Recent Posts
Posts
Toată Dobrogea, de la Dunărea cea tulbure şi până la marea cea veşnic frământată, de la delta sălbatică şi până la stâncile de calcar ale Caliacrei, mirosea a soare şi a piatră, a ciulini şi a mărăcini, a salcâmi, a var şi a bălegar. Şi tot Dobrogea mai mirosea a mâl gras şi a bălţi stătute, a păpuriş umed şi a peşte sărat, a ierburi putrede şi a oi miţoase, a găinaţ de păsări migratoare şi a gunoi de mistreţ. Hergheliile de cai se arâneau cu iarba aspră şi ghimpoasă. Aceeaşi iarbă aspră şi ghimpoasă o păşteau cirezile de boi şi vaci, bivolii negri ca smoala, asinii roşcovani şi mărunţi, ciurdele de catâri şi de capre cu coarne strâmbe şi cu barbă. În miezul verii vântul venea de departe, legănându-se pe mari aripi, clătina nesfârşirile acoperite cu secară şi cu ovăz, cu orz şi cu grâne coapte, cu porumb şi cu floarea-soarelui. Atunci Dobrogea era toată muiată în aur topit, părea toată făurită din aur curat, de cei mai vestiţi dintre vestiţii meşteri. Uneori toamna venea dinspre mare gonind pe înaltele şi înspumatele valuri. Alteori dinspre miazănoapte pogora cu turme de negri nori. Atunci, peste pământul ciudat şi străvechi se năpusteau vijelii cumplite urmate de ploi năprasnice. Dintr-o dată, aurul Dobrogei îşi pierdea întreaga strălucire şi se schimba peste noapte în aramă veche, coclită.   Peste o lună se ivea şi iarna ca o uriaşă ursoaică albă, se aşeza în patru labe, mormăia şi sufla greu printre dinţi şi printre buze. Întărâtaţi de acest mormăit, şerpii şuierători ai uriaşelor viscole se năpusteau în vârtejuri asupra Dobrogei îngheţate. Între cer şi pământ, de la zare la zare, viscolele vânturau şi vânzoleau zăpezile neprihănite. Parcă ardea pretutindeni, cu freamăt, un fermecat foc alb, rece. Cum era atunci Dobrogea? Dobrogea, toată Dobrogea era atunci de argint, de argint învechit, de argint îngheţat. Şi pământul părea pustiu şi mort. Bursucii dormeau ascunşi în bârloguri. Dropiile grase se piteau în nămeţii cât casa. Iepurii cu ochi naivi şi cu urechi veşnic ciulite rodeau tufişurile de mărunţi măceşi ai răzoarelor. Drumurile… Drumurile, câte se vedeau şi câte nu se mai vedeau, erau stăpânite de haite de lupi flămânzi. Vai de cel care s-ar fi încumetat să le străbată. Pe coşurile bordeielor ciobăneşti, pe coşurile colibelor turceşti şi tătărăşti se ridicau, negre, fuioare de fum. Dobrogenii, veri de ce naţie ar fi fost, hibernau. Numai marea rămânea vie, neagră şi neînchipuit de sălbatică. Gemea şi vuia. Vuia a pustiu şi în pustiu. Vuia a singurătate şi a tristeţe şi poate şi a bucurie. Se zbuciuma. Farul de la Tomis clipea, spărgând întunericul. Îi răspundea, cu alt clipăt, cel de la Tuzla. Osteneala farurilor era însă zadarnică. Niciun luntraş, niciun pescar nu îndrăznea să se avânte pe o mare atât de vitregă. Nici măcar când, limpezit uneori de nori, cerul era ziua de sticlă albastră, şi noaptea, de înstelată catifea fumurie. Primăvara, Dobrogea toată era de smalţ verde şi crud. Numai stâncile ei rămâneau mereu albe, de var. Numai râpile ei rămâneau mereu roşcate, de parcă ar fi fost zidite, chiar de atunci, de la începutul începuturilor, de o mână tainică, nepăsătoare la trecerea vremii, din pământ ars pe îndelete, la foc domol. În tinereţea mea depărtată, am petrecut câteva luni în acest ţinut straniu. Povestea ce va urma nu e decât un ecou târziu al unor întâmplări trăite atunci, simplu dar intens. Întâmplări, fericite şi nefericite, care au lovit adânc, poate de moarte, câteva biete inimi omeneşti, vai, atât de omeneşti!   I     Întors în ţară după aproape un an de hoinăreli flămânde şi păduchioase prin peninsula italică, îmi luasem, în port la Constanţa, rămas bun de la marinarii care avuseseră bunăvoinţa să mă readucă în ţară. Îmi luasem respectuos rămas bun şi de la domnul căpitan Dionisie Melcu. — Altă dată, mă, să nu mai pleci din ţară fără paşaport şi fără parale. E plină lumea de puşcării. Înfunzi vreuna şi cine ştie pe unde ajung să-ţi albească oasele. — N-am să mai plec, domnule căpitan. Vă mulţumesc pentru sfat. Încercasem să-mi caut de lucru printre hamalii din port. Vătafii mă luaseră la trei-păzeşte: — Nu vezi cât eşti de şubred? Ce să facem cu tine? Ca să lucrezi în port trebuie să ai spetele late şi tari şi picioarele zdravene. Iar picioarele!… Pe puntea petrolierului jucasem barbut cu marinarii. Ciştigasem ceva. Îmi cumpărasem de la o brutărie o pâinişoară lunguiaţă şi o înfăşurasem într-un jurnal. De la o dugheană de scânduri, după ce mă tocmisem cam o jumătate de ceas cu un grec-parpalec, târguisem cu cincizeci de bani un pumn de măsline vechi şi uscate. După ce-i plătisem, grecul mă ademenise: — Nu vrei şi ceva dulciuri? — Nu. Sunt scumpe. — Scumpe? Cum scumpe? — Pentru buzunarul meu sunt chiar foarte scumpe. Aruncasem priviri fugare prin oraş, dădusem de câteva ori ocol statuii lui Ovidiu – aci îşi scrisese exilatul Tristele şi Ponticele – apoi, plecând într-o doară spre miazăzi, ţinusem cotita potecă de pe malul mării, de care mi-ar fi fost greu să mă despart. Nu-mi tăndăleam pasul, însă nici nu mi-l grăbeam. Cu toate acestea, ostenisem. Mă odihnisem la far, la Tuzla, unde îmi mâncasem merindele şi schimbasem câteva vorbe cu paznicul care îmi înlesnise să beau o cană cu apă. Măslinele îmi ardeau stomacul şi-mi cereau mereu udă- tură. Vântul – îmi aduc bine aminte – adia dinspre răsărit. Ziua era calmă şi limpede. Marea foşnea uşor. Foşneau uşor şi lanurile nesfârşite de grâu şi de secară care se întindeau până la marginile zării şi până dincolo de marginile zării. Prin văzduhul însorit fulgerau albe stoluri de pescăruşi. Undeva la orizont, pe un tabun, păşteau cai şargi, mărunţi. De după un dâmb ajunse până la mine lătrat de câini. Mă întrebam ce căutau câinii în pustietatea aceea. „Trebuie să fie şi oameni pe aproape, îmi zisei. Ce fel de oameni? Voi vedea.” Prudenţa mă îndemna să culeg câteva pietre de pe ţărm. Le culesei şi le pusei în pălărie. Mersei mai departe. Văzui câinii. Erau o adevărată landră. Se băteau între ei pe rămăşiţele unui hoit de vită. Cum erau grăbiţi să-şi astâmpere foamea, nu mă luară în seamă. Făcură bine că nu se repeziră asupra mea, pentru că eram hotărât să mă apăr cu străşnicia cu care m-aş fi apărat dacă aş fi fost atacat de oameni. Nu aveam nimic nici cu oamenii, nici cu câinii, dar, dacă eram atacat, obişnuiam să mă apăr. Vroiam să nu-mi vând niciodată pielea pe nimic. După ce mă depărtai de ei, aruncai pietrele şi-mi pusei pălăria pe cap. Soarele mă necăjea. Mă opream din când în când şi-mi răcoream faţa cu apă de mare. Necazul era altul. Nu băusem destulă apă la Tuzla. Pâinişoara dulce şi măslinele sărate cumpărate de la grec îmi aduseră o nouă sete, care, înteţită de arşiţa soarelui şi de osteneala drumului, începu să mă chinuie. Pogorâi lângă mare şi mersei numai pe nisip, nădăjduind că voi găsi în malul râpos un loc de unde să ţâşnească un izvor de apă bună de băut. Nădejdea mi se dovedi în curând zadarnică. Urcai malul şi – minune a minunilor! – dădui peste o covercă de nuiele învelită cu ierburi uscate. În faţa covercii, sub umbrar, un turc tinerel dormita lungit într-o rână. Dincolo de covercă se întindea un petic de pământ acoperit cu vrejuri. Lubeniţe pântecoase, lunguieţe şi lucioase şi pepeni galbeni rotunzi se odihneau în bătaia fierbinte a soarelui. Îi dădui bună ziua. Îmi răspunse. Îl întrebai: — Ai cumva lubeniţe coapte, turcule? — Estem, ghiaurule, estem lubeniţe, estem şi bakîr. — În bostănărie, sau în covercă? — Estem şi-n bostănărie, estem şi-n covercă. — Scoate din covercă, turcule. Poate cele din covercă sunt mai reci. Se târî alene în patru labe, intră în covercă, umblă sub un maldăr de iarbă uscată şi se întoarse aducând o lubeniţă şi-un bakîr galben, cu coaja plesnită. — Estem bun, turcule? Râse şi-mi răspunse: — Estem. Mai buni nu estem. Ne tocmirăm, însă nu prea mult. Setea de care eram cuprins se înteţea şi nu-mi îngăduia să-i amân potolirea. Îmi vându, pentru doi lei de argint, lubeniţa şi bakîrul. — Estem scump, zisei. — Ieftin estem, spuse turculeţul. Ieftin şi bun estem. Mâncai întâi bakîrul. Setea, în loc să se ostoiască, îmi crescu. Mâncai şi lubeniţă, nu îndeajuns de coaptă, dar zemoasă. Acum setea… Setea mi se potoli. Parcă mi-o luă cineva cu mâna. Mi se umflă şi mi se îngreună pântecul. — Venim de departe, ghiaur? — De departe, turcule. Dar negustoria cum îţi merge? — Mergem bine. Ziua mergem bine. Noaptea, prost mergem. — De ce? Nu faci vânzare? — Noaptea venim găgăuţi. Furăm lubeniţe. Furăm bakîr. Găgăuţi, păcătoşi estem. — Şi cum te descurci? — Cu puşca tragem. Îmi arătă o roajdă de puşcă ruginită, cu cocoş. — Şi împuşcăm găgăuţi? — Ferească Allah! Nu vrem puşcăm. Vrem speriem. Mai cumpărăm un bakîr? — Nu mai cumpărăm, turcule. — Trece alt om. Cumpărăm acela. Îmi luai valea prin zăpuşeala şi soarele zilei. Scoase capul dintr-o gaură un popândău roşcovan. Se uită la mine. Mă uitai şi eu la el. Se ascunse. Piciorul bolnav mă duru. Mă duru şi celălalt, sănătosul. „Ah! Doamne! Dacă n-aş fi şchiop, cum aş mai alerga! Ah! Doamne! Şi ce bine aş trăi dacă n-aş fi prost!” Şchiop eram. Dar oare eram şi prost? De multe ori mă întrebasem. De multe ori aveam să mă mai întreb. Zări goale înainte. Zări goale în urmă. Zări goale în dreapta. În stânga – marea albastră-verzuie, da, marea care foşnea într-una, marea care nu-şi găsea niciodată odihna. Parcă eu mi-o găseam? Eu… Eu nu eram marea, şi totuşi niciodată nu-mi găseam odihna. Undeva, departe, marea goală se întâlnea cu cerul gol. Şontâc-şontâc. Şontâc-şontâc. Trecură astfel multe ceasuri. Trecu şi amiaza. Trecu şi prima parte a după-amiezii. Atunci văzui în zare, pe pământ, aproape de ţărm, pâlpâind ca nişte înalte lumânări, salcâmi. Mai mersei ce mai mersei şi văzui şi nişte ziduri roşcate de pământ bătut. În acelaşi timp văzui şi acoperişuri de olane. „Trebuie să fie un sat turcesc, îmi spusei, ori poate un sat tătărăsc. Mi-ar plăcea mai curând ca satul de care mă apropii să fie tătărăsc.” Îmi adusei aminte că atât în satele turceşti, cât şi în cele tătărăşti uliţele strâmbe şi prăfoase mişună de cârduri hămesite de javre jegoase şi râioase. N-aveam la mine ciomag. N-aveam decât cuţitul de care nu mă despărţisem de ani de zile. De câini însă nu te poţi apăra cu cuţitul. Adunai iarăşi pietre. Nu le mai pusei în pălărie. Le pusei în buzunare. „Dacă vor sări la mine câinii, mă voi apăra cu pietre. O să schilodesc vreo doi-trei, şi ceilalţi au să mă lase în pace. Câinii, ca şi oamenii, dacă văd că nu fugi de ei şi că te aperi cu îndrăzneală şi-i poţi lovi, sfârşesc prin a-ţi da pace…” Tot mergând cum da bunul Dumnezeu şi cum mă ajutau sfinţii sfrijiţi, mă apropiai binişor de sat. După acoperişuri, după uliţe, după minaretul mărunt al moscheii, după împrejurimi, îmi dădui seama că satul era locuit de tătari. Necheză un cal. Mai necheză încă unul. Apoi totul se linişti. Totul adormi adânc. Totul parcă muri. Intrai în sat. Mă uitai în toate părţile. Nu simţii şi nu văzui, ţipenie de om. Mă uitai mai bine. Îmi căzură ochii pe câţiva câini slabi scoabă şi care, leneşi, dormeau în ţărână, la umbra puţină a salcâmilor ori a zidurilor care înconjurau casele. Se treziră. Mă priviră. Căscară. De lătrat nu mă lătrară. „Dacă şi oamenii din acest sat, îmi zisei, vor fi tot atât de cumsecade ca aceşti câini ai lor, n-ar fi rău să rămân, măcar câteva luni, pe aici.” Mă apucai să cercetez mai de aproape, cu ochii, satul. Nu mi se păru prea arătos. Parcă nici nu era sat. Părea a fi mai degrabă un biet cătun, ca atâtea altele de prin Dobrogea, alcătuit din vreo douăzeci şi ceva de case mărunte. Ariile erau mari şi împrejmuite cu ziduri groase şi înalte de bucăţi colţuroase de piatră. Salcâmi osteniţi de zăpuşeală şi de nemişcare, cu coaja crăpată, cu ramuri răsucite, ghimpoase şi betege, cu frunze verzi-gălbui îşi aruncau umbrele subţiri şi serbede în uliţă. Porţile de scânduri erau închise. Cătunul părea cu totul şi cu totul afundat în somn, dacă nu chiar în moarte. Mă prinsesem în horă. Trebuia să joc. Mersei mai departe. Şi tot mergând încet, încălzit de lunga cale şi istovit de greaua zăpuşeală, ajunsei, în sfârşit, în mijlocul cătunului. Aci dădui peste o clădire, măricică, ridicată toată din piatră, neîmprejmuită, pe peretele căreia era prinsă în cuie o tăbliţă de tinichea, pe care scria: PRIMĂRIA CĂTUNULUI SORG Peste drum de primărie se afla nelipsita geamie cu minaret scund, sărac. Ceva mai la o parte de geamie, dibuii cu privirile o cafenea cu umbrar larg, sub care se putea lâncezi la nesfârşit tolănit pe rogojinile întinse pe jos. Ah! Afurisitele de măsline ale grecului-parpalecului! Ar fi fost mult mai bine dacă nu le-aş fi cumpărat şi dacă nu m-aş fi lăcomit să le mănânc. Îmi arseră încă o dată stomacul. Şi încă o dată mă cuprinse o sete cumplită. Colac peste pupăză, mi se făcuse şi poftă să fumez o ţigară şi să sorb legumind şi pe îndelete o gingirlie aburindă. Îmi înfrânai setea. Îmi înfrânai şi chinuitoarea poftă de cafea. În bătătura primăriei, câţiva tătari cu nasuri turtite şi ochi piezişi, urduroşi, grăsuni şi bărboşi, stăteau aşezaţi turceşte în ţărâna alburie şi fierbinte şi trăgeau iavaş-iavaş din lulele. Mă îndreptai spre ei. Când ajunsei la trei-patru paşi, mă oprii, îmi scosei pălăria ca înaintea unor preaputernice şi preacinstite paşale şi le dădui bună ziua. Îmi răspunseră pe tătăreşte şi clătinând din cap. Nu mă întrebară nimic. Simţii că trebuie să le vorbesc şi, stăpânit de oarecare sfială, le mărturisii că viu pe jos tocmai de la Constanţa, şi că, dorind să înnoptez la ei, în Sorg, aş vrea să-l găsesc pe primar, să-l rog să-mi îngăduie. Adăugai că sunt om de treabă de felul meu, că nu umblu nici cu cerşitul şi nici după furtişaguri. Tătarii întinseră gâturile şi mă ascultară tăcuţi. După ce isprăvii, îşi ciuguliră mustăţile, se uitară unii la alţii şi râseră. Nu pricepui de ce râdeau, însă îi lăsai să râdă până s-or sătura. Se săturară repede de râs. Tăcură, şi de data asta îşi ţesălară bărbile cu degetele desfăcute. Unul dintre ei, smead şi adânc ciupit de vărsat pe faţă, care mi se păru a fi şi cel mai tânăr, se milostivi de mine şi zise: — Eu sunt, bre, eu sunt primarul. Şi dacă vrei să ştii şi cum mă cheamă, află că mă numesc Selim Reşit. Îmi mormăii şi eu numele. Mă înclinai şi-l rugai să nu mă judece după înfăţişare. — Deşi colind de multă vreme prin lume cam fără rost, n-am nimic de-a face cu secăturile şi cu haimanalele de pe la marginile oraşelor. Sunt, ca şi voi, om de la ţară, om de treabă. Le arătai piciorul şchiop şi adăugai că, deşi sunt beteag şi-aş fi fost îndreptăţit s-o fac, n-am cerut nimănui de pomană. — Acum… acum caut de lucru. Dacă voi găsi undeva de lucru, voi fi bucuros să lucrez şi cu credinţă, şi cu hărnicie. Primarul mă privi tot timpul. Mă privi şi mă ascultă. Şi, fără îndoială, căută să-şi dea seama cam câte parale fac. Mă priviră şi mă ascultară şi ceilalţi tătari. Cum altceva nu mai aveam să le spun, tăcui. Tătarii, fără să se clintească de pe locurile lor, se apucară să boscorodească. Boscorodiră între ei, boscorodiră… Tăcură. Primarul mă întrebă: — Ai ceva hârtii asupra ta, ghiaurule? — Am. Trebuie, cumva, să mă duc să le arăt şi jandarmilor? — N-avem post de jandarmi în cătun. Jandarmii trăiesc ceva mai departe de Sorg, tocmai la Tapala. Acolo au post. Pe aici trec la o zi, două. Azi au trecut. Până mâine ori până poimâine nu-i mai vedem. Şi când i-oi vedea, o să le spun că ai rămas aici pe obrazul meu. Le dau plocon un miel gras şi te lasă în pace. Arată-mi hârtiile… Mă scormonii prin buzunare şi scosei câteva hârţoage vechi, pe care le purtam din întâmplare la mine. I le întinsei. Primarul se uită la ele ca mâţa-n calendar. Mi le înapoie. — Ziceai că umbli după lucru, câine necredincios. — Da. Umblu după lucru. — Ce ştii să faci? — Multe. La nevoie, orice. — La cai te pricepi? — Mă pricep. Altădată, când eram micşor, am avut şi noi cai. Îi adăpam. Îi duceam la păscut. Îi ţesălam. Curăţăm grajdul de bălegar. — Atunci, ce să mai cutreieri drumurile? Dacă vrei, poţi să rămâi slugă la cai chiar la mine. — Dar cam câţi cai ai dumneata? — Mulţi, bre, mulţi, o adevărată herghelie. — Cu atât mai bine. O să am ce îngriji. Îl întrebai dacă mai ţine şi alte slugi la casă. — Am o slugă, la oi, în Munţii Măcinului. Pe lângă casă am avut, până acum o săptămână, un păcătos de turc de la Mangalia, unul Ismail. A fugit. S-a dus la Tekirghiol, pezevenghiul. Acolo au venit boierii la băi. Ismail o să se umple de parale. Duce bagaje. Văcsuieşte ghete. Scoate nămol din lac. — Aşadar, am nimerit la dumneata tocmai la ţanc. — Eşti norocos, bre. Pe mine mă cunoaşte o lume. Sunt stăpân bun. La mine munca e uşoară, iar mâncarea… Măcar să poţi s-o mănânci pe toată câtă o să ţi-o dau. — Dar leafa? — O să ne înţelegem noi şi cu leafa. Pufăi din lulea. Scuipă în ţărâna alburie şi fierbinte. Iarăşi pufăi din lulea. Îmi veni să arunc cu pălăria în sus de bucurie. Nu aruncai. De teamă să nu mă creadă tătarii prea uşuratic nu aruncai. Mă lepădai de sfială. Împrejurarea care mă aruncase acolo, pe ţărmul mării, între tătari, căpăta o dezlegare mult mai fericită decât sperasem. Dobrogea, acest vechi şi ciudat ţinut, mai mult decât pe jumătate sălbatic, această Dobroge pietroasă şi uscată, dogorâtă vara de soare şi bântuită de năprasnice viscole iarna, nu-mi era necunoscută. Mai avusesem prilejul să-i hoinăresc meleagurile. În întâia vară de după război văzusem şi eu, în fugă, Dobrogea!… Nu mă săturasem încă de ea şi nu aveam să mă satur niciodată. Îmi plăceau turcii. Erau chipeşi, semeţi şi bărboşi, blajini la vorbă, înceţi la treabă – iavaş-iavaş, iavaş-iavaş – dar iuţi, atunci când dreptatea lor călcată în picioare le-o cerea, la mânie. Li se bulbucau ochii şi li se tulburau, îşi scoteau cuţitul şi izbeau. Mă asemuiam, uneori, lor. Şi nu era de mirare. Pentru că, prin sângele care, din strămoş în strămoş, prin neamul mamei, ajunsese de la Daud Muamed până la mine, se strecurase şi un strop de sânge asiatic, turcesc. În ceea ce-i privea însă pe tătarii cu care nu aveam nici în clin, nici în mânecă, se cădea, deşi nimeni nu mă silea s-o fac, să mărturisesc că le păstram o adevărată slăbiciune. După câte ştiam, tătarii vieţuiau încă din vechime aci, în case scunde şi răcoroase, curate ghioc, fără purici şi mirosind totdeauna a seu proaspăt, de batal. Mai dormisem şi altădată pe prispe ori prin case tătărăşti. Mai călărisem şi altădată caii lor flocoşi, mărunţi şi repezi de picior. Mă mai săturasem şi altădată la mese tătărăşti. Turtişoarele plămădite fără sare, coapte în spuză, pe vatră şi apoi unse cu miere erau nemaipomenit de gustoase, mult mai gustoase decât bucatele cu sosuri grase, în care mai cădeau şi muşte, din birtul economic al unchiului Tone ori din alte birturi economice. Cu botka eram obişnuit. După sutlaş, numai ce auzeam, şi îmi şi lăsa gura apă. Ca să nu mai vorbesc de acea prăjiturică fără pereche pe lume, numită în limba lor bogîrdak! Primarul din Sorg, care-mi spusese dintr-un bun început că se numeşte Selim Reşit – nume măreţ, vrednic de ţinut minte toată viaţa îşi răşchiră degetele, îşi pieptănă cu ele barba uşor înspicată, şi mă întrebă: — Aşadar, bre, primeşti să-mi fii slugă? — Primesc, domnule primar, nu văd de ce n-aş primi. Dar aş dori să ştiu cam câtă vreme o să mă păstrezi dumneata slugă. — Câtă vreme o să am nevoie, ghiaurule. În niciun caz nu te iau pe viaţă, pentru că eu n-am obiceiul să tocmesc slugi pe viaţă. Sluga, dacă se-nvecheşte, se tâlhăreşte şi se leneveşte. Pe tine o să te ţiu numai până la toamnă. Toamna boierii pleacă şi de la Tekirghiol, şi de pe tot ţărmul mării. Atunci pezevenghiul de Ismail o să se-ntoarcă doldora de parale la mine, pentru iernat. Aşa-mi face de când îl cunosc. Bărboşii cârni şi cu ochi încrucişaţi, aşezaţi în pulbere lângă zid, bătură domol din palme. Din cafeneaua de peste drum ieşi la vedere şi se apropie de noi, venind cu paşi de melc, un tătăruş cu fes vechi pe cap, cu şalvari largi şi rupţi şi desculţ. — Cafele… Tătăruşul dădu din cap că a înţeles şi plecă. Tot cu paşi de melc. Îi spusei primarului: — Acum, domnule primar, ar fi potrivit să-mi spui dumneata cam ce leafă ai de gând să-mi dai. Nu pentru că aş fi lacom de câştig, dar ca să ştiu şi eu pe ce-o să ostenesc. — Să vorbim, ghiaurule, să vorbim şi să ne înţelegem. Uite, îţi dau mâncare, îţi dau loc de dormit… Tăcu. Îmi stăpânii neliniştea care mă cuprinsese şi zisei: — Dar… bani… bani n-o să-mi dai? — Am spus eu că n-o să-ţi dau? O să-ţi dau… — Cât? — Treizeci de lei de argint bătuţi pe muchie, — Treizeci de lei! Socotii repede în gând cam ce-aş putea să-mi cumpăr cu treizeci de lei. Mă întristai. Zisei moale: — E puţin, domnule Selim Reşit… E cam puţin… E chiar prea puţin. Gândeşte-te şi dumneata!… Treizeci de lei de acum până la toamnă!… Numai treizeci de lei până la căderea brumei… Tătarul se posomorî. Iarăşi tăcu un timp. Pe urmă, rupându-şi parcă vorbele din carne, spuse: — Cu tine, ghiaurule, se vede că mi-am găsit beleaua. Zic treizeci şi doi… Fie treizeci şi doi de lei până la căderea brumei, şi să nu ne mai stricăm gura cu tocma. Râsei. Se molipsi şi primarul. Se molipsiră şi ceilalţi tătari. Râseră cu toţii în barbă. Îmi veni inima la loc. — Ba să ne tocmim, domnule primar, să ne tocmim după obiceiul locului, şi până la urmă o să cădem la bună înţelegere. Acum, faţa păroasă a lui Selim Reşit se umplu de bucurie. Se umplură de bucurie şi feţele păroase ale celorlalţi tătari. Câţiva schimbară între ei vorbe pe care nu le înţelesei şi chicotiră. Primarul zise vesel: — Să ne tocmim ghiaurule, dacă ţii negreşit, să ne tocmim, însă nu-ţi dai seama în ce daraveră-ncurcată te bagi singur. — Ba ştiu, domnule Selim, ştiu destul de bine şi nu mă tem. Bărboşii îşi ascuţiră privirile, îşi ciuliră urechile şi rămaseră tăcuţi, doritori ca după un ceas, două să afle care dintre noi doi e mai iscusit. Poate că s-ar fi bucurat dacă-l biruiam pe omul lor, pe primar. Eu nu aveam nicio nădejde. Totuşi, începui tocma. Primarul din Sorg, ca orice om care purta fes, cealma sau turban şi trăia aruncat de întâmplare prin aceste părţi ale lumii, se pricepea la tocmă. Nici mie însă nu-mi cerea gura chirie. Iar viaţa… Viaţa mă învăţase multe. Mă învăţase şi să mă tocmesc mai abitir decât un geambaş de cai. — Să-mi mai dai ceva pe deasupra, domnule primar, măcar zece lei… — N-am să-ţi mai dau nimic. Peste ce-am spus, nu-ţi mai dau nicio para chioară, chiar dacă am să văd că te spânzuri de ciudă. Nicio para chioară. — De spânzurat n-am să mă spânzur, domnule primar. Iar dumneata o să-mi mai dai zece lei peste ce-ai făgăduit. Nu mai mult decât zece lei. Numai zece lei. N-o să sărăceşti dintr-atâta. Îl fulgerai cu privirea. Mă schimonosii, mă strâmbai şi mă încruntai la el. Îmi îngăduii să fiu chiar necuviincios. Lăsai buza în semn de dispreţ pentru el şi pentru casa lui, unde urma să slugăresc, şi-l ameninţai cu plecarea. — Dobrogea e mare, iar ţara românească e şi mai mare. Stăpâni… Stăpâni găsesc câţi vreau, mai breji ca dumneata, domnule tătar. În loc să se supere, primarul din Sorg se apucă cu amândouă mâinile de pântec şi râse. Râse şi zise că n-am decât să plec. Atunci mă prefăcui că sunt furios. Ridicai glasul, îl făcui zgârcit şi-i zisei că, deşi legea lui îl opreşte, îşi mănâncă din c…, ca orice bogătan. Râse mai departe, şi când se domoli din râs îmi spuse că sunt neobrăzat, că nu e nimic de capul meu, că nu sunt altceva decât un biet lihnit de foame, un nenorocit de coate-goale. — O să te pedepsească Allah că-mi furi munca. Mă numi iarăşi câine necredincios. În toată vremea în care tătarul se tocmi, deşi îmi aruncă în obraz tot felul de cuvinte grele, vorbi domol şi nu-şi ieşi o singură dată din ţâţâni. Niciunul dintre tătarii care se aflau de faţă nu se amestecă în cârâiala noastră. Rămaseră tăcuţi, sorbiră cafea, fumară, ascultară şi mă cântăriră îndelung cu ochii lor vicleni şi încrucişaţi, pe jumătate adormiţi. Ştiam de la început, că oricât m-aş zbate şi oricât aş stărui, n-aş putea scoate de la tătar o para peste ceea ce hotărâse el. Tocmindu-mă, nu făcusem altceva decât să încerc marea cu degetul şi, în acelaşi timp, să-i dovedesc că nu sunt chiar un guguman oarecare. După vreun ceas şi jumătate, ostenind de atâta vorbit şi săturându-mă şi de joacă, zisei moale: — Mă dau biruit, domnule primar. Mă dau biruit şi mă las în mâinile dumitale. Să rămână cum vei voi dumneata. Râse iarăşi. Acum gura i se întinse până la urechi. Îi văzui toţi dinţii. Erau mari şi galbeni. Spuse fericit: — Dar ce credeai tu, bre, c-ai să mă îngenunchi? De când sunt eu tătar pe lume, nu m-a îngenuncheat nimeni. — Să nu te superi pe mine, domnule primar, am încercat şi eu. Tătarii aşezaţi în ţărână rânjiră. Unul zise: — Ghiaurul!… Ghiaurul nu e prost, dar i s-a făcut lehamite de tocmă. — De obicei, slugi proaste nu ţin pe lângă casă, zise Selim Reşit. Puse ceaşca de cafea lângă peretele primăriei. Se ridică. Îşi scutură şalvarii de praf. Veni lângă mine şi-mi întinse mâna. I-o strânsei. — Să nu uiţi, câine necredincios, că pe unde iese vorba iese şi sufletul. Să mă slujeşti cu hărnicie şi cu credinţă. Altfel, te jupoi de viu, spurcatule. Auzi? Să-ţi intre bine în cap. Te jupoi de viu. — Am să te slujesc, stăpâne. Am să te slujesc cu hărnicie şi cu credinţă. Se întoarse spre tătarii care sorbeau cafea şi trăgeau din lulele. Se ploconi adânc în faţa lor şi rosti: — Kairlînghige… — Kairlînghige… Îmi scosei pălăria, mă înclinai şi le dădui şi eu bună seara tătarilor. O luasem la picior pe uliţă. Tălpile ni se afundau în pulberea caldă şi alburie. Selim Reşit mergea înainte. Eu, ca slugă netrebnică ce-i eram, după el, cu un pas în urmă, întocmai cum mersesem altădată după foştii mei stăpâni Mielu Guşă, Moţatu, Bănică Vurtejeanu şi încă mulţi alţii. Nu mă simţeam câtuşi de puţin umilit. Îmi spuneam că până la schimbarea din temelii a lumii trebuie să iau lucrurile aşa cum sunt. Dacă într-o zi lumea se va schimba… — Şi voi apuca şi eu această schimbare? — S-ar putea s-o apuci, Darie. Încetai să mai vorbesc cu mine însumi. Nu era tocmai momentul cel mai potrivit. Luai seama la cele din jur. Cătunul sărac şi sărăcăcios mi se păru tot adormit, tot mort. Numai marea, pe care n-o vedeam, dar o simţeam aproape şi o auzeam foşnind, ca o pădure bătrână cu frunze verzi care nu cad niciodată, era mereu vie, mereu neadormită.                            
