Ileana Vulpescu

Ca să-ţi fie draViata, viata, legata cu ata de Ileana Vulpescug să trăieşti trebuie să iubeşti oamenii. Să-i iubeşti. Măcar câţiva într-o viaţă. Mila nu-nseamnă drag de viaţă. E-o coardă a cărei vibraţie te face să navighezi prin viaţă, punându-te-n locul semenului pe care-l judeci. Îl judeci, încerci să-l înţelegi, îi ierţi multe. Asta nu-nseamnă că-l şi iubeşti. Poţi fi dispus chiar să-ţi dai viaţa pentru un semen al tău, fără să-l iubeşti. Ai da-o chiar cu voluptatea de-a scăpa de ea. De-a trece pe-un tărâm al unei sperate neştiinţe totale, a unei linişti netulburate. Câţi oameni nu şi-ar dori să se culce seara şi să nu se mai scoale dimineaţa. Cele mai cumplite inspiratoare ale acestei dorinţe sunt bolile fără speranţă de vindecare, boli chinuitoare, echivalente ale unei neîngăduit de lungi agonii; şi singurătatea. În privinţa trupului – cu grave repercusiuni asupra sufletului. Momentul când îţi dai seama că n-ai avut pe cine să iubeşti într-o viaţă înseamnă începutul agoniei sufletului, agonie ce se reflectă mai întâi într-un cenuşiu amorf al ochilor – ei îmbătrânesc primii – într-un rictus al gurii, pe care-ţi trebuie mult exerciţiu în oglindă pentru a învăţa să-l ascunzi. Această agonie sufletească se reflectă într-o îmbătrânire fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieţi, te schimbă de azi pe mâine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe. De obicei, oamenii-şi fac spaime cu privire la un viitor cu semne sumbre în prezent. Suzana nu şi-ar fi-nchipuit că un om îşi poate-afla spaime într-un trecut tern, lipsit de bucurii în mare parte, dar şi de catastrofe. Nu şi-ar fi-nchipuit că lipsa dragostei de oameni, de mulţi oameni, într-un trecut mort şi-ngropat, putea fi temei de spaimă. O viaţă ca o-ncăpere goală, cu pereţii coşcoviţi. «Trecut mort şi-ngropat». Expresia trebuie să fi datat de pe vremea când la români nu se pomenea de incinerare. Altminteri, de ce nu: «trecut mort şi făcut scrum ori cenuşă?». Scrum şi cenuşă, cum spera ea s-ajungă-n câteva zile, dacă Dumnezeu voia să le-arate un semn de bunăvoinţă, ei şi lui fiu-său, Mihai. «Semn de bunăvoinţă!», de parcă s-ar fi aflat la un ghişeu, în faţa unui funcţionar public! «Tendinţa omului de-a transpune totul în mărunţişul nostru de viaţă». Şi cum să fi gândit despre Dumnezeu pentru a nu reduce legătura cu El la dimensiunile mediocre, umane? «Bunătatea, mizericordia Lui?». Spera ca Dumnezeu să şi le manifeste curând faţă de ea. Mult mai important era altceva: Cel de Sus să-şi manifeste bunătatea asupra lui Mihai, fiindcă ea se simţea tot mai vinovată că adusese pe lume acest copil nelegitim, adică «fără tată» în certificatul de naştere. Cât ea fusese în putere şi dăduse pe brânci lecţii de matematică şi de fizică, Mihai nu se-arătase frustrat de lipsa unui tată. Boala maică-sii îi trezise brusc nemulţumirea copilului fără tată, nemulţumire transpusă în reproşuri pe-un ton dur şi mai ales de zeflemea: «Unde ţi-e, cucoană, bărbatul să te poarte-n cârcă pe la doctori?». «Ai fi putut să ai un tată legitim care să moară şi să-ţi lase o pensie mai mică decât trei-patru meditaţii de-ale mele. Sau şi mai bine – unul plecat peste mări şi ţări, unul care să nici nu-şi mai aducă-aminte că are undeva un copil; ori, ca supremă grijă, să-ţi trimită din an în Paşti câte-o fotografie cu nişte canguri ori cu peisaje exotice». «La patruzeci şi doi de ani, copil îţi trebuia şi încă din flori?! La câtă minte ai, mă mir cum dracu’ de-i faci pe „meditaţii” ăştia de intră prin facultăţi!». «Cu-aceeaşi minte şi pe tine te-am făcut cibernetician. Te rog să mă ierţi că te-am adus pe lume. Eu n-am să mi-o iert nici pe patul de moarte». «Oho, începem iară cu moartea, ca să impresionăm auditoriul! Mai bine fă-mi nişte sendviciuri că azi stau până seara la firmă». Cuprinsă de spaima femeii singure care se-apropie de perioada infertilităţii, făcuse acest copil ca să nu rămână fără nimeni pe lume. Îl făcuse din dragoste, nu numai din panică. Iar acum se simţea mai singură decât catapultată într-un pustiu. Şi cel mai greu de-ndurat îi era să descopere că, deşi se spune că sângele apă nu se face, ea îşi simţea propriul copil mai străin decât primul om întâlnit pe stradă. Sângele apă nu se face, dar se face venin. O ardeau remuşcările că dăduse viaţă unui copil căruia, cum se dovedea, izbutise să-i aducă doar nefericire. Nefericire pe care boala o târăşte după sine în orice familie şi cu-atât mai mult când familia e compusă doar din doi inşi; acolo unde grijile toate şi belelele cad în spinarea celui sănătos. Îi venea greu să-l acuze pe Mihai de lipsa unei elementare mile faţă de ea ca mamă, bună-rea, care se străduise cum ştiuse mai bine să-l înveţe două limbi de circulaţie şi să-l mai dea şi la şcoala germană, ca element în plus pentru reuşita lui în viaţă. Numai Suzana ştia cât o costaseră meditaţiile de germană pentru copilul ăsta, ea nerupând o boabă nemţească. Mama Suzanei, bunica lui Mihai, îl ajuta cât de cât cu amintirile ei de germană, din cele patru clase de liceu făcute la călugăriţe. Pe vremea Marioarei Mănoiu, mama Suzanei şi bunica lui Mihai, când cineva spunea «am învăţat la călugăriţe» era limpede că la unul dintre pensioanele ţinute de călugăriţe catolice. Tatăl Suzanei învăţase germana în liceu, dar nici timp n-avea să se ocupe de nepot şi nici talent pedagogic. La terminarea liceului, băiatului îi venise ideea să meargă la Filosofie, nemulţumit de răspunsurile pe care, faţă de marile probleme ale Lumii, ale Omului, i le oferea viaţa curentă. «Dragul mamei, învaţă o meserie din care să ai ce mânca şi pe urmă n-ai decât să faci filosofie, sociologie…». «Numai la mâncare trebuie să-i stea omului mintea? Preocupări mai înalte nu poate să aibă?». «Dac-ai şti cât de greu câştigă unii pâinea…». «Vrei să-mi scoţi pe nas cât ai muncit tu pentru mine, ce sacrificii nemaipomenite ai făcut ca să mă creşti singură?». «Vreau să-ţi spun că averi nu-ţi las, neamuri de-ajutor – nu, relaţii sus-puse – ioc. Şi-atunci, să te-ndemn, du-te, mamă, la Filosofie, ca s-ajungi, în cel mai fericit caz, asistent sau cercetător, cu-o leafă de doi bani? Asta să te-ndemn? S-ajungi muritor de foame după ce n-oi mai fi eu?». «Da! Cu tine se sfârşeşte pământul!». «Se sfârşeşte o sursă de bani; pământul încă nu dă semne de ducă!». Proastă cum era de când o făcuse mă-sa, nu i-a mai pomenit că o leafă de asistent nu i-ar fi ajuns nici pentru benzina „Daciei” şi nici pentru ţigări. Însemna să-nvenineze şi mai mult relaţiile dintre ei. Ce să-i mai pomenească lui Mihai şi de „Dacia”, care, oricum, îi crea complexe de inferioritate printre colegii cu mărci de peste cinci sute de milioane, ba chiar de miliarde. Mihai se simţea la marginea noii societăţi, cea în care crescuse, născut fiind în 1982. Degeaba încercase Suzana să-i inculce cât de cât un spirit de modestie. «Uită-te mereu la copiii care-n recreaţii n-au nicio felie de pâine, nu la ăi cu şuncă de Praga şi cu salam de Sibiu». Când făcea şi ea rost, până-n ’89, de banane sau de portocale, i le dădea să le mănânce acasă. Ea, taică-său şi maică-sa nici nu se-atingeau de ele: «ca să aibă copilul»; dar, ce e drept, nici copilul nu se gândea să le-ntindă şi lor o bucăţică. «Mamă, dă-mi şi la şcoală o banană». «Dacă ai avea atâtea banane cât să-i poţi da fiecărui coleg al tău o felie cât degetul, ţi-aş da şi banană. Dar ca tu să mănânci şi altora să le lase gura apă, asta nu. Ia un măr». Dacă maică-sa şi taică-său ar mai fi trăit şi povestea cu banana s-ar fi repetat, în loc să-mpartă banana-n patru, cum ar fi fost pedagogic, Suzana tot «copilului» i-ar fi dat-o şi azi întreagă. Egoismul este intrinsec fiinţei umane, dar când îl mai şi cultivi prin asemenea educaţie, la ce să te-aştepţi? Când boala îl face pe om să-şi dorească singur moartea, de ce să te mire că i-o doresc şi ceilalţi? Unii chiar din milă creştină, alţii pentru a scăpa de-o grea povară pe care obosesc s-o tot poarte. Maică-sa, Marioara Mănoiu, treisprezece zile mai trăise după operaţie şi ei, Suzanei, tracasată între gospodărie, meditaţii şi spital i se păruse cel mai cumplit calvar. Era limpede că prin moartea maică-sii pierdea singurul sprijin ce-i mai rămăsese. Şi totuşi, când speranţa unei vindecări a bolnavei şi revenirea la o viaţă normală (normală în sensul mersului la closet pe propriile picioare), când speranţa asta nu mai existase, moartea mamei i se păruse o imensă uşurare. Marioara Mănoiu îşi luase lucrurile de moarte într-o sacoşă, la spital, şi i le-ncredinţase unei infirmiere. La ultima convorbire cu Suzana o rugase s-o incinereze. «De ce, mamă, când avem loc la Bellu?». «Fiindcă, după tine n-o să mai fie cine să-ngrijească mormântul». «Dar Mihai?». Maică-sa o privise, zâmbindu-i ca unuia slab de minte şi dăduse o pagubă dintr-o mână descărnată şi-nvineţită de perfuzii. «Suzana, mamă, n-am fost noi două cele mai apropiate fiinţe, dar mă gândesc ce singură-ai să rămâi după… Acuma, du-te-acasă». De când murise maică-sa şi de când simţea cum se-apropie şi ea de sfârşit, în minte-i veneau mereu, ca o melopee mângâietoare, nişte versuri de Bacovia, care ei, la tinereţe îi aduseseră doar o adiere de tristeţe ce se risipea în depărtări, versuri destinate de poet unei femei. Acuma le simţea lipite de suflet, ca pielea de trup. Le simţea ca promisiunea unei haine calde pe timp de îngheţ: «Ascultă, tu, bine, iubito, Nu plânge şi nu-ţi fie teamă. Ascultă cum greu, din adâncuri, Pământul la dânsul ne cheamă». I le şoptea la ureche bătrânului ei câine, un retriever auriu care-mplinise şaptesprezece ani, echivalentul a optzeci şi patru de ani umani. Ea, om, ar fi trebuit să-mplinească şaizeci şi şapte. Spera să nu-i mai apuce. Pentru ca să-l scutească pe fiu-său de prezenţa a două epave, dacă-l punea la socoteală pe Oro care, obişnuit să-şi facă nevoile într-un anumit loc din curte şi numai acolo, nemaiavând cine să-l coboare îndată ce se cerea afară, abia târându-şi picioarele, nemaiputând să se ţină, transformase scara între etajul lor şi parter într-un amestec de urină cu fecale, ceea ce pe Mihai îl scandaliza şi-l făcea să-şi debiteze toate grosolăniile cu putinţă, iar pe eventualii solicitanţi de lecţii de fizică şi de matematică să se lipsească de competenta profesoară Suzana Mănoiu. Dealtminteri, cum abia mai sufla, ce lecţii ar mai fi putut ţine? «Ai putea foarte bine să mai câştigi un ban dacă n-ar fi pacostea asta de câine», conchisese Mihai, uitând cât şi-l dorise pe Oro şi cum se mândrise cu el la-nceput, până se-nvechise jucăria. «Oro, splendoare, Oro, iubire» ajunsese «pacostea» de azi, cum şi Suzana ajunsese din «mama mea dragă şi ştiinţifică» o biată bătrână fără bărbat care s-o poarte pe la doctori, doctori unde se purta singură, în speranţa că aveau să se termine şi drumurile astea ce-i făceau viaţa şi mai amară, cu aşteptatul pe la uşi, printre nenumăraţi amărâţi ca şi ea. Îşi dorea demult să se termine cu-o viaţă în care singurele vorbe bune le auzea de la prietena şi fosta ei colegă de primară şi de liceu, Sanda. Cât fusese internată la Fundeni, cu by-pass-urile, singura care venise la Suzana zi de zi (străbătând cel puţin treizeci de kilometri – dus, treizeci – întors, cu trei-patru mijloace de locomoţie), cine altcineva să fi fost decât buna samariteancă Sanda? Pe care numai Dumnezeu o putea răsplăti pentru cât bine făcuse la viaţa ei, o viaţă-n care n-avusese parte de răsfăţ, ci numai de boală şi de câţiva bocanci în gură, bine simţiţi: la două din noapte se trezise dată afară din casă de fostul ei soţ, dată afară cu un copil de doi ani. Şi la nenorociri de la natură – cutremure, inundaţii – primii care sar în ajutorul sinistraţilor sunt săracii, amărâţii. Rar, oameni sănătoşi care să-i creadă bolnavului. Rar, bogat care să-i creadă săracului. De când lumea şi pământul. Până-n ’89, frigul din case, cozile nesfârşite la «cote» şi la mărfuri la liber, împărţirea societăţii în «noi» şi «ei» însemnaseră totuşi, coeziune, măcar în rândul celor din categoria «noi». După ’89, coeziunea asta se destrămase. Opţiunile politice destrămaseră prietenii de-o viaţă, între oameni care nu-şi câştigau pâinea din politică. Sărăcia şi frigul nu mai însemnaseră elemente de coeziune. O pâclă deasă coborâse asupra tuturor, întunecându-le sufletul şi crescându-le potenţialul de ură şi de egoism. În comunism, lipsurile şi frigul îi apropiaseră pe oameni. După ’89 nu se putea vorbi de lipsa lipsurilor şi nici de stat, de-atâta căldură, în maiou şi-n chiloţi iarna, prin blocuri. Începuse boala micro-centralelor de apartament şi-a economiei libere şi silite doar de socotelile făcute pe hârtie cu creionul, urmând principiul lui Colbert, ministru al lui Ludovic al XIV-lea, şi-anume întinsul pe măsura plăpumii: adică să nu cheltui mai mult decât câştigi. Realitatea, cu-o inflaţie de cocă dospită, obliga mai toată lumea la asemenea socoteli, fără să fi auzit vreodată de Colbert. Când Suzana plecase din spital, profesorul îi recomandase odihnă; iar ca exerciţiu fizic – plimbarea de voie, cu pas domol, evitarea stresului, a enervărilor, a excesului de căldură, deci a caniculei, şi a frigului, care nu fac bine nimănui, mai ales cardiacilor. Ea ascultase ca la biserică sfaturile profesorului, ştiind din capul locului că n-avea cum să le urmeze. «Şi când vă reveniţi complet după operaţie, umblăm şi la carotidă». Îi mulţumise profesorului, îşi luase rămas-bun de la asistente şi de la infirmiere, în timp ce Sanda îi adunase lucrurile într-o sacoşă. Un vecin al Sandei, samaritean milostiv şi acesta, le dusese cu maşina lui de la Fundeni la Suzana acasă. Mihai tocmai se afla prin Banat, trimis de firma germană la care lucra, ceea ce-l scutise de-a se învoi de la serviciu, învoire ce-ar fi-nsemnat o neplăcere personală, nemaivorbind de cea a şefilor lui. În casă, fiu-său nu dădea bani decât pentru întreţinere, pe din două cu Suzana, şi-şi cumpăra mezeluri pentru sendviciurile lui şi numai ale lui. «N-ai putea să dai şi tu ceva în plus, Mihai?». «Dau destul. Ca un colocatar civilizat, îmi adun şi eu bani de-o maşină ca lumea. Doar n-o să merg cu hârbu-ăsta de „Dacie” pân’ la adânci bătrâneţi?». «Hârbul» avea cinci ani vechime. Sanda îi făcea Suzanei cumpărăturile din banii ei, pe care-i vedea înapoi când primea Suzana pensia. Şi măcar de s-ar fi putut recompensa în vreun fel faţă de Sanda, care-o pusese să jure că nu-i lasă, după moarte, niciun lucru, propria-i casă fiind depozitară de obiecte ale unor generaţii de intelectuali înstăriţi. Se simţea atât de abuzivă şi de vinovată faţă de fiinţa asta milostivă, pe care n-o dădeau afară din casă nici sănătatea, nici banii. Şi nici măcar nu se număra printre cei care n-au ce face cu timpul. Dacă nu ţi-e obrazul chiar de toval, nu se poate să nu te roadă jena de-a nu răspunde cu nimic faţă de eforturile cuiva căruia-i ceri şi-i tot ceri. Iar când se gândea că dacă n-ar fi preocupat-o numai viitorul lui fiu-său ar fi putut să ducă o viaţă de cucoană, în sinea ei îi era şi mai ruşine de Sanda. De-a lungul prieteniei lor de-o viaţă, Suzana n-o-ndatorase cu nimic pe Sanda: în afară de-un umăr pe care aceasta să-şi fi plâns amărăciunile. Ce-nsemna s-auzi o poveste tristă şi revoltătoare, să-ncerci să usuci nişte lacrimi cu-o vorbă bună? Ce-nsemna pe lângă bătutul Bucureştilor pe din patru, la spital, şi pe din două, încărcată cu sacoşe de mâncare pentru ea, Suzana, pentru fiu-său (care, cum deschidea seara uşa, întreba «ce e de mâncare-n casa asta?») şi pentru amărâtul de Oro (care era tot mai trist şi mai neputincios)? Oro uitase şi să mai dea din coadă, stătea într-un colţ cu-o privire din care pierise orice curiozitate. Un bătrân ca toţi bătrânii care-au trăit tot, au văzut tot şi pe care nu-i mai interesează nimic. Doar când venea cu greu înapoi în casă, după ce se scăpase pe scară, păşea agale spre colţul lui, îşi punea botul pe labe, închidea ochii şi ofta. Pe Suzana o podidea plânsul de fiecare dată. Se ducea lângă el şi se-apleca – deşi n-avea voie – şi-l mângâia şi-şi lipea capul de urechile lui şi-i şoptea: «Oro, sufletul meu, mai rabdă că nu mai avem mult şi scăpăm». Apoi se ridica de lângă Oro, care-i lingea mâna în semn de recunoştinţă. Şi o remuşcare îi trecea Suzanei nu numai prin suflet, ci întocmai ca un curent prin tot corpul. «Doamne, cum îi pot promite lui Oro că scăpăm? Eu îmi pun speranţa în operaţia de carotidă, operaţia mântuirii, dar el, el cui rămâne?». Suzana demult gândise că soluţia cea mai bună era să-şi ia zilele. Ştia şi cum. Aflase-n spital, fără să vrea, la Reanimare. Aflase cum se poate produce o embolie. Dar nu voia să-i lase fiului ei apăsarea unei răzbunări, fiindcă, după cât văzuse ea în viaţă, orice sinucidere seamănă a învinuire pentru cei care-ţi rămân în urmă. Cât de nepăsător şi de brutal în vorbe era fiu-său, şi cât nu-i dădea niciun ajutor, ea i se considera îndatorată şi dincolo de moarte. Abia aştepta operaţia de carotidă – salvarea ei. O ieşire onorabilă din viaţă care să nu lase peceţi întunecate în urmă. Dar Oro? Dac-ar fi murit înaintea ei i-ar fi făcut mai uşoară plecarea din lume. Cui îl lăsa pe Oro? «Doamne, învaţă-mă ce să fac?». Pe vremea lui Dej, o colegă de liceu a Suzanei, grecoaică, izbutise să plece în Grecia, prin mari intervenţii ale unor rude influente în ţara lor şi cu. Mare dare-de-mână. Colega asta, Elení Carianopol, nemăritată, avea ca singure neamuri în România un văr-primar şi pe nevasta lui, iar ca partener de viaţă o superbă căţea dog arlechin. Oameni ocupaţi, care plecau dimineaţa şi mai veneau seara acasă, verişorii Elenei aveau ca mijloc de destindere alpinismul. În nicio duminică nu stăteau în Bucureşti. Pe vremea când plecase Elení Carianopol în Grecia, nu se puteau scoate, la emigrare, animale din România. Dacă mamă-sa n-ar fi protestat, Suzana ar fi luat-o la ea pe Nora, căţeluşa Elenei. Când îşi văzuse actele de plecare în regulă, Elení îi spusese Suzanei că avea să roage un prieten doctor s-o eutanasieze pe Nora. «Doamne, Elení, cum să omori splendoarea asta de câine care are doar patru ani? Chiar nu s-o găsi nimeni căruia s-o laşi?», se-ngrozise Suzana. «Draga mea, ar suferi atât de mult fără mine încât… E ca şi când mi-aş omorî copilul, dar decât s-o las cu sufletul fript, mai bine…». După ce-o eutanasiase pe Nora, Elení plecase de-acasă la nişte prieteni. Suzana o condusese la aeroport. Mai mult se priviseră decât vorbiseră. Când se-mbrăţişaseră de despărţire, Elení pusese capul pe umărul Suzanei şi-i şoptise: «Dac-ai şti cu ce inimă plec… Nu cred c-am să pot uita vreodată. Dac-aş putea să mor acum…». Se desprinsese de Suzana, îşi luase rămas-bun de la verii ei şi plecase ţinând mâna cu paşaportul complet întinsă, ca-n transă, ca o somnambulă. Venise-n vizită-n România peste patru ani. Era tot singură şi-n Grecia. «N-ai găsit niciun om de care să te legi? Să te măriţi, să ai copii?», o-ntrebase Suzana. «Nu vreau să mă mai leg de nimeni, de nicio fiinţă. Nu mai am putere să sufăr. De-atunci, de când…», şi-o podidiseră lacrimile. «Nu mai am putere să sufăr Suzana, şi nici curaj. Nu vreau să-mi mai umplu sufletul de lacrimi şi nici să plângă cineva după mine. Îmi câştig o pâine, umblu prin lume, să văd, s-aud, să aflu. La urma urmei, ce se-alege dintr-o viaţă de om?». «Chiar, ce se-alege?», se gândea acuma Suzana, după atâţia ani de când n-o mai văzuse pe Elení. Ea nu fusese nici măcar până-n Bulgaria. Iar Pământul avea cinci continente. De când se instalaseră societăţile de televiziune prin cablu, o vreme funcţionase un post care prezenta filme turistice, făcute profesional şi bine comentate. Aşa văzuse şi ea Spania, Portugalia, castelele din Scoţia. Apoi, cabliştii înlocuiseră acest post cu altul, absolut oarecare, fără nimic interesant. «Bine c-am văzut şi-atât», îşi spusese ea ca să-şi domolească revolta omului frustrat de-o plăcere, într-o viaţă cu gust de leşie. Singurul lucru pe care nu-l pândeau nici putreziciunea şi nici hoţii era ceea ce-ai văzut, ceea ce-ai adunat în suflet. Dacă nu ţi le mai aminteşti pe toate aşa cum au fost, măcar să ai ce să uiţi. Să se estompeze, să se cufunde ca-ntr-un văl de ceaţă, dar să fi existat. Când avusese vârsta călătoriilor, vârsta memorării a ceea ce-ar fi văzut, măcar prin «democraţiile populare» şi prin Rusia, nu obţinuse paşaport, nefiind măritată şi neavând copii. Ştia cine-i pusese «o vorbă bună» pentru acest refuz. Apoi îşi dăduse banii pe lecţiile de limbi străine ale copilului şi pe şcoala lui germană, meditând, când deştepţi, când proşti, până simţea că-i plesnea capul de plictiseală şi de atenţie încordată, care ajunseseră ca o picătură chinezească. Seara târziu, când termina cu «meditaţii», se-aşeza pe closet, îşi punea mâinile peste tâmple şi-şi repeta ca pe-o litanie: «fără gânduri, fără gânduri, fără gânduri». Mergea în singurul loc din casă unde să n-o fi căutat nimeni, iar când, într-un târziu, ieşea de-acolo, pentru a nu-i trezi nedumeriri maică-sii, trăgea apa, fără să fi fost nevoie. «Suzana, cred c-ar trebui să te tratezi de constipaţie», îi spusese maică-sa, căreia nu-i scăpa timpul nefiresc pe care-l petrecea Suzana în «locul acela». Băiatul îşi însuşise bine franceza şi engleza, terminase liceul german şi intrase la o secţie a Politehnicii, cu germana ca limbă de predare. Suzana răsuflase uşurată, zicând că a scăpat de greu. Urmau cinci ani de Facultate, în care-avea să fie vorba de cheltuieli obişnuite: transport, mâncare, îmbrăcăminte. Asta-şi închipuise ea. Dar Mihai, nesemănându-i nici cât un crocodil unei girafe, se dovedise total imuno-deficitar la mediu. Uitase lecţiile cu bananele şi cu portocalele din şcoala primară. Nu-l interesau nici colegii din cămin şi nici aceia care veneau la Facultate cu mijloace de locomoţie-n comun. Colegi pentru el erau numai copiii de bani-gata, adică ai «privatizaţilor» şi-ai «emanaţilor» de după ’89, şi junele care, în lipsă de asemenea părinţi, îşi aflau nişte «sponsori»; ăştia, în schimbul tinereţii şi-al frăgezimii fetelor, le ofereau maşini de mărci scumpe şi ţoale care să le pună cât mai mult în valoare (mai ales anumite părţi ale corpului): ceea ce, după ’89, se chema automobil «de marcă» şi ţoale «de firmă». În aceste condiţii, în afara ultimului bănuţ, Suzana se-mprumutase la Sanda, care vânduse un teren, şi-i cumpărase «copilului» „Dacia” aia ultimul tip. Spre a-l scuti de complexe de inferioritate. Când se văzuse angajat la o firmă nemţească, «rabla» de „Dacie”, deşi numai de cinci ani vechime, perfect întreţinută, îi crea «copilului» şi mai acute complexe de inferioritate, ceea ce-l determinase să-şi strângă ban pe ban, nedând în casă decât parte la-ntreţinere, pentru a-şi cumpăra o maşină «de marcă», spre «a fi în rând cu lumea». «În rând» cu o lume în care maică-sa devenise o povară, iar Oro – o pacoste… «În rând cu lumea» se aflase Mihai şi-n anul doi de Facultate, când îşi adusese acasă «prietena», «cu arme şi cu bagaje». Printre alte mode post-decembriste, imitând Occidentul – care devenise literă de Evanghelie-n România – se adoptase şi cea a coabitării între tineri necăsătoriţi. Pe vremea când fusese Suzana studentă, asemenea lucru, destul de rar, se chema «a te ţine cu cineva»; acuma – «să ai prieten/prietenă». Cum apartamentul lor avea trei camere separate, hol şi două grupuri sanitare, pentru a nu contrazice concepţiile noilor generaţii, Suzana încuviinţase – fără entuziasm, dar încuviinţase – venirea «prietenei». «Dacă aşa crezi tu că e bine, adu-ţi, mamă, prietena. Eu nu mă opun». «Şi dacă te-ai fi opus, crezi că n-o aduceam?!». Cel mai greu îi fusese Suzanei s-o convingă pe maică-sa, Marioara Mănoiu, să nu i se-arate ostilă prietenei lui Mihai, oricine şi oricum ar fi fost. «Suzano, tată-tău şi bunicu-tău, când ai devenit majoră, au trecut casa pe numele tău, ca să nu mai plăteşti taxe de moştenire de pe urma noastră. Dacă era casa pe numele meu, nu punea asta – „prietena”! — picioru’ aici. Şi nu ştiu dacă nu-i dădeam papucii şi lui fiu-tău, la câte mofturi şi fasoane face. Nici în aceeaşi cadă cu noi nu se poate dumnealui spăla, de-ai desfiinţat bunătate de cameră de serviciu, ca să-i faci dumnealui duş, closet şi chiuvetă separat, de-ai cheltuit o căciulă de bani. Treaba voastră. Eu stau în camera mea, şi pe dumnealor vreau – îi văd, nu vreau – nu». Claudia, prietena lui Mihai, o fată brună, cu ochi negri-tăciune, cu păr bătând în albăstrui, înaltă, subţire, bine făcută, fără să fi fost o frumuseţe, avea ceva atrăgător, sănătos şi ataşant în privire, în gesturi măsurate şi potrivite împrejurării. Impresia de prospeţime, de curăţenie, o