu mi-a telefonat, căci „n-a putut rămâne deloc singură”. S-a întors cu trenul cel dintâi posibil. La întoarcere (Mady mi-a povestit, erau împreună), trepida ca să ajungă mai repede. La fiecare staţie întreba: „Voi putea oare să-l văd astăzi?“ Ceea ce era destul de complicat. Seara putea să mă primească, căci se găsea singură, dar era prea târziu. Nu ştia dacă o să mă găsească acasă când o să mă cheme la telefon, şi nici dacă telefonul meu va fi liber, ca să-mi vorbească. Aşteptare înfrigurată de fiecare moment. Imediat ce am fost chemat, am plecat la casa ei, fără să ţin seama dacă eram îmbrăcat bine sau bărbierit. Am găsit-o aşteptându-mă la fereastră, de nerăbdare, niciodată nu mi-a mai apărut atât de frenetică. Dar neînţelegerea creştea între noi pe fiecare clipă. Gândea probabil, chiar dacă nu era lucidă de acest gând: „Numai ăsta eşti tu?“ Îmi dam seama de ora târzie şi voiam să plec. Dania mă reţinea, dar parcă numai pentru că ştia că trebuie să mă reţie. Gândisem: singurul mijloc de a-mi ţine prestigiul în ochii Daniei e de a nu apare deloc. Puteam să mă mulţumesc cu atât de puţin? Şi cât timp ar fi durat starea ei de aşteptare a mea? Pricepeam că-i produsesem o deziluzie. Nu din cauza mea, oricât de puţină încredere aş fi avut în mine; din cauza structurii ei, care nu suporta realitatea. Eram ruşinat de ce neînsemnat îi apărusem. Aveam un gând consolator: poate că era obosită. Tocmai pe când am cunoscut-o, Dania era pregătită să plece în străinătate. Astfel, a trebuit să ne împrietenim repede, nu aveam timp. Chiar de la prima întâlnire erau fire invizibile între noi. Fiecare cuvânt avea un sens. Dania a avut curajul să puie mâna pe mine, într-un fel care mi s-a părut surprinzător când am reflectat de ce puţin timp ne cunoaştem. S-a scuzat, o secundă după ce a făcut gestul: „Dar eu te aştept de o eternitate!” Este aceasta o scuză? înţelegerea noastră s-a făcut imediat. Gândeam în acelaşi fel. Sau n-o surprindeau gândurile mele. Am descoperit imediat că avem poftă unul de altul. Şi a plecat. Au dus-o mulţi la gară. Eu singur n-am putut-o duce. Am reflectat chiar de atunci: „Parcă sunt o rudă săracă pe care o primeşti numai pe scara de serviciu”. A protestat, dar mai târziu am înţeles că nu trebuie să cred în această protestare: „Nu e adevărat! Dar ce puteam face?“ După ce a plecat (eu am cerut adresa din Tirol. Cum nu s-a gândit să-mi dea ea însăşi adresa?) i-am scris scrisori frenetice. Nu mă sfiam să-i fac declaraţiile cele mai aprinse. Niciun răspuns. Îi purtam ranchiun pentru uşurinţa cu care putea face o călătorie atât de frumoasă. Atunci concertul simfonic de la Bucureşti a fost condus de Molinari. I-am spus: „Orchestra devenise diafană, unduioasă, făcusem din sunete o rochie pentru tine”, îmbrăcasem une june fille. (Observasem ce însemnătate aveau pentru viaţa ei rochiile.) Niciun răspuns. I-am trimis imediat prima scrisoare, şi alta după câteva zile, şi alta după o săptămână. Nimic. Eram disperat şi umilit. O văzusem ameţită de bucurie că mă cunoscuse. La despărţire îmi dase o sărutare, ca ceva care nu îi este în obicei, arăta că totul va fi durabil. În lipsa Daniei am cunoscut-o bine pe vară-sa, Mady. Ne întâlneam la întâmplare, pe străzi umile, fără să ţinem seama de vreme, călcând uneori prin noroi. Îmi spuneam toată indignarea pe Dania. Mady mă încuraja cum putea mai bine: „Aşa este ea, nu trebuie să te superi. N-are obiceiul să scrie, este prea complicat pentru dânsa aşa ceva. Îşi iubeşte familia, totuşi, uneori este plecată pentru foarte multă vreme şi nu scrie un rând. Trebuie să te deprinzi cu sufletul curios al oamenilor. Asta nu împiedică pe Dania să fie fidelă.“ Mă consolau pentru ziua aceea vorbele lui Mady. Dar a doua zi neliniştele reîncepeau. Nu mai aveam curajul să mai scriu. Parcă aş fi adresat scrisoarea lui Dumnezeu. Şi totuşi, aveam expansiuni către ea, eram gata să-i accept orice scuză. Am fost la un magazin de muzică şi am luat cântecul lui Brahms, Gute Nacht, mein Kind. I l-am trimis fără să scriu vreun cuvânt. Cât poate face până în Tirol? Când îl ia poşta de la cutia mea? Când va fi în mâinile ei? Aceeaşi hârtie care fusese la dispoziţia mea o invidiam văzând ce simplu, numai cu nişte timbre, poate face o călătorie atât de complicată. Azi o are! La ce oră? Se întreabă Dania de la cine poate să fie? Bănuieşte, desigur. Poate poşta merge mai încet? Să las să treacă mult timp. O vedeam pe Mady, căreia îi spuneam isprava ce mă calmase pentru câteva zile. Dar Mady mă anunţă: „Ştii că Dania nu mai este în Tirol. A plecat la Nisa de câteva zile.“ Şi notele mele muzicale? Ce s-a întâmplat oare cu ele? Şi mult timp între noi, aproape două luni. Numai de la Mady puteam afla câte o noutate, pe care şi ea o ştia printr-o a treia persoană, nu de la vară-sa personal. Mă întâlneam de câte ori era posibil cu Mady. Ce admirabilă fată este Mady! Numai de 16 ani, şi atât de înţeleaptă, ştiind atât de multe lucruri! în stare să privească viaţa în faţă, fără nicio asemănare cu Dania. Când îi va da iubitul ei o întâlnire, desigur că nimic pe faţa pământului n-o s-o oprească să meargă. Cu orice risc! Ce minunat este acest curaj la o femeie: pentru o dragoste, cu orice risc. Având de pe acum sentimente cărora le rămâne credincioasă, oricât de mult timp ar trece. Dar, bineînţeles, scuza şi ea, ca toată familia ei, firea Daniei, prinţesa care poate pretinde orice, poti să-i dai oricât fără să-i ceri nimic în schimb. Dania trebuia, în sfârşit, să se întoarcă. Dacă aş fi ştiut ce va urma, aş fi putut cu uşurinţă să mă consolez în timpul lipsei. Căutam mereu o explicaţie pentru tăcerea Daniei, dar, după ce am revăzut-o, am ştiut că era normal să se întâmple aşa. Un telefon neaşteptat: „Eu sunt, Dania, m-am întors!“ Nu ştiam ce să spun şi nu se potrivea să fiu la telefon atât de încurcat. M-am scuzat mai târziu: „În momentul acela nu mă gândeam decât că sunt nebărbierit şi că nu pot să-ţi vorbesc aşa“. Preţiozitate nepotrivită între doi iubiţi care nu s-au văzut de atâta vreme. A răspuns bine: „Asta e tot ce-ai gândit când te-am chemat!“ Dar reflecţia mea se potrivea cu felul ei fals de a duce viaţa, cu parfumul mereu schimbat, cu toaletele nenumărate. Şi altădată, când am cunoscut-o mai de-aproape, prima oară când un bărbat s-a încumetat să se strecoare printre secretele ei cele mai ascunse, când s-a zbătut în prada celei mai puternice senzualităţi care îi acoperea orice sfială, după ce ne-am desprins unul de celălalt, ea a reflectat; „Şi tocmai astăzi nu eşti bărbierit!” Dar povestea cântecului lui Brahms nu s-a terminat încă. Mai târziu Elisabeth Schumann a dat un concert la noi. Eram amândoi în sală. La urmă s-a aplaudat, s-a cerut „bis“. Eram în grupul care aştepta în picioare să se mai cânte o bucată, iar Dania era lângă mine. Şi Elisabeth Schumann a bisat Gute Nacht. Credeam că o astfel de întâmplare trebuia să ne lege pentru totdeauna...   O aşteptam fără încetare în tot timpul absenţei ei. Şi niciun semn. După câteva zile, când făcusem socoteala că trebuie să-mi scrie, m-am dus fără de nicio bănuială, surâzător de succesul meu sigur, la cutia de scrisori. Apoi la factorul următor şi la al treilea. Am început să-mi dau singur explicaţii: poate că numărasem eu greşit. Să cerem informaţii. Din prima zi nu-mi scrie, sunt prea pretenţios. Poate că nu mi-a reţinut bine adresa. Sau s-a pierdut scrisoarea… Sau… Nu înţelegeam. Plecase cu o nespusă părere de rău. N-avea nicio curiozitate? Florile pe care mi le lăsase ca o mângâiere nu se uscaseră încă de tot, şi eu eram neliniştit, căutând să pricep uneori indignat. Mady a spus: „Aşa e ea!“ Cum aşa? Adică este inutil să aştept un semn? în fiecare zi, inutil? Voi vedea factorul venind şi nu-i voi ieşi în întâmpinare? Grămezi de zile. Ce făcea ea în momentul acela, când eu mă plimbam sub ploaie, în frig, prea zăpăcit pentru ca să-mi fi încheiat toţi nasturii de la palton? La un teatru? La un ceai? Invitată? în orice caz, nu chinuindu-se singură… Ceva elegant: are Dania destule rochii ca să se îmbrace pentru fiecare recepţie. Să poţi asista, cum numai la cinematograf se poate face, la două scene aproape în acelaşi timp. Viaţa mea şi viaţa Daniei. Ce ruşine! Obsedat în această măsură de o păpuşă! Şi iar o întâlnire cu Mady. Mergeam la întâmplare, fără frică să ne vadă cineva, orice timp ar fi fost. Mady se preta la frenezia mea, la întrebările care nu mai conteneau. Totuşi, suportam. Era miezul iernii, treceau zile scurte, întunecoase, meschine. Dar când a fost prima zi de primăvară, când soarele a strălucit pe frunze, pe drumuri şi pe oameni, atunci am socotit că tăcerea Daniei este haină, că denotă cea mai deplină uscăciune sufletească şi că mă voi răzbuna. Eu nu uit niciodată nimic. Oricât am fost mai pe urmă de prieteni, oricât de bine ne-am simţit împreună, ţineam minte că Dania mă umilise odinioară. Şi deseori, ca s-o pedepsesc, îmi treceam timpul cu o altă femeie, imediat ce ne sărutasem împreună (ştiam ce greu ar suporta aşa ceva), dar nu îndrăzneam să mă răzbun decât în ascuns, pentru satisfacerea mea. Apoi, Milly… Uneori, chiar în faţa mea, Dania îşi organizează ziua următoare: să facă o excursie sau o vizită, sau să se întâlnească cu cine ştie care cunoscuţi. Era vădit că eu nu puteam face parte, ca strein, între prietenii ei vechi, sau între rudele ei. Dar Dania nici nu se gândea la mine. Discuta planul cu aprindere, îşi propunea toate bucuriile. Chiar dacă planul nu se îndeplinea mai târziu… Am făcut şi eu o excursie în munţi, iarna, ca să semăn puţin cu Dania. Eram numai eu, cu galoşi şi cu palton, observând pe ceilalţi, invidios, căci îmi examinam neputinţa, neîntrerupându-mi niciun moment gândurile, ridicol. Dar la întoarcere Mady mi-a spus: „Dania nu mai e în Tirol. E la Nisa!“ Dania face sport, din cauza asta o duc iarna în Tirol. În localităţi de care eu nu am auzit, dar care trebuie să fie celebre pentru lumea elegantă care vine acolo. Această fiinţă delicată, fără energie, în voia tuturor influenţelor, este în stare să stea vreme lungă în aerul rece, cu urechile şi nările îngheţate. Şi trebuie să mi-o închipui scoborând pe schi pante periculoase cu multă dexteritate. Sporturile, sporturile de iarnă acum! Poate fi un duşman mai periculos pentru dragostea mea? Căci eu mă plimbam torturat, învârtindu-mă de o mie de ori împrejurul mesei, schimând nenumărate discuri de patefon, dar fără să le ascult decât foarte. Vag muzica, sau schimbând noaptea posturile de radio, fără de nicio alegere; mergeam pe afară fără să ştiu dacă e cald sau dacă plouă, nu mai recunoşteam oameni, sau îi priveam cu un surâs absent care-i ofensa; şi adormeam fără să bag de seamă dacă am mâncat, numai mestecând nişte bomboane sau nişte sâmburi de dovleac, o coajă de pâine, nu pentru că mi-a fost foame sau mi-au plăcut, ci pentru că erau la dispoziţie, îi găseam după ce făceam un ocol prin cameră. Şi schimbam gânduri, presupuneri, mă obseda câte o idee, renunţam la ea. Şi dincolo, Dania, în aerul sănătos, simplificându-şi preocupările, căci n-are rost în frig şi în peisagiul magnific să ai obsesii, nostalgii, să construieşti o amintire depărtată. Nu mai există nimic pe lume decât Dania pe drumuri halucinante, mereu în altă parte, cu alţi oameni, toţi prieteni buni, dar printre ei şi cu un acelaşi om care se întâmplă să nu lipsească. Şi apoi mâncările suculente, din care Dania mănâncă din toată inima (tocmai aşa!), vinul; şi gluma simplă a celor care se simt foarte bine, şi pe care o primeşti fără de nicio reflecţie şi fără de nicio sfială. Totul cu bani mulţi, fără de nicio economie. Atunci am fost la Noua, lângă Braşov. În excursia aceea am priceput viaţa pe care o duce Dania, fără de nicio legătură cu mine, şi că nici măcar nu-i pot face un reproş, şi ar fi fără sens să intre în camera ei şi să-mi scrie. Pe colinele de la Noua lunecau pe lângă mine, îmbujoraţi de sănătate şi de fericire, cu gurile întredeschise, perechi de saşi, şi continuau să stea de vorbă în mers. La cabana de la Noua lumea intra şi ieşea, apărând pentru prima oară în viaţa mea şi dispărând pentru totdeauna. Am auzit câteva nume proprii, dar cine mai are răbdare să se gândească la ele? Sănătoşi, roşii, punând fără ezitare mâna goală pe zăpadă. Şi Dania?…   Un fluierat de tren. Dania pleacă. Aşa cum face ea, nefiind gata la timp, neştiind cum să-şi facă bagajele şi cu o lume de necunoscuţi care o conduc la gară, printre care eu nu am dreptul să fiu. I-am dat cu o zi înainte o carte la care ţin foarte mult, Dominique. Cu foarte multă greutate am găsit această carte la librăriile din Bucureşti. Din timpul ei de petrecere în străinătate, trebuia să păstreze puţin şi pentru mine. Mi-a spus mai târziu: „Am început pe Dominique într-un Palace de la Nisa. Îţi închipui ce înseamnă aceasta, ce atmosferă prodigioasă?“ Dar nu ştiu cât timp a avut Dania să-şi continue lectura atât de intimă acolo, căci cartea aceasta pretinde un decor mai firav. Am pus cartea într-un pachet şi am rugat-o să deschidă pachetul numai după plecarea trenului. Ştiam că o s-o facă curiozitatea să deschidă neapărat pachetul şi că va găsi şi câteva rânduri de la mine, un ultim rămas bun… „În momentul când citeşti, eşti mereu tot mai departe, auzi zgomotul trenului. Localităţile aleargă pe lângă tine, eu rămân tot mai în urmă. Dar nu fi de tot supărată, priveşte alături: m-am ascuns printre obiectele tale“… Pe atunci eram destul de naiv ca să cred că Dania trăia această plecare cu mare dispersare şi că eu trebuie s-o consolez. (Cât a lipsit, Dania n-a dat nicio veste. O dată a vorbit cu Mady la telefon, dar cred că o impresiona mai ales distanţa de la care putea vorbi atât de uşor. N-a pus nicio întrebare care să mă privească. Mă consolam: poate că era cineva lângă dânsa şi nu putea să întrebe. Şi o carte poştală pentru Mady: „Inima mea tuturor acelora care-mi sunt dragi”… Mă plângeam lui Mady că aceste cuvinte se puteau adresa la prea multă lume. Mady mă consola: „Eşti un prost dacă nu pricepi că numai pentru tine au fost scrise!