Capitolul 1 Him başa isprăvi de mâncat. Isprăvi şi de băut. Oala, care cu puţin înainte fusese plină de vin roşu, acrişor, era goală. Îi mulţumi Oarbei. — Bucatele au fost bune. A fost bun şi vinul. Obrazul Oarbei se lumină. Him başa îl privi pe Alimut. — Te‑ai săturat? — Da, tată. Numai vinul… — Nu cumva vrei să spui că nu ţi‑a plăcut? — Mi‑a plăcut, tată, dar… a fost cam puţin. Râseră amândoi. Râse şi Oarba. — Altădată, fiule, ai să primeşti mai mult. Stăpânul şatrei ieşi în faţa cortului, se aşeză turceşte în ţărâna alburie pe care o înfierbântase soarele şi bătu din palme. În deschizăturile corturilor se arătară de îndată capete oacheşe, pletoase, mustăcioase. Câţiva bărbaţi se apropiară. Him başa se uită în ochii lui Uj Hoţul şi‑i porunci: — Cheamă bătrânii la sfat. O dată cu ei să mai vină şi Ariston, Goşu şi Lisandra. Uj Hoţul începu să umble printre corturi. Câteva clipe stăpânul şatrei îl urmări cu privirile. Pe urmă ridică ochii şi, clipind des, se uită la cer. Soarele era tocmai la amiază. Văzduhul era cald, vâscos, apăsător şi părea încremenit. Caii, măgarii şi catârii şatrei moţăiau ceva mai departe de corturi şi se apărau alene cu cozile de roiurile de muşte care nu le dădeau pace. Câinii, întinşi pe labe, dormitau sub căruţele lungi, cu coviltire. Îi supărau şi pe ei muştele. Doborâţi de greaua zăpuşeală a zilei, urşii nu se mişcau, nu‑şi sunau lanţurile şi nici măcar nu mormăiau. Poate se aflau căzuţi adânc în somn şi nu visau nimic. Poate visau pădurile străvechi şi umbroase în care vieţuiseră altădată, pe vremea când fuseseră slobozi. Poate visau stufărişuri pline de afine şi de albine. Poate visau scorburi încărcate cu faguri galbeni plini cu miere limpede şi dulce. Satul în care şatra poposise chiar în dimineaţa aceea se afla la o depărtare de numai trei‑patru sute de paşi. Rămânea tăcut de parcă în întregul lui cuprins nu s‑ar fi găsit nicio făptură vie. Tăcută rămânea şi balta din apropiere în care foiau broaştele şi pe care o acopereau în bună parte petice umede de lintiţă grasă şi verde. Aci, şi la acest ceas al amiezii, tăcerea ar fi fost deplină, dacă din când în când nu s‑ar fi auzit, venind de departe, ţăcănitul ritmic al secerătorilor care, undeva, acolo unde cerul îşi sprijinea marginile albastre pe pământ, doborau grâul copt şi înalt. Văzduhul era prea vâscos şi zăpuşeala amiezii prea grea şi prea groasă ca să străbată prin ea şi să se audă şi glasurile oamenilor. Frânţi de mijloc şi scăldaţi în sudoare, ţăranii adunau grâul secerat, îl legau în snopi şi cu snopii clădeau clăi mari. Văzute de departe, clăile de grâu se asemuiau cu nişte grămezi fabuloase de aur roşcat. Auzind porunca mai‑marelui lor, repetată la fiecare cort de Uj Hoţul, oamenii oacheşi – bătrâni şi tineri – ieşiră din corturile în care abia se tolăniseră pe rogojini şi veniră lenevoşi abia târşâindu‑şi paşii. Se aşezară cu toţii în ţărâna fierbinte a luncii, făcând o jumătate largă de cerc în faţa lui Him başa. În dreapta şi în stânga acestuia se aşezară bătrânii. După aceea, în rândul întâi se aşezară, după vârstă, şi ceilalţi bărbaţi. La spatele lor luară loc femeile, iar copiii li se pripăşiră tuturor în poala, în braţe sau pe umeri. Flăcăiandrii cu mustăţile abia mijite şi fetişcanele care purtau la gât lungi şiruri de mărgele şi în urechi cercei mari ca nişte belciuge se aciuară în spatele femeilor şi întinseră gâturile. Şovăind şi împleticindu‑se, veni şi Goşu, de mână cu Lisandra. După Goşu se arătă, mândru şi pieptos, Ariston. În spatele lui, mărunţel la trup însă vânjos şi îndesat, păşea Uj Hoţul. Sudoarea de pe frunte i se scurgea pe obrajii ciupiţi adânc de vărsat şi se pierdea în barba neagră, încâlcită, stufoasă. Toate privirile şatrei se îndreptară spre cei trei. Nu se auzi nicio şoaptă şi nici măcar muştele nu mai bâzâiră. Uj Hoţul strigă: — Sânge!… Să iasă cu sânge… Socoteala nu se poate încheia decât cu vărsare de sânge!… Him başa se uita la el mustrător. Uj Hoţul, ruşinat, plecă ochii în jos şi tăcu. Bărbaţii şatrei, adunaţi aci, aveau toţi chici lungi, mustăţi stufoase, bărbi sălbatice. Foarfeca nu intrase niciodată în părul vreunuia din ei. Pe obrazul niciunuia nu umblase briciul. Pe toţi, fără greşeală, îi împodobise firea cu ochi negri, de smoală, rotunzi, neobişnuit de mari şi plini de o strălucire care – dacă nu te fereai din calea ei – te ameţea şi te adormea. Bărbile, mustăţile şi chicile, unse în fiecare zi cu ulei gras, de nucă, sclipeau de parcă ar fi fost de metal. Toate privirile erau îndreptate spre Goşu. Dârz, întărâtat, pus pe ceartă, pe bătaie şi poate chiar şi pe omor, omul veni şi se opri în mijlocul cercului. Tot în mijlocul cercului şi destul de aproape de Goşu, se opri şi Lisandra. Ariston se răzleţi de cei doi şi înlemni. Goşu se uita în pământ. Tot în pământ se uita şi Ariston. Numai Lisandra căuta fără nicio sfială ochii oamenilor din jur şi, când îi găsea, îi înfrunta nu numai cu îndrăzneală, ci şi cu neruşinare parcă. Him başa voi să deschidă gura şi să spună ce avea de spus. Dar tocmai atunci în sat sună trist clopotul cel mare de la biserică. După clopotul mare sună şi clopotul mic. Tot rar. Tot trist. Şatra ştiu că acolo, în satul lângă care se aciuase cu câteva ceasuri în urmă, ori de undeva, de departe, de pe front, venise vestea morţii unui bărbat. Nu se închină niciunul dintre ei şi niciunul dintre ei nu şopti printre buze „Dumnezeu să‑l ierte pe răposat”. Ei, oamenii oacheşi, nu moşteniseră de la înaintaşi acest obicei şi nu practicau nicio credinţă. Se mulţumiră să se uite în pământ – în pământul în care se topeau trupurile tuturor morţilor – şi apoi să‑şi arunce ochii spre cer. De acolo, din cer, soarele lumina pământul. Şi tot de acolo, din cer, cădea ploaia care ajuta pământului să se acopere de iarbă, de buruieni şi de păduri, de livezi sau de lanuri nesfârşite de grâu, de porumb, de floarea‑soarelui, de rapiţă, de secară. Faţa lui Him başa se întristă. Stăpânul şatrei spuse: — Nu este nicio legătură între viaţa omului care s‑a stins acum şi viaţa noastră. Totuşi, clopotul ne‑a cobit a rău. Şatra pogorî într‑o tăcere şi mai adâncă. Ea era obişnuită din cea mai veche vechime să tacă atunci când mai‑marele ei spunea ceva. Niciodată nu se pomenise printre ei om care să se ridice împotriva bulibaşei. Tot aşa aveau să se petreacă lucrurile şi acum. Clopotul mare sună ce mai sună, osteni şi tăcu. Tăcu şi clopotul mic. În balta acoperită pe alocuri de mari petice de lintiţă grasă şi verde orăcăi o broască. Soarele fulgera văzduhul încremenit şi vâscos dintre pământ şi cer. Speriată, broasca se trase iarăşi în adânc. — Ştiţi, spuse Him başa, pentru ce v‑am chemat, să luaţi parte la judecată. — Ştim, răspunseră bătrânii, ştim prea bine. — Totuşi, am să vă spun pe scurt întâmplarea, după datină, ca totul să fie limpede şi în hotărârea pe care o vom lua să nu se strecoare nicio nedreptate. Legile noastre, păstrate din bătrâni, trebuiesc împlinite fără nicio abatere. — Te ascultăm, bulibaşă, ziseră într‑un glas bătrânii. Te ascultăm. — Acum doi ani a fost mare bucurie în şatra noastră, zise Him. A fost nu numai bucurie, a fost şi veselie. Vă amintiţi că ne aflam poposiţi într‑o luncă, lângă marginea fluviului. Cu capul plecat şi parcă cerându‑şi iertare de ceea ce avea de gând să facă, flăcăul Goşu ne‑a cerut învoire să se însoare cu Lisandra, fata lui Sedil, din şatra lui Sedil. Şi noi i‑am dat învoire s‑o aducă în şatra noastră pe Lisandra, fata lui Sedil, din şatra lui Sedil. Mi‑am pus obrazul în joc şi m‑am tocmit o zi şi o noapte cu Sedil başa. M‑am tocmit până am rămas amândoi sitevi şi abia atunci ne‑am înţeles din preţ. Şi după ce ne‑am înţeles din preţ am chemat‑o pe Lisandra şi‑am întrebat‑o dacă‑l place pe Goşu şi dacă vrea să‑l ia de bărbat pe Goşu. La întrebarea mea dacă‑l place pe Goşu, ea nu mi‑a răspuns. Iar la întrebarea dacă vrea să‑l ia de bărbat pe Goşu, ea mi‑a răspuns că vrea. Nu m‑am supărat. Pentru că o femeie poate să‑şi ia de bărbat şi pe un om pe care nu‑l place. Cu vremea se învaţă cu el şi asta e de ajuns ca o căsnicie să meargă bine. Şi‑am mai întrebat‑o pe Lisandra dacă are ori nu de gând să se supună legilor străvechi ale şatrei noastre. Lisandra a pus mâna dreaptă pe inimă şi‑a jurat că are să se supună, oricât de straşnice ar fi ele. Atunci Goşu a zis: „Dacă mă ia de bărbat, o să mă cunoască. Şi dacă o să mă cunoască, o să mă placă. Şi dacă o să mă placă, până la urmă o să ajungă să mă şi iubească.” Zicând acestea, Goşu s‑a arătat fericit. Şi atunci m‑am arătat şi eu fericit că Goşu şi‑a ales nevastă frumoasă şi harnică, şi că şatra noastră şi‑a mărit numărul şi s‑a îmbogăţit cu o femeie din şatra lui Sedil şi chiar din neamul lui Sedil. Goşu i‑a plătit în faţa mea şi în faţa voastră lui Sedil başa douăzeci de galbeni de aur turceşti, cu zimţi, ca preţ al Lisandrei. Sedil başa şi‑a luat fata de mână şi i‑a dat‑o lui Goşu pe viaţă şi i‑a spus: „Până acum Lisandra a fost fata mea şi mie mi s‑a supus. De acum înainte, Lisandra este roaba ta, Goşule, şi nevasta ta, şi ţie şi numai ţie o să se supună, iar la alt bărbat din şatră ori din afara şatrei n‑o să se uite nici măcar cu coada ochiului. Him başa tăcu. Îşi bolovăni ochii rotunzi, neobişnuit de mari şi neobişnuit de negri, peste oamenii oacheşi adunaţi în faţa lui. Şatra îl asculta. Şatra nu‑i ieşea din cuvânt. Inima i se umplu de mulţumire. Ieşi din tăcere şi întrebă: — Am spus până acum adevărul, au l‑am ocolit? — Adevărul l‑ai rostit, bulibaşă, adevărul întreg l‑ai rostit şi nimic din ce‑a fost adevăr n‑ai ascuns. — Atunci, zise Him başa, să mergem mai departe şi să desluşim faptele până la capăt. — Până la capăt, bulibaşă. — Aşadar, Goşu i‑a plătit lui Sedil başa preţul Lisandrei şi Lisandra a jurat cu mâna pe inimă că va asculta de străvechile legi ale şatrei noastre şi‑a trecut Lisandra din şatra lui Sedil başa în şatra noastră. A început nunta. Trei zile şi trei nopţi ne‑am veselit noi şi tot trei zile şi trei nopţi s‑a veselit şi şatra lui Sedil başa. Au jucat oamenii din şatra noastră şi, amestecându‑se cu noi, au jucat şi oamenii din şatra lui Sedil başa. Au jucat urşii şatrei noastre şi au jucat şi urşii şatrei lui Sedil başa. S‑a isprăvit nunta fără nicio spinare ciomăgită, fără nicio mână ruptă, fără niciun ochi scos şi fără niciun cap spart. Pe urmă şatra noastră a apucat‑o într‑o parte şi şatra lui Sedil başa în altă parte. De atunci şi până astăzi au trecut aproape doi ani, iar căruţele noastre nu s‑au mai întâlnit, câinii şatrei noastre nu s‑au mai mirosit cu câinii şatrei lui Sedil başa, caii, măgarii şi catârii şatrei lui Sedil başa nu s‑au amestecat la păscut cu caii, măgarii şi catârii şatrei noastre. Iar noi… Noi nu ne‑am mai oglindit în ochii şatrei lui Sedil başa şi nici şatra lui Sedil başa nu s‑a mai oglindit în ochii noştri. Este? — Este, bulibaşă, este. — Toate au mers bine până în miezul nopţii trecute, când peste Goşu s‑a năpustit netam‑nesam, un vis urât. Şi atunci, scuturându‑se de somn şi ieşind din visu‑i urât, Goşu s‑a trezit. Şi trezindu‑se a căutat‑o lângă el pe Lisandra s‑o scoale şi pe ea din somn şi să‑i povestească visul. N‑a găsit‑o. Fierul roşu al bănuielii i‑a ars lui Goşu inima şi l‑a îndemnat să pună mâna pe cuţit. A pus Goşu mâna pe cuţit, i‑a încercat agerimea tăişului, a ieşit din cort şi s‑a pitulat la pândă cum ar fi făcut‑o oricare dintre noi. Cum ştiţi, şatra toată dormea dusă. Caii şatrei, măgarii şatrei şi catârii şatrei păşteau prin preajmă. Câinii şatrei dormeau şi dormeau şi urşii şatrei. Şi numai Goşu pândea la pământ, cu cuţitul în mână. Sângele lui Goşu ardea şi mânia îi tulbura minţile. Omul însă se stăpânea, tăcea şi răbda. Stăpânindu‑se şi tăcând, răbdând şi aşteptând, a pândit până către zori. Şi pânda nu i‑a fost fără folos. În zori a văzut‑o pe Lisandra şi l‑a văzut şi pe Ariston. Veneau ţinându‑se de gât dinspre zăvoi. — Ruşine! Ruşine mare! spuseră bărbaţii. Muierile oacheşe şi ochioase tăcură. Tăcură şi fetişcanele. Tăcură şi flăcăiandrii. Him başa îl întrebă pe Goşu: — Am spus adevărul, Goşule? — Adevărul l‑ai spus, bulibaşă. — Dar tu, Aristoane, ce sici? — Ai spus adevărul, bulibaşă. Pe Lisandra n‑o învrednici Him başa cu nicio întrebare. Femeiuşca nu se sinchisi. Îşi păstră ochii în jos, însă genele lungi îi tresăriră şi parcă şi buzele i se mişcară într‑un scurt tremurat. — Goşu, zise Him başa, Goşu ar fi avut dreptul, stăpânit de mânie, cum era, să se năpustească asupra lui Ariston şi să‑l înjunghie. Dar Goşu s‑a gândit că nu e potrivit ca un bărbat din şatra noastră să ucidă alt bărbat din şatra noastră. Goşu a ţinut seama de străvechile noastre legi şi de străvechile noastre obiceiuri, şi a socotit că e mai bine să‑şi înfrâneze pornirea spre răzbunare şi să aducă pricina înaintea noastră spre dreaptă judecată. Aşa este, Goşule? — Aşa este, bulibaşă, aşa şi nu altfel. — Acum, spuse Him başa, acum Goşu trebuie să ne răspundă dacă o leapădă sau nu pe Lisandra. Goşu răspunse liniştit: — Nu, stăpâne, n‑o lepăd. Nici mort n‑o lepăd. — De ce? — Pentru că eu fără Lisandra nu pot trăi. Eu o iubesc pe Lisandra mai mult decât îmi iubesc lumina ochilor. Lisandra se uită la el lung. Îi înflori pe buze un surâs de mulţumire. Him başa se încruntă. Femeiuşca îşi stinse îndată surâsul. — Atunci, Goşule, nu‑ţi rămâne altceva de făcut decât s‑o ierţi. Goşu sări ca ars: — Până aici ai fost drept, bulibaşă, şi n‑ai rostit un singur cuvânt care să se abată de la străvechile noastre legi şi de la străvechile noastre obiceiuri, însă la urmă, pesemne din bunătatea inimii, ai greşit. — Aşa e, ziseră bătrânii. La urmă bulibaşa a greşit. — Vrei să se împlinească legea, Goşule? — Vreau. — Şi tu, Lisandro, vrei şi tu să se împlinească legea? — Vreau, zise femeia, vreau, pentru că ştiu că altfel nu se poate. — Dar, o întrebă blând Him başa, de ce ai călcat tu legea când ştiai prea bine ce te aşteaptă? — Nu pot trăi fără Ariston, bulibaşă. Şi dacă nu pot trăi fără Ariston, socot că e mai potrivit să mor. Tăcu Him başa. Tăcură bătrânii. Toţi bărbaţii tăcură, în afară de Uj Hoţul, care râgâi, rânji şi tuşi. Muierile şatrei fremătară şi şuşotiră între ele. Him başa răcni la ele. Muierile tăcură. — Tu, Aristoane, ştiai că Lisandra e nevasta lui Goşu. Ştiai că Goşu a cumpărat‑o pe Lisandra de la tatăl ei, de la Sedil başa, cu douăzeci de galbeni de aur vechi, turceşti şi cu zimţi. — Ştiam, bulibaşă, toate acestea le ştiam. — Atunci de ce ai tras‑o pe Lisandra în greşeală? — Pentru că o iubesc mai mult decât îmi iubesc carnea şi mai mult decât îmi iubesc sângele. Fără ea nu pot să trăiesc şi nici nu vreau să mai trăiesc. — Dar Goşu spune că nici el nu poate să trăiască fără Lisandra. — Da, nu pot să trăiesc fără Lisandra, suspină Goşu. — Vinovată este Lisandra, zise Him başa. Cunoştea dragostea lui Goşu şi nu se cădea să răspundă chemării lui Ariston. — Nu eu sunt vinovată, spuse Lisandra. Vinovată e dragostea. Dragostea m‑a aprins, m‑a zăpăcit, m‑a orbit şi m‑a aruncat în braţele lui Ariston. Acum voi faceţi cu mine ce vreţi. Însă eu sunt datoare faţă de voi şi faţă de inima mea să vă mărturisesc încă o dată că nu pot să trăiesc fără Ariston. Auziţi? Eu nu pot să mai trăiesc fără Ariston. Şi fără Ariston nu vreau să mai trăiesc. Tăcerea se lăsă iarăşi peste şatră, peste lunca acoperită de iarbă aspră, ghimpoasă, peste balta stătută, adormită sub petice mari de lintiţă grasă şi verde. După câtva timp tăcerea fu iarăşi sfărâmată de clopotul mare şi de clopotul mic din sat care sunau a jale. Moartea, ca o uriaşă pasăre nevăzută, fâlfâi din aripile ei peste şatră, dar văzduhul fierbinte şi vâscos al zilei rămase tot neclintit, tot încremenit. Lisandra zise: — Dragostea e vinovată. Dar nici tu, bulibaşă, nici voi, ceilalţi bătrâni plini de înţelepciune care vă aflaţi în jurul bulibaşei, nu înţelegeţi ce este dragostea. Poate aţi iubit în tinereţea voastră. De atunci însă şi până acum a trecut mult timp şi voi aţi uitat totul. Inimile vi s‑au uscat şi amintirile v‑au secat. Ori, poate nici n‑aţi iubit. Iar dacă aţi iubit şi aţi uitat, ori dacă n‑aţi iubit niciodată, cum mă puteţi voi înţelege şi cum mă puteţi voi judeca? Judecaţi‑mă, totuşi, şi pedepsiţi‑mă după străvechea voastră lege pe care eu am călcat‑o şi după străvechile voastre obiceiuri de care eu n‑am fost în stare să ţiu seamă, înainte de a‑mi primi pedeapsa, sunt datoare să vă spun pentru a treia oară că eu fără Ariston nu mai pot să trăiesc şi nici n‑am de ce să mai trăiesc. — Nici eu nu pot să trăiesc fără Lisandra, zise încet Ariston. Şi fără Lisandra nici eu n‑am de ce să mai trăiesc. Oarba îi ceru voie bărbatului ei care era cumplitul stăpân al şatrei să spună şi ea câteva cuvinte, şi după ce acesta îi dădu îngăduinţa, zise: — Tu, Lisandro, de cum a început judecata, eu una am tăcut şi te‑am ascultat. Şi nu m‑aş fi amestecat în vorbă, dacă n‑ai fi întrecut cu neruşinare măsura cuvintelor. Zici că noi toate n‑am cunoscut dragostea, ori că dacă am cunoscut‑o în tinereţe am uitat‑o cu trecerea timpului. Şi‑ai mai zis că şi bărbaţii noştri ori au cunoscut dragostea şi au uitat‑o, ori n‑au cunoscut‑o deloc. De când trăiesc în şatra asta – şi trăiesc cam de multişor – vorbe mai neruşinate n‑am auzit. Tu, fată a Cârnei, află că noi toate am cunoscut dragostea. Şi‑au cunoscut‑o şi bărbaţii noştri. Dar unde am fi ajuns noi dacă ne‑am fi lăsat robiţi de patimă şi ne‑am fi furat una alteia bărbatul, ori ne‑am fi încurcat cu tinerii stăpâniţi de pofte? Atunci, muiere stricată ce eşti, şatra noastră n‑ar mai fi avut nicio tărie. Şi nemaiavând nicio tărie, s‑ar fi destrămat şi ar fi pierit. Este adevărat că străvechile noastre legi sunt aspre. Şi tot atât de adevărat este că grozav de aspre sunt şi străvechile noastre obiceiuri. Dar noi nu ne putem lepăda nici de unele, nici de altele, fără să ne pască primejdia pieirii. — Înţelepte vorbe a rostit Sina, zise Him başa. Trebuie să împlinim legea. Până să trecem la împlinirea ei, te mai întreb o dată, Goşule: o lepezi pe Lisandra, au ba? — Nu, bulibaşă, n‑o lepăd. Fără Lisandra nu pot să trăiesc. Fără Lisandra nu mai am pentru ce trăi. — Atunci, Goşule, o ierţi pe Lisandra? — Nu, bulibaşă, nu pot s‑o iert. Aţi auzit ce‑a spus. Dacă o iert astăzi, la noapte pleacă iarăşi să se culce în zăvoi cu Ariston. — Poate nu pleacă, zise bulibaşa. O să avem noi grijă să nu plece. — Grijă! Ce fel de grijă? Ştii tot atât de bine ca şi mine, ori poate şi mai bine, că pe o muiere intrată în călduri nu izbuteşte nimeni s‑o păzească nici cu ciomagul şi nici cu puşca. — În cazul acesta, Goşule, doreşti să se treacă la împlinirea legii? — Da, bulibaşă, doresc. — Şi crezi că împlinirea legii are să‑i vindece Lisandrei inima care‑o sfârâie după Ariston şi‑are să‑i stingă pofta? — Mă hrănesc cu această nădejde, bulibaşă. Lisandra se întoarse spre bărbatul ei: — Sărace! Sărace! Este ca şi cum ai încerca să te hrăneşti cu pietre. Him başa îl privi în ochi pe Ariston. — Tu, Aristoane, ai ceva împotrivă? — N‑am nimic împotrivă, bulibaşă. — Dacă nimeni n‑are nimic împotrivă, zise mai marele şatrei, hotărăsc să se urmeze până la capăt străvechile noastre rânduieli. Pregătiţi‑vă. Acum soarele trecuse de amiază şi luneca, aprins şi galben, către partea dinspre apus a cerului. Chindia era încă departe şi văzduhul rămânea tot fierbinte, tot vâscos, tot apăsător, tot încremenit. Balta, învelită pe alocuri de mari petice verzi şi grase de lintiţă, părea tot adormită. Şi tot adormită părea şi lunca dintre sat şi balta lângă care îşi găsise pentru câteva zile sălaş şatra. Caii, măgarii şi catârii şatrei, copleşiţi şi ei de zăpuşeală, se apărau alene, ca şi mai înainte, cu cozile, de muşte. Câinii dormitau întinşi la umbră, sub căruţele lungi şi grele, cu coviltir. Urşii, doborâţi de căldură, mormăiau din când în când prin somn. La îndemnul lui Uj Hoţul, câteva fetişcane oacheşe îşi zornăiră mărgelele de sticlă, brăţările de aramă şi cerceii de tumbac, luară găleţile, le umplură cu apă din baltă şi udară, ceva mai departe de corturi, o bucată mare de pământ. Ţărâna supse numaidecât apa şi se muie. Goşu intră în cort. Intră în cort, după el, şi Lisandra. Ariston se îndreptă, mândru şi dârz, spre cortul lui Him başa îl căută pe Alimut şi‑i porunci să se ducă după harapnice. Băiatul se repezi la căruţă şi se întoarse cu două harapnice. Toată şatra se afla în picioare, fremăta şi fierbea de nerăbdare. Nimeni nu rostea niciun cuvânt. Oamenii oacheşi făcură cerc în jurul bulibaşei. Se înghioldeau unii pe alţii, se îmbrânceau, se călcau pe picioare, holbau ochii. Mai‑marele şatrei cercetă îndelung fiecare harapnic. Spuse: — Sunt curate. Amândouă sunt curate. N‑au nici plumbi, nici noduri. Vedeţi‑le şi voi. Cercetaţi‑le şi voi. Harapnicele trecură din mână în mână. Fiecare le pipăi. Şi după ce le pipăi fiecare zise: — Bulibaşă, ai spus adevărul. Harapnicele sunt curate. Nici plumbi n‑au şi nici noduri. Him başa luă harapnicele. Le mai cercetă încă o dată. Şi încă o dată grăi: — Harapnicele sunt curate. Nu părtinim pe nimeni. Noi nu părtinim pe nimeni. Soarta va hotărî. — Da, întări şi Sarat, unul dintre bătrâni. Soarta va hotărî. Uj Hoţul râse: — Ha‑ha‑ha! Soarta! ha‑ha!… Matahala se apropie de el, îl întoarse cu faţa spre ea, îl ridică în sus şi‑l sărută pe gură.. — Eu nu te‑am înşelat niciodată, Uj, niciodată. Oamenii oacheşi îşi scoaseră de la brâu pungile cu tutun şi lulelele negre de pământ ars. Umplură lulelele cu tutun şi le aprinseră. După aceea se aşezară iarăşi turceşte în ţărâna fierbinte din faţa corturilor. La spatele bărbaţilor se rânduiră, în picioare, femeile şi copiii, în aşa fel încât fiecare să vadă de la început şi până la sfârşit tot ceea ce avea să se petreacă pe peticul acela de pământ proaspăt udat cu apă. Gol până la brâu şi desculţ, Goşu ieşi din cort. Pieptul lat şi vânjos îi era acoperit de o pădure deasă şi încâlcită de păr negru şi creţ. Pletele lungi, unsuroase şi lucioase, îi cădeau pe umeri şi pe spate. Barba, şi ea stufoasă şi neagră ca pana corbului, îi acoperea partea de sus a pieptului. Omul oacheş o ţinea de mână pe Lisandra, cu gingăşie, cu dragoste, de parcă ar fi vrut s‑o ducă în boazurile raiului. Femeiuşca, cunoscând până în cele mai mici amănunte ce‑o aştepta, îşi pusese pe trupu‑i şui o fustă galbenă, de stambă subţire, şi o bluză şi mai subţire, albă, de borangic. Mijlocul şi‑l încinsese strâns cu bete, iar părul lung, negru şi lucios, şi‑l legase la ceafă, într‑un singur mănunchi, cu o panglică albastră. — Goşu are s‑o omoare, rosti careva încet. Păcat de ea! — Orice‑am spune noi, şatra n‑are o altă muiere mai frumoasă şi mai mândră ca Lisandra. O bătrână smochinită, care până atunci ascultase şi privise totul, zise tare: — Ba n‑o s‑o omoare! Goşu‑al meu până acum n‑a omorât pe nimeni şi n‑o să omoare pe nimeni nici de acum înainte. Goşu al meu nu e ucigaş, aşa că o să‑i dea păcătoasei ceea ce i se cuvine, numai ceea ce i se cuvine o să‑i dea băiatul meu târfei, şi nimic mai mult… Nimic mai mult. — Dar Ariston? Unde e Ariston? De ce întârzie Ariston? De ce nu se arată Ariston? — Uite‑l… Uite‑l… Ariston ieşi şi el din cort. Era, ca şi Goşu, desculţ şi gol până la brâu. Părea tot atât de puternic, tot atât de lat în spate, numai că părul negru şi des care‑i acoperea pieptul era mai încâlcit decât al lui Goşu. — O să biruie Ariston. — Ba nu, n‑o să biruie Ariston. O să biruie Goşu. — Dreptatea e de partea lui Ariston. Dreptatea e totdeauna de partea dragostei. — Nu chiar totdeauna. — Să se facă tăcere! porunci Him başa. Se făcu tăcere. Cu greu, dar se făcu. Him başa se duse la Goşu şi‑i întinse harapnicele. — Alege‑ţi unul, Goşule, pe care‑l vrei. Le‑am cercetat. Amândouă sunt curate. Goşu întinse mâna şi luă la întâmplare un harapnic. — Mulţumesc, bulibaşă. Goşu se depărtă. Lisandra îl urmă. Goşu se opri şi o aşteptă. Muierea ajunse lângă el. Bărbatul puse harapnicul pe umăr, o luă în braţe, o legănă şi o strânse îndelung. Pe urmă îi sărută obrajii uşor traşi, ochii, sprâncenele, părul lung şi negru, fruntea înaltă şi limpede. Şatra aşteptă ca Goşu să‑şi sărute nevasta şi pe gură, însă bărbatul pe jumătate gol nici nu se atinse de buzele ei. În schimb o muşcă sălbatic de sâni. Lisandra ţipă scurt. Şatra se înfioră. Undeva, în mulţime, Ariston mârâi, vru să spună ceva, dar îşi luă seama şi‑şi înghiţi vorbele. Goşu ridică harapnicul. În mijlocul peticului de pământ înconjurat de şatră, femeia rămase dreaptă ca un stâlp, îşi înălţă mândră capul, îşi privi bărbatul în ochi şi‑i porunci: — Hai, câine, dă!… Goşu se trase îndărăt cu un pas, cu doi şi deodată, ca un şarpe negru şi lung, harapnicul cu trei sfârcuri fulgeră pe deasupra capului Lisandrei şi pocni ca o armă. De atins însă n‑o atinse. Mulţimea îngheţă. Lisandra râse: — Câine! Ţi‑e frică! De ce ţi‑e frică? Dă! Dă în plin! De patru, ori poate chiar de cinci ori harapnicul fulgeră şi răsună deasupra capului ei fără s‑o atingă. Şatra, care se aştepta la altceva, izbucni: — Ha‑ha‑ha!… — Hi‑hi‑hi!... — Goşu n‑are‑n oase snagă de bărbat! — Ha‑ha‑ha!… — Lui Goşu îi e frică să‑şi bată nevasta. Acum înţelegem noi de ce‑a umblat fata lui Sedil başa cu buza friptă după Ariston. Abia acum înţelegem noi… E‑he!… E‑he‑he!… — Goşu n‑are pic de snagă în vine. — Nici n‑a avut vreodată. — Hi‑hi‑hi!… — Ha‑ha‑ha!… Goşu întredeschise gura şi trase adânc aer în piept, se încruntă, îşi prinse buzele cărnoase între dinţi şi şi le muşcă adânc. Fire subţiri de sânge începură să i se scurgă pe barba creaţă, neagră, încâlcită, sălbatică. — Goşu nu preţuieşte două cepe degerate. — Ha‑ha‑ha!… — Hi‑hi‑hi!