dădeau şi lipsa oricărui fard, îmbrăcămintea decentă – nu-şi arăta nici buricul, nici ţâţele – şi pieptănătura simplă: părul des, cu fir aspru, îi acoperea urechile, căzând egal pe lângă obraji, deşi n-avea cărare la mijloc. Era copil singur la părinţi – învăţători într-o comună de lângă Giurgiu, oameni cu stare, cum avea să se dovedească, şi cu bun-simţ. Cu greu acceptaseră situaţia în care-i pusese fata lor. Intraseră pieriţi de ruşine în casa Suzanei şi numai după ce ea-i invitase stăruitor, explicându-le că «astea sunt generaţiile de-acum», că «vor mai multă experienţă, să se cunoască mai bine»; şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i, ca să-i convingă pe bieţii părinţi că fata lor se afla-ntr-o casă de oameni şi nu în vreun bordel. Claudia îi ceruse lui Mihai să n-o ducă direct în «camera lor», ci s-o prezinte mai întâi mamei şi bunicii lui. «Ia te uită! Parc-am fi la Curtea Angliei. Ce, n-au să aibă timp să te cunoască?». «Mihai, nu se cuvine să intri în casa omului ca un hoţ». «Hai să-ţi satisfac şi moftu’ ăsta!». Claudia păşise timid până în pragul holului unde se aflau Suzana şi Marioara Mănoiu. «Ea e prietena mea, Claudia. Bunica şi mama mea», le desemnase Mihai printr-un gest pe cele două doamne care stăteau pironite în două fotolii. Suzana, punându-se în situaţia Claudiei – care-i plăcuse din primul moment – se ridicase şi pornise către fata care stătea nemişcată-n prag. «Fii bine-venită la noi, Claudia», şi-i întinsese mâna. «Sărut mâna, doamnă». Suzana o invitase cu un gest în cameră. Claudia se-apropiase de Marioara Mănoiu, o privise o clipă, se aplecase şi-i sărutase mâna. Marioarei Mănoiu îi pierise răsuflarea de uimire. «Dumneavoastră sunteţi bunica lui Mihai. Eu sunt Claudia Moraru». Mihai şi Claudia îşi făcuseră rost de-o colaborare la o firmă germană ce realiza programe de calculator: o muncă pe care-o puteau îndeplini la domiciliu. Claudia stabilise program de-nvăţat, program de lucru pentru firmă, program de plimbat, de mers la teatru sau la un concert. «La Giurgiu, unde-am făcut eu liceul, nu erau teatre, nici concertele din Bucureşti. Vreau să nu mor proastă», îşi explicase ea apetenţa pentru îmbogăţirea cunoştinţelor şi pentru bucuria sufletului, apetenţă ce nu-l entuziasmase deloc pe Mihai. Teatrul – cu unele excepţii – o cam dezamăgise pe Claudia: «O fi bun alergatul ăsta al regisorilor după originalitate, dar fără mine», zisese ea, nelipsind însă de la niciun concert dat la Ateneu ori la Sala Radio. Comenta cu Suzana şi cu doamna Mănoiu interpreţii, orchestra, dirijorul, repertoriul. Era limpede că pentru urechile Claudiei, muzica însemnau preclasicii, clasicii şi romanticii. «În rest, ascult o dată, însă nu mai doresc şi-a doua oară». Pe Suzana o uimea cât de-aproape ca gust artistic se afla ea de Claudia. «Uite că mai sunt „demodaţi” ca mine şi ca generaţia mea şi printre tineri». Deşi singură la părinţi, fata domnului învăţător şi-a doamnei învăţătoare – amândoi, copii de-nvăţători, la rândul lor – dădea acasă şi cu sapa-n grădină, făcea curăţenie alături de maică-sa, ştia să gătească, să facă dulceţuri, să pună conserve, murături. În cele două toamne petrecute în casa Suzanei, făcuse zacuscă, gemuri, pusese murături, dereticase prin fiecare colţ al apartamentului. «Dacă ceva din ceea ce fac nu vă place, să-mi spuneţi, doamnă, că nu mă supăr». «Claudia, hai să vorbim ca două femei. Eu – ca una cu un copil din flori, tu – ca una cu viaţa înainte. Ştii ce nu-mi place? Ţi-oi părea demodată sau nu, mie nu-mi place că tu şi cu Mihai nu vă căsătoriţi». Claudia stătuse o clipă cu privirea undeva pe-un perete, apoi se uitase în ochii Suzanei. «Doamnă, la noi, la ţară, băiatul vine în peţit la fată…». «Am auzit că numai în Japonia, părinţii fetei cer mâna băiatului. Noi nu suntem japonezi. Eu aş alerga şi-n clipa asta să te cer părinţilor tăi. Dar nu de mine depinde. Tu i-ai pus lui Mihai problema căsătoriei?». «Nu. Dacă el nu se gândeşte la căsătorie…». Suzana se gândea însă şi cum se mai gândea. Maică-sa, mâine-poimâine închidea ochii; ea, Suzana, era cardiacă, prin urmare aţa se putea rupe oricând, pe negândite, şi băiatul ăsta rămânea singur pe lume şi plin de mofturi şi obişnuit să fie permanent slugărit, adică prost crescut, în sensul de prost învăţat, neavând răbdare nici cât negru subt unghie, capricios şi ironic. Dacă l-ar fi lăsat cu-o femeie de nădejde lângă el, Suzanei i s-ar fi luat o piatră grea de pe inimă. În viaţa multor oameni se iveşte numai o singură ocazie care le-ar oferi liniştea şi siguranţa. Dacă nu ştiu s-o folosească… Ocazia asta, nesperată pentru Mihai, Suzana o numea Claudia. Nu numai o femeie plăcută, frumuşică, la care să-ţi fie drag să te uiţi, dar om de casă, de nădejde, cu un respect bătrânesc faţă de familie, de tradiţii. De Florii, atârna cunună de salcie la poarta bloculeţului, la uşa lor de intrare, iar în casă umplea vazele cu mlădiţe de salcie şi de forsythia. De Crăciun, împodobea pom, lipea crenguţe de brad cu câte un glob pe fiecare uşă, îi punea lui Oro o fundă verde, «asortată cu părul lui». «Mihai, am să-ţi spun şi eu o vorbă», îl prinsese Suzana într-o zi când era Claudia plecată la părinţii ei. «S-auzim!». «Când ai de gând să te-nsori cu Claudia?». «Asta era vorba?! N-am niciun gând să mă-nsor. Ce valoare are o hârtie acolo, semnată la Primărie? Căsătoria e o chestie demodată, aşa că las-o moartă cu planurile-astea. Ţi-a spus Claudia ceva? S-a plâns că e nemăritată?». «Nu. Pentru că e un om cu demnitate. Sper că ai băgat de seamă. Văd că azi căsătoria e demodată. Perfect. Dar mie nu o dată mi-ai tras ibrişine pe la nas că te-am făcut din flori». «Deocamdată ea n-are copii din flori. Avem grijă să nu-i facem!». «Dar pe ea ai întrebat-o dacă nu doreşte să aibă un bărbat legitim şi copii legitimi?». «Uite ce e, mamă, te sfătuiesc să-ţi vezi de treburile tale şi să mă laşi să-mi trăiesc viaţa cum cred eu. Şi cu asta am încheiat discuţia. S-a-nţeles?». Şi-i trântise maică-sii uşa-n nas pentru a-ntări fonic, subliniind-o, concluzia convorbirii. În a doua toamnă petrecută-n casa Suzanei, Claudia făcuse dulceaţă, conserve, zacuscă, pusese murături, scuturase casa din colţ în colţ. Când socotise că asigurase familia Mănoiu, măcar în parte, pentru iarnă, Claudia se-aşezase pe-un scaun în bucătărie, vizavi de Suzana, şi-şi pusese-amândouă mâinile pe masa care le despărţea. «Doamnă, eu mă despart de Mihai. Mi-am făcut bagajele şi diseară plec la fosta mea gazdă». Suzanei îi pierise graiul şi se albise la faţă. «Să ştiţi că nu mă despart fiindcă nu mă ia de nevastă. Mă despart fiindcă-mi dau seama că nu e omul alături de care să vreau să trăiesc. L-am iubit şi încă-l mai iubesc. E primul băiat din viaţa mea. Dar prea nu-i pasă de nimeni. Ştiţi ce m-a supărat cel mai tare la el? Felul cum se poartă cu dumneavoastră şi cu mama dumneavoastră şi nepăsarea faţă de Oro. Pentru dumneavoastră îmi pare rău că plec, pentru mama dumneavoastră şi pentru Oro. V-aţi purtat ca o mamă cu mine. Să ştiţi că n-am să vă uit toată viaţa». «Nici eu pe tine, Claudia. Om ca tine nu mai găseşte zăbăucul ăsta de Mihai în vecii vecilor. N-a ştiut să-şi preţuiască norocul. Eu sunt de vină că l-am crescut cum l-am crescut». «L-aţi crescut ca să-i fie bine-n viaţă. N-aţi ştiut ce să-l mai învăţaţi şi ce să-i mai oferiţi. Cum de nu-şi dă seama că v-aţi sacrificat toată existenţa pentru el? Ce-a văzut la dumneavoastră decât muncă, modestie, cinste şi bun-simţ? De unde snobismul şi nepăsarea astea faţă de toate şi de toţi? Iertaţi-mă pentru ce-am să vă spun. Nu l-aţi făcut singură. Ştiu că l-aţi făcut cu un bărbat pe care l-aţi declarat mort. Mihai nu crede versiunea asta şi vă rog să nu vă supăraţi – dar nici eu. Şi-atunci, orice situaţie familială ar avea acest om, cum de-atâta amar de vreme n-a venit o dată să-şi vadă copilul nelegitim şi nu i-a adus măcar o ciocolată? Ştiu că dumneavoastră, din demnitate, nu i-aţi cerut nimic acestui tată. Nu l-aţi făcut singură pe Mihai, doamnă. Căutaţi-i defectele în omul care i-a fost tată. Reproşaţi-vă doar că, de dragul lui Mihai, n-aţi înţeles nimic din viaţă. Vrea să parvină şi-o să parvină, mai ales că inteligent este, pregătit este, frumos este, peste cadavre poate călca. Egocentrist este. Curios însă că nici pe sine nu se iubeşte. Şi de el îmi pare rău, dar şi de mine. Nu vreau s-ajung o a doua doamnă Suzana Mănoiu, o sacrificată pe altarul nerecunoştinţei». Suzana se abţinuse să facă vrun comentariu la cele spuse de Claudia. Fata plecase, dar o suna pe Suzana de pe «mobil» când ştia că Mihai nu-i acasă, întrebând-o dac-o putea ajuta în vreun fel. Când murise Marioara Mănoiu, Suzana o anunţase, iar Claudia se repezise într-un suflet s-o ajute. Ea făcuse coliva, pusese lumânări şi bani la batiste, fusese lângă Suzana la incinerarea defunctei; ea şi încă patru vecine bătrâne. Mihai era plecat pentru două luni în Germania, cu-o bursă. «Dac-ar mai fi Claudia aici, mi-ar fi mult mai uşor. Sunt sigură că l-ar lua pe Oro, bătrân şi neputincios cum e». Dar Claudia se măritase cu un inginer neamţ de la firma unde făcea programe de calculator şi plecase-n Germania. Îi telefona şi de-acolo şi-i trimisese bani de operaţie, ştiind cum o ducea Suzana. Ştia şi de la părinţii ei cum o ducea mai toată lumea, cu pensii şi cu salarii mici. De doi ani, de când plecase ea, lucrurile nu se-mbunătăţiseră-n Ţară. Dacă l-ar fi ştiut pe Mihai însurat cu-o femeie de calitatea Claudiei, Suzana şi-ar fi luat o piatră de pe suflet. Pe când încă spera în căsătoria Claudiei cu Mihai, nu credea că pot fi pietre mai grele decât grija de-a-l lăsa pe fiu-său pe mâini bune. Dar iată că existau pietre şi mai grele şi mai colţuroase: Oro. Ce să facă oare cu el? «Doamne, învaţă-mă, luminează-mă!». Îi pierise somnul, iar ziua nu-şi afla nicăieri locul. Umbla întruna prin casă, ştergea de câte trei-patru ori pe zi praful, şi umbla şi umbla. «Plimbări de voie», cum îi recomandase profesorul la plecarea din spital. Îşi pusese lucrurile de moarte într-o sacoşă. De câteva ori pe zi le controla ca nu cumva să lipsească ceva, deşi lista lor se afla şi ea în sacoşă, împreună cu un carton, pe care erau scrise mare, de tipar, numerele de telefon ale Sandei, mobil şi fix, numărul de mobil al lui Mihai, precum şi numărul profesorului doctor Claudiu Iovan, cât şi toate documentele medicale. I se părea că, în ceea ce-o priveşte, totul era pus la punct: actele în ordine, cu listă, contul din bancă – la condiţii de retragere figurând Sanda şi Mihai – pentru sfârşit, testamentul, care conţinea un singur rând: «vreau să fiu incinerată, iar lucrurile mele de îmbrăcăminte să fie date la un azil de bătrâni». Urmau semnătura şi data când fusese scris. Dar Oro? Ce să facă ea cu Oro? Doctorul lui, un tânăr cu suflet, ar fi-nţeles-o şi l-ar fi eutanasiat, de mila câinelui şi de-a stăpânei. Dar gândul ăsta o-nspăimânta. O făcea să uite şi să-şi înghită doctoriile şi să mănânce. Slăbise mult, ceea ce nu era deloc rău pentru un cardiac. Atârnau hainele pe ea. Într-o zi se arsese becul care lumina scara. Ca să-l schimbe, ar fi trebuit să care scara dublă – scară de zugrav – s-o ducă pe palier şi să urce spre ultima ei treaptă. Iar ea n-avea putere nici să care un kilogram: nici putere şi nici voie. Mihai se-ntorsese acasă când se-ntunecase. Ca să urce spre apartament, îşi luminase drumul cu bricheta. Cu toate astea, îşi murdărise pantofii în dejecţiile lui Oro. Intrase furios în casă, trântind uşa de să dărâme blocul. «Câinele ăsta nu mai are de gând să moară?», şi se năpustise către colţul în care bietul animal stătea nemişcat, cu botul pe labe. Suzana se aşezase în faţa lui fiu-său. «Lasă-l, te rog, să moară-n pace». «Dar muriţi o dată-n pace şi lăsaţi-mă dracului să trăiesc! Şi tu nu puteai să-mi telefonezi că s-a ars becul, dacă nu eşti în stare să-l schimbi, de parcă trebuia să urci Everestul? Nu puteai să chemi pe cineva?». «Pe cine? Spune-mi tu şi-l chem». «Ce, eu trebuie să am grijă de casa asta? N-am destule pe cap? Tu ce treabă ai decât să-ţi iei doctoriile şi să-i dai prăpăditului ăsta de câine să mănânce, că nu mai moare o dată!». «Mai ai un pic de răbdare că murim amândoi, şi el şi eu». «Am mai auzit drama asta. Şi mizeria de pe scară?». «Îţi promit că n-o să mai fie mizerie». «Vreau s-o văd şi pe-asta». «Ai s-o vezi». N-o să ştim niciodată ce-nţeleg animalele care trăiesc lângă noi. De la această conversaţie între mamă şi fiu, de la marşul intempestiv şi furios al fiului spre el, Oro nu mai mâncase, nu mai băuse, nu-şi mai făcuse nevoile şi nu se mai mişcase din colţul lui. Deschidea ochii doar când Suzana se-apropia de el, îl mângâia, îl săruta pe frunte şi-l îmbia cu şuncă (furată din pachetul lui Mihai), cu lapte, cu apă, care lui nu-i mai trebuiau. Se uita cu-o privire stinsă în ochii ei şi-i căuta mâna s-o lingă. A patra zi se sculase şi, abia păşind, trecuse prin fiecare încăpere cu stăpână-sa în urma lui. În camera ei, Suzana se-aşezase pe-un fotoliu să-şi tragă sufletul. Oro se-aşternuse la picioarele ei, îşi răzimase preţ de câteva minute capul de mâna care-l mângâia, oftase încet şi-şi dăduse sufletul. «Oro, sufletul meu, te-ai dus. Doamne, mulţumescu-Ţi Ţie că-mi uşurezi plecarea!». Plângea şi mângâia în neştire câinele mort. «Ce bine că e dimineaţă şi că sunt băieţii ăştia pe şantierul de-alături». Se făcea un hotel lângă blocul lor. «Dar trebuie să-l scot pe Oro pe scară curată». Cu căldări de apă fiartă şi cu peria de scânduri, rugându-se la Dumnezeu să-i dea putere să cureţe scara, în cinci ore de chin, Suzana făcuse lună scara. Se târâse apoi până la şantier şi, printre lacrimi şi suspine, rugase doi muncitori tineri să-l îngroape pe Oro într-un colţ din curte, la umbra unui castan, unde-i era lui drag să stea vara, pe căldură. De milă, băieţii veniseră, îl înveliseră pe Oro în pătura lui şi-l sloboziseră în groapă, în timp ce Suzana arunca peste el cu tufănele. «Ţineţi, vă rog, cinci sute de mii, că n-am mai mult şi să vă dea Dumnezeu sănătate pentru fapta dumneavoastră bună». «Să fie primit, doamnă. Săru’mâna. Ce să-i facem, toţi ne ducem». Liftul nu mai funcţiona de ani de zile. Până să urce scările, Suzana se oprise la fiecare trei trepte (şi erau treizeci). Ajunsă pe palier, nu mai putea să respire şi inima-i bătea să-i sară din piept. Nu-ncuie uşa. Se târî până la fotografia lui Oro, împreună cu ea, făcută cu cinsprezece ani în urmă. Ea – în picioare, Oro şi el, în toată splendoarea lui aurie. Suzana luă o farfurie, turnă un pic de apă în ea şi căută o lumânare «sistem catolic», un recipient scund de metal, cu ceară şi cu feştilă. Apoi aşeză fotografia pe masa din bucătărie, acoperită cu tablă de zinc, şi-n faţa fotografiei farfurioara cu lumânarea aprinsă. «Îţi mulţumesc, Oro, iubirea mea, prietenul meu cel mai drag!». Se aşeză apoi într-un fotoliu în hol. O apucaseră durerile. Sună la „Salvare” şi le spuse că are infarct. «De unde ştiţi?», întrebă dispecera. «Am mai avut şi am patru by-pass-uri». Se rugă lui Dumnezeu să fie lucidă până la Reanimare, ca să-i dea unei infirmiere sau unei asistente sacoşa în grijă. Coborâse pe jos scara, sprijinită de şofer şi de doctoriţă, că brancardieri n-aveau. În „Salvare” îi pusese doctoriţa o perfuzie şi mască de oxigen. «Doamnă doctor, dacă mor până la Fundeni, daţi cuiva la Reanimare sacoşa asta. Am în ea lucrurile de moarte, documentele medicale, o copie după testament şi numerele de telefon ale celor care să fie-anunţaţi». «De ce să muriţi, doamnă? Noi luptăm să salvăm oamenii». «Ştiu, doamnă doctor, dar de murit murim toţi. Nu vă necăjiţi pentru mine: mi-am trăit traiul» – «şi ce trai», îşi spusese-n sinea ei Suzana. Apoi stătuse cuminte cu masca de oxigen şi cu perfuzia ce-i mai alinase durerile. «Ajută-mi, Doamne, să fiu conştientă până la Reanimare». «Vi s-a făcut dor de noi, doamna Mănoiu?». «Victoriţa, ia te rog sacoşa asta de lângă mine. Am în ea tot ce trebuie pentru ştii mata ce… şi telefoane şi testament». «Ia vedeţi-vă de treabă, doamna Mănoiu». «Dacă nu ne mai vedem, îţi mulţumesc, Victoriţa, fiindcă tare bună ai fost cu mine. Dumnezeu să te apere de rele!». Victoriţa era cea mai vrednică, mai vajnică şi mai inimoasă dintre infirmierele de la Reanimare. Ducea plosca bolnavului cu un mers de regină – dreaptă, ţinând capul sus şi gâtul încordat – de parcă ar fi purtat o cutie cu bijuterii. La un ceas după internare, cu toate intervenţiile medicilor, dirijate chiar de profesor, Suzana Mănoiu intrase-n comă. Profesorul Claudiu Iovan, cel care-i făcuse by-pass-urile, profesor-consultant la cei şaptezeci şi doi de ani ai lui, din păcate era plecat la un congres în Austria. Profesorul mai tânăr, prezent acuma, cunoştea perfect cazul «Mănoiu Suzana». O rezidentă îl întrebase încet pe profesor: «Credeţi că mai scapă, domnule profesor?». «Fată dragă, de când fac meseria asta, pe zi ce trece îmi dau mai bine seama că noi suntem doar nişte mărunte instrumente în mâna Ălui cu aţa şi cu mosorul. Iar pacienţii tot în mâna Lui sunt». «Credeţi că mai aude, că mai ştie ceva?». «Parcă poţi să ştii? Se spune că-n ultimele clipe îţi vezi tot filmul vieţii. O s-aflăm noi», şi profesorul îi pusese rezidentei o mână protectoare pe umăr.

Strămoşii mei, desigur, pe-aici au stat şi ei… – Păstori pribegi cu turme şi herghelii grozave, Ei nu aveau palate măreţe, n’aveau nave; Dar îşi iubeau pământul blagoslovit de zei… [………………………………………………………….]   Strămoşii mei, desigur, s’au chinuit pe-aici… – Tăind cu plugul brazde adânci şi roditoare, Cu aurul din câmpuri legând pe cel din soare, Erau mai altfel, poate, decât i-aş crede – mici…   Tăcuţi şi arşi de soare sau răcoriţi de vântul Ce le-aducea din zare al vremurilor semn, Din zori şi până’n seară, arau din greu pământul, Cu braţele crispate pe plugul lor de lemn…   Strămoşii mei, desigur, aicea au murit… Plecau tăcuţi şi paşnici pe-al nefiinţei drum, Spre zeul grav şi rece, de piatră, astfel cum Doar mintea lor săracă şi l-ar fi’nchipuit…   Şi-atuncea când duşmanii se arătau în zare, Uitând şi plug şi turme, în cale le ieşeau; Homer nu spune – însă, ca’n vremuri legendare, Desigur, că în lupte şi ei atunci mureau…   Strămoşii mei aicea-s… Căci altfel rost nu-şi are, Când nopţile sunt turburi şi ploaia cade grea, Nenumărate glasuri, ce bat fără’ncetare, Zadarnic să frământe închipuirea mea…   M. SĂULESCU, Strămoşii… (17 noiembrie 1913).       DECEBAL: O, codri, codri, vă mişcaţi cu mine, Munţi mari de piatră, fiţi-mi gânduri, Purtaţi, stânci albe armi[i]le de cremeni, Mergeţi naintea mea… a regelui Să văd apropiindu-se pământul, Cu munţii şi cu codrii. Şi stând pe loc naintea Romei vechi!   M. EMINESCU, Decebal (1873, Berlin)   dacia felix     În vremea veche… de demult, demult… ceriul era limpede… soarele strălucea ca un fecior tânăr… câmpii frumoase, împrejurate de munţi verzi, se întindeau mai mult decât putea cuprinde ochiul… păduri tinere umbreau dealurile… turmele s’auzeau mugind de departe… şi armăsarii nechezau giucându-se prin rarişte… […] Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la munte!… Era vremea atuncea când tot omul trăia fără stăpân şi umbla mândru fără să-şi plece capul la alt om; când umbra văilor, pământul şi aerul ceriului erau deschise tuturora; iar viaţa se trecea lină ca un vis. […] Dar, iată, aerul se turbură… Ceriul cel limpede se îmbrobodeşte cu nori întunecoşi… Un nor de prav învăluie câmpia şi ascunde munţii… se aud vaiete… […] Se vede amestecul unei bătălii!… Cei ce au năvălit sunt îmbrăcaţi în fier… săgeata alunecă pe pavăză, şi paloşul cu două ascuţite taie în carne vie… dar piepturile goale stau împotrivă… se luptă cu furie… […] Luptătorii se amestecă şi se izbesc… piepturile goale de paveze… capetele descoperite de coifuri… Al. RUSSO, Cântarea României, XIII (9 Nov. 1850, Paris).     Porsilo se uita posomorât la căpeteniile-adunate în jurul mesei de piatră din încăperea unde-şi ţinea Decebal de obicei sfatul. Îi lua fiecăruia seama. Erau unsprezece; cu el, cu Porsilo – doisprezece. Îi cunoştea bine doar pe doi dintre ei, fiindu-i vecini: unul – la Răsărit, altul – la Apus. Cel de la Răsărit, om în putere, semăna cu-o putină cocoţată pe două picioruşe scurte, subţiri de necrezut, şi care te-aşteptai să se frângă la fiecare pas. Chipul teşit, şaua nasului cârn adâncită mult, buzele lăbărţate, falca de jos ieşită-nainte, fruntea dreaptă ca un zid, sprâncene ţepoase cu fire scurte, ochi cu privire de câine care stă să se repeadă: voia, desigur, să pară dârz şi ne-nfricat, pus să-nfrunte omenirea-ntreagă; pentru cine-l privea cu luare-aminte, cum făcea acum Porsilo, acest chip trăda doar viclenie-ncăpăţânată şi piezişă care, infailibil, se converteşte, totdeauna cu-aceeaşi «credinţă», la orice cauză avantajoasă. Acesta era Druxilis, vecinul de la Răsărit al lui Porsilo. Cumnat cu Bicilis (sfetnic apropiat al lui Decebal), lui Druxilis nu-i fusese greu să miroase dincotro şi încotro bătea vântul. Oricum s-ar fi terminat înfruntarea lor cu Traian – înfruntare care n-avea cum să fie-ocolită, de vreme ce Dacia făcea parte din lumea locuită, sortită să devină provincie romană, condusă de vreun legatus Augusti – vecinii lui Decebal nu puteau scăpa mai întâi de mâna acestuia din urmă. Decebal ştia că fără ajutorul vecinilor chemaţi acum la sfat avea să fie din ce în ce mai greu să se-mpotrivească Romei. Dacă nu le căpăta ajutorul, măcar duşmani nu trebuia să şi-i facă. Trebuia să-i ia încet şi cu duhul blândeţii, fiindcă e mai bine când sileşti pe cineva la un lucru – deşi, în sinea lui, nimeni nu se lasă păcălit – să creezi o aparenţă, şi pentru tine şi pentru el, că o face din convingere. Mijloace prin care să-i pună la respect, în caz de-mpotrivire, Decebal avea, mai mult decât ar fi fost nevoie. Ştia însă că vorba era mai bună decât ghioaga şi decât sabia. Nouă dintre cei de faţă i-ar fi luat fără să şovăie locul, în timp de pace: de pace lungă şi lipsită de primejdie. Deşi era limpede că, fără o mână de fier, romanii i-ar fi spulberat şi pân-atunci, ei nu se dădeau în lături să-şi facă socoteli de pescuit în apă tulbure: cum să-l păcălească pe Decebal – dacă nu chiar pe de-a-ntregul, măcar cât de cât – dar fără să se strice cu el; adică, să nu-i dea tot ce i-ar fi putut da, fiind vădit că-i chema la el ca să le ceară şi nu ca să-i dăruiască. Romanii erau mai departe – mai departe dacă nu ţineai seama de legiunile de la Porţi şi de podul de pe Istru – şi poate că se mai potoleau; iar, la urma urmei, şi dacă veneau peste ei: se-nchinau şi gata. Şi interesul romanilor era să se pună bine cu neamurile băştinaşe. Te supuneai, te dădeai cu ei, îţi păstrai rangul, ce aşa de mare nenorocire! Oamenii de rând urmau să muncească aşa cum munciseră de când se ştiau pe pământ; unii aveau să fie-ncorporaţi în legiunile romane şi duşi cine-ştie pe unde – în sfârşit, duşi unde-avea Roma nevoie – şi ce era cu asta!? Închinarea în faţa lui Decebal (căci închinare era, oricât ar fi-nfăţişat-o el ca pe-o alianţă) – de altfel şi-ntr-o alianţă egalitatea este o vorbă goală, fiindcă frâul îl ţine un singur aliat – nu cunoştea cale de-ntoarcere şi nici poteci cotite. Ştiau cu toţii că lucrul dat nu se mai ia înapoi. O alianţă încheiată în faţa unei primejdii poate fi desfăcută când primejdia a trecut; ce-ai apucat să verşi în punga obştească îi rămâne însă celui mai puternic, deoarece, de când lumea, peştele cel mare nu ţine seamă de plevuşca pe care o-nghite. Afară de Porsilo, de Dromihete (vecinul lui de la Apus) şi de Chebrisis, toţi cei adunaţi acolo se gândeau cum să-l păcălească mai dibaci pe Decebal. Pentru ca făţărnicia să fie cât mai asemănătoare cu adevărul, căile ei trebuie să pară mai adevărate decât ale adevărului. Tot omul cumpăneşte-ndelung când ia o hotărâre de mare-nsemnătate; face mereu paşi înainte, paşi înapoi, o ia pe-un drum, se-ntoarce iară de unde-a plecat şi-şi spune de mii de ori «dar dacă…». Adesea, gândul dintâi e cel mai bun. După ce-ai urmat căile-ntortocheate ale tuturor posibilităţilor, îţi dai seama că o singură cale ai de urmat: cea dreaptă, fiind cea mai scurtă între-nceput şi sfârşit. Cea dreaptă – când ai gând cinstit. Condiţia esenţială a făţărniciei este însă complicaţia, mulţimea ezitărilor, simularea frământării în faţa unui legământ. Cele nouă căpetenii ştiau că Decebal nu era omul pe care să-l păcăleşti cu una-cu două. Aveau să se ostenească mult şi să se tocmească şi mai mult. Druxilis, cumnatul lui Bicilis, alesese calea scurtă şi folositoare a slugărniciei făţişe. În altă-mprejurare, poate că Decebal nu l-ar fi-nvrednicit cu-o privire măcar pe-acest