“)   Pe când era Dania în Tirol, am încercat să fac schi. M-am grăbit să cumpăr costum şi schiuri pe când nu ningea încă, şi multă vreme, spre amuzamentul tuturor vizitatorilor, aparatele de lemn inutile tronau în camera mea. Şi soarele mereu cald, în timp ce în Tirol zăpada acoperea spaţiul. Milly mi-a adus în glumă o păpuşă mică de pom de Crăciun, un Moş Crăciun aranjat pe nişte schiuri de chibrit. Dar la el totul se rezolva mai uşor. Barba albă imensă putea să-i servească drept zăpadă. Mi-am atârnat jucăria de lampă şi acum Moş Crăciun oscilează perpetuu, patinând pe aer. În timp ce schiurile masive de om mare continuă să fie rezimate de dulap. În sfârşit, am putut pleca la Predeal. Câţiva prieteni pe care i-am întâlnit au vrut să mă înveţe, dar eram prea intimidat ca să accept pe cineva. Pe locul cel mai singuratec încercam să fac de o sută de ori acelaşi drum. Căzături la fiecare pas şi laşităţi când te înspăimânţi de cel mai mic obstacol. Unul dintre schiuri mi s-a desprins de la picior şi m-am căznit o mulţime ca să-l prind. Mă aşezam pe zăpadă, dar mă încurcam în cele două lemne. Îmi scoteam mănuşile, dar îmi îngheţau degetele. Împrejur, oameni mulţi, toţi mai pricepuţi decât mine. Iată ce organizasem ca să nu fiu de tot inferior Daniei! Hotărât, sufletul meu e prost construit. Cred că eram singurul care, cu tot frigul şi zăpada, continua să se examineze. Teama de a nu importuna pe cineva. Şi dacă veneam la vale, mereu găseam în drum o trăsură sau un om, căruia n-aveam curajul să-i ţip să se dea la o parte, în timp ce eu, asemeni unei gelatine, aş fi continuat să cobor. Experienţa mea de sportiv… Iar renunţarea a fost tragică, parcă ar fi fost vorba de un fapt important. Şi avusesem răbdare, întârziasem destul pe colinele de la Predeal. Abia la Bucureşti, în drumul de la gară acasă, pe când lumea mă privea cu curiozitate, am redevenit sportiv. Dar încercarea mea a fost un faliment. Ştiam că nu mai trebuia să fac astfel de eforturi de care eu nu eram capabil. În cameră mi-am regăsit pe Moş Crăciun atârnat de lampă, care schia neobosit prin aer…   Are Dania în valiză rochi destule şi pentru Tirol, şi pentru Nisa. În grupul de schiori, un domn tocmai se pregătea să-şi dea drumul pe pantă, sigur de el, parcă neavând altă preocupare pe lume decât schiul. Tocmai pe când îşi privea drumul pe care avea să coboare, complect neatent la altceva, fluiera o temă din Beethoven. Temă rafinată, care m-a făcut să cred că n-a fost reţinută din întâmplare; domnul cunoştea muzică bună. Deci, chiar în toiul sportului, mai sunt reminiscenţe din viaţa noastră trecută? Aş vrea ca înainte de a porni cu schiul Dania să pronunţe involuntar numele meu.   Chiar înainte de plecarea Daniei în străinătate, am ştiut ziua şi ora când voi vorbi la radio. Un mijloc prodigios de a corespunde. Dania să-mi audă vocea, suflul, ideile, de la distanţă, din locul unde se afla, despre care nu ştiam aproape nimic, nici numele bine. Într-o cameră necunoscută, cu obiecte care pentru închipuirea mea luau în fiecare clipă altă înfăţişare, Dania avea să fie atentă la radio Bucureşti. Eu aveam numai să mă bucur că ea mă ascultă undeva, în timp ce ea putea să mă audă chiar, să discute cu surdul care va sosi pe unde în viaţa ei de departe. Dădeam eu mai mult, dar n-avea importanţă. Mijlocul acesta se potrivea cu temperamentul Daniei. În seara hotărâtă am vorbit cu mare emoţie, căci o simţeam pe Dania ascultând. Fiecare vorbă, fiecare intonaţie. Am făcut chiar, în timpul vorbei, un semn, pe care Dania ar fi trebuit să-l înţeleagă negreşit, un dar preţios trimis prin aer. Dar am aflat târziu de tot, când Dania s-a întors şi când chestiunea radioului îşi pierduse orice actualitate, că ea nu m-a ascultat. Nu i-am cerut explicaţii, căci m-au durut motivele pentru care n-a fost în stare să mă asculte. Pentru că tocmai atunci n-a avut radio. Sau era cu alţii la un loc, şi s-a intimidat să caute postul Bucureşti. Sau tocmai atunci a trebuit să meargă într-o excursie. Sau n-a fost exactă la oră. Semănăm cu un om care se găteşte îndelung pentru un bal, se bărbiereşte cu nespusă băgare de seamă, îşi aşează fiecare fir de păr şi fiecare cută la haină, îşi face chiar, ca niciodată, unghiile cu oja. Şi, sosind la locul întâlnirii, constată că luminile sunt stinse, camerile pustii, balul amânat.   Dania are plicuri şi scrisori foarte elegante, aduse desigur din străinătate de la magazinul cel mai la modă şi cel mai scump. Hârtia este preţioasă, poartă un nume rar, pe care nu-l mai ţin minte, iar iniţialele (trei, căci Dania nu poate renunţa la numele din mijloc, scris cu un y) sunt lucrate cu mare artă. Scrisul ei este mare, cu litere ascuţite ocupă loc mult şi încape foarte puţin pe foaia de hârtie De fapt, i-am văzut puţin scrisul, căci a ezitat chiar de la început, când trebuia să-mi dea o adresă, şi apoi rândurile pe care mi le-a trimis au fost rare, şi s-au terminat repede. Nu din prudenţă, căci nu şovăie să-mi trimită cele mai mari declaraţii. Un „iubite”, începe. Din incapacitatea de a găsi hârtia, tocul, marca sau cuvintele, întârzie să scrie, cum întârzie să-şi aranjeze părul în oglindă, şi când, în sfârşit, se hotărăşte, o întrerupe cineva, şi hotărârea e lăsată pe o altă zi. Aceste domnişoare cu scrisorile foarte elegante scriu foarte greu. Şi niciodată nu s-a priceput Dania să-mi trimită câteva rânduri întâmplătoare, scrise pe prima hârtie care-i iese la îndemână, cu adresa incomplectă şi cu vorbele confuze, numai pentru că îi e dor şi nu mai are răbdare să aştepte. Mă plâng: „Niciodată n-ai fost frenetică la fel cu mine, şi a trecut timpul peste tine fără să observi”. Azi, mâine, poimâine, nicio diferenţă. Şi totuşi, când stă lângă mine n-are niciun moment de repaos. Fruntea i se încruntă de mai multe ori, îşi agită mâinile, balansează picioarele. Dar altul este motivul: sângele curge, carnea strigă, adolescenţa Daniei s-a terminat, acum are nevoie de bărbat.   Dania este evreică şi eu sunt creştin; iată o problemă între noi. Am fost totdeauna incapabil să fac astfel de diferenţe. Mi-au displăcut evreii murdari, fricoşi, tulburi. Dar mi-au displăcut la fel şi românii superficiali, şmecheri. Dar n-am ştiut că la anumite momente se pune chestiunea şi pentru acei care nu se interesează deloc de ea. În casa Daniei nu se observă deloc că ea e evreică, şi aş fi observat imediat asta, căci mă dureau orice distanţe aş fi găsit între noi. Numai din pricina aceasta am căutat să-mi spun câteva păreri intime, la care dealtfel nu ţineam prea mult. „Ce nu-mi place la evrei este că sunt ascunşi, incapabili să se dăruiască total, cu naivitate. Cunosc explicaţia: au avut atâtea dezamăgiri, încât nu mai au nicio încredere, sunt prudenţi. Ar trebui totuşi, faţă de mine personal, de pildă, să nu aibe nicio teamă. Procedând altfel, demonstrează că sunt proşti psihologi.” Am pornit să discut aşa, numai ca să nu ne separe niciun subiect însemnat, pentru ca să mă conving că suntem destul de buni prieteni ca să n-avem îngrădiri  în conversaţie. Dania nu m-a contrazis. A tăcut după obicei. Am renunţat eu la teoria mea, cum fac de câte ori Dania tace. Subiecte întunecate rămân astfel între noi. Dar Dania nu are nicio părere, căci ea este incapabilă să aibe ceva fix în mintea ei. Odată, când era îndrăgostită, m-a dus într-o biserică şi mi-a jurat sentimente eterne. Nu i-am cerut eu nimic, nu puteam avea astfel de pretenţii. Era atât de emoţionată, încât nu puteam presupune că îşi bate joc de mine. Nu înţelegeam nimic. Şi în orice loc considerat sfânt, oricât de strein ar fi cel ce-l consideră, nu poţi face jurăminte mincinoase. Asta s-a întâmplat de două ori, şi nepregătit, numai pentru că ne ieşise o biserică înainte tocmai când Dania se simţea mai invadată de mine. Nu am avut numai bucurie, mă intriga uşurinţa cu care face astfel de gesturi, infidelitatea pentru religia ei. Astfel, nu puteam să am nicio încredere pentru tot ceea ce-mi promitea. Avuseseră loc transformări în ea? Lucruri importante, pe care nu le ştiam? Am descoperit-o într-o zi făcând o cruce catolică. Îmi povestise despre un prieten catolic. Era, pe când l-a cunoscut, foarte deznădăjduită, căci se făcea tocmai separaţia dintre părinţii ei. O îndepărtaseră, era la Viena. Petrecea în neştire, dansa, glumea, în voia ultimului care o ţinea de aproape (mereu cu succes la tineri). S-ar fi putut întâmpla orice. Şi atunci, un domn, un neamţ catolic, mai în vârstă, a înţeles-o fără vorbe şi i-a spus autoritar: „Du-te şi te culcă. Mâine vom sta de vorbă.“ A doua zi neamţul a ascultat-o şi i-a devenit un perfect prieten. Numai graţia lui Dania mi-a rămas întreagă. Odată, chiar în preajma mea, la sfârşitul unei scene de dragoste între noi, a primit Dania o scrisoare de la dânsul. A mângâiat scrisoarea, o săruta, parcă îi mulţumea trimiţătorului. Primele rânduri începeau: „Nu mi-ai scris de foarte multă vreme“… Obiceiul Daniei… Dar Dania a promis că va răspunde neapărat a doua zi. Normal ar fi fost s-o facă chiar mai înainte. A făcut-o a doua zi? Bineînţeles, n-a mai fost vorba de aceasta între noi. Dealtfel, probabil că n-am revăzut-o pe Dania decât după câteva zile, după o săptămână poate. Poate cu gândul la acel neamţ a făcut Dania crucea catolică. Eu am fost nemulţumit, am găsit o probă de uşurinţă. Pe Dania am simţit-o rareori evreică. Odată, a vorbit de nişte cunoştinţe cu Mady şi a pronunţat numai nume evreieşti. Sau în felul cum pronunţă câteva cuvinte (foarte puţine), sau în cei câţiva pistrui de pe nas. Aş fi vrut s-o descopăr pe Dania rugându-se cu fervoare într-o sinagogă. Aş fi crezut că iubirea ei pentru mine e temeinică.   Un alt prilej de a descoperi diferenţe între noi este vârsta. Nimeni nu poate să mă socotească bătrân, dar Dania are numai 19 ani. Ce va fi mâine? Dar ce mă interesează, când nu cred că aş putea construi din această dragoste ceva solid pentru mai târziu? Acum suntem egali. Daniei nu-i trece prin minte să mă creadă prea mare. Dar care este limita peste care distanţa între un băiat şi o fată nu poate trece? Deodată, gândul acesta mă nelinişteşte, ca şi cum n-ar mai fi alte motive de dezordine viitoare între noi. Mă plâng Daniei, ca s-o fac să protesteze şi să mă calmeze. Şi ea a găsit o vorbă minunată de consolare, care conţine în ea toată dragostea pe care o are pentru mine: „Tu n-ai să îmbătrâneşti niciodată!”   Dania este o fată foarte bogată. Prilej ca să mă consider mereu în inferioritate. Nu ţine nicio socoteală de banii pe care-i are mereu la îndemână. Trebuind să fac unele calcule, mă cred meschin. Mi se pare că sunt mereu ofensat. Sau găsesc la Dania ineleganţe. Caută ceva în poşetă şi observ o grămadă de o mie de lei. Mă gândesc cu deprimare că ea ar constitui leafa mea pe o jumătate de an. Nu-mi mai găsesc nicio valoare, mă doboară bogăţia ei, faţă de care mă simt atât de neînsemnat. Căci nu pot admite ca ea să fie fata de împărat amorezată de un om de rând, eu. Cu toate că m-a amuzat odinioară o istorie în felul acesta. O ceruse pe Dania, în străinătate, cu prilejul ultimei călătorii, un prinţ adevărat (are mulţi amatori). A refuzat şi a cântat toată ziua cu gândul la mine: Iubitul meu nu este prinţ… Dania este cu uşurinţă generoasă. Uneori îmi soseşte de la ea un om cu un enorm buchet de flori sau cu bomboane. A pregătit această surpriză; aş putea să refuz? Dar aş putea să fac la fel? Mă simt umilit. Cum ar trebui să procedez? Odată, eram amândoi în Parcul Carol. Mi-a arătat poşeta, elegantă, de care era foarte mulţumită. Scotocind-o, a găsit în ea mai multe monede de 100 franci francezi. Mi-a spus pe tonul cel mai simplu: „Nu vrei să iei şi tu?“ Am refuzat de data asta  (de ce acum?), dar prin oferta ei nu se gândea să-şi găsească o superioritate. O ştiu că intră în magazine şi nu-şi face nicio limită pentru cheltuieli. Rochiile nu-i mai ajung. Acasă la ea trataţiile sunt bogate şi nu lipsesc icrele negre sau îngheţata, iarna. Nu refuză pe niciun cerşetor. Odată, din automobil (eram cu dânsa), pe timpul unei ploi teribile, a văzut câţiva copii săraci care se adăposteau lângă o fântână. Le-a aruncat bani, cu toate că nu-i cerea nimeni, şi copiii nici n-au priceput la început ce vrea această duduie elegantă cu ei. Eu trebuie să mă fac că nu observ nimic, după cum te faci că nu observi când eşti cu o domnişoară pe stradă şi îţi iese în calea ta o murdărie. Pe mine nu mă lasă să plătesc nimic. Mă simt tot timpul iritat, invidios, cu chef de răzbunare. Mereu are o rochie nouă. Dimineaţa nici nu pot sta de vorbă cu ea (prin telefon). Este la croitoreasă. Mai ales, cu prilejul îmbrăcăminţii, face impresia de parvenită. Te întreabă dacă îţi place haina ei şi-ţi trage atenţia de la ce casă e, chiar de la una din marile case din Paris. Când îi fac reproşuri că prea multă vreme îşi pierde cu hainele, ripostează: „Numai pentru tine, iubite!” Poate că aşa crede. Dar e sigur că nu şi-ar întrerupe obiceiul dacă ne-am despărţi, dacă ar putea şti precis că nu-i voi vedea ultima toaletă. De altminteri, numai cu gândul la mine, şi-a mobilat camera, în care eu nu voi intra niciodată. Mâine, poimâine, la anul… Îi admir rochiile, toate făcute cu o simplitate de bun gust, dar din pricina lor simt distanţa între noi. Când o găsesc îmbrăcată la întâmplare, îi sunt recunoscător. (A fost asta de două ori?) Când o descopăr în aceeaşi rochie sunt mulţumit că pot s-o recunosc. Este îngrozitor pentru mine că de câte ori mă gândesc la ea, vreau s-o reconstituiesc, imaginea ei se tulbură, că nu ştiu cum s-o îmbrac. Din infidelitatea ei faţă de rochii pot să cred în infidelitatea ei faţă de oameni. Ea se mai scuză: „Dacă ei vor!” Este atât de incapabilă să se împotrivească? Mereu va fi aşa, nimic nu se va schimba? Dar, desigur, asta îi face şi ei plăcere, şi găseşte scuze numai pentru neseriozitatea acestei plăceri. (Ea, care pretinde că e pasionată de idei oricât de grave). Când îi spun bună dimineaţa la telefon, o întreb în ce fel e îmbrăcată ca să pot vedea ceva, şi nu numai auzi, şi atunci ea întârzie, să-mi dea cât mai multe detalii. Şi dacă îmbrăcămintea ei nu este pusă la punct, şi s-ar mai putea vedea unele dedesubturi, colţuri de piele fierbinte, mi-o spune. Îşi face iluzia unei orgii între noi. Bineînţeles, când ajung acolo, trebuie să înving fiecare nasture. Odată m-am dus chiar dimineaţa ca s-o văd. Era în pijama, picioarele erau goale în pantofi. Cât şi-o fi pregătit ea această îmbrăcăminte! Am vrut să mă apropii, dar m-a tinut la distanţă. Cu atât mai departe, cu cât s-a pregătit să stea mai aproape. Nu m-a lăsat să pun mâna pe piciorul ei gol. Bineînţeles, după plecarea mea, o fi fost dezamăgită că am ascultat-o prea fidel. N-am fost în stare să iau ceva cu forţa, oricâtă poftă aş fi avut. Şi s-o mai fi gândit că n-am niciun simţ de observaţie: n-am făcut nicio remarcă despre unghiile ei de la picior, făcute cu oja…   Cazul Daniei: toată familia ei se ocupă ca s-o facă cât mai elegantă, mai ispititoare. Sunt atât de mulţumiţi de opera lor, că mă întreb cum se vor decide să-i aleagă un bărbat. Dania e mulţumită să se ştie frumoasă şi nu rezistă la tot ceea ce se face dintr-însa. Daniei i-a plăcut să citească. Ştie că noile ei îndeletniciri de fată elegantă nu-i fac cinste. Şi atunci se scuză: nu eu sunt de vină, ceilalţi. Ca şi cum lipsa ei de împotrivire n-ar constitui o greşeală tot aşa de mare. Îi place să se ştie admirată, cu toate că timiditatea o face să se îndoiască asupra ei. Toată ziua e ocupată cu rochiile. Capitolul croitoreselor nu este niciodată terminat. Familia ei poate fi încântată că au făcut din ea o minunată păpuşă. Dar, numai o păpuşă!   