… — A murit demult curajul lui Goşu. — N‑o bate. — A uitat că muierea nebătută e ca moara neferecată. A şasea fulgerare a harapnicului fu năprasnică. Biciul cu trei sfârcuri nu mai plezni în gol ci se înfăşură tot pe trupul muierii, strâns şi usturător, tăie ca briciul bluza subţire, de borangic, şi sfârtecă adânc carnea sănătoasă, tare ca piatra şi arămie. Acum şatra holbă ochii rotunzi, neobişnuit de mari şi neobişnuit de negri, şi încremeni. Câţiva sughiţară. Câţiva îşi muşcară limba. Uj Hoţul icni, iar Ariston scoase un ţipăt ascuţit şi scurt, de parcă nu Lisandra, ci el însuşi ar fi primit lovitura. De zâmbit, numai Matahala zâmbi. Lisandra se ţinu bine. Îşi încleştă fălcile. Nu ţipă. Nu se îndoi. Nici măcar nu crâcni. Clipi numai ceva mai pripit din ochi, până i se risipi ceea ce putea fi un început de frică. Lui Goşu i se tulburară şi i se înrăiră ochii mari, de smoală. Harapnicul, care acum părea că a prins cu adevărat viaţă, se năpusti iarăşi şi iarăşi, fără niciun răgaz, asupra Lisandrei. Iarăşi şi iarăşi… Iarăşi şi iarăşi… Iarăşi şi iarăşi… Omul oacheş şi gol până la brâu care‑l mânuia se dovedi a fi mare meşter. Nicio lovitură nu căzu undeva la întâmplare. Biciul grozav înfăşura fulgerător trupul muierii, îi tăia şi‑i zdrenţuia bluza subţire, de borangic, în fâşii din ce în ce mai înguste, îi murseca şi‑i sângera pielea şi carnea bucăţică cu bucăţică. La fiecare lovitură Lisandra clipea şi‑şi ridica tot mai sus fruntea, în pofida şatrei care se aştepta să şi‑o încline. Matahala, voinica nevastă a lui Uj Hoţul, tremura de plăcere, iar Ariston icnea din când în când. Goşu, cu cât lovea mai năprasnic, cu atât îşi muşca şi‑şi zdrobea şi mai mult buzele. Nu se scurse prea mult timp şi barba lungă şi lăţoasă a omului cu harapnic se înroşi. Din firele ei groase, creţe şi încâlcite, picuri mari de sânge închegat începură să se prăvălească în ţărâna udă. Caii, măgarii şi catârii şatrei păşteau fără niciun chef iarba aspră şi ghimpoasă a luncii şi se apărau, alene, ca şi mai înainte, cu cozile, de muşte. Dar pocnetele, acum înfundate, ale harapnicului şi mirosul sângelui care picura din barba lui Goşu şi din trupul zdrenţuit al Lisandrei scoaseră din somnolenţă câinii şi urşii. Câinii se înviorară, ţâşniră de sub căruţele lungi, cu coviltir, se depărtară de şatră şi se apucară să scheaune şi să urle de parcă ei înşişi ar fi fost bătuţi. Mai tare decât toţi urla şi scheuna Rob, câinele bătrân dar încă puternic al lui Him başa. Aţâţaţi de mirosul sângelui omenesc vărsat şi poate uşor înfricoşaţi, urşii începură să se zbată în lanţuri şi să mormăie furioşi. Alimut, în făptura căruia trăia încă din plin cruzimea adolescenţei, puse mâna pe o bâtă zdravănă şi, izbind cu ea când într‑o parte, când în alta, alungă câinii şi‑i risipi. Se întoarse după aceea la urşi şi‑i ciomăgi zdravăn. Aruncă bâta. Şi dintr‑odată îşi dădu seama cu oarecare spaimă că în adâncul inimii lui simţise plăcere, atunci când bătuse câinii şi urşii. Gândi: „Fără îndoială că acum lui Goşu îi face plăcere că o bate pe Lisandra.” Scuipă în ţărână. Cu toate că mâncaseră bătaie, nici câinii, nici urşii nu se potoliră. Scârbit pe de o parte de treaba pe care o făcuse, iar pe de alta de gândurile care‑i trecuseră prin cap, feciorul lui Him başa îi lăsă în pace şi reveni printre ceilalţi oameni oacheşi care, tăcuţi şi cu ochii bulbucaţi şi sticloşi, îl priveau pe Goşu şi o priveau şi pe Lisandra. Din bluza albă şi subţire de borangic şi din fusta galbenă de stambă ieftină, care îmbrăcaseră până mai adineauri trupul zvelt şi plinuţ al femeii, nu mai rămăseseră decât câteva zdrenţe. Zdrenţele acestea jalnice şi ude de sânge se lipiseră de pielea stropşită şi sfărâmata a muierii, iar unele îi pătrunseseră adânc în carne. Lisandra, cu toată bătaia cumplită pe care o primea, îşi păstra încă fruntea sus, îşi ţinea încă gura încleştată, însă fără voia ei ochii i se tulburaseră şi se vedea de departe că abia îşi mai stăpâneşte plânsul care se lupta s‑o podidească. Harapnicul fulgera mereu, tot mai sprinten, tot mai flămând, tot mai sălbatic. Ariston îşi dusese mâinile la ochi, sărea în sus, ca ars, şi icnea ascuţit şi scurt la fiecare lovitură pe care o primea Lisandra. Uj Hoţul înghiţea în sec. Matahala număra loviturile şi spunea încet, printre dinţi: — Dă‑i! Mai dă‑i! Dă‑i… Oarba înţelegea totul. Auzea totul. Totul. Goşu, spre care acum erau îndreptate toate privirile aprinse ale şatrei, îşi împlinea mai departe ceea ce credea că este tristul lui drept. Scăldat tot în sudori, izbea într‑una şi, tăcut, îşi muşca şi‑şi zdrobea fălcile şi buzele. Clopotul mare din sat sună iarăşi de mort şi numaidecât clopotul mic se grăbi să‑l îngâne. Amândouă clopotele erau de aramă curată şi aveau sunet clar şi dulce, cu toate că aproape în fiecare săptămână vesteau o dată sau de mai multe ori moartea. În sfârşit, istovită atât de lovituri cât şi de încordare, Lisandra se muie, se îndoi de mijloc şi se lăsă în genunchi. Nu leşină, se ţinu trează şi îşi dădu seama de starea în care se află. Grijulie şi dorind din toate puterile ca nu cumva Goşu să creadă că ea a fost biruită de harapnicul lui şi că‑şi cere iertare, încercă să se scoale. Nu izbuti însă. Cuprinsă de sleire şi poate şi de multul chin la care carnea ei mursecată şi sfărâmată o supunea, se lăsă într‑o rână şi pe urmă se ghemui toată în ţărână. — A omorât‑o! strigă aproape veselă Matahala. A omorât‑o şi bine i‑a făcut Goşu c‑a omorât‑o! — Aş! Nici vorbă nu poate fi de aşa ceva, îi replică Uj Hoţul. Aşa cum bine ştii, dragă nevastă, muierea e mai tare decât dracul, şi ţine la bătaie. Matahala îl apucă pe Uj Hoţul de umeri, se aplecă şi‑i şopti la ureche: — Dragă bărbate, dacă mai spui prostii, mă scoţi din sărite şi atunci… atunci te sugrum. N‑am nevoie decât de două degete ca să te sugrum. Bărbatul mărunt şi ciupit de vărsat şopti: — Am să tac mâlc… Orice s‑o mai întâmpla, eu am să tac mâlc… Iar la noapte o să te iubesc… O să te iubesc… Goşu se şterse pe faţă cu dosul mâinii. Păstrându‑şi încă harapnicul şi părând gata, la nevoie, s‑o ia de la început, se apropie de femeiuşcă, îngenunche lângă ea şi‑i ascultă răsuflarea. Se ridică. Zise: — N‑are nici pe dracu! E numai leşinată. Him başa, fără să se mişte din loc, porunci: — Fetelor, aruncaţi peste ea câteva căldări de apă. O să se trezească… O să se trezească numaidecât din leşin. Fetişcanele umplură găleţile cu apă din balta stătută şi o aruncară asupra Lisandrei. Nevasta lui Goşu simţi apa stătută muindu‑i pielea şi lunecând peste răni, însă nu se întinse şi nici nu încercă să se scoale. Se strânse până se făcu covrig. Rămase aşa câteva clipe, apoi trupu‑i însângerat şi zdrobit începu să se zbată. Nu părea să i se fi trezit şi mintea. Him başa zise: — Mai aruncaţi apă asupră‑i. Încă trei‑patru căldări şi o să‑şi vină pe deplin în fire. Acum, întocmai cum se aştepta Him başa, Lisandra se trezi de‑a binelea. Cum se trezi, scutură capul, deschise ochii mari şi se uită împrejur. Îşi dădu numaidecât seama unde se află şi de ce. Adunându‑şi firele voinţei ei într‑un singur mănunchi, încercă să surâdă. Buzele n‑o ascultară. Atunci strânse pumnii să vadă dacă mâinile îi erau sau nu amorţite. Nu. Nu erau amorţite. Îşi pipăi şoldurile vinete, umflate şi pline de tăieturi adânci, dureroase şi usturătoare. Îşi spuse în gând: „Şatra stă cu ochii pe mine. Mă crede biruită. Dar eu… eu nu sunt biruită. Şi nici n‑o să fiu biruită, vreodată. Trebuie să mă ridic în picioare. Trebuie… Trebuie…” Ceea ce nu‑i izbutise cu câteva clipe înainte, îi izbuti acum. Sări în sus cu o sprinteneală care îi uimi pe toţi, îşi scutură capul şi‑şi ridică iar fruntea. Panglica cu care îşi strânsese şi‑şi legase părul la ceafă se rupsese. Răsfirat şi revărsat pe umeri şi pe spate, părul ei bogat, negru şi lucios, ud şi amestecat cu ţărână şi cu sânge, îi îmbrăca într‑un vestmânt ciudat şi barbar întreaga parte de sus a trupului. Cealaltă parte însă, cu rotunjimi, rămăsese goală‑goluţă. Uj Hoţul plescăi din buze. Nu se mulţumi însă cu atât şi urlă: — Niciodată Lisandra n‑a fost mai frumoasă ca acum. Matahala îl apucă de umeri, îl ridică şi‑l aruncă peste umăr, la spate. Uj Hoţul, în hohotele de râs ale şatrei, se culese din ţărână şi fugi. Fugi şi se ascunse într‑un cort. Uj Hoţul avusese dreptate. Niciodată nu fusese Lisandra mai frumoasă. Goşu o privi adânc şi iarăşi îşi muşcă buzele cu sete şi tăcu. Ariston o privi şi el, icni scurt şi vru să urle, însă prietenul său Urat îl pocni cu pumnul peste gură şi pentru a‑l potoli îi şopti la ureche: — Ţi‑ai pierdut mândria! N‑ai izbutit să te stăpâneşti şi ţi‑ai pierdut mândria! Dacă nu te potoleşti, ajungi de râsul şatrei, prostule! Goşu făcu un pas spre muierea despletită şi goală şi se pregăti s‑o întrebe dacă are să se lepede de Ariston şi să‑i rămână credincioasa de acum înainte. Lisandra însă îi ghici gândurile. Rânji: — Hai, câine, dă mai departe! Nu mi s‑au isprăvit încă puterile. Dă mai departe şi omoară‑mă. Neputinciosule!… Din toate cuvintele pe care le rostise Lisandra, unul singur i se înfipsese lui Goşu în inimă, ca un cuţit: „neputinciosule.” Cuvântul acela îl auzise toată şatra, îi păru rău că n‑a omorât‑o înainte ca să apuce să rostească acel cuvânt. Nu face nimic! Are s‑o omoare acum. Ştie cum se omoară un om cu harapnicul şi are s‑o omoare acum. Dar cum s‑o omoare? Dacă moare Lisandra, va trebui să moară şi el. Iar el nu vrea să moară. Vrea să trăiască, să trăiască, să trăiască… Him başa îl îndemnă: — Dă‑i, Goşule! Dacă muierea păcătoasă cere să‑i mai dai, dă‑i, Goşule, dă‑i până se satură. Iar dacă vrei s‑o omori, dă‑i până moare. Nu te sfii! E dreptul tău s‑o laşi în viaţă sau s‑o omori… Goşu măsură cu ochii distanţa care‑l despărţea de Lisandra, se trase un pas îndărăt, îşi vârî între buzele sfârtecate şi însângerate şi între dinţii mari şi albi vârfurile mustăţilor şi se apucă iarăşi să le roadă. Sudoarea curgea de pe el şiroaie. Neputincios! Îi spusese că e neputincios! O să‑i arate el acum cât este el, Goşu, de neputincios! Ridică mâna şi harapnicul năprasnic, după ce şuieră o clipă prin aer, înfăşură şi sângeră iarăşi trupul zvelt, oacheş şi plinuţ al muierii. O dată. De două ori. De trei ori. La al patrulea harapnic Lisandra se îndoi şi căzu gemând scurt, fără să fie cuprinsă de leşin. Scârbit parcă până în măduva oaselor de ceea ce făcuse, bărbatul tânăr şi ochios aruncă harapnicul la picioarele bulibaşei şi se repezi la nevastă‑sa. Spre marea mirare a şatrei, o luă pe braţe, aşa cum se ia un copilandru bolnav, cu gingăşie, cu milă şi cu nesfârşită grija, şi începu s‑o luluie şi s‑o legene. O ridică iarăşi şi‑i sărută fruntea şi sprâncenele, obrajii oacheşi şi părul negru ca de metal, gros şi lucios. Tăcută şi înmărmurită, şatra se uita la Goşu şi se uita şi la Lisandra. Lui Ariston îi ieşiră ochii din cap. Se înălţă în vârfurile picioarelor şi răcni ca o fiară. Goşu auzi răcnetul sălbatic al duşmanului său, însă nu se întoarse spre el. Cu trupul gol al Lisandrei, mursecat şi plin tot de sânge, lipit de pieptul lui păros, o luă cu paşi apăsaţi către cort. Mama lui Goşu se întoarse către două muieri mai în vârstă, care se ţinuseră tot timpul prin apropierea ei şi le rugă: — Hai s‑o oblojim. O fi durând‑o trupul, sărăcuţa! Intrară câteşitrele, după Goşu, în cort. Bătrânii, care înainte de a se începe judecata se aşezaseră în preajma lui Him başa, îşi aduseră aminte că‑şi aprinseseră lulelele. Când şi cum se stinseseră? Unii, în timp ce harapnicul fulgera şi izbea într‑una, roseseră între dinţi ori între gingiile foanfe ciubucurile. Alţii, în acelaşi timp, frământaseră lulelele între degete până le sfărâmaseră în cioburi. Unui prunc i se făcu foame. Ţipă. Muierea tânără şi dolofană care‑l legăna în braţe îşi descheie cămaşa de la piept, scoase afară prin deschizătură sânul negricios, mare cât un pepene, şi vârî bonţul roşcat în gura copilului. Plodul tăcu şi se apucă să sugă hulpav. Goşu ştia ce aşteaptă acum întreaga şatră de la el. Nu întârzie. Se arătă în uşa cortului. Ochii îi ardeau în cap ca doi cărbuni aprinşi, iar faţa plină de sudoare şi de sânge îi rămăsese ca şi mai înainte hotărâtă şi încruntată. În mâini ţinea un şervet gros şi aspru din ţesătură de cânepă. Se uită o clipă la oamenii oacheşi adunaţi acolo. Îi cunoştea bine pe toţi. Între ei se născuse. Între ei crescuse. Între ei colindase ţări şi ţinuturi. Între ei o adusese pe Lisandra. Sub ochii lor rotunzi, neobişnuit de mari şi neobişnuit de negri, o biciuise, şi acum, tot sub ochii lor, avea să‑şi încerce puterile şi meşteşugul de a se folosi de harapnic în lupta‑i cu Ariston. Fie! O să treacă şi asta. Îşi şterse fruntea, îşi şterse ceafa şi îşi şterse şi pieptul lat, vânjos şi puternic, în care îi bătea repede inima încărcată de mânie şi pârjolită aprig de suferinţă. Isprăvi. Sau i se păru numai c‑a isprăvit. Mototoli şervetul şi‑l aruncă. Se aplecă şi luă harapnicul de la picioarele lui Him başa. Se depărtă de şatra mută care acum îşi holbă şi mai mult ochii, şi se opri în acelaşi loc în care stătuse cu puţin mai înainte, când o pedepsise pe nevastă‑sa, după legile şi după obiceiurile străvechi ale şatrei. Încercă harapnicul în aer, ca şi cum s‑ar fi temut că nu‑l va mai asculta. Harapnicul, ud de sângele Lisandrei, şuieră ca un balaur viu şi pocni puternic, ca o armă de foc. Bulibaşa îl chemă pe Ariston şi‑i dădu celălalt harapnic. Ariston, gol şi el până la brâu ca şi Goşu, îl luă şi se aşeză în locul în care, cu puţin mai înainte, stătuse Lisandra. Îşi încercă şi el harapnicul, fluturându‑l pe deasupra capului lui Goşu. Sosi clipa, clipa cea mare. Tinerii bărbaţi oacheşi, amândoi pletoşi, amândoi bărboşi, amândoi păroşi, amândoi ochioşi, se priviră, se măsurară şi se cântăriră îndelung, de parcă acum s‑ar fi văzut şi s‑ar fi întâlnit întâia oară. Ochii le scăpărară, sprâncenele negre şi stufoase li se încruntară, dinţii mari şi albi le scrâşniră. Acum nu numai Goşu, ci şi Ariston îşi muşca, îşi sfârteca şi îşi sângera buzele groase, cărnoase. Şatra se uita la ei tăcută, de parcă fiecare om de acolo ar fi fost cioplit cu dalta într‑un bloc de pământ aspru, negricios. Parcă numai ochii care clipeau din când în când le erau vii şi inimile care se zbăteau şi băteau grăbite în piepturile lor — Goşu e ostenit. O să piardă. — Ba nu. Ariston o să piardă. Him başa ceru şatrei să facă tăcere. Şatra făcu tăcere. Însă clopotul cel mare din sat nu auzi porunca bulibaşei şi sună iarăşi a moarte. După un timp sună a moarte şi clopotul mic. Prin văzduhul nemişcat şi vâscos trecură în zbor pe deasupra şatrei două berze. Latră un câine după umbrele lor care lunecau lin ca două mici sănii cu aripi, pe iarba uscată, aspră şi rară, coaptă şi răscoaptă de soarele verii, a luncii dintre sat şi gârlă. — Gata, zise Him başa, începeţi! Ariston ridică harapnicul şi se năpusti să atace. Harapnicul uscat, însă moale ca mătasea şi ascuţit ca briciul, fulgeră. Goşu, care acum era tot numai ochi şi numai muşchi încordaţi, sări în lături şi se chirci pe vine, turtindu‑se şi făcându‑se parcă una cu pământul. Scăpă neatins. Rânji, saltă în sus ca un spârnel vrăjit şi cât ai clipi o singură dată din ochi, harapnicul lui, ud încă de sângele Lisandrei, muşcă adânc din trupul lui Ariston, sângerându‑i‑l. Năucit de repeziciunea şi usturimea izbiturii, Ariston se trase un pas îndărăt. Goşu înaintă dârz şi‑l mai plezni încă o dată cu aceeaşi neostenită sete. Şatra oacheşă fremătă ca o pădure în care s‑a trezit pe neaşteptate vântul. — Hai, Ariston… Nu te lăsa, Ariston… Atinge‑l, Aristoane… — Hai, Goşule… Nu te lăsa, Goşule. Mai pocneşte‑l o dată, Goşule… Bulibaşa răcni: — Lăsaţi‑i în pace! Sunt destul de porniţi unul împotriva altuia. Nu‑i mai aţâţaţi! Nu vedeţi că se bat cum trebuie, ca doi cocoşi? Şatra tăcu, însă broaştele din balta adormită, învelită în parte cu mari petice de lintiţă verde şi grasă, începură să orăcăie. Timpul trecu pe lângă oamenii oacheşi ai şatrei şi nu se opri. Timpul nu se opreşte pe loc. Orice s‑ar întâmpla pe pământ, pe stele sau printre stele, el merge înainte cu aceiaşi paşi măsuraţi. Soarele ajunse la chindie. Umbrele oamenilor, ale căruţelor lungi şi grele, cu coviltir, ale cailor, ale măgarilor şi ale catârilor care păşteau fără niciun chef iarba aspră şi ghimpoasă a luncii se lungiră. Acum pe Ariston îl durea şi‑l frigea cumplit pielea şi carnea. Era ca şi cum i‑ar fi umblat cineva pe trup cu vârful unui cârlig de fier înroşit în foc. Nu. Aşa ceva nu mai putea să îndure. Trebuia negreşit să‑l izbească şi să‑l sângere şi el pe Goşu, să‑l sângere cumplit până‑l va doborî şi‑l va răpune. Se încordă tare, ridică harapnicul şi înaintă cu un pas. Dar, sprinten, mai sprinten decât şi l‑ar fi putut închipui cineva, Goşu sări iarăşi în lături şi iarăşi izbuti să se chircească pe vine şi să se turtească mai înainte ca şarpele negru cu trei sfârcuri de foc să‑l muşte. Înnebunit de neizbândă, Ariston uită sau nu mai vru să ţină seamă de rânduielile luptei, se năpusti la Goşu şi începu să‑l pocnească cu mânerul harapnicului în cap. Goşu, cu mâna dreaptă în care ţinea harapnicul, căută să‑l îndepărteze pe Ariston, iar cu stânga îi dibui fuduliile, să i le prindă şi să i le strivească. Him başa se ridică, se repezi la ei, îi despărţi şi‑i mustră. Şatra ieşi din tăcere. — Ariston nu s‑a bătut cinstit! — Huoo! — Bate‑te cinstit, Aristoane! — Şi tu, Goşule, şi tu trebuie să te baţi cinstit până la sfârşit. Him başa le spuse la amândoi: — Hai, luaţi‑o de la început şi măsuraţi‑vă puterile ca nişte oameni de treabă ce sunteţi. Nu îngăduim nicio abatere de la vechile rânduieli. — Aş vrea să beau ceva, zise Ariston. — Acuma nu! zise Him başa. E oprit. După… Încăierarea reîncepu. Când un harapnic, când altul fulgera în văzduh, şuiera, muşca. Nici acum nu se scurse prea multă vreme şi şatra întărâtată avu bucuria să‑l vadă sângerând şi pe Goşu, nu numai pe Ariston. — Hai, Aristoane… — Nu te lăsa, Aristoane… — Ce să nu se lase? Nu‑l auziţi cum gâfâie? Până la urmă tot Goşu îl mănâncă necopt. — Ba nu. Ariston o să‑l mănânce pe Goşu. — Oameni în toată firea şi se bat pentr‑un fund de muiere. — Dar pentru ce‑ai vrea tu să se bată? Împăraţii nu s‑au… Hărmălaie. Nimeni nu mai înţelegea nimic. Urlând ca să fie auzit de toţi, bulibaşa porunci iarăşi să se facă tăcere. Şi şatra, vrând‑nevrând, ascultă porunca stăpânului ei şi căzu iarăşi în tăcere. Dar parcă puteai să priveşti şi să taci?! Acum, cu ochii aproape ieşiţi din cap, Goşu izbea într‑una. Izbea şi icnea. Şi se gândea la Lisandra şi la noaptea petrecută de ea în zăvoi cu Ariston. Se gândea la cuvântul acela pe care i‑l aruncase ea în obraz… Acum… Dacă nu‑l va birui pe Ariston acum, va fi nevoit să asculte de vechea lege a şatrei şi să i‑o dea pentru totdeauna pe Lisandra. Pentru totdeauna… Harapnicul lui Ariston şuieră şi el ascuţit. Brusc, Goşu nu mai vru să se apere. Dori cu ardoare să fie lovit, să sângere, să simtă cum îl doare şi‑l ustură şi pe el carnea, pentru ca mânia să‑i crească şi mai spornic, pentru ca loviturile pe care el, Goşu, i le va da lui Ariston, să fie şi mai cumplite, şi mai nimicitoare. Biciul cu trei sfârcuri al lui Ariston îl înfăşură, îi arse pielea şi‑i sfârtecă adânc de tot carnea. Goşu simţi cum fire de sânge cald i se scurg pe trupul îndârjit şi‑i pătrund pe sub cingătoare, spre şolduri. Durerea îşi înfipse colţii în el ca o fiară flămândă. Omul lovit îşi muşcă încă o dată buzele sfârtecate şi şi le supse. Sângele, pe care îl simţi cald şi dulceag în gură, îi potoli setea care‑l frigea şi‑l chinuia. Ajunge! Mai mult n‑o să‑i îngăduie lui Ariston. Dârz, turbat, Goşu înălţă harapnicul. Se porni. Şi acum loviturile lui năprasnice cădeau una după alta ca nişte fulgere de foc, mânioase, îngrozitoare. Zăpăcit de izbiturile de care n‑avea cum să scape, Ariston dădu îndărăt, însă Goşu nu‑i îngădui niciun răgaz. Îl urmări şi‑l plezni într‑una până‑l văzu că, biruit, aruncă harapnicul. Atunci nu‑l mai izbi. Aruncă şi el harapnicul. Femeia smochinită, care‑i era mamă şi care privise totul de la început, se apropie de el şi încercă să‑l mângâie şi chiar să‑l sărute. Goşu o îndepărtă, şoptindu‑i: — Nu. Nu acum. Pe când cei doi bărbaţi desculţi şi goi până la brâu, cu bărbile şi cu trupurile pline de sânge, se îndreptau fiecare spre cortul lui, Alimut strigă: — Jandarmii… Vin jandarmii… Auzind cuvintele jandarmii, vin jandarmii, şatra se resfiră ca la poruncă şi‑şi aruncă privirile spre sat. Într‑adevăr, doi jandarmi călări ieşiseră de pe una din uliţele satului şi, ţinând lunca, veneau la pas către şatră. — Prefaceţi‑vă că petreceţi, spuse Him başa. Cântaţi, jucaţi. Nu se cade ca jandarmii să afle ce s‑a petrecut la noi. N‑are niciun rost să se amestece în treburile şi‑n legile noastre. Nimeni nu aştepta să i se spună pe îndelete ce anume are fiecare de făcut. Copiii se apucară să se joace. Cei mai mărişori se luară la trântă, iar ceilalţi, tinerii, încinseră dansul. Alimut ieşi din cort cu vioara, Elezar îşi aduse cobza, Blebe sufla de zor în flaut. Dansatorii se trăgeau încet, cu lăutari cu tot, spre locul stropit cu apă şi bătătorit, pe care avusese loc pedepsirea Lisandrei şi lupta cu harapnicele între Goşu şi Ariston. Apa fusese sorbită demult de ţărâna fierbinte şi nu i se mai cunoşteau urmele, dar ici şi colo se vedeau încă stropi mari de sânge închegat. Bătând cu tălpile goale pe loc sau târşâindu‑şi‑le într‑adins când într‑o parte, când în alta, tinerii făcură să nu se mai cunoască nimic. Jandarmii îşi opriră caii. Bulibaşa le ieşi înainte. În urma lui se înşiruiau, cu capetele descoperite, bătrânii şatrei. Îşi înclinară toţi capetele pletoase, mustăcioase şi bărboase în faţa jandarmilor. Băieţii care se schimbaseră în lăutari tăcură, iar dansul abia închegat se sparse şi se destrămă. Copiii îşi opriră joaca. În câteva clipe întreaga şatră se adună şi se buluci în spatele lui Him başa şi al bătrânilor. Acum soarele pogorâse mult şi se pregătea să asfinţească. Balta căpătase străluciri stranii, gălbui, vineţi, roşietice. Câinii se ascunseră sub căruţe. Urşii nu mai mormăiră. Dar caii, măgarii şi catârii şatrei păscură, ca şi mai înainte, fără nicio poftă, iarba aspră şi ghimpoasă a luncii. Unul dintre jandarmi întrebă: — Dar ce faceţi voi aici? Petreceţi? — Da, răspunse bulibaşa. Copiii se jucau. Tinerii cântau şi dansau, iar noi, ăştia mai bătrâni, ne hodineam. Ne‑a chinuit şi pe noi, ca şi pe dumneavoastră, zăpuşeala. Ne‑au mai chinuit şi muştele. Acum, o dată cu seara, o să ne facă să suferim şi ţânţarii. — De! zise unul din jandarmi, ce să‑i faci? Vară. Aşa e vara, cu zăpuşeală, cu muşte, cu ţânţari. Aşa e vara… În inima mult încercată a bulibaşei, ca şi în inimile mult încercate ale celorlalţi bătrâni, se strecură neliniştea. Pentru ce veniseră jandarmii? Cu câteva ceasuri mai înainte, după ce şatra se oprise în luncă, Him başa se dusese la reşedinţa lor şi le înmânase obişnuitul plocon. Mai voiau încă unul? Ar fi fost prea de tot. Şi aşa şatra o ducea greu. Bărbaţii celor mai multe femei din sat erau plecaţi la război. Şi nu numai bărbaţii femeilor din satul acesta, ci bărbaţii femeilor din toată ţara erau plecaţi la război. Acum lumea era mai puţin darnică, mai puţin largă la mână ca altădată. Fiecare se gândea întâi la el, la familia lui, şi la ce‑o s‑aducă ziua de mâine, cu toate că, de fapt, nimeni nu ştia ce‑o s‑aducă ziua de mâine. Him başa năzui să iasă cât mai repede din nelinişte. — Aveţi vreo poruncă nouă pentru noi? — Da. Avem. O poruncă nouă. Ne‑a sosit acum, să tot fie un ceas, de la comandantul nostru. — Grea? — Nicio poruncă nu e uşoară. — Vom căuta s‑o îndeplinim, zise cu glas supus Him başa. Suntem învăţaţi să îndeplinim totdeauna poruncile stăpânirii. Jandarmul râse. — Foarte frumos din partea voastră, foarte frumos. Atât spuse. Pe urmă amândoi jandarmii priviră căruţele grele şi lungi, cu coviltir, corturile vechi şi răpănoase prin care cu greu izbutea să pătrundă ploaia, urşii legaţi în lanţuri şi cu belciuge de fier în nas, câinii pitulaţi pe sub căruţe, caii, măgarii şi catârii care păşteau ceva mai departe iarba aspră, uscata şi săracă a luncii. — Cam câte suflete sunt în şatra voastră? — Cu mic, cu mare, în şatra noastră se găsesc nouăzeci şi şase de suflete omeneşti, domnule, numai nouăzeci şi şase de suflete omeneşti. Altădată… Jandarmul tăcu. Tăcu şi numără în gând oamenii oacheşi. Se întoarse spre tinerelul care‑l însoţea şi‑i spuse: — Ţine minte: în şatra lui Him başa trăiesc nouăzeci şi şase de suflete. Când ne întoarcem la reşedinţă să‑mi aduci aminte să raportez chiar astă‑seară la comandament. Nouăzeci şi şase de suflete: nici mai mult, nici mai puţin. Bulibaşa se ploconi încă o dată în faţa jandarmilor. — Să‑mi fie cu iertare, domnule, trebuie să adaug spre ştiinţa dumneavoastră, că în afară de aceste nouăzeci şi şase de suflete, care se văd şi care pot fi numărate dintr‑o ochire, în şatră se mai găsesc încă trei suflete. — Şi pe acelea pentru ce nu mi le‑ai pus la numărătoare de la început? — Pentru că… Pentru că sunt bolnave, domnule… Jandarmii râseră. — Şi de ce suferă sufletele bolnave? — De friguri, domnule, de friguri. — Şi unde zac? — În corturi, domnule, mai la umbră, în corturi. — Atunci, în şatra voastră se găsesc nouăzeci şi nouă de suflete? — Da, domnule, întocmai. Cu mic, cu mare, cu sănătoşi şi cu bolnavi, în şatra noastră se află nouăzeci şi nouă de oameni. Jandarmii râseră iarăşi. Acum se molipsi de la râsul lor şi şatra. Încurajată de această veselie care părea a fi a tuturor, Arefa, nevasta lui Bud, ieşi în faţă. Avea burta la gură. Se bătu uşor peste ea cu degetele şi zise râzând: — Şi cu ăsta de aici, peste o zi‑două, vom fi o sută, o sută de suflete omeneşti… Mai ieşiră câteva tinerele din grămadă. Fiecare râse. Şi fiecare se bătu uşor cu degetele peste borţ: — Şi cu al meu, o sută unul. — Şi cu al meu, o sută doi. — Şi cu al meu, o sută trei. — După câte văd, spuse jandarmul mai în vârstă, până la toamnă veţi fi cam o sută douăzeci. — Da, întări Him başa, poate o sută douăzeci, poate mai mult de o sută douăzeci. Dacă trăiesc, oamenii se înmulţesc. Jandarmii se uitară unul la altul. Zâmbiră o clipă. Apoi zâmbetele le pieriră şi feţele li se împietriră. Se întoarseră şi priviră şatra. Şi, deodată, lui Him başa îi zvâcni inima. Văzu – sau i se păru numai – că jandarmii se uită la el, la Him başa şi la oamenii lui, la toţi oamenii lui, ca la nişte morţi. „Nu, îşi spuse Him başa în gând, nu se poate. Mi s‑a părut. De ce să se fi uitat jandarmii aceştia la noi ca la nişte morţi? Suntem vii, suntem încă vii, şi vom fi… Vom fi… Până când vom fi vii? Asta e! Niciun om viu nu ştie până când va fi viu.” Supăraţi de roiurile de muşte care începuseră să le dea ocol şi să‑i pişte, caii jandarmilor se apucară să frământe pământul aspru şi tare cu picioarele şi să‑şi clatine capetele. Jandarmii strânseră frâiele şi‑i mai potoliră. — Uite care e porunca, bulibaşă. Vă strângeţi calabalâcurile şi peste un ceas‑două, părăsiţi satul. Him başa, mirat, căscă gura. Numai la asta nu se aştepta. Jandarmul nu luă în seamă mirarea bulibaşei. Zise: — Ieşiţi în şosea şi o luaţi spre oraş. Porunca spune că trebuie să vă aflaţi acolo, la oraş, mâine în zori. — Şi de acolo încotro va trebui s‑o pornim? — Nu ştiu, Him başa. Zău că nu ştiu. O să vi se spună acolo, la oraş, ce‑aveţi de făcut mai departe. — Nu s‑ar putea să rămânem aici măcar o săptămână? V‑am… Vru să spună „v‑am mai aduce un plocon”. Jandarmul îi reteză vorba: — Peste un ceas, cel mult două, trebuie să plecaţi. Şi băgaţi‑vă bine în cap: să nu cumva să încercaţi s‑o luaţi pe alt drum. Mâine în zorii zilei trebuie să fiţi negreşit la oraş. O să fiţi aşteptaţi la barieră. — Porunca e numai pentru noi? — Nu, zise jandarmul. Porunca e pentru toate şatrele. Războiul… — Dar noi n‑avem nimic cu războiul. — Voi n‑aveţi nimic cu războiul. E adevărat. Se pare însă că războiul are ceva cu voi. Him başa stărui: — Nu s‑ar putea… V‑am… — Nu. Nu s‑ar putea obţine cu niciun preţ amânarea. Ordinul e ordin. S‑a înţeles, bulibaşă? — S‑a înţeles, domnule. — Apăi, spuse jandarmul glumind, drum bun. Întoarseră caii şi plecară spre sat, tot aşa cum veniseră, la pas. Şatra tăcu şi după ce jandarmii îmbrăcaţi în straie albastre se depărtară, oamenii oacheşi se adunară iarăşi în jurul bulibaşei. Careva întrebă: — Ce miez poate să aibă porunca adusă? — Nu ştiu, zise Him başa. Vom vedea. Poate vom afla mâine, acolo, la oraş. Deocamdată mâncăm. După aceea o să ne strângem corturile. Păcat că le‑am întins. — Mare nenorocire o să cadă pe capul nostru. — Ce să mai cadă? A şi căzut. — Ţineţi‑vă tari, îi povăţui Him başa. O să aflăm mâine despre ce este vorba. În luncă se aprinseră focuri. Căldările de mămăligă aşezate deasupra flăcărilor, pe pirostrii, începură să fiarbă. Băieţandrii şatrei adunară caii, măgarii şi catârii, încălecară pe ei şi plecară spre sat să‑i adape la vreo fântână. Alimut o chemă pe Kera. Fata veni alergând şi zăngănindu‑şi salbele şi brăţările. — Hai să adăpăm urşii, noi doi, numai noi doi. — Hai… Urşii mormăiră şi‑şi zăngăniră lanţurile. Clopotele satului sunară iarăşi a mort şi a jale. Amurgul se prăvăli sângeriu. Him başa îl văzu venind dinspre sat pe Uj Hoţul. Ţinea în braţe un purcel bălan şi dolofan. Îl opri şi‑l întrebă: — De unde ai luat purcelul? — Din marginea satului. — L‑ai cumpărat? — Nu, bulibaşă. L‑am furat. — Când o să te laşi de furtişaguri, Uj? — Niciodată, bulibaşă. — Mâine, după ce ajungem la oraş, o să te supun judecăţii, Uj, zise Him başa. Uj Hoţul rânji: — După ce voi mânca purcelul, poţi să mă şi baţi, bulibaşă… În sat câinii lătrau nebuneşte după urşi şi după câinii, caii, măgarii şi catârii pe care‑i adăpau pe la fântâni flăcăiandrii şatrei.