Druxilis. Acum însă nu-i prea dădea mâna să aleagă. Stăteau tăcuţi şi-ncruntaţi, rezemându-şi mâinile de pumnalele scurte cu vârful adus, sprijinite cu teaca-n masa de piatră. Intraseră toţi în acelaşi timp, dăduseră scurt din cap, fără să se privească, şi se-aşezaseră la un semn al Marelui Preot, Vezina, care, fără niciun cuvânt, îi lăsase-acolo şi plecase. Afară de Porsilo, de Dromihete şi de Chebrisis, îmbrăcaţi ca de sărbătoare (cu pumnal cu teacă de aur, cu bumbi tot de aur la-ncălţări, cu paftale mari, de aur şi ele, pe umărul stâng al sumanului, fiecare cu însemnele neamului său), ceilalţi nouă erau îmbrăcaţi ca-n zile-obişnuite, ca şi când s-ar fi dus să dea ocol ţarinii, răzoarelor de legume ori s-arunce o privire la băile-de-aur sau la ocne. Afară de căciula de aba cenuşie, pe care-o avea fiecare-n cap, nimic nu-i deosebea de oamenii de rând cărora le erau căpetenii. Voiau, desigur, să-i dea a-nţelege lui Decebal că de la oameni atât de modeşti mare lucru n-avea de-aşteptat. Auziseră ei – nu se putea să nu fi auzit – povestea «regelui» Dromihete şi-a lui Lisimah macedoneanul, ajuns rege al tracilor. Acesta din urmă, dând năvală peste geţi, îi cade prizonier lui Dromihete. În loc să-l omoare, cum îi cerea obştea, Dromihete îl pofteşte pe Lisimah împreună cu însoţitorii lui la o masă toată numai talgere de aur bătute-n pietre scumpe, cu linguri şi cu şipuri aşijderea, cu bucate rare şi alese, ca la curţile satrapilor de la Soare-Răsare, în timp ce Dromihete şi căpeteniile sale mâncau din bliduri de pământ, cu linguri de lemn, mâncăruri simple, de oameni nevoiaşi, dându-i de-nţeles lui Lisimah că un om ca el, care trăia în bogăţie, trebuia să-şi vadă de avutul său şi nu să umble să prade nişte săraci ca Dromihete şi ca seminţia lui. Dar de-această parimie a lui Dromihete cel-din-vechime dac-auziseră ei, auzise şi Decebal. Dac-auzise, nu strica să-i fie-amintită. «Oare de ce trebuie să ne fie mereu frică de cineva pe lumea asta?», se gândea Porsilo, cu ochii ţintă la uşa pe care nu intra nimeni. «Nouă – de el, lui – de romani, şi tuturor la un loc – tot de romani, parcă nu ne-ar fi de-ajuns frica de soartă şi de mânia zeilor! Ăstora li-i frică de Decebal, dar şi lui de ei. Tuturor căpeteniilor le este frică de cei peste care sunt mai mari. Le e frică de lipsa lor de-nţelegere, care duce adesea la ură – şi, mai rău, la nepăsare – de trădarea lor şi, mai mult ca de orice, de făţărnicia lor». Lui, lui Porsilo, nu-i era frică de seminţia lui? Când adunase sfatul bătrânilor în cetatea-de-scaun, îşi spusese fiecare părerea, lăsând loc glasului îndoielii şi-al prudenţei, dându-i de-nţeles, pe lângă sfaturile pe care le-ar fi hărăzit şi fiilor lor, dându-i de-nţeles prin câte o vorbă subţire că cine şi-a băgat grumazul sub jugul puterii trebuia să ştie să-l ducă singur şi să se-aştepte ca pentru faptele lui să răspundă singur, căci la necaz nimeni nu ţi se-alătură părtaş, iar neamul pe care l-ai dus la rău nu te iartă niciodată şi se leapădă de tine. Bătrânii aceia, în cinstea şi-n bunăvoinţa lor, nu făcuseră altceva decât să-i amintească ceea ce ştia şi el: cât de puţin preţuiesc uralele, cum se pot preface-n sudalmă, cum fierul care te-a apărat îţi poate străpunge beregata, fiindcă aşa e sufletul omului: schimbător. «Dacă Decebal ar şti că n-are deloc sorţi de izbândă în faţa romanilor, li s-ar mai împotrivi? Dacă romanii ar garanta liniştea ţării cu preţul detronării lui Decebal, Decebal ar primi să dea puterea din mână de dragul ţării? Numai că el degeaba ar fi dat puterea din mână, romanii aveau nevoie de-o nouă cucerire şi nu de-un conducător care să umble după altă pace decât cea impusă de ei». Decebal se lăsa aşteptat. Deşi fiecare dintre cei adunaţi acolo ar fi avut destule de spus, niciunul nu deschidea gura. N-aveau încredere unul într-altul şi nici în pereţi. Decebal se lăsa aşteptat. Era limpede că nu cine-ştie-ce treburi însemnate îl împiedicau să vină. Le punea răbdarea la-ncercare. Voia doar să le zgândăre trufia ori să-i umilească? «Şi una, şi alta», gândea Porsilo. Îşi făcea o socoteală foarte bună Decebal. Omul care-şi pierde răbdarea îşi dezleagă limba şi spune vrute şi nevrute, însă niciodată ce n-a gândit mai înainte. «În locul lui, eu cum aş face? I-aş fi aşteptat eu pe ei aici. Fiindcă eu nu sunt făcut să chinuiesc, nu sunt făcut şi nici nu vreau. Pe mine mă silesc împrejurările să-mi cârmuiesc neamul; bucuros aş da cinstea asta altuia mai în stare decât mine. Cui însă? Dar el? Când vrei să cârmuieşti, se vede treaba că nu dai la o parte nimic din ce-ţi asigură-ntâietatea. Nu te mai gândeşti că-i umileşti pe unii, că-i calci în picioare pe alţii, că superi pe mai ştiu-eu-cine. Te uiţi doar înainte, la scop. Romanii calcă totul în picioare cu ochii la ţintă: cucerirea lumii. Sigur că lui Traian, mare general şi om cinstit se pare – cât de cinstit poate fi un împărat – i s-ar strânge inima să vadă spintecaţi în faţa lui o mamă cu un copil mic, dar pentru asta nu se-apucă să numere mamele şi copiii spintecaţi de-a lungul drumurilor pe care le taie legiunile, în piatră, în pământ şi-n carne vie, între Roma şi Eufrat». Porsilo se uită, rând pe rând, din nou la cei unsprezece tovarăşi de aşteptare. În partea opusă intrării se aflau jilţul Regelui şi cel al Marelui Preot. Căpeteniile se-aşezaseră, din instinct de solidaritate, unul lângă altul, afară de Druxilis, care stătea pe locul din dreapta jilţului regesc, despărţit de ceilalţi de multe jilţuri goale, pentru ca nimeni să nu aibă vreo-ndoială în privinţa cinstei la care-l ţinea marele Rege. Osteniseră să mai stea rezemaţi de mânerele pumnalelor. Afară de Dromihete. Unii-şi ţineau acum mâinile încrucişate la piept, alţii-şi mişcau întruna degetele şi-şi strângeau pumnii, iar pe chipuri li se citea o mare nelinişte. Nu-i chemase cumva ca să le ia capul, iar ei ca nişte nătângi se lăsaseră prinşi în capcană; ori ca să-i lase acolo să piară de foame? «De-ar veni odată să spună ce vrea şi să ne vedem scăpaţi de-aici», se gândea fiecare-n sine. Dromihete – cel mai bătrân din toată adunarea, înalt şi deşirat, cu barbă lungă, cenuşie, răsfrântă ca o mătură, cu chip uscat şi-ncremenit care nu părea să fi râs ori să fi plâns vreodată, cu ochi albastru-ntunecat umbriţi de sprâncene stufoase, rămase negre printr-o ciudăţenie-a firii – cum stătea cu mâinile neclintite pe mânerul pumnalului şi cu privirea ţintă la uşa pe unde ar fi trebuit să intre Decebal, ai fi zis că era un mort cu ochii rămaşi deschişi. În muţenia şi-n amorţeala generală, izbind, fără să vrea, pumnalul de piatra mesei, Dromihete se ridică, îşi potrivi cămaşa sub chimir, îşi trase-n jos poalele sumanului şi se-ndreptă spre ieşire, în nedumerirea tuturor. Luaţi pe neaşteptate şi treziţi fiecare din gândurile lui, care prea mult nu se deosebeau de la unul la altul, cei unsprezece bărbaţi adunaţi acolo nu ştiau ce să facă: să-l urmeze ori să rămână mai departe nemişcaţi şi să nu ispitească soarta. Fără să le-arunce nicio privire, cu pas rar şi fără grabă, Dromihete ajunse lângă ieşire, unde se opri să ia seama celor două clepsidre de sticlă sidefie aşezate ca nişte câini de pază, una în dreapta, alta în stânga uşii, prinse într-o armătură de bronz ca o gură de lup căscată. Ţinându-şi răsuflarea, urmări picătura de apă dintr-una, care, clipocind abia simţit, măsura pasul neauzit al timpului. «Încet-încet spre pământ», îşi zise el. Gândul ăsta, cuprinzând pe scurt învăţătura dobândită într-o viaţă ale cărei urcuşuri şi mai ales coborâşuri îl deprinseseră să se smerească, îl îmbună deodată în privinţa celor adunaţi acolo, pe care-i urâse şi-i dispreţuise cu o clipă mai înainte; în privinţa lui Decebal, care drag nu-i fusese niciodată; în privinţa a toate şi a toţi, căci într-o bună zi, toţi şi toate aveau să foşnească şi să clipocească pe undeva pe subt pământ. Porsilo se gândi să urmeze pilda lui Dromihete. Rămase totuşi pe loc. Nu de teamă, ci aşa cum rămânea la luptele de cocoşi sau de câini, până ce unul din cei doi luptători îşi dădea ultima suflare, privind cu multă milă bietele dobitoace îmboldite să se ucidă, fără să aibă nimic unul cu altul, în ţipetele şi-n urletele mulţimii, din care o parte ţipa de bucurie că învinsese cocoşul ori câinele pe care pusese prinsoare, alta urla încrâncenată de ură-mpotriva vietăţii ucise, pe care ar fi ucis-o încă şi încă o dată şi de-o mie de ori fiindcă-i înşelase aşteptările şi-i golise punga. Demult, în tinereţea lui tinereţe, Porsilo se nimerise să stea la o luptă de cocoşi lângă Dromihete. Porsilo se uita mai mult la chipurile oamenilor decât la păsările care abia-ncepeau să se-ncaiere. Urmărindu-i, atunci, privirea, Dromihete îi pusese o mână pe umăr, se uitase drept în ochii lui şi-i şoptise: «Fiule, să nu-ţi închipui c-ai să vezi milă în ochii vreunuia. Pleacă. Nici aici nu e nimic nou cum nu e nicăieri sub soaie!». Porsilo ştia că nici acolo, în sala de taină a mai-marelui lor, Decebal, n-avea să fie nimic nou, ci jocul de înfruntări al intereselor, vechi de când lumea şi etern ca şi ea. Dacă Porsilo ar fi venit la acest sfat în numele lui doar, poate că s-ar fi ridicat, l-ar fi urmat pe Dromihete, ar fi urmărit o clipă curgerea vremii prin curmătura celor două clepsidre, s-ar fi descoperit în faţa draconului de bronz ţintuit deasupra intrării, şi-ar fi-ndesat căciula-n cap şi pe-aci ţi-ar fi fost drumul. Poate. El nu venise însă în numele lui, ci al celor pe care-i cârmuia de când murise frate-său mai mare în ultima înfruntare a lui Decebal cu armatele romane. De-ar fi fost ultima! În timp ce Porsilo se-ntreba dacă n-ar fi rămas locului, chiar venit doar în numele său, din pricina curiozităţii de totdeauna de-a vedea până la capăt o întâmplare – deşi aproape ştiută dinainte – uşa grea de lemn dăltuit cu draconi a intrării se deschise fără niciun zgomot şi-n cadrul ei apăru Marele Preot, urmat de regele Decebal. — Încotro, cinstite unchi? i se-adresă Decebal lui Dromihete, care tocmai îşi punea căciula-n cap, în timp ce oaspeţii ceilalţi se descopereau şi se ridicau în picioare. — Acasă, nepoate. Credeam că nu mai vii. Ăştia tineri îmbătrâniseră de-atâta aşteptat, iar eu cât pe-aci să-mi dau ultima suflare. În glasul lui Dromihete nu se simţea nici îngăduinţă, nici supărare. — Ne bate războiul la uşă, spuse Decebal, în chip de răspuns, îndreptându-se către masă şi poftindu-l din ochi pe Dromihete să se-aşeze. — Nicio noutate, spuse acesta, făcând un semn cu mâna a pagubă, şi se-aşeză chiar în stânga lui Decebal, despărţindu-l de Marele Preot şi aplecându-se înspre dreapta Regelui, ca să-i ia seama lui Druxilis, de parcă atunci l-ar fi descoperit. — De ce te uiţi aşa la mine, cinstite Dromihete? îl întrebă Druxilis cu-o voce care se dorea blândă. — Eşti cam gras, fiule. Ce zice calul dumitale? întoarse celălalt cuvânt în glumă. Un zâmbet mucalit trecu prin ochii albaştri şi-i făcu să sclipească o clipă tinereşte. Druxilis îl privi dispreţuitor şi nu găsi de cuviinţă să-i răspundă. Făcându-se că nu văzuse şi că n-auzise nimic, Decebal îşi plimbă roată privirea, oprind-o scurt în ochii fiecăruia. — Prea-cinstiţi oaspeţi, războiul ne bate la uşă. — Poate n-ar fi bătut dacă n-am fi încălcat înţelegerile cu Traian, zise Chebrisis mai mult ca pentru sine, cu vocea moale şi vorba tărăgănată a celor din Miazănoapte. — Chebrisis, credeam c-am înţeles cu toţii că aşa-zisa pace cu Traian este pentru romani doar un răspas de odihnă ca apoi să ne izbească şi mai tare. — Ca şi pentru noi, rosti Druxilis cu glasul convins şi important al celui care-a priceput dedesubtul lucrurilor. — Eu tot spun că, dacă nu i-am fi cătat pricină, Roma ne-ar fi lăsat în pace, reluă blând şi-mpăciuitor Chebrisis. Druxilis, cu-o strâmbătură de dispreţ, ridică revoltat din umeri. — Chebrisis! i se-adresă Decebal cu glas înalt, ca pentru a-l chema la ordine. Dumneata ţi-nchipui că Romei trebuie să-i «caţi pricină» ca să te cotropească? Ţi-nchipui cumva că iudeii şi armenii, ca de-o pildă, stricau somnul Romei? Cum întindeau mâna îi luau pe romani din aşternut?! Roma a venit peste noi, nu ne-am dus noi peste ea. S-a-ntins ca o pecingine, fiindcă neamurile n-au ştiut să se unească la vreme spre a-i ţine piept. Dacă vouă, de-un sânge cu mine, şi trebuie să vă spun a mia oară că poţi să nu sufli şi să nu te mişti: când ţi-a venit rândul să te calce Roma în picioare, te calcă… Măritul rege Duras şi alţii dinaintea lui – adormiţi acuma cu toţii, veşnică fie-le-amintirea! – şi eu la fel cu ei, ne-am străduit să-i hărţuim pe romani pentru ca să n-ajungă mai puternici decât sunt, cu gând că, într-o zi, izbită din toate părţile, Roma să cadă ori să stea cuminte cu botul pe labe, mulţumindu-se cu ce-a prădat pân-atunci. Chebrisis, ştim cu toţii unde sunt castrele romanilor, în pământurile pe care ni le-au răpit acum trei ani. De altminteri, se simt de la o mie de prăjini, după mirosul de usturoi. Cine vrea li se poate-nchina. Eu nu opresc pe nimeni. În sală se-auzi o rumoare de protest. — Mărite Rege, eu mi-am spus părerea şi, chiar de-am să vă par slab de minte, eu tot cred că mai bine ar fi fost să fi căzut la pace cu duşmanul. Iar gândul meu de n-ar fi fost cinstit nu răspundeam la chemare. «Ai răspuns fiindcă ai doi feciori la-nvăţat meseria armelor aici, în cetate, cum aveţi cu toţii», îi spuse Decebal în gând, uitându-se drept în ochii lui albastru-deschis, de cer fără nor, în care nu i se păru că zăreşte vreo urmă de gând viclean. «De-ar spune-odată ce-are de spus, că doar nu de florile mărului ne-a chemat aici», se gândea Porsilo, în timp ce privea la Decebal. Când îl vedeai, mare cât un trunchi de copac şi cu gâtul acela scurt, nu-ţi venea să crezi câtă vioiciune era-ntr-însul, iar capul repezit înainte, fruntea brăzdată adânc, ca un pământ săpat de ape, şaua nasului proeminentă şi niţel cotită spre stânga dintr-o căzătură de pe când era flăcăiandru, gura cu buzele strânse puternic de parcă tot timpul ar fi stat cu dinţii-ncleştaţi, părul şi barba sură, ochii cenuşii, cu privirea ageră cum îi era şi mâna, îi sporeau înfăţişarea de lup încercat, făcut să domnească peste adâncul codrilor. Porsilo şi cu Dromihete înţeleseră că aparenta supărare a lui Decebal din pricina spuselor lui Chebrisis crease în adunare un sentiment de vinovăţie, cum nu se putea mai binevenit pentru Rege: astfel i se pregătise de minune momentul în care nicio cerere să nu-i poată fi refuzată. «Ia să vedem, nepoate, ce mai ţii în guşă», îşi zise-n sine Dromihete. Ca şi când i-ar fi auzit gândul, Decebal li se-adresă cu glas pătruns de-o tristeţe solemnă: — Cinstiţi oaspeţi, războiul ne bate la uşă, precum v-am mai spus. Acum nouă ani, Domiţian lăsa, la moarte, vistieria Romei golită. Roma are armate multe, duşmani mulţi – dar se vede că nu destui – lupte de dat mai tot timpul: pentru «pacificare» – ici, pentru cotropit – dincoace; are nobilime multă care nu face nimic, are sărăcime multă care, la fel, nu face nimic, dar care primeşte pâine, face baie şi merge la circ pe banii stăpânirii – căci mai bine să-i astupe gura şi s-o lase să urle doar pe la circuri, decât să şi-o ridice-n cap – şi vistieria asta trebuie umplută la loc. Când marele Cæsar îşi golise punga, acum vreo şaizeci de ani, a dat peste gali, de la care şi-a umplut-o din nou. Traian a dat peste noi, ne-a luat pământuri, ne-a prădat şi se pregăteşte să ne prade iară şi să ne piardă. Trebuie să nu-i lăsăm, oricare-ar fi sorţii războiului care ne pândeşte, să nu-i lăsăm ce să ne ia, drept care m-am gândit să punem tot ce-avem la loc sigur şi împreună. V-aştept, în următoarele zece zile, s-aduceţi tot ce-aveţi de preţ, odoare şi bani, şi le punem undeva, unde nici pasărea să nu le ştie. Trecem la catagrafie ce-aduceţi, şi căpătaţi şi înscris la mână. Toate câte le-ncredinţaţi în custodie sunt ale voastre, iar când trece primejdia vi le luaţi înapoi. Se aşternu o tăcere de gheaţă. Fiecare simţea cum îi încetineşte sângele-n vine. — Mărite Rege, eu poimâine sunt aici cu tot ce am. Ce e-al meu e şi-al tău. — Nu al meu, Druxilis, ci al tău, la mine o să fie doar în păstrare. — Ştii cum vine asta, nepoate? i se-adresă Dromihete lui Decebal, după ce mai întâi se uită la Druxilis cu o scârbă căreia cuvintele n-ar fi avut ce să-i adauge. Ştii cum vine asta? Ca şi cum mi-ai spune: «Taie-ţi, unchiule, p..a şi lasă-mi-o mie-n păstrare. Şi să ştii că tot a dumitale e». Decebal, eu te-nţeleg. N-ai încredere şi bine faci. Mulţi te-au lăsat şi s-au închinat romanilor. Au s-o mai facă şi alţii. Ai luat feciorii cui a avut, ca să-i înveţi meseria armelor şi ca să-i ai zălog de credinţă. Cu feciorii n-au avut cum să te mintă, cu avutul însă n-o să ştie fiecare cum să facă mai pe săracul. Afară de Porsilo, de Chebrisis şi de Rege, toţi săriră indignaţi. — Mărite Rege, eu nu-ngădui nimănui să-mi pună buna-credinţă la-ndoială! — Cum poţi să spui aşa ceva, moş Dromihete? — Iac-aşa, zise Dromihete şi-şi mişcă dreapta roată, cuprinzându-i pe toţi. Cunosc firea oamenilor. Cu-atâta m-am ales, la anii câţi îi am în cârcă. Mie feciorii mi-au murit alungându-i pe romani, iar nepoţii au fost luaţi prizonieri de romani, ca şi mine. După zece ani – mai de sclavie pe uscat, mai de cutreierat pe mări – mie mi-au dat drumul să vin să mor acasă. — Ştim, ştim, unchiule, zise Decebal, cu îngăduinţa pe care le-o arăţi bătrânilor care bat câmpii ori spun pentru a suta oară aceeaşi poveste. — Mă bucur, nepoate, c-ai aflat, deşi de când m-am întors de la romani – şi se fac şase ani acuma – nu ne-am prea văzut. Nu m-ai prea-nvrednicit. Nu s-a grăbit nimeni să mă răscumpere ori să mă dea-n schimb pe niscaiva romani, prizonieri la noi. Astea le spuneam şi eu aşa, ca să se ştie. Dar, de fapt, altceva voiam să-ţi spun, nepoate. Rău ai să faci dac-ai să pui totul într-un singur loc. Să nu uiţi că e de-ajuns o măciucă la un car cu oale. Şi mai spuneai că ai s-ascunzi totul de să nu ştie nici pasărea. Degeaba n-o şti ea, pasărea, dac-au să ştie oamenii. Teme-te de oameni, nu de păsări, nepoate! Eu, unul, nu mai am nimic. Tot ce-am avut ascuns am împărţit oamenilor. Dacă-mi putrezeau oasele prin Italia, rămâneau toate-n pământ. Aşa, se bucură careva de ele. Cred că mă crezi, nepoate! — Vistieria obştii, unchiule, o mai avea câte ceva. — Pentru asta, nepoate, e nevoie să-ntreb obştea. — Dumneata eşti aici în numele ei. — Da, dar obştea nu ştie de ce ne-ai chemat. Ea trebuie să afle. Eu ţin la vechile rânduieli. — Mărite Rege, aş avea şi eu de spus câteva cuvinte. — Spune-le, Porsilo. — Eu cred că moş Dromihete are dreptate când spune că fiecare dintre noi o să-ncercăm să dosim cât mai mult, căutând să-ţi aducem, măriei-tale, cât s-o putea mai puţin. — Poate că tu ai să faci aşa, strigară mai multe glasuri. Druxilis se ridică în picioare, atât de mare îi era indignarea. — Şi tu cum ai vrea să facem, Porsilo? îl întrebă Decebal, făcându-se că n-a auzit glasurile revoltate ale celorlalţi. — Eu zic, mărite Rege, să ne pui să dăm o anumită sumă de bani, anume cântare de aur şi de argint, şi cred c-ar fi o treabă mai curată şi descurcată. Iar ce ne-o rămâne, om fi-n stare să ni-l adăpostim fiecare.

CAPITOLUL UNU «Când amintirile-n trecut…»   Mai tot omul se simte-ndreptăţit, ba chiar obligat, când e să cumpere ceva, să-l umilească pe cel care vinde. (Observaţia nu se referă la cumpărător – aşa cum îl înţelege economia politică – şi nici la vânzătorul profesionist. Aici lucrurile se prezintă altfel: mai precis, chiar pe dos.) Aşa se-ntâmpla şi cu cucoana asta care cumpăra pe nimic o casă enormă, într-un cartier central şi liniştit, o casă care, în stare bună, s-ar fi vândut cu mai mult de zece ori preţul la care se-nţeleseseră. — Dumneavoastră le-aţi mutat aicişa? întrebă cucoana, arătând din cap, cu tot dispreţul de care era-n stare, aragazul ce-ar fi trebuit să fie alb, butelia, masa de bucătărie cu faţă de marmură – marmura unei credenţe vândută mai de mult – şi bufetul imens, ca o faţadă de catedrală, aşezate-n partea stângă a verandei pe care scara de marmură porfirie o despărţea-n două. — Aici sunt de ani de zile. Ai mei n-au mai avut loc în bucătărie! — Mda! mormăi cucoana pe-un ton dubitativ, lăsându-se păgubaşă de-a-şi duce mai departe ancheta socială, că doar nu de asta venise. — Vai, da’ şi-acilea pică. Şi treapta asta-i desprinsă. Din vocabularul cucoanei nu putea lipsi «vai»-ul obligatoriu în vocabularul mai tuturor indivizilor cu educaţie precară sau foarte mulţumiţi de sine, indivizi care, prin această exclamaţie, atât de expresivă, îşi manifestă surpriza încântată a descoperirii propriei persoane. Cucoana găsea, la fiecare pas, câte-un cusur. Bărba-tu-său nu scotea o vorbă. — Vai, da’ dacă ştiam în ce hal e n-o cumpăram, vorbea ea fără adresă precisă. De la o vreme profesorului Şerban i se făcu lehamite de observaţiile psihologice la care-i da imbold cucoana. De-o viaţă-ntreagă-i tot observa pe oameni şi, după ce-i stârneau curiozitatea un moment, pe urmă-l plictiseau, spunând mai toţi aceleaşi lucruri şi-aproape cu-aceleaşi cuvinte. — Doamnă, înainte de-a cumpăra casa aţi văzut-o. Şi v-am vândut-o la preţul la care v-am vândut-o fiindcă este aşa cum este. Tonul fusese foarte rece. — Bărbată-mio a văzut-o, că eu eram în refegé-n schimb de experienţă. El a vrut s-o luăm, că dacă era după mine… găseam eu altceva. Mai puneam niţei bani şi luam lucru ca lumea. — Trebuia să vă puneţi de-acord înainte de-a face actele. Nu v-a silit nimeni. Ca să-i arate că nu mai era dispus s-audă nimic, profesorul Şerban rămase cu doi paşi în urmă. Deşi cu trei luni mai înainte casa fusese complet locuită, arăta ca un loc părăsit de ani şi ani. Tavanele erau pline de pete gălbui de la ploaia şi de la zăpada care se strecuraseră prin acoperişul găurit, iar pereţii, cu tapetele dezlipite din loc în loc şi vechi de cel puţin treizeci de ani, mohorâte şi negre de fum, păreau pereţii unui cavou care se deschidea numai ca să mai primească un nou mort. Parchetul, din lemn colorat, aşezat în figuri geometrice, deosebite de la o cameră la alta, se-nfăţişa ca după trecerea unor turme de tonaj mare. De fapt, singurul care ştia de existenţa parchetului era profesorul, pentru că avea în minte casa aşa cum fusese cu douăzeci şi cinci-treizeci de ani în urmă. Ţi-ar fi trebuit multă imaginaţie pentru a bănui sub stratul compact de jeg din care se detaşau pe-alocuri pete de grăsime în hărţi singulare – îmbinarea bucăţilor de parchet înguste, şocolatii, de culoarea chihlimbarului-deschis, roşu-închis cu nervuri ca de marmură şi roz-stins ca petalele trandafirului veşted. Ar fi fost nedrept din partea profesorului să le ceară un lucru atât de complicat cucoanei şi bărbatului ei, chelner. — Bine, dar cum de-or fi adus casa-n halul ăsta? Pentru prima dată vocea cucoanei n-avusese niciun ifos şi sunase probabil ca pe vremea când n-aveau bani. «Dacă-i scoţi un moment pe oameni din condiţia lor socială şi-i pui într-o situaţie neutră, în care se manifestă numai ca oameni, ai uneori surprize plăcute. Uite, ca acuma». Profesorul găsi de cuviinţă să-i răspundă. — Aşa se-ntâmplă când lucrul tău ajunge pe mâna altuia. — În camera asta e parchet! De ăsta-n culori n-am prea văzut. În timp ce spunea aceste cuvinte, cu-o privire expertă-n inventare, cucoana trecu-n revistă lucrurile din cameră, apăsând asupra secrétaire-ului Louis XV, cu două medalioane de Sèvres, încastrate-n uşile de sus, din lemn de trandafir intarsiat, destul de bine-ntreţinut, şi-asupra celor trei portrete de femei, una cu un copil în braţe, aşezate unul lângă altul, pe peretele din faţa paturilor, în stânga oglinzii. — Dulăpioru-ăla de colo, cu chipuri, nu-l vindeţi? Profesorul făcu un semn negativ din cap. — Nici tablourile-astea pictate? — Nici. «Ne rafinăm, ne rafinăm», îşi zise profesoru-n gând. — Avem şi noi tablouri, tot pictate: unul cu liliac, unul c-un pepene tăiat felii şi-unul c-o ţigancă, să scuzaţi, cam despuiată, care pufăie dintr-o lulea, ştiţi ca ţigăncile. Mi-ar fi plăcut ăsta din mijloc – şi-arătă cu mâna – cu cucoana cu copil; l-aş fi pus în odaia fetei nemăritate, e ceva serios. Dar dacă… Ochii cucoanei se-ntoarseră spre parchet, marfă sigură, gata plătită. — Frumos, păcat că e numai în odaia-asta! — Şi-n celelalte camere e parchet, dar de murdărie nu se mai vede, îi explică profesorul. — Da-n camera asta? — Aici au stat părinţii mei până la moarte. Vedeţi şi lucrurile… — Au stat şi dumnealor în casă? Profesorul ghici mirarea cucoanei cu privire la halul în care arăta casa, deşi proprietarii continuaseră să locuiască-n ea. — Erau foarte bătrâni şi ani de zile n-au avut pensie. Nu