Chiar de la uşă m-a întâmpinat într-o zi: „Sunt dezolată, mai este cineva la noi. Nu pot face nimic. Dar, te rog, vino. Pentru mine să cauţi să nu te simţi prea prost.“ Cuvinte care încurajează. Dar mai pe urmă, câteva ceasuri cât am stat împreună, Dania s-a purtat la fel cu mine şi cu tânărul care mai era în salon. Şi timpul trecea. Au dispărut chiar o bucată de vreme, şi mă întrebam dacă nu era mai bine să plec, dar dam în public necazul meu. Seara ne-am dus cu toţii în grădina din spatele casei. Am discutat mai mult cu Dania, şi eram încântat că rămăsesem numai cu ea, deoarece tovarăşul, desi prezent, nu se amesteca (probabil că nu-l persecutau astfel de preocupări) în discuţia noastră. Numai atunci am avut ocazia să vorbesc cu Dania câteva chestiuni mai importante. Era o lună superbă, dar Dania parcă nici nu-si da seama de ea. La un patefon se auzea Ave Maria de Schubert. (Dania m-a întrebat:  „Auzi că acum se cântă Ave Maria?“… „Bucată proastă, Dania“..) Dar rămâneam un strein. La plecare, în faţa tuturor, Dania mă ruga: „Spune-mi un cuvânt“. (Adică „un cuvânt bun“, o declaraţie.) Eram stingherit şi am plecat fără să răspund. Puteam să spun „fereastră”, sau „balustradă”. M-aş fi răzbunat pentru ziua aceea stearpă. Dar efectele răzbunării mele ar fi durat multă vreme?   Dania este lipsită de realitate. Urmăreşte un vis, apoi altul, după cum are timp să viseze. Lectura a făcut asupra ei ravagii. Versurile tuturor poeţilor, din toate ţările. Îi urmăresc plimbările. Rilke este un poet mare, cel mai mare! Dar ştii, Dania, că Rilke a fost un om nefericit? Singuratec? Lipsit de agremente? Crezi că l-ai observa în viaţa artificială pe care o duci? Cum s-ar potrivi singurătatea lui Rilke cu telefonul la care te cheamă în fiecare minut vreun admirator? Şi atunci ce înţeles are vorba pe care o spui cu atâta emoţie: „Rilke este cel mai mare poet“? O! Dreptul de a te apropia în voie de orice om, oricât de profund ar fi, numai pentru că a avut naivitatea să-şi publice stările sufleteşti… Ireal ai trăit cu imaginea mea. Îmi ştiai fizicul? Vârsta? Un nume propriu, care te obseda, şi unele cărţi de ale mele. Dar nu o judecată lucidă asupra lor, ci hipnotizată de vreun rând întâmplător. Obsesiile mele, pornite de la realitate, erau tot atât de prezente şi pentru ea chiar dacă anecdota le-o inventa pe de-a-ntregul. Telefonul era astfel foarte potrivit pentru firea ei. Seara, înainte de culcare, putea să-mi trimită toate neliniştile pe care dorinţele încă nu bine precizate n-o lăsau să doarmă. „Te aştept, iubite. Las uşa anume deschisă pentru tine. Toată lumea doarme, nu vom fi tulburaţi. Buzele mele sunt uscate pentru că nu eşti tu aici să le săruţi. Mă vei găsi goală în întuneric. Vino… Vei vedea ce sâni minunaţi am. Şi şolduri calde, şi coapse. Şi cu ce frenezie mă voi apropia de tine “ Spune astfel de vorbe cu exaltare şi oricât de mult timp. Minutele treceau peste telefon cum ar trece peste doi oameni alăturaţi. Odată, eram în grădina casei ei. Mi-a arătat o fereastră: „Aici e fereastra camerei mele! De câte ori nu te-am aşteptat să vii“… Cum s-ar fi putut face aşa ceva? Eram poate vulgar, voind ca visările ei să poată fi construite. Dar când trăiam în obsesia cărnii ei, a sărutărilor ei, a tresăririlor pe care le-aş putea găsi în ea, puteam să fiu fericit că mi se dă un rol de fantomă? Poate că această lipsă de realitate o face pe Dania să nu dea nicio importanţă gesturilor şi vorbelor. Au fost înţelegeri între noi care trebuiau să lege pentru totdeauna. Sau despărţirea ar trebui să se facă greu şi să lase în urmă cea mai amară deziluzie. Trebuie ca unele clipe să conteze mereu, să risipească melancolia de câte ori îţi aduci aminte de ele. Poate că susţinând aceasta, dezvălui mai ales o trăsătură a caracterului meu, imposibilitatea de a mă desprinde de întâmplările prin care trec. Poate că nici nu e nevoie de pretexte puternice, orice amintire e suficientă pentru a produce nostalgii. Fapte mici, dar care mi se par pline de însemnătate. Odată, ne-am dat întâlnire la Parcul Carol. Dar era imposibil de vagabondat pe alei, căci se pregătea nu ştiu ce petrecere. Am pornit-o la întâmplare, am înconjurat parcul şi ne-am rătăcit pe străzi obscure, printre pietre rău aranjate, prin gropi şi noroaie. La urmă ne-am aşezat la o cârciumă umilă de periferie. Peisagiu strein pentru Dania, căci nu mai asistase la aşa ceva decât din automobil sau la cinematograf. Şi era desigur de văzut această fată frumoasă, îmbrăcată după ultima modă, rătăcind printr-un cartier obscur. Bineînţeles, Dania savura atmosfera, cu delicii asista la această viaţă nouă, peste care nedeprinderea ei şi cerul limpede lăsau cea mai nuanţată poezie. Mai târziu nu va reconstitui această plimbare unică, nu va retrăi aceleaşi emoţii numai aducându-şi aminte? Dar ce minunată apariţie a avut odată! Venisem la dânsa şi o aşteptam după obicei în salon. Ea era în grădiniţa ei. (O grădină chiar mică are proporţii într-un oraş mare.) A sosit îmbujorată de aerul proaspăt şi cu două cireşe în mână. Nu apăruseră încă cireşele în oraş, ea făcuse această descoperire în grădina ei. Le-a cules pentru mine, amândouă pentru mine. (Căci n-a primit să împartă frăţeşte.) Cu ce transfigurare mă privea, întinzându-mi cireşele… Din pricina acestor două cireşe, am socotit, Dania, că sentimentele tale pentru mine sunt eterne. Clipe minunate, dar care au dispărut fără să mai lase vreo urmă.  Nicio sărutare, nicio vorbă nu contează. Cum, după ce te-ai deprins cu unele sărutări, poţi să renunţi la ele? Îi plăcea gura mea, nu se putea schimba prea uşor. Şi vorbe calde, nespus de calde. Odată, m-a chemat la telefon. I-a răspuns portarul meu, Nicu. I-a fost recunoscătoare lui Nicu pentru că i-a răspuns politicos, pentru timbrul cu care i-a răspuns. Fără să-l cunoască, i-a promis un post bun, la prima ocazie. Acum Nicu este tuberculos, pentru că telefonul casei mele, lângă care sta douăsprezece ore pe zi de pază, e în curent. I-am explicat eu că n-ar avea niciun rost să amintească domnişoarei de promisiune…   Orice fac cu Dania capătă o culoare de artificiu poate tocmai din cauza mea. Dacă îi iau braţul, o fac cu atâtea ezitări, cu panici, că ea are timp să presupuie că gestul meu este prea îndrăzneţ şi să se împotrivească. Nu sunt în stare să cânt fără să observ că e fals cântecul meu şi că sunt ridicol dacă îl continui. Nu râd niciodată din toată inima. Sau glumesc mai mult decât trebuie, numai pentru că sunt intimidat că am tăcut prea multă vreme. Nu spun cuvinte inofensive, căci ele conţin, cu toate că foarte ascuns, un vaiet, un reproş, o întrebare. Iar râsetul Daniei cu alţii nu ascunde nimic dedesubt. Aşa sunt de încurcat că, dacă reuşesc în sfârşit s-o tutuiesc pe Dania, e destul să vie un strein între noi, să se schimbe decorul, camera numai, ca să reîncep să-i spun „dumneata”. Pentru că telefonul a început să sune tocmai când am vrut eu să-i vorbesc. Sau Dania şi-a adus aminte că e frig în odaie şi a deschis portiţa sobei şi s-a uitat la foc. Glasul unui strein s-a auzit în camera alăturată… A apărut câinele… Am descoperit că în vasul de flori una dintre flori s-a uscat. Dania mă întrerupe nepotrivit… O mie de posibilităţi care-mi alungă curajul. (Îmi amintesc nepotrivit, fără de nicio legătură, de un cuvânt vechi, de un oraş, de o casă. Într-un tren nemţesc, în Austria, în perfect întuneric, am auzit: „Hilda, du bist da?“ „Ja Vater!“ „Gut!“ Atât, şi de atunci au trecut 20 de ani…) Pentru că afară plouă sau pentru că e senin. Pentru că nu pot să uit lista morţilor necunoscuţi pe care am citit-o în ziua aceea în rubrica unui ziar. Pentru că înainte de a adormi aud pe cineva care râde, aud tot, de pe străzile îndepărtate, lătratul unui câne, fluieratul unui gardist, nişte apă care curge, mobilele din jurul meu care dorm, aerul chiar, şi nu mă mişc decât cu infinită băgare de seamă, căci cel mai mic gest ia proporţii înspăimântătoare. Şi astfel, spaţiul dintre mine şi Dania nu se poate umple niciodată, mereu o iau de la capăt, şi nu pornesc mai departe de unde am rămas, truda lui Tantal în infernul care se numeşte „viaţa mea” (Luminile care se aprind sau se sting!). La început, Dania a ezitat să-mi spuie pe nume. Erau familiarităţi între noi şi, totuşi, ea întârzia să mă numească. Desigur, timiditatea ei împărţea prost ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie. Dar ea, ca să amâne, mi-a dat o explicaţie bună: „Numele este o cameră în care doarme şi mănâncă toată lumea. Toţi ţi-l întrebuinţează. Cele care au mai fost în viaţa ta înainte de mine s-au jucat cu el, l-au transformat cum au crezut ele că e mai graţios, l-au repetat la infinit, ca să arăte că le aparţine şi au dreptul să facă orice cu el”. — Inventează tu un nume pentru mine! — Atunci n-ai mai fi tu. Şi aş avea impresia că te umilesc. Ai semăna cu cucoana care s-a plictisit de părui ei veritabil şi şi-l oxigenează Motive bune, dar constatam că eu sunt omul fără nume, cel pe care îl aştepta ea să se urce pe scara de mătase, la miezul nopţii, în timp ce ezita să-l primească în salon la ore potrivite din zi. Trebuia să mă bucur?   De câte ori mă plâng de caracterul confuz al Daniei cuiva care ar putea să-mi explice ceva, unui evreu de pildă, (unei evreice mai ales, lui Renee), mi se răspunde: „Nu cunoşti anumite medii sociale unde se procedează totdeauna aşa”. Adică se confundă sentimentele, se lasă timpul să treacă şi nu există nimic prea profund. Totul artificial. Dealtfel, i-am îndreptat Daniei cuvântul „artificial” chiar de la începutul cunoştinţei. A căutat să-mi demonstreze că nu-i adevărat. Dania nu se cunoaşte deloc. Aruncă de la ea orice cuvânt care nu e convenabil, după cum aruncă o rochie care nu mai e la modă. Cred că sunt omul care şi-a permis să-i spuie mai multe adevăruri crude. Dar n-am transformat nimic, nici măcar n-am pus-o pe gânduri. N-am schimbat deloc temperamentul ei. După cum Dania nu cunoaşte oamenii şi lucrurile din jur, aşa nu se cunoaşte nici pe ea. Reacţionează la ultimul fapt, fără să facă vreo legătură cu ceea ce s-a petrecut mai înainte. Şi, dacă îi spun vreun adevăr neplăcut, văzând că nu-i produc decât supărare, o împac. Truda mea ar fi inutilă. „Nu eşti supărată pe mine?“ „Pe tine n-aş putea fi niciodată supărată!“ Vorbă încântătoare, dar nimic mai mult. Căci Dania ar proceda la fel cu toată lumea E incapabilă să aibe acelaşi sentiment multă vreme, nu-şi face un plan cum să procedeze cu cineva, nu ştie bine ceea ce e trecător şi ceea ce trebuie să fie permanent.   Nu spune nimic despre viaţa ei trecută, ca şi cum n-ar avea nicio nostalgie. Numai întâmplător a intercalat, între două vorbe: „Pe când eram la Londra”... Aşa aflu că a fost la Londra. Când, cât timp, de mai multe ori? Cu cine, ce a făcut acolo? A avut la Londra mai multă îndrăzneală? Căci aici se înspăimântă să traverseze singură o stradă. Pentru cea mai mică distanţă ia automobilul. Cum apare „Londra”, apar şi alte oraşe… „Eram la Viena“… „Ai fost la Viena?“… „De nouă ori“… „La Paris?“ ... „Şi la Paris“… „Ţi-a plăcut Parisul? Dar Viena „Nu“… Gândesc: Dacă a văzut Parisul şi Viena numai din trăsură! Să fi mers, ca mine, pe sub copaci, păşind peste frunze, între Kahlenberg şi Leopoldsberg. Să stai de vorbă cu oamenii umili. Dar, desigur, ar trebui să scriu o carte fără sfârşit: de ce voi iubi până la moarte Viena şi Parisul. „În schimb, îmi place enorm Londra!“ Vorbeşte cald, dar nu-mi dă prea multe explicaţii. Nici n-am încredere în seriozitatea acestei admiraţii. Ar trebui ca ea să fie obicinuită să trăiască altminteri, mai natural, fără artificii, fără geamul translucid prin care e obicinuită să privească realitatea. Şi trecutul ei sentimental? „Cu tine încep toate!“ Apărea câte un nume propriu în conversaţii, şi mă întrebam dacă el nu înseamnă ceva. Vedeam pe Dania ce influenţată este, mi se părea imposibil ca până acum să nu mai fi fost nicio ocazie ca cineva să aibe asupra ei puterea pe care o aveam eu. N-o cred atât de pricepută să mintă. Se consideră că e bună pentru că crede că bunătatea şi slăbiciunea înseamnă acelaşi lucru. Se amuză câteodată crezându-se perversă, dar e joaca unui copil. Mai bine închipuie o poveste de dragoste. O să vadă mai târziu cum o să se termine. Acum declaraţiile pot fi oricât de mari. Cunoaşte cuvinte cuprinzătoare de prin cărţi sau poate imaginează şi ea câte ceva. Dania este aşa de mică!