Padurea nebuna de Zaharia Stancu I       UNCHIUL TONE SE UITĂ PONCIŞ la mine. Mă uit şi eu la el, însă nu ponciş. Drept mă uit. Şi uitându-mă bag de seamă că în anii care s-au scurs de când nu ne-am văzut a mai îmbătrânit, Mustăţile i-au mai albit. Nu şi le mai tunde. Nu şi le mai potriveşte. Le poartă zburlite. Fruntea, pe care i-o ştiam încruntată, i s-a mai zbârcit. I s-au mai lăsat şi obrajii. Creştetul capului, plin de sudoare, îi luceşte. Bietul! A început să chelească. Mi se pare că acum se asemuie şi mai mult la chip cu maică-sa, cu aspra-mi bunică de la Cârlomanu. Ochii bunicii, însă, au rămas tot limpezi, tot tineri. Bunica vede însă uliul cum se roteşte în zbor, deasupra satului, prin slăvile albastre. Când are ceva de cârpit ori de cusut, vâră singură aţa în ac. Cât despre mâini, nici vorbă să-i tremure. Dacă mi-ar da o pereche de palme, m-ar rătuti. De anul trecut nu m-am mai dus pe la ea. Acum, ochii căprii şi răi ai unchiului Tone au ostenit, s-au tulburat, au fugit şi s-au pitit în adâncul capului. Când e nevoit să socotească, scoate ochelarii din buzunar şi şi-i pune pe nas. Strâmb şi-i pune. Se chiorăşte prin sticlele lor tulburi, neşterse de praf şi de pete, până îl trec năduşelile. Ne privim îndelung, tăcuţi. El cu duşmănie mă priveşte. Eu, ca de obicei, cu dragoste. După ce ne saturăm amândoi de privit, din prag, cuprins de teamă şi de sfială, mă înclin şi-i dau bună ziua. Unchiul Tone nu-mi răspunde. Nici măcar cu o clipire din ochi nu-mi răspunde. Îmi iau inima în dinţi, îmi fac cruce cu limba în cerul gurii şi intru în prăvălie. Rămân totuşi aproape de uşă. Mai departe, cu toate că nu sunt fricos de felul meu, nu cutez să merg. În pofida câinoşeniei lui, cunoscută şi răscunoscută de toată lumea, unchiul Tone mi-e scump. De când am învăţat să umblu, ştiu că mă asemui oarecum cu el, tot aşa cum mă asemui şi cu bunica după mama. Cu mulţi din vechile spiţe de oameni din care mă trag mă asemui. Găsesc în mine, mai mult decât aş fi dorit-o, şi tocmai când mă aştept mai puţin, câte ceva din firea lor iute şi sălbatică, aprinsă şi năpraznică. Uneori mi se pare că aflu în mine rămăşiţe din surâsurile lor nesurâse, fărâmituri din bucuriile lor netrăite, cioburi din umilirile lor ne răzbunate şi din suferinţele lor nealinate, stropi din arzătoarele lor lacrimi neplânse. Toate câte le-au îndurat înaintaşii mei, care au fost şi care acum nu mai sunt, am de gând să le răzbun. Lacrimile ce vor încerca să-mi izvorască sub pleoape, să le înăbuş m-am hotărât, nu să le plâng. Nu-mi place să trec printre semeni ca un văicărici. Până acum m-am ţinut zdravăn. N-am trecut. Nădăjduiesc să mă ţin bine şi de acum înainte. Muţenia unchiului Tone mă doare şi mă îndârjeşte. Cu toate acestea, mă mai înclin în faţa lui încă o dată. Îi mai dau încă o dată bună ziua. Tot nu-mi răspunde. În schimb, mă măsoară de câteva ori cu ochii, din creştet până-n tălpi şi din tălpi până-n creştet. De ce m-o fi cântărind atâta? Poate pentru că sunt îmbrăcat în straie curate şi nepeticite. Poate pentru că am obrazul galben ca lămâia. Poate pentru că m-am tuns chilug. Arăt ca un băiat cuviincios. Dar el se miră. Poate se miră pentru că mă ştia jerpelit, nespălat şi cu chică mare, stufoasă, neţesălată. Întârzie cu privirile mai ales asupra mâinii în care port o geantă mare şi grea, doldora de cărţi. Citesc pe chipul lui puhav şi plin de cute nedumerirea. Nu prea înţelege ce e cu mine. Nu-i vine să creadă că i-am călcat pragul numai ca să-mi răcesc gura degeaba, zicându-i bună ziua. Are dreptate. Liota lui de neamuri de pe lunga, îngusta şi săraca vale a noastră, a Călmăţuiului, şi-l închipuie negustor de seamă, cocă de bani. Cum îi intră o rubedenie în prăvălie, îi şi cere s-o miluie. — Bă-mi un pol, nene Tone, să-mi îngrop nevasta. — Dă-mi zece lei, unchiule, să-mi botez noul-născut. — Ajută-mă cu ceva, Tonişor, să-i fac Marandei nuntă. Mă bănuie şi pe mine că am venit la el cu cerşeala. Vede şi în mine un nemâncat, care ţine morţiş, să se înfrupte cu ceva din puţinul lui avut. Tace. Şi după ce se încredinţează că a tăcut destul, osteneala din ochi îi piere. Încruntat, rânjind ca un zăsvod care îşi simte ciolanul în primejdie, mă întreabă acru: — Ce e, măi beteagule? Ai isprăvit de colindat lumea? Am auzit că te-ai apucat să dai ocol pământului într-un picior! Şontorogule! Terchea-berchea! Nu cumva te-a picnit strechea şi-ai venit într-o fugă de la Omida să-mi cazi mie pe cap? Cuvintele lui slinoase şi bolovănoase nu mă supără. Zâmbesc. Dulce zâmbesc. — N-ai de ce să te temi, dragă unchiule. N-am de gând să-ţi aduc pagubă. Am de dat un examen. La liceu. — Dacă ai de trecut un examen, du-te la liceu. Ce cauţi la mine? Aici e birt, birt economic, cum scrie pe geam, nu liceu. — Va trebui să rămân în oraş o săptămână, două. — Rămâi. O săptămână. Două. Nouă. Cât ai chef. N-am nimic împotrivă. Târgul e mare. Unde trăiesc atâţia papugii, atâtea haimanale şi atâtea secături, poţi să faci şi tu umbră pământului. Mi se stinge zâmbetul. Mă pune în rând cu papugiii, cu haimanalele, cu secăturile! El, tocmai el, care, fiind frate cu mama, e de acelaşi sânge cu mine! Buzele încep să-mi tremure. Obrajii mi se roşesc şi-mi ard, îmi ard şi urechile. Dintr-o dată, se iscă şi creşte în mine mânia, îmi vine să-i strig că nu sunt papugiu, că nu sunt haimana, că nu sunt secătură, că nu sunt nici măcar pomanagiu, cum se pare că mă crede. Îmi vine să uit că mi-e rudă şi să-l înjur, să-l spurc. S-ar cuveni chiar să-i arunc geanta în cap. Mă stăpânesc. Îmi muşc fălcile, şi-n timp ce mi le muşc îi surâd iarăşi. Ca să-i câştig, bunăvoinţa îi surâd. Mă aud spunându-i: — N-am unde dormi, unchiule. Otrăvit, fratele mai mare al mamei mă povăţuieşte: — Cum n-ai unde dormi? La hotel. Cărăbăneşte-te la hotel. Sunt atâtea hoteluri în oraş. Pentru toate soiurile de clienţi şi pentru toate pungile. — M-aş duce, însă… — Însă ce? — La hotel odăile sunt scumpe, unchiule. N-am destui bani ca să plătesc hotelul. La auzul cuvântului bani, unchiul Tone turbează. I se bulbucă şi i se aprind ochii. Se îneacă. Tuşeşte. Răcneşte: — Şi nu cumva ai vrea să-ţi dau eu? Îmi moi glasul. Mi-l îndulcesc. Cât pot mi-l îndulcesc. — Nici pomeneală de aşa ceva, unchiule. Auzind că nu e vorba de bani, unchiul Tone se mai domoli. Ochii i se liniştiră. Obrazul i se limpezi. Oftă, oarecum uşurat. Şi după ce oftă, mă iscodi cu viclenie: — Atunci, nepoate, ce-ţi pofteşte rânza! — Mai nimic, unchiule. Te-aş ruga să-mi îngădui să dorm la dumneata. Unde s-o găsi şi cum s-o putea. Chiar în curte, lângă zid. Acum e vară, şi nopţile sunt calde. — Să dormi! De! Casa e încăpătoare. Curtea e şi mai încăpătoare. Nu m-ar costa nimic şi n-ar fi mare lucru. — N-o să-ţi aduc niciun neajuns, unchiule. Îţi făgăduiesc. Se gândi. Chibzui. Clătină din cap. Se temu să nu-l păcălesc şi-şi căută glasul acru. După ce-l găsi, se răsti iarăşi: — Dar de mâncat unde ai să mănânci? Tot la mine? Ce ţi-ai zis tu când ai plecat de acasă? Îmi iau picioarele la spinare şi — tipa-lipa, lipa-tipa — ajung la Ruşii-de-Vede. Acolo, nu mă doare capul. Trag la unchiul Tone. De dormit, dorm la unchiul Tone. De mâncat, mănânc la unchiul Tone. Nu mă costă nimic. Tăcui. Unchiul Tone continuă: — Nu eşti chiar aşa de nătâng cum vrei să pari, nepoate. Dar trebuie să-ţi intre bine în capul tău sec că socoteala de-acasă nu se potriveşte câtuşi de puţin cu cea din târg. Prinsei glas. Protestai: — Nu, dragă unchiule. Cu mâncarea n-o să te supăr. Este adevărat că sunt sărac, dar nu chiar lipit pământului. Am adunat câţiva gologani, îi păstrez pentru pâine. Mi-ajunge pâinea. Iar apă… Apă am să beau, când mi-o fi sete, de la cişmeaua din stradă… Nu socotii că e cazul să-i spun mai mult. Tăcui. Şi, tăcând, aşteptai să arunce asupra mea o găleată de sudalme şi să mă ia la trei-păzeşte. Unchiul Tone, însă, nu mă înjură. Nici nu mă luă la goană. Uită de mine. Aşa cum li se întâmplă uneori oamenilor în vârstă, mintea îi lunecă în altă parte. Îl furară, pe neaşteptate, alte gânduri. Suspină. Îşi duse mâna la inimă. Pe urmă privi strada pustie, încărcată de praf, prin geamul de lângă tejghea, pe care scria cu litere albe şi mari:   LA TONE BIRT ECONOMIC SERVIM CIORBE CALDE şi MÂNCĂRI CU SOS GUSTOASE. SEARA SERVIM FRIPTURI şi MITITEI AVEM VIN — ŢUICA — BERE — SECĂRICA.   De peste douăzeci de ani, de când vânduse cârciuma de la noi din sat, de la Omida, şi se mutase, în sfârşit, la oraş, unchiul Tone stătuse zi de zi şi seară de seară pe acelaşi scaun tare, cu coatele rezemate de aceeaşi tejghea de pe care se ştersese de mult vopseaua, privind prin acelaşi geam aceeaşi stradă pavată cu bolovani scoşi din albia râului Vedea, care trece pe lângă oraş, aceleaşi trotuare de cărămidă roşie, crăpată, spartă, tocită. Îi respectai afundarea în gânduri. Nu îndrăznii să-l mai tulbur cu nicio rugăminte. Ziua, care se măcina încet ca oricare alta, era albă, puternic însorită. Văzduhul fierbinte, înăbuşitor şi apăsător avea miros tare, înţepător, de gunoaie vechi, putrede. Liniştea se sfărâmă. Trecu pe stradă un bragagiu turc, cu o doniţă în mână. Fesul turcului — vechi şi roşu. Cămaşa zdreanţă. Şalvarii — peticiţi. Picioarele — negre, păroase, goale. — Braga… Braga rece… Cinci bani cana… Braga… Numai cinci bani cana… Altădată, în vremuri vechi, moarte şi uitate, turcii fuseseră stăpânii ţinutului şi ai oraşului. Acum mai trăiau câţiva pe la margine, în case mărunte şi albe. Vindeau alviţă şi locum, simit şi bragă şi-şi îndurau cu resemnare lucia sărăcie. Din pricina căldurii, mă năpădiseră sudorile. Văzând bragagiul; mă păli setea — o sete adâncă, mistuitoare. Vrusei să mă iau după turcul prăpădit, să-i dau cinci bani, să beau o cană de bragă. Însă rupturile pe care le purta pe trup şi pe care le bănuii cu îndreptăţire colcăind de păduchi îmi retezară pofta. Setea îmi rămase, crescu şi începu să mă chinuie. Răbdai. Eram obişnuit să rabd foamea şi setea şi, la nevoie, chiar nesomnul. După turc, pe stradă, abia târându-se, trecu o birjă goală, dărăpănată. Caii, costelivi, neţesălaţi, se mişcau ca melcii. Pe capră, birjarul bărbos moţăia. Se ivi, ieşind dintr-un gang umbros şi muced, un milog fără picioare. Purta pe cap o capelă militară soioasă. Pe piept îi atârnau două decoraţii, dovezi că în războiul care abia se încheiase omul fusese brav. Ghemuit într-un cărucior de scânduri, tras de doi câini, înaintă pe trotuar ca o broască ţestoasă. Vru să întindă mâna, să cerşească, dar strada era tot pustie. Fără îndoială că unchiu-meu Tone văzu ceea ce văzusem şi eu. Faţa lui însă rămase nemişcată, de parcă nu văzuse nimic. Poate se gândea la îndepărtata lui tinereţe, când s-a însurat cu mătuşă-mea Finica şi a luat zestre locul îngust pe care, mai târziu, cheltuind toate economiile şi mai împrumutându-se în dreapta şi-n stânga, îşi clădise casa Poate se gândea la timpul petrecut altădată la noi în sat, la Omida. Acolo, pe îngusta, lunga şi săraca vale a Călmăţuiului nu-i mersese prea rău. Cârciuma îl ajutase nu numai să-şi ducă zilele, dar chiar să pună ceva deoparte. Poate se gândea la vara îndepărtată în care deschisese birtul acesta şi la nădejdile pe care şi le pusese în negustoria lui. De pe când era copilandru încă, şi slugărea harnic şi tăcut la unul sau altul, năzuise să devină măcelar şi birtaş şi să strângă avere. Dacă i-ar fi dat şi norocul sprijin, ar fi izbutit. Norocul însă trecuse pe lângă unchi-meu fără să se oprească. Norocul nu se uită la săraci. Neam de curvă parşivă, norocul nu se uită decât la bogaţi. Pragul lor îl trece. În casa lor intră. În casa unchiului Tone, întâi la noi, la Omida, şi apoi aici, la Ruşii-de-Vede, plozii hulpavi şi gălăgioşi veniseră unul după altul. Anul şi găvanul. Apoi mătuşă-mea Finica… Tocmai când îi fusese lumea mai-dragă, se stinsese. O iubise? O iubise cu adevărat? Poate! Acum nu mai ştia. Acum nu-şi mai amintea. Între timp, inima i se uscase. Ca iasca i se uscase. De cum trecusem pragul unchiului Tone, înţelesesem dintr-o ochire că birtul tânjea cam de multişor după muşterii. În fundul prăvăliei, care mirosea a sărăcie cu lustru, se arătă, nechemată şi neaşteptată, în deschizătura unei uşi, vară-mea Vastea. Ne dădurăm bună ziua din ochi. Zăpăcita! Nu înţelese că între mine şi unchi-meu e ceartă! Îmi surâse. Îi surâsei şi eu. Vară-mea ajunsese codană. Avea pârul ca orzul copt, lung, cârlionţat. Din mucoasa pe care o ştiusem de pe când îmi sărea în cârcă de cum mă vedea, îmi ciufulea chica şi-mi răsucea urechile, anii care trecuseră scoseseră la iveală o mândreţe de fată. Numai de n-ar năpăstui-o şi pe ea soarta! Ca mai toţi ai casei, ajuta la mărunta negustorie a unchiului Tone, muncind la bucătărie. Acum, după ce ni se stinseră amândurora zâmbetele, vară-mea Vastea se uită la unchiul Tone. Se uită şi la mine. În sfârşit, pricepu. Nu zise nimic. Întunecându-se la faţă, se apucă să cureţe birtul. Aşeză scaunele pe mese cu picioarele în sus. Stropi duşumeaua. Mătură. Scutură praful de pe poliţe. Rândui scaunele la loc. Şterse mesele. În tot acest timp, în care eu rămăsei înmărmurit lângă uşă, se codi să-mi mai arunce vreo privire. Se arătă şi vară-mea Nigrita. Deschise geamul care despărţea bucătăria de sala birtului. După aceea începu să spele într-un lighean vasele ieftine. Le freca uşor cu cenuşă, le trecea prin apă limpede, le punea să se usuce. O! Ce înaltă era, cu mijlocul subţire, ca tras prin inel! Părul, castaniu îl avea, iar pe undeva pe la ochi, pe la gură, se asemuia mult cu mama când fusese şi ea tânără. Mi-era milă de mâinile vară-mi Vastea, dar mai milă-mi era de mâinile vară-mi Nigrita. Erau mari, roşii, umflate. Îţi făcea rău să le vezi. După câte îmi aduceam aminte, arzător şi amăgitor îi era glasul Mă simţeam furat de pământ şi purtat lin de puteri nevăzute prin slăvile nemărginite ale cerului, când se întâmpla să mă aflu pe la ei şi s-o ascult cântând. De mult n-o mai auzisem. Doream s-o aud iarăşi. În vreme ce unchiul Tone tăcea, şi Vastea ştergea ferestrele, vară-mea Nigrita, ca şi cum mi-ar fi ascultat gândurile, prinse să îngâne un cântec vechi. Cântecul pătrunse în mine ca o mireasmă tare, de pelin veşted, şi mă ameţi. Trecutul învie cu toate tristeţile lui, mi se înfăţişă şi mă copleşi. O mai auzisem cântând cântecul acela, demult, înainte de război, când, trăind trai pe vătrai, îmi câştigam viaţa aci, în oraş, slujind la Bănică Vurtejanu, la Mielu Guşă şi la toţi ceilalţi stăpâni cu care mă pricopsise soarta sau numai întâmplarea. Atunci, da, pe bună dreptate, cântecul îşi avusese faima lui! Dar acum, în întinsul, prăfuitul şi jalnicul târg în care mă reîntorsesem, poate că numai vară-mea Nigrita şi-l mai amintea şi-l mai cânta. Era prins cântecul de adolescenţa ei, pe care şi-o petrecuse muncind şi visând, oftând şi cântând şi acirând după un strop de bucurie, în birtul şi în curtea unchiului Tone. Birtul era şi atunci, ca şi acum, sărac. Curtea, îngustă şi lungă, era, şi atunci ca şi acum, umbrită de un singur măr zbârcit, căruia îi plesnise coaja şi i se uscaseră, în afară de două sau trei, ramurile răsucite şi scâlciate. Dând cu puţin mai înainte târcoale casei şi, după atâţia ani, văzând iarăşi mărul, mi se năzărise ca într-o nălucire că acolo, în mijlocul curţii, stă nemişcată o fată bătrână cu urechile clăpăuge şi cu gingiile ştirbe.                               Îmbătrânesc zidurile.                             Îmbătrânesc copacii.                             Îmbătrânesc bogaţii.                             Îmbătrânesc săracii.   Dacă vieţuieşti la sat, nu prea iei în seamă că arborii îmbătrânesc. Lângă cei vârstnici răsar alţii, şi an de an noii răsăriţi se înălţă în soare cu frunzişul proaspăt şi verde, cu tulpinile zvâcnind de sănătate. Arborii tineri acoperă cu frunzişul şi cu vigoarea lor bătrâneţea şi urâţenia celor din jur, pe care securea nu întârzie să-i doboare. Dar într-o curte de oraş dărăpănat, dărăpănată şi ea şi împrejmuită de ziduri mucede, coşcovite şi crăpate, cu tencuiala mâncată de ploi, cum era curtea unchiului Tone, un pom singur e mai frumos parcă, dacă e tânăr şi vânjos. Şi e grozav de neplăcut vederii după ce îmbătrâneşte şi se umple scoarţa de noduri, de umflături, de pleznituri şi de bube. Timpul, care lunecă într-una tolănit în sania lui cu tălpi de argint, se pregătea pe îndelete să aducă toamnă. Oraşul era năpădit de soare, ca şi câmpul fără hotare, acoperit de mirişti galbene şi de păduri uriaşe de porumb, pe care îl străbătusem la pas ca să ajung până aici, în pragul birtului economic al unchiului Tone. Dar, între atâtea ziduri răpănoase şi între atâtea acoperişuri de tablă mâncată de rugină şi de olane strâmbe, lumina soarelui părea ostenită şi ofilită faţă de lumina vie şi proaspătă care stăpânea şesurile de la zare la zare. Vară-mea Nigrita cânta încet, aproape şoptind:                               Şi-atunci a plecat la război                             Călin, cel mai tânăr băiat                             A plecat la război…   Războiul! Cu puţin timp în urmă, peste întregul pământ trecuse, cu tăvălugul lui de foc şi de moarte, războiul. Pe toţi care scăpasem ne chinuise, ne istovise, ne îmbătrânise. Ne păstrasem viaţa, însă rămăsesem mai goi de gânduri, mai abătuţi, mai seci de vlagă. Nu teama de moarte ne măcinase, ci mizeria, nesfârşita mizerie, cu foamea ei, cu păduchii ei, cu neliniştile ei, cu spaimele ei de mai rău. Ca să-şi adoarmă gândurile care-l sfredeleau, îl rodeau şi-l întunecau, unchiul Tone îşi umplu halba. Nu ştiu de ce, îmi veni să zâmbesc. Şi chiar zâmbii. Berea părea a fi rece. Gulerul halbei se umfla. Unchiul Tone duse halba la gură şi sorbi pe nerăsuflate. Cu dosul mâinii îşi şterse mustăţile pleoştite. Răcorit, se dezmetici, pogorî pe pământ, minţile i se reîntoarseră în birt, îşi luă seama şi îmi luă seama, şi după aceea îşi aduse aminte de vorbele pe care le schimbasem între noi. Mă întrebă domol: — Şi de mâncat unde te lăudai că ai de gând să mănânci? — Nu te îngrijora, unchiule. O să văd eu. O să mă descurc. Vorbii dulceag. Vorbii ca un năvleg. Crezu că încerc să-l înşel, că vreau să-mi bat joc de el. Sări în sus de parcă i-aş fi pus sare pe rană. Strigă: — Ce să vezi? Neisprăvitele! Derbedeule! O să-mi dai ocol bucătăriei în fiecare zi şi n-o să te laşi până n-o să şterpeleşti ceva. Nemâncatule! Cară-te! Cară-te, că de nu… Vară-mea Nigrita îşi sugrumă cântecul. Vastea se opri din scuturat. Mă îndemnă din ochi să plec. Îndemnul era bun. Însă nu plecai. Mă încăpăţânai să mai aştept un cuvânt. Un cuvânt omenesc. Îl aşteptai zadarnic. Unchiul Tone, ca ieşit din minţi, urlă: — N-auzi? Cară-te! Cară-te, că de nu… Ochii i se înviorară. Luciră. Scăpărară. Vărsară foc. Trecui peste istoveala care mă cuprinsese. Îmi adunai puterile şi izbutii să ies din încremenire. Plecai. După doi paşi, ajuns în prag, mă puse dracul să mă răsucesc pe călcâie şi să-i spun: — Mulţumesc, dragă unchiule. O să mă rog lui Dumnezeu să-ţi dea şi mai mult noroc decât ţi-a dat până acum. Nici n-apucai să închid bine gura, că halba pe care o ţinea unchiul Tone în mână zbură vâjâind pe lângă urechea mea şi se sfărâmă în mijlocul străzii. Fusese cât pe-aci să mă lovească în cap. Zâmbii. Şi-mi spusei: Mare baftă am avut! Era gata-gata să mă aleg cu capul spart. Numai atât îmi mai lipsea: să umblu bandajat, să se uite lumea la mine ca la un cal breaz-bârlc-breaz… Bucuros că scăpasem ieftin, îl înjurai de la obraz de grijanie şi de lumânare şi o zbughii. Unchi-meu ieşi după mine şi, din uşa birtului, îmi dădu cu ho şi-mi strigă: — Oarba!… Oarba după tine!… Uliţa era tot pustie. Nu găsii potrivit să mă opresc din mers, să mă întorc şi să-i răspund. Şontâc-şontâc, mă îndreptai către grădina publică, să mă odihnesc acolo la umbră, pe-o bancă. O! Voi, care citiţi aceste pagini! Păcat că nu cunoaşteţi oraşul de pe Vedea pe care mă străduiesc să vi-l evoc! Păcat mai ales că nu l-aţi cunoscut în anii în care mi-am pierdut eu tinereţea pe-acolo! Nu l-aţi fi uitat niciodată, aşa cum nu l-am uitat eu. După lungul şi greul război cu nemţii, îl găsisem tot acolo unde îl ştiusem. Numai oamenii mi se păreau a fi alţii. Cei pe care îi cunoşteam după faţă şi după nume mai îmbătrâniseră. Lângă ei însă mai veniseră de prin satele din preajmă alţii. Apoi, în locul celor care muriseră se mutaseră sub coastă şi dormeau acolo împăcaţi cu soarta, nemaizbuciumându-se pentru deverul lor, năpădiseră şi se statorniciseră la centru negustoraşii de pe la mahalale care, îndeletnicindu-se în anii războiului cu specula ori cu furtişagurile, prinseseră cheag.                               Este clopotul din limbă,                             lumea se schimbă.                             Clopotul tace,                             lumea tot se preface.   