s-au mai putut ocupa de casă. Profesorul Şerban le dădea explicaţiile astea, le făcea o confidenţă fără să i-o ceară nimeni, fiindcă avea o fire de om cumsecade, care se purta scorţos numai când cineva îl călca pe nervi cu bună-ştiinţă. Erau şi ăştia nişte oameni ca toţi oamenii. Profesorul văzuse şi mai rău la viaţa lui şi încă la categorii cu pretenţii de «naştere» şi, uneori, şi mai regretabil, cu pretenţii intelectuale. «Bună-starea distribuie cu dărnicie, în toate vremurile şi pe toate meridianele, un fel special de încredere-n sine, asimilabil, pe multe planuri, cu mitocănia. Când nu eşti de-o anumită calitate sufletească, bună-starea, mai ales când nu-i moştenită măcar de câteva generaţii, te face să-ţi pierzi busola, iar carenţa asta se manifestă prin falsificarea planurilor de-nţelegere şi-a raporturilor, prin confundarea valorii cu succesul şi prin tendinţa de-a-i umili pe alţii, fiindcă li te simţi superior. Unchiul Tache la nunta Semiramidei. Îi puseseră fetei numele ăsta insuportabil de lung după ce trecuseră-n revistă toate numele cunoştinţelor şi-ale rudelor. Nu era printre ei nicio Semiramidă. Aşa trebuia s-o cheme pe fata lor. Semiramida nu ieşise nici frumoasă, nici deşteaptă, însă era bună şi-atrăgătoare cu timiditatea ei copilăroasă la care se-adăuga povara numelui ăsta. Mai ales după ce se măritase şi-o chema Semiramida Drăgălia. Ginerelui nu-i găsise unchiul Tache niciun cusur. Intrat în panică din pricina celor 27 de ani ai fetei pe care, de la 18, aştepta s-o mărite, o dăduse pe Semiramida primului-venit. La nuntă, un neam mai depărtat, ca să-i facă plăcere unchiului Tache, se-apucase să-i laude ginerele. Unchiul Tache se ridicase-n picioare – invitaţii tăcuseră crezând că socrul vrea să ţină un toast – închinase paharul pentru neamul care-i elogiase ginerele şi declarase cu glas plin de mulţumire: „Cu fată ca a mea şi cu zestrea pe care i-o dau puteam să mă uit şi mai sus.” Semiramida, săraca, deşi nu descoperise ea praful de puşcă, albise sub voalul de mireasă. Doctorul Ghiţă Drăgălia se făcuse că n-aude. La doi ani după ce moşia unchiului Tache fusese expropriată, Semiramida se spânzurase. Probabil că numai bărbatu-său ştia de ce. Semiramida nu lăsase nicio scrisoare. Dispăruse discret, şters cum trăise. Unchiul Tache era mare moşier, deputat, în comitete, consilier nu-mai-ştiu pe unde. În sfârşit…». Cucoana-i făcea semne soţului ei arătându-i oglinda îngustă şi lungă prinsă cu şuruburi în zidul din faţa ferestrelor, în camera «cu parchet». Soţul, chelner, îi adresa tot felul de strâmbături de nedumerire. Până la urmă, cucoana fu nevoită să-i arate oglinda cu degetul şi din ochi pe profesor. Urmă un răspuns mut din partea chelnerului, o strâmbătură a buzelor şi-un ridicat din umeri a nehotărâre. — Oglinda rămâne-n perete. Numai zugravii să aibă grijă să n-o spargă. Ar fi păcat. — Păi ce, eu mă mişc de-acilea pân’ ce n-or fi toate gata?! Avem o mobilă! O frumuseţe, cu itarsii. O să se potrivească de minune cu oglinda. — Bine-nţeles, bine-nţeles, încuviinţă profesorul. Văzuseră casa de sus până jos. Toate cârtelile cucoanei amuţiseră când dăduse cu ochii de oglindă, pleaşca asta de câteva mii de lei care le venea pe negândite. Cuprinsă de-un subit entuziasm pentru profesor, cucoana-i sugeră lui bărbatu-său la ureche să-l invite la o bere. — Mai bine-i trimitem ceva acasă, aşa cum ştiu eu, răspunse omul, care, prin meserie, era mai familiarizat cu distanţele. Adresa profesorului era trecută în actul de vânzare-cumpărare. — Să vă ducem acasă, dom’le profesor? — Mulţumesc, aş vrea să mai rămân un pic: să pun la punct nişte acte ale părinţilor, nişte hârtii. Am să vă trimit în două-trei zile cheia de la intrare. — Nu-i nicio grabă, că ne-aţi mai dat două rânduri. — Sigur, întări cucoana. — La revedere şi să stăpâniţi sănătoşi! — Mulţumim, dom’le profesor, mulţumim, răspunseră soţii la unison. — Cu tot respectul, adăugă bărbatul, strângând cu amândouă mâinile, plin de efuziune, mâna profesorului. — Să trăiţi, domnu’ profesor, spuse şi cucoana, apucând mâna care i se-ntindea şi făcând semne modeste şi pline de mulţumire din cap. Profesorul ştia că cei doi plecau din casă-ncântaţi de-afacerea pe care-o făcuseră, îmbunaţi şi gata să plângă. Ştia cât de-aproape e-ncântarea-de-sine de stările duios-lacrimogene. Îi conduse până jos şi-nchise uşa de fier şi de sticlă în urma lor. Urcă din nou treptele de marmură, în timp ce perechea pornea motorul «Fiat»ului 1800. Ajuns în camera părinţilor, luă seama tuturor lucrurilor, apoi merse la fereastră, o deschise, înlătură cu mâna o ramură de glicină gata să spargă geamul şi se uită în curte la cercul de merişor năpădit de buruieni şi la magnolia cu flori roz-liliachii, abia răsuflând dintre urzici şi dintre lujere de floarea-soarelui care nici în câmp n-ar fi crescut mai mari. Îşi aduse-aminte că de câţiva ani încoace, se-ntâlnea, din când în când, prin jurul Pieţei Romane, cu-o cerşetoare bătrână cu ochi albaştri, încălţată într-un şoşon şi-ntr-un pantof, care ţi se posta în faţă şi, fără să spună nimic, întindea o mână timidă. Avusese de la-nceput impresia c-o ştie de undeva. Ajunsese chiar să-l obsedeze asemănarea cerşetoarei cu-o figură cunoscută pe vremuri, dar a cui? Într-o bună zi, profesorul Stein îi lămurise misterul. Era Amira Pompiliu, care cântase la «Scala», tocase multe averi, printre care şi pe-a unui vestit ministru de pe vremuri (a cărui poreclă, un nume de animal, i se lipise definitiv în coada numelui adevărat), fusese acoperită de glorie şi de diamante şi nevastă a unui procuror de la Casaţie. Într-o zi, profesorul Şerban îi dăduse cerşetoarei 100 de lei. Femeia luase banii, îi vârâse-n sân şi dând cu tristeţe din cap se aplecase confidenţial spre profesor şi-i spusese cu un glas stins şi copleşit de ruşine: «Înseamnă că ştiţi!». Se-aşezase apoi pe bordura unui gard de beton şi-ncepuse să plângă, ştergându-şi ochii cu-o bucăţică de hârtie igienică. Probabil că nu era pe de-a-ntregul nebună. Magnolia fusese plantată cu-o zi înaintea naşterii profesorului Şerban.   * * *   «În ajunul naşterii tale, Daniel, am visat că bătea un vânt grozav şi că cerul era vânăt de nori. Magnolia (coana Luţa Şerban, mama profesorului, pronunţa cuvântul cu n muiat, à la française), pe care-abia o sădisem, se-apleca într-o parte şi-ntr-alta, gata-gata să se smulgă. Eu stăteam la fereastră şi mă uitam şi nu puteam face nimic, fiindcă uşa camerei era-nchisă cu cheia, iar cheia – nicăieri. Vorbeam cu taică-tău prin uşă. Plângeam şi-l rugam să meargă să apere magnolia de vânt. „Stai liniştită, că n-avem ce-i face”, îmi răspundea Sică. După un timp, vântul parcă se mai potolise, dar cerul tot vânăt era. Nici nu-mi venea să mă uit în curte. Eram convinsă că magnolia trebuie să fie făcută praf. Spre surprinderea mea, arbustul nu era smuls, numai florile îi erau risipite pe jos într-un covor de petale mov-deschis. A doua zi, te-ai născut tu. Sădisem magnolia pentru tine. Eram convinsă c-ai să fii fată. Visul ăsta mi s-a părut o prevestire. Mi-a intrat în cap c-ai să duci o viaţă grea». Toamna, când venea domnul Franz, grădinarul de la Grădina Botanică, şi-nfăşura magnolia cu paie şi cu hârtie de-ambalaj, pregătind-o pentru iarnă, era un adevărat ceremonial: toţi ai casei, în cerc, stăteau în jurul arbustului, aşezaţi cu metodă de domnul Franz, care le punea fiecăruia-n braţe câte un instrument de grădinărit ori măcar sfoară, o foarfecă obişnuită sau ceara cu care era întărită hârtia la curburile ramurilor. Primăvara, domnul Franz se-nfăţişa din nou şi, meticulos, nemţeşte, îi scotea «frumoasei» hainele urâte şi groase de iarnă, după care urmau tot felul de operaţii chirurgicale şi tot felul de masaje, cu soluţii şi cu alifii, de-ntărire – unele, împotriva paraziţilor – altele. «Terminat cu mireasa al nostru, pentru moment. Peste doue septemini trece tin nou Franz. Fedem cum mergi». Ceremonia învelitului şi-a dezvelitului miresei cu flori ca de ceară ţinuse din 1910, anul «naşterii» lor – al magnoliei şi-al lui Daniel, viitorul profesor, Şerban – până-n 1940 când Franz, cetăţean german, la 55 de ani, fusese obligat să plece cu armatele nemţeşti pe front, de unde nu se mai întorsese. Venise la ei cu trei zile înaintea plecării să-şi ia rămas-bun. «Am fenit se spun auf wiedersehen sau poate adio, la familia şi la magnolia. Eu şi copac am imbetrinit împreuna…». Le părea rău că domnul Franz îi părăsea, şi nu pentru a merge la vreo nuntă. «Ce să facem, domnu’ Franz, e război», spusese coana Luţa, întunecată de tot felul de presimţiri în legătură nu numai cu domnul Franz. «Ce se faci, thoamna, Deutschland asta vrea se fie über alles». Domnul Franz dăduse a pagubă din cap. Strânsese mâna tuturora din casă, apoi se oprise la magnolie şi-i făcuse ultimele retuşuri de rămas-bun. Încă din tinereţe, lui Daniel Şerban i se păruse, fără să-ncerce să-şi confirme impresia, că fiecare membru al familiei lega un gând superstiţios de magnolie. La urma urmei, şi el, când plecase pe front, îi spusese-n gând – trecând pe lângă ea şi rupând o floare, ceea ce nu mai făcuse decât o singură dată până atunci – «dacă n-ai să te usuci, am să mă-ntorc». Doi ani, cât lipsise el, coana Luţa avusese grijă de copăcel mai mult ca de lumina ochilor, o grijă suspectă când ai un băiat pe front. Bătuse de câteva ori drumul până la Grădina Botanică, după un «specialist», dăduse anunţuri la ziar, dar nu reuşise să găsească un al doilea domn Franz. Dacă văzuse că n-are-ncotro, se-ncrezuse-n priceperea căpătată din ce trăsese cu ochiul la domnu’ Franz şi din nişte reviste la care se abonase numai de dragul magnoliei. «Ea a murit şi magnolia trăieşte. Magnolia nu era clepsidra coanei Luţa, e clepsidra mea. Noi doi suntem gemeni». Coana Luxiţa Bantaş, mama coanei Luţa şi bunica lui Daniel Şerban, adusă de la gară cu birja sa-şi vadă primul nepot, născut de-o săptămână, băgase numaidecât de seamă, cu ochiul ei ager, că merişorul era netuns la vreme, că teiul şi castanul trebuiau şi ei niţel «potriviţi». Observaţiile astea le făcea cu un glas care, deşi fornăit, era foarte expresiv şi plin de modulaţii. Când dăduse cu ochii de magnolie, pe care n-o ştia, se-apropiase, îi luase bine seama, îşi pusese lornionul şi exclamase: «Ptiu, că frumoasă mai el». Îi dăduse câteva târcoale şi nu se-ndura să intre-n casă unde-o aştepta nepotul. Îşi sărutase repede fata şi pusese un galben mare austriac pe fruntea nepotului pe care-l învrednicise cu-o privire grăbită. «Deocamdată nu seamănă cu nimeni», declarase ritos, examinând de astă dată prin lornion mogâldeaţa din leagăn. «Când sunt mici sunt toţi urâţi», îşi încurajase ea fata. «Pe urmă se deschid şi se fac drăgălaşi; de-abia când sunt mari se-mpart în urâţi şi-n frumoşi. Dar mai va pân-atunci». «Asta am eu bun: i-o zic omului verde-n faţă», spunea coana Luxiţa despre sine. Forfeca omul cât putea pe din dos dar, ce-i drept, nu scăpa nimic când i-o spunea şi-n faţă. De multe ori coana Luxiţa nu-şi exprima doar propriile păreri, ci făcea un gen de compendiu al tuturor părerilor auzite despre tine-n dreapta şi-n stânga, le cântărea şi le combina în aşa fel încât, ajungând cu ele la potou, ţi se-nfăţişa, ca un fel de substitut al corului antic, mesager al opiniei «cetăţii». Avea o intuiţie care-o făcea să nu dea greş în judecarea oamenilor, iar modul ei brutal de-a comunica nişte adevăruri nu pornea din vreun principiu de-a răspândi, pe calea spulberării ascunzişurilor şi-a minciunii, binele şi dreptatea pe pământ (deoarece coana Luxiţa era o natură prea primară pentru a avea noţiunea unui principiu), ci dintr-un fel de nelinişte-n trup, ce punea stăpânire pe ea şi nu-i dădea pace până nu-ţi descărca traista cu tot ce ştia despre tine; dintr-o incapacitate de-a ţine pentru ea ceea ce-i sărea-n ochi, «că nu era oarbă», şi pe care alţii o numeau indiscreţie. Cu toate că nici cunoştinţele cele mai depărtate nu scăpau ochiului şi limbii ei ascuţite şi lungi ce nu-şi afla locul în gură, nimeni nu spunea despre coana Luxiţa c-ar fi fost rea. «Afurisită», «a dracului», «iscoada turcilor», «spionul Kaizerului», «trimisul papei» şi multe astfel de epitete simple sau metaforice urmau totdeauna în coada numelui ei, rostite cu-o anumită simpatie. Nimeni n-o ura pe coana Luxiţa fiindcă nici ea nu ura pe nimeni. Indiscreţia coanei Luxiţa se deosebea de indiscreţia generală. Coana Luxiţa lansa observaţii usturătoare cu privire la caracterul şi la comportamentul «victimei», fără ca ele să implice vreo a doua persoană sau raporturi care să compromită pe cineva. Şi-apoi tot ce spunea dumneaei era spus în glumă şi cu haz. Era şi-un fel de obicei de om singuratic, speriat că vede ceva pe care dacă nu-l comunică pe loc s-ar putea, a doua zi, să nu mai aibă cui. Era chibzuită cu banii şi cu lucrurile, fiindcă trebuise toată viaţa să-şi vadă singură de rostul averii, îşi ţinea listă la zi cu veniturile şi cu cheltuielile, cum citise ea că proceda un ministru al lui Ludovic al paişpelea, nu de alta, ci ca să nu se-ntindă mai mult decât îi era plapuma. Mese cu lume dădea numai de trei ori pe an; de ziua ei, de ziua morţilor şi-n noaptea de Paşti, când orice cunoscut, în drum de la înviere spre casă, putea face popas în casa coanei Luxiţa, unde-l aştepta masă-ntinsă cu toate bunătăţile, cu vinuri vechi şi scumpe şi cu lichioruri franţuzeşti. Nu dădea mai multe mese fiindcă nu se simţea-n stare să fie la-nălţime decât de trei ori pe an. Ea când te poftea înţelegea să simţi c-ai fost poftit, adică să nu mănânci o masă obişnuită, ci să te trezeşti cu fel de fel de trufandale-naintea ochilor, aşezate cu artă, să nu ştii ce să-ţi saturi mai întâi, privirea, nasul ori limba, să-ţi aduci aminte peste ani şi ani de invitaţia la coana Luxiţa ca de-o sărbătoare memorabilă. Deşi coana Luxiţa n-avusese englezi în neam şi nici nu ştia prea bine cum umbla obiceiul prin lumea bună de pe-acolo de pe la ăia, fără s-o fi-nvăţat nimeni, i se părea nelalocul ei orice-ntrebare cu privire la preţul vreunui lucru de pe masa dumisale. În zilele-acelea trei ale anului totul era hors classe: mâncare, băuturi, flori, serviciu. Trei chelneri, ca nişte diplomaţi, cu voci discrete, apăreau în jurul mesei doar la momentul oportun, ca să-ţi prezinte un platou sau ca să-ţi umple paharul, cu gesturi elegante, lipsite de ostentaţie, care trădau obişnuinţa marilor restaurante. Mai agreabil decât toate aceste eforturi de-a-ţi agrementa orele petrecute în casa ei era faptul că la petrecerile coanei Luxiţa te simţeai de fiecare dată ca-ntr-o familie. Coana Luxiţa era foarte conservatoare-n părerile şi-n relaţiile ei. Puteai sărăci sau puteai ajunge cine-ştie-ce mărime – ea nu-şi schimba comportamentul. La masa ei toată lumea era egală şi singurele deosebiri în deferenţa faţă de invitaţi le stabilea vârsta acestora, în capul mesei, stătea de fiecare dată coana Luxiţa, fiindcă i se părea o ipocrizie ca-n casa ta şi la masa ta să-l pui pe altu-n frunte. La stânga şi la dreapta, şedeau invitaţii cei mai bătrâni, iar după ei, în ordinea descrescândă a vârstei, ceilalţi, aşa încât un capăt al mesei era al tineretului. În câteva zeci de ani era firesc ca unii invitaţi să dispară; unii se mutaseră din oraş, alţii se mutaseră la cimitir, alţii urcaseră prea sus ca s-o mai păstreze pe coana Luxiţa printre relaţiile lor. Coana Luxiţa – care-n viaţa ei nu ţintise «prieteniile» din interes, mulţumindu-se cu ce era al ei, socotind că adevărata plăcere era să ai de-a face cu oamenii doar de buna-voie – se uita urât la toată lumea care invita sau se lăsa invitată din obligaţie, pentru a-şi crea relaţii utile, fiindu-i silă de «politica» asta, şi de cealaltă, «ca de limbrici». În politică se băga, după a dumneaei părere, cine nu era bun de nimic. — Ba se bagă şi unii de le scapără mintea de deştepţi, coană Luxiţa. Le scapără mintea, dar umblă oamenii după căpătuială, după câştig fără muncă. — Hai s-o luăm cu metod, zicea coana Luxiţa, şi-l ţintea pe interlocutor cu ochii ei mărunţi şi negri cu sclipiri de ochi de viezure. Un zâmbet cam în zeflemea îi încreţea faţa-n riduri mărunte, ca pe-o smochină. Eu o ţin pe-a mea: cine se bagă-n politică nu-i bun de-altă treabă. Dacă are meserie – e meseriaş prost. Meseriaşul bun nu-şi lasă meseria ca să dea din gură. Dacă are avere înseamnă ca nu e-n stare să vadă de ea şi hai şi el să intre-n politică. Ştiu ce vrei să-mi spui: vrei să-mi spui că intră-n politică tocmai ca să-şi sporească averea. Cine nu e mulţumit cu ce are, când are, şi umblă să tot adune are-o doagă lipsă. Lăcomia e semn de lipsă aici, să ştii. (Coana Luxiţa făcea un semn elocvent la cap.) Dacă-i crapă mintea de deştept, cum ziceai dumneata, şi n-are stare-acasă, de ce nu se face avocat? Că de dat din gură să tot dea; şi pe urmă ce vrei dumneata mai multă sofisticărie ca la avocaţii ăştia, care umblă să scoată basma curată pe toţi nelegiuiţii şi pe toţi tâlharii. Dar măcar asta zici că e meserie. Dar să faci politică? Înseamnă că nu eşti bun de-altceva, ascultă ce-ţi spun eu. Zici că sunt şi unii care-au minte; or avea dar nu e toată bună. — Dar cu vărul dumitale care ajunse ministru, cum e, coană Luxiţa? Coana Luxiţa pufăise pe nas în semn de dispreţ, tuşise ca să-şi dreagă glasul fornăit şi-şi umflase guşa, mai mult imaginară, cum fac curcanii când au de gând să se-nfoaie şi să-şi dea drumul la glas. — Văru-meu? De când s-a ajuns, nu mai cunoaşte pe nimeni. Cred că dac-ar fi trăit biată mă-sa, tuşa Sita, nici pe ea n-ar mai fi cunoscut-o. Din partea mea poate s-ajungă şi papă la Roma că mie tot atâta mi-este. Dar de când cu ministreala asta s-a făcut un porc. Eu care nu ştiu de politicăria lor, l-am poftit la masă de ziua mea, cum l-am poftit toată viaţa. Coana Luxiţa mirosise de la-nceput că domnul Panaioti adusese vorba de politică, sperând s-audă chiar din gura coanei Luxiţa povestea cu epistola scurtă şi bine simţită pe care i-o scrisese ea vărului ministru. — L-am poftit, iar dumnealui a pus secretara să-mi răspundă exact cum îţi spun eu acum: «Domnul ministru este reţinut. Nu poate răspunde invitaţiei». Coana Luxiţa tăcuse îmbufnată şi dăduse a pagubă din cap. — Dar cică şi dumneata i-ai răspuns de i-au duduit urechile. A râs un minister întreg, dar ce zic eu un minister, un Bucureşti întreg. — De răspuns i-am răspuns, ce e drept. Coana Luxiţa se lăsa greu fiindcă nu-i plăcea să se grozăvească nici cu faptele, nici cu vorbele ei. — Am auzit atâtea versiuni ale scrisorii ăsteia că-mi vine să cred că nu era adevărată niciuna. — Văd că vrei să ţi-o spun eu pe-a adevărată. Bine, coane Gliguţă, fie. M-am dus la domnul Schön, tipograful unde-mi fac eu cărţile de vizită şi i-am cerut un carton alb, îndoit, de faire part. Am venit acasă şi i-am scris lu’ dom’ ministru o scrisoare de dragoste. Mâna coanei Luxiţa desena litere-n aer. Am pus adresa: Excelenţei-sale domnului ministru al etc. etc. Iar înăuntru am scris cam aşa: «Excelenţă, Până mi-o lua Dumnezeu mâinile, îţi pot scrie personal hai sictir. Te-aş băga şi-n pisda mă-tii, dacă nu mi-ar fi de răposata tuşa Sita, care-a fost femeie de onoare. Vara dumitale, Ruxandra Bantaş». I-o fi plăcut, nu i-o fi plăcut… să-i fie de bine. — Cred că-n sinea lui a râs, că prost nu e. — Dacă nu e-n stare să rămâie cum a fost şi i s-a suit la cap, înseamnă că nu-i chiar aşa de deştept. — E deştept, coană Luxiţa, dar iartă şi dumneata. Nu mai are omul timp de neamuri. Luptă din greu să pună la loc averea jucată la cărţi şi zice c-acu’ e-acu’. Ministru nu te-alege pe viaţă. Trage cât poate. De-aia a intrat el în politică: vrea să pună la loc ce-a jucat la cărţi. Coanei Luxiţa îi stătea pe limbă o-njurătură, dar înghiţise-n sec. (Treaba asta cu jocul de cărţi îi aducea aminte şi de alţii nu doar de văru-său.) Coana Luxiţa nu se lăsase cu vorbe tari mai mult de cinci-şase ori în viaţă. Când o scotea cineva prea rău din fire i le spunea ca să-i arate cât îl dispreţuieşte, fiindcă altminteri ştia să strângă din dinţi şi să-şi ferece gura şi-n general ştia să-şi înfrâneze orice pornire. De când se trezise pe lume, coana Luxiţa avusese o poftă de mâncare sălbatică. Mică, mâncase pe săturate şi nu fusese nici slabă, nici grasă. Era un copil sănătos căruia-i pria orice, care-alerga tarlale-ntregi, scoţând sufletul din biata fräulein, aceasta având datoria să nu scape copila din ochi. După galopurile astea ce făceau parte din programul zilnic al Luxiţei, fräulein – deşi era elveţiancă dintr-un vârf de munte şi n-avea decât douăzeci de ani când o angajase conul Ienache Kreţulescu să-i crească odrasla – ajungea acasă transpirată, prăfuită, cu sufletul la gură, ciufulită, cu hainele strâmbe, ca scăpată de la foc. Cu-acest regim fizic nu era de mirare că nu se-ngrăşau niciuna, nici cealaltă. Doar conul Ienache punea pe el carnea cu lopata. Doctorii-l opriseră de la mâncare şi-i prescriseseră măcar patru kilometri de marş zilnic. Conul Ienache îl pusese pe administrator să-i măsoare câte patru kilometri în mai multe direcţii, luând ca punct de plecare conacul. Se urcase apoi cu administratorul în trăsură, văzuse locurile însemnate cu câte un ţăruş şi dându-şi seama că patru kilometri sunt patru kilometri oriunde-ar duce ei, îşi zisese că atâta amar de drum pe care să-l baţi cu piciorul, şi încă-n fiecare zi, nu era de el. Nu-ncercase niciodată să-i străbată; curiozitatea nu era o trăsătură a caracterului său. Toţi doctorii îi dăduseră să bea nişte ceaiuri care stimulau diureza, înlesnind astfel eliminarea lichidelor din organism. Se codise vreo două săptămâni să le guste, însă cum nu mai avea pace de gura Luxiţei şi de-a guvernantei, se hotărâse, într-o zi, să-şi spurce sufletul cu zeama de buruieni. A doua oară nu le mai luase fiindcă nu-i plăceau la gust. Doctorii îi scriseseră ditamai lista cu ce trebuia şi cu ce nu trebuia să facă. Aşa, de pildă, îl opreau să-şi bea ceşcuţa de ţuică de dinaintea mesei, că ţuica stimula pofta de mâncare, lucru de care conul Ienache n-avea nevoie. Dar atunci pentru ce să se mai fi aşezat omul la masă dacă era oprit să-şi bucure nasul cu mirosul amărui de sâmbure de prună şi limba cu gustul de livadă-nflorită, fără să mai vorbim de ochi, care se cufunda-n licoarea gălbuie ca-ntr-un pumn de topaze, ca-ntr-un soare topit? Şi iară, pentru ce să te mai fi aşezat la masă dacă nu-ţi puteai pregăti sufletul, pe-ndelete, cu un pateu-două cu carne, cu ciuperci sau cu brânză amestecată cu mărar şi chimion, sau cu-o icră neagră întinsă pe pâine prăjită, unsă cu unt proaspăt, ori cu-o icră de ştiucă, bătută bine cu ulei de măsline, cu lămâie şi cu ceapă şi-mpodobită cu-o măslină şi dacă pe urmă nu puteai azvârli un pic de căldură pântecelui cu-o ciorbiţă de pui, ori de raţă, acrită cu aguridă, cu corcoduşe sau, iarna, cu zeamă de varză care capără la limbă şi ţâşneşte pe canea spumoasă ca şampania, şi dacă mai apoi, ca să pui şi-un temei, nu mâncai o ciulama ori o tocăniţă de măruntaie cu ceapă aurie şi c-un boţ de mămăligă şi câte şi mai câte minunăţii, lăsate toate de Dumnezeu pentru desfătarea omului, binefaceri cărora le cunoştea mirosul, gustul, înfăţişarea – amintirea fiecăreia dintre ele făcând să tresară altfel trupul lui gras – atunci pentru ce să se mai fi aşezat la masă, el, Ienache Kreţulescu? Pentru ca să-şi pedepsească zilele mâncând buruieni crude ca schimnicii şi carne fiartă sau la grătar? Şi să mai umble şi de-a nebunul patru kilometri pe jos! De-aşa viaţă să fi avut parte duşmanii! Conul Ienache se hotărâse: mai bine-o zi vultur decât un an cioară. Avea să mănânce cum mâncase toată viaţa şi-avea să facă mişcare cu trăsura cum făcuse toată viaţa, iar în privinţa grăsimii, cât timp îşi mai vedea vârful ghetelor era încă bine. Bunăvoinţă, oarecare bunăvoinţă avusese: încercase o săptămână să nu mănânce seara. Nopţile trecuse prin chinurile iadului: pe lângă nodurile şi cârceii care i se puneau în burtă, avea nişte vise care-ar fi dus şi-un sfânt în ispită. Toate mâncărurile pe care le crease ori numai le visase omul i se prefirau prin faţa ochilor, îi gâdilau nările şi-l făceau să-i lase gura apă. Dimineaţa se trezea cu perna şi cu aşternutul leoarcă de sudoare, cu gura iască, ostenit de parcă s-ar fi bătut cu Necuratul, iar foamea care-l chinuise toată noaptea era de-a dreptul furioasă. Tremura de plăcere la fiecare-nghiţitură şi era-n stare să-şi prelungească masa de dimineaţă până spre amiază. Dacă văzuse că nici postul negru seral nu era de el, conul Ienache dăduse dracului buruieni şi prescripţii şi-şi văzuse de treburile lui. O viaţă avea omul. E drept că pe Luxiţa şi pe fräulein conul Ienache nu le-ndemna