… Totuşi, când te sărut, sau când îmi strecor mâna pe sub bluză, pe carne, tot mai jos, te simt înfiorându-te ca o femeie deplină. S-a dus copilăria, Dania… Un om te aşteaptă ca să-ţi spuie treburile lui de peste zi. Să-ţi dea cheile casei. Să-ţi ceară părerea. Iar seara să-şi sature poftele pe trupul tău, să te facă să ameţeşti, şi tocmai acolo, în fund, unde te ascunzi tu de toată lumea, să primeşti rod. Nu mai au rost jocurile, Dania..   La telefon ne sfătuiam să ne punem când ne vom vedea o mulţime de întrebări care ar fi făcut să ne cunoaştem mai bine. Dar apoi nu mă pricepeam cu ce să încep. Doi streini. Aveam dreptul s-o sărut, ţineam minte ce superbe fuseseră sărutările dintre noi, voiam să refac vechea atmosferă. Dar sărutarea mea era acum uscată, nu-i producea emoţie, n-o apropia. Îmi alegeam numai vorbele care puteau să alunge frigul dintre noi, dar eram mereu întrerupt: intra servitoarea, care servea ceaiul sau aducea vreo veste; soneria unui musafir (musafirul trebuia neapărat primit); sau cineva care aducea vreo vorbă pentru domnişoara, flori de la vreun admirator; mai ales ne întrerupea telefonul. Eram deprimat, sătul să mai continui. Până la urmă atmosfera se încălzea între noi. În ce fel, n-aş putea spune, n-aş putea explica exact momentul Munca mea nu fusese inutilă. Înlănţuirea noastră era deplină. Speteaza canapelei, peretele, orice era bun să-şi sprijine capul, pentru ca sărutările noastre să fie mai adânci. Momente superbe. Atunci fugea timpul. Constatam, în sfârşit, că trebuie să plec, trebuie s-o las pe Dania încă o sărutare, din drum, spre uşă. La cealaltă uşă, în antret, lângă uşa de intrare. Nu mai exista nicio sfială de nimeni, putea să intre oricine. Dania se ruga, pierdută: „încă o minută!“ N-avea nicio importanţă cât arăta ceasul, încă o minută! O lăsam dezolată, nici nu cred că mai putea face un pas ca să se uite după mine pe fereastră. Fusese dureroasă despărţirea, dar constatam că, mergând prin răcoarea serii, strecurându-mă printre trecători, mă refăceam. Căutam un telefon, să-i spun bună seara înaintea nopţii care se aşternea peste noi. Eram fericit, exultant, mândru de povestea mea. Dar un gând se strecura, îmi alunga calmul: „Cum nu s-a priceput să se gândească la o nouă întâlnire? Şi mâine va fi o zi stearpă ca şi cea de ieri, şi tot ce se întâmplă între noi nu ne leagă deloc?“   Dania nu minte niciodată: una din mândriile ei. Are,un alt obicei. La o întrebare mai precisă tace, sau răspunde printr-o altă întrebare, ca să depărteze discuţia. Şi aceste obiceiuri nu vor purta numele de minciuni? Cunosc stratagema. La început luam tăcerile ei drept aprobare, sau minunată sfiiciune. Savuram răspunsurile ei şirete. Conţineau graţie, vocea proaspătă a unei „jeune fille”. Mai târziu am priceput că din pricina acestor mijloace, pe care Dania le întrebuinţa fără îndoială instinctiv, nu putea înainta prietenia noastră. Atmosfera în care trăia era foarte împodobită, dar artificială. Sentimentele Daniei rămâneau la suprafaţă, era imposibilă o adâncire. Zâmbete, cuvinte fermecătoare, dar nimic venit deodată, fără niciun aranjament. O rochie cu foarte multe ornamente parcă. Mătase, fără îndoială. Dar mătasa presupune luciu. Dealtfel, nu puteai pune greutate pe nicio vorbă de a Daniei. Din ce spunea, puteai să extragi numai bucurie pentru momentul acela. Mi-a dat jurăminte pe care nu i le-am cerut. Promisiuni, planuri. Ce s-a ales din toate acestea? Îmi aduc aminte de vorbe calde de la ea, şi au fost trimise cu atâta emoţie, că mă mir că n-au avut nicio durată. Acum îmi apar la întâmplare, ca cerul într-o noapte întunecoasă. Mi-a spus, de pildă: „Te iubesc mai mult decât orice pe lume, mai mult decât pe tatăl meu!“ Daruri pe care n-aş fi avut curajul să le pretind eu. Nu se pot admite glume sau perversităţi pe această temă. Dar colecţia de vorbe pe care mi-a dat-o Dania este foarte mare, am ales la întâmplare. Şi o fată de 19 ani este prea mică pentru ca să priceapă că astfel de jocuri nu sunt permise? Dania parcă avea chiar frică de anumite vorbe. Nu pricep cum era în stare să citească unele cărţi mai crude. Nu erau elegante, nu se potriveau cu rochiile ei frumoase, pe care şi le schimba în fiecare zi. I-am spus: „Am impresia că ţi-e teamă să vorbeşti. Trebuie să te învăţ să vorbeşti. Spune după mine: copac… copac… masă… masă… fereastră… fereastră.” „Ce rost are asta?“ Nu înţelegea ce vreau de la ea. Dar nici eu n-aveam mai multă îndrăzneală. „Copac“, pe care o făceam să-l repete, era complect inofensiv. Şi regretam că ea nu este în stare să spună unele cuvinte pe care nici eu nu le spuneam tare. Erau unele lucruri grave între noi, pe care le făceam pe ascuns, hoţeşte, ca să nu ştie nimeni, nici chiar noi. În conversaţii, nu făceam nicio aluzie la unele înţelegeri pasionate, pe care le trăisem, şi pe care ne pregăteam să le trăim din nou. Nu este obiceiul să exprimi, tot ceea ce faci, dar pentru Dania e caracteristic, trebuie să ţii seama de asta dacă vrei s-o defineşti.   Întâlnirile noastre obicinuite de la casa ei se petrec cam la fel. Mai întâi, la telefon: „Iubite, vrei să vii la mine?“ Mă întreabă după o ezitare. Răspund: „Da? În cât timp? Într-o oră?“ „Mai curând, cât mai curând posibil. Acum cât e ceasul?“ Dania nu ştie niciodată cât e ora, cu toate că are un ceas la brăţară şi altul în faţa ochilor, pe perete. Vra să zică, ea nu se uită de o mie de ori la ceas, ca să vadă cât mai are de aşteptat până ce să poată vorbi cu mine! „E ora cinci. Voi fi acolo la ora şase.“ „Mai repede, iubite, mai repede!“ Ajungeam cât puteam mai repede. Eram primit în salonul de mijloc. Dar aveam mult de aşteptat, aproape o jumătate de oră. Scriam sau luam o carte şi citeam. Mă deprinsesem cu aceste aşteptări. Numai la început m-am întrebat cu îngrijorare, dar şi cu curiozitate, ce putea să facă ea în timpul acesta. Mă chemase cât mai repede, şi acum întârzia. În sfârşit, sosea. Se scuza convenţional de întârziere. Dar nu-i făceam nicio obiecţie, era inutil. Trebuia s-o primesc cum se prezintă, aşa absurdă, să nu mă împotrivesc cu argumente. Numai acceptând gesturile Daniei ca naturale nu eram umilit. Începea conversaţia noastră stângaci, Dania nu mai păstra nimic din febrilitatea cu care mă chemase la telefon. Orice vorbă apărea de sine stătătoare, nu atrăgea nimic după ea. Dania nu mă întreba ce făcusem de când nu mă văzuse. Dar nu spunea nimic nici despre dânsa, ca şi cum n-aş fi avut niciun drept asupra vieţii ei de fiecare zi. Eu nu întrebam, căci mă jignea tăcerea ei. Sau, când întrebam, îmi răspundea ceva atât de ciudat, fără de nicio legătură cu închipuirile mele, încât renunţam să continui. În unele zile mi-era nespus de dor de ea. Îmi imaginam viaţa ei în camerele pe care le ştiam, între oamenii pe care îi cunoşteam puţin. Îmi făceam iluzia că e disperată că are mereu pe cineva în preajmă şi nu-mi poate telefona, nu se poate apropia de mine deloc, nici măcar pe calea aceasta aeriană. Casa ei călătorea în spaţiu, părea acum la o distanţă imensă. Părea neverosimil că aş putea ajunge pe strada aceea într-un timp foarte scurt. Eram nefericit. Îmi făceam iluzia că se petrecea cu Dania o nefericire asemănătoare. Dar aflam: „Am fost cu nişte prieteni la cinema”. Cine erau acei prieteni? Cum s-a întâmplat? Căci cinematograful este rar în viaţa Daniei. Eu nu i-aş fi putut propune aşa ceva.   Plecările Daniei mai cu seamă mă deznădăjduiesc. Deodată, Dania plecată în lume! Locul unde merge capătă un semn pentru eternitate. Îi imaginez trenul ei şi, ajunsă acolo, casa ei, camera, oamenii. Vestea plecării ei îmi vine pe neaşteptate, fie că ezită să mă anunţe dintr-o dată, fie că nu şi-a adus aminte să mă deprindă. Acum m-am obicinuit să aflu aşa ceva, oricând, cu toate că nu fusese vorba cu o clipă mai înainte. Pe ce baze şubrede este rezimată fericirea mea… Şi aşa trebuie să urmeze la infinit? Până când? De ce aştept ziua de mâine, care nu poate să aducă nimic nou? Se va transforma Dania? Căci de transformarea ei depinde totul. Trebuie să-i pun o condiţie: dacă nu, să ne despărţim! Riscul ar fi mare, căci Dania nu s-ar opune nici în cazul unei despărţiri. O veste proaspătă: „Trebuie să plec la Vâlcov!“ Trenul, până la Galaţi, şi apoi vaporul. Valurile Dunării. Şi orăşelul acela atât de pitoresc, cu drumurile lui de apă. Seminţe de floarea-soarelui. Dania! Îţi vei aminti de plimbarea noastră de la Şosea. Vei cere seminţe, şi, în gestul tău, vei vedea un semn de fidelitate pentru mine. Această plecare a plutit în întreaga noastră întâlnire, chiar dacă, sfios, îi vorbeam despre altceva. În sfârşit, în ziua plecării m-am întărit: — În definitiv, la ce oră pleci? — Ori la ce oră ţi-aş spune, tot ai fi nefericit, ai broda… Avea dreptate, n-am mai insistat. De ce atât de repede? De ce atât de târziu? N-are timpul să mă mai vadă… Pentru orice oră de plecare aş găsi motive să mă necăjesc. Să las mai bine să treacă timpul la întâmplare. Poate pleacă acum. Sau peste o oră. Sau deseară. Sau a amânat plecarea. Şi cu cine pleacă? N-o mai întreb. Îşi va lua o carte să citească pe drum ca să poată rămâne singură? Cum să mă plâng: „Dania, atât de puţin depind plecările tale de mine!“   Nicio asemănare între Dania şi fratele ei, Raul. Dania rămâne delicată, fragilă, surâzând nevinovat. (Şi cu uimire constaţi la ea o oarecare forţă fizică. Mâna i-o deschizi cu greutate. Mi s-a spus că doarme perfect şi suportă oboseala Sporturile, începute poate ca modă – pentru că are costume elegante, iar instrumentele trebuitoare sunt aduse tocmai de la Londra, şi de ultimul sistem, – i-au şi folosit. O! Geanta de vânătoare îmbrăcată în piele de focă, pe care voia neapărat să mi-o dea!) Raul este numai de 12 ani, dar bondoc, bine înfipt în pământ şi cu o voce care mereu se aude pretinzând, de pe acum cu toane cu tendinte de a se îngrăşa, de a deveni mare, cu gropiţe în obraz, cu dinţii albi şi mititei un adevărat erou fericit. Lăsat în voie, se mişcă, ocupă loc, terorizează. Îndată ce sunt la Dania, în camera lor de primire, soseste, şi apoi începe o lungă discuţie între el şi Dania, care îmi distruge din timpul pe care l-am aşteptat atâta ca să stau numai cu fata. Dania îl imploră s-o lase, şi tonul ei vrea să fie de poruncă, de soră mai mare dar nu poate impresiona pe nimeni. „Dun-te de acum! Îţi ordon să te duci!“ Şi el: „Lasă-mă să mai stau… Mai stau încă cinci minute!“ Îl obsedează trataţiile pe care servitoarea le-a pus pentru mine, pe masa din mijloc, în servici elegant de porţelan. Prăjituri, îngheţată, bomboane, orangeadă în pahare speciale, în care un tub de sticlă delicat ţine locul paiului. La cea mai mică neatenţie din partea Daniei, Raul ia ceva de mâncare şi înghite deodată, ca să nu fie văzut (nu e lăsat să mănânce ca să nu se îngraşe), orice se găseşte, şi are timpul să puie pâna pe mai multe bucăţi de brânză, sau de şuncă, sau chiar pe pâine goală. Deşartă paharul de orangeadă fără să mai întrebuinţeze paiul de sticlă. Apucă un pumn de bomboane de şocolată şi îmi închipui că-i rămânea toată ziua mâna murdară, cleioasă. Pleca după o discuţie de o jumătate de oră, dar curând revenea, căci uitase să spuie „ceva foarte, important“. Şi apoi, aceeaşi poveste: „Încă cinci minute!” Trebuia Dania să întrebuinţeze ultimul argument: „Te voi spune lui papa!“ Numai aşa îl putea alunga. Dar erau necesare aceste mijloace ca să se facă Dania ascultată? La plecare constatam că toate bunătăţile aduse pentru mine fuseseră mâncate, că toate farfurioarele erau goale, cu toate că fuseseră încărcate mai mult decât trebuia, şi mă temeam să nu-şi închipuie Dania că eu făcusem jaful care n-ar fi fost prea elegant. Raul se agita pretutindeni, era mereu aşa de pretenţios. O scenă de la un concert se poate reţine pentru grotescul ei şi pentru explicaţia sufletului Daniei. Nu ştiu câtă impresie producea asupra ei muzica, nu ştiu dacă avea gust muzical. După prima noastră cunoştinţă, i-am trimis câteva discuri (şi Malagueña adus de Milly de la Barcelona). Cât le-a cântat? Şi valsul lui Debussy, care este totodată rafinat şi uşor de înţeles. Odată, când a trebuit să plec, am venit la ea cu braţele pline de flori, cărţi, discuri. Discuri multe, întreaga Missa in si a lui Bach. Mai târziu avea remuşcări că întârzia să mi le înapoieze, dar nu cred să le fi cântat pe toate. Pentru aşa ceva trebuie să trăieşti în singurătate şi să nu fii întreruptă la fiecare moment de oameni surzi pentru muzică… Dania având răbdare şi timp ca să asculte muzica gravă din 17 discuri, puţin probabil. Nu mi-a dat nicio părere Dar i-am spus: „Când nu ne vom mai vedea, şi de-ţi va fi totuşi dor de tinereţea ta, vino la un concert. Mă vei găsi cu siguranţă. Mă vei simţi fără să stai pe scaunul de alături.“ Trecuse mai multă vreme, şi am găsit-o la un concert. Nu găsise pe nimeni mai însemnat care s-o conducă şi luase cu ea pe Raul, junele. Îi zăream: ea, cu surâsul ei obicinuit, care o făcea să pară totdeauna emoţionată; iar Raul, grăsuţ ca de obicei, uitându-se la cei dimprejurul lui, făcând impresia că niciun sunet nu parvine până la dânsul, punând o întrebare sorii sale în mijlocul frazei muzicale celei mai fragile, stând cu greu locului pe scaunul său de la stalul întâi (Raul la stal întâi, la Ateneu!), plictisit după cinci minute, fără rost în sala de concert. Îmi făceam socoteala: Dania a luat pe acest însoţitor numai pentru că a voit neapărat să vie. Nu mă văzuse de două saptămâni, poate că a voit să mă întâlnească. Dealtfel, la pauză, Dania s-a sculat ca din întâmplare, ca şi cum ar fi vrut să-şi aranjeze haina, şi a privit îndărăt, căutându-mă în sală. Totul a durat o minută, bineînţeles ea nu-şi permitea mai mult, dar sunt convins că acesta este înţelesul gestului ei. Neînchipuit de uşor am putut ajunge lângă dânsa, ceea ce, de obicei în public, se întâmplă anevoie. Raul mi-a spus, şi simplu mi-a alungat ezitările: „Ce? Nu vrei să stai lângă noi?“ Dar lângă ei nu mi s-a pus nicio întrebare deosebită. Dania nu avea nicio curiozitate. Şi atunci am început să aud vorbele lui Raul, care nu tăcuse în tot lungul concertului: „Vreau apă!“ E greu să găseşti în sala Ateneului un pahar cu apă. Dar era inutil să explici. Raul cerea mereu acelaşi lucru. Şi deodată Dania s-a sculat, trăgând pe Raul după dânsa, fără să se scuze faţă de mine, care abia mă aşezasem lângă ea, fără să se gândească nicio clipă că cheltuieşte un timp care putea să-l treacă alături de mine. Am rămas caraghios pe locul unde fusesem invitat....