Fie că vrem, fie că nu vrem, fie că trăim vreme de pace ori vreme de război, timpul îşi continuă lucrarea lui, şi lumea, cât e ea de mare, se schimbă într-una. Numai cine are mintea ştirbă nu bagă de seamă. Mă mai schimbasem şi eu, şi nu puţin, de când plecasem din Ruşii-de-Vede pentru a-mi căuta prin alte ţinuturi ale pământului pâinea şi rostul trecuseră şi pe lângă mine, şi peste mine anii. Mă ciobiseră. Însă mă şi crescuseră. Devenisem un băieţandru înalt, subţire ca un şarpe şi slab scoabă. Obrajii, pe care uneori se scria tristeţea, iar alteori — numai umbra ei, tot galbeni şi plini de pecingini îmi rămăseseră. Şi se mai întâmplase ceva care mă mâhnea şi-mi întuneca inima: cu cât înaintam în vârstă, cu atât vechiul meu beteşug se înrăutăţea. Tot mai anevoie târam după mine piciorul lovit de boala care, cu ani în urmă, se năpustise asupra mea şi mă schilodise. Când vremea era frumoasă, trăiam zile şi nopţi în care mi se părea că piciorul beteag nici nu mai face parte din trupul meu. Îmi atârna de şold bleg şi rece, ca un lucru străin şi netrebnic. Îl simţeam ca al meu numai pe timp câinos. Atunci mă durea. Cu durerile cărnii şi ale oaselor, însă, mă obişnuisem ca sacul cu peticul. Nu le mai luam în seamă decât atunci când erau deosebit de adânci. Altfel, eram în stare să tai lemne, să sap, să car saci, să bat cu ciocanul, să scriu, să citesc, să predau lecţii ori să învăţ fără să mă sinchisesc prea mult de ele. Soarta mă însemnase cu semn greu. Trebuia deci să port prin lume până la sfârşit semnul blestemat, ba chiar să mă bucur că scăpasem destul de ieftin din încercare, cu pierderea, pe jumătate numai, a unui singur picior. Mergând încet pe lângă zidurile coşcovite ale prăvăliilor de pe Strada Mare, trecui şi pe lângă dugheana “La înger”. Îmi adusei aminte, nu fără amărăciune, că altădată slugărisem câteva luni şi în această prăvălie mucedă, în care se vindeau, pe bani gheaţă ori pe datorie, lumânări şi tămâie, încălţăminte cu tălpi de mucava, chimbrică, straie prost croite şi rău cusute pentru morţi şi sicrie pentru răposaţii de toate vârstele. Acum, în ceea ce privea îmbrăcămintea, moda se schimbase. Hainele sărăcuţe pentru morţi aveau şi ele altă croială. Alte fasoane aveau ghetele şi pantofii. Numai sicriele îşi păstraseră vechea lor formă: lungi, înguste la picioare şi largi spre umeri, cu capacul uşor boltit. Râsei ca prostul, de unul singur. Aveam, de când mă ştiam, acest urât obicei. Omul, care atâta timp cât trăieşte se zbate şi se lăcomeşte de parcă nu i-ar ajunge întregul pământ, o dată mort, se mulţumeşte să stea o veşnicie între patru biete scânduri! — Darie! Ai început să baţi câmpii!... — Să-mi fie cu iertare… Nu mă mai gândii la nimic. Mă uitai la firma domnului Mielu Guşă, spânzurată la vedere, deasupra uşii, şi observai că era aceeaşi. Pesemne că jupânul nu socotise că a sunat ceasul s-o înnoiască. În vremea în care eu nu mai trecusem pe aici, îngerului zugrăvit cu iscusinţă pe tabla de tinichea îi căzuseră aripile. Acum, acest mesager al Domnului nostru Savaoth — plin e cerul şi pământul de mărirea lui — mai păstra, agăţate de umeri, doar flendurile pelerinei. Vopseaua albă cu care fuseseră scrise cândva cuvintele La înger o rosese şi-o ştersese ploaia. Se mai desluşeau însă câteva litere răzleţe: …a… nger… N-avea niciun haz să ţin în mine supărarea pricinuită de neplăcuta întâlnire cu unchiul Tone. Mă străduii deci s-o lepăd în drum şi să uit cât mai repede tot ceea ce păţisem. Încercai să cuget asupra lui Mielu Guşă şi-mi trecu prin cap că fostul meu stăpân ar fi trebuit să dea jos firma şi s-o trimită la reparat. Cheltuiala negustoraşului ar fi fost neînsemnată, iar folosul — mare. Un înger, chiar pictat, dacă-şi pierde aripile nu mal are niciun chichirez. O firmă scâlciată, cu litere şterse, alungă cumpărătorii. Fiecare, văzând-o, îşi spune! “Negustor pârlit. Nenorocos. Păgubos. Nici firmă n-are ca lumea, darmite marfă…” Îmi amintii că în oraş se afla un pictor de firme, înainte de război, când mai trăisem eu pe aici, pătimind multe şi îndurând destule, îmi încrucişasem deseori paşii cu ai lui. Era tânăr şi zvelt pe vremea aceea. Abia se întorsese de prin străinătăţi. Războiul, care înecase lumea în fum şi-n sânge şi-o prăpădise în parte, îl silise să se întoarcă. Purta pictorul lavalieră neagră şi pălărie cu gardini mari. Şi mustaţă subţire, lipită pe buza de sus, purta. Fetele din târg, de familie, care trecuseră prin pensioane, când îl vedeau se chiorau după el. — Pictorul… — O raritate a oraşului… — Cum îi cheamă? — Caba. — Nu e urât. — De urât nu e urât. Se spune că nici prost n-ar fi. Dar… — Dar ce? — N-are după ce bea apă. — E talentat. — Mai bine-ar avea o moşioară. Cu talentul… — Ştiu. Se moare de foame. După câte pricepusem, năzuise şi, după cum auzisem, mai năzuia încă să ajungă un artist faimos. Mie unuia îmi plăcea. Numai cu lavaliera şi cu pălăria lui ciudată nu mă împăcăm. Pe atunci, puţin a lipsit să ne cunoaştem. Locuia pe una din ulicioarele de pe lângă cimitir, unde totdeauna mirosea dulceag, a mort proaspăt, într-o casă cu acoperiş ţuguiat. Pe înserate, se vântura de unul singur, îngândurat, prin centrul târgului. Îşi ridica ochii şi zâmbea de câte ori trecea pe lângă statuia generalului Mantu. O găsea, fără îndoială, de prost gust. Mulţi, vorbind despre el, îl luau în râs. — Domnul Caba, mâzgăliciul. — N-aş da pe el nici două cepe degerate. — Umblă cu capul în nori. — Visează cai verzi pe pereţi. Nu trecuse mult, şi prăfuitul târg se obişnuise şi cu tânărul pictor. Retras în coliba din apropierea cimitirului, Caba zugrăvea sărăcăcioase privelişti, picta copii mucoşi, ochioşi şi zdrenţăroşi, creiona ţărani flămânzi, desena milogi şi măturători, spălătorese trase şi palide, şi ofticoase fete de stradă, stâlpi de cafenele şi ţigăncuşe zvelte; în sfârşit, cam tot ce alcătuia scursura şi drojdia oraşului. O dată s-a apucat şi a schiţat în cărbune nişte ţărani, presupuşi a fi hoţi de cai, pe care îi văzuse purtaţi în lanţuri pe străzi de către jandarmi chipeşi. Poliţiştii l-au ridicat noaptea de acasă, l-au dus într-un beci, l-au bătut măr, l-au stâlcit aproape, şi i-au dat drumul cu povaţa: — Să-ţi vâri minţile-n cap. Aşa ceva nu se fotografiază şi nu se desenează. — Am desenat ce-am văzut. — Nu trebuie să desenezi tot ce vezi. Auzi? — Aud, domnule. Aud, deşi îmi vâjâie urechile. Atunci mi-am dat pentru întâia oară seama că un artist, chiar dacă trăieşte într-un târg janghinos şi răpănos ca Ruşii-de-Vede, vrea să ajungă să fie cunoscut. Caba era şi el dornic de glorie, ţinea să fie şi el admirat. Din aceste pricini îşi expunea din când în când lucrările în vitrina librăriei, unde vindea cărţi de şcoală, tăbliţe şi condeie, creioane şi penare prietenul meu mai în vârstă, nenea Papagal. Nimeni nu se oprea să le privească, nici măcar gunoierii ori haimanalele, şi nimeni în tot oraşul acela, în care bogaţii se numărau cu sutele, nu se gândea să i le cumpere. Zăceau acolo cu săptămânile. Le scorojea şi le decolora soarele. Nenea Papagal îl chema pe Caba. — Am nevoie de vitrină, pictorule, ne-au sosit mărfuri noi. Caba îşi aduna cartoanele, le învăluia într-un jurnal, te ducea acasă. Se spunea că după ce le păstrează o vreme le rupe în bucăţi şi aprinde focul cu ele. Mai pe urmă, când au socotit că pictorului i-a ajuns cuţitul la os şi i-a căzut nasul, negustorii şi negustoraşii ruşani l-au chemat şi i-au comandat firme. Caba nu s-a arătat om năzuros. Le-a primit. Pentru că                               gură de om,                             gură de câine                             cere pâine.   Când a început să lucreze firme, ruşinându-se poate, nu-şi scria numele pe ele. După un timp însă, i s-o fi părut că totuşi munca mâinilor lui nu trebuie să rămână anonimă. Semna firmele pe care le lucra, cu iniţiale. A sfârşit prin a le iscăli cu numele întreg: Dimu Caba. După ce în toamna lui 1916, scârbindu-mi-se şi de oraş, şi de orăşeni, îl părăsisem, auzisem de la ruşanii pe care-i întâlnisem întâmplător prin alte părţi ale judeţului că pictorul de firme fusese lovit de o urâcioasă boală de ochi şi că era pe cale să ajungă orb buştean. Ştirea, pe care nu aveam cum să aflu dacă era sau nu adevărată, mă mohorâse. Să fi văzut o dată lumea cu frumuseţile şi cu minunăţiile ei, cu de-alde jupân Mielu Guşă şi cu de-alde jupân Moţatu, cu de-alde jupân Bănică Vurtejanu şi cu de-alde domnul Stănică Paleacu, avocatul devenit acum stăpânul oraşului, cu de-alde domnul Mitiţă Bârcă şi Colţan, cu de-alde nu mai ştiu cine şi cu de-alde unchi-meu Tone, şi apoi să n-o mai poţi năzări nici măcar ca prin ceaţă, era, într-adevăr, o mare nenorocire, poate cea mai mare… Acum umblam iarăşi, ca odinioară, şontorog şi lălâu prin târgul de pe Vedea şi poate că multe alte întâmplări mai vechi sau mai noi mi s-ar mai fi vânturat prin cap dacă n-aş fi dat cu ochii de unul dintre foştii mei stăpâni, de jupân Mielu Guşă, chiar de jupân Mielu Guşă, căruia nu-i duceam câtuşi de puţin dorul. Sta, păcătosul, tolănit la soare pe banca de sub firma cioantă. Era tăbăcit rău de bătrâneţe, şi de mai mult de-o săptămână uitase să se radă. Barba i-o năpădiseră firele albe. Ochii îi adormiseră parcă şi i se afundaseră în cap. Ajunsei în dreptul lui şi-mi scosei pălăria. — Bună ziua, jupân Mielule… — Bună… Îşi ridică spre mine privirile. Apoi şi le lăsă repede. Nu semănăm a muşteriu. De văzut, parcă nu mă văzuse niciodată. Nu-i purtai pică pentru că nu mă recunoscuse. Mai ţinuse la casă şi la prăvălie şi alte slugi vremelnice. Îl părăsii de îndată şi, bălăbănindu-mă de parcă aş fi fost beat, mă târâi mai departe prin zăpuşeala după-amiezii. Ajunsei la librăria “Cartea şi condeiul”. Mă oprii. Cercetai vitrina, barem să descopăr cărţi neştiute, noutăţi. Nu găsii nimic vrednic de citit şi nici măcar de răsfoit, îl întrebai pe un băieţandru care trândăvea în prag şi căsca dacă-mi îngăduie să intru în prăvălie. — Ce vrei să cumperi? — Nimic. — Atunci, poate vrei să cauţi vechituri prin rafturi, — Nici atât. Altceva aş dori: să schimb câteva cuvinte cu nenea Papagal, pe care nu l-am văzut cam de multişor. Băieţandru cu mustaţă răsucită la vârfuri mă privi mirat, de parcă tocmai atunci aş fi pogorât cu hârzobul din cer. — Dar pe ce lume trăieşti dumneata? — Pe lumea asta. Cel puţin aşa cred. — Şi vrei să vorbeşti cu nen-tău Papagal? — De ce să nu vreau? Altădată am vorbit ceasuri întregi cu el. — În acest caz, scumpule, întâi trebuie să aştepţi până ţi-or creşte aripi. Pe urmă să-ţi dai osteneala să zbori până la poarta raiului. Zicând acestea, băieţandrul se uită la mine. Se minună că nu mă supăr? Soarele după-amiezii îneca oraşul în lumină. Mă gâtuia zăpuşeala. Pe lângă zidul librăriei “Cartea şi condeiul” mişunau furnici. Erau nişte furnici mari, negre, lucioase. — Când a murit nenea Papagal? — De mult. În timpul războiului. În chiar ziua când au venit nemţii dinspre Olt şi-au ocupat oraşul… — De moarte bună a murit? — Împuşcat. Plecai. Mă plimbai. Nu ştiui cum trece timpul. Dar timpul trecu. Seara căzu fumurie peste oraş, mă privi în ochi şi-mi surâse. Până să apuc eu să-i răspund, se puse pe treabă. Suflând cu grăbire printre buze, alungă amurgul şi îi luă locul. Cum altceva mai bun de făcut nu aveam, îi luai seama. Era o seară caldă şi apăsătoare, înstelată şi străvezie.                               De unde vine seara,                             cu întunericul ei străveziu,                             vestind groasa smoală a nopţii?                             Poate că vine,                             ca şi vântul,                 de dincolo de marginile pământului                 Poale că vine mai de aproape,                             din câmpuri.                             Poate că vine                             din pădurea de peste râu,                             ca o ciudată pasăre                             cu mii şi mii de aripi.                             Poate că vine de pretutindeni                             şi de nicăieri.                             Poate că vine de acolo                             de unde vine moartea…   Buzele cu care rostii încet această litanie, umflate şi crăpate, se lipiră una de alta şi nu mă mai ascultară. Nu mai voiră să şoptească niciun cuvânt… Mă apucai iarăşi să hoinăresc. Strecurându-mă pe lângă garduri acoperite de frunziş ori de zorele, dincolo de care se aflau grădini cu miros ascuţit de busuioc, trecui din uliţă în uliţă şi ajunsei la grădina publică. Aci, mă plimbai ostenit mort pe sub copacii drepţi, groşi şi înalţi până se aprinseră luminile mărunte şi rare ale felinarelor. Văzduhul fumuriu şi plin de umbre sta neclintit. Căldura rămăsese tot înăbuşitoare. Râvnii să mă aşez pe o bancă, să-mi trag sufletul, să-mi scot gheata care mă strângea şi mă rodea. Mi-o luaseră mulţi alţii înainte. Pe bănci nu se afla niciun locşor gol. De atâta umblet, oasele îmi intraseră unul într-altul şi mă dureau. Dorii cu ardoare să mă întind undeva, să mă odihnesc, să se usuce sudoarea care-mi năclăise trupul, să mai prind puteri. Dar unde? Pe iarba dintre copaci nu era îngăduit nici să calci, nici să te aşezi. Vardiştii îmbrăcaţi în cafeniu vegheau ca legea să fie respectată. Moleşit şi zăpăcit cum eram, nu doream decât atât: să mă întind în iarbă, să trândăvesc un timp, pe urmă să mă ridic şi să plec încotro m-or purta paşii. Grădina publică din Ruşii-de-Vede nu avea niciun boschet în care, ferindu-mă de ochii ascuţiţi ai vardiştilor, să mă aciuiez. Numai copaci înalţi şi drepţi avea, iar copacii îşi înălţau nepăsători vârfurile mlădioase în aerul cald, vâscos şi apăsător de seară. Nu ştiu cum se făcu, dar dintr-o dată parcă mă apucă strechea. Nu-mi mai plăcură umbrele parcului. Nici puţina lui răcoare nu-mi mai plăcu. Plin şi îngreunat de sila mâzgoasă pe care mi-o arunca în cârcă cu nedorit belşug sleiala trupului, bălăbănindu-mă şi ţinându-mă de garduri, mă reîntorsei în târgul pleoştit peste care acum devenise stăpână deplină înstelata noapte. Mă strecurai iarăşi, cu gândurile vraişte, pe lângă fereastra birtului economic al unchiului Tone. Nu-i mai purtam nicio supărare birtaşului. Mă înjurase. Aruncase cu halba în mine. Amândouă aceste fapte erau adevărate. Însă unchi-meu mă înjurase pe mine, fiindcă se săturase tot înjurându-şi zadarnic nenorocul. Nu mie vrusese să-mi spargă capul cu halba, ci ghinionului, care, de o viaţă, se ţinuse scai de capul lui. Bietul unchi-meu! Dacă mi-ar fi stat în puteri l-aş fi încărcat cu aur şi cu fericire. Paşii mi se opriră. Mă sprijinii de zid şi, fără să vreau, aruncai o privire înăuntru. O zării la tejghea pe vară-mea Nigrita. Acum avea obrazul vesel şi mai frumos ca oricând. Se schimbase macazul! Birtul economic era aproape plin. Muşteriii gălăgioşi mâncau şi beau. Într-un colţ, doi lăutari tuciurii scârţâiau viori. Al treilea îngâna:                               Baba mea are măsele,                             sele, sele, sele…                             Fără şapte n-are opt,                             opt, opt, opt…   Vară-mea Nigrita mă văzu. Îmi făcu semn să intru. Mă înviorai. Mă prefăcui că mă bucur. Peste o clipă mă pomenii că mă bucur de-a binelea. În birt — fum! Fum acru! Miros de mititei! Miros de friptură de vacă şi de friptură de porc! Miros de ciorbă de varză! Miros de pâine proaspătă! Miros de ţuică, de vin, de bere, de secărică! Auzii grătarul sfârâind ademenitor în bucătărie. Mă ţinui tare, ca să nu ameţesc şi să cad de-a berbeleacul. — Darie, treci dincolo. O să aibe Vastea grijă de tine. — Dar iubitul meu unchi? — Tata? A băut şi-a-ntins-o la Chiriachiţa. Nu ştiam cine e Chiriachiţa. Îi auzeam pentru întâia oară numele. Zorit cum eram, n-avusei timp s-o întreb pe vară-mea ca să aflu. Zisei: — Dacă se-ntoarce şi mă găseşte la bucătărie, iese iarăşi scandal. — Când se duce la Chiriachiţa întârzie. Totuşi, mănâncă repede şi pleacă prin curte. — Mulţumesc. Ai rămas tot cum te ştiam. Bună. Îmi zâmbi. Zâmbetul ei mă satură pe jumătate. — Sângele apă nu se face, dadă Nigrita. — Uneori se face, Darie, apă sălcie se face uneori. Puţina bucurie care-mi licărise în inimă se stinse. Nu-mi plăcea să trăiesc din pomana oamenilor, chiar dacă oamenii care mă miluiau îmi erau neamuri. Îmi stăpânii greaţa care mă podidise, urcai câteva trepte şi pătrunsei, ca un câine plouat, în bucătărie. Acolo se aflau în plină treabă vară-mea Vastea şi o femeie bătrână, groasă, pe care n-o mai văzusem. Întorcea, când pe o parte, când pe alta, mititeii şi hălcile de carne puse la fript. Înţelesei că e grataragioaica. Vară-mea Vastea, care şi ea se temea de unchiul Tone, luă la repezeală dintr-o tigaie care sfârâia o bucată mare de peste prăjit şi o înfăşură într-un jurnal. Mi-o întinse. Îmi mai dădu şi un codru voinic de pâine neagră. Înainte de a apuca să-mi rostesc mulţumirea, vară-mea mă rugă: — Du-te, Darie. Dacă te prinde tata cu mâncarea la tine, ţi-o ia. Iar pe mine… Pe mine mă omoară. Mă simţii umilit şi înjosit. Nu era nimic de capul meu. Avea oricine dreptul să se uite la mine ca la un netrebnic. Cu aprigă ură îmi urâi trupul schilav şi scălâmb, care ostenea lesne şi-mi cerea cu stăruinţă să-l hrănesc şi să-l păstrez, mai departe, viu. De ce eram oare osândit să rămân mereu robul cărnii mele, robul măruntaielor mele dezgustătoare, robul oaselor mele cu puţină măduvă?                               Dacă aş fi izbutit să mă lepăd de trup                             ca de o covârşitoare şi inutilă povară                             şi totuşi                             să trăiesc,                             să trăiesc!                             Să fiu umbră,                             dar să văd,                             să aud.                             Umbră să ţiu,                             dar să gândesc.                             Şi glas de tunet să am,                             glas de vioară să am…   Murmurând şi alte cuvinte, care nu mai aveau înţeles şi care nu se mai legau între ele, ieşii în stradă cu pachetul unsuros şi fierbinte în mână. Străveziul înserării prelungi se destrămase şi se topise. Peste oraş, peste câmpuri, peste lume, se lăsase, deplină şi mângâietoare, noaptea. Tremurând încă, mă ghemuii în mine şi, mergând pe lângă ziduri, o apucai spre gară. Când treceam prin apropierea câte unui felinar, băgam de seamă că umbra legată de picioarele mele mă urma cu credinţă. Nu era chip să scap de ea. În cale, trecui târâş-grăpiş pe lângă cârciumi deschise, care duhneau a băutură de te trăsneau, şi pe lângă cafenele luminate,  în care se jucau concine şi barbut pe bani gheaţă. Trecui şi pe lângă o ispititoare ulicioară lăturalnică. Aici se sprijineau una de alta noile case cu fete ale târgului, dintre care cea mai vestită era aceea ţinută de o bucovineancă groasă ca o putină, pe care o chema Aspazia Harnik. Răvăşit, tulburat şi învălmăşit, cu gura acră şi cu sufletul şi mai acru, ajunsei la gară. Sala de aşteptare, aproape goală, era murdară şi mirosea greu, a lignit. Îmi adusei aminte că sunt ostenit. Cămaşa îmi era leoarcă de sudoare. Gheata din piciorul beteag mă strângea. O scosei şi mă aşezai pe o bancă. Mă podidi foamea şi mă apucai să înghit hulpav mâncarea pe care mi-o aruncase ca unui milog vară-mea Vastea.
Jocul cu moartea de Zaharia Stancu Acţiunea acestei cărţi se petrece în toamna anului 1917, când o mare parte a României şi aproape toate ţările din Peninsula Balcanică se aflau cotropite de armatele imperiale germano-austriece.     Căzusem în plasa poliţiei laolaltă cu alţi coate-goale. Mă ţinuseră închis într-un beci întunecos. Nu mă bătuseră. Nu-mi luaseră banii. Nu-mi luaseră nici măcar cuţitul cu teacă de care eram obişnuit să nu mă despart niciodată. După trei zile şi trei nopţi fuseserăm daţi în seama nemţilor. Acum… Acum era bine. Scăpasem de umezeala şi de şobolanii beciului. Îmi venea să fluier de bucurie, însă nu fluieram. Tăceam. Şi, tăcând, mergeam alături de ceilalţi arestaţi, în cârd, între baionete. Nu ştiam unde o să ajung. Dar parcă ştii vreodată când pleci la drum unde o să ajungi? Un flăcău de la noi din Omida, Axente Ursu Găman, plecase într-o duminică dimineaţa călare pe calul lui costeliv şi pintenog la Caravaneţi, un sat pe jumătate bulgăresc, pe Călmăţui în sus, să stea de vorbă cu o fetişcană oacheşă, Petca Vancu Vene, cu care voia să se însoare. Călărea cu gându-n dorul lelii. După ce trecuse de Stănicuţ, a ţâşnit din lanurile de ovăz un iepure dolofan, gălbui, şi i-a tăiat calea. Pintenogul, sperios, a sărit pe neaşteptate în lături. Axentie Ursu Găman a căzut şi şi-a frânt gâtul. În loc să ajungă la Caravaneţi să stea de vorbă cu fetişcana şi să se tocmească cu socrii pentru zestre, a ajuns sub pământ, în cimitirul din satul nostru. De atunci şi până azi, în fiecare zi cu soare, îşi aruncă umbra peste mormântul lui bisericuţa de lemn, înlăuntrul căreia stau nemişcaţi în icoane sfinţii cu ochii scoşi de moaşă-mea Dioaica, vrăjitoarea care le descânta oamenilor de dragoste şi de urât, de lingoare ori de năjit. Eu, unul, nicio pricină nu aveam să cred că mă pândeşte moartea, însă îmi dădeam îndeajuns seama că, în împrejurările acelea, nici binele nu se înghesuia să mă aştepte. Călcam cu sfială pe pietrele colţuroase ale trotuarului. Mi se prăpădiseră de mult ghetele cu care sosisem în vară la Bucureşti şi altele nu avusesem cu ce să-mi cumpăr. Umblam iarăşi ca la noi acasă, la Omida, desculţ. Mai umblau şi alţii desculţi în oraşul de scaun. De cei care umblau ca şi mine, desculţi şi zdrenţuiţi, nu aveam de ce mă ruşina. Eram de-o teapă. Iar de ceilalţi!… De ceilalţi nici că-mi păsa. Nu-i cunoşteam. Nici ei pe mine nu mă cunoşteau. Şi apoi, ce eram eu pentru multa lume a Bucureştilor? Un pui de bogdaproste! Piciorul beteag îşi dădu în petic. Începu să mă supere. Unghiile rupte, degetele pe care nu le puteam mişca şi cu care mă loveam mereu de tăioasele pietre mă dureau. Uneori simţeam durerea cum îmi străbate întregul trup, de jos în sus, şi se opreşte ca un cui înroşit în foc sub frunte, între ochi. Scrâşneam din dinţi, apoi încleştam fălcile şi tăceam. — Te-ai lovit? — Da. — Te doare? Mă durea. N-avea însă niciun rost s-o spun altuia. Râsei şi răspunsei: — Nu. Nu mă doare. — Al dracului om. — Al dracului. Eram douăzeci şi trei de oameni în cârd. Unii slinoşi, rupţi şi desculţi ca mine. Alţii tot slinoşi, peticiţi, însă încălţaţi. Adunătură. Golani. Derbedei. Lepădături. — Cum te cheamă, mă şchiopule? — Darie. — Şi mai cum? — Atât nu-ţi ajunge? — Ba-mi ajunge. — Atunci ce mai vrei? Băietanul înalt şi spelb începu să râdă. Râdea cu gura până la urechi. Avea dinţii mari şi galbeni. Dinţi mari purtam şi eu în gură, ba chiar prea mari. De aceea la noi în sat mă şi porecliseră, de cum învăţasem să umblu şi să ies în uliţă, Dinţosul. Cu toate că fumam ca un şarpe, îmi păstram dinţii albi ca zăpada. Mi-i spălam în fiecare dimineaţă cu apă şi mi-i frecam cu degetul muiat în cenuşă. — Da. Pentru gunoaie ca noi, ajunge un singur nume. — De ce crezi că suntem gunoaie? Suntem oameni. Oameni ca oricare alţii. — Oameni! Nu vezi cum ne duc din urmă? Ca pe vite. Numai noi doi vorbeam. În şoaptă vorbeam. Ceilalţi mergeau tăcuţi, bălăbănindu-se, cu capetele în pământ, trişti şi abătuţi, ca după mort. Ziua se afla în asfinţit. Era o toamnă de aur. Castanii de pe marginea bulevardului începuseră a prinde rugină. Cum mă agăţaseră vardiştii? Simplu. Puseseră mâna pe mine în colţ, acolo unde bulevardul se întretaie cu Calea Moşilor. Dracul, care mereu îşi vâra coada în treburile mele, mă îndemnase şi mă împinsese să ies din casă. În chiţimia mea din fundătura Buzeşti, unde târomeam mai mult bolnav decât sănătos, mă pomenisem cu o zi mai înainte cu Mânzulica. — În sfârşit, ţi-am descoperit culcuşul… Mă încruntasem. — Nu te bucuri? — Mă bucur. — Dacă te bucuri, de ce te uiţi la mine ponciş? — Cine ţi-a spus unde stau? — Unul mic şi ghebos. — Teică… Teică Dumbravă… — Da. Mi se pare că aşa îl cheamă, Teică… Am poftit-o să stea pe scaun şi am lăsat uşa deschisă, să intre lumină în odaie. Chiţimia nu avea fereastră. Mânzulica s-a uitat un timp la mine. Pe urmă mi-a spus: — Te-ai jigărit şi te-ai jerpelit rău de tot. Te-ai şi gălbejit. Nu-ţi prieşte oraşul. — O să-mi priască. — Poate. Deocamdată însă nu se vede. Motanul chior al gazdei venise, se aşezase pe prag şi se apucase să toarcă. — Dac-ai şti!