la mâncare, cum fac de obicei graşii, dintr-un fel de invidie nemărturisită pe care-o poartă oamenilor cu greutate normală. Erau sănătoase, mâncau numai cât le trebuia şi n-aveau nevoie să se-ndoape. Cam pe când împlinise doisprezece ani, Luxiţa o-ntrebase pe fräulein dacă-i frumos să fii gras, având ea o bănuială contrarie. Guvernanta îi răspunsese un nu atât de categoric, încât o convinsese definitiv. Ideea îi venise Luxiţei văzându-l într-o zi pe conul Ienache fără cămaşă, înfăşurat de la brâu în jos cu un prosop, în timp ce Gore-i turna apă-n spinare cu stropitoarea. Fără să se uite prea bine, fetei îi rămăsese-n minte imaginea unui burduf alb-rozaliu, precurmat din loc în loc de nişte sfori nevăzute, un fel de caltaboş uriaş presărat cu tufe de păr roşcat. Fugise-n grădină râzând cât o ţinea gura. Din ziua-aceea, Luxiţa începuse să ţină socoteala a tot ce mânca: număra feliile de pâine, găluştile din supă şi pe cele cu prune; în sfârşit, cântărea tot ce-avea în farfurie şi ce ducea la gură, având mare grijă să nu se scoale de la masă umflată ca o căpuşă. Luase albumul cu fotografii de familie şi, uitându-se atent la fiecare neam al ei, afară de mamă-sa şi de Melina Mavros, care nu se putea numi neam, nu-i fusese nimeni pe plac. Toţi, femei, bărbaţi, netrecuţi încă de prima tinereţe, erau umflaţi cu ţeava. Bărbaţii cu guşile şi cu fălcile strânse de gulere tari, cu hainele boltite peste nişte burţi de două vedre bucata, iar cucoanele cu conciuri în vârful capului, cu ochi care de-abia mai mijeau din obrajii ca un poponeţ de copil, cu gâturi înecate-n cute de osânză, chinuite-n gulere-nalte-acoperite cu dantele, cu busturi opulente ca o copaie de cozonac dospit, făcând o adâncitură bruscă sub sâni, după care urma o precurmătură ca de-o palmă şi ceva, niţel mai subţire decât ce fusese mai înainte şi pentru care trebuia să fi asudat mult bărbatul ori servitoarea trăgând şi-nnodând la şireturi, torturând carnea prea multă care nu se lăsa cuprinsă de corset. — Tată, cum era mama? — Cum să fie? — Aşa… Luxiţa făcuse un semn în aer, încercând să sugereze o siluetă de femeie. — Era rotunjoară, frumoasă şi albă, albă. Avea ochi albaştri şi-un glas de mierlă. Conul Ienache îşi privise fata şi oftase. Şi s-a dus săraca. Aşa i-a fost scris. Luxiţa ştia că ea nu-i albă, nu-i rotunjoară şi n-are ochi albaştri; asta vedea oricine şi-aici nu-ncăpea tocmeală. Cu toate că-ntâlnea lume puţină, doar pe la sărbători, la mesele de familie, şi deci nu prea avea termeni de comparaţie, Luxiţa ştia că nu-i nici frumoasă. Când e vorba de frumuseţe – câţi ochi atâtea păreri, fiindcă unuia-i place popa, altuia preoteasa. În privinţa Luxiţei nimeni nu-şi spusese vreo părere şi nimeni nu contrazisese pe nimeni, fiindcă, fără nici o-ndoială, Luxiţa nu era şi nu putea să pară frumoasă cuiva. Toţi ai casei, adică tată-său, fräulein, Fira şi Gore o iubeau, dar nu-ncercase niciunul s-o păcălească spunându-i, nici în glumă, c-ar fi fost frumoasă. Avea pielea neagră, părul negru cu două spârnele-n creştet, care-l făceau să stea a ceartă, ochi mici şi iscoditori, negri-tăciune, gura mare cu buze groase care, vara, când o mai prindea şi soarele, băteau în vânăt, capul teşit la spate de parcă i l-ar fi strâns într-o menghine când se născuse, ceea ce se băga de seamă şi din faţă, dar mai ales din profil, trăsăturile făcând între ele unghiuri prea mici. Luxiţa nu semăna cu nimeni din neam. De când îşi aducea lumea aminte de Kreţuleşti şi de Văleşti, din care se trăgea Luxiţa, îi ştia bălani, cu ochi verzi ori albaştri şi cu glasuri frumoase; nu se făcea petrecere la o sută de kilometri-mprejur ca părinţii ei să nu fi fost poftiţi, având în repertoriu arii din opere, toate romanţele la modă şi cântece bătrâneşti moştenite din generaţie-n generaţie. Tot neamul Luxiţei cântase la clavir ori la vioară. Luxiţa, iarăşi, ca nimeni din neam, avea un glas fornăit şi nu-ndrăznea să cânte nici când era singură. Fräulein cânta bine la pian, unul dintre motivele pentru care-o angajase conul Ienache, şi îi dădea lecţii Luxiţei care era-n stare s-o asculte pe guvernantă ore-ntregi cântând singură sau la patru mâini cu conul Ienache, fiindu-i însă urât ca moartea să se-audă pe ea clămpănind claviatura bietului instrument. Două lucruri o scoteau pe Luxiţa din fire: pictatul şi exersatul la pian. N-avea să priceapă de ce toate domnişoarele trebuiau să picteze şi să cânte la pian, fără să se prăpădească nici după una, nici după alta şi dând nişte «roade» care, de cele mai multe ori, strepezeau ochii şi urechile. Cui îi plăcea şi era sau se credea-n stare n-avea decât. Dar de ce s-o pună pe ea, cu de-a sila, să pătimească pânza şi să-şi scoată ochii copiind din nişte albume care circulau prin pensioanele de domnişoare, naturi moarte, peisaje cu lună palidă, căprioare la izvor, ca să-i iasă nişte pete mohorâte şi nişte jivine care pân-atunci nu se născuseră pe pământ sau să hodorogească la pian când o putea asculta pe fräulein, care cânta muzică de-adevăratelea. Destul îi scoseseră sufletul, când era mică de tot, s-o-nveţe poezii pe dinafară, pe care trebuia să le spună-n faţa musafirilor, făcând compliment la-nceput şi la sfârşit şi ţinându-şi rochiţa ca un evantai, muncindu-şi mintea să nu-ncurce vreo vorbă şi să se facă de râs în faţa oamenilor mari care, bine-nţeles, nu pricepeau nimic din ce spunea Luxiţa cu glasul ei fornăit. Dovada că nu pricepeau o avusese o dată când unchiu-său Mitică o sărutase şi-i spusese că lui i-au plăcut de când se ştia fabulele lui La Fontaine, după ce fata recitase o poezie nemţească în care era vorba de nişte munţi troieniţi de zăpadă şi de vântul care urla printre creste. Şi când te gândeşti că Luxiţa făcuse şi ca vântul! Bine că nu-i abătuse conului Ienache să-i ia şi profesor de canto. — Dac-ar fi făcut toţi ca tine n-ar mai fi fost pe lume nici tablouri, nici muzică. — Şi crezi că pe ăia care au făcut tablouri şi muzică i-a pus tatăl lor sau guvernanta să picteze şi să cânte cu de-a sila? — Omul trebui’ să aibă voinţă, fără voinţă nu faci nimic în viaţă, zicea conul Ienache, cu glas domol, pe un ton de filosofie adâncă, neprea având argumente cu care să-şi convingă odrasla dacă i-ar fi răspuns direct la-ntrebare. Şi dacă nu-ncerci, de unde poţi să ştii că nu zace-n tine o pictoriţă sau o muzicantă? — Păi nu vezi c-am încercat şi că nu zace? Atunci de ce să mai bat apa-n piuă? — Chiar dacă n-ai un talent excepţional, dar tot trebui’ să ştii să pictezi şi să cânţi la piano. — Da’ eu n-am talent nici atâtica şi-mi sunt urâte amândouă ca moartea. — Dacă toate fetele de vârsta şi de categoria ta fac la fel, tu ce-ai vrea să faci? Ţi-nchipui ce-ar zice lumea dacă m-aş lua după tine? O fată are Ienache Kreţulescu şi nici ăsteia nu e-n stare să-i dea educaţie! E drept că la ce-ar fi zis lumea Luxiţa nu se gândise. — Bine, dar ştiu nemţeşte, franţuzeşte, vorbesc şi scriu fără greşeală, ştiu istorie, geografie, aritmetică, ştiinţe naturale, citesc toate cărţile pe care le comanzi dumneata… — Toate bune şi frumoase, dar în societate nu vorbeşti de istorie şi de geografie şi nici de hipopotami, în societate cânţi la piano, faci conversaţie. — Eu am să fac conversaţie, se agăţase Luxiţa de această posibilitate nesperată. — Nu-i de-ajuns. Nu poţi să n-ai în casă măcar un tablou-două, făcute de mâna ta. — Bunica şi mama n-au făcut tablouri, nu? — Pe vremea lor nu era moda. Cucoanele nu-ncepuseră să picteze; ele-şi treceau vremea cu broderia şi cu croşetul. Alte două ocupaţii după care Luxiţa nu se prăpădea. Ei îi plăcea să-nveţe tot ce-nvăţase fräulein la şcoala ei în Elveţia, să citească despre Napoleon, despre Alexandru Machedon, despre regi şi-mpăraţi, romanele franţuzoaicei George Sand şi tot felul de cărţi pe care le putea citi franţuzeşte şi nemţeşte. Şi erau atâtea lucruri care-i plăceau Luxiţei. Îi plăcea să-ngrijească florile, ştia să le răsădească şi să le-nmulţească, ştia ce trebuie să faci ca un pom să n-aibă omizi şi să dea fructe bune, ştia să-ngrijească toate dobitoacele din curte, gătea şi făcea dulceţuri la fel de bine ca Fira. Dar mai mult ca orice îi plăcea să călărească şi să-noate, apucături de băieţoi, pe care nimeni nu le-avusese-n neam şi care-l făceau pe conul Ienache să strâmbe din nas, deşi nu-ncerca s-o oprească de la aceste fantezii, gândindu-se că erau folositoare pentru sănătate. Pe lângă-not şi călărie, Luxiţa se dădea şi cu patinele şi cu schiurile. Aplecarea fetei către sport, plăcerea pentru viaţa-n aer liber fuseseră-ncurajate de guvernantă, fericită că în ţara asta depărtată, unde şi-n societatea aleasă domneau nişte principii de educaţie învechite cu o sută de ani faţă de Europa (prin Europa, fräulein înţelegând Apusul continentului), în ţara asta găsise un copil receptiv la concepţiile civilizate cu privire la educaţia intelectuală şi fizică a unei tinere domnişoare. Fräulein, fiică de pastor protestant, urmase o şcoală de stat în care se dădea o-nvăţătură folositoare pentru viaţa de fiecare zi, eliminând pe cât îngăduiau prejudecăţile epocii, pudibonderia educaţiei din pensioanele călugăriţelor catolice, unde se evitau toate subiectele inconvenants, domnişoarele având, la sfârşitul unei asemenea şcoli, o educaţie folositoare mai mult pentru viaţa de heruvim decât pentru cea terestră. Despre om, privit biologic, în asemenea şcoli nu se dădea nicio explicaţie, preferându-se ca domnişoarele să creadă, până la proba contrară, în apariţia copiilor prin intervenţia berzei şi-a foilor de varză. În sinea lui, conul Ienache era convins că elveţianca îi dăduse Luxiţei o educaţie cu care să se descurce-n viaţă, potrivită cu firea fără fandoseli a fetei, o educaţie cu care să nu moară de foame cum ar fi spus cineva din altă categorie socială decât conul Ienache, acolo unde problema existenţei n-avea doar un aspect moral. — De ce vii, Luxiţă mamă, la bucătărie, ce nevoie ai? Că de slugi, slavă Domnului, n-ai să duci lipsă când ăi fi la casa ta, îi spunea Fira. — Îmi place-n bucătărie. Îmi place mai ales cum miroase. Şi să ştii că n-am de gând să umplu casa cu slugi. Am să-mi iau doi oameni credincioşi, ca dumneata şi ca Gore, şi-atât. Am şi eu mâini şi picioare. — Da, mamă, dar o cucoană nu trebui’ să facă treabă. Coana Agripina, maică-ta, Dumnezeu s-o odihnească, nici nu călca prin bucătărie. — Mie-mi place să-mi vâr nasu-n toate. Conului Ienache nu prea-i plăcea vârâtul ăsta al fie-sii în toate cele. N-avea decât să stea cât îi poftea inima la bucătărie, dar să-i fi lăsat lui hârtiile şi registrele-n pace. O apucase-ntr-o zi un chef mare să facă ordine-n toată casa. Îi luase de mânecă pe Gore, pe Fira şi pe fräulein, scuturaseră, dereticaseră, frecaseră lămpile şi argintăria cu oţet şi cu sare, şterseseră candelabrul din salon, cristal cu cristal, schimbaseră locul mobilelor prin casă, făcuseră totul să lucească de parcă s-ar fi pregătit de-un mare eveniment. Toate astea-ar fi fost bune şi frumoase dacă Luxiţei, prin al cărei cap treceau câte şi mai câte, nu i-ar fi venit ideea să facă mare curăţenie şi-n biroul conului Ienache, unde nu intra nimeni afară de dumnealui şi încă şi dumnealui din ce în ce mai rar. Conul Ienache se-mpotrivise cât putuse, cu vorba, fireşte, fiindcă mâna asupra Luxiţei n-o ridicase niciodată. — Te-mpotriveşti să-ţi fac curat în birou de parc-ai avea ascuns acolo un mort. De-abia la câtva timp după ce făcuse Luxiţa transformările amintite pricepuse conul Ienache că toată zarva nu fusese decât un pretext bine ticluit ca fata să poată pune mâna pe cheia biroului. Totuşi, conul Ienache nu-şi închipuise că Luxiţa avea să-mpingă atât de departe gluma şi să-i verifice registrele. Asta chiar nu-şi închipuise. După ce le cercetase din scoarţă-n scoarţă i se-nfăţişase-ntunecată şi, cu-o privire rău-prevestitoare, se-nfipsese-naintea lui şi-i întinsese o foaie de hârtie, pe care erau scrise câteva scăderi şi câteva adunări. — Dumneata citeşti vreodată registrele astea pe care le ţine Ghiţă? — Le citesc, sigur că le citesc, răspunsese conul Ienache, cu gura moale. — Da? Bine! Dacă zici că le citeşti, că de controlat, Dumnezeu cu mila, dacă zici că le citeşti, cum de n-ai băgat de seamă că administratorul te trage pe sfoară? Şi-un orb ar vedea. — Ce ţi-a venit, Luxiţo? zisese conul Ienache alarmat, văzând că fata descoperise ce ştia toată lumea. Nici vorbă de-aşa ceva, cum o să mă-nşele el pe mine. — Iac-aşa, bine, cum se-nşeală. Să-l dai afară numaidecât! — Cum să fac una ca asta? Cine să vadă de pământ şi de pădure? — Dumneata. — Eu? Dar ce, eu pot? Păcatele mele, că de-abia mă mişc de bolnav ce sunt. — De gras ce eşti, nu de bolnav. Fata însoţise vorbele cu-o uitătură veninoasă şi plină de dispreţ, pentru care poate că şi conul Ienache, cât era de mototol, dac-ar fi fost mai sprinten, i-ar fi ars două perechi de palme. În locul palmelor pe care i le arsese-n gând, conul Ienache dăduse drumul unui glas şi mai spăşit. — Şi dacă-l dau afară, pe cine s-aduc în loc? — N-ai avea nevoie s-aduci pe nimeni dac-ai vedea dumneata de-avere; aşa cum trebuie. Pe cine s-aduci? Pe altul. — Eşti copil şi nu-ţi dai seama că tot mai bine e cu unul sătul decât cu unul flămând, care ne-ar păpa mai rău ca ăsta. — Eu dac-aş fi-n locul dumitale… — Ce-ai face? — N-aş lăsa pe altul să-şi vâre lingura-n strachina mea. — Bine, tată, poate mi-o da Ăl-de-sus zile să te văd măritată şi să văd şi eu cum ai s-administrezi tu cu bărbatu-tău. — Cum am s-administrez eu. Fiindcă averea mea eu am să mi-o administrez. Din ziua-aceea, conul Ienache se simţea umilit şi coborât în ochii fiică-sii ca şi când pe el l-ar fi prins cu ocaua mică. Şi de fapt îl prinsese, căci ce altceva era să te ştii furat, iar din lene şi din comoditate să-nchizi ochii şi hoţul să te creadă nu numai o otreapă dar şi-un nătărău? Ghiţă, administratorul, îl anunţase pe conul Ienache c-avea de gând să-nceapă tăiatul unui parchet de vreo sută de pogoane din pădurea bătrână. Totul era aranjat, negustorul de cherestea avea să se prezinte cu banii-n duminica următoare. Luxiţa, care-acuma nu se mişca de lângă taică-său ori de câte ori apărea Ghiţă, administratorul, îl întrebase pe-acesta din urmă de ce nu se arătase negustorul la conac. Conul Ienache se uitase la Ghiţă cu-o privire care-i cerea iertare pentru întrebarea asta nelalocul ei. Încurajat de privirea boierului, Ghiţă se făcuse că n-aude. — Domnule Ghiţă, te-am întrebat de ce n-a venit negustorul aici, să vorbească şi cu noi. — Păi ce nevoie era, domnişoară? — Era. — Păi da’ pân-acu’, ce, n-am mai tăiat pădure? Boierul şi-a luat banii şi n-a fost nicio supărare. — A luat ce i-ai dat dumneata. — Vai de mine, coane Ienache, dac-aşa am ajuns, după douăzeci de ani de când vă văd de-avere, dac-am ajuns să-şi bată joc de mine un copil, eu, coane Ienache, vă spun să vă găsiţi alt om. — Aşa i-am spus şi eu tatei. Să-şi găsească alt om, că dumneata-l furi cât poţi. Am controlat registrele, foaie cu foaie. Luxiţa scosese hârtia cu socotelile din corsajul de catifea oranj. Eu aşa i-am spus, dar dumnealui a zis că mai bine cu dumneata care eşti sătul decât cu altul flămând. Văzând Ghiţă că boierul se uită speriat, dar nu scoate o vorbă şi dându-şi seama că frâul, chiar dacă nu-l luase, n-avea să treacă mult şi tot avea să-l ia-n mână urâta asta slabă, a dracului şi neagră, o lăsase mai moale. — Vai de mine, domnişoară, să n-o luăm aşa. Eu care v-am servit cu credinţă. — Să trecem mai departe… — Bine, domnişoară, dacă aşa vi-i voia, vin cu negustorul aici. — Să vii neapărat. Luxiţa îl dusese pe Ghiţă până la uşă ca să fie sigură că nu-i mai împuie capul conului Ienache, care, uimit cum era, ar fi fost în stare să strice efectul produs de ea asupra pungaşului de administrator. A doua zi, Luxiţa se urcase-n trăsură, cu fräulein şi cu Gore, şi-o pornise la oraş după delicatese şi după nişte lucruri de-mbrăcăminte pentru sezonul de toamnă. Înainte de-a face orice fel de cumpărături, Luxiţa bătuse cinci-şase depozite mari de cherestea şi-şi notase-n carnet, cu creionul de aur moştenit de la răposata mamă-sa, pe care-l ţinea totdeauna la cingătoare, îşi notase preţurile mărfurilor din depozite. Acum n-avea decât să vină cherestegiul care voia să cumpere parchetul lor de pădure. De-aici înainte, conul Ienache n-avea decât să stea şi să dospească, dacă de-asemenea părinte-i făcuse Dumnezeu parte. De primăvara până toamna, domnişoara Luxiţa nu se dădea jos de pe cal, străbătând pădurea de-o mie de pogoane în lung şi-n lat, dând roată şi pe la grădini şi prin vii. La paisprezece ani câţi avea – nimănui nu-i venea să creadă, însă numai atâţia avea – toată lumea, în frunte cu Ghiţă, administratorul, învăţase că ea era stăpâna. — Nu i-o fi, oameni buni, frică să umble-aşa numai cu Gore lângă ea? — Nu-i e, că are două pistoale la brâu cu care-ţi ia şi frunza-n zbor. Deşi umbla-narmată ca Iancu Jianu şi era bărbătoasă şi colţoasă, lumea nu fugea de ea. Domnişoara Luxiţa vorbea cu toţi, nu se ţinea cu nasul pe sus, mânca şi bea-n casa oricui, îngrijea vitele bolnave din sat cu-nvăţătura dobândită de la nemţoaica ei şi din cărţi, şi cu toate că dacă-l ascultai pe Ghiţă, administratorul, ai fi zis că e cea mai zgârcită făptură de pe faţa pământului, domnişoara ştia să fie şi darnică. Fira şi Gore umblau îmbrăcaţi ca nişte boieri şi duceau trai nu glumă, fiindcă la conul Ienache în casă domnişoara nu lăsa să se facă două rânduri de mâncare; ce mâncau boierii mâncau şi slugile. La 23 iunie, de ziua răposatei coane Agripina, domnişoara făcea praznic în curtea bisericii şi dădea de sufletul moartei o basma şi-o bundiţă de oaie femeilor din sat, iar bărbaţilor câte-o pereche de ghete. În timpul prăşitului şi-al seceratului, se urca-n trăsură cu Gore şi le ducea oamenilor pe câmp butoiaşul cu ţuică şi pâine caldă coaptă de Fira. Citise, româneşte şi franţuzeşte, o groază de lucruri despre mizeria ţărănimii în regatul României şi-n alte ţări, dar nimic nu era mai convingător decât ce se putea vedea la marginea satului, de unde pornea pădurea şi moşia lor. Era pământ sărac de jur-împrejur şi-o lume care de-abia-şi ducea zilele. După ce se-ntorcea din câte o casă, unde fusese poftită să bea doar apă rece de multe ori, când se vedea la conac, Luxiţei i se părea că intră-n altă lume. Nu-i venea să creadă că pe jos erau covoare, că-n paturi erau plăpumi cu feţe de atlaz şi că n-avea decât să deschidă uşa cămării şi să-ntindă mâna ca să dea de bunătăţi pe care alţii nici după nume nu le ştiau. În puţinele rânduri când o-nsoţise pe Luxiţa în sat şi intrase în câte un bordei ţărănesc, fräulein se frecase la ochi crezând că visează. — Louxitz, ce n’est pas croyable! — Mais si, mais si. — Et les gens riches, qu’est-ce qu’ils font contre cela? — Ils s’empiffrent, jouent aux cartes, courent les putains, voilà! — Louxitz! Mon Dieu! Où avez-vous pris ces mots innommables? şi fräulein roşise până-n albul ochilor. — Dans Lesage et dans le duc de Saint-Simon.[1] Luxiţa roşise şi ea. O luase gura pe dinainte. Îi părea foarte rău c-o făcuse pe fräulein să se ruşineze, pe iubita ei fräulein, o fiinţă decentă şi curată ca o bucată de caş proaspăt. Româneşte, Luxiţa avea un vocabular colorat, slobod şi potrivit cu subiectul. Departe de ea gândul să şocheze pe cineva, dar nici să se ia după sclifositele alea de verişoare-ale ei care veneau o lună vara la moşie, vorbind numai franţuzeşte-ntre ele, ca să lase slugile cu gura-căscată şi ca să-şi arate cât sunt de deştepte. Ea, când vorbea româneşte, cu excepţia regulilor gramaticale, pe care le respecta, vorbea ca orice ţăran din sat, modelele ei cele mai apropiate fiind Fira şi Gore, cu care stătea la taclale ceasuri întregi. Cu taică-său, între patru ochi, vorbea numai româneşte. Îi venea să râdă de conul Ienache, cu grecismele lui moştenite de la nevastă-sa dintâi, de la mamă-sa şi de la bunică-sa, şi cu franţuzismele de care nu se putea dezbăra, oricâte zâmbete îi stârnea fiică-sii. Conul Ienache făcuse la Paris patru ani de studii în drept şi-n ştiinţe sociale şi economice, întorcându-se de-acolo cu cinci cufere de cărţi, cu-o jartieră bleu-marine garnisită cu trandafiraşi galbeni, vorbind impecabil franţuzeşte, rulând r-urile ca un parizian autentic. Toate aceste inestimabile valori dobândite-n străinătate, în afară de care şi-o nepotolită nostalgie a cheiurilor Senei, îl dispensaseră de obţinerea unei diplome, care de altminteri nu i-ar fi folosit la nimic în raporturile cu Ghiţă, administratorul. Coana Catiţa Kreţulescu se consolase de averea pe care i-o păpase feciorul la franţuji, cu ştiinţa şi cu-ngăduinţa dumneaei, că un copil avea şi-nţelegea să-l ştie-n rând cu cei de-o seamă cu el. Se consolase mai ales pentru că feciorul, aflându-se la Paris în ’48, în inima revoluţiei, avusese destulă minte să rămână acolo să se uite cu ochi de străin la cele ce se petreceau în ţară străină şi să nu vină-n ţara lui să se-amestece-n zavera aceea fără niciun Dumnezeu, în care feciori de boieri se zăltaseră împotriva boierilor, vrând să răstoarne ei lumea, ca până la urmă să putrezească-n apă de vii, prăpădindu-şi tinereţile-n temniţele domniei. Destul îi fusese ei, sărmana, că nu mai avusese nici zi, nici noapte, din iunie până-n septembrie, de spaimă de ce se petrecea pe uliţi, de frică ba că vine Soliman, ba că pleacă Soliman, ba că vin unii, ba că vin alţii, până venise-n sfârşit Fuad Efendi-n 13 septembrie, de făcuse regulă cu ăi zvânturaţi, «tot turcul săracul». Ziua tremura şi noaptea scria scrisori; îi scria feciorului, îndemnându-l să-şi vază de-nvăţăturile lui şi să nu intrigărească nici cu franţujii, nici cu simpatrioţii lui români, că faţa lumii dac-avea de gând să se schimbe se putea schimba şi fără să pună el mâna, să-i lase pe alţii să-şi părăduiască ştiinţa şi averea cu gazete-n care să spună Evropei păsurile neamului de la Dunăre. Când îl văzuse pe Ienache acasă, teafăr şi curat, nededat cu zavergiii, uitase de patalamalele lipsă din bagajele feciorului şi de paralele duse pe apa-sâmbetei. La urma urmei, feciorul ei era boier şi n-avea nevoie de patalamale, bune doar pentru cine umbla după vreo slujbă la stăpânire, slujbele fiind făcute pentru târgoveţi şi pentru boieri scăpătaţi cu totul şi care nu izbuteau să se pună pe picioare printr-o căsătorie avantajoasă. În 1852, în ianuarie, după ce-şi petrecuse un ultim réveillon în sânul civilizaţiei, Ienache se-ntorsese la patria-mumă cu moartea-n suflet, adus de găurile din bugetul coanei Catiţa, manifestate printr-o restrângere considerabilă a moşiilor rămase la moartea răposatului ei bărbat. Trezită brusc şi cuprinsă de panică, îşi chemase fecioru-napoi nevrând s-ajungă la bătrâneţe pe la uşile altora; era hotărâtă să-şi păstreze cu dinţii conacul, trăsura, două-trei slugi pe lângă ea şi cele câteva bijuterii de care-o legau amintiri, salvate ca prin minune de la studiile feciorului; studiile astea se desfăşuraseră, la-nceput, în rând cu studenţii care-nvăţau, dornici să-şi facă un drum în lume, plini de ambiţii ştiinţifice şi umaniste; felul acesta de viaţă, pigmentată cu aventuri rezonabile, cu ucenice mărunte, fără pretenţii şi duioase la suflet, ca-n melodrame, începuse destul de curând să i se pară fad, lipsit de imprevizibil. Deşi n-avea o fire năbădăioasă, tânărul Ienache Kreţulescu jinduia după un trai care să-l facă să uite complet viaţa cumpătată de-acasă, de băiat crescut în fustele mă-sii şi-a numeroase mătuşi, văduve sau fete bătrâne. Dorea ceva inedit şi palpitant, care nu-ntârziase să i se-arate-n persoana unei dansatoare de variété, foarte la modă pe vremea-aceea, în Oraşul-lumină, întreţinută de-un bancher respectabil ca vârstă, om cu judecată, care considera infidelităţile de inimă ale domnişoarei Marie-José, Marijó pentru intimi, toane copilăreşti, ştiind că niciunul dintre fluturaşii de passage[2] nu-l  putea detrona pe el, monarh absolut în viaţa protejatei sale. Ienache era sedus de ambianţa de lux şi de rafinament din hotelul domnişoarei Marie-José, de toaletele şi de bijuteriile-acestei minunate făpturi, de desuurile ei care-ţi dădeau ameţeală, de supeurile pe care le oferea după spectacole, de conversaţiile cu bancherul, om spiritual şi umblat, plin de bun-simţ ca toată rasa lui care trăia de două mii de ani răspândită-n lume, într-un exil ce-i adusese putere şi-nţelepciune.   [1] — Luxiţo, e de necrezut! — Ba da, ba da. — Şi bogaţii, ei ce fac pentru ca să-ndrepte lucrurile? — Se ghiftuiesc, bat cărţile, umblă după ştoarfe, asta fac! — Luxiţo! Dumnezeule! Unde-ai dat peste cuvintele astea-ngrozitoare?… — În Lesage şi-n ducele de Saint-Simon.   [2] Trecători.    