ÎN SFÂRŞIT, AUTOMOBILUL DE curse părăsi centrul Bazargicului, coborî pe uliţe chinuite, o porni pe pământul galben, neted, printre lanurile de grâu tremurând şi schimbând culorile ca marea cea aşa de apropiată, şi, printre maci, urme de sânge ce duc la cine ştie ce crimă petrecută în vreun ungher dosnic al acestei pustietăţi. Apoi ne-am oprit pentru câteva clipe la o moară arsă, unde ne-au părăsit câţiva tovarăşi de drum. Balcicul începea lângă noi, miraculos, fermecat, invizibil. Dar sugerându-ne aroma. Automobilul meu, cu puţinii pasageri rămaşi, s-a îndepărtat de moară, alunecând spre Cavarna minusculă. Chiar la poarta casei, transfigurată de aşteptare, mă întâmpină Ioana. E supranatural când vezi pe cineva complect în voia unui sentiment puternic. Îi priveşti faţa, şi, fără nicio ezitare, oricât de neîncrezător ţi-ar fi temperamentul, ai certitudinea că nu ţi se ascunde nimic, că pentru clipa aceea, măcar, nu există nicio minciună dedesubt. Ioana apăruse, fără gesturi, căci se apropiau şi alţii de noi, cu ochii, cu gura, cu mâinile, cu toată carnea către mine. Mă întreb dacă eu aş fi în stare de o asemenea dăruire totală, fermecătoare, ce face fericit şi pe cel de unde porneşte şi pe cel către care porneşte. Întotdeauna, sub orice iniţiativă de a mea, cea mai spontană posibilă, surprind şi instinctul de a mă analiza. Nu ştiu cum mă prezentam în faţa Ioanei, dar ea era prea turburată de fericirea ei ca să mă mai examineze. Totuşi, luasem trenul cel dintâi ca s-o revăd, aşteptasem cu nerăbdare fiecare minut să treacă şi să ajung mai repede. Aveam în valiză daruri bine alese ca să-i facă bucurii; am întors în minte, îndelung, toate aceste bucurii. Acum eram în voia mai multor emoţii: încântat de primirea ce mi se făcea, de peisagiul gol din faţă, de marea de alături. Eram intimidat de atâţia oameni primindu-mă cu exclamaţii, cu toate că pe unii nici nu-i cunoşteam. Ioana, abia sosită şi ea la Cavarna, a şi luat aerul provincial: arsă de soare, pe frunte cu câţiva pistrui, îmbrăcată fără grijă, cu picioarele goale în pantofi. Rochia şi-a lucrat-o singură, fără gust, cu toate că a vrut să o facă pretenţioasă; parcă şi-a luat modelul nu de la o mare croitoreasă unde se îmbracă de obicei, ci din vitrina prăvăliei principale din Cavarna. Câteva zorzoane inutile, şi la spate chiar un început de trenă. Totul nepotrivit pentru atmosfera rustică de acolo, şi, dealtfel, praful a bătut stofa şi a făcut garniturile şi mai caraghioase. Dar această haină dădea un farmec nou Ioanei, o arăta sinceră, îi bănuiam toate gândurile ei pentru mine, căci voise să fie elegantă ca să-mi placă, gânduri naive şi delicioase de copiliţă zăpăcită, ori câte dezastre ar fi trecut peste dânsa, rămasă proaspătă orice ar fi învăţat-o viaţa. O priveam acum cu dragoste, cu duioşie, milă, dar şi cu reflecţia: „Ce rochie urâtă! E lipsită de logică după obicei, căci de atâtea ori a fost îmbrăcată cu gust.“ Aveam remuşcări de gândul meu ascuns lângă fata care mă primea cu tot sufletul… E foarte frumoasă Ioana, dar numai când este fericită. Ochii îi scânteie, faţa se luminează, emoţia îi inundă toată fiinţa. Oamenii au chipul frumos sau urât, indiferent de proporţia perfectă, numai când oglindesc mistere venite din afund. Numai cei care au suferit sunt frumoşi… Tovărăşia noastră fu iute întreruptă: gazdele, doamna şi domnul Axente. Amândoi spre 50 de ani. Doamna Zoe Axente, rotundă, galbenă, cu gropiţe în obraz, cu gesturi mărunte, cu vocea subţire şi vorbele îngrămădite. Domnul Costică Axente, mărunt, întunecat, cu mustăţile atârnate. Şi unul şi altul în clipa aceea numai preocupaţi să se arate gazde perfecte, să pară imediat că mă cunoşteau şi că-mi erau prieteni. Îmi puneau o mie de întrebări, cu toate că nu m-au văzut niciodată, şi aprobau orice părere aş fi avut despre lucruri ce le-au fost lor familiare, le-au discutat înainte zilnic, şi era natural ca să fie ei mai competenţi. Bineînţeles, păstrau şi pentru ei un mic colţ unde nu ai voie să intri, când eram ascultat numai cu bunăvoinţă, căci acolo domnul e specialist şi a fost motivul de admiraţie al doamnei din prima zi a menajului. Astfel, domnul e cunoscător mare în agricultură. A trebuit să spun şi eu câteva vorbe despre grâu şi despre ovăz şi să ascult cu atenţie toate explicaţiile primite. Dialogul a început cu inevitabilul: — Te vei mulţumi cu târgul nostru mic, cu obiceiurile noastre vechi? — Da, desigur, mie îmi place singurătatea, şi apoi, nu departe e marea. Singurul răspuns pe care poţi să-l dai, şi mă simţeam umilit, căci aceste vorbe corespundeau unor adevăruri profunde ale temperamentului meu, pe care le port tot timpul cu tragedie şi cu voluptate, şi mă supără că trebuie să fac în clipele neserioase, unor oameni străini şi din altă lume, mărturisiri esenţiale (chiar dacă sunt sigur că ei nu pricep importanţa lor), cum te-ai simţi îndurerat să trebuiască să vorbeşti cuiva îndepărtat sau superficial despre o durere trăită îndelung. Doamna şi domnul Axente au primit cu satisfacţie asigurarea mea, dar desigur că nu au priceput mare lucru. Un locuitor de lângă mare nu scoate din minunea ce se desfăşoară în faţa lui decât posibilitatea de a face plajă sau de a mânca peşte mai des şi mai ieftin. Odată cu menajul Axente au apărut şi celelalte două nepoate ale lor, Viky şi Roza. Pe Viky, sora Ioanei, o cunoaştem mai de mult: graţioasă, descurcându-se uşor printre oameni, plătind imediat băieţilor, întrebuinţând cu uşurinţă câteva cunoştinţe despre muzică sau literatură căpătate din conversaţiile mele cu Ioana şi impresionând chiar şi pe oamenii mai avertizaţi. Dealtfel bună, uşor influenţabilă, fără încăpăţânări, prietenă cu toată lumea, ştiind să invite, să primească şi să nu uite pe nimeni. Apă limpede pe care nu puteau să se întâmple furtuni, din cauza aceasta odihnitoare, dar nefiind în stare să te înveţe ceva neaşteptat. Sunt oameni, şi Viky este printre ei, ce nu-ţi rezervă surprize, căci ştii cu siguranţă cum vor proceda, orice eveniment ai imagina pentru dânşii. Cu toate că Viky era expresia cea mai perfectă a fecioarei neprihănite, cu fruntea ei fără un creţ, cu ochii luminoşi, cu zâmbetul lilial, poate ar fi putut fi a unui bărbat (nu din senzualitate, ci numai fiindcă fusese cerută cu insistenţă şi nu avusese tăria să refuze), fără ca cea mai mică transformare să se observe în fiinţa ei. Pe vara fetelor, Roza (adoptată de soţii Axente, căci părinţii ei muriseră) o vedeam pentru prima oară. Fugea de lume şi nu se înţelegea nimeni cu ea, cu toate că nu începea nicio discuţie. Era mică, grasă, cu părul roşu, şi toată faţa acoperită cu pistrui. Avea o mulţime de umilinţe şi de terori şi o chinuia îndeosebi fizicul ei şi gândul că nu a avut ocazia să înveţe mai multă carte. Ioana caracterizase imediat: „Viky e dulce şi insuportabilă, Roza e singura profundă din toate fetele pe care le cunosc“. Viky a primit recomandaţia cu un surâs graţios, iar Roza cu un început de mânie. Ioana adăugă mai târziu numai pentru mine: „Să fii drăguţ cu Roza şi să nu te impresioneze aparenţele. Merită, săraca!“ După dejun, într-o trăsură, cu Ioana şi Viky, cu un pisoi mititel, numit în glumă pentru culoare locală Ahmed, am pornit spre mare.   Cavarna: o singură stradă, cu prăvălii neînsemnate ţinute de bulgari şi câteva cafenele umile. Trăsura a întors spre stânga, şi după patru kilometri de mers pe un drum pustiu, uşor înclinat, în fund, de la un timp cu linia albastră a mării, o moară, şi apoi mititelul Cavarna-Port. Câteva magazii, câteva bordeie locuite de pescari vara. O mică piaţă la mijloc, pe o latură cu o casă pătrată, restaurantul „Mihali“, şi el, cu toată neînsemnătatea lui, deschis numai vara. Pământ galben, case albe, marea în culori deschise. La dreapta, un munte mic, Ciracmanul. Două pontoane de lemn, puţin nisip, o vilă roz – stranie apariţie – pe o colină. Lângă un ponton, o clădire care ar putea fi numită casă: locuinţa şi biroul vameşului. În total, aspect de singurătate grandioasă. Ne-am strecurat printre câteva magazii şi am ajuns la o cabană de pescari cu un etaj, locuinţa noastră. Într-una din cele două camere de jos locuiau fetele, cealaltă folosea drept bucătărie. În camera de sus trebuia să stau eu. Ioana se căznise mult timp să cureţe şi să împodobească pereţii goi şi scândurile putrede, căci încăperile folosiseră numai ca adăpost pentru sacii de făină. Şi izbutise admirabil. La mine pusese covoare pe jos şi perdele aduse de la Cavarna, iar într-un colţ alcătuise un pat moale. Fereastra da drept spre mare. Eram impresionat şi de grija ei, şi de deliciul vieţii ce aveam să duc departe de lume. Ioana a fost încântată de entuziasmul meu şi mi-a spus cu toată seriozitatea! „Mi-era teamă că n-o să-ţi placă“. Şi, alipindu-se de mine: „Să vezi ce fericiţi o să fim aici!“ În clipa aceea aşa credeam şi eu…   Feţele mării. Vocile ei. N-am cunoscut obsesie mai constantă. Dacă aş fi poet, aş face o epopee în care n-ar apare niciun om. Numai valurile. Dar ce prodigios poet ar trebui să fiu, şi, dealtfel, orice aş izbuti, s-ar dărâma la prima apariţie a apei. Aş înşira o mie de emoţii, şi aici sunt emoţii suprapuse. Orchestră gigantică cu nenumărate instrumente. Ar semăna construcţia mea doar cât seamănă o păpuşă, având un mecanism izbutit, cu un om. Îmbinare fantastică de culoare, zgomot, mişcare, miros. Nemărginire, şi simţi mereu impresia măruntei tale fiinţe. Te porţi pios ca şi cum ai fi într-o biserică. Puţin îţi pasă de toată lumea şi ai iluzia că poţi să fii calm, că nicio nenorocire prea importantă nu se poate întâmpla. Nicio fantezie nu ţi se pare prea romanţioasă, poţi să spui de o sută de ori aceeaşi vorbă şi nu se miră nimeni. — Ioana, ce ne pasă de ce a fost! Te simt fremătătoare lângă mine, ştiu cât m-ai iubit, şi tot dezastrul s-a întâmplat dintr-o dragoste exagerată. În clipa aceasta, nu suferim niciunul, şi dacă vom vedea că nu putem altfel, vom lua o barcă şi vom porni într-o noapte fermecată spre larg, vom da drumul lopeţilor şi vom pluti în voia valurilor, asemeni lui Tristan. Apoi ne vom arunca îmbrăţişaţi spre adâncuri. În pustiurile aceste nu va fi nimeni să ne scape. Ioana se strânsese lângă mine, accepta.   Pe mulţi din oamenii din port nici nu i-ai observa în altă parte. N-au niciun pitoresc, oricât i-ai întreba, îţi răspund incolor, şi din înfăţişare nu le poţi scoate nicio caracteristică. Bulgari sau turci ursuzi, fără imaginaţie, fără chef. Nici măcar revolte reţinute, căci niciodată nu protestează şi se poartă la fel cu toată lumea. Aşa este Mihali, restauratorul, sau Cadâr, barcagiul, şi totuşi îi voi ţine minte toată viaţa, căci s-au legat fără voia lor de emoţiile mele, şi apoi, în deşertul acesta, fiecare capătă o importanţă mare. La restaurantul lui Mihali nu se găseşte niciodată nimic, nici măcar peşte. Am încercat să-l conving să aducă de la Cavarna un pachet de şocolată, dar cum totdeauna la întrebările mele căuta câte un pretext, am renunţat, şi el nici măcar n-a băgat de seamă. Duminica vin câţiva vizitatori de la Cavarna, consumă la el limonadă, vin şi sifon. Poate şi puţină brânză şi măsline. Are pe tejghea câteva cutii cu sardele, care nu inspiră niciun fel de încredere; e şi ridicol să cumperi cutii cu sardele la mare. În faţa cârciumii lui sunt câteva mese. La una din ele văd uneori pe un civil cu fes, jucând şah cu multă răbdare, în ritmul peisagiului. Mi s-a spus că e un ofiţer în armata română şi că vila roz îi aparţine. Dar niciodată n-am avut ocazia să-l cercetez mai de aproape şi nici n-am voit să limpezesc misterul.   Prin faţa casei noastre trece un râuleţ destul de murdar, care se lărgeşte brusc şi se varsă în marea de aproape. Marea pe aici, strânsă bine în golf, este destul de cuminte, nu se înfurie niciodată, cel puţin în anotimpul acesta, aşa că râuleţul rămâne în fiecare zi identic. Pe dânsul se agită, fără să le oprească nimeni, gâşte şi raţe. Le privesc deseori de pe o înălţime de lângă casă; stau pe nişte pietre mari şi netede, aşezate parcă anume să formeze o bancă. Sunt extrem de multe observaţiile pe care le fac uitându-mă atent la aceste păsări, şi e fatal să le observ, căci intru şi ies mereu, şi astfel în fiecare clipă dau peste ele. În agitaţia gâştelor din faţă am constatat îndeosebi o imensă bucurie de a avea apă în preajmă. Ţipă, fac ocoluri, cufundă capul, marinari deplini, pentru care pământul nu contează. Câteodată mă amuz zvârlindu-le fărâmituri de pâine, şi apoi le privesc cum mă observă de la distanţă, cum se apropie cu băgare de seamă, iar se depărtează şi, în sfârşit, una mai curajoasă mănâncă. Reuşesc, tot aruncând pâinea mai aproape, să le aduc la doi paşi de mine. Câteodată nu mă remarcă; se găsesc chiar la începutul mării, şi albul penelor continuă albul spumelor. Am crezut că m-am obişnuit perfect cu obiceiurile lor, că cel puţin în peisagiul acela nu au niciun gust pe care să nu-l cunosc. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva extraordinar, şi nici acum nu pot da explicaţii. O gâscă s-a depărtat de tovarăşe şi a început, tot timpul cu strigăte stridente, să plutească spre orizont. Celelalte o priveau cu capul ridicat, încremenite toate, pricepând se vede că se petrece în mijlocul lor ceva neobişnuit. M-am uitat cu binoclul până ce n-am mai văzut-o. — Parcă erai tu, Ioana… Ioana plânge desperată lângă mine.   