… — Ce să ştiu? — De câte ori îşi aduce aminte de tine domnul Jean, te înjură de anafură. — În lipsă, poate să mă şi bată. — Se lăuda că o să-ţi frângă oasele când o să te prindă. Eu i-am spus: „A plecat, domnule Jean. S-a întors la el acasă, la ţară.” Nu mă crede. Am întrebat-o: — I s-a vindecat nasul domnului Jean? Mânzulica a râs: — I s-a vindecat. Dar n-a uitat. Grozav l-ai pleznit! Şi mi se pare o singură dată. — Nu. De două ori. — Pe urmă ai fugit. — Am fugit. — Fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă. Ce-au mai râs duduile de domnul Jean… — „Ţi-a venit de hac, Jeane.” – „De, duduilor, s-a întâmplat.” Boierul însă… — A venit Arizan la Bucureşti? — La trei zile după ce ai plecat tu. L-au adus nişte ofiţeri nemţi cu maşina. Şi-a aranjat treburile şi-a plecat îndărăt. Lasă, că-ţi spun eu totul cum a fost. Am avut zaiafet mare. — Spune-mi. — Nu. Nu acum. — Dar când? — Mâine. Vreau să ne întâlnim spre seară, pe Moşilor, în colţ, să mergem la cinema American. Rulează Judex. Curtea era pustie. Umbra salcâmilor scorojiţi de soare se lungea. Băbătia care-mi era gazdă plecase prin vecini. Nu s-auzea ţipenie de om prin apropiere. Mânzulica zise: — Mă supără pisoiul ăsta chior. — De ce te supără? Toarce liniştit. — Mă supără pentru că mi se pare că seamănă la chip cu Bulibaşa de la Clocociov. După ce-ai plecat tu de acolo, m-a bătut de câteva ori cu harapnicul. Uneori îl visez noaptea şi mă trezesc ţipând. Doamne, Doamne, de ce l-oi fi visând mereu pe Bulibaşa? Aş vrea când dorm să visez altfel de visuri. Tu ce visezi când dormi? Nu-i răspunsesem. N-aveam nicio poftă să-i povestesc ţigăncuşii visele mele. Mă uitasem la ea. Mă uitasem. Atât. Purta o fustă largă, albastră, încreţită pe şoldurile subţiri. Bluza era albă. Tulpanul galben, înflorat cu roşu. După urechea dreaptă îşi aninase un fir de busuioc. Avea picioarele goale. S-a ridicat de pe scaun şi a dat o lovitură motanului. Motanul, trezit, a zbughit-o ca o săgeată. Ţigăncuşa a închis uşa. Dintr-odată în odaie s-a făcut întuneric. — Au! — Şchiopule, iar te-ai lovit la picior. Unde ţi-e gândul? Calci în bobote. — Eu ştiu unde mi-o mai fi şi mie gândul? Nu ştiu. — O să dai în gropi, dacă umbli cu gândul pe altă lume. — O să dau. Dar e mai bine pe lumea aceea pe unde umblu eu cu gândul, decât pe aici. — Zăpăcitule. Mânzulica mă muşcase de gură. — Ai gura amară, Şchiopule. — Amară. De ce te-ai apucat s-o muşti? — Zambila îmi spusese că e dulce. — Poate că atunci, acolo sus, pe deal, la arman, era. Gândul mi se frânse. Mă uitai în dreapta. Mă uitai în stânga. Nici urmă de oraş. Bucureştii rămăseseră în urmă. Nu-i mai auzeam zumzetul. Acum auzeam numai zupăiturile picioarelor noastre prin pulberea adâncă a drumului. Cârdul nostru jalnic mergea pe mijlocul unei şosele. Şoseaua era plină de gropi şi de hârtoape. Uneori mi se îngropau picioarele în praf, ca-ntr-o zăpadă alburie şi caldă. Într-o parte şi în alta a şoselei se întindeau până la marginea zării mirişti uscate. Undeva se vedea o covercă în mijlocul unei bostănării. — Mi s-a uscat gura. Ţie nu? — Mi s-a uscat şi mie. E cald. — Ne-ar prinde bine un pepene galben. — Nu ne-ar strica nicio lubeniţă. Una voinică, lunguiaţă, miezoasă, cu dungi negre pe burtă. Soldaţii nemţi, copleşiţi şi ei de căldură şi de osteneală, abia se târau pe lângă noi, târşindu-şi prin praful şoselei bocancii grei, care de mult îşi pierduseră lustrul. — Dar încotro ne-or fi ducând ăştia? — Ai orbu găinilor de nu vezi? La gara Obor. — Unde e gara? — Uite-o colo, în faţă. Mai avem niţeluş şi ajungem la ea. — N-am fost niciodată prin aceste părţi din preajma oraşului. N-am apucat să cunosc încă bine nici oraşul. — O să-l cunoşti. N-o să fugă. Oraşele rămân acolo unde sunt. Întorsei capul şi mă uitai îndărăt. De departe, Bucureştii părea un oraş mărunt, culcat parcă pe brânci sub o mare pădure de sălcii, de plopi, de salcâmi. Asfinţitul se lăsase roşcovan peste oraş şi peste câmpurile goale, dezolate şi dezolante, din jur. Cerul era încă limpede ca sticla, albăstrimea şi-o pierduse. Către scăpătat, bătea în roşu. Deasupra noastră căpătase o culoare fumurie. Plină de îndoială, neştiind ce s-o fi petrecut cu mine, şi din această pricină înjurându-mă, Mânzulica, tocmai în acest ceas al serii, mă aştepta pe bulevard, cum ne înţelesesem. Avea să mă aştepte mult şi bine. Mult şi bine avea să mă mai aştepte Mânzulica. Ocolirăm clădirea veche şi dărăpănată a gării şi soldaţii nemţi ne împinseră din urmă peste liniile de cale ferată, către nişte magazii acoperite cu ţiglă şi cu tencuiala galbenă, crăpată şi pe alocuri căzută. Acolo, pe o linie moartă, cu bălării mari crescute pe lângă şini şi printre şini, ni s-a arătat un vagon de marfă care avea uşile deschise şi duşumeaua acoperită cu un strat gros de paie. Vardistul, care îi însoţea pe nemţi, ne îndemnă: — Hai! Urcaţi-vă! O să vă încuiem pe dinafară. La noapte o să dormiţi aici, în vagon, pe moale. Ne mai lua şi peste picior! Un bărbat între două vârste, care purta pantofi galbeni, sparţi, pantaloni cadrilaţi, o hăinuţă scurtă în talie, roşcată, şi gambetă cafenie, dată pe ceafă, îl întrebă pe vardist cu un glas piţigăiat: — Şi dacă ne vine să ne… Ce facem, şefule? — Vă deşertaţi şi voi, ca vitele, în vagon. — Şi până când o să rămânem zălogiţi aici? — Până mâine dimineaţă. — Şi pe urmă? — Pe urmă… Zău că nu mai ştiu, Diplomatule. Comandatura germană ne-a cerut să-i punem la dispoziţie, urgent, douăzeci de bărbaţi. Iaca. I-am pescuit de pe unde s-a nimerit douăzeci şi trei. Ne-am gândit că nu strică să fie câţiva în plus. S-ar putea întâmpla ca unul, doi, dintre voi, să dea ortul popii pe drum. — Pe care drum, şefuleţule? Pe care drum? — Nu ştiu, Diplomatule, zău că nu ştiu. Soldaţii germani, plictisiţi de acest lung şir de vorbe, ne făcură semn să ne suim repede în vagon. Trebuia să-i ascultăm. Nu aveam încotro. Îi ascultarăm. Ne agăţarăm de marginile uşilor şi, o dată ajunşi în vagon, ne aciuarăm fiecare în câte un locşor, să ne întindem în voie şi să ne petrecem noaptea dormind, dacă se va putea să adormim. Băiatul înalt şi spelb, cu mustaţa abia mijită şi care era cel puţin cu două capete mai înalt decât mine, mă strigă: — Mă, ăla şchiopu, vino aici lângă mine, în colţ. M-am dus lângă el. — Tu cunoşti pe careva dintre ăştia? — Ferească Dumnezeu! — Nici eu. — Ai ceva la tine? — Ce anume? — Ceva de preţ. De pildă, gologani? — Cred că am vreo treizeci de lei. — Şi altceva? — Un cuţit de care nu mă despart niciodată. — Gologanii sunt buni. E bun şi cuţitul. Trebuie păstrat. Să încercăm să dormim aici, mai la o parte, mai la fereală. Nu poţi să ştii ce ţi se întâmplă, când eşti pus aşa, pe neaşteptate, să dormi laolaltă cu oameni pe care nu-i cunoşti. Pe mine, crede-mă, şchiopule, poţi să te bizui. În orice împrejurare poţi să te bizui. — Crezi că or să ne trimită departe de Bucureşti? — Fără-ndoială. Altfel de ce naiba ne-ar fi adus aici la gară şi ne-ar fi zăvorât într-un vagon? De închis, dacă voiau să ne ţină închişi, ar fi putut să ne închidă fie la poliţie, fie într-unul din aresturile Comandaturii. E plin oraşul de aresturi ale Comandaturii. Tăceam. Nu mă gândeam la nimic. Tăceam. Spelbul mă iscodi: — Spune-mi adevărat, ţi-e teamă? — De ce să-mi fie teamă? O viaţă are omul. Şi cu-a morţii două. — Să lăsăm viaţa morţilor. Aia nu e viaţă. Nici mie nu mi-e teamă. Presupun că or să ne ducă undeva, unde şi-a-nţărcat dracu copiii. Şi-or să ne pună la muncă silită. Au mare nevoie nemţii de mână de muncă. — Aşa crezi? — Cred. Mi s-a mai întâmplat să mă ia aşa, de pe stradă, cu arcanul şi să mă ducă la muncă silită. De câte ori m-au dus, după o zi, două, am izbutit să le fug de sub nas. — Ai izbutit să fugi? De sub nasul lor? — De sub nasul lor şi pe sub nasul lor. Astă primăvară m-au luat tot aşa, după stradă. Şi m-au trimis pe Valea Prahovei, la Băicoi, să desfundăm sondele. Ne aflam acolo cam la o sută de oameni. Am lucrat numai două zile, până am luat seama locului. Pe urmă am tulit-o. Nu era cine ştie ce pază. O să fug şi acum. Dacă te ţii de mine, şi ai curaj, eu zic că atunci când o fi să fugim, să fugim împreună. — Să fugim, dacă se va putea. — Ei, asta e bună! De ce să nu se poată? Când vrea omul, se poate. În vagon era întuneric. Numai tavanul era uşor luminat de lumina cenuşie a înserării care pătrundea prin ferestrele mici, înguste şi zăbrelite, de lângă tavan. Vreo doi vlăjgani aprinseră ţigări groase şi fumau. Ajungea până sub nasul nostru fumul tare, cu gust acrişor, de tutun negru şi de hârtie de jurnal. Îmi înţepa nările fumul. Diplomatul cu gambetă se răţoia la găligani: — Domnilor, vă rog să fiţi atenţi cu chibriturile şi cu ţigările. Din suflet vă rog să fiţi atenţi. Gândiţi-vă că dacă se aprind paiele de sub noi, până să alerge nemţii să ne deschidă, ardem ca şoarecii, cu vagon cu tot. — Ei şi? Mare pagubă, auzi, jaf în ciuperci… Oamenii din vagon au început să-l înjure pe golanul cu gambetă şi să-l înghiontească. Mi-am apropiat capul de urechea spelbului şi l-am întrebat: — Şi ce lucrai, acolo, la sonde? Scoteai ţiţei? — Nici pomeneală… — Atunci ce făceai? — Să vezi. Când s-a rupt frontul în Carpaţi şi au năvălit nemţii în ţară, englezii, care se cam aşteptau la asta, s-au repezit şi au dat foc sondelor. În unele puţuri de petrol, ca să le astupe, au aruncat tot ce le-a căzut la îndemână: fiare vechi, pietroaie, scurtături de lemn, până şi oale şi vase de bucătărie. Nemţii ne puneau să scoatem toate lucrurile astea din adânc, cu nişte cârlige. Uneori mergea. Alteori nu. Atunci legam o bucată mare de ceară moale de o frânghie, legam deasupra bucăţii de ceară o greutate şi lăsam frânghia să alunece pe gura puţului. Aluneca frânghia până se oprea. După un timp, trăgeam frânghia afară. Pe ceara moale se vedea forma fierului sau a pietroiului, sau a lemnului aruncat înăuntru. Nemţii se uitau cu băgare de seamă la această formă, îşi băteau capul şi născoceau un cleşte potrivit. Migăloasă muncă. — N-ar fi fost mai uşor să vă pună să săpaţi alte sonde? — Poate că ar fi fost mai uşor, însă nemţii nu aveau atâtea maşini de săpat câte le-ar fi trebuit. Până acum or fi fabricat şi ei şi or fi adus destule. — Dar ce amestec aveau englezii în petrolul de pe Valea Prahovei de i-au dat foc? — Se vede că eşti boboc şi nu cunoşti lumea. Petrolul, şchiopule, cât se află în ţara românească, e al englezilor. Au cumpărat mai de mult pământurile de la ţărani, cu tot ce se află în adâncurile lor. Ai priceput? — Am priceput. Tăcurăm. Larma din vagon se mai potoli. Departe, peste oraş, soarele scăpătase. Năpădi peste noi întuneric deplin. Paiele pe care ne culcasem ne încălziră. Aerul din vagon, îmbâcsit cu fumul ţigărilor, ajunse înăbuşitor. Unul, cu voce siteavă, întrebă: — De ce-ţi zicea mă, ţie, vardistul, diplomat? Te cunoştea? Şi de ce te lua peste picior, dacă ai fost într-adevăr diplomat? — Dacă mă cunoaşte! Mă cunoaşte ca pe un cal breaz. Dar cine nu mă cunoaşte pe mine în Bucureşti? Toată lumea mă cunoaşte. Am fost cineva la viaţa mea. Da… Da… Eu, domnilor, nu sunt fitecine. Am fost cineva la viaţa mea. — Nu te lauzi? Dacă te miros că te lauzi, îţi turtesc gambeta. — De ce m-aş lăuda? Am fost, Siteavule – că n-am avut onoarea să-ţi dau mâna şi să mi te recomanzi, ca să ştiu cu cine am de-a face – am fost diplomat de carieră. Consul, dacă unul ca tine ştie cu ce se mănâncă această funcţie. — Să zic c-aş şti. Dar dacă ai fost, de ce nu mai eşti? — Cum să mai fiu, mă, cum să mai fiu, dacă am fost dat afară? — Şi de ce te-a dat afară cine te-a dat afară? — Ei, asta e o poveste lungă… O poveste foarte lungă… — Spune-ne-o. Ţie gura nu-ţi cere chirie, iar nouă o să ne treacă noaptea mai uşor. — De ce să vă spun? Ce, voi sunteţi popi? De ce să mă spovedesc eu vouă? — Dacă ne povesteşti tot şi ne vorbeşti cum ai vorbi celor de-un soi cu tine, fără perdea, îţi dau o ţigară, Diplomatule. Una tare, o mahorcă, să-ţi ardă gâtul, s-o simţi până-n fundul rărunchilor şi să strănuţi ca măgarul picnit de tignafes. — O ţigare? — Da. O ţigare. Groasă. Tare. — Ia dă-mi-o, frati-meu, ia dă-mi-o. Că n-am fumat de câteva zile şi-mi lasă gura apă. — Aşteaptă s-o răsucesc. Dar ia spune-mi, cum vrei: s-o lipesc cu scuipatul meu, sau să ţi-o dau răsucită numai, şi de lipit să ţi-o lipeşti singur? — Lipeşte-o cu scuipatul tău. Dacă o să-mi vină greaţă, n-o să vărs. Stomacul mi-e gol. Siteavul lipi ţigarea şi i-o întinse prin întuneric. — Mersi. Dar dacă te-ai apucat să faci pomană, fă-o până la capăt. — Ce-ţi mai pofteşte rânza? — Miluieşte-mă, frati-meu, şi cu un foc. În vagon fâlfâi scurt flacăra unui băţ de chibrit. Văzui faţa Siteavului. Era lată şi adânc ciupită de vărsat. Îmi amintii numaidecât de el. Era bondocul vânjos, cu gâtul scurt şi cu umerii largi care mersese tot timpul în fruntea cârdului nostru. — Dă-i drumul, Diplomatule, că altfel te ating la moacă de zici că n-ai avut noroc. — Acuş. Permite-mi numai să mai trag un fum, două. — Trage şi trei. Siteavul tăcu un timp. Pe urmă ne spuse tuturor: — Măi, fraţilor, să nu mai crâcnească unul. Vreau să ascult până la capăt povestea Diplomatului. Tăcurăm mâlc. Nu fiindcă ne-ar fi fost frică de siteav. Însă devenirăm şi noi curioşi să auzim ce-o să ne trăncănească Diplomatul cu glas piţigăiat. — Pomeneai de noroc. Noroc am avut. Cu carul. Însă nu ştiu cum s-a făcut că l-am pierdut pe drum. Mă cheamă, dacă vreţi s-o ştiţi şi pe asta, Temistocle Filodor. Părinţii şi prietenii, pe vremea când aveam şi părinţi şi prieteni, îmi spuneau Temi. Vă rog din inimă, dacă vreţi să ne avem ca fraţii, să-mi spuneţi şi voi Temi. Cât o să vieţuim împreună. Şi mi se pare că o să vieţuim împreună un timp destul de lung. M-am născut în leagăn de mătase, la Kartum, pe Nil, în Sudan. Tatăl meu împlinea acolo înalta slujbă de consul… S-a născut în leagăn de mătase, gândii, dacă este adevărat ceea ce ne sporovăie, şi acum stă lungit pe paie, între nişte coate-goale ca noi şi ne spune pentru o ţigare „fraţilor”. Ştie, fără îndoială, zicala care spune: „Fă-te frate cu dracul, până treci puntea”. Era adevărat că noi aveam o punte de trecut, nu ştiam care, dar tot atât de adevărat era că nu aveam nici în clin, nici în mânecă cu dracii. O! Cât eram de dornici să-i auzim până la capăt ciudata poveste! Devenisem toţi numai urechi. Dacă ar fi fost lumină în vagon, am fi devenit şi ochi. În vagon însă era întuneric beznă. Diplomatul supse ţigarea. Aruncă fumul pe nas şi zise: — Am crescut printre negri voinici, care umblau în pielea goală, cu muşte mari roindu-le în jurul gurii. Ce trai! Ce viaţă! Cu o mână de gologănaşi de argint puteai să cumperi de la târg douăsprezece fetişcane roabe. Răposatul taică-meu îşi cumpărase două duzini. Le scutura fetişcanelor boiul, le mai ţinea cât le mai ţinea, pe urmă le vindea la târg altora mai hârşiţi, dar tot hârbari ca dânsul, şi-şi cumpăra altele, proaspete. Maică-mea, şi ea de mult răposată întru Domnul, se săturase de câte scandaluri îi făcuse. Ajunsese să se liniştească, nu-l mai gelozea şi nu-l mai certa. Îl lăsa să-şi facă în voie mendrele, câte le avea. Robul sudanez Tibb, care îngrijea de mine… Poate că Diplomatul a mai rostit câteva cuvinte. Urechile mele, deşi ciulite, nu le-a mai prins însă înţelesul, pentru că fraza i-a fost tăiată în două, pe neaşteptate, de un zgomot îngrozitor. Izbit puternic, vagonul de marfă în care ne aflam a troznit din încheieturi, a zvâcnit brusc din loc, ne-a aruncat învălmăşindu-ne unii peste alţii, apoi s-a oprit. Am auzit glasul speriat al Diplomatului: — Ce înseamnă asta? — Mai nimic, i-a răspuns Siteavul. Ceferiştii leagă vagonul nostru de vreun mărfar gata să plece. Cu voia sau fără voia noastră, o luăm din loc, Diplomatule, chiar în noaptea asta. — Încotro? — Asta o ştiu numai nemţii, care ne au în puterea lor. Şi s-ar putea s-o mai ştie şi Aghiuţă, care îi are în puterea lui pe nemţi. Râserăm albastru, dar râserăm. — Ha-ha-ha!… — Hi-hi-hi!… Vagonul nostru se mai ciocni violent de câteva ori cu alte vagoane, se mai plimbă prin gară când într-o parte, când într-alta, pe urmă iarăşi zăcu încremenit. Dar acum ne dădurăm seama după paşii pe care îi auzeam bocănind prin apropiere că nu ne mai găseam ca mai înainte, pe o linie moartă, ci chiar în apropierea peronului. Auzeam paşii oamenilor care treceau pe lângă vagon şi le auzeam nedesluşit şi cuvintele pe care le strigau. În spatele vagonului nostru pufăi o locomotivă, iar pe tavan licări lumina aruncată de felinarul cel mare din faţa peronului. Diplomatul, care-şi isprăvise de mult ţigarea şi-şi întrerupsese povestea abia începută, se răsuci neliniştit pe paiele de sub el, scânci ca un câine care vede că se apropie cineva să-l dăuleze fără milă, cu parul. — Credeţi că au să ne ducă la muncă? — Doar nu s-au grăbit ei să ne culeagă de pe drumuri, ca să ne pună să petrecem. Asta tu, ca diplomat ce-ai fost, ai putea să o înţelegi mai bine decât noi. — Vai de mine! Vai de maica-măiculiţa mea! Ce-o să mă fac eu?! Nu mă pricep la niciun fel de muncă, fraţilor… La niciun fel de muncă… — Nu ai muncit niciodată, Diplomatule? — Niciodată! De când mama m-a făcut! Niciodată! — Atunci din ce mâzga moaşă-ti ai trăit? — Până la treizeci de ani m-au avut în grijă părinţii. Pe urmă m-a întreţinut statul. Acum… Fluieră undeva, departe, o locomotivă. Îi răspunse, răguşită, locomotiva de lângă vagonul nostru. Numaidecât după aceea, cu scrâşnet de fiare vechi, scârţâind din toate încheieturile, trenul care, socotind distanţa dintre cele două fluierături ale locomotivelor, trebuia să fi fost lung, a plecat din gară. Luneca încet pe şine. Locomotiva de lângă noi sufla greu. — Un mărfar. Am ajuns să umblu cu un mărfar!… — Lasă, Diplomatule, nu te mai văicări! Vei fi umblat de multe ori în viaţa ta cu acceleratele şi expresurile. Nu-ţi păgubeşte acum, la bătrâneţe, să te mai cărăbăneşti prin lume şi cu un mărfar. N-o să-ţi cadă conciul. — Bine! Fie şi-un mărfar! Dar încotro ne-or duce? — Spre miazănoapte-apus. Mergem pe linia Bucureşti-Piteşti. — De unde ştii? — Păi, dacă am fi luat-o spre Giurgiu, trebuia să ne tragă, nu să ne împingă locomotiva din spate. E la mintea cocoşului. Cineva, în vagon, izbucni în râs. — La mintea cocoşului poate, dar nu şi la mintea unuia care a fost diplomat. De fapt, războiul acesta în care se vânzoleşte întreaga lume a izbucnit şi din pricina deşteptăciunii şi a priceperii diplomaţilor. Piţigăiatul cu gambetă se prefăcu a nu lua în seamă împunsătura. — Şi… fraţilor, ziceţi că ne duc la muncă nemţii? — S-ar putea să ne ducă chiar la ocnă, să tăiem sare. De la un timp cam lipseşte sarea de pe piaţă şi cam lipsesc ocnaşii din ocne. — O!… Oameni ai lui Dumnezeu! Aşa cum v-am mărturisit, eu nu sunt în stare să muncesc. N-am muncit niciodată în viaţa mea. Nu înţelegeţi? Nu mă pricep nici măcar să ţin o mătură de coadă. — Şi n-oi fi vrând cumva, Diplomatule, ca acolo unde o să ajungem, să muncim noi pentru tine? De muncit, mort-copt, va trebui să munceşti. Altfel nemţii n-au să-ţi deie nicio fărâmă de pâine. Ai să te prăpădeşti de foame. — Eu mă gândeam să vă rog să mă cruţaţi de muncă, fraţilor. O să vă răsplătesc. Pe cuvântul meu de onoare că o să vă răsplătesc. — Cum? Când? Şi cu ce? Nu cumva vrei să ne dăruieşti gambeta? — Am să vă spun glume. Am să vă fac să râdeţi. Asta e mult pe nişte vremuri în care oamenii râd rar sau nu mai râd deloc. Trenul se târa înainte prin noapte. Ascultam cântecul roţilor care era mereu şi mereu acelaşi. Când s-a făcut târziu, am simţit cum mă cuprinde oboseala, cum îmi pătrunde în mădulare şi mă dă pradă lâncezelii. Somnul îmi da târcoale şi cu fiecare clipă care trecea se apropia tot mai mult de mine. Obişnuit să rabd, foamea venise şi o alungasem. Venise şi setea. O alungasem şi pe ea. O trimisesem să prindă din urmă foamea. Ştiam de mult că în asemenea împrejurări este bine să stau culcat, să nu fac nicio mişcare, să respir numai şi, dacă se poate, să dorm, să dorm cât mai deplin, cât mai adânc. Aci însă trebuia să dorm numai pe jumătate, cu auzul rămas treaz, la pândă. Spelbul mă întrebă în şoaptă: — Parcă ziceai că ai la tine un cuţit. — Da. Am. — Scoate-l de unde îl ţii de obicei şi dormi cu el în mână. Dacă… — Ştiu. — Trage-te lângă peretele vagonului şi culcă-te cu spatele la el. Uite, eu mă întind aici, şi aici o să rămân peste noapte. Să ştii. Ceilalţi căscau, le auzeam fălcile troznind, trăncăneau, sugeau din ţigări. Unii se grăbiseră să adoarmă şi sforăiau de parcă mânau jigărita turmă de porci a satului la gârlă. Nu trecu mult şi-mi dădui seama că spelbul adormise. Picotai ce picotai şi adormii şi eu. Curând însă începui să visez. Visul era limpede. Înţelegeam tot. Ce visam? Visam că mă scald într-o baltă stătută, căldicică şi neagră şi, ca în atâtea alte sute şi mii de nopţi, ştiam că visez. Îmi spuneam: eu, acum, visez că mă scald, dar, de fapt, dorm într-un vagon de cale ferată, într-un vagon de marfă dorm, pe paie uscate dorm. Aud chiar uruitul roţilor. Aud până şi pufăitul apropiat al locomotivei. Să văd ce-o să visez mai departe. Apa în care mă scăldam părea fără margini. M-am întors cu faţa în sus, în vis, şi am făcut pluta. Trupul meu însă nu s-a mişcat din poziţia în care adormisem. Nu am vrut eu să se mişte. L-am stăpânit. În vis, deasupra, cerul era fumuriu. Am căutat să zăresc soarele şi, oricât m-am uitat, nu l-am găsit pe nicăieri. Lumina fumurie era totuşi lumină de zi, nu de noapte şi pe cer nu se vedea nici urmă de nor. Dacă n-aş fi ştiut că ceea ce văd visez, m-aş fi mirat. Dar în vis nu e bine să te miri de nimic. M-am răsucit şi am început să înot în picioare. Şi iarăşi m-am uitat în toate părţile. Nu se arăta nicio zare şi niciun ţărm nu se vedea pe undeva. Totul în jur era pustiu, pustiu nesfârşit şi apa lişteavă în care continuam să mă bălăcesc şi care mi se părea moartă. În vis, uneori, sunt pământuri vii şi sunt pământuri moarte, sunt ape vii şi sunt ape moarte. Apa în care înotam acum era moartă. Şi eu eram, pe toate întinderile acelea nesfârşite, singura vietate. Tocmai când îmi spuneam astfel, văzui cum, la câţiva paşi numai, apa se despică dintr-odată, şi din despicătură ieşi la iveală o făptură ciudată şi hâdă care nu se asemuia cu nimic din ceea ce cunoşteam eu din viaţă sau din cărţi. Urâta, păroasa şi strania făptură, de cum ieşi la suprafaţă, începu să vină spre mine, înotând, dar parcă mai curând târându-se pe burtă şi cu fereală decât înotând. Atunci, ca fulgerul, îmi trecu prin minte gândul că s-ar putea ca ceea ce visez să aibă o legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate în vagon. Îmi adunai, printr-un uriaş efort de voinţă, pe care-l simţii ca pe o adâncă durere, puterile, să mă smulg din vis şi din somn, fără să strig şi fără să mă mişc. Mă trezii într-o clipă. Deschisei ochii şi, instinctiv, strânsei mâna pe mânerul de os al cuţitului şi mă pregătii să izbesc. Nu văzui nimic prin întunericul de păcură al vagonului. Nici nu mă aşteptam de altfel să văd ceva, dar fără ca măcar să mă ostenesc să-mi ascut auzul, simţii cum, acoperit de sforăiturile celorlalţi care dormeau, un trup omenesc se târa, ţinându-şi răsuflarea, către mine. Chibzuii repede ce am de făcut şi mă hotărâi să folosesc cuţitul pe tăcute şi numai în cazul când omul care se apropia va încerca să mă pipăie, să-mi caute banii şi să mi-i fure. Îmi stăpânii respiraţia şi îi dădui un ritm rar şi liniştit, ca şi cum aş fi fost pierdut în somnul cel mai adânc. Omul veni târându-se încet şi, o dată ajuns lângă mine, se opri. Îi simţii răsuflarea caldă cum îmi ajunge în obraz. Îmi strânsei nările şi mă copleşi de îndată scârba. Omului îi duhnea îngrozitor gura. Valuri după valuri de duhoare de carne putredă mă năpădeau. Dacă nu mi-aş fi ţinut firea, aş fi leşinat. Inima îmi bătu repede. Tâmplele îmi zvâcniră. Îmi strunii însă voinţa şi continuai să respir ritmic, liniştit. Omul, pe care nu aveam cum să-l bănui cine ar putea fi, dibui cu palmele în jur, prin paie, până dădu de trupul meu. Atunci îşi trecu degetele uşor pe lângă obrazul meu, îmi atinse bărbia şi apoi îmi pipăi gâtul. Îmi spusei dacă începe să strângă, îl lovesc o dată, o singură dată, cu sete, între umeri. Ştiam, după răsuflarea lui pripită, unde îi moţăie capul, unde îi stă încordat spatele şi unde, insensibil, şezutul. Omul însă nu strânse. Căută gura cămăşii şi-mi descheie nasturii unul câte unul. După aceea îşi vârî mâna în sânul meu, ferindu-se pe cât putea să-mi atingă pielea. Până la urmă însă, tot trebui să mi-o atingă, atunci când începu să mă bârcâie pe sub brâul ţărănesc cu care umblam strâns încins, din pricina durerilor de mijloc de care sufeream şi care mă chinuiau deseori. Era un prost! Nu acolo unde te poate bârcâi orice hoţoman îmi păstram eu bănişorii câştigaţi para cu para cu atâta alergătură! Dar nu puteam să-l las, oricâtă scârbă şi oricâtă milă îmi era de el să mă întoarcă pe faţă şi pe dos, să mă scotocească şi să mă învăluie în nesfârşita duhoare care-i izvora din gură, ca dintr-o peşteră neagră, cu hoituri putrede în fund. Şi apoi, nu ştiam cât o să fiu nevoit să trăiesc în mijlocul haimanalelor în care mă aruncase întâmplarea. Într-un fel, prilejul era bine venit, să le arăt tuturor că nu sunt un băieţandru pe care maică-sa l-a făcut cu degetul şi pe care îl poate pungui, batjocori şi lua peste picior oricine şi oricând. Încordat tot ca un arc, într-a suta, ori poate că într-a mia parte dintr-o clipă, ridicai mâna, care se făcuse una cu plăselele cuţitului de strâns ce-l ţineam şi izbii cu sete. Cuţitul se înfipse adânc în carne multă şi moale, şi când se opri şi-mi vibră uşor în palmă, pricepui că vârful lui ascuţit a dat de os. Îl smulsei dintr-o singură zvâcnire, mă proptii în cealaltă mână şi mă ridicai, gata să dau a doua oară şi altfel, dacă voi simţi că hoţul trece la atac şi încearcă să mă lovească. Avu noroc. Nu încercă. Uluit de izbitura la care nu se aşteptase şi înnebunit de durerea tăieturii, icni o dată scurt şi, gemând şi scrâşnind din dinţi, se trase pe burtă de-a-ndărătelea. Mă pripisem când socotisem că omul în care vârâsem cuţitul s-a dat învins, că se va retrage în culcuşul lui şi va aştepta, gemând şi încercând să-şi oblojească rana, zorile. Poate că durerea pe care nu era în stare să şi-o stăpânească îi luase minţile. Nu aveam cum să ştiu. Simţii că nu se mai târăşte, că s-a oprit şi că încearcă să se ridice în picioare. De ce m-aş fi mirat să aibă şi el cuţit? O luptă pe întuneric şi pe tăcute, dacă ar fi avut loc, nu mi-ar fi fost de niciun folos. Omul pe care îl lovisem nu avea de gând să mă ierte. Îi simţeam grozava turbare din gemetele scurte pe care le scotea şi care semănau cu grohăiturile unui mistreţ întărâtat. Întinsei piciorul şi-i dădui o lovitură zdravănă în cap Spelbului. Spelbul se trezi şi, buimac încă de somn, răcni: — Care dai, mă? Pastele şi grijania… Nu apucai să-i răspund. Îl trezisem prea târziu pe Spelb! Făptuisem această greşeală. Hoţul se şi prăvălise asupra mea. Simţindu-i răsuflarea deasupra capului meu, avui totuşi timp să sar ca o zvârlugă în lături. Cuţitul lui, repezit, se înfipse adânc, scrâşnind, în peretele de scândură al vagonului. Pe când se străduia, înjurând tare, să-l scoată, mă folosii cu iscusinţă de împrejurare şi-l mai împunsei o dată, uşor, în coastă. Hărmălaia noastră îl dezbuimăci pe Spelb şi mai trezi pe câţiva din cei ce sforăiau. Spelbului îi veni în gând să aprindă un chibrit. Mai aprinseră şi alţii beţe de chibrituri. În lumina puţină care se făcu, îl văzui pe Diplomat frângându-se de mijloc şi prăbuşindu-se în paie. În mâna pe care-o ţinea ridicată în sus păstra un cuţit lat şi bont. Vârful frânt al cuţitului rămăsese înfipt în peretele vagonului. Mă pomenii lipit cu spatele de uşa vagonului. De pe cuţitul meu picura sânge. Miraţi şi nu prea, oamenii se uitau la noi cu ochi mari, încă plini de somn. Mormăiau cuvinte pe care, în uruitul trenului şi în larma iscată în vagon, nu le pricepeam. Spelbul, ridicat în picioare, trăgând chibrit după chibrit, urla: — Tăceţi, mă, odată! Ce s-a întâmplat? Răspunsei cu un glas pe care nu mi-l recunoşteam: — Dormeam şi m-am trezit pipăit de unul care-mi căuta punga, să mi-o fure. M-am apărat. L-am lovit de două ori cu cuţitul. Ultima lovitură i-am dat-o în coastă, uşor. Geme acum. Vedeţi ce are. Oamenii se îmbulziră spre Diplomat. Ce era să fac? Îmi ştersei cuţitul pe paie, îl băgai în teaca de piele moale şi-l pusei la păstru, în brâu. Poate, îmi zisei, poate că o să-mi mai trebuiască, dacă nu în noaptea asta, în altă noapte sau în altă zi. De multe mă scăpase până acum, dragul de el!… — De ce-ai vrut, mă, tâlharule, să-i furi băiatului banii? Ce-ai avut cu el, mă? Spelbul întreba şi ţipa în zadar. Diplomatul nici nu se gândea să răspundă. Lungit în paie, se ţinea cu o mână de bucile şezutului şi cu alta de coastă. Gemea scurt şi des. Ochii, mărturisind suferinţi nestăpânite, i se blegiseră. Abia scânci: — Căutaţi nişte cârpe, fraţilor. Şi oblojiţi-mă, oblojiţi-mi fundul, dacă puteţi. Şi coasta. Sânger ca un porc înjunghiat. Dobitocul! Îi trebuiau cârpe! Cârpe bune de legat rănile! Cine avea? În îmbulzeală, cuiva îi scăpase un chibrit aprins, jos, în paie. Focul, la început mărunt, se întinse cât ai bate din palme. Strigai din toate puterile: — Foc! A luat vagonul foc! Foc!