«Zi prielnică pentru afaceri. Profitaţi de disponibilitatea partenerilor. Evitaţi conflictele cu şefii». Aşa scria la ziar – rubrica astrologică – în dreptul zodiei căreia îi aparţinea Magdalena. Magdalena citea în orice publicaţie zisa rubrică, fiindcă trăsnăile de-acolo reuşeau s-o amuze. «Lumea e concepută de astrologii ăştia, iviţi în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, în chip de stadion de afaceri. Eşti copil, bătrân sau în afara afacerilor, nu exişti». Copiii mai aveau de aşteptat ca să intre în rândul «astrologabililor», dar bătrânii ce dracu’ mai întârziau într-o lume care abia aştepta să-i vadă în loc cu verdeaţă, exceptându-i pe cei care alcătuiau instituţia «bunicală», adică de crescut nepoţi. În popor e credinţa că omul născut la zi mare e plin de noroc. «Pe dracu’», îşi spuse Magdalena. «Şi de mine, care-s născută de Sântă Maria Mare, şi de vară-mea Florina, cu Floriile ei, s-a ţinut norocul mai ceva decât pulberea după câine. Eu ca eu, dar Florina…». Măcar Magdalena crezuse treizeci şi cinci de ani că-şi aflase un loc în viaţă: un bărbat, un cămin. Dar Florina? Toată adolescenţa şi ani din tinereţe nu ştiuse decât drumul Spitalului Central, cu biata maică-sa, şi dârdâitul la fiecare nouă restructurare din cauza tatălui ei, mort în puşcărie, fără proces, fără condamnare, dar «politic», fiindcă altminteri cine-ar fi avut certificat de deces eliberat de-nchisoarea Jilava? Florina se născuse cu două luni înainte ca tatăl ei să fie arestat. Adrian şi Vetuţa Diaconu, părinţii Florinei, aveau o mică proprietate constând din trei hectare de pământ bun şi dintr-o moară de apă. Şi Adrian şi Vetuţa făcuseră liceul, aveau un dulap plin de cărţi, mergeau la teatru şi la cinema la oraş; altminteri, duceau o viaţă semi-ţărănească, mai ales el, care nu se sfia să dea cu sapa şi cu hârleţul, în timp ce Vetuţa era tratată mai de cucoană, rolul ei în casă fiind doar bucătăria, pentru alte treburi gospodăreşti având totdeauna de ajutor câte o fetişoară din sat. Diferenţa de vârstă între cei doi soţi fiind de douăzeci de ani, Adrian se purta cu Vetuţa aproape patern. Înainte de 23 August ’44, Adrian Diaconu, om cu inimă largă, impresionat de greutăţile în care se zbăteau ţăranii din satul lui, girase la bănci mai tot săracul pentru o casă, pentru un petic de pământ, pentru o pereche de boi, ceea ce-l făcuse pe binefăcător să-şi piardă bună parte din avere, ajungând în acest fel doar la trei hectare de pământ şi la moara de apă, moară ce-l trecuse în rândul chiaburilor. Pământul îl cedase gospodăriei colective. Cine-i erau duşmanii care-l trimiseseră la puşcărie, nici el nici Vetuţa n-aveau să afle niciodată. La un an după arestarea bărbatului ei, Vetuţa îşi luase fetiţa şi se mutase la Bucureşti, într-o căsuţă centrală, moştenită de la o mătuşă fără copii, sora maică-sii, căsuţă din care chiriaşii, care-şi cumpăraseră o casă nouă, tocmai plecau. Vetuţa cedase primăriei şi moara şi casa din sat. La Bucureşti, cu mari pile şi cu proptele din partea fratelui ei, doctorul Gogu Eremia, se angajase magazioneră la depozitul unei cantine care hrănea patru mii de oameni. Vetuţa se trezea dimineaţa la patru, ca la şase să fie pe baricade. Florina crescuse la o creşă săptămânală. Maică-sa o lua sâmbăta la prânz acasă şi duminică seara o ducea înapoi la creşă. Norocul acestui copil fusese sănătatea. În afara bolilor copilăriei: pojar, vărsat de vânt, oreion, un guturai nu făcuse. Florinei, ca rezistenţă fizică i se potrivea o vorbă din bătrâni: berzei chioare-i face Dumnezeu cuib. Iar Vetuţa avea şi ea noroc – norocul intrase la apă, ajustat dimensiunilor noii ordini – şi anume că mânca pe gratis. Cu toate că şefa ei, divorţată şi mamă de copii, o-mbia cu un pic de carne, cu zahăr, cu unt pentru acasă, Vetuţa era atât de-nspăimântată de tot ce vedea şi-auzea că n-avea curaj nici măcar un chibrit să scoată pe uşa întreprinderii. Mânca pe săturate din ceea ce le oferea şefa, iar în plasă, plasă de nylon, ducea doar o jumătate de intermediară: cu ea intra, cu ea ieşea pe uşa întreprinderii. Pentru iarnă avea o pereche de bocanci căptuşiţi cu molton, două fuste şi două pulovere tricotate din lână merinos, un loden şi două basmale rezultate dintr-o fustă de caşmir de pe vremuri – «pe vremuri» însemnând timpul cât îi trăise bărbatul – iar pentru vară o pereche de sandale de pânză, două rochii de stambă luată pe puncte, cusute chiar de ea, după ce mai întâi le făcuse tipare din hârtie. Lucrurile de dinainte le îmbrăca doar când o invitau frate-său şi cumnată-sa, pentru a nu-i compromite faţă de musafirii lor. Amatori de amor ar mai fi găsit Vetuţa, dar de-nsurat, ioc. N-avea nimeni nevoie să-şi ia-n cârcă un copil străin şi o nevastă, văduvă de politic. La propunerile de amor, Vetuţa făcea pe proasta, simulând că nici nu le-a auzit. De vorbit vorbea doar strictul necesar. Chiar când era cu Florina, mai mult fetiţa povestea, pe limba ei, ce se petrecea mai întâi la creşă, apoi la grădiniţă şi la semi-internat, când începuse şcoala. Şi cu frate-său şi cu cumnată-sa, Vetuţa vorbea numai dacă era întrebată şi atunci pe sponci. Se simţea scoasă la marginea societăţii. Deşi ceea ce i se-ntâmplase ei era la ordinea zilei – aproape nefiind familie fără un expropriat sau fără vreun «politic» între cei din aceeaşi categorie cu ea – Vetuţa nu-şi afla nicăieri locul şi se gândea cu spaimă la viitorul Florinei care, copil bun şi-nţelept, nu-i făcea niciun fel de greutăţi, învăţând excelent şi fiind exemplu de cuminţenie. Fără să spună nimănui, Vetuţa se-nvinuia, ca de cel mai cumplit păcat, de-a fi adus pe lume un copil. «Doamne-Dumnezeule, ce-o fi fost în capul meu să umblu pe la doctori să-mi facă serclaj pentru uter retrovers, că, vezi Doamne, n-aveam copii. Săracul Adrian, ce-mi mai spunea: „Ce-ţi lipseşte, femeie? Crezi că de prost zice poporul: cine-i are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească? Ai auzit de om ne-ngropat că n-a avut copii?”». Dar ei, viaţa fără copii i se părea o casă pustie. Afară de faptul că iubindu-l pe Adrian voia să-l vadă trecut în altă fiinţă. El se-nsurase flăcău tomnatic, aşa că nu era s-aştepte bătrâneţea lui ca să aibă şi ea un copil. Adrian se-nsurase cu Vetuţa fără să-şi mai consulte mama şi surorile. De câte ori se gândise la o posibilă nevastă, aceea ori nu-i convenea maică-sii, ori nu le era pe plac surorilor. Pe Vetuţa o prezentase augustei familii după ce se căsătoriseră la primărie, în satul Vetuţei, avându-i ca martori – fiindcă erau obligatorii doi – pe notar şi pe secretarul primăriei şi-atât. Acest fel de-a se căsători o nedumerise pe coana Atena, mama Vetuţei. Atena crescuse cinci copii singură; îi murise bărbatul când fiu-său cel mare avea opt ani, iar Vetuţa, mezina, opt luni. Până la Vetuţa, Atena îşi căsătorise trei copii. Cu peţit, cu logodnă, cu nuntă, cum se pomenise din moşi-strămoşi… Altul se-nsurase cu-o fată orfană şi o pusese pe Atena în faţa faptului împlinit. «De ce n-a venit şi mama dumitale-n peţit, cum se vine, c-am înţeles că tatăl ţi-a murit», îl întrebase coana Atena pe Adrian. «N-a venit fiindcă am vrut să mă-nsor şi eu odată. Mama, şi mai ales surorile mele, cine-ştie-ce cusur i-ar fi găsit şi Vetuţei». La un asemenea argument, coana Atena dăduse din cap şi nu mai scosese niciun cuvânt asupra nunţii. De ruşinea satului, soacra mare îi făcuse nuntă şi lui Adrian. Tinerilor căsătoriţi le fusese naş un moşier din vecini, care le cununase şi pe surorile mirelui. Adrian avusese grijă să menţină un echilibru-n familie, în aşa fel ca mamele – cuscrele – să nu se simtă nedreptăţite una faţă de alta: în fiecare lună, Adrian îşi lua nevasta, urcau în trăsură şi le făceau fiecăreia o vizită de-o zi. Vetuţa avusese zestre bună, în bani, înghiţită toată de datoriile pe la bănci făcute de bărbatu-său în scopuri de binefacere. Vetuţa nu-i reproşase niciodată lui Adrian lipsa de chibzuinţă; milostenia ei avea limite: nu uitase cum îşi crescuse coana Atena copiii. Deşi înstărită, un creiţar nu-i scăpa printre degete fără socoteală. Fetelor, două, le făcuse un trusou demn de cea mai de neam domnişoară de oraş; de-mbrăcat le-mbrăca decent, însă fără urmă de lux ori de modă. Nu se putea spune că mama şi surorile lui Adrian se prăpădeau de dragul Vetuţei. Mai întâi, nu făcea copii – semn rău de la Dumnezeu; apoi provenea dintr-un sat cu mulţi ţigani şi fiindcă era măslinie la faţă şi cu păr ca pana corbului, cumnatele, între ele şi între prietene, n-o scoteau din «ţiganca lui Adrian». Ştiind că bărbatu-său n-avea nicio vină pentru lipsa de simpatie pe care i-o arătau cumnatele, Vetuţa se purta ca şi când n-ar fi băgat nimic de seamă; nu făcea faţă de Adrian nici măcar o aluzie la ibrişinele pe care i le trăgeau pe la nas cumnatele ori de câte ori se vedeau. Mama lui Adrian şi mama Vetuţei muriseră până-n colectivizare. Dumnezeu le scutise să-şi vadă casele sedii de gospodării colective şi toate acareturile prădate de ăi cu pâinea şi cu cuţitul noului regim, zis comunist. Deşi crescuţi de coana Atena ca puii pe lângă cloşcă, în gândul de a-i face să fie cât mai uniţi, în afară de Vetuţa şi de Gogu, doctorul, cei mai apropiaţi ca vârstă şi ca suflet, copiii coanei Atena se risipiseră de la casa părintească şi se-nstrăinaseră unul de altul. E drept că vremurile te-ndemnau să te prezinţi drept generaţie spontanee, ori crescut la azil – fără mamă, fără tată – pentru a completa cât mai puţine rubrici în fişa autobiografică. Singurii la care făcuse apel Vetuţa, şi numai în vederea unui loc de muncă, fuseseră fratele său Gogu, şi Catrina, cumnată-sa, farmacistă. Deşi copil de farmacişti, oameni cu stare, Catrina arătase mai mult spirit de familie faţă de Vetuţa decât neamul ei. Magdalena, fiica lui Gogu şi a Catrinei, era cu zece ani mai mare decât Florina, fata Vetuţei. Magdalena hotărâse din proprie iniţiativă să nu mai dea nimănui lucrurile pe care nu le mai purta, ci să le păstreze pentru verişoara ei Florina, pe care o trata ca pe-o soră mai mică. Vetuţa lucra de multe ori şi duminica, fiindcă celor din subzistenţa cantinei, în zi de odihnă pentru toţi salariaţii, nu li se puteau oferi totuşi răbdări prăjite. E drept că duminica li se dădea numai hrană rece. Asta-nsemna patru mii de pachete. Magdalena îşi convinsese mama ca duminica s-o cheme la masă pe Florina şi după prânz fetele să meargă la cinema, la teatru sau la un concert. Florina, crescută în colectivităţi unde nimeni nu-i căutase-n coarne, cum se termina masa aduna farfurii, tacâmuri, pahare şi cu toate protestele mătuşă-sii, tanti Catrina, spăla totul conştiincios. Vesela strălucea pe dos ca şi pe faţă. Catrina îi spunea lui Gogu: «Fata asta ştie să-şi câştige pâinea. La vârsta ei, noi aveam şi bucătăreasă şi fată-n casă. Ce să fi ştiut eu şi Tincuţa să spălăm o farfurie?». La cincisprezece ani ai Florinei, maică-sa făcuse o cădere psihică începută cu un acut sentiment al culpei: de ce plecase ea din sat şi-şi lăsase moara şi casa? Moara care, oricum, le dădea de mâncare. Să fi rămas în sat, să-şi fi crescut acolo fata, printre oameni cunoscuţi, s-o fi măritat cu un băiat din sat, să nu-şi fi pierdut rostul. «Cu cine să mă fi măritat, mamă?». «Cu băiatu-nvăţătorului Petrescu, ori cu Florin al popii, se găsea cu cine». «Poate s-o găsi şi-n Bucureşti careva să mă ia de nevastă. Iar dacă oi fi ursită să rămân nemăritată, n-o să fie nicio nenorocire». «Aşa crezi tu? Nu vezi că dacă n-ai bărbat la casă nu te bagă nimeni în seamă?». «Sau cum te bagă-n seamă» îşi spunea Vetuţa în gând. După această primă fază, a învinuirilor, Vetuţa începuse să nu mai mănânce, să nu se mai spele, să nu se mai dea jos din pat. Când pleca la şcoală, Florina îi punea mâncarea pe noptieră. O găsea, neatinsă, vârâtă sub pat, de cele mai multe ori alterată. După vreo patru internări la Central, cu nişte remisiuni de câteva luni între o internare şi alta, Vetuţa fusese pensionată medical, deci înţărcase şi bălaia cu masa pe gratis de la cantină. Pentru că din pensia Vetuţei ajungeau cu greu să-şi plătească angaralele casei şi să-şi cumpere o pâine şi-o sticlă de lapte pe zi, Florina se-apucase să dea, contra alimente, lecţii de matematică unor copii mai mici decât ea şi chiar unor colege cărora numai la-nvăţătură nu le stătea mintea. Astfel, viaţa îi oferise ocazia de-a cunoaşte foarte devreme cupiditatea oamenilor. Vedea cum mama «meditatului» sau a «meditatei» drămuia ceea ce socotea că i se cuvenea Florinei pentru munca ei. N-avea să uite cum o dată una dintre mame îi pusese la-nceput opt cartofi şi-un ardei gras într-o pungă, pentru ca după o matură chibzuinţă să retragă doi cartofi, numărându-i din nou pe cei şase rămaşi. Un băieţel o-ntrebase pe maică-sa de ce nu-i dădea şi Florinei o plăcintă din care aveau o tavă-ntreagă. «Să zică mersi pe ce-i dau, iar tu să fii darnic atunci când ai să trăieşti pe banii tăi». Cea mai generoasă mamă se dovedise o ingineriţă văduvă, mama unei fetiţe. La fiecare lecţie o trata pe Florina cu tot ce se găsea prin casă şi-i umplea plasa la plecare. I se umplea sufletul de mila amărâtei ăsteia de copile. «În loc să se bucure şi ea de cei mai frumoşi ani ai vieţii, munceşte ca o roabă: spală, găteşte, dă meditaţii şi mai are şi-o mamă bolnavă. Te miri, sărăcuţa, că mai e-n toate minţile şi mai şi-nvaţă atât de bine». Chiar în perioadele de remisiune, Vetuţa nu scotea niciun cuvânt, ci doar ofta zi şi noapte. Uneori spunea: «Dac-ar fi avut Dumnezeu milă de noi, muream când l-au arestat pe Adrian. Muream şi scăpam de calvar şi tu şi eu». Ruga Florinei cea mai fierbinte către Dumnezeu era ca maică-sa şi ea să se culce seara şi să nu se mai trezească dimineaţa. Doctorul de la Central, care o-ngrijea pe Vetuţa, fost coleg de liceu şi de facultate cu Gogu Eremia, îi spusese Florinei: «Când un psihotic e-n criză trebuie neapărat internat, fiindcă altfel îi înnebuneşte şi pe cei din jur». Din punctul de vedere al Florinei, perioadele de spitalizare ale maică-sii nu se deosebeau de cele de remisie, decât prin faptul că în ultimele maică-sa mânca şi gătea un fel de zemuri fără gust – ea, care fusese o gospodină desăvârşită – zemuri pe care, cu mult tact, Florina se străduia să le-mbunătăţească, pentru a putea fi înghiţite fără silă. Uneori, plecând de-acasă, Florina trăgea nădejdea să se-ntâmple ceva ca să termine cu nişte zile greu de-ndurat. Comunismul le distrusese viaţa multora, la fel ca pe-a maică-sii şi pe-a ei, iar maică-sa – fără nicio vină pentru boala de care suferea – o amăra într-atât încât Florina trebuia să se-ajute cu „Antideprin” ca s-o poată duce mai departe. Căminul de copii în care crescuse, grădiniţa săptămânală, semi-internatul la şcoala generală i se păreau Florinei raiul pe pământ faţă de viaţa pe care-o ducea alături de maică-sa. Ţinea la ea şi şi-ar fi dat viaţa ca s-o vadă sănătoasă, dar când ieşea pe poartă parcă scăpa din puşcă, iar când se-ntorcea acasă i se-ntuneca în faţa ochilor, mai rău decât în faţa unui mormânt deschis. «Doamne, cât îmi doresc să nu mai exist, fie-Ţi milă şi nu mă lua totuşi înaintea ei. M-ar bate Dumnezeu dacă m-aş plânge de unchiul Gogu, de mătuşa Catrina şi de Magdalena. Dar dacă n-aş mai fi eu, ar trebui s-o interneze undeva, că nici ei n-au păcătuit cu nimic, bieţii oameni, ca să le distrugă viaţa, mai ales acum când Magdalena se mărită şi pleacă-n vila socrilor. Doamne, îndură-Te şi de noi!». Posomorâtă, mereu îngândurată, pe Florina parcă nici n-o vedeau colegii. De când se nasc, oamenii au un simţ care-i avertizează asupra nefericirii semenilor şi-i face să-i ocolească pe cei bănuiţi ca piază-rea, de parcă nenorocul ar fi boală contagioasă. Pentru omul cu viaţă normală, nefericitul şi bolnavul incurabil echivalează cu un fel de ciumă socială. Când se pomeneşte de-o asemenea persoană toţi zic: «Fie la el/la ea acolo». Pentru cei mai la curent cu ultimele teorii privitoare la câmpurile energetice, bolnavul şi nefericitul sunt surse de energie negativă, dacă nu chiar nişte vampiri ai energiei celor mulţi şi sănătoşi. Toate colegele aveau câte un iubit, primeau mărţişor de-ntâi martie de la băieţi, numai ea era mereu trecută cu vederea. Norocul ei erau verişoara Magdalena, unchiul Gogu şi mătuşa Catrina, care n-o uitau niciodată. Ei se plimbau toţi trei prin ţările socialiste, mergeau la mare, la munte, unde ar fi luat-o şi pe Florina dacă n-ar fi fost maică-sa, pe care n-avea în grija cui s-o lase. Diriginta Florinei îi propusese odată s-o trimită într-o tabără, fie la mare, fie la munte. «Vă mulţumesc, doamnă, pentru că v-aţi gândit la mine, dar n-am în grija cui s-o las pe mama». «E bolnavă? De ce suferă?». Florina oftase fără să vrea. «Are un sindrom maniaco-depresiv, cu două tentative de sinucidere». Deşi religia şi orice manifestare a credinţei în Dumnezeu erau izgonite din şcoli ca o boală ruşinoasă, profesoara-şi făcuse cruce şi şoptise: «Doamne fereşte!». O privise lung pe Florina, apoi o-mbrăţişase. «Şi mama mea e bolnavă, are cancer». «Doamnă, poate că vorbesc cu păcat, dar mai bine avea şi mama mea cancer». Profesoara o privise-ngrozită: ce oroare trebuie să fi fost ceea ce se-ntâmpla cu mama acestei biete Florina Diaconu, dacă ei şi cancerul i se părea de preferat. «Doamne!». De două ori Vetuţa Diaconu înghiţise cantităţi de medicamente care i-ar fi adus sfârşitul dacă fiică-sa n-ar fi descoperit-o la timp şi dacă „Salvarea” n-ar fi venit foarte repede. Aceste două episoade, pe care nu le povestise nici măcar familiei Eremia, o determinaseră să umble cu medicamentele maică-sii asupra ei şi să-i lase doar porţia pentru cât lipsea ea de-acasă. Ce trebuie să fi fost în sufletul maică-sii, ce iad, ca să nu-i pese că-şi lăsa biata fată singură pe lume la cincisprezece ani? Sau poate se gândea că ar fi fost o uşurare pentru fată să-i ia din spinare povara unei asemenea mame, care nu-i aducea nicio fericire şi nici măcar vreun avantaj material. Pensia ei, vai de ea! Încolo, doar bătăi de inimă şi un bolovan legat de picioare. Avea dreptate Vetuţa când spunea că moartea le-ar fi mântuit de toată urâţenia vieţii, dacă le-ar fi luat când îl arestaseră pe Adrian. Deşi îi era nespus de ruşine că asemenea gând îi putea măcar trece prin minte, moartea maică-sii ajunsese să i se pară Florinei o mântuire: o moarte venită de la Dumnezeu. În niciun caz o sinucidere, de care toată viaţa s-ar fi învinovăţit, ca şi când prin ea maică-sa ar fi vrut s-o pedepsească, n-ar fi putut spune pentru ce, dar oricum s-o pedepsească. Florina încerca să priceapă ce anume se detraca în mintea unui om pentru a-l aduce în stare să uite orice sentiment de responsabilitate faţă de-o fiinţă pe care-o adusese pe lume, nu din întâmplare, ci din proprie voinţă. Cât de urâtă îi era Florinei viaţa, urâtă şi fără nicio lumină undeva în viitor, totuşi nu s-ar fi omorât, pentru a nu-i lăsa maică-sii moştenire un permanent sentiment al culpei: «Eu am băgat-o în pământ». Doctorul care o-ngrijea pe Vetuţa Diaconu, om de-o remarcabilă cultură, plin de milă faţă de bolnavi şi faţă de familiile acestora, încerca s-o-ncurajeze pe Florina cu argumente simple, esenţiale: «Fată dragă, dacă vrei să-i fii de folos unui om bolnav, şi nu numai, trebuie să fii sănătos. Ia boala mamei tale ca pe-o fatalitate şi-ncearcă să-ţi păstrezi firea. Fac meseria asta de-atâta vreme, şi-o fac atâţia, şi nu reuşim nici unii să descoperim care este cauza aşa-ziselor boli psihice – mintale de fapt – dincolo de explicaţiile imediate cum ar fi moartea tatălui tău, condiţiile grele ale vieţii mamei tale, dereglări metabolice, carenţe chimice şi multe altele. Cunosc oameni care au trecut prin chinuri de neimaginat în puşcării, ani de-a rândul şi totuşi, psihic, hai să-i spunem aşa, au ieşit întregi. Rezistenţa oamenilor, la rău dar şi la bine, este atât de variată. Şi la bine unii aşa de rău se prostesc… Eu te rog pe tine să fii sănătoasă şi să-ţi păstrezi firea». «Doamne, cât îmi doresc să fac medicina, dar psihiatră nici pentru tot aurul din lume n-aş vrea s-ajung. Cum n-or înnebuni psihiatrii trăind printre-atâţia pacienţi, fiecare cu deraierea lui», îşi spunea Florina care, la optsprezece ani, fără o meditaţie măcar, intrase la medicină, la douăzeci de candidaţi pe-un loc. Făcuse un an de Facultate cu nicio notă sub nouă dar, cum lupta de clasă nu dormea, după primul an fusese exmatriculată. Îi venise din nou rândul unchiului Gogu să se căciulească pentru ca Florina să fie admisă la o şcoală post-liceală de tehnică dentară. Oamenilor cumsecade nepierindu-le de tot neamul, închizând ei ochii asupra dosarului fetei – şefă de promoţie la şcoala post-liceală, Florina fusese numită la o policlinică de ortodonţie pentru copii, în centrul Bucureştilor. Tehnicieni dentari erau patru la acea policlinică, Florina fiind cea mai tânără. O altă aripă a policlinicii era pentru adulţi. Aceea cu plată. Acolo lucra unul dintre stomatologii pe care-i avusese Florina profesori. Acesta apela mereu la serviciile Florinei, în special pentru lucrări complicate, care cereau mare pricepere şi multă răbdare. Florina acceptase propunerea, muncind în afara programului, cu material furnizat de stomatolog. Pacienţii doctorului, foarte mulţumiţi de tânăra tehniciană, o întrebau cât costa munca ei: «Vă rog să vorbiţi cu domnul doctor». «De ce eşti proastă şi nu le iei banii?», o-ndemnase doctorul. «Partea ta este inclusă în cât le-am cerut eu, dar ţie-ţi strică un ban pe deasupra?». «Domnule doctor, mie mi-e frică şi de umbra mea. De la părinţii copiilor cărora le fac aparate nu primesc nici măcar un săpun sau un deodorant. Nu vreau să poată, la o adică, să mă-nvinuiască cineva de ceva». Corect, medicul îi dădea Florinei cât socotise de la-nceput munca tehnicianului. Cei trei colegi ai Florinei, o femeie şi doi bărbaţi, erau de vârstă matură. Când ieşi din comun cu orice şi contrazici obiceiuri împământenite eşti privit de cei din jur cu mirarea din care nu-şi revine găina care-a clocit un ou de raţă: puii ei stau cuminţi pe uscat şi scurmă pământul după viermişori, în timp ce pufuleţul galben, care nu le seamănă, se bălăceşte în apă şi se-adună cu fraţii lui doar seara la culcare şi la ultima păpică. Cei trei colegi ai Florinei ştiau că fata nu primea nimic de la nimeni. Cum ea nu făcea confidenţe şi nici vreo expunere de principii, colegii bănuiau că e sectantă. Ca şi-n spitale, şi-n policlinici se află repede «mercurialul». Părinţii modeşti şi cei săraci o căutau pe Florina ştiind că, în afară de costul legal, nu era nevoie de «atenţii»; ba tehniciana le mai repara pe gratis şi părinţilor şi bunicilor, o lucrare, o proteză. Doctorul Nicolae Dănescu, cel care colabora cu Florina, şi încă alte opt persoane, făcuseră rost de-un loc pe-aproape de hala Traian, unde aveau de gând să-şi construiască un bloc, speriaţi de avariile produse în locuinţele lor de cutremurul din ’77. Le mai trebuia cineva pentru un apartament de la parter – de fapt, un mezanin – cu zece trepte mai sus decât holul de intrare, unde urma să se afle ascensorul şi de unde pornea scara. Doctorul Dănescu se gândise numaidecât la Florina. «Vă mulţumesc, domnule doctor, dar de unde bani?». «Împrumut de la C. E. C». «Dar eu n-am bani nici de avans». «Iei de la C. A. R.». «Eu am depunere mică la C. A. R. Şi chiar dacă aş putea plăti avansul, de unde să achit două rate în acelaşi timp?». «Îţi achit eu avansul şi-mi dai banii când poţi». «Şi dacă mor şi n-apuc să vi-i dau?». «Ne socotim pe cea lume. Florina, cu ocazia asta nu te mai întâlneşti. Să nu crezi că din lipsă de amatori îţi propun ţie combinaţia asta, hai să-i zicem aşa». Fata ştia că două motive-l îndemnau pe doctorul Dănescu spre această «combinaţie». Mai întâi preţuirea profesională faţă de ea şi apoi mila, fiindcă-i ştia viaţa chinuită, soţia lui, doctoriţa Aura Dănescu fiind colegă de liceu şi prietenă cu farmacista Catrina Eremia, mătuşa prin alianţă a Florinei. Căsuţa lor, moştenire a Vetuţei, avea o sută de ani şi dădea tot mai multe semne de oboseală. Era şi motivul pentru care Spaţiul Locativ n-o repartizase nimănui, ci o lăsase moştenitorului de drept, adică Elisabetei Diaconu. Casa era vagon: două camere dintr-una-ntr-alta, continuate cu-o bucătărie şi cu un colţişor de duş, amenajat mult după construirea casei. Când o căutai, Florina era pe acoperiş ca să-l mai peticească. Tinicheaua acoperişului se găurise în multe locuri încât ar fi trebuit dată jos toată. Neavând bani, Florina o înlocuia, pe ici pe colo, potrivit petelor din tavanul camerelor, cu nişte foi de carton gudronat dăruite de domnul Ghiţă, proprietarul celeilalte căsuţe din curte. La şaizeci de ani, domnul Ghiţă, şofer de meserie, repara maşinile vecinilor şi pe-ale unor clienţi care-l cunoşteau de pe când fusese taximetrist pe maşina proprie. Coana Gina, nevastă-sa, era foarte evlavioasă, ţinea toate posturile, iar candela atârnată în dormitor, sub icoană, ardea zi şi noapte, într-o vreme când oamenii stăteau cu ceasurile la coadă ca să-şi ia raţia de-un litru de ulei pe lună. «N-aş stinge candela, Florino mamă, nici de-ar fi să nu mai pui ulei în gură pân-oi muri. Când se termină sticla de ulei a lu’ Ghiţă mai gătesc cu margalină, de-aia ungurească, „Rama”, de n-are pic de apă». Coanei Gina tare milă-i era de doamna Diaconu, dar mai ales de Florina. «Florino, maică, n-o fi, fată, vreun blestem pe neamul vostru?». «O fi, tanti Gina. Eu de unde să ştiu?», îi răspundea Florina cu glas mic şi trist. «Maică, eu zic s-aduci un popă-n casă şi să vă citească de-alungat pe Ucigă-l toaca». «Tanti Gina, eu aş aduce, dar mă tem să n-o mai bag şi la alte idei pe mama». «Ai şi tu dreptate. Dumneaei şi-aşa e tot timpul muncită de gânduri negre. Stă numai înfundizată-n casă. Nu mai iese şi ea măcar până-n poartă să mai vază lumea cum trece pe trotar. Şi când îi aduce poştaşul pensia tremură ca la cutremur. M-am nemerit odată la dumneaei când cu pensia şi mi-aduc aminte cum s-a albit la faţă ca pânza-nnălbită de două ori, a-nceput să-i clănţăne dinţii-n gură, de i-am dat o linguriţă de zahăr cu apă de şi-a mai revenit. Nu nemerea nici să să semneze pe talon. După ce-a plecat poştaşul o-ntreb: „Madam Diaconu, ce e, frate, cu dumneata de ţi se făcu aşa de rău de parcă-l văzuşi pe Necuratu’?”. „Doamnă Gina, mi-e frică de oameni, mi-e frică de zi, mi-e frică de noapte, mi-e frică de viaţă”. „Madam Diaconu, de ce să-ţi fie frică? Ai o fată ca o floare, cu meserie bună, de ce să-l mânii pe Dumnezeu?”