În pustiurile micului port, cu câteva magazii şi câţiva oameni primitivi, s-a găsit loc pentru o aventură: vameşul, domnul Jianu, cu doamna Pitpalac. Vameşul e un flăcău bătrân, cu zâmbetul mereu pe buze, vorbind monosilabic şi incapabil să pună o întrebare, de o timiditate cumplită, vizibilă de la primul moment de când l-ai cunoscut. Te întrebi cum poate să-şi menţie un post în care uneori are anumite iniţiative de luat Dacă îl întâlnesc de multe ori, şi e fatal să fie aşa, căci la cea mai mică mişcare trec prin faţa vămii, şi am curajul să încep conversaţia, aflu că domnului Jianu îi place literatura, că în fiecare an se duce la Buzău la părinţi şi cumpără romane de vreo cinci sute de lei. Toate cărţile îl satisfac, pentru toţi autorii are stimă, dar poate că preferă pe autorii tandri, ca firea lui blajină să poată vagabonda fără cataclisme. Şi dacă, înspăimântat de singurătate (iarna, mai ales, trebuie să fie cumplită aici, căci atunci pleacă toată lumea la Cavarna, şi pescarii şi madame Pitpalac, iar Mihali închide restaurantul; şi astfel nu mai rămân decât vameşul şi câţiva soldaţi, păzind cu rândul, inutil – căci nu vine nicio corabie – pontonul), îl întrebi dacă cele câteva cărţi ajung pentru trecerea timpului, el îţi răspunde afirmativ, căci citeşte rând cu rând, meditează la fiecare pagină, şi după ce termină ia lectura de la început. De fapt, cum are panică de orice gest mai isteţ, are panică şi să cheltuiască bani. Viaţa lui necăjită l-a învăţat de mult astfel, iar Cavarna-Port nu-i oferă nicio tentaţie. Cărţile cumpărate constituie în viaţa lui un eveniment important, îndelung cumpănit şi savurat, o orgie ce-1 face mândru în sufletul lui, de care vrea să profite cât mai mult timp, în lungile nopţi de iarnă, când nu vine cu săptămânile nicio veste din altă parte. În chipul acesta, orice erou al vreunui roman devine important, nu trebuie prea multă bătaie de cap din partea autorului ca pentru domnul Jianu el să trăiască ca un om veritabil, şi cel mai mic gest, cea mai mică vorbă – mai ales aici, căci e întovărăşită de vâjâitul valurilor – pentru sufletul lui potolit ia aspecte catastrofale. Despre amica lui, madame Pitpalac, am o impresie nelămurită. Cel puţin nu o poţi cântări de la prima vedere. Ioana mi-a reprezentat-o în două chipuri diferite. La Bucureşti îmi vorbise despre ea, când îmi enumerase pe toţi oamenii Cavarnei-Port, ca de o fiinţă umilă, dar plină de suflet, interesantă să o descoperi la capătul lumii. Însă poate că exagerase astfel numai ca să-mi facă localitatea cât mai plăcută şi să mă hotărască să vin aici, cu toată teroarea mea de rudele ce trebuia să le suport. Mai târziu, la Cavarna chiar, Ioana mi-a spus că madame Pitpalac este foarte rea de gură şi că acum, nemaiinvitând-o tot timpul ca mai înainte, o duşmăneşte, cu toate că odinioară fuseseră prietene. Nu pricep ce e adevărat, căci Ioana se contrazice uşor, şi ajunge vreo cauză neînsemnată pentru ca să-şi schimbe părerea, fără măcar să dea o scuză. Mie mi-a apărut madame Pitpalac ca o persoană subţire, albă, agitată. Forate săracă, căci bărbatul ei o lăsase după ce-i cheltuise toată zestrea, vrea să-şi ascundă sărăcia şi mizeriile (am aflat că lucrează toată ziua, în fundul unei magazii, covoare, ca să le vândă) şi pretinde să fie tratată cu tot respectul, de la egal la egal. Are păreri despre orice, a citit şi ea cărţile domnului Jianu şi lasă să se înţeleagă că asta nu e decât o parte din lecturile ei. Cunoaşte pe toţi cei mai importanţi de la Cavarna şi chiar din Bazargic şi vorbeşte despre toţi fără umilinţă, deseori judecându-i. O vezi de multe ori în tovărăşia domnului Jianu, dar nu se poate şti cât au mers lucrurile de departe, aşa e el de lipsit de iniţiativă şi ea fără răbdare şi tact. Şi dacă consider totuşi tovărăşia lor drept idilă, o fac numai ca să repet clevetirea vecinilor şi pentru că devine de o importanţă considerabilă, în singurătatea locurilor, conversaţia lor. Îi întâlnesc uneori spre seară, când vagabondez pe coline, şi e amuzant şi duios în acelaşi timp văzând perechea lor profilată pe mare. De obicei stăm pe plajă toată dimineaşa. Acolo lâncezeşti sub soare, nu se pot începe discuţii. Ioana şi Viky aduc umbrelele lor înflorite şi mă adăpostesc şi eu lângă ele. Iau câte o carte, creion şi hârtie, dar nu pot citi decât câteva rânduri fără importanţă. Curând, cartea, creionul şi caietul se pierd pe jos, se acoperă cu nisip. Viky nu stă niciodată în tovărăşia noastră. E o înotătoare pasionată şi curând intră în apă. E foarte graţioasă, are corpul împlinit, graţie la râs şi la mers, pricepere cum să puie pe ea cea mai neînsemnată haină, în costumul ei de baie, bleu-marin, cu câteva desene roşii, cu o mică pelerină pe care o lasă lângă noi, cu o scufiţă amuzantă, e o apariţie fermecătoare. Ce plăcere să o priveşti pătrunzând încet, scufundându-se, făcând roate, pe o parte, pe spate, pe pântec, îndepărtându-se sau jucându-se în preajmă, multă vreme, neobosită, parcă desen desprins dintr-o revistă de mode franţuzească. Apoi, când iese, se trânteşte lângă noi, udă, cu câteva fire de nisip lipite de carne, care măresc aspectul ei senzual, cu soarele strălucind pe fiecare picătură, cu sânii care se ridică tineri, cu tricoul ce ia perfect forma trupului şi dezvăluie formele în cele mai mici amănunte. Şi atunci am chef, eu orice risc, să rup tricoul, să-mi desfăt ochii pe corpul gol aşa de proaspăt, să-i strâng sânii, să o posed, strivindu-i carnea. Dar zâmbetul ei fermecător mereu prezent şi acelaşi, îmi întăreşte convingerea că poate ar accepta strânsoare din indolenţă, din lipsa oricărui principiu bine stabilit, dar că niciun fior n-ar străbate-o. Dimineaţa, ne strecurăm cu rândul la o cişmea să ne spălăm, cu prosopul, săpunul, peria de dinţi şi pasta. Trecem pe lângă câteva magazii, pe lângă cele două pontoane, coborâm câteva trepte şi, chiar la începutul plajei femeilor, curge din stâncă de calcar un şipot limpede şi rece. Această apă, neaşteptată apariţie, curgând drept lângă mare, este una din minunile portului. Sorbi apa, după ce te-ai lăsat în voia razelor soarelui, cu deliciu. Îţi uzi faţa, mâinile, trupul gol, niciodată nu te saturi de ea şi nu încetezi să te miri de unde a venit. La masa noastră e bucuria principală şi nimeni nu se gândeşte la vin, ca şi cum ai fi în vârful unui munte unde ai descoperit un izvor. Puţin mai departe, la o sută de metri, drept în mijlocul plajei femeilor, curge o apă şi mai perfectă. De aici, pe rând, Ioana, Viky şi eu aducem în cană apă pentru prânz. Aici putem fi dezmăţaţi în voie, orice ruşine a dispărut, umblăm cum se întâmplă şi ne simţim chiar încântaţi de neglijenţa noastră. Suntem în tricou de plajă toată ziua şi în picioare purtăm papuci, cărora repede le-a dispărut culoarea şi şireturile. Aşa îl ştiu pe Hacik, cu pantaloni de baie cu sandale, cu restul corpului gol, corp negru, dogorit de soare şi plin de păr. În cap poartă o pălărie specială de paie, mare cât o umbrelă, prinsă pe sub bărbie cu un elastic.   Stranie apariţie şi Hacik, aşa de străin şi totuşi atât de apropiat de peisagiu acesta, că nu l-aş putea închipui în alt loc. Un om ridicol: mic, subţire, păros, cu sprâncenile împreunate, fără vârstă. Limbaj amuzant, dar şi mai amuzant e timbrul vocii, pe care nu-l pot reda prin scris. O caracteristică are că te salută ori de câte ori te-ar întâlni, şi te întâlneşte de o sută de ori pe zi. Prima dată l-am descoperit pe o bicicletă, cu o cutie de pălării în mână. Era ţanţoş, drept, cu o mână abia sprijinind ghidonul. Ce rost o fi avut bicicleta între cele câteva magazii, sau cutia de pălării, rămâne inexplicabil. E gata să facă servicii, şi, dacă îl iscodeşti puţin, începe să-ti povestească despre dragostea lui fără speranţe pentru o fată tuberculoasă. Dacă l-ar accepta, ar lua-o de nevastă, cu orice risc. Hacik are un suflet admirabil, exprimat ridicol, dar în cazul lui ridicolul ţi-l face cu atât mai drag. Poartă pretutindeni vioara cu el, şi e suficient să-l surprinzi noaptea în vreun colţ de lângă mare cântându-şi deznădejdile ca să-ţi fie, măcar pentru clipa aceea, frate. Ioana mi-a spus: „Când am fost la Cavarna, în timpul despărţirii noastre, numai cu Hacik mă simţeam mai bine, căci îmi amintea de tine“. De ce? Căci între mine şi Hacik nu e nicio asemănare. Poate că Hacik nu este decât eu, uşor caricaturizat sau simplificat, fără amănuntele care mă complică inutil? Sau poate că lângă fiinţa tragică şi ireală a lui Hacik orice deznădejde găseşte un teren prielnic?   Ce ciudate contradicţii în Ioana! Nu-i place decât literatura clasică, şi totuşi e victima celor mai romantice zbuciume. Pare neverosimil ca o fată să-şi petreacă timpul numai în lectura lui Racine sau La Fontaine, şi totuşi aşa este. Prin mine i-a cunoscut, e un gust pe care i l-am transmis eu. Când i-am fost recomandat, abia terminase şcoala secundară de provincie, cu o profesoară de franceză ce nu ştia bine nici să traducă. I-am interpretat cu toată subtilitatea de care eram capabil o fabulă de La Fontaine, Les animaux malades de la peste, se produsese odinioară atâta încântare în mine. Am trecut apoi la Les deux pigeons. Am lăsat-o mai târziu să interpreteze singură, şi eu numai îmi dam părerea, profesor şi elevă. Dar curând elucida perfect orice, fără ajutorul meu, şi vedeam cu stupefacţie că eu nu mai aveam niciun rol. Am trecut la Racine, i-am detailat cum din fiecare vers se desface o nouă definire psihologică, am căutat să reconstituiesc viaţa fiecărui personagiu. Curând toate piesele lui Racine îi erau familiare, şi eu nu mai puteam contribui cu nimic. Dealtfel, după Andromaca am lăsat-o singură să găsească explicaţii şi eram sigur că va reuşi perfect. Iar mai târziu multe înţelesuri mi le-a clarificat ea mie. După ce analiza fiecare rând, ţinând seama numai de realităţi, găsind concordanţe imediate între eroi şi oameni, aşa cum făcusem şi eu, pornea la construcţii lirice, trădându-şi de-abia acum temperamentul feminin, dădea explicaţii neaşteptate conflictelor, sugera fatalităţile, şi, destăinuindu-şi propria ei fire, cu frenezie explica torturile dragostei. Ioana e foarte inteligentă, şi dacă i-o spun într-un moment de apropiere sufletească, se roşeşte de bucuria complimentului. Dar când există o mică distanţă între noi, se îngălbeneşte de disperare, ca şi cum complimentul implică lipsa dragostei mele, pentru care nu e nevoie de inteligenţă, şi chiar îl făcusem ca să-i dau ceva în schimb, să o consolez. Inteligenţa ei constă în spirit critic cu ocazia cărţilor, ceea ce n-am mai întâlnit niciodată la altă femeie, de obicei mai subtilă, dar prea personală, şi-şi traduce impresiile numai prin „îmi place“ sau „nu-mi place”. Întotdeauna părerea Ioanei, spusă cu ample detalii, foarte serioase, e exactă, şi n-am nicio ezitare când ea îmi recomandă o carte, explică pe eroi tot aşa de bine ca şi pe eroine, şi nu o dată m-a învăţat multe lucruri asupra lui Neron sau Mitridate ai lui Racine, personagii pentru mine aşa de familiare. Inteligenţă virilă, fără memoria facilă a femeilor. A învăţat limba franceză prin muncă şi nu a prins-o cu urechea; şi singura învăţătură ce i-am dat şi pentru care îi trebuise mult timp a fost să o deprind să nu mai facă greşeli de ortografie. Chiar şi în româneşte are unele incorectitudini repetate mereu, oricât aş corija-o, m-aş ruga sau aş ironiza. Când îmi scria, punea preocupări prea esenţiale, ca să-şi mai aducă aminte în clipa aceea învăţătura mea sau poate totul pornea din instinctul ei de a se împotrivi oricărei rugăminţi. Tot ca un bărbat, pentru a citi o carte serioasă, renunţă la lume, vreme îndelungată, la toaletă, şi nu e în stare să clevetească, nu din bunătate, ci pentru că vecinul nu o interesează decât atunci când poate scoate explicaţii pentru suferinţele ei. Am mare regret că, vorbind de inteligenţa excepţională a Ioanei, o reduc, punând-o în funcţiune de a mea, o explic prin puterile judecăţii mele, când de fapt ea există în sine însăşi, are gustul pe care le-am ajutat să se dezvolte (căci fatal sunt mai mare şi am avut norocul să fiu învăţat mai bine de alţii), dar îmi preexistau mie şi s-ar fi dezvoltat în acelaşi chip dacă alte ocazii s-ar fi oferit, vreun profesor bătrân şi priceput, de exemplu. Influenţa mea asupra ei s-a făcut numai indirect, fără voinţa mea precisă, numai întrucât un sentiment iscat din conflictele noastre zilnice s-a putut transforma într-o idee. Cred că întâmplarea care m-a făcut să o cunosc pe Ioana este excepţională, şi n-am decât frica să nu mi se spuie că-mi supraevaluez prietena, căci numai după lungă cumpănire îmi aleg vorbele ca să o recomand. Cum toată omenirea n-a făcut nicio femeie critic de seamă, este drept ca să pricinuiesc neîncredere, sau asigurarea mea n-ar putea găsi decât o explicaţie: lipsa de feminitate. Ceea ce unui bărbat îi repugnă. Are însă temperamentul cel mai chinuit, bucuriile şi tristeţile se urmează neîncetat, obosind-o şi păstrându-i o siluetă transparentă. Câte o mică atingere cu realitatea ia proporţii catastrofale, şi atunci se întâmplă scene violente, nu lipsite de vulgaritate, şi în momentul acela o urăsc, mi se pare că sunt pierdut fiindcă nu am curajul să plec, regret timpul irosit, uit toate clipele în care am fost fericit. Cearta se termină epuizând pe Ioana, făcând-o să cadă istovită pe un scaun, fără viaţă, şi atunci ciuda mea se transformă în milă cumplită, căci, în definitiv, nenorocita se chinuise din dragoste şi din cine ştie ce deteriorări în interior, fizice sau morale. Oricât aş fi de nevinovat, trebuie să am remuşcări că am intrat în viaţa ei şi am pricinuit atâta dezordine. O mângâi, îi vorbesc cât mă pricep mai bine, în timp ce o tristeţă infinită mă învăluie pentru soarta noastră aşa de desperată sau dacă ne-am despărţi, sau dacă am rămâne împreună, şi nu văd nicio posibilitate de ameliorare.   