… Flăcările crescură, se prelinseră pe lângă noi şi vârfurile lor începură să iasă afară pe ferestrele înguste şi zăbrelite ale vagonului de marfă. Prinse să ne înăbuşe fumul. Nu mai încăpea nicio îndoială că vagonul vechi, numai scânduri uscate şi scorojite de soare, luase şi el foc. Aveam să ardem laolaltă, ca şoarecii. Se întâmplase tocmai ceea ce voise să împiedice Diplomatul. Şi tocmai din pricina lui. Pentru a doua oară, în decurs de câteva minute numai, buimăceala îi cuprinse pe toţi. Ţipau şi urlau, de parcă fiecare s-ar fi aflat în gură de şarpe. Se şi aflau, numai că şarpele nu era un şarpe oarecare, ci un coşcogeamite balaur de foc, care în loc să fie rece cum sunt şerpii, era grozav de fierbinte. Mă lipii şi mai mult de uşă şi-mi dusei mâinile în dreptul feţii, să-mi feresc, când se vor apropia flăcările de mine, pe cât voi putea, măcar luminile ochilor. Socotii că soarta mea, pe care mi-o voisem mai bună decât a celor de lângă care plecasem de la Omida, era vrednică de râs; să pier de foc, părpălit de paie, într-un vagon murdar de cale ferată, pentru că m-am încăierat cu un fost diplomat, care voise să-mi fure punga în care păstram treizeci de lei amărâţi, câştigaţi din vânzarea jurnalelor, vreme de două luni! Darie, Darie!… Îmi veni să-mi plâng singur de milă. Nu era însă timp pentru lacrimi. În faţa primejdiei care ne păştea, dintr-odată se trezi în noi toţi, nesăţioasă şi sălbatică, dorinţa de a trăi. Flăcările cuprinseseră mai mult de jumătate de vagon. Ardeau şi scândurile vagonului. Ardeau pereţii, ardea acoperişul uşor boltit, ardea şi duşumeaua. Trenul alerga prin noapte şi curentul iscat din cauza alergării lui stârnea şi înteţea flăcările. Între timp, oamenii se adunaseră ghem în partea din urmă a vagonului, unde se afla lungit pe paie Diplomatul, la care acum nu se mai uita nimeni. Atunci a răcnit Siteavul: — Feriţi-vă ochii! Şi treceţi lângă mine toţi cei încălţaţi. Să încercăm să stingem focul cu picioarele, călcându-l… Ca la o poruncă îndelung aşteptată, oamenii tăcură şi se apucară să împingă şi să calce cu picioarele, încălţaţi şi desculţi laolaltă, paiele aprinse şi scândurile care ardeau şi ele. Unii împingeau şi încercau să stingă focul şi cu mâinile. Cu tot sfatul dat, nu ne mai feream nici mâinile, nici picioarele, nici faţa. Numai ochii ni-i feream. Bineînţeles, cât puteam să ni-i ferim. Larma încetă. Roţile trenului uruiau, uruiau. Tăcuţi, crânceni, sălbatici parcă în această cumplită încleştare cu moartea, ne luptam cu flăcările şi cu fumul gros, înecăcios, care ne strângea de gât şi ne sufoca. Mirosea a carne pârlită, a păr ars, a zdrenţe arzând înfundat. Focul însă se întinsese, mai ales la acoperişul care, dintr-o clipă în alta, în goana prin noapte a trenului, la o zdruncinătură mai puternică, avea să se prăbuşească peste noi. Dacă uşile nu ar fi fost încuiate pe dinafară, le-am fi deschis şi ne-am fi aruncat din tren, în fugă, întâmplă-se orice, pe terasament. Dar erau zăvorâte şi de spart nu aveam cu ce să le spargem. Ne sosiseră tuturor clipele din urmă. O, Darie! Ai râvnit să-ţi faci un loc în lume, să umbli şi să vezi pământul de la un capăt la altul, să bei şi mai mult, până la fund, din marea cupă a amărăciunii, să te îmbeţi apoi de frumuseţea vieţii şi să-i guşti, într-un târziu chiar, nespusa dulceaţă! Acum îi gustam fumul, fumul care mă înăbuşea. Flăcările îmi pârliseră sprâncenele şi dăduse iama prin părul meu bogat, zburlit, ciufulit. Mâinile, pline de arsuri, mă usturau. Picioarele desculţe, pline de arsuri, mă usturau şi ele. Acoperişul, care atârna în partea din faţă a vagonului, s-a prăbuşit, înteţind în prăbuşirea lui şi mai mult focul. Dar oamenii, tăcuţi, încruntaţi, se luptau mai departe cu flăcările, cu fumul, cu jărăgaiul. Tresărind de înfiorare şi de bucurie totodată, am auzit, tocmai când nu mă mai aşteptam, fluierul răguşit şi speriat al locomotivei din spatele vagonului care ardea, străbătând prelung văzduhul. Un alt fluierat i-a răspuns din depărtare, tot atât de speriat, tot atât de prelung. Frânarii, treziţi poate din picoteală, au strâns mânerele frânelor şi trenul, într-o uriaşă ciocnire de tampoane, s-a oprit scrâşnind. Cu izbituri puternice, de ciocane, uşile vagonului fură sparte. Îmbulzindu-ne, sărirăm afară. Întâi simţii sub tălpi iarba aspră, uscată de toamnă, a terasamentului, apoi mă prăvălii în şanţ. Acum, că trenul se oprise, vagonul nostru ardea mai departe, cu flăcări potolite. Ca să nu ne ajungă scânteile, care mişunau în toate părţile, ca nişte steluţe roşii, ne depărtarăm câţiva paşi de linie. Mecanicii şi frânarii, adunaţi, dezlegau vagonul aprins de tren şi locomotiva se pregătea să-l tragă mai departe, în urmă, ca să nu se întindă focul şi la celelalte vagoane. Siteavul îşi aduse aminte: — L-am uitat pe Diplomat în vagon. Arde de viu, dacă nu-l scoatem. Dintr-o săritură, Spelbul şi Siteavul se căţărară în vagonul aprins. Peste o clipă, ni-l aduseră pe Diplomat, cât era de lung, leşinat. M-am dus, l-am luat în braţe, m-am depărtat la câţiva paşi de tren şi l-am aşezat pe iarbă. Temându-se că ne vom folosi de întuneric şi vom fugi peste câmp, să ne ascundem în pădurea de porumb care se vedea la o aruncătură de băţ, patru soldaţi nemţi se dăduseră jos dintr-un vagon, de cum se oprise trenul, ne înconjuraseră şi ne păzeau cu puştile cumpănite în mâini, gata să tragă. Osteneală zadarnică! Pârliţi de flăcări, plini de arsuri şi copleşiţi încă de emoţie, niciunul din noi nu se gândea s-o ia la sănătoasa. Câmpul mi se păru, sub lumina subţire şi săracă a stelelor, nemărginit. Nu zării prin apropiere ferestrele luminate ale niciunei locuinţe omeneşti. Vagonul nostru, tras mai departe de celelalte, în urmă, ardea încă. Dacă ar fi avut la ei lopeţi, frânarii ar fi putut să stingă focul cu pământ. Dar nu aveau. Aşa ceva, mărturiseau ei, nu li se mai întâmplase niciodată, de când slujeau la Căile Ferate. Vagonul arse până nu mai rămase din el decât scheletul de fier şi roţile. Locomotiva îl împinse înainte şi-l legă la loc. Asupra întâmplării urma să fim anchetaţi mai târziu. Nemţii ne pipăiră pe rând, ne confiscară chibriturile celor ce aveam prin buzunare chibrituri şi ne urcară, să ne odihnim şi să ne mai venim în fire, până la cea mai apropiată staţie, în vagonul lor. Şi ei dormiseră ca şi noi, pe maldăre de paie. Acum însă ne pierise tuturor pofta de somn. În timp ce ne aflam, abia scăpaţi de primejdie, în câmp, şi vagonul nostru ardea încă, am aflat de la frânari şi motivul pentru care fusesem zăvorâţi în vagonul acela. Trenul cel lung, de peste patruzeci de vagoane, era încărcat cu… oi. Pe la mijlocul trenului, câteva vagoane deschise purtau pe platformele lor mari baloturi de fân uscat şi presat. Vreo două, trei vagoane transportau saci cu tărâţe. Noi trebuia, în gările în care trenul era programat să staţioneze mai mult, să dăm mâncare oilor, să le adăpăm şi să curăţăm vagoanele de balegă cu nişte mături cu cozi lungi. — Şi până unde o să însoţim noi acest tren? — Nu ştim. Trenul însă părăseşte pământul nostru la Orşova. De acolo înainte va fi preluat de către serviciul Căilor Ferate austro-ungare. Veţi însoţi trenul, aşa ne dăm noi cu socoteala, până la unul din fronturile germane. Oile sunt rechiziţionate de nemţi. Sunt ale nemţilor. Uitai şi încăierarea cu Diplomatul, în care folosisem cuţitul, uitai şi focul care-mi arsese în câteva locuri pielea, îmi pârlise sprâncenele şi părul şi fusese gata-gata să mă pârjolească de viu şi să mă schimbe într-un pumn de cenuşă. Imaginaţiei mele îi crescură dintr-odată mari aripi. Aşadar, îmi spusei, nu aveam să fim duşi într-un loc de muncă forţată în ţară. Călătoream… Călătoream… Aveam prilejul să mai văd o părticică din lumea largă!… Trenul se îndrepta către Apus. Aveam să străbatem întinsul imperiu austro-ungar. Eu aveam să văd pusta maghiară, munţii Boemiei şi apoi aveam să tai în două Germania. Desigur, nu puteam să mă aleg cu mare lucru, văzând gări şi oraşe, câmpuri şi sate, râuri şi munţi din goana unui tren de marfă. Pentru mine însă şi atâta era de ajuns, la puţinii ani pe care-i număram. Trebuia să ţiu ochii cât mai mult şi cât mai larg deschişi, să văd… să văd… şi să înţeleg… Mă voi întoarce la Bucureşti, când va fi să mă întorc şi dacă va fi să mă întorc, cu mintea mai plină, voi fi mai bogat în cunoaşterea ţărilor străine şi mai iscusit în viaţă, voi avea, cum se spune, mai multă experienţă. Mă bucurai. Peste măsură de mult mă bucurai. Îmi amintii de poveştile fraţilor Grimm şi sub fruntea mea înviară ilustraţiile asupra cărora întârziasem cândva la Omida. Căzui pe gânduri şi – Doamne – visând ca un nătâng mă închipuii trăind printre nemţii din vechime, cu nemţii din vechime… Poate că voi avea norocul să mă plimb printr-unul din acele oraşe de legendă, clădite pe la începutul mileniului şi pe care timpul şi oamenii, perindându-se în cuprinsul lor, rânduri-rânduri, şi rânduri-rânduri pierind, le-au păstrat întregi până în zilele noastre, cu uliţele lor înguste şi întortocheate, cu casele lor scunde şi viu colorate, ca de păpuşi… În vagonul nemţilor, tot atât de vechi, de dărăpănat şi de păcătos ca acela care arsese, îşi răspândea lumina puţină şi gălbuie un felinar. Nemţii, după ce trenul îşi reluase uruitul, îşi aprinseseră pipele şi fumau. Erau şase soldaţi. Şase soldaţi bătrâni, mustăcioşi, cu berete rotunde pe cap. Ah, beretele acestea rotunde, cenuşii! De aproape un an era plină ţara de ele. Al şaptelea neamţ, îmbrăcat într-o lungă haină de noapte, era bărbos. Îşi stinsese luleaua la venirea noastră în vagon, când doi găligani din cârdul nostru îl aduseseră pe Diplomat pe braţe şi-l lungiseră pe paie. Bărbosul clătinase din cap şi se apucase să-l examineze ca un doctor. La arsurile noastre nici nu se uitase. Vederea sângelui, care începuse să se usuce pe trupul Diplomatului, îi atrăsese însă atenţia. I-a scos hainele, una câte una, şi l-a lăsat aproape gol. M-am dus şi eu lângă bărbos şi m-am uitat. De ce să nu mă uit? Doar eu făptuisem isprava. Tăietura din bucă era îngustă, însă destul de adâncă. Cea din coastă, cum mă şi aşteptam, era numai o înţepătură la suprafaţă. Nu m-am mirat când l-am auzit pe bărbos vorbind aproape corect româneşte. Mulţi nemţi din trupele care ne ocupau ţara vorbeau româneşte. Vorbea româneşte feldwebel-ul Rudolf Burger de la noi din Omida. Mai vorbeau şi alţii care îşi câştigaseră, ca şi acesta, pâinea pe la noi prin ţară înainte de război.
Dulaii de Zaharia Stancu 1   Mie daţi-mi vedea verde, Unde-şi pierde Omul negrele gândiri, Unde uiţi de infamia Şi sclavia Auritelor zidiri. A. DEPĂRĂŢEANU   Valea nu era verde. Nu era verde nici dealul. Nici câmpul nu mai era verde. Nici pădurea. În vara aceea nici nu fuseseră. Numai în primăvară, începând de pe la Florii, întinderile se acoperiseră cu o pânză verde-palidă, subţire ca marama de borangic. Dar când rumânii ieşiseră la arat, chipurile lor începuseră să li se întunece, şi inimile să li se strângă. Boii, arâniţi numai cu paie uşor stropite cu apă sărată, scăpaseră din iarnă slabi, de stăteau gata-gata să-şi dea sufletul. Caii aşişderea. La îndemnurile băieţandrilor, care îi mânau când cu vorbe bune când cu sudalme, şi-i atingeau uneori cu codirişca peste coastele ieşite prin piele ori peste şoldurile care fuseseră altădată pline, boulenii se opinteau în jug, cădeau în genunchi istoviţi, încercând astfel, ei, cei lipsiţi de grai, să spună că nu pot să meargă mai departe. Se ridicau însă peste câteva clipe, clătinându-se cuprinşi parcă de beţie şi izbuteau să târască în urmă plugurile vechi şi grele. Oamenii se lăsau cu toată greutatea trupurilor stoarse de vlagă pe coarnele plugurilor. Fierul scrâşnea şi răsturna în urma lui peste corman bulgări mari, alburii, uscaţi şi tari ca piatra, care spărgeau copitele nepotcovite ale vitelor şi însângerau picioarele negre şi desculţe ale plugarilor. Gândacii, pe care-i tăia în două plugul, erau lungi şi gălbui, lipsiţi de viaţă ca şi pământul. Când pământul n-are putere, n-au putere nici vietăţile care trăiesc în ţărâna lui. Păsările călătoare dinspre miazăzi abia sosiseră şi în primăvara venită de curând, care ar fi trebuit să fie jilavă, soarele neîndurător îşi arunca flăcările lui asupra şesurilor nesfârşite ca în miez de iulie. Rumânii se adună în mijlocul satului, unde şoseaua care coteşte spre gară e mai largă şi unde primăria se află faţă în faţă cu şcoala mică şi dărăpănată, cu săliţă îngustă şi cu o singură odaie mai mare, plină de bănci făcute cândva, mai demult, din scânduri peste care n-a trecut ascuţişul rândelei. Femeile rămân pe lângă casă şi-şi frământă mâinile de îngrijorare. Noi, copiii, stăm pe lângă rumâni, ceva mai la o parte. Altădată ne-am fi jucat. Acum nu mai avem nicio poftă de joacă. Nici putere nu avem să ne mai jucăm. Ne mulţumim să privim oamenii şi să-i ascultăm. Mai bine nu i-am mai asculta, căci nimic care să ne bucure nu spun. Îi ascultăm totuşi. Altceva nici n-am avea ce face. Pe ferestrele deschise ale şcolii se aude glasul învăţătoarei Berta Câmpeanu, care ţine o lecţie copiilor veniţi la şcoală: — Avem o ţară mândră şi frumoasă, cu munţi înalţi… Nu vorbeşte pe dinafară; citeşte ce scrie în cartea de cetire… — Cu pomi roditori şi mândri feciori… — Să ne mişcăm mai încolo. Nici noi n-o s-o supărăm pe doamna Berta cu vorba noastră, nici ea pe noi cu ce le spune copiilor. — Le spune şi ea ce scrie în carte… — Uneori le mai spune şi ce nu scrie în carte. — Ne mai spune şi nouă, nu numai copiilor! Gruia Popozină a plecat cu ceata de oameni după el, s-a depărtat niţeluş de şcoală şi s-a proptit iarăşi în ciomag, cum fac toţi ţăranii când nu vor să se aşeze jos, în praful de pe marginea şoselei. Glasul învăţătoarei nu se mai aude. La o depărtare de mai puţin de o sută de paşi de poarta şcolii, se află patru cârciumi cu uşile date în lături, de dimineaţa până seara târziu. Cârciuma lui Voicu Buciuc e aproape prag în prag cu cârciuma lui Mareş, mocanul; numai drumul care coboară lin şi ajunge în cătun, în Viorica, după ce trece gârla, le desparte; cârciuma lui Toma Ocî e ceva mai în susul satului; o desparte de primărie casa şi aria largă a notarului Gică Stănescu. Toma Ocî e supărat foc; de la un timp a deschis cârciumă chiar peste drum de el Oniţă Galani, care mai înainte era trepăduş pe lângă misiţii de grâne. Mai erau şi alte cârciumi în sat; una a lui Boboc, la marginea satului, spre Stănicuţ, alta, a lui Bucur, lângă gară. Se mai deschiseseră cârciumi şi în Viorica, în cătun. Dar acum, cârciumile erau aproape goale. Nu le mai călcau pragul decât acriturile satului, care trăiau din leafă, popa Tomiţă Bulbuc, care se plângea că mereu i se aprinde gâtul şi cei câţiva bogătani care aveau hambarele şi pătulele pline de bucate şi pe care seceta, care începea să se arate, nu-i îngrijora. — Dacă acum e atât de cald, ce-o să fie la vară! — O să se aprindă pământul, nene Gruia… — De s-ar aprinde, să ardă de la un capăt la altul, să nu scape picior de om. Gruia Popozină e un rumân de aproape patruzeci de ani. Are casa plină de copii, băieţi şi fete; băiatul cel mare, Dănilă, caută să intre pe undeva slugă, până i-o veni vremea să plece la oraş, la armată. Ochii lui Gruia Popozină sunt mari şi negri şi sprâncenele zburlite şi groase nu-i pot acoperi, după cum nici mustaţa ca vrabia, în care au început să răsară, ca şi la tata, fire albe, nu poate să-i acopere gura. Obrajii îi sunt uscaţi şi osoşi. Nu-i place cum vorbeşte Pascu Ologu. — Să nu scape picior de om!! Asta nu se poate, Pascule. Pierim noi, dar boierii scapă. Se trag la munţi, la răcoare. Ba mai pleacă şi prin străinătăţi, cum a plecat cu cocoană cu tot, boier Miliarezi de la Băneasa. — Asta aşa e; boierii scapă de toate belelele. — Câştigă mult, căci mâinile noastre pentru el lucrează. — Plătesc dări puţine. — Când le plătesc… — Dacă le vine timpul să-şi facă armata, ajung ofiţeri… — Pe aici ne bat cu harapnicul ori cu bastonul, la armată ne snopesc în bătăi cu cravaşa. — Numai cu cravaşa? Şi cu latul săbiei ne bat. — Şi cu pumnii. — Şi cu picioarele. — Te culcă la pământ şi te pisează cu cizmele lustruite până verşi sânge. Eu am făcut armata. — Dar care dintre noi n-a făcut-o şi nu i-a gustat amarul? Pe când sporovăiau rumânii, unul aruncând o vorbă, altul alta, a ieşit din cârciuma lui Voicu Buciuc şi a intrat în ceata oamenilor, rezemându-se de ulucile şcolii, popa Tomiţă Bulbuc, cu ochii şi cu nasul roşu. Rumânii i-au răspuns la bună ziua, înclinându-şi uşor capul şi unii, mai bătrâni, chiar scoţându-şi căciulile. — Ei, taică tăiculiţă, tot nu vreţi să vă puneţi lacăt gurii? Păi se poate, taică tăiculiţă, armată fără bătaie? Nu se poate, taică tăiculiţă, nu se poate, că bătaia e ruptă din rai… — Îţi e uşor, părinte Bulbuce, să vorbeşti aşa, că sfinţia ta armata n-ai făcut-o şi nici băieţii sfinţiei tale n-au s-o facă; pe amândoi i-ai trimis la învăţătură şi-i pregăteşti pentru popie… Dar noi… Noi n-avem nicio scăpare. Mi se strânge inima când mă gândesc ce-l aşteaptă pe Dănilă al meu la militărie… — Fără bătaie, taică tăiculiţă, nu se poate la armată… Ei, dacă v-aş putea bate şi eu! Cu bătaia v-aş aduce pe toţi la biserică!… — Şi de ce nu ne baţi, părinte Bulbuce? — Sunt faţă bisericească, taică tăiculiţă… — Faţă bisericească!… Dar de înjurat de ce ne înjuri, părinte Bulbuce? — Ei, vă înjur! Mai îmi scapă şi mie o vorbă-două din gură, uneori… — Cam des îţi scapă, părinte Bulbuce… Diş, veteranul care e gornistul fără leafă al satului, ca orice bătrân care ştie că nu mai are mult de făcut umbră pământului şi din această pricină mai calcă din când în când pe la biserică, încearcă să ia apărarea popii. — Lasă-l în pace pe părintele Bulbuc, Gruia. Mereu te iei în colţ cu sfinţia sa. El ne înjură, dar tot el se roagă lui dumnezeu pentru păcatele noastre… Când am plecat la 77 în războiul cu turcii, popa Bulbuc cel bătrân ne-a spovedit şi ne-a ajutat dumnezeu de ne-am întors sănătoşi acasă… — Dar câţi aţi plecat în război de aici din Omida, moş Diş? — Şapte, Gruio, numai şapte, că pe atunci satul era mic. — Şi câţi v-aţi întors? — Apoi de întors numai eu m-am întors, că ceilalţi şi-au lăsat oasele pe la Plevna… În biserică, unde ne ducea cu cârdul duminica dimineaţa învăţătoarea Berta Câmpeanu – era ordin ca în fiecare duminică şcolarii să fie duşi la biserică – se afla atârnat pe un perete, între sfinţi, un tablou înrămat pe care erau scrise cu litere mari de tipar şase nume: OPREA ION VASILE GHEORGHE STAN ION STAN BLEJU ILIE FLOREA LIXANDRU CREŢU NICULAIE   O cunună de frunze verzi era zugrăvită în jurul acestor nume. Dedesubtul numelor scria cu litere ceva mai mici: Glorie lor Au murit pentru patrie.   Noi eram dezbrăcaţi şi desculţi. În biserică era frig şi lespezile de piatră de sub tălpile noastre erau reci ca gheaţa. Dârdâiam, ne clănţăneau dinţii, ne ştergeam cu mâneca zăbunului rupt nasul, dar trebuia să stăm neclintiţi şi tăcuţi în rânduri. Ne uitam la tabloul cu cei căzuţi în război şi le silabiseam numele. Ne uitam la sfinţii uscaţi, zugrăviţi cu vopsele ieftine pe ziduri. Aveau şi ei vestmintele crăpate de vechime. Pe unde căzuseră bucăţi de vopsea, se vedea tencuiala vânătă a zidului. Vestmintele sfinţilor păreau cârpite cu petice rupte din acelaşi sac. Noi ne uitam tăcuţi la sfinţi. Sfinţii se uitau tăcuţi la noi. Noi clipind din ochi. Ei cu ochii stinşi şi împietriţi. În timp ce popa şi dascălii onănăiau pe nas rugăciuni pe care nu le înţelegeam, atât de repede erau rostite, ne mai uitam şi pe la ceilalţi oameni care se aflau în biserică: trei-patru babe şi trei-patru moşnegi mai la o parte, şi în faţă, aproape de altar, aşezaţi în jilţuri vechi de lemn, bogătanii satului cu nevestele lor. Pe spatele fiecărui jilţ era scris cu litere mari, galbene, numele stăpânilor acestor jilţuri: IORDACHE DIMAN ILIE ILIUŢĂ GUŢĂ CARABAŞ DUMITRU CARABAŞ…   Cârciumarii îşi aveau şi ei jilţurile lor, dar ele rămâneau aproape totdeauna goale. Nimeni nu avea voie să se aşeze pe ele. Mama, dacă venea câteodată pe la biserică, sta într-un colţ, în picioare. La fel şi celelalte femei sărace ale satului. La miruit, bogătanii treceau întâi. Erau şi mai aproape de uşa altarului unde slujea popa Bulbuc. Pe ei, fiindcă aruncau mai mult în căldăruşă, popa Bulbuc îi miruia cu grijă. Pe noi ne mânjea cu mătăuzul pe unde nimerea: pe la nas, pe la bărbie, pe la urechi… Nu ne supăram. Ne mai uitam odată la sfinţii rupţi şi ne părea rău că-i lăsăm acolo, singuri şi nemişcaţi în frig, şi plecam. Sfinţii se uitau şi ei la noi. Pe urmă se uitau numai la bogătanii, cu care popa mai sta de vorbă lângă altar şi care erau singurii ce aveau vestminte groase şi călduroase, nepeticite… Ajunşi acasă, ne încălzeam pe lângă sobă, dacă se întâmpla să fie soba caldă… — Au murit mulţi rumâni în războiul cu turcii… — Au murit, Gruio, cum să nu moară! În război mor mulţi oameni. — Dar câţi boieri au murit în acel război, părinte Bulbuce? — Or fi murit şi boieri, care erau ofiţeri, însă nu puteau să moară mulţi. Boierii sunt puţini la număr… — Dacă sunt puţini, de ce este totul al lor? Şi moşiile, şi pădurile… — Păi, taică tăiculiţă. Aşa scrie la legea legilor, că fiecare are ce moşteneşte şi ce mai poate aduna cât trăieşte… — Afurisită lege… — Iar la război trebuie să meargă ţăranii, că ei sunt mulţi. Oricâţi ar muri, tot nu li se pierde sămânţa… Soldaţi câţi vrei, taică tăiculiţă, câţi vrei… Amintirea războiului de la 77 era încă vie în mintea tuturor. Pe aici, prin Omida, pe drumul mare care vine dinspre Ruşii de Vede, trecuse spre Dunăre cea mai mare parte a armiilor ruseşti. Satul cunoscuse piota care rămânea în luncă o noapte pentru dormit în corturi şi o zi pentru odihnă, şi căzăcimea călare care îşi întindea tabăra şi-şi aprindea focurile sus, pe deal. Erau ruşii, după spusele vârstnicilor care-i văzuseră, mulţi ca frunza pădurii şi ca iarba câmpului. Veneau ca o apă mare, domoală, poposeau, cântau şi jucau pe linia satului, de brâu cu muierile şi cu fetele, se odihneau oleacă – oameni osteniţi veniţi de departe – şi plecau, pentru ca a doua zi spre seară să sosească alţii. La Turnu se resfiraseră de-a lungul Dunării şi răzbiseră, prin câteva locuri, dincolo, pe pământ bulgăresc. Mai târziu, după ce începuse războiul de-a binelea, pe acelaşi drum, urcau spre Ruşii de Vede jalnicele convoaie ale prinşilor turci, însemnând zăpada ici şi colo cu trupurile celor care cădeau îngheţaţi şi nu se mai ridicau. După un an şi ceva, când războiul se sfârşise, armiile ruseşti se trăseseră spre ţara lor de la răsărit. — Au murit mulţi soldaţi de-ai noştri atunci. Dar ce era armata noastră? O mână de oameni! Au murit mult mai mulţi ruşi, că ei au mers războindu-se până dincolo de Balcani, adânc, în turcime… Veteranul cu mustaţa albă clipeşte des din ochii care i-au rămas încă vioi. Poate că se vede plecând la asalt. Poate că mai aude prin amintire sunetul de îmbărbătare al goarnei lui cu care s-a întors acasă şi care atârnă în primărie, prinsă într-un cui, cu buzele uşor stâlcite… — Au murit mulţi ruşi. Soldaţi au murit mulţi… Că la război moare totdeauna soldatul… Robi noi, la boierii noştri, robi ei, la boierii lor… — Războiul din 77 a făcut din ţara noastră o ţară care nu mai plăteşte bir la turci… De atunci bogaţii s-au îmbogăţit şi mai mult, iar casele săracilor au ajuns mai goale, mai sărace… Gruia Popozină avea sufletul amar şi asta se vedea nu numai din vorbele care-i ieşeau din gură, dar şi din glasul lui care îşi pierduse parcă frumuseţea. Suna trist, aşa cum sună trist un fluier cu care cântă omul necăjit ca să-şi alunge gândurile care i-au furat liniştea. — De ce dai tu, măi Gruio, totdeauna cu clonţul în boieri şi-n avuţi? — D-apoi în cine ai vrea să dau, părinte Bulbuce? Nu cumva tot în ăştia care sunt la fel de amărâţi ca şi mine? — Într-o zi ai să dai de dracu, taică Gruio, de dracul ăl bătrân, taică tăiculiţă… Popa a plecat clătinându-şi capul. A intrat în cealaltă cârciumă, a lui Mareş. Le lua pe rând, de cum se lumina de ziuă până târziu de tot, după scăpătatul soarelui. — Grozav trebuie să-l ardă gâtul pe popă!… — Ca şi pe notar. — Ca şi pe Juvete, jandarmul… — Dacă e arşiţă şi secetă… A sunat la şcoală clopoţelul. Copiii s-au strecurat afară. Loviţi în creştete de arşiţa soarelui, n-au mai sărit şi nu s-au mai jucat ca altădată, când venea notarul la gard şi-i înjura că-l tulbură cu glasurile lor. S-au aşezat cuminţi în ţărână, pe lângă zidul şcolii, în dunga îngustă de umbră. — O să ne moară copiii de foame. O să murim cu toţi, de foame, dacă nu vine ploaia să pună capăt secetei. — Poate nu murim, Gruio. O să ne sară în ajutor stăpânirea. — Parcă n-ai cunoaşte stăpânirea, Pascule… Pascu Ologu s-a gândit o clipă, apoi a răspuns: — Dacă nu ne-o ajuta stăpânirea, o să ne ajute boierii… Muncim pe moşiile boierilor, suntem robii lor. Nu ne vor lăsa să pierim. — Parcă n-ai cunoaşte boierii, Pascule… Boierii nu sunt una cu stăpânirea? Pentru stăpânire eşti bun la armată, la război, la plata dărilor, la munca pe moşie… Când e să te ajute, te ajută ca funia pe spânzurat… Chipurile oamenilor s-au posomorât şi mai mult. Şi mai mult s-a înfierbântat ţărâna sub flăcările nimicitoare ale soarelui, care urcase spre cumpăna cerului orbitor de luminos.   