. „Doamnă Gina, sunt un om bolnav. Singurele zile când mă simt ca-nainte de-a-mi muri bărbatul sunt zilele când îmi face la Central şocuri electrice. Atât”. „Madam Diaconu, eu am să dau un acatist la sfântu’ Mina, pe numele dumitale”. „Mulţumesc, să te-audă Dumnezeu şi sfântul!”». Deşi crescută la creşă, internă săptămânal la grădiniţă şi semi-internă la şcoală, nu trecuse niciun Paşti şi niciun Crăciun ca Florina să nu se-mpărtăşească, înainte de-a se-mbolnăvi maică-sa, care-i atrăsese atenţia că mersul la biserică trebuia să rămână un secret între ele două. Şi rămăsese. Abia prin clasa a şasea pricepuse Florina că regimul se războia nu doar cu duşmanul de clasă, ci şi cu Dumnezeu, negându-i existenţa. Nu se putea spune că fata primise vreo educaţie religioasă. Maică-sa îi inculcase însă ideea că deasupra a tot şi a toate exista o fiinţă supremă care hotăra până şi soarta unui fir de iarbă. De când cu boala maică-sii, deşi nu se mai împărtăşea de Paşti şi de Crăciun, Florina continua să creadă-n Dumnezeu, fiindcă faţă de soarta care se-nverşuna împotriva ei şi a maică-sii avea nevoie de-o entitate în care să-şi pună speranţa, căreia să-i ceară permanent ajutor şi faţă de care să-şi plângă disperarea. Şi mai presus de toate avea nevoie să creadă că măcar o dată, cândva, avea să cunoască o lume a dreptăţii, mişcându-se după o judecată fără părtinire, a unei minţi căreia din lumea-lume nu-i putea pătrunde raţiunile. În privinţa propunerii atât de atrăgătoare a doctorului Dănescu avea să ceară sfatul unchiului Gogu şi-al mătuşii Catrina şi n-avea să-i sufle nicio vorbă maică-sii, care şi-ar fi putut închipui că-şi făcea apartament ca să se poată descotorosi de ea. Ca de-atâtea ori când se afla în faţa unei hotărâri, Florina dăduse cu banul şi de data asta: dacă moneda cădea cu stema în sus, considera că era semn bun de la Dumnezeu şi că fie ce-ar fi fost trebuia să se-nhame la douăzeci de ani de tras şi mai rău decât trăgea mâţa de coadă, în schimbul unei locuinţe căreia să nu-i mai cârpească acoperişul, în care azi cădea un robinet, mâine se fisura o ţeava, iar pe timp de iarnă, deşi chituia geamurile, cercevelele îmbătrânite de vreme trebuiau lipite cu hârtie, altminteri intra zăpada-n casă. De când era salariată, singura ei realizare era frigiderul de cinci mii cinci sute de lei, luat în rate. «Florino, maică, la meseria ta ar trebui să te joci cu banii, că nu cred că vine cineva la tine să nu-ţi bage măcar un pol în buzunar», îi spusese într-o zi coana Gina. «Tanti Gina, sigur că nu mi-ar sparge punga nişte bani şi orice-aş primi ar fi binevenit, numai că mie mi-e frică să primesc». «Doamne, fată, da’ tu pe ce lume trăieşti? Toţi primeşte. Primeşte, vorba aia, unii, de-ntoarce banii cu lopata, şi te găseşti tomna tu să nu iei, de stai pe casă cu petecile, de-mi bate inima pân’ te văz întreagă coborâtă pe pământ. Ia, fată, că ăia de-ţi dă n-or fi nici mai săraci, nici mai bogaţi cu ce ţi-or da ţie». În afară de cei din familie şi, bine-nţeles, de Serviciul de Cadre, nimeni nu ştia cum murise tatăl Florinei. Din care cauză, oricât i-ar fi lăsat gura apă după o mâncare mai ca lumea şi după câte un lucru de-mbrăcăminte mai frumos, nu-ndrăznea să primească nimic de la părinţii copiilor cărora le făcea aparate de îndreptat dinţii. Nu minţise în nicio autobiografie. Doar în cea pe care o depusese la Facultatea de Medicină omisese faptul că tată-său murise la Jilava, declarându-l doar «decedat», în ziua de… în anul 1959. Dar vigilenţa revoluţionară, deşi nu mai era chiar ce fusese până-n ’50, dădea totuşi voios din coadă şi când fusese ea studentă. Să se fi aflat pe la Cadre cineva din partea locului de baştină al lui Adrian Diaconu, o pârâse careva – cine? – erau Cadrele atât de scrupuloase încât puricau fiecare dosar, adică fiecare viaţă? Să fi făcut contestaţie nu-ndrăznise. Îi bătuse destul inima de frică să nu i se ceară înapoi bursa pe care o primise în acel an de Medicină, potrivit pensiei de boală a Vetuţei Diaconu, ca unic susţinător. Florina îşi dădea seama că-n suflet i se strecurase ceva din frica patologică a maică-sii. Altfel ar fi bătut pe la toate uşile şi nu s-ar fi dat învinsă, având şi argumente: tatăl ei nu fusese judecat, prin urmare nici condamnat, iar ea cum era să-i fi suferit influenţa când, în momentul arestării lui, avea doar două luni? De la această încercare de a-şi face dreptate o-mpiedicase frica. Maică-sii nici nu-i spusese că o exmatriculaseră. Inventase o explicaţie plauzibilă: era prea mult să aştepte şase ani după un salariu şi de-aceea se orientase către ceva practic; şi-apoi, după ce ar fi terminat Medicina, urmau trei ani obligatorii de mers la ţară, pe când ca tehnician dentar nu puteai lucra decât la oraş. Cât o crezuse maică-sa n-avea să afle niciodată. În afara unei permanente anxietăţi, vecină cu teroarea, Vetuţa Diaconu îşi păstrase intact spiritul de observaţie şi, de mirare, tot ce vedea la alţii judeca obiectiv. «Florino, mamă, de ţi-ai afla şi tu un băiat bun, să te măriţi, să faci copii, să ai familia ta». «Dacă o fi să fie, s-o găsi careva», răspundea Florina, vrând să pară cât mai indiferentă faţă de-asemenea perspectivă, gândindu-se însă în sinea ei: «Cine să mă ia, mamă, dacă te-ar cunoaşte? Şi unde m-aş duce, presupunând că s-ar găsi vreun creştin al lui Dumnezeu să mă ia, cu-o mamă bolnavă şi încă de ce boală? Cine ce păcate să aibă de ispăşit ca să trăiască pe-un loc laolaltă cu un om care doar oftează şi stă cu ochii pe pereţi?». Răspunzând gândurilor fiică-sii, Vetuţa ofta adânc şi-apoi cu voce de cobe spunea: «Cine să te ia, săraca fată, cu-o mamă ca mine?! E de-ajuns să mă vadă o singură dată careva şi fuge mâncând pământul. Crezi că nu-mi dau seama că-ţi distrug viaţa? Că sunt un bolovan legat de picioarele tale, da’ ce zic de picioare, legat de gât. Vai de sufletul tău. De ce nu m-oi fi lăsat tu să mor atunci? Scăpai şi-ţi făceai şi tu o viaţă». Deşi auzea aceste vorbe a suta mia oară, Florina avea momente când îi cedau nervii, momente pe care le regreta; pe care însă nu le putea reprima. Răbdarea fiecăruia dintre oameni are o limită. Oala care clocoteşte înăbuşit dă neapărat pe dinafară. În astfel de momente izbucnea şi ea, a câta oară n-ar fi putut spune: «Şi cu-o mamă sinucigaşă s-ar fi făcut coadă de pretendenţi la mâna mea. Vino-ţi în fire, mamă!». «Crezi că n-aş vrea? Dac-ai şti ce e în sufletul meu…». «Eu ştiu ce e într-al meu şi mi-e de-ajuns. Ce putem face, decât să ne-ndurăm soarta?». «De n-aş fi fost ţărancă proastă – deşi am făcut şi eu liceul la Ortodoxe – astăzi aş fi avut briante cât cireaşă de mari. Aşa, am rămas cu-o geantă de poliţe girate de taică-tău, de-am ajuns din suta de pogoane la şase şi la o moară de apă…». «Mamă, să ne gândim la alţii care-o duc mai greu decât noi. De bine, de rău avem un acoperiş deasupra capului, o pâine pe masă. Fiecare cu soarta lui. Important e s-o accepţi». «Ştiu, dar asta nu mă mângâie. Când mă gândesc ce puneam pe masă când eram la ţară, cum primeam musafirii, ce viaţă am dus noi şi ce viaţă duci tu». «Mamă, trăim din ce muncim la stăpân. Acum, stăpân e Statul. Dumneata iei pensie pe cât ai muncit, eu – salariu. Trăim şi noi ca toată lumea». «Când mi-aduc aminte şi la mama acasă… Doamne, cum era laptele de bivoliţă şi brânza de-o ungeai pe pâine ca untul. Ce miei, ce gâşte, ce curcani. Ce viaţă-am dus, şi tu, săraca…». «Mamă, eu nu pot să-mi compar viaţa decât cu ceea ce-am apucat. Mâncare de-asta de care vorbeşti dumneata, mâncăm numai când ne poftesc la masă unchiul Gogu şi tanti Catrina». «Când veneau ei la noi, tăiam un miel gras şi-l puneam la proţap şi câte alte bunătăţi, de zicea Catrina: „Dac-aş mânca aşa-n fiecare zi m-aş face de-o sută de kile!”. Veneau şi cu Tincuţa, soră-sa, fetişcană pe-atunci, şi cu Magdalena, care era o gâgâlice. Şi era o veselie… Şi cântam romanţe. Eu cântam şi la pian, Adrian la vioară. Şi recitam din Eminescu, din Lamartine, din Goethe. Şi-acum m-am prostit de tot. Îndată ce soseau, Magdalena voia să meargă la eleşteu, ca să vadă raţele cum pluteau şi cum îşi vârau capetele-n apă după peştişori, după mormoloci. Parcă n-am trăit timpurile alea. Parcă le-am visat. Şi-acuma…». Şi maică-sa ofta şi iar ofta, cu privirea dusă, plecată parcă din lumea asta. Pentru Florina, cel mai ciudat lucru care se-ntâmplase cu maică-sa era că de foarte multe ori nu mai acorda subiectul cu predicatul. Vorbea exact ca muntenii fără şcoală: «Ei vorbeşte, ei face, ei drege». Maică-sa, care vorbise corect, ca un om cu liceul făcut, şi încă ce liceu, neavând nici scuza de-a fi munteancă. Era olteancă, iar oltenii nu fac dezacordul între subiect şi predicat; nici măcar analfabeţii. Influenţa coanei Gina? Credea că e obligată să se adapteze la mediu? Când maică-sa începuse cu-această ignorare a gramaticii, Florina îi atrăgea mereu atenţia. «Dacă-ţi spun că m-am prostit», zicea maică-sa. Până la urmă, Florina se lăsase păgubaşă. Se-nvăţase cu ideea că maică-sa însemna o cauză pierdută şi se ruga la Dumnezeu să-i ajute s-o poată veghea până-n ultima clipă. Despre o viaţă a ei personală nu putea fi vorba. Unde să găsească un om care s-o iubească într-atâta încât să vrea să-mpartă cu ea un calvar căruia nimeni n-avea cum să-i prevadă sfârşitul? O dată, când o podidise plânsul în faţa unchiului ei, pe-un ton în care Florina simţise o undă de enervare, el îi spusese: «Păstrează-ţi firea şi gândeşte-te că într-o zi o să mai şi moară şi-ai să răsufli şi tu». Dintr-odată Florina se oprise din plâns şi-o trecuseră fiorii. «Doamne, orice boală să-mi dai, dar nu una psihică, nu una care să scoată din sărite pe oricine. Cât trebuie să-l enerveze mama pe unchiul Gogu – ei doi fiind atât de apropiaţi – ca el să-mi spună asemenea vorbe, vorbe pe care nu le-ar fi spus dacă mama ar fi suferit de orice altă boală». Îşi aducea aminte cum se cuibărea la pieptul maică-sii pe când o lua de la grădiniţă de sâmbăta până duminică seara. Cum îi căuta sânii prin despicătura cămăşii de noapte şi cum îi spunea: «Să pun mâna pe ţâţucă, să-mi aduc aminte de când eram bebe mic». În acele momente maică-sa o mângâia pe creştet şi-o strângea la piept. Altminteri, Vetuţa nu se-arătase o fire tandră. O trata pe Florina ca pe-un om mare. La culcare-i spunea «noapte bună», fără niciun semn de afecţiune. N-o controla dacă se spală, dacă îmbrăcămintea-i era curată. Nu-i dădea niciun fel de sfaturi, nu se uita dacă şi-a făcut lecţiile, n-o prevenise nici măcar asupra inevitabilului semn al pubertăţii unei fete. Judecând lucrurile retrospectiv, Florina socotea că în afară de ceea ce deprinsese de la instituţiile statului venite în ajutorul mamelor slujbaşe, ea avusese regimul buruienilor, care cresc neplivite, neudate, la voia bunului Dumnezeu; ca şi păsările cerului. E drept că se străduise, în prezenţa oricui, să observe şi să deprindă ceea ce i se părea semn de educaţie şi de bună-purtare. Toată existenţa ei se afla sub semnul strădaniei. De când se-mbolnăvise Vetuţa, îşi dădea silinţa să-i arate cât mai multă afecţiune, s-o mângâie, în speranţa de a-i face bine, ceea ce însă n-avea niciun efect. Florina se gândea cum s-o fi purtat mamă-sa cu taică-său, Adrian Diaconu. De la toţi cei care-l cunoscuseră aflase că fusese un om vesel şi plin de haz. De câte ori îl pomenea, Vetuţa îşi amintea laudele pe care i le-aducea ei Adrian pentru orice: cum gătea, cum ţinea casa, cum se-mbrăca şi cât de frumos cânta ea din gură şi la pian. «Doamne, cum se poate schimba un om în asemenea hal? Cum îl nimicesc nişte-ntâmplări nefericite?! Un regim opresiv, hotărât să zdrobească o anumită categorie de oameni. Pe mine de ce trebuiau să mă dea afară de la Medicină? De ce, şi dacă nu suferi de-o boală psihică, s-o duci numai într-o fereală? Nu numai să nu spui ceva, dar nici să n-auzi ce spun alţii. Toată viaţa s-o trăieşti ca un schizofrenic: una să fii, alta să arăţi». Biata maică-sa, din patru-n patru ani deschidea circumscripţia de votare. Să nu cumva să-i ia pensia dacă nu vota. Anual trecea prin trauma revizuirii pensiei de boală. Şefa comisiei din sectorul lor era o ardeleancă mărunţică, rotofeie, cu ochi blânzi, cu surâsul mereu pe buze. Cum îi venea în cabinet câte un speriat, îl trata cu-o bomboană şi-i spunea: «Hai, liniştiţi-vă şi pe urmă stăm de vorbă». În ziua revizuirii, Florina îşi lua liber şi mergea cu maică-sa la comisie, comisie formată dintr-un medic şi-o asistentă. Doctoriţa, Voichiţa Avram, le-ntindea mâna şi le invita să ia loc. Văzând-o pe Vetuţa Diaconu cum tremură de spaimă de parcă ar fi venit la tăiere, doctoriţa le spusese odată: «Doamnă Diaconu, dac-ar fi după mine, din păcate ar trebui să fiţi pensionată definitiv, dar cum să lupt eu cu absurditatea oficială? Sunt oameni fără o mână, fără un picior, alţii care fac dializă şi trebuie să se prezinte anual la comisie. Mie mi-e ruşine când îi văd la uşa cabinetului». Şi se uitase-n ochii Florinei şi dăduse cu tristeţe din cap. Fără o mână, fără un picior să vină la revizuire! Oficialităţile şi-nchipuiau probabil că organele astea sunt ca buruienile: tu le smulgi, dar ele, ale dracului, cresc la loc! Of, Doamne, Doamne! Uneori, Vetuţa ieşea din muţenie pentru a evoca întâmplări din trecut. «După ce l-au arestat pe taică-tău, am încercat să fumez, am încercat să beau. Degeaba. Nimic nu mă făcea să uit. Când am primit certificatul lui de deces, n-am mai încercat nimic. Ştiam că e degeaba». Şi iar se cufunda în muţenie.

Tatianei STEPA a cărei amintire din sufletul meu se va stinge odată cu mine.   I. V.     Sătulul nu-i crede flămândului. Bogatul nu-i crede săracului. Sănătosul nu-i crede bolnavului. Tânărul nu-i crede bătrânului. Nişte adevăruri elementare, iar constatările lor – exprimate prin truisme, cum sunt toate observaţiile asupra rădăcinilor vieţii – dacă nu faci pe sofisticatul şi nu te pretinzi filosof. Scuturi omul de ceea ce-a acumulat prin educaţie sau prin efort propriu şi la ce ajungi? Tot la scheletul despodobit de zorzoanele sociale, dintre care unele sunt necesare unei convieţuiri civilizate, ajunse reguli fără de care lumea ar fi un şi mai mare haos decât cel în care vieţuim. Despuiat de lustrul social, omul arată ca o femeie demachiată, cu obrazul boţit, abia trezită din somn. Dacă nu eşti incinerat, spre-a evita cunoştinţa cu viermii, cu descompunerea, ajungi un morman de oase care şi astea se fac pulbere, până la urmă. Cu câtă uşurinţă rostim cuvântul «urmă» şi cât de rar îi înţelegem conţinutul cutremurător, îi vedem spectrul, spaimă pentru mai toţi, mântuire pentru unii, mântuire pe care-aceştia abia o aşteaptă. «Orice om bătrân normal îşi doreşte moartea». Cioran să fi spus asta? Aşa o fi, oare? Eu ce să zic la peste optzeci de ani ai mei? De câte ori nu mi-am dorit moartea… De scârba a ceea ce vedeam în jur? Demult mă educasem să mă uit la lume ca la comedie şi să nu-mi mai fac sânge rău în faţa a ceea ce nu puteam schimba. N-am fost niciodată o revoluţionară, fiindcă n-am crezut şi nu cred în capacitatea revoluţiilor de-a schimba altceva decât şleahta profitorilor. Am trăit un război mondial, revoluţia zis comunistă, pe cea zis anti-comunistă. În privinţa revoluţiilor… rezumatul e simplissim: «ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su’». Mie, revoluţie, mi se pare acea întâmplare, uneori pornită spontan dar mai ales pregătită şi bine regisată, în urma căreia unii se cocoaţă-n cârca celor sortiţi să fie-n veci duşi cu zăhărelul. De când am deschis ochii, n-am dat nici două parale pe societate. Silă mi-a produs de când mă ştiu dar dorinţa de-a muri – sincer – nu. Dorinţa asta mi-au produs-o cei doi soţi ai mei şi mai ales cei doi fii ai mei, fraţi numai după mamă, adică după mine. Cu nemulţumirea lor faţă de mine şi cu nepăsarea lor, şi bărbaţii şi copiii m-au făcut să-mi doresc moartea şi chiar când lucrurile decurgeau cât de cât normal şi nu mi-o mai doream neapărat, dacă totuşi m-ar fi luat, nu mi-ar fi părut rău. Oricât mi-aş perinda prin minte întâmplările prin care-am trecut – bune-rele – nu regret viaţa care se duce şi nici s-o iau de la-nceput ori să trăiesc alta sau în altă parte nu-mi doresc. «Si jeunesse savait, şi vieillesse pouvait».[1]   Dacă mâine mi s-ar da tinereţea, însoţită de ştiinţa anilor mei de-acum, m-aş vedea guvernată de voia-ntâmplării ca şi-n viaţa asta care mi se-apropie de sfârşit. Dacă Pământul este o colonie penitenciară a unei alte lumi sau un loc de ispăşire, cu toată sila şi cu toată dezamăgirea de care mi-a făcut parte, mă declar mulţumită – vorba vine – cu-atâta cât mi s-a dat aici. Nu mai vreau dreptatea care-ar urma dincolo, nu mai vreau – ferească Dumnezeu! – să mă mai întrupez în altceva, în altcineva. O prietenă socoteşte că ar fi o mare umilinţă dacă totul s-ar sfârşi pe Pământ. «Atunci, la ce bun toate trăirile noastre aici, toată experienţa acumulată aici?». «După câte ştim aici, la nimic», i-am spus eu. Suntem cu toţii de acord că din tot ce-am adunat material nu luăm nimic cu noi în groapă. Dacă şi spiritul ar avea aceeaşi soartă, de ce ne-am revolta? «Nu adunaţi bogăţii pe pământ». E un îndemn spre acumularea spirituală, în scopul unei vieţi viitoare. Şi dacă viaţa asta e o simplă închipuire a unor oameni însetaţi de-o dreptate transcendentă şi convinşi de existenţa ei? Ştim că nu ştim nimic. Presupunem şi mai ales ne place să presupunem. Fără să mă gândesc la vreo răsplată într-o eventuală viaţă viitoare, mi-am interzis să fac rău şi-atât cât mi-a stat în putinţă am făcut bine. Creştinismul – fiindcă doar el mi-e cunoscut – te-ndeamnă la cuget curat, de fapt la o linişte interioară care-ţi este cel mai de nădejde sprijin în viaţă. «Să nu păcătuieşti nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul». Cu gândul am păcătuit mult. Am blestemat, îndreptăţit, nişte oameni. Dacă mi-aş fi dorit un cuget ca lacrima ar fi trebuit să-i las în seama Domnului. Am strâns comori pe pământ? Nişte modeste obiecte metalice decorative – ca săracul temător în faţa lucrului care se sparge – nişte bibelouri de piatră, altele de jad. Vaze de flori, din pământ smălţuit, fiindcă nu mi-am permis cristaluri, nici porţelanuri, după care îmi sticleau ochii. Nişte tacâmuri de aşa-zis argint rusesc, de la o Consignaţie, un serviciu de masă de şase persoane, decent, din porţelan, de calitatea a doua, trei tăvi, de inox, două sfeşnice de alpaca, douăsprezece pahare chinezeşti, de semicristal, astea chiar frumoase, de la «Coada calului», de pe când chinezii nu făceau comerţ cu Occidentul şi vindeau la noi lucruri de-adevărat rafinament, pe nişte preţuri de nimic. O icoană cu sfântul Gheorghe, pictură pe lemn, cumpărată de la un tânăr artist, muritor de foame, iar când m-am ajuns – două peisaje de Petraşcu şi un interior de Tonitza, de la Consignaţia din Edgar Quinet, unde mai târziu s-a construit o aripă a Arhitecturii. Le-am luat cu patru sute cincizeci de lei tabloul, când eu aveam o mie pe lună, din salariu şi din sporurile acordate tuturor angajaţilor civili din cadrul Armatei. Astea sunt bogăţiile strânse de mine pe Pământ, din banii munciţi de mine. Dacă în casa mea părintească ar fi existat măcar un vas de flori, un serviciu de masă şi nu farfurii mari ca de tort şi grele ca piatra, o tavă de metal, nişte nimicuri care să-ţi dea o idee despre locuitorii casei, cred că nu mi-aş fi strâns nici măcar bunurile astea pe Pământ. Unii oameni, crescuţi într-o ambianţă rafinată, înconjuraţi de obiecte frumoase, din plăcere estetică le sporesc numărul şi nu neapărat din setea de acumulare. Alţii, ca de-alde mine, vor să aibă şi ei ce n-au avut. Fără să fi primit o educaţie estetică, ochiu-mi era atras totdeauna de lucrul frumos, de valoare. În timpul liceului citisem o istorie a artelor a lui Salomon Reinach, dar nu fusese de-ajuns pentru a-i stabili o scară de valori unei fete cu bunică băcăneasă şi cu mamă contabilă. Această istorie a artelor o-mprumutasem de la un frate al mamei, avocat, a cărui bibliotecă, ocupând un dulap, conţinea cărţi de drept şi ceva romane la modă. La sfârşit de viaţă, socotesc biblioteca şi mai ales conţinutul ei – când nu e numai de decor – un indiciu asupra posesorului. Unchiul meu, avocat de renume, însurat cu-o avocată, fiică de magistrat şi de mamă moşiereasă, avea-n casă două tablouri: un portret al coanei mari, bunica nevesti-sii, făcut de-un preot care picta biserici – portret reuşit de altfel – şi o copie fidelă şi bine realizată după un clasic, înfăţişându-l pe Isus înconjurat de copii. Mobila din casa unchiului era de cel mai banal stil cubist, la modă între cele două războaie mondiale. O masă Biedermeier, de hol, şi o oglindă ovală, cu-o ramă aurie, cu trandafiri mărunţi, delicat sculptaţi, contrastau cu ansamblul decorului. Mătuşă-mea, nevasta unchiului, avea câteva inele moştenite, modele clasice la vremea lor, fără cine-ştie-ce valoare însă. În schimb, avea trei haine de blană de cea mai bună calitate şi gulere de vulpi polare, de culori splendide şi cu fire de parcă stăteau să zboare. Şi unchiul era elegant îmbrăcat. Fiica şi băiatul lor, cam de-o seamă cu mine, aveau haine corecte, potrivite cu vârsta, şi-atât, după un bun principiu al părinţilor care nu dau de-a azvârlita cu banii pe haine pentru copii în creştere. Puţinele case în care intram nu depăşeau nivelul pomenit mai înainte. O singură dată am fost la un neam îndepărtat al tatei – boieri dintr-ăia care-şi petreceau iarna pe Coasta de Azur şi vara mergeau la Karlsbad. În casa lor am văzut pentru prima dată mobile graţioase, cu picioare ca de căprioară, cu intarsii din lemn de culori diferite, alcătuind modele florale, covoare despre care-am aflat că se numeau tapiserii, mari cât un perete, înfăţişând scene de vânătoare cu haite de câini, păstori şi păstoriţe la iarbă verde, cules de vii şi zdrobit de struguri, pe care nu mă mai săturam să le privesc. Amfitrioana, o doamnă cu părul alb, cu trăsături subţiri ca trase din peniţă, cu un chip îngust, îmbrăcată ca pentru mers în oraş, purtând cercei şi-un inel, fiecare cu-o piatră cât o cireaşă, vărsând nişte ape albe-albăstrui de-ţi luau ochii, amfitrioana m-a apucat de mână şi m-a plimbat prin faţă tapiseriilor, explicându-mi că proveneau din Franţa, dintr-o localitate numită Obüson – se scria Aubusson – vestită pentru asemenea ţesături, care costau o avere.   Atelierele, unde se lucrau aceste frumuseţi, fuseseră înfiinţate de Colbert, un ministru al regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea, zis şi Regele-Soare. Eu eram în clasa întâi de liceu şi ajunsesem abia la istoria Antichităţii. Doamna îmi explica fără grabă, semnificaţia fiecărei părţi din ansamblu, cum se-ntâmplă în muzee, dacă ai parte de-un ghid pasionat de meseria lui. Doamna mi s-a părut cel mai deosebit om din câţi întâlnisem până atunci, iar în faţa atâtor minunăţii, cărora nici măcar nu le bănuisem existenţa, am avut un sentiment de umilinţă pe care l-am păstrat întreaga viaţă în faţa frumuseţii create de Dumnezeu ori de om. Pentru prima oară am simţit atunci deosebirile dintre ceea ce mai târziu aveam să aflu că se cheamă clase sociale. Elevă în clasa întâi de liceu, în anul 1940, pentru mine clasele se reduceau numai la şcoală. Până la întâlnirea cu-o asemenea persoană şi-n asemenea casă, ştiam doar că oamenii se-mpart în bogaţi, modeşti, săraci şi cerşetori. În ceea ce ne privea, pe mine şi pe mama, n-aveam ce întrebări să-mi pun. Noi trăiam dintr-o leafă şi din ce mai câştiga mama, făcând calcule pentru câţiva negustori care se achitau faţă de ea prin produse: unul cu de-ale băcăniei, între ele – spre bucuria mea – ciocolată de menaj; unul cu ibrice, crătiţi, oale, capace – dintre care mai am şi eu, după trei sferturi de veac; unul cu materiale de lenjerie şi de-mbrăcăminte. Aceste «colaborări» ale mamei au făcut să nu ducem lipsă, în timpul războiului, de nimic din ceea ce dispăruse de prin majoritatea caselor. Chiar şi la unchiu-meu, avocatul, atâta se fierbea şi se răsfierbea ceaiul rusesc, până ce rămânea apa limpede. Vizita la doamna cu părul alb, stăpâna unei case cum nu mai văzusem, mi-a dat mult de gândit cu privire la diferenţele dintre oameni, chiar dintre oamenii bogaţi. Unchiu-meu învârtea banii cu lopata – cum spunea mama – şi totuşi în casa lui nu aflai lucruri deosebite. Găseai ceea ce cu, cu mintea mea de mai târziu, am socotit obiecte utile şi mai ales trainice. Până prin 1970, după cât mi-aduc eu aminte – cu excepţii desigur – lumea punea preţ pe trăinicia lucrurilor şi pe relaţiile dintre oameni. Pe vremea mamei, îţi făceai la tinereţe un palton şi-l purtai pân’ la bătrâneţe, dacă te mai încăpea. De mobilă nu mai vorbim: puţini cei care-aveau măcar de gând să şi-o schimbe câte zile le hărăzise Domnul, vrând mai mult chiar: s-o lase moştenire copiilor şi nepoţilor. Până într-al doilea război mondial, iar apoi în comunism, din alte motive însă, divorţurile erau destul de rare, iar femeia divorţată căuta să se mărite din nou şi cât mai repede. Până-n comunism, mai ales fiindcă majoritatea femeilor nu-şi câştiga banul propriu şi fiindcă societatea era suspicioasă faţă de femeia singură; în comunism, pentru că ipocrizia se accentuase până-ntr-atât încât un divorţ, ori cât de îndreptăţit pentru solicitanţi era socotit un atentat la morala socialistă, bun motiv ca împricinaţii să-şi piardă chiar slujba. În Partid, cu cât erai mai sus-pus în ierarhie, cu-atât divorţul se dovedea mai hazardat. Aici – e drept – nu-ţi pierdeai pâinea, dar erai trecut pe linie moartă, în general trimis ambasador pe undeva. Amantele puteau funcţiona «sub acoperire», dar casa trebuia să fie casă. Aparenţele trebuiau respectate. N-am să uit ce-mi povestea doamna doctor Florica Vărbănescu în legătură cu divorţul ei. Bărbatu-său, prefect de judeţ pe vremea burghezo-moşierimii, în regimul comunist fusese luat la puşcărie. În asemenea situaţie, riscând să-şi piardă slujba şi având un copil de crescut – şi luat de la azil – doamna doctor s-a hotărât să divorţeze. Pe cine să consulte şi ea în asemenea-mprejurare? Pe unchiu-său, doctorul Vărbănescu, unul dintre cei mai vechi socialişti din România. După ce-o ascultă, doctorul îi spune pe un ton ritos: «Florico, să ştii că nu mă sperie ăi cinsprezece ani de condamnare ai bărbatului tău. În general, condamnările politice nu se fac până la capăt. Mă-ngrijorează însă faptul că ai să fii prima şi – sper – singura femeie divorţată din familia noastră». «Cât eram de amărâtă, când am ajuns în stradă, m-a apucat un râs cu lacrimi… Iacătă ce grijă-l rodea pe unul dintre cei mai vechi socialişti din România…». Şi de câte ori povestea întâmplarea asta, doamna doctor, care numai fericită nu era, începea să râdă. Şi eu aveam să divorţez, fără să cer sfatul niciunui vechi socialist, şi nu de-un bărbat băgat la puşcărie, ci rămas în Occident cu iubita, într-o perioadă când cei care uitau să se mai întoarcă erau declaraţi duşmani ai regimului comunist, iar cei lăsaţi în urmă de «rămaşi», descusuţi pe toate părţile şi anchetaţi pentru a se vedea dacă erau sau nu în complicitate cu «trădătorii». Asta pentru că veni vorba – adică mă purtă gândul – spre divorţuri. Altminteri, gândul mă poartă mereu spre copilărie şi spre o-ntrebare pe care mi-o pun nu de ieri-de azi, ci acut de pe la cinzeci de ani: oare cum s-o despărţi sufletul de trup? O simţi omul ceva? Şi nu doar el, ci orice fiinţă? Fiindcă de ce-ar avea suflet numai omul? Unchiu-meu, avocatul, dădea câteva petreceri pe an, cam cu douăzeci de invitaţi de-o dată, bun prilej de-a-şi menţine relaţiile şi de-a se-achita de nişte obligaţii. Era invitată şi mama, cu mine, şi cu soţul ei, tatăl meu vitreg. Noi, copiii oaspeţilor şi cei ai gazdelor, mâncam în sufrageria mică, de fiecare zi. Cât au mai durat petrecerile astea, iar noi, copiii, încă eram în clasele primare, nu ni se dădeau nici cuţite, nici furculiţe la masă, într-atât era de spăimoasă mătuşă-mea Nuţa, nevasta unchiului, avocatul, deşi toţi eram copii potoliţi. Auzise dânsa de unii ca noi care-şi pierduseră un ochi, jucându-se cu beţe, cu andrele, cu câte şi mai câte. Vizita la doamna boieroaică mă făcuse mai atentă la ce era-n jurul meu. Când aveau musafiri, unchiu-meu se-mbrăca în costum, ca de stradă, mătuşă-mea însă, într-un capot lung până-n pământ, foarte elegant, din material fin. O cumnată a ei, dintr-un neam boieresc scăpătat, îi sugerase mătuşă-mii să-şi primească invitaţii într-o rochie. «Dragă, îi primesc în casă nu pe stradă, iar capotul e-o rochie de interior», îi replicase mătuşă-mea. «Dacă e-o rochie de interior, atunci scoate-i nasturii şi trage-i un tighel în locul lor, ca să-mpaci şi capra şi varza». Boieroaica bătrână, cea cu tapiseriile, deşi mama şi cu mine nu veneam de la Curtea regală, ne primise îmbrăcată ca de stradă, în fustă şi-n bluză. Abia peste vreo treizeci de ani de la acele întâmplări m-am lămurit eu ce-nseamnă «să ai clasă». Puteai aparţine unei clase sus-puse, fără să ai însă «clasă». Şi între vecinii noştri, deşi oameni modeşti, erau mari deosebiri. Madam Ionescu, a lu’ domnu’ Pante, nu stătea niciodată la fereastră, în schimb era cronicăreasa mahalalei: ştia şi câţi dinţi avea-n gură fiecare. Madam Firulescu, nevastă de şofer, ca şi madam Ionescu, îndată ce avea un moment liber se-aşeza la fereastră, răzimându-şi mâinile pe-o pernuţă cu mijlocul croşetat din macrame şi cu marginile din crep satin grena. Răspundea la salut şi la vorbă, dar nu făcea niciun comentariu la ceea ce afla sau observa. Tanţi şi Marcel, copiii familiei Firulescu, erau elevi la liceu când eu eram la