Deseori, Viky face impresia că este o fiinţă uşoară, dar cunosc viaţa ei modestă, familia burgheză în care a crescut. Are o specialitate deosebită de a face imediat prietenii. Cei câţiva băieţi, adăpostiţi prin magazii, i-au devenit imediat cunoscuţi, şi o văd înconjurată de ei tot timpul, câte unul ales la întâmplare, sau mai mulţi deodată, prietenă cu toţi, la fel de cochetă şi de zâmbitoare. Şi cu fetele face la fel. Se tutuiesc, se joacă, fac escapade în mare. Când era la şcoală – mi s-a povestit – avea obiceiul să aducă cu ea o serie de prietene bune cu care învăţa, vorbea, făcea şi desfăcea acelaşi lucru, căci totul dura timp mult, oricât au încercat, la început, să o certe cei de acasă. Acum mă trezesc că aduce o mulţime de indivizi suspecţi, dar puşi la punct de surâsul ei egal, cu care nu ştiu ce să vorbesc şi mă indignez că, dimpotrivă, Viky se simte foarte bine cu ei, înşiră banalităţile fără nicio dificultate, omoară timpul fără nicio părere de rău şi fără să bănuiască plictiseala mea. Câte unul din companionii ei e şi urât şi imbecil, şi totuşi îl poartă după dânsa, îi vorbeşte cu acelaşi farmec şi nu-l părăseşte noaptea târziu înainte de a-şi fi luat angajamente pentru a doua zi. Eu cu Ioana, fatal, mereu în preajma ei. Cum nu bănuie nimic din toate dezastrele noastre? Cu Roza, în schimb, când cobor la mare, nu pot vorbi prea mult, căci, extrem de sensibilă, orice vorbă amabilă i-ai spune, o şi bănuieşte că-i convenţională, spusă numai ca să-i facă plăcere, ceea ce o face să sufere şi să se închidă în ea. Mă port cu Roza cu multă băgare de seamă, căci o consider un exemplar rar al umanităţii, dar am spaime şi nu pot să fac prea multe sacrificii; hotărât, nu-mi place deloc aspectul ei, părul roşu, pistruii, silueta fără graţii. Închid repede orice discuţie şi prefer să par superficial. Dealtfel, are unele obiceiuri rustice, exasperante, învăţate din mediul unde a trăit. E ciudat cum există în ea atâta sensibilitate, atâta jenă în faţa fiecărei vorbe pe care o spune, atâta frică de ridicol şi, în acelaşi timp, la masă, te serveşte cu uşurinţă cu furculiţa ei cu care mâncase. Nu mă miră gestul acesta şi altele similare, căci aşa o crescuse unchii ei (cu care, dealtfel, nu se împăca), dar mă miră că e întotdeauna aşa de subtilă în nuanţele sufleteşti. Sau enervant (dar şi dubios) e obiceiul ei de a se îmbrăca imediat cu vreo rochie nouă a Ioanei şi a nu o mai schimba toată ziua. Ioana mi-a spus părerea Rozei despre mine: „E singurul om întreg pe care l-am întâlnit“. Părerea aceasta denotă sau un fel de a-i face plăcere Ioanei, sau o părere grăbită asupra mea – căci de-abia îi vorbisem, şi niciodată serios – sau o slăbiciune pentru mine, când nu-ţi mai sunt controlate observaţiile, sau mai ales singurătatea în care trăise şi în care nu întâlnise decât oameni simpli. Totuşi, şi eu şi Ioana am fost mândri de părerea măgulitoare a Rozei, şi-mi pare rău că nu ştiu să mă plătesc în vreun fel.   Niciodată n-o să pricep exact ce se numeşte fericire, aşa aspectul ei variază după om şi după clipă. Parcă e valul superb care se întinde până la mine şi se destramă înainte de a detaila toate farmecile din el. Pot numi fericire aceste extaze şi torturi ce se succed mereu şi aceste potoliri, pentru un scurt timp, în faţa mării?! Scot din toate aceste atâtea emoţii, atât orgoliu de a trăi intens, de a fi în mine un foc cu arşiţele şi palpitările lui! De a se descoperi atâtea lucruri noi, în mine, în vecini şi în natură, atâtea taine, nebănuite. De a avea intuiţii în orişice moment. Simt fiecare nerv întins ca să vibreze la cea mai mică atingere. Dar de o mie de ori îmi simt corpul prea firav ca să suporte aceste zbuciume, şi mă plâng că n-am avut noroc. Şi în ora când mă strecor printre cele câteva corăbii ce odihnesc pe plaja mică şi mă ascund după o cotitură unde nu vin oameni de obicei şi acolo mă întind pe nisip, cu marea şi cerul în faţa mea, şi urlu de disperare şi singurătate, nu pierd conştiinţa de importanţa Cavarnei pentru mine în de-a lungul anilor, cum mă vor purta nostalgiile spre locurile aceste, şi suferinţa că n-o să pot reîncepe identic această viaţă. Iar dacă voi reveni, voi jelui de cel mai mic lucru pe care îl voi găsi schimbat.   Într-un timp, noaptea, marea era superbă. Am asistat cu adoraţie la toate prefacerile lunii, care lumina toată apa, şi fiecare părticică de val scânteia. Era o feerie, şi nu sunt cuvinte pentru a o descrie, nici culori pentru a o picta. Ce contează toate farmecile oferite de o creaţie omenească, o carte genială, un oraş fantastic faţă de minunea ce se desfăşura lângă umilul port… Îmi simţeam tot sufletul în tresărire şi-mi deveneau puerile toate credinţele. Uneori luam barca. Cadâr conducea şi îmi ghicea dorinţele pe tăcute. Lipsa lui de personalitate devenea de un mare folos, căci îl uitam imediat. Luam cu noi patefonul, iar Ioana învârtea arcul şi punea mult timp aceeaşi placă. Am folosit mai ales Concertul al doilea pentru pian şi orchestră al lui Brahms, pianul fiind susţinut de Rubinstein. Când muzica te ameţeşte, când eşti unul din rarii fericiţi care are un astfel de narcotic preţios la dispoziţie pentru necazuri, când ai nevoie de sunete zilnic şi asculţi fără să observi trecerea orelor, atunci spiritul critic nu-ţi mai împovărează emoţiile. Cred că o bucată muzicală îşi are decorul ei (întotdeauna însă în singurătate), şi un concert public o despersonalizează, o abstractizează, o face să-şi piardă din esenţa magică. Poate din cauza aceasta concertele simfonice sau opera apar vulgare. În lume, măsori fragmentele, combini, critici, faci socoteli. Concertul lui Brahms e făcut să fie cântat pe mare, ritmul temelor imită valurile şi printre note se profilează luna. Reluat la Bucureşti, desigur că-şi va pierde farmecul, şi voi constata chiar că e mediocru. Cu Ioana alături, se desfăşurau împrejurul nostru miracole, şi, în acelaşi timp, simţeam palpitând în noi tot ce a fost, tot ce va fi. Dar uneori luam şi pe Hacik, şi atunci lăsam patefonul acasă. În inimă i se chinuiau toate dorurile, şi de pe arcuşul lui acceptam toate romanţele. Aşa, la lumina lunii, misterios, părea o apariţie fantomatică. În clipele acele orice aş fi crezut posibil. Într-o seară am plecat cu barca fără să avem lună. Alte impresii, alte tristeţi, întunericul în straturi groase învăluia pământ şi apă. Seninul apărea sumbru, presărind frică. Pe ţărm toată lumea dormea, numai o luminiţă de la restaurantul lui Mihali mărea prin singurătatea ei spaima. Barcagiu important, în afară de Cadâr, mai e şi Ali. Ioana îmi vorbise de el cu mult înainte, cu entuziasm. — Este uimitor ce viaţă profundă se găseşte în oamenii aceştia primitivi. Ali mă lua cu barca la prins peşte şi stam ceasuri întregi pe mare. Visam, uneori dormeam, mă gândeam la tine. Sau vorbeam. Putea să facă ce voia cu mine, eram în voia lui, n-aş fi avut de nicăieri niciun ajutor. N-a avut curajul, cu toate că i-am simţit tăria ochilor, îmi povestea scene din copilăria lui, planuri de dragoste, de moarte. Am vorbit ore întregi despre moarte cu el. La oraş nu are nimeni astfel de preocupări. Când i-am făcut cunoştinţa, mie nu mi s-a părut un personaj grav. Poate pentru că prezenţa mea îl făcuse mai rezervat, sau pentru că mărturisirile nu se spun dintr-o dată. Părea un băietan şmecher; care ştie să se negustorească când îi cer să ne plimbe pe mare sau să ne vândă guvizi. Ioana nu minţise, dar transformase conversaţia lor după obiceiurile pe care le avusese cu mine, îl silise să vorbească într-un fel, şi sunt chestiuni despre care orice om, când îl întrebi insistent, are de sous ceva. Crease involuntar o atmosferă dintre acele pe care le pricinuiam eu de obicei, după cum la fel încercase să facă şi cu Hacik. Din moment ce erau oameni din alte condiţii sociale, nu i se părea că, iscând astfel de vibraţii, pericolul era mare, şi ar putea să se opuie întregii ei sforţări ce făcea să mă uite. Dar viaţa pe care o ducea acolo pe mare cu un pescar, ore întregi, era exactă, căci aici nu sunt emoţii de interpretat, ci fapte. După ce m-am întors, a redevenit palidă, anemică, obosind iute, adormind imediat ce punea capul pe un căpătâi, mereu bolnavă, incapabilă de o trudă prea mare. Ce crispaţii s-au petrecut în ea în timpul despărţirii?! — Cum ai putut să fii a lui? — Iar începi aceleaşi întrebări. — Sunt evenimente cu care parcă te-ai deprins şi apoi brusc reapar în minte cu aceeaşi intensitate. De pildă, acum îmi închipui cum ţi-ai scos rochia, ciorapii, cămaşa. În ce cameră, în ce stradă? Nu îndrăznesc să te întreb niciodată. Desigur, într-un colţ mai dosnic, căci pe străzile principale vă temeaţi să nu vă văd. Şi eu, care bănuiam totul, nu îndrăzneam să merg decât pe străzile principale, ca să nu vă întâlnesc. Dar când întâmplător mă aflam într-un loc mai singuratic, pe lângă gară îndeosebi, căci veneam săptămânal la Bucureşti, dacă nu găseam tramvai şi mă trezeam în faţa unui hotel misterios, încremeneam de groază să nu coborâţi de acolo tocmai atunci. Dacă era noapte târziu, îmi spuneam că aţi ales ora aceea ca să fiţi mai siguri, imediat după prânz iar mă temeam, căci poate anume alegeaţi această oră neobişnuită la amanţi. De era în timpul mesei, ziceam la fel. Închipuiri diferite, dar chinuri identice. Ce penibil îmi este să fac aceste mărturisiri. Un ungher din Bucureşti devenea pentru un timp oribil, şi apoi, pentru cine ştie ce motiv pueril, mă obseda alt ungher. Sau invers, excludeam fiecare stradă în parte, şi totuşi ştiam că undeva trebuie să se întâmple întâlnirea voastră. Îţi închipui ce tremur m-a cuprins când, pe neaşteptate, cineva  examina lângă mine o hartă a oraşului. Poate erai îmbrăcată cu una din hainele pe care le porţi cu mine. E imposibil să fi aruncat toate cămăşile, toţi ciorapii de atunci. Cu toate că hainele nu erau prea importante, azvârleai imediat totul ca să rămâi goală! Ioana şi-a lăsat capul pe umărul meu, faţa i s-a tras, s-a îngălbenit. Marea ritmează funebru conversaţia. — Nu ţi-am ascuns nimic. Trebuie să mă crezi, căci sunt incapabilă să mint: nici nu-mi dam seama ce se întâmplă cu mine, îmi era egal. Voiam să mă vindec de tine. — Şi atunci de ce mergeai mereu? Te-a sărutat toată, ţi-a strâns sânii, te-a muşcat, mai este vreun colţ nemurdărit? Şi-i spuneai vorbe de dragoste. — Ştia bine că nu-l iubesc. — Şi atunci? Ce rost aveau acestea? Ai continuat până ce m-ai întâlnit din nou, şi acum îţi găseşti scuze! Ca şi cum nu sunt indiferente detaliile, dacă îl iubeai sau nu, şi singurul lucru important este că te dădeai lui. Mereu instinctul de a te scuza, chiar dacă nu poţi răspunde nimic bun la argumentele mele. Ioana, care era fără suflare, deveni brusc rea, cu ochii lucioşi. — Da! Ai rămas acelaşi. Ţi-era egal de-l iubeam sau mă iubea. Toată chestiunea este să nu mă fi dat altuia. Egoism bărbătesc, numai amor propriu. — E omenesc să te doară profanarea cărnii, oricât ai cugeta că alterarea sufletească are singură o importanţă, că trupul este în voia cerinţelor fiziologice. Dar toţi ar proceda ca mine, indiferent dacă ar gândi că procedeul este caraghios. — Numai un bărbat are toate drepturile?! — Cum să-ţi explic asta?… La începutul unei legături de dragoste, bărbatul trebuie să găsească pe femeie fecioară, altfel încep chinurile şi la urmă, poate, despărţirea. În schimb, un bărbat pur e ridicol şi părăsit la prima ocazie… — Stupid… — Discutăm ca şi cum am face generalităţi, şi uiţi că fapta ta mă chinuie zi şi noapte. Tu poţi fi calmă, ai găsit câteva argumente… — De n-aş găsi, măcar uneori, argumente, n-aş putea trăi mai departe. Oh! Tristeţea cu care a spus aceste vorbe ce m-au înfiorat! Avalanşe de păreri de rău au curs în mine: e drept că rareori Ioana găseşte câte o explicaţie şi încearcă pentru un timp să se apere cu ea. Cu atât mai impresionant, căci ştie că încercarea e inutilă, parcă e cel din mijlocul oceanului ce se ţine de o scândură neînsemnată ca să se salveze.   Viky pleca la Cavarna; m-am decis să o întovărăşesc. Ioana nu putea merge pe jos cei patru kilometri sub căldură şi a rămas în port. La despărţire, era tristă, ca şi cum ar fi cutremurat-o o prevestire, ca şi cum făcea un mare sacrificiu rămânând singură. Mă simţeam prea dornic de a schimba atmosfera şi nu puteam renunţa la drum. I-am spus o ultimă vorbă, pe care am căutat să o fac cât mai afectuoasă posibil şi am plecat. La Cavarna am jucat cărţi cu soţii Axente, m-am plimbat pe uliţa principală, prin lumea multă de la ora şase seara, am băut o cafea la o cafenea pitorească şi la urmă, aducându-mi aminte de tristeţea Ioanei, i-am cumpărat prăjituri şi fructe. Când m-am întors în port se făcuse noapte. În întuneric, magaziile apăreau sumbre şi în tăcerea profundă aveai impresia că fantome foşnesc pe pietre. Ne grăbeam, căci abia acum ne dădeam seama cât întârziasem şi o lăsasem pe Ioana singură. Dar Ioana nu era acasă. Ne-am repezit pe plajă, pe pontoane, să o căutăm am întrebat pe Mihali de ea, pe Cadâr, mereu mai înfricoşaţi, chemând-o în toate părţile, însă întunericul oprea orice posibilitate de a ne descurca. Şi atunci, când Viky mi-a spus vorba aşa de paşnică: „N-avem ce face. Să o aşteptăm mai bine în casă“, am început să ţip la ea dezarticulat: — Cum poţi să fii aşa de liniştită?! Ştii ce poate să însemne dispariţia Ioanei? Dar ştii ce se petrece în sufletul ei? Habar n-aveţi, cu toate că o cunoaşteţi de totdeauna şi nu bănuiţi tragedia ce s-a întâmplat între noi doi? Şi că Ioana îmi vorbeşte foarte des de moarte? Tot atunci, ca o stafie, a apărut Ioana. Am leşinat. Când m-am dezmeticit, Ioana a explicat: — Am stat la mare mult timp, fără să-mi dau seama cum a trecut timpul. Nu v-am auzit strigătele din pricina valurilor. Viky a început să povestească amuzată scena mea fără rost: — Închipuieşte-ţi ce copil e!... Ce-o fi gândit Ioana la marginea mării? Pe faţa ei nicio lumină.   Un măgăruş trist şi caraghios face toate treburile oamenilor de aici. Îl vezi de dimineaţa până seara la lucru. Câteodată un răcnet de al lui răscoleşte tot portul. E simpatizat de toţi şi e un veşnic motiv de distracţie. Se povesteşte în glumă că face şi alte servicii: răcneşte numai la anumite ore şi astfel poate fi întrebuinţat drept ceas. În orice caz, la miezul zilei, sunt sigur că o să-l aud şi că o să-mi întrerupă, pentru o clipă, amuzându-mă întotdeauna, mereu o altă stare sufletească, cu prilejul unei discuţii chinuite cu Ioana…   Ce caraghioasă servitoare avem! Bătrânică, îndesată, scurtă, cu picioarele întotdeauna goale, imense şi strâmbe. Dar, cu toate hainele vechi şi scârnave ce atârnă de ea, nu renunţă la cochetărie, orice s-ar întâmpla, şi nici aici, în micul port, unde e aproape pustiu, şi unde noi înşine nu mai avem nicio toaletă, îşi vopseşte şi pudrează obrazul. Bineînţeles, aspectul ei se arată cu atât mai ridicol, căci vopseala fusese pusă prost, nu ascunde nicio zbârcitură şi nu se potriveşte cu mâinile şi picioarele noduroase de muncă. O cheamă Ileana, şi în bătaie de joc o numesc, şi ceilalţi după mine, Hélène. A fost în viaţă foarte sentimentală, doamna şi domnul Axente povestesc de ea multe aventuri, căci au avut-o servitoare 30 de ani în şir, şi când se găsea vreun regiment prin apropiere, soldaţii făceau cu rândul – cu amor mare – prin bucătărie, unde întotdeauna Hélène păstrase un rest gustos de la masă şi un pahar de vin. Într-o zi chiar, şi asta nu de mult, la bătrâneţe, domnul Axente a găsit ascuns sub pat un plutonier, şi când l-a întrebat ce căuta, a mărturisit şoptind: „Venisem la domnişoara Ileana“. Dar nici acum nu s-a cuminţit de tot şi întârzie deseori prin magazii la vorbă cu vreun turc. Turcul oferă guvizi, iar Hélène furnizează farfurii de ale noastre, şi masa se alcătuieşte elegant. Astfel, Hélène a fost servitoarea cea mai cuviincioasă, uitând cu lunile ce are de primit, căci e fără pretenţii, muncind de dimineaţa până seara ca un animal şi luând parte la toate necazurile sau bucuriile familiei. Într-o zi, ca să mă amuz, am făcut cu Viky un plan: Viky a adus o căldare cu păcură caldă pe care o reîncălzea mereu. Urcat pe un scaun, cu un băţ având la capăt legată o cârpă, şi înmuind în căldare, am scris negru deasupra cabinei noastre, spre mândria servitoarei: „VILLA HÉLÈNE”. M-am căznit mai mult decât aş fi crezut, dar la urmă literile păreau etern împlântate pe zid. Cât timp vor dura? N-am încercat oare această glumă neînsemnată numai să prelungesc importanţa mea şi după plecare? Căci orgoliu pueril – am impresia că marea miraculoasă, colinele, cabanele, cerul nu sunt decât creaţii ale imaginaţiei mele, şi mă tem că se va dărâma totul după plecarea mea. Am urcat cu Viky pe Ciracman. Ioana n-a venit cu noi, căci o oboseşte cel mai mic drum anevoios. Şi poate că-i era dor să rămâie măcar două ore singură sau poate că eu îmi închipuiam că îi era necesară această singurătate, căci mă atrăgea perspectiva din vârful Ciracmanului, sau posibilitatea de a face o plimbare numai cu Viky, fără nicio intenţie de flirt, numai cu satisfacţia unui bărbat însurat făcând o escapadă inofensivă (căci consideram legătura dintre mine şi Ioana ca ceva oficial). Ioana n-a avut curajul să mă reţie. Urcatul l-am făcut fiecare după temperamentul său, eu agitat, prea în urmă sau prea înainte, cu momente de osteneală şi de ambiţii care învingeau osteneala, cu ochii lucioşi, faţa uscată, mâinile crispate. Viky, cu mersul egal, identic, orice piatră neaşteptată sau ridicătură i-ar fi ieşit în cale, pornită parcă să facă înconjurul lumii, pe un drum simplu care nici nu merita să fie băgat în seamă, rămânând mereu graţioasă, zâmbitoare, discutând cu acelaşi farmec şi uşurinţă, doar cu câteva broboane de transpiraţie pe frunte şi pe braţe. Ajunşi sus, se desfăşura înaintea noastră o magnifică panoramă asupra mării. Spaţiul cam sţrâns în port din pricina golfului, se deschidea acum fără margini. Am căutat să întreţin o conversaţie „burgheză” cu Viky, ca să demonstrez că-i sunt prieten bun, că nu sunt omul ciudat pe care îl bănuiesc ceilalţi, şi poate din instinctul meu de a voi să scot la suprafaţă, în omul care pare cel mai superficial şi mai preocupat da evenimentele neînsemnate ale zilei, câteva spaime. (Cât e de mare perversitatea?!). — Şi ţi-e frică, Viky, de ce o să se întâmple cu tine mai târziu? — Fără îndoială. — Şi te gândeşti des la asta? — Foarte des. — Eşti aşa de zâmbitoare toată ziua, că n-ai bănui că ai şi frici. Iartă-mă că-ţi vorbesc fără înconjur, dar vreau să fiu sincer. Nu trebuie să iai omul după aparenţe. Şi apoi, aici îmi place să fac cât mai mult baie în mare, şi orice tovarăş este bun. Dealtfel, sunt toţi foarte drăguţi cu mine. Altceva nu mă interesează. — Într-adevăr, viitorul tău este neliniştitor. Nu văd de ce eşti studentă în drept. Dreptul e destul de greu pentru băieţi. Nu te sfătuiesc să-ţi faci nicio iluzie, nu eşti obişnuită să te lupţi prin tribunale. — Închipuieşte-ţi! Ioana voia neapărat să mă fac doctor veterinar, căci acolo s-ar putea pătrunde mai uşor! Am râs amândoi. Ioana prindea deseori din aer câte o idee năstruşnică, fără nicio legătură cu realitatea, şi apoi voia să o transmită altcuiva, cu orice preţ, despotic. Vorbea atunci cu atâta flacără, aduna dintr-o dată cantităţi de argumente, o enerva orice replică, se chinuia, încât, din milă pentru frământarea ei, sau convins în clipa aceea prin convingerea ei, acceptai orice. (Şi faţă de tine însuţi nu voiai să admiţi că nu eşti în stare să-ţi trăieşti viaţa şi în salturi mai forţate, fără prudenţa burgheză şi logica măruntă a celor mediocri. În orice om se găseşte o veleitate de a porni în lume şi a descoperi un continent.) În cazul acesta planurile Ioanei luaseră o înfăţişare amuzantă, căci era comic să-ţi imaginezi pe graţioasa Viky, cu surâsul înflorit, cu hainele nostime de veritabilă pariziancă, cu silueta delicioasă, vindecând o vacă sau un cal. Noroc că Ioana nu-şi susţine planurile ei multă vreme, şi, dealtfel, dacă eşti, într-adevăr, înţelept şi ţi-e milă de sufletul ei, trebuie să o laşi să vorbească şi să o aprobi, căci dacă nu e vreo hotărâre de luat imediat, renunţă curând singură la ea şi uită chiar ce-a susţinut cu atâta tărie sau râde cu ceilalţi de ridicolul planurilor. Din toată discuţia rămăsese să o ironizăm pe Viky (cu atât mai mult, cu cât, nu prea personală, Viky se sugestionase cu adevărat la un moment dat), şi, cum la Bucureşti a rămas multă vreme neterminată Facultatea veterinară, să-i cerem mereu relaţii. — În definitiv, e tristă soarta tuturor fetelor care cred într-o dragoste cinstită, educate în felul acesta. Când te gândeşti că viitorul tău bărbat, adică acela care va fi mai important în viaţa ta, în toate obiceiurile tale, se găseşte undeva… Acela care trebuie să te facă pe tine fericită! Iar tu nu ştii încotro să te îndrepţi, pe cine să alegi, şi se poate să te înşeli chiar dacă ai fi sfătuită de oameni pricepuţi. Căci cum poţi cunoaşte un om în amănunt când îi încredinţezi o fiinţă scumpă sau cum poţi să fii sigură de evoluţia lui viitoare? — Aş vrea să găsesc un bărbat pe care să-l iubesc şi să mă iubească, să se îngrijească de mine şi să mă înveţe, să-i fiu soră, amantă şi soţie… — Bravo, Viky! Şi un şirag de copii atunci… Tonul serios se transformase într-un zâmbet. — Nu m-am gândit chiar aşa de departe… Aşa gândeşte Viky, căci aşa gândise mama, bunica şi străbunica ei. Dar, desigur, dacă viitorul va fi puţin variat, nu se va întâmpla nicio nenorocire.   Într-o zi, într-o magazie, şi-a făcut apariţia o nouă familie, compusă din mai mulţi tineri, care dimineaţa invadau plaja. Viky deveni curând prietenă cu ei. Dintre toţi, am desprins două fete, şi te întrebai ce caută împreună, atât era deosebirea de mare. Una gravă, întunecată la faţă, fără un surâs, cu un profil bărbătesc, cu haina lipsită de orice ornament, vorbind puţin, despărţindu-se tot timpul de ceilalţi; nici nu ştiu unde îşi petrece timpul, căci n-am văzut-o decât de două ori, noaptea, singură, la capătul unui ponton. Dau relaţii despre ea mai mult după explicaţiile lui Viky, subliniate de laudele Ioanei. Cealaltă are gura mărită de atâta râs, vorbele ei se aud în tot portul ca un clopoţel de cinematograf, şi vorbeşte mereu cu gesturi insuportabile de copil răsfăţat, dând impresia că e la dispoziţia oricui. Câteodată râsul ei strident şi vulgar străbate spaţiul ca o împuşcătură, e suficient să alunge toate emoţiile şi să anihileze puterile mării şi ale cerului. Are un nume de familie neobicinuit, inventat parcă anume pentru dânsa. O cheamă Ţurai!   Am primit o vizită de la Balcic, vărul fetelor, Charles. Foarte ciudat acest Charles, şi Ioana povestea despre el lucruri senzaţionale. Un om de vreo treizeci de ani, în care vezi mai ales sprâncenele îmbinate, ochii lucioşi şi dinţii mari, laţi, despărţiţi, apărând la cel mai uşor zâmbet. Fusese prin Rusia chiar după venirea bolşevicilor, hoinărise prin Germania, avusese o mulţime de aventuri, încercase o mulţime de meserii, între măturător de stradă şi artist de varieteu. Ioana pretinde că Charles este de o sezualitate extraordinară şi că toate istoriile ce le povesteşte, inepuizabil, s-au întâmplat cu adevărat. Femeile, când voia el, nu-i puteau rezista; ştia să le decidă imediat şi să le lase apoi fără mari complicaţii. Era întotdeauna periculos să rămâie singur în tovărăşia unei fecioare, căci nu se putea conta pe el. Aceste lucruri puteau fi adevărate, dar puteau fi exagerate de Ioana, deoarece se potriveau perfect cu fantezia ei, ce ştie să mărească până la grandios un fapt puţin însemnat. O altă certitudine a Ioanei, pe care insista deseori, fără să admită îndoială, făcea din Charles un tuberculos. Nu se vedea deloc asta, trupul lui părea voinic, nu tuşea, nu se plângea de nimic. Dar îmi spuneam că Ioana trebuie să cunoască mai bine secretele familiei, şi acesta nu putea fi decât un adevăr transmis direct de unde îl aflase. Sau poate că şi acum brodase numai ca să explice acea senzualitate extremă. Bineînţeles, Ioana era de bună-credinţă în tot ce pretindea, căci n-a minţit niciodată şi nici nu se pricepe să mintă. E amuzant de văzut această femeie atât de inteligentă ce puerilă e când încearcă vreo minciună. Complică, se supără, argumentul ei pare tot mai neverosimil şi la urmă avem scandal. În orice caz, atâtea îmi povestise Ioana despre Charles, încât îl priveam cu curiozitatea cu care priveşti la iarmaroc un fenomen, vreun animal sălbatic, şi stăteam cu toţii în preajmă, îngrijaţi să nu se întâmple cine ştie ce nenorocire, cu toate că Charles povestea nevinovat, afabil, amestecând graţios, în tot timpul discuţiei, cuvinte franţuzeşti, ceea ce îl făcea să samene mai mult a artificial june de salon de provincie. Charles a adus cu el atmosfera mondenă, falsă, a Balcicului, fie că Balcicul pe timpul acesta, cu lume multă, cu ţipete, cu agitaţii, cu diverse distracţii, e artificial, fie că Charles, cu temperamentul lui uşuratec, nu ştia să desprindă decât ce e frivol de acolo şi a împrumutat el însuşi frivolitate unui loc grav. La Balcic, la club, se dansa, şi veniseră câteva dudui care se pricepeau foarte bine să danseze; pe plajă se făceau tot felul de jocuri până noaptea târziu; „Vila reginei” era demnă de vizitat („Să am şi eu o astfel de vilă, se serait une folie”), madame Ionescu îi pune coarne bărbatului său şi el habar n-are… c’est à se tordre… a venit la Charles o fetiţă de 15 ani şi l-a rugat să-i ia fecioria… A avut câteva succese monstre… să vezi… — Şi Arabella? Arabella era metresa lui de multă vreme şi alcătuise cu dânsa aproape un menaj (dar cu despărţiri mari, semănând aproape definitive). Ioana povestea despre ea lucruri uimitoare şi, cu toată viaţa ei de câine al nimănui şi cu aparenţe uşuratece, o socotea drept cea mai serioasă femeie din câte a cunoscut. — Arabella e drăguţă, ne mai certăm, ne mai împăcăm, poate o să ne despărţim până la urmă. E ciudată. I-am pierdut toţi banii pe care îi primeşte lunar, într-o seară, la cărţi, fără măcar să o întreb, şi n-a spus nimic. În schimb, îmi face scandal pentru chestiuni complect neînsemnate. De pildă, îmi place să mă scol dimineaţa de tot, să mă instalez la fereastră pentru câteva ore şi să mă uit la mare; ea turbează în pat, nu mai doarme şi începe o discuţie stupidă, care îmi alungă toată liniştea. Ce concluzie va scoate Ioana mai târziu din vorbele acestea? Cu ce frenezie (reproş deghizat către mine) va face portretul femeii care acceptă orice sacrificiu pentru bărbatul iubit, dar îi este intolerabil să fie părăsită – şi în cazul acesta, din culcuşul cald unde ea se simţise atât de bine, când, prin somn, simţea corpul lui întins în lungul corpului ei, căldura pielii alăturate – şi nu putea să fie fericită când el se ducea, pentru oricât de scurt timp, oricât de aproape, şi pentru orice motiv inofensiv! Dar pe mine în clipa aceea mă preocupa altceva, în legătură cu obsesiile mele. Făceam remarce asupra ciudăţeniei omeneşti, căci Charles era capabil în acelaşi timp să povestească scene picante, să se amuze la nesfârşit, să aibă o mie de întâmplări galante, să presare suferinţe fără niciun regret, şi totodată să simtă nevoia imperioasă de a privi îndelung, singur, odată cu răsăritul soarelui, neliniştele mării. Când i-am spus mai târziu uimirea mea Ioanei, ea s-a revoltat. — Îmi vezi şi tu tragedia! Mie mi-a sugerat imediat povestea lui viaţa noastră, şi tu te-ai gândit la preocupările tale, fără nicio legătură cu mine. Şi, cu o infinită tristeţe: Nu mă iubeşti. — Mă chinui îngrozitor din pricina ta tot timpul, asta nu e dragoste? Dar Ioana arăta în clipa aceea aşa de nenorocită, că n-am mai putut continua discuţia gravă, în care nu voiam atât s-o conving pe dânsa, cât să mă clarific pe mine. Am utilizat consolări facile, jurăminte copilăreşti, glume şi am izbutit, ca de obicei, să o calmez puţin, căci este în natura omenească instinctul de a te reface în orice chip, de a te consola de un motiv serios printr-un mijloc facil, de pildă, de a fi încântat că de mortul tău scump lumea vorbeşte de bine. Ştiam însă amândoi că discuţia nu fusese decât suspendată pentru puţin şi că, şi unul şi celălalt, împinşi de fatalităţi interioare, vom reîncepe-o la prima ocazie, cu aceeaşi crispaţie şi tot aşa de zadarnic. Uneori Charles se arăta uimitor, erou de legendă, parte abia ruptă din natură. Impresia a fost mare când într-o noapte feerică, cu lumina lunii împrăştiată pe toată marea, cum nu aveam barcă la ţărm, s-a dezbrăcat şi a înotat până la barca lăsată de Cadâr la 2 km în larg, a desprins-o, a adus-o la pontonul unde îl aşteptam şi, aşa ud, cu toată răcoarea serii, cu toată boala care îl mâna, ne-a plimbat până la prima rază de soare. Apoi, după ce ne-a lăsat din nou pe ponton, a dus barca la locul ei, ancorând-o din nou, şi s-a reîntors înotând. În noaptea aceea, gol, strălucitor, sub razele lunii, Charles a apărut superb.