Iarna fusese aspră, mai mult uscată, cu zăpezi de un lat de palmă, care, căzute peste şesurile îngheţate, deveniseră, ca pulberea, jucăria vânturilor. Înviorarea care cuprinsese cât de cât pământul la sosirea primăverii, când cerul se dezgolise de norii seci, n-avea să ţină. Pământul, până unde ajungea fierul plugului şi ascuţişul cazmalei, şi chiar mai în adânc, era lipsit de umezeală, de sevă. Când au venit, de dincolo de Dunăre, bulgarii, înaintea Paştilor, să înceapă munca la grădinile lor de zarzavat de peste gârlă, s-au apucat cu mâinile de cap. — Credeam că numai la noi, în Bulgaria, sunt semne de secetă. La voi e mai rău.. Gârla, care în fiecare primăvară sta gata să se reverse peste maluri şi uneori se şi revărsa, înecând o jumătate de sat, era acum o şuviţă de apă îngustă de puteai s-o sări fără să-ţi stropeşti tălpile. — N-a plouat nici sus, la dealuri. — N-a căzut zăpadă nici în munţi. — Iarnă şi primăvară ca asta nu s-au pomenit de când e lumea lume. — Nu putem să ne punem nădejdea în gârlă. — Peste o săptămână, două, seacă de tot. Oameni harnici şi dârji la muncă, grădinarii bulgari, care ţineau cu chirie de mulţi ani locurile din luncă, nu s-au dat bătuţi. Au chemat băieţii satului cu cazmale, plătindu-i cu treizeci de bani pe zi, şi-au început să sape pământul negru şi gras, adâncind fântâni şi gropane. — O să găsim apă să ne udăm zarzavaturile, chiar de-ar trebui să sfredelim pământul până în miez. N-a fost nevoie să sfredelească grădinarii pământul până în miez. Înainte, dacă voiai să faci un gropan în luncă, săpai cam cât statul unui om şi apa mustea limpede din pereţii tăiaţi proaspăt, iar dacă doreai să dai peste izvorul gros şi rece, mai adânceai gropanul cu trei-patru palme. Ca să ajungă la apă, grădinarii au pus flăcăii de-au săpat gropănaşe de trei-patru ori mai adânci decât de obicei. — Apele s-au tras la adâncuri, bai Gheorghe… Bai Gheorghe, care era căpetenia grădinarilor şi păstra pungociul cu gologani sub cap când dormea, şi sub brâul de lână, lat şi cafeniu, în timpul zilei, se uita în fundul adânc al gropanului, unde abia licărea apa şi se scărpina la ceafă. — O să fie secetă cum nu s-a mai văzut din bătrâni… — Seceta aduce foamete. — O să fie rău de tot de voi, rumânii. Am primit veste de-acasă, că pe la noi ploile s-au îndurat şi-au mai stropit pământul. — O să fie rău, rău de tot bai Gheorghe… Cu banii luaţi de la grădinari, flăcăii se duceau la gară şi cumpărau câte o pâine neagră de la brutăria de lângă conac. Se întorceau cu ea subsuoară acasă, ciugulind-o pe margini. — Când s-o termina lucrul la bulgari, ce ne facem? Satul rămânea, de dimineaţă până seara, cu ochii pe cer şi aştepta ivirea unui smoc de nor care să crească negru, să acopere slăvile şi să cearnă asupra ogoarelor sau luncilor o răpăială de ploaie. Dar cerul rămânea senin şi gol, de un albastru închis ca floarea inului, iar soarele se apropia tot mai mult de pământ şi-l dogorea cu flăcările lui neîndurătoare. — Ce să facem, nene Popozină? Să aruncăm seminţele în brazdă? — Să le aruncăm. Poate tot o să cadă ploaie… — Boierii nu ne-au scos la arat pe moşii. Parcă nici n-ar fi primăvară… — Cioclovinele nu vor să păgubească semănând porumb şi secară. Dacă e secetă, pierzi ce-ai semănat… Ei nu vor să rizice[1] nimic. Dar noi trebuie să încercăm. Nu ne putem lăsa în voia soartei. Poate totuşi dă ploaie… Rumânii îşi araseră cu chiu cu vai, sleindu-şi vitele de puteri şi sleindu-se deopotrivă şi ei, puţinele locuri pe care le aveau şi semănaseră porumb şi mei printre bulgării mari şi albi, tari ca piatra. Râvneau şi aşteptau cu atâta putere ploaia, încât nu le venea să creadă că dorinţa lor nu va fi împlinită şi aşteptarea lor va rămâne zadarnică. Noi, copiii, cum învăţasem de mici de tot de la alţii, căutam să amăgim puterile nevăzute, să le păcălim. Ne adunam la fântână, scoteam o ciutură de apă şi-o răsturnam peste o grămadă de praf. Frământam noroiul cu mâinile şi din clisa neagră făuream două păpuşi: una cu chip de bărbat, alta cu chip de femeie. Le întindeam la uscat, la soare, pe câte o tinichea… Cât ai zice peşte, le şi usca soarele. Ne strângeam în jurul păpuşilor de lut uscat şi, cu capetele goale cum se obişnuieşte să stai când te afli în apropierea unui mort, începeam să jelim din băierile inimii: A murit tatăl soarelui… Şi-o să-nvieze muma ploii…   Ne prefăceam că plângem moartea tatălui soarelui, şi uneori ne prefăceam aşa de bine, că ne curgeau şi lacrimile. Luam cele două păpuşi uscate. O îngropam pe cea cu chip bărbătesc, jelind-o: A murit tatăl soarelui…   Pe cealaltă o duceam şi-o aruncam în jgheabul fântânii, cântându-i: Şi-o să-nvieze muma ploii…   Păpuşa de lut se muia şi se topea. Apa devenea noroioasă. Stropeam cu ea fetele din cârdul nostru. Dar puterile tainice şi nevăzute nu se lăsau nici amăgite, nici păcălite. Tatăl soarelui nu murea şi muma ploii nu învia. Arşiţa continua să ardă şi să scorojească pământul. Văzduhul continua să fie fierbinte ca plumbul topit. Grâul, care fusese semănat de cu toamnă, abia răsărit, începuse să bată în galben şi să se ofilească. Porumbul, pe unde răsărise, se ridicase ceva mai sus de glezne, îşi pierduse culoarea verde apoi se înnegrise, de parcă trecuse peste el un vălătuc uriaş de jărăgai. Iarba, câtă apucase să răsară, se sfrijise şi se uscase. Când umblai, ţi se sfărâma sub picioare şi se prefăcea în pulbere. Adia uneori vântul, ca venind de pe o gură de cuptor încins, scorojind şi pârjolind şi mai mult câmpurile. Atunci se ridicau deasupra pământului nouraşi de praf fierbinte. Salcâmii purtau pe crengi frunze mici, galbene. Umbra lor era rară ca umbra unor schelete înalte. Nici nu apucase să vină vara şi gârla secase. Nămolul de pe fundul ei se schimbase în ţărână cenuşie, pe care vântul de foc, când sufla mai tare, o lua pe aripile lui şi-o purta peste sat şi departe, departe, peste câmpuri. Rămăseseră pe fundul albiei pietrele albe. Soarele le arsese. Pietrele plesniseră. Dacă luai una în mână şi strângeai pumnul, piatra se sfărâma ca o bucată de cretă moale. Broaştele şi brotăceii, şerpii de apă şi buhaii de baltă, îşi căutase la început ascunziş în buruienile mai grase ale malurilor, pe urmă, când şi aceste buruieni se uscaseră, muriseră. Trupurile broaştelor nu putrezeau. Le uscase soarele. Zăceau pe maluri şi în ierburile arse ale luncii, cu pântecele albe în sus, cu braţele întinse şi cu lăbuţele închise. Pe dealurile şi pe câmpurile semănate, pe unde acum, în toiul verii, ar fi trebuit să fie înalte şi bogate lanuri de grâu ori nesfârşite păduri de porumb înalt şi gras, mustind de puterea pământului, încă din primăvară, de cum simţiseră venind pârjolul năprasnic al verii de flăcări, sătenii dăduseră drumul vitelor. — N-o să avem grâne vara asta. — Nici porumb. — Să dăm drumul vitelor în semănături şi pască. — Cel puţin ele să prindă puţină putere. Vitele păscuseră ce putuseră să prindă în bot – firele ofilite şi mărunte de grâu, lujerii veştezi ai porumbiştilor, măceşii vineţi ai răzoarelor. Pojarul năpădise curând toate întinderile. — Câmpurile s-au acoperit cu cenuşă… — Să ducem vitele să pască în luncă… Acum vitele, slobozite pe lunci după ce câmpurile rămăseseră goale şi negre, scormoneau ţărâna aspră cu boturile însângerate, căutând rădăcinile ierburilor ghimpoase, de sărătură, şi ale scaieţilor. Cât era ziua de lungă, chinuite de foame, umpleau văzduhul cu mugetele lor triste ca nişte neputincioase gemete de durere şi de răzvrătire împotriva cerului care nu dăruia ploaie şi a pământului care tot mai mult semăna ca piatra stearpă. Se mai găseau prin arii resturi de şuri de paie, ori câte o căpiţă, două, de coceni, dar sătenii le acoperiseră cu mărăcini şi le păzeau cum îşi păzeau ochii din cap, să nu se apropie vreo gură de vită de ele. — Trebuie să păstrăm puţinul nutreţ pe care-l avem pentru la iarnă. — Ce-o să le dăm vitelor să mănânce la iarnă? — Dar noi ce-o să mâncăm? N-avem cu ce să ne astâmpărăm foamea acuma, dar la iarnă, dar la primăvară?… — O să mai trăim noi până la primăvară? — Suntem oameni. Ne-om mai descurca… Puţini puteau să se descurce… Primarul şi câţiva bogătani, popa şi notarul şi perceptorul cel gras, căruia pântecul îi începea de la nodul gâtului, jandarmul şi cântăreţii bisericeşti, adică toţi care aveau o leafă şi puteau să-şi cumpere de-ale gurii ori care aveau hambarele şi pătulele pline din vara şi toamna cealaltă. Câţi erau dintre aceştia în sat? Puteai să-i numeri pe degete. Se descurcau, şi încă bine de tot, logofeţii boiereşti şi administratorii moşiilor, care aveau în mâinile lor cheile marilor magazii şi hambare de pe la conacele pline ochi cu grâu şi porumb.   Până spre primăvară noi mâncasem mai ca lumea: mămăligă cu varză şi cu zeamă de varză într-o zi, mămăligă cu praz ori cu ceapă în alta. Şi zilele treceau fericite. Da. Zilele treceau fericite. De asta ne-am dat seama mai târziu, când văzduhul începuse a mirosi a secetă. Atunci mama ne micşorase porţiile de mămăligă, abia ne dădea câte o felioară la prânz. Ne trezeam dimineaţa. — Mamă, mi-e foame… — Aşteaptă, băiete, că acuş-vine prânzul. Aşteptam şi venea prânzul. Greu venea, dar venea… Seara, înainte de a ne podidi somnul, iarăşi grăiam: — Mamă, mi-e foame… — Culcă-te, maică, şi dormi, că acuş vine dimineaţa. Ne culcam şi dormeam. Visam că mâncam lipii calde, cum văzusem că mănâncă băieţii cârciumarului. Ne răsuceam în somn ca puii în frigare, dar dormeam şi visam, şi timpul trecea, şi noi trăiam. Varza se terminase şi scosesem butoiul la soare, îl umplusem cu apă să-şi piardă mirosul şi să nu-i sară doagele. Se terminase şi snopul de praz, se terminase şi ceapa. — Ce-o să mai mâncăm mamă? — Aşteptăm să răsară ştevia, maică… Să răsară şi susaiul… Când auzeam de ştevie, ne aminteam de gustul ei acrişor şi ne lăsa gura apă. Oala era mare, ciorba nu se da cu măsură. O să mâncăm până o să ni se umfle burta. Era bun şi susaiul cu oţet. Dar ştevia nu răsărise. Nu răsărise nici susaiul… Scormonisem pământul, smulsesem rădăcinile de ştevie, de susai şi de lobodă şi le rosesem ca şoarecii. — Băgaţi de seamă, maică, să nu roadeţi rădăcini de bozii. Sunt otrăvitoare. — N-avea grijă, mamă, le cunoaştem. Sunt albăstrii şi dacă le pui pe limbă, le simţi amărăciunea. — Să nu mestecaţi nicio rădăcină amară… — N-o să mestecăm… Alergasem după fragi şi mure în crângul de la Saele. Nu găsisem nici iarbă, necum fragi şi mure. Ne adunam în ceată la fântână, ca altădată când ne zbenguiam până ieşea sufletul din noi. Dar acum nu ne adunam să ne jucăm. Foamea care ne chinuia ne îmbătrânise parcă peste noapte. Orice bucurie ne secase din inimă. Eram trişti şi îngrijoraţi. Scoteam apă din fântână, opintindu-ne câte doi-trei să facem să ajungă până la fund ciutura grea de lemn. Sorbeam câteva înghiţituri pe stomacul gol. Ne răcoream mâinile şi obrazul. Ne simţeam mai bine. Ne sfătuiam ca nişte oameni în toată firea. — Să mergem la Adâncata, spre Ruşii de Vede – îşi dăduse cu părerea Trăcălie, care era mai mare de ani şi mai înalt decât noi toţi. Acolo nu e crâng mărunt ca la Saele, ci o adevărată pădure. Pământul trebuie să fi păstrat ceva umezeală. Or fi răsărit şi-or fi crescut fragii şi murele… Am şi văzut în faţa noastră pădurea răcoroasă, plină de fragi şi de mure. De ce nu ne-om fi gândit până acum? De ce am lăsat să treacă atâta timp? Cine ştie câţi fragi or fi crescut şi-or fi şi putrezit!… Fragii nu ţin mult. Se coc repede şi se trec şi mai repede. Mai mult ţin murele… O! ce dulci sunt fragii şi ce aromaţi! Sunt roşii şi mustoşi şi cresc unii lângă alţii printre frunze late, crestate pe margine. Murele au gustul dulce-acrişor! Dacă te grăbeşti când le mănânci, îţi mânjeşti buzele şi bărbia cu zeama lor vânătă! Ne şi lingeam buzele plesnite şi uscate, care din pricina salivei sărate ne usturau. Ne-am înţeles când să plecăm şi câţi să plecăm, şi a doua zi, ciurdă, am pornit-o pe drumul Ruşilor de Vede, pe care îl cunoşteam aşa de bine, spre pădurea de la Adâncata, unde bunicii noştri ţinuseră în vremurile vechi stupăriile de unde se întorceau toamna acasă, la bordeiele lor, cu putinicile pline de miere. Plecasem de cum se luminase de ziuă, ca să ajungem mai curând. Ne tarşâisem picioarele peste câmpurile negre şi arse, care parcă erau acoperite cu jar, aşa frigeau, prin aerul greu şi arzător şi ajunsesem la marginea pădurii spre amiază. Ne-am potolit setea la fântâna din vâlceaua de lângă şosea şi-am încercat să ne răcorim, spălându-ne obrazul şi mâinile cu apa leşietică, amestecată cu lintiţă care mirosea a pământ jilav. Pierise răcoarea de altădată a pădurii. Printre frunzele mărunte şi răsucite ne urmărea, aproape ca şi pe câmp, fără cruţare, focul soarelui. — Am luat drumul în tălpi degeaba, Trăcălie… Nici aici n-au prins rod vrejurile de fragi şi mure… — Acum, că tot am venit, să mai căutăm, să nu ne dăm bătuţi de la început. — Numai să găsim cevaşilea, cât de puţin… Am umblat tăcuţi, că nu mai aveam demult glas să cântăm şi să hăulim şi ne obişnuisem să vorbim rar şi încet, şi trişti de zadarnica noastră osteneală, până ce picioarele au început să ne tremure. Sfârşiţi de puteri, ne-am culcat unde ni s-a părut că umbra e mai deasă. — Aici o să ne albească oasele, a îngăimat Tutanul, care deşi părea voinic, era măcinat pe dinăuntru, ca toţi ai casei lor, de oftică. Avea buzele albe şi crăpate şi ochii lui, traşi în fundul capului, păreau stinşi. Nu mai licărea în ei decât un sâmbure de lumină, mărunt ca bobul de mei. Ne era teamă să nu-şi sfârşească zilele acolo, departe de sat. Cum l-am fi putut duce mort, pe braţe, sleiţi de puteri cum eram cu toţi? — Lungiţi-vă cum vă vine mai bine şi odihniţi-vă. Nu faceţi nicio mişcare. Suntem osteniţi, asta e totul. Dacă ne odihnim niţeluş, o să ne venim în fire şi-o s-o luăm încetişor spre casă. L-am ascultat pe Marinică Iepure. Eram învăţaţi să-l ascultăm, fiindcă el spunea totdeauna, deşi nu era mai în vârstă decât noi, cuvinte bine chibzuite. Pământul era tare şi zgrunţuros, însă nouă ni s-a părut că e mai moale decât puful. Pe mine m-a cuprins un somn asemănător cu leşinul. Mult timp am trăit ca într-un fel de vis. Mi se părea că trândăvesc într-o pădure bătrână, verde, în ierburi înalte de sipică şi că pe crengi, printre frunze bogate, deasupra mea, atârnă pâini mari, albe, cu coaja uşor răscoaptă. Mi-era lene să mă scol şi să aplec creanga. Îi făceam semn cu mâna. Şi creanga, la semnul meu, se apleca. Întindeam mâna, culegeam pâinea şi o frângeam în două, murmurând: Lună, lună nouă, Frânge pâinea-n două Şi ne dă şi nouă…   Mâncăm în visul meu, cu pofta cu care aş fi mâncat de adevăratelea, întâi coaja rumenă, apoi miezul moale şi dulce pe care, înainte de a-l înghiţi, îl mestecam mult între fălci. Terminam repede pâinea. Făceam un semn, creanga se apleca, rupeam altă pâine şi o mâneam şi pe aceea. Mă ruşinam că mănânc atât de mult şi nu mă mai satur. Bunica aspră de la Cârlomanu, ridica băţul, mă ameninţa cu cotonogeala şi se răstea la mine: — Nesătulule, mai lasă şi altora rândul… — E pădurea plină de pâine, bunică. Dacă îi mai este cuiva foame, n-are decât să întindă mâna, să rupă o pâine ori mai multe, şi să se sature… — Bagi în tine ca într-un sac fără fund. Parc-ai fi spart… — Da… Parc-aş fi spart… Mă ştiam supt şi uscat ca un ţâr şi bunica-mi spunea că sunt spart. Am început să râd. Am simţit cum mă ustură buzele. Şi m-am trezit. Se treziseră şi ceilalţi. Îmi plesniseră şi mai tare buzele albe şi uscate. Un fir de sânge spălăcit mi se scurgea pe bărbie. L-am şters cu dosul mâinii. Gura îmi era plină de saliva amară şi mi se părea că pădurea e învăluită în fum şi că se clatină, ca şi cum întreg pământul, pus într-un leagăn uriaş cu baierele legate de cer, s-ar fi clătinat. — Marinică, îmi vine ameţeală… — O să-ţi treacă. Ai dormit cu faţa în sus. Te-a ajuns soarele şi te-a bătut la cap. — M-am culcat pe-o coastă. Poate că m-am răsucit în somn şi-am rămas cu faţa în sus. Somnul meu a fost mai mult leşin decât somn… — Se întâmplă uneori să nu-ţi dai seama dacă ai dormit ori ai fost leşinat. Soarele se lăsase în jos, spre apus, şi-şi mai ostoise dogoarea. — Să mergem, fraţilor. — Să mergem, Trăcălie. — Nu trebuie să ne grăbim. — Eu zic să trecem pe la gară, să bem câte o gură de apă. Dacă ocolim niţel, gara e în drumul nostru. Ne întoarcem acasă pe linia ferată. — E bine şi pe linia ferată. Am ieşit din pădure şi nemaicăutând poteca am luat-o de-a dreptul spre gara Troian, ce era aşezată în apropierea vechiului drum de cărămidă arsă care, pornind de la Dunăre, trecea pe aci şi se pierdea spre munţii din spre apus – drum făcut de soldaţii împăratului Traian cu două mii de ani în urmă, şi căruia noi îi spuneam Troian. Drumul vechi era acoperit cu pământ, dar i se mai cunoşteau marginile. Dacă înfigeai plugul mai adânc, ori cazmaua, ajungeai la cărămida roşie de dedesubt, care era mai tare decât piatra. Am trecut pe lângă curţile boiereşti ale lui Gogu Cristofor. La case erau storurile trase, prin curte umblau după treburile lor slugile. Magaziile şi hambarele aveau uşi grele, îmbrăcate în fier şi erau încuiate cu lacăte mari cât plosca. Ne-am apropiat de uluci, cu gândul nemărturisit c-o să ne vadă o slugă mai miloasă de pe la bucătărie, o să priceapă ce e cu noi şi-o să ne dăruiască niscaiva resturi de mâncare. Nu ne-a văzut nicio slugă, ori poate că ne-a văzut dar s-a făcut că nu ne vede. Ne-au adulmecat însă dulăii mari şi graşi ai boierului şi s-au repezit la noi în landră, arătându-ne colţii lor mari şi ascuţiţi şi lătrându-ne furioşi. Le ieşeau flăcări de mânie din ochi, că am cutezat să ne apropiem de uluci şi să ne uităm printre ele în cuprinsul curţilor boiereşti. Ne-ar fi sfâşiat. Noroc însă că între noi şi ei se aflau ulucile înalte şi groase şi porţile bine zăvorâte. Ne-am îndepărtat de uluci. Abia atunci dulăii s-au mai potolit. — Sunt graşi dulăii boierului. — De ce n-ar fi graşi? Mănâncă, dorm şi când trece cineva pe lângă curtea boierească, latră. Dulăii boiereşti nu sunt bolnavi de oftică, aşa cum sunt eu, şi n-au răbdat în viaţa lor de foame. Nici n-or să rabde. Boier Gogu ţine la ei mai abitir decât la logofeţi. Câinii nu cer leafă. Numai mâncare. Logofeţii mănâncă, iau leafă, mai şi fură, că nu se poate logofăt fără mână lungă… Tutanul, alb ca varul, abia se ţinea pe urma paşilor noştri, deşi noi ne târam iavaş-iavaş. Mergea ce mergea, sprijinit de umărul lui Marinică Iepure, se oprea şi se odihnea, apoi îşi continua drumul. — Şi la logofeţi ţine boierul, că şi ei îi păzesc averea. Nici logofeţilor nu li s-a lipit pântecul de şira spinării… Eram opt băieţi din Omida: eu, Trăcălie şi Tutanul, Marinică Iepure şi Turturică, Gângu şi Treaşcă cel mic, care venise cu Lambe din Viorica, toţi uscaţi şi galbeni de nemâncare, aproape goi, pe câmpul negru şi fără margini… Opt băieţi eram şi opt umbre… În amurg, umbrele sunt mai lungi. Erau lungi şi ni se târau legate de picioare şi umbrele noastre – umbrele unor umbre. Cunoşteam gara de la Omida şi cunoşteam şi gara de la Troian. Gara ne atrăgea. Ne duceam deseori la gară. Vedeam cum sosesc, cum se opresc şi apoi cum pleacă mai departe trenurile pline de oameni. Ni se părea că şi noi călătorim, că venim de departe şi că plecăm şi mai departe, undeva în lume, cu trenul. Călătoream cu gândul… Ne mulţumeam şi cu acest fel de călătorie… După ce trenul pleca şi se pierdea în tăietură, şi peronul rămânea pustiu, ne făceam de lucru pe lângă magazii, scormonind prin ţărână şi culegând nasturii de plumb căzuţi de la sacii care plecau plumbuiţi la gură şi încărcaţi cu grâu în vagoane deschise, spre Dunăre. Ne jucam cu aceşti nasturi, îi topeam în tigăi şi din plumbul moale încercam să ne facem jucării: un cal, o vacă, o capră… Uneori izbuteam… Dam ocol turnului de apă şi ne uitam cum îi încarcă mecanicul cazanele… Ne mai alunga câte un macagiu… Mai mult însă ne plăcea să vedem gara după ce cădea întunericul. Ardeau printre linii felinare cu lumină nărâmzată şi felinare cu lumină verde… Era ca un basm… „Ochii unui balaur erau nărâmzaţi şi ochii unui balaur erau verzi”… Gara de la Omida, deşi era ceva-ceva mai mare, semăna cu gara de la Troian. Ne venise gândul că, toate gările seamănă între ele. — N-o să ne alunge din gară macagiul? — De ce să ne alunge? N-o să-i cerem nimic. O să bem apă şi-o să plecăm… Avem voie să bem apă de la orice fântână… Bem şi de la Omida şi acarii nu ne spun nimic… În gară manevra un tren de marfă. Locomotiva pufăia şi scotea, supărată parcă, pe coşul ei scurt şi larg, suluri de fum, tampoanele se loveau unele de altele cu zgomote asurzitoare şi câţiva macagii, cu chipie cu betelie roşie în cap, făceau semne mecanicului cu nişte steguleţe verzi. În spatele gării, nişte găini scormoneau printr-o grămadă de gunoi, unde erau aruncate resturi de mâncare. — Dacă eşti pasăre îţi găseşti mai repede hrana. — Cine te opreşte să te faci găină, Turturică? — Apoi dacă omul s-ar putea schimba în altceva la vrerea lui, nu în găină m-aş schimba eu… — În ce? — În leu… Şi n-aş sfâşia mânji! Aş sări în pieptul unor anume oameni. — Te-ar fugări şi te-ar împuşca jandarmii. — Parcă dacă eşti om nu te fugăresc şi nu te împuşcă! — Atunci de ce trebuie să te mai schimbi în altceva? Eu zic că dacă vrei să te arunci în gâtul unui om şi să-l dobori, e mai bine să fii om. — Poate că ai dreptate. — Am, cum să nu am. Omul trebuie să ştie şi ce trebuie să facă după ce-şi doboară duşmanul. Nu ştiu de ce-mi închipuisem că la ora aceea peronul gării din câmp o să fie pustiu. Pe banca de lemn aşezată lângă peretele cenuşiu, dedesubtul ceasului mare cât un castron, aştepta un ţăran cu obrazul pământiu proptit în mâini. La picioarele lui, jucau tupuzul cu pietricele doi copii cât nodul, îmbrăcaţi în cămăşuţe scurte. — Tată, când vine trenul? — Acuş, Ionică. — Şi ne duce la oraş? — Da, Ionică. — Repede? — Da, Floricel. — Şi la oraş o să găsim pâine? — Da, Ionică. — Şi-o să ne săturăm? — O să ne săturăm. — Şi-o să-i aducem şi mamei acasă? Rumânul cu faţa pământie a tăcut. I-a răspuns celui mic, băiatul mai mărişor. — Prostule, cum o să-i aducem pâine marnei? Mama a murit. Au îngropat-o oamenii. Tu nu ştii? Un om după ce moare nu mai mănâncă. — Eu zic că dacă-i aducem noi pâine de la oraş, înviază şi mănâncă. — Eşti un prost. — Ba tu eşti un prost. — Hei, taică, liniştiţi-vă… Copiii au început iar să se joace. Pe urmă, Ionică nu s-a mai jucat. — Eu nu mă mai joc. Sunt prea grele pietrele. Şi… Şi mi-e foame… — Taci, taică, acuş vine trenul. — Uite, tac. Telegrafistul, un băietan de vreo douăzeci de ani, ieşise în uşa biroului îngust şi lung, în fundul căruia se vedea pe o masă telegraful, care atunci când ţăcăne aduce vorba de departe şi o scrie pe hârtie. Privise spre rumân şi spre copii, ascultase, se uitase şi spre ceata noastră zdrenţăroasă. Intrase în birou, umblase într-un sertar şi se întorsese cu o bucată de pâine în mână. — Dă-le copiilor să mănânce. Altceva n-am. — Mulţumesc… Telegraful începuse să bată. S-a dus să-l asculte telegrafistul. Ne-am îndreptat spre fântâna cu roată, am scos o ciutură cu apă, am băut. Când am plecat de la fântână, auzeam apa cum ne bolboroseşte în pântece. — Aşa se întâmplă când o bei pe stomacul gol. — Cam demult bem apa pe stomacul gol, vere. — Şi-o s-o mai bem până… la anul… — Şi pe urmă? — N-o să fie mereu secetă… Cei doi copii ţineau bucăţile de pâine în mână, ciuguleau din ele ca vrăbiile, să nu se piardă nicio fărâmitură. Rumânul cu chip pământiu îşi privea copiii cu ochii goi, uscaţi. — Mâncaţi încet, şi mestecaţi bine înainte de a înghiţi. Altfel o să vă doară burta… — Mâncăm încet, tăicuţă. — Şi mestecăm bine, tăicuţă. Ştiam şi noi, ştiau şi copiii mici care abia se ridicaseră pe picioare, că dacă rabzi de foame două-trei zile şi apoi găseşti ceva de îmbucat, nu ţi-e bine dacă te lăcomeşti. Trebuie să mănânci încet şi puţin câte puţin. A tăcut telegraful. A ieşit iar în prag telegrafistul cu chipiul pe ceafă. — De unde eşti, omule? — Din Belitori. Satul Belitori, sat mare dar ros de sărăcie, se afla aruncat alături, în câmp, departe de drumul Ruşilor de Vede, cam la o jumătate de poştă. Dacă te uitai din spatele gării, vedeai spre răsărit, în fundul zării o pădure arsă de salcâmi. Acolo erau Belitorii. — Şi încotro vrei să mergi? — La Ruşii de Vede. Poate găsesc ceva de lucru, să-mi scap copiii de foamete. Dumneata… ce crezi… o să găsesc de lucru? S-aude că n-ar prea fi de lucru pe la oraş… — Încearcă, omule. Acum tot ai plecat de-acasă. Poate găseşti. — Nu mai aveam de ce rămâne acasă. Cai n-am. Boi nu mai am… Mi-a murit şi femeia… Am închis casa şi am plecat… poate găsesc de lucru… Telegrafistul ştia cât de puţin noroc îl aşteaptă, pe rumân la oraş. Cu fiecare tren, ţărani cu copii în braţe plecau la oraş după lucru. Unii găseau câte ceva de făcut, alţii nu. Se apucau de cerşit. Atunci îi adunau vardiştii la poliţie. Acolo li se încheiau acte şi oamenii erau trimişi pentru un timp la închisoare, cu copii cu tot. Între zidurile puşcăriei, cel puţin nu mureau de foame. Îl întrebasem odată pe tata, când se vorbise la noi în casă despre asta: — De ce-i închide pe cei care cerşesc, tată? — Aşa e legea… Nu înţelegeam ce e aceea lege. Dar n-am stăruit să aflu. Se întâmpla câteodată să nu înţeleg unele cuvinte. Le căutam eu singur înţelesul şi nu de puţine ori îl şi găseam. După un timp, rumânul din Belitori a întrebat: — Mai e mult până vine trenul? — Trei ore… — O să-mi adoarmă copiii. De-or adormi, o să-i duc în braţe. Sunt uşori. Numai pielea şi oasele… — Tată, ne e sete; du-ne la fântână să bem apă. Rumânul s-a ridicat, şi-a luat copiii de mână şi-a plecat cu ei la fântână. Trenul de marfă, care s-a mai lungit cu câteva vagoane, s-a potolit. — Gata manevra, Macarie? — Gata, domnule impiegat. — Daţi drumul trenului. E aşteptat la Omida. Au să ataşeze şi acolo de el un şir de vagoane de grâu. După câteva fluierături, trenul a plecat uruind cu zgomot de fiare vechi. Era un tren lung. Se ducea spre Dunăre. În portul de la Turnu, grâul va fi deşertat în şlepuri şi şlepurile, trase de vapoare, vor pleca în susul apei spre alte ţări. S-a pierdut în tăietură trenul. În gară a rămas mirosul greu al fumului de cărbune. — Voi de unde sunteţi, mă? — De la Omida, domnule impiegat. — Şi ce căutaţi tocmai pe aici? — Am venit la pădure, la Adâncata, să căutăm fragi şi mure. — Şi-aţi găsit? — Nici măcar de leac. Poate că nu eram primii copii pe care impiegatul îi vedea întorcându-se de la pădure dezamăgiţi. — Domnule impiegat… — Ce e, Macarie? — V-aş ruga ceva… — Ce? — Cunosc copiii. Aş vrea să mă duc eu cu ei pe lângă magazie. Cât a manevrat trenul, din unele vagoane vechi s-au strecurat pe lângă uşi şi au căzut boabe de grâu printre linii. Să lăsăm băieţii să le adune… — Şi dacă se trezeşte cucoana domnului şef şi-i vede? Printre linii ştii bine că nu e voie să ciugulească decât găinile, gâştele şi bibilicile dumneaei. Ne-aprindem paie-n cap… — O să se supere, o să ne ocărască