primară, ca şi cei trei copii Ionescu – Puica, Picu şi Nelu, zis «băs», fiindcă nu-l putea pronunţa corect pe ţ – şi cei doi copii Câmpeanu – Livia şi Iancu – părinţii celor doi fiind ardeleni, tatăl, plutonier-major, mama casnică, femeie de la ţară, care nu-şi dăduse jos basmaua. «Tanti Câmpeanu», cum ne ceruse dânsa să-i spunem, ne chema iarna în bucătărie şi ne dădea să mâncăm floricele calde, făcute atunci în tigaie şi stropite cu apă cu sare. «No, luaţi, mâncaţi». Mai mult de-atât n-am auzit-o spunând vreodată. Dealtminteri, nici cu persoanele adulte, cum erau celelalte trei chiriaşe din imobilul în care locuia, nu-şi făcea de vorbă. La patru după-amiază, Livia şi Iancu erau chemaţi în casă de «tanti Câmpeanu» şi se-ntorceau îndată muşcând dintr-o felie mare de pâine de manutanţă, neagră, unsă cu untură şi frecată cu usturoi. Cât era vremea frumoasă, jucam şotron, căruia la noi, la Craiova, îi spunea ţăncuş. Iar coarda o săream până ce ne ieşea sufletul. Şi băteam mingea, băieţi şi fete, când de trotuar, când de-un zid. Auzisem că era undeva un ştrand, însă niciun copil de la noi de pe stradă nu călcase pe-acolo. Pe-atunci, din categoria noastră înotau doar cei născuţi, crescuţi sau care-şi petreceau vacanţa-mare pe margine de baltă, ori de apă curgătoare. Aşa cum ştiam că exista un ştrand, ştiam şi că iarna era transformat în patinoar, dar niciunul dintre noi, copiii de pe Jitianu, strada noastră, nu patina. Patinoarul nostru era gheţuşul de pe marginea trotuarului. Fiecare familie avea sanie. La noi pe stradă – sănii de lemn făcute care cum se nimerise. De tălpici de fier nici vorbă. Eu mă duceam cu mama la cinematograf. Ceilalţi nici atâta. Când venea circul şi-şi întindea cortul pe-un loc viran din Belcineanu, peste drum de Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu”, ne duceam toţi şi-apoi zile-n şir ne minunam de isprăvile acrobaţilor, de căţeii dresaţi, şi râdeam de şotiile clovnilor. Pe vremea copilăriei mele nu se auzise nici cuvântul gaşcă, nici cuvântul grup, care să-i desemneze pe unii ca noi, care-şi petreceau tot timpul liber împreună, jucându-se în faţa casei. Se-auzise numai de bande, în legătură cu hoţii care lucrau organizat. În rândul fetelor din cursul superior – când am ajuns la liceu – se vorbea de cercuri care se-ntruneau la ceaiuri dansante. Noi, cei de la primară, când ieşeam la joacă spuneam: «ne ducem la copii». De strada Unirii, la capătul dinspre Romaneşti, ne despărţea Grădiniţa, un dreptunghi împrejmuit cu gard scund de fier; în mijlocul Grădiniţei se afla Monumentul, adică regele Carol I, turnat în bronz, cu-o mână pe-un tun. În partea de jos a monumentului scria: «Asta-i muzica ce-mi place». Parada de 10 Mai începea de pe Unirii, din sus, de la Prefectură, şi se-ncheia la Parc, numit Bibescu – după moşia Bibeştilor, pe care se afla – dar zis şi Romanescu – după numele primarului Craiovei, cel care amenajase parcul. Deşi ne despărţea doar Monumentul, fata căpitanului din Unirii de peste drum de casele noastre, la primară şi ea, o vorbă n-a schimbat vreodată cu noi cei din Jitianu. Spre deosebire de noi, care-nvăţam toţi la şcoli de Stat, ea mergea la „Urziceanu”, adică la Pensionul domnişoarelor Urziceanu, unde se-nvăţa franţuzeşte din clasa-ntâi primară. Spre deosebire de casele noastre din Jitianu, care se aflau pe buza trotuarului, zidite pe pământ direct, fără fundaţie, casa căpitanului, de fapt zestre a căpitănesei, avea subsol şi parter înalt, şi se afla în mijlocul unei grădini care, de primăvara până toamna, era un rai de flori. Domnul căpitan era cel mai ciudat locuitor al cartierului. Îmbrăcat în kaki, purtând bocanci şi moletiere, îşi găsea tot timpul de lucru prin jurul casei. Cât am fost vecini, nu l-am văzut să schimbe o vorbă cu cineva şi nici vreun suflet de om care să le deschidă poarta. Când şi când, doamna căpitan ieşea în oraş singură. Înaltă, statuară, cu o figură prelungă, distinsă, fără să fie frumoasă, era o persoană după care se-ntorceau toate capetele. Îmbrăcată totdeauna în taioare impecabil croite, era o apariţie în lumea noastră modestă. Madam Ionescu a anunţat pe toată lumea că madam capităneasa-şi făcuse o haină de picioare de astrahan, «persan, frate, că sclipeşte ca mătasea». La noi în cartier nu putea să treacă neobservat momentul apariţiei unei haine de blană, mai ales că doamna căpitan se-nnoise primăvara când se trecea de la palton la pardesiu, iar dânsa umbla-n palton de blană. «Umblă, deşi cred că scoate limba de cald, umblă ca să vadă lumea ce şi-a luat», trăsese concluzia madam Ionescu. În afara domnului căpitan, un alt personaj ciudat al cartierului era domnişoara Gingulescu, fostă directoare de liceu, vestită profesoară de matematică. O mână de om, cu părul strâns într-un coculeţ cât nuca, îmbrăcată cu lucruri până-n călcâie. Locuind în baie, din toată casa aia frumoasă, care-nsemna o muncă de-o viaţă. Dimineaţa, domnişoara dădea târcoale casei cam un ceas, apoi intra înuntru şi n-o mai vedea nimeni toată ziua, iar noaptea nu se zărea lumină la nicio fereastră a ei. Nu ieşea din curte şi nici nu-i călca cineva pragul. Madam Ionescu aflase că Domnica, lăptăreasa, îi lăsa domnişoarei profesoare după un stâlp al gardului de fier, ouă, smântână şi brânză, roşii, castraveţi şi ardei graşi, vara, iar domnişoara-i punea Domnicăi banii într-un loc ştiut numai de ele două. «Până nu mi-a spus Domnica, mă gândeam întruna: din ce-o trăi fiinţa asta, că porc n-are, orătănii nici atâta», ne explica madam Ionescu. Porc şi orătănii doar noi şi tanti Câmpeanu creşteam, având unde. În celelalte curţi abia de-nvârteai o roabă. Toamna, vecinii-şi tăiau lemnele pe trotuar. Pentru asta venea un bătrânel cu un banzig, un fel de roată metalică zimţată, acţionată cu gaz de lampă, cred. Toată instalaţia se afla într-o cotigă, trasă de-un măgăruş. Noi, copiii, ne-ntreceam care mai de care să-l tratăm pe «i-ha»: zahăr cubic, bomboane, smochine, roşcove, toate-i plăceau, iar când îl scărpinai în frunte, întindea gâtul şi-şi lăsa urechile pe spate. Urma apoi clacă pentru căratul lemnelor şi-al rumeguşului într-o magazie. Lemnele – stivuite pe grosimi, rumeguşul – de aprins focul, pus într-un butoi de metal. Când se tăiau lemnele pentru iarnă, la mine la şcoala primară, toate clasele erau adunate-n jurul măgăruşului. Aici trataţia era mai ceva decât în Jitianu. Fetele puneau mână de la mână şi-i cumpărau, de pe tablaua domnului Iani, merişoare trase-n zahăr ars, alviţă roz şi rahat cu nuci. Mai întâi îl întrebam pe bătrânel, stăpânul, dacă Luţu – aşa-l chema pe măgăruş – nu-şi strica stomacul din ceea ce-i dădeam noi. «Luţu?! Păi ăsta mănâncă şi pietre şi n-are nici pe dracu’», ne-ncredinţa stăpânul. Când, femeie-n toată firea, mă duceam cu băieţii mei la mare, cum ajungeam în Dobrogea nu-mi luam ochii de la geamul compartimentului sperând să văd vreun măgăruş, fiinţa asta care-mi aminteşte anii cei mai curaţi ai vieţii mele. Având tatăl vitreg pe care l-am avut, de-o fericire a copilăriei nu pot vorbi. Am fost oare prietenă cu acei cinci copii de pe Jitianu? Dacă la vârsta de-atunci m-ar fi-ntrebat cineva ce este prietenia n-aş fi ştiut să răspund. Acuma cred că în copilărie omul îşi demonstrează cel mai elocvent calitatea de animal social; prin nevoia de-a se afla împreună cu alte fiinţe, de-a vorbi şi de-a asculta. La bătrâneţe, ce cred eu că este prietenia? Afinitatea dintre două fiinţe, întemeiată pe credinţe, pe păreri, pe gusturi comune, însoţită de nevoia de-a-şi dezvălui una alteia sufletul, şi capacitatea de-a-şi fi alături una alteia în orice-mprejurare, cu alte cuvinte: la bine şi mai ales la rău. O relaţie care uneori se ţese cu greu şi care se poate destrăma într-o clipă, dintr-o vorbă, care oricât ar părea de aruncată-n vânt, este rezumatul unor păreri şi chiar al unor resentimente sedimentate de-a lungul timpului. Şi-atunci? Atunci şi prietenia ca orice pe lume, poartă stigmatul imperfecţiunii. Supusă fiind piericiunii ca tot ce se află pe lumea asta. Sunt oameni la care ţin, dar faţă de care nu mi-am dezvăluit niciodată sufletul. Poate pentru că viaţa m-a-nvăţat să n-am încredere deplină în nimeni, poate şi pudoarea peste care n-am putut trece niciodată, şi poate o anumită trufie, opunându-se exerciţiului de umilinţă care-nseamnă spovedania. Am trăit sub egida unui principiu: teama de oameni şi ruşinea faţă de Dumnezeu. Deşi gândul la o viaţă de-apoi mă-nspăimântă, cred că Dumnezeu există şi, dacă oamenii ar fi mai atenţi, ar putea observa manifestări ale pedepsei Lui şi-aici. «După faptă şi răsplată», asemeni remuşcărilor, pentru mine, înseamnă dovezi ale existenţei Lui, îndemnuri pentru păstrarea unui echilibru în lume, oricât de puţini l-ar lua-n seamă. Şi iară vechea mea-ntrebare: cum s-o despărţi sufletul de trup? Ce este copilăria? Acceptarea deplină a celuilalt. Mă gândesc la cei cinci copii, tovarăşii mei de joacă din Jitianu. Erau parte a vieţii mele. Nu mi-aş fi-nchipuit o zi fără ei. Nici nu mă ducea gândul dacă erau frumoşi, deştepţi, dacă-nvăţau bine. Frageda copilărie şi realităţile ei cred că seamănă cel mai mult cu maternitatea. Pentru o mamă, oricum ar fi copilul ei, el este al ei. Că alţii sunt mai deştepţi, mai capabili, mai frumoşi, nu schimbă cu nimic legătura dintre mamă şi copil. La optzeci de ani trecuţi, deşi cei doi fii ai mei nu se prăpădesc după mine şi nici nu s-au prăpădit vreodată, rămân tot ai mei, deşi… Deşi unul a venit trei zile din America, vezi Doamne, ca să mă vadă; o zi a stat cu mine – o bătrână plicticoasă – două zile s-a dus la vânătoare. Celălalt de ani şi ani venea de la Craiova la Bucureşti şi nici măcar un telefon nu-mi dădea, ca să afle dacă mai trăiesc; şi-a amintit că are mamă de când l-a adus la Bucureşti un cancer la vezica urinară pe care şi-l tratează la Oncologie, la Fundeni. Doamne! Frageda mea copilărie a-nsemnat lipsa de-ntrebări asupra vieţii, o vreme în care parcă am plutit între cer şi pământ. În timp ce-atâtea chipuri şi-atâtea voci ale trecutului se voalează tot mai mult, câteva-ntâmplări de-atunci mi-au rămas vii în memorie ca şi când s-ar fi petrecut ieri. Parcă şi acum simt pe pulpe usturimile de la bătaia cu urzici pe care mi-au administrat-o-n glumă tovarăşii mei de joacă; aşa cum îi atârnaseră o tinichea de coadă lui Paul, un motan din vecini. Mi-aduc aminte cum am dat năvală-n bucătărie la mama, care gătea, şi cum printre sughiţuri şi printre suspine, cu lacrimile şiroaie, negăsind puterea să scot o vorbă, i-am făcut semn cu mâna spre picioarele mele roşii ca focul. «Te-ai opărit?», m-a-ntrebat mama alarmată. «Nu. Urzici», am reuşit eu să-ngaim. «Dar unde dracu’ te-ai urzicat aşa? Pe unde-ai umblat?». «Copiii», am oftat eu. Mama a-nţeles. Mi-a-nvelit pulpele în cârpe-nmuiate-n apă rece. «Mamă, du-te la tanti Anicuţa şi la tanti Câmpeanu şi spune-le ce mi-au făcut copiii. În viaţa mea nu mă mai joc cu ei!». «Până mâine!», a zis mama şi-a adăugat: «Eu în cearta şi-n joaca voastră nu m-amestec şi nici nu mă duc să-i pârăsc părinţilor. Voi, copiii, azi vă certaţi, mâine vă-mpăcaţi». Două zile n-am ieşit din casă. Eram în vacanţa-mare. În prima zi, în pat, mi-am oblojit urzicăturile; într-a doua, am socotit că se cuvine să stau în curte făcând pe surda şi pe muta faţă de copii, ca să le-arăt supărarea – deşi abia mă ţineam să nu ies pe trotuar. Când cugetam eu mai adânc la demnitatea mea, copiii s-au adunat în faţa porţii noastre şi deşi mă vedeau cum stăteam sub tei, au început să strige: «Tanti Genuţa, spuneţi-i Sabinei să vină să ne jucăm şi să ştie că ne pare rău c-am urzicat-o. Zău!». Eu n-am aşteptat să spună «tanti Genuţa» – mama – vreo vorbă şi-am şi zbughit-o pe poartă. Mi-aduseseră toţi câte ceva pentru-mpăcare: băieţii – fiecare câte o biluţă de sticlă colorată din cele folosite când jucam groapa – fetele – câte o smochină uscată, mare, dulce, de-i trosneau seminţele poc-poc între măsele, cumpărată fie de la domnul Cosma, fie de la domnişoara Trana, cei doi băcani de pe Unirii, la câţiva paşi de noi. Smochinele şi roşcovele stăteau înşirate pe sfoară subţire şi ţi se dădeau de câţi bani voiai. Ca să le intri-n prăvălie, şi la domnul Cosma şi la domnişoara Trana, urcai patru trepte. La domnul Cosma, de ciment cu bară laterală de metal, pe-o parte şi pe alta, la domnişoara Trana, trepte de lemn, cu bare tot de lemn, care se clătinau cum puneai mâna pe ele. Se clătinau, treptele scârţâiau, ceea ce nu-i descuraja pe clienţii fideli ai băcănesei. Domnul Cosma era înalt, bine legat, brun şi posomorit; nevastă-sa, mărunţică şi-ndesată, cu vorbă domoală, cu un zâmbet blând, mai ales faţă de noi, copiii, pe care ne ştia, pe fiecare cum ne cheamă. La Cosma, pe raft, se afla o căsuţă de carton, ca de păpuşi, căsuţă pe care, copil fiind, aveai şansa de-a o primi ca premiu, cumpărând din prăvălie de-o anumită sumă. Ceea ce nu i se-ntâmplase nici unui copil, de vreme ce căsuţa nu se clintise din loc, de ani de zile. Domnul Cosma, vara era-mbrăcat cu pantaloni şi-n cămaşă albă, scrobită. Iarna, peste cămaşă îşi punea un pulover şi-o bundiţă de oaie. În prăvălie nu se făcea focul. Nevastă-sa, vara purta rochie de stambă, iarna, de barhet şi bundiţă ca şi bărbatu-său. Domnişoara Trana era invariabil îmbrăcată într-un capot alb, de mătase, cu un dragon imprimat pe partea din faţă, iar pe spate cu o floare uriaşă roşie. Întrebând-o, cu timiditate, ce era balaurul ăla de pe capot, mi-a spus cu vocea ei groasă şi posacă: «Un dragon şi vine din Japonia». Am întrebat-o pe mama ce era Japonia de care eu, în clasa-ntâi primară, n-auzisem. Cu ocazia aia am aflat că domnişoara Trana avea un frate marinar. Dacă-l trădam pe domnul Cosma, cumpărând zahăr candel de la domnişoara Trana, era numai de dragul dragonului ai cărui colţi din gura larg căscată şi-ai cărui ţepi de pe spinare-i priveam fascinată. «Mamă, pe-acolo prin Japonia, dragonii ăştia, stau prin păduri ca şerpii noştri?». «Dragonul, la chinezi, la japonezi, e animal de basm cum e balaurul la noi», m-a lămurit mama, dar n-am crezut-o, în schimb, mi-a crescut curiozitatea despre China şi despre Japonia, încât toată viaţa mi-am dorit să văd aceste ţări, dar ca atâtea alte vise nici ăsta nu mi s-a-mplinit. Iar acuma când se-apropie lăsarea definitivă a cortinei, ce să mai sper decât o moarte uşoară: «dă-mi-o, Doamne, pe puterile mele». Dragonul de pe capot era depăşit de purtătoarea lui. Cred că domnişoara Trana a fost cel mai posac, cel mai antipatic şi printre cei mai urâţi oameni pe care i-am cunoscut. Mare, pătrăţoasă, cu nişte ţâţe ca doi dovleci de măcar două kile unul, cu nişte încheieturi la mâini cât glezna de bou – picioarele, acoperite de tejghea, nu i le-am văzut niciodată, cu degetele ca nişte caltaboşi, cu un cap negricios, mare şi rotund cât un poponeţ de copil gras, cu o gură cu buzele trase înuntru, cu-o privire neagră şi duşmănoasă, cu un fel de-a se purta de parcă i-ai fi omorât şi mamă şi tată, era de mirare că-i călca cineva-n prăvălie. Mai târziu, la vârsta judecăţii, am ajuns să cred că şi urâţenia şi antipatia emană un fel de fascinaţie. Cunosc oameni urâţi dar atât de atrăgători, cu atâta lumină în suflet care le străbate în privire, încât în cinci minute li se şterge urâţenia, parcă i-ar învălui o aură. Trana noastră era la distanţă uriaşă de ei. Oricum, de-atât amar de ani şi n-am uitat-o, cu toate că n-a jucat niciun rol în viaţa mea. Ce amintiri îi rămân omului?! De la o vreme ne dispăreau puii de găină. Singurul loc pe unde puteau ieşi din îngrăditura lor era dâmbul care ne despărţea de familia Vălimărescu, vecinii din dreapta. Mama i-a acuzat cu glas tare că i-au mâncat puii. Acuzaţie la care, de peste dâmb, doamna Vălimărescu i-a strigat mamei: «Ţoapă mojică şi proastă». Cearta asta mahalagească, pornită de mama, o simt şi-acum ca pe-o pată de păcură în suflet. Pentru prima oară o priveam pe mama ca pe-un om străin, şi-o priveam dezaprobator. Apăruse în mine simţul critic, agravat şi mărit când am aflat că mama purta pijamalele răposatei neveste a soţului ei de-al doilea. Habar n-aveam că nu erau ale mamei, până ce ea nu mi-a spus, liberă şi nesilită că, în timp ce eu eram la şcoală, trecuse pe neaşteptate, pe la noi, Anişoara, soră cu prima soţie a lui «tăticu». O podidiseră lacrimile când o văzuse pe mama purtând o pijama a răposatei. Pe vremea aceea, femeile din categoria noastră purtau, peste cămaşa de noapte, haina pijamalei; completă, adică şi cu pantaloni, purtau numai bărbaţii emancipaţi, adică cei care nu dormeau în cămaşă de noapte, lungă până-n pământ. Faptul că mama purta un lucru al unei persoane care murise – şi încă al cui! – mi se părea, puţin spus, nepotrivit şi mai ales în faţa cuiva căruia-i trezea amintiri dureroase. Grav că purta hainele alea, fără strângere de inimă, şi mai grav că-mi povestea mie-ntâmplarea cu sora răposatei, în loc să tacă mâlc. În sinea ei, cred că se socotea vinovată şi simţea nevoia unei spovedanii, alegându-mă duhovnic pe mine, contând oare pe uşurarea sufletului în faţa unuia fără niciun discernământ? Mama era un amestec de generozitate cu zgârcenie, de arţag cu duioşie, de discreţie în privinţa altora şi de indiscreţie în ceea ce-o privea. Nu umbla cu vorba, şi n-ar fi dezvăluit nimănui un secret care i se-ncredinţase, în schimb, ceea ce-o privea, i se părea că putea fi spus în târg şi la moară. Să-i povesteşti unui partener experienţele tale erotice cu-o altă persoană mi se pare dezgustător. Auzind-o, fără să vreau, cum îi dădea unele amănunte soţului ei de-al doilea privind viaţa ei intimă cu tatăl meu, mama mi-a otrăvit sufletul. O vreme o socoteam ca pe ceva impur. Mulţi dintre părinţi, mai ales mamele, iubindu-şi fără condiţii copiii, şi-nchipuie că şi reciproca e valabilă. Fibrele care leagă sufletele între ele sunt mai subţiri decât pânza de păianjen. Un părinte nu-şi închipuie ce juriu sever reprezintă copiii lui. Legătura dintre părinţi şi copii nu este liber consimţită. Nici părinţii nu-şi aleg copiii, nici copiii – părinţii. Relaţia dintre ei este un joc al hazardului. Cred că nicio legătură nu este mai greu de păstrat paşnic decât cea de familie, în niciuna poate nu este mai multă nevoie să taci, să-nghiţi şi să simulezi, decât în familie. Poate că optica mea de copil cu tată vitreg e viciată. Şi totuşi… Cu mine, mama a fost totdeauna o mamă bună, dar dacă mi-ar fi stat în putere să-mi aleg eu mama – deşi nu cunoşteam nicio femeie pe care s-o fi dorit în locul ei – pe ea n-aş fi ales-o. Mă-ntreb, şi nu de ieri-de-alaltăieri, câtă libertate există într-o viaţă? Libertatea, pentru mai toată lumea, se referă la cea politică, mai ales după ce-ai trăit în regimul comunist, în care libertatea ajunsese să-nsemne opusul puşcăriei. Câtă lume simte viaţa ca pe-un regim penitenciar? Câtă lume face doar ce-ar avea chef? Oricui îşi câştigă plinea i se potriveşte vorba «vrei-nu vrei, bea, Grigore, aghiasmă!». Câtă pasiune ar pune un om în profesia lui, nu i-ar veni chiar niciodată să-şi ia lumea-n cap? N-ar avea niciodată dubii asupra lui însuşi, nu i s-ar părea totul inutil? Sufletul e-un alt penitenciar. Aici te afli chiar la regim de izolare. În regim penitenciar obişnuit, prin izolare prelungită rişti să uiţi să mai vorbeşti. În propriul regim penitenciar sufletesc, durând cât judecata, prin urmare un regim perpetuu, rişti să-ţi devii propria picătură chinezească, propriul opresor. Or fi oameni care nu se pun niciodată sub lupă, care s-or crede fără de prihană? Mama oricum, nu s-a numărat printre ei. În agonie spunea vorbe înţelese doar de mine. «Doamne, de ce i-am purtat pijamalele?!» şi «Doamne, de ce l-am dus doar cu patru cai, că aveam bani de şase!». Pe când murise soţul ei de-al doilea, ca şi trenurile, dricurile aveau trei clase: a-ntâi – cu şase cai, a doua – cu patru, a treia – cu doi. Săracii erau duşi la groapa comună cu un fel de cutie trasă de-un singur cal. Trăind printre oameni, faptele nu-ţi pot trece necomentate. Mai ales, într-o lume restrânsă la şapte-opt case, toţi locatarii lor cunoscându-se între ei, cum era la noi pe Jitianu. Celui de-al doilea soţ al mamei, contabil la Prefectură, şi moştenitor a două case de la un frate mai mare, după judecata cartierului, i s-ar fi cuvenit dricul cu şase cai. Mama motivase că i s-ar fi părut un fel de sfidare, ca la condiţia noastră socială, să-şi ducă bărbatul la locul de veci cu prea mare pompă. Sigur că nimeni nu luase de bună explicaţia cu «sfidarea»; eu cea dintâi. Fastul, solemnitatea unei înmormântări – moment de adio – reprezintă manifestări sociale, importante pentru cei vii. Nimeni nu este răspunzător de numele pe care-l poartă, nici de botezul şi nici de-nmormântarea sa. Mulţi îşi exprimă dorinţele în legătură cu ultima zi a trecerii lor prin lume. Cei rămaşi pe pământ le pot respecta sau nu. La ţară, omul îşi are de la tinereţe pregătită lada cu lucrurile de plecat dincolo, şi nu şovăie să abordeze nimic legat de-acel moment. Orăşeanul parcă se teme că-şi aduce moartea dacă-şi manifestă vreo dorinţă legată «de-atunci când o fi să fie». Cu cât este mai sus plasat în ierarhie, cu-atât evită subiectul. Şi finalul celor sus-puşi ţine de cât simţ al ceremonialului au cei rămaşi şi de câtă importanţă li se mai dă răposaţilor în acel moment. Despărţirea definitivă de oficialităţi e un spectacol în care fiecare participant caută să se pună cât mai în valoare. La oamenii obişnuiţi, uneori asişti la o durere sfâşietoare, de cele mai multe ori – la o indiferenţă drapată-n sobrietate, alte ori – la simularea unei dureri destinată publicului spectator. Mamei îi fuseseră mai dragi banii decât ultimul omagiu adus unui om de care-o legase doar interesul. Oricum, cei patru cai la dricul tatălui meu vitreg, în loc de şase, au rămas întipăriţi în mintea mea cu valtrapurile lor negre. Aşa cum nu-i pot uita pe sora tatei, Adelina, şi ghemotocul înfăşat în alb, aşezat lângă ea în sicriu, copilul la naşterea căruia murise. Mătuşa Adelina era învăţătoare în satul ei de baştină, măritată cu un preot dintr-un sat vecin. Avea douăzeci şi şase de ani şi era de-o frumuseţe rară. Piele albă ca laptele nefiert, ochi negri, cu-o privire blândă şi mătăsoasă, cum rar am mai văzut, cu un păr negru albăstrui, des şi ondulat natural, în valuri mari. Înaltă, subţire, dreaptă ca un trandafir. Ultimele două luni de sarcină le petrecuse-n spital. Pe bietul ei trup mort am văzut prima dată păduchi, mulţi, încolonaţi, părăsind sicriul şi lăsându-se pe faţa de pânză albă a mesei servind de catafalc, apoi dându-şi drumul jos, în căutare de gazde vii. Păduchii ăştia mi s-au părut o nedreptate mai mare chiar decât moartea mătuşii Adelina, care-mi fusese ruda cea mai dragă. O vecină de-a răposatei îi şoptea alteia: «Ale dracu’ lighioane n-au plecat de pe ea nici la scăldat. Săraca Adelina, ar muri a doua oară când s-ar vedea plină de lighioane, tocmai ea, de-i sclipea casa de curăţenie. Ce i-o fi trebuit ei spital? Of, Doamne, cum îşi bate joc soarta de om!». Şi pe urmă vecina punea o mână pe sicriu şi jelea cu glas scăzut: «Te duseşi, Adelino, maică, tu şi copilaşul tău, dupe fratele-tău, Grigore, şi dupe mă-ta, săraca, te duseşi maică». Fratele «Grigore» era taică-meu, care murise pe când eu aveam doi ani. Tata fusese medic veterinar, salariat la Stat, răspunzând de-o plasă din judeţul Dolj. Pentru deplasările lui prin comune, de la Craiova i se dăduse, ca mijloc de transport, o şaretă; iar ca «animal de tracţiune» – aşa scria în hârtia semnată de tata când fusese «înzestrat» de mai-marii judeţului – o iapă care şchiopăta uşor de piciorul drept din spate şi care mergea numai la pas, oricât ai fi-ndemat-o şi oricât i-ai fi şfichiuit din bici. Când îl chema careva din sat, tata se ducea pe jos, fiindcă ajungea mai repede decât cu şareta şi cu Nuşa – Nuşa se chema «animalul de tracţiune», înceată, cu toate că tânără, blândă şi ascultătoare. O dată dac-o strigai, din mijlocul islazului venea la tine, ţi se-aşeza-n faţă şi te privea aşteptând s-audă care-ţi era voia. «Nuşa, acasă». Şi Nuşa scutura o dată din cap – a cugetare, a aprobare? – mai stătea o clipă locului şi-apoi o pornea cu mersul ei domol şi legănat, unde-i porunciseşi, întorcându-se din când în când pe loc, spre a se-ncredinţa că-i mergi în urmă şi că n-a fost păcăleală. Fiindcă la-nceput, când o adusese tata-n sat, văzând-o cum ascultă de poruncă, nişte copii îi strigaseră «acasă, Nuşa», iar ea le dăduse ascultare. Mirându-se s-o vadă-n uşa grajdului, fără s-o fi chemat careva de-ai casei, bunicul, tatăl tatălui meu, o dusese înapoi la islaz şi cu vorbă domoală – dându-şi seama de şotia copiilor – îi convinsese, credea el, să nu-şi mai râdă de-un animal. Copiii nu se potoliseră, numai că Nuşa nu mai asculta de porunca lor, ci doar de tata, de bunicul, de mama. Când trimitea pe altcineva să ne-o aducă acasă, acela îi trecea o frânghie de gât, o scărpina între urechi şi mergea-n rând cu ea. «Şi să mai spună careva că dobitocul n-are minte», aprecia bunicul «discernământul» Nuşei. Tata a murit la treizeci şi trei de ani. Plecase cu şareta într-un sat vecin. Peste câteva ore, în faţa porţii mari, mama a văzut şareta şi s-a mirat că tata se-ntorsese mult mai devreme decât îi spusese ei la plecare. «Griguţă, ce s-a-ntâmplat?», a-ntrebat mama în timp ce deschidea poarta. «Griguţă!». Nuşa stătea cu capu-n pământ şi nu bătea cu copita-n poartă ca de obicei, ca să-şi anunţe sosirea. Cu mâinile-ncleştate pe frâu, lăsat pe spate, cu ochii-nchişi, tata era mort. Mama a scos un asemenea urlet încât mie, care mă aflam lângă ea, de groază mi s-a strâmbat gura. Două zile, mi s-a spus, n-am vorbit, n-am băut, n-am mâncat. Mi s-a-ndreptat gura şi mi-am recăpătat graiul când – la-ndemnul medicului care constatase decesul tatei – bunicul m-a dus în biserică, m-a ridicat în braţe ca să-l văd pe tata în sicriu, în timp ce el îmi şoptea: «Vezi, tata doarme». «Doarme?», am întrebat eu. «Sigur. E obosit». «Şi Nuşa?». «Nuşa e pe islaz, la păscut». Fire colerică şi imprevizibilă, până s-asculte o explicaţie a mea, când ceva nu era-n ordine, mama-mi cârpea iute două perechi de palme. Eu le-nghiţeam, gândindu-mă de fiecare dată ce o fi fost în bietul ei suflet când şi-a văzut bărbatul mort, după ce plecase de-acasă bun, zdravăn, sănătos. Medicul legist n-a descoperit la tata niciun semn de agresiune. Murise de inimă. În drum spre casă, cineva-i furase ceasul de argint, ceas de buzunar, cu lanţ cu tot. După ani şi ani s-a descoperit hoţul; jandarmul din sat i-a predat mamei ceasul, însă fără lanţ. Toată lumea s-a-ntrebat cum de Nuşa, nemânată de nimeni, a ştiut să-l aducă pe tata acasă. Mama, pe lângă spiritul ei gospodăresc şi de-o ordine desăvârşită, avea marea calitate – mare cel puţin în ochii mei – de-a iubi animalele. A cumpărat un cal şi l-a predat la Prefectură, împreună cu şareta; l-a cumpărat ca s-o poată păstra pe Nuşa de care amintirea tatei era de nedespărţit. Când ne-am mutat la Craiova, mama l-a rugat pe părintele Mitică, văduvul Adelinei, între timp recăsătorit şi cu doi copii, l-a rugat s-o ţină pe Nuşa, mama obligându-se să-i cumpere nutreţ pentru iarnă. «Fii pe pace, cumnată, că unde-or mânca vitele mele o mânca şi Nuşa». Părintele Mitică se uitase cu înţelegere la mama care, cu ochii plini de lacrimi, o săruta pe Nuşa şi-şi lipea obrazul de grumazul ei. Când nu m-a văzut nimeni, pe-ntuneric, m-am strecurat în şopron, m-am atârnat de gâtul Nuşei, am plâns până am căzut istovită şi-am adormit peste nutreţul din care ea mesteca domol. Despărţirea de toate animalele care mi-au însoţit viaţa a-nsemnat o durere pe care-o simt adesea ca un sfredel în inimă, dar de ele m-a despărţit moartea, care intră în ordinea firească a vieţii. Despărţirea de Nuşa, care nu intra în această ordine, pe lângă o durere copleşitoare mi se părea o nedreptate cum mi se păruseră păduchii de pe trupul nemişcat al mătuşii Adelina. Simţeam că-n viaţă ceva era strâmb.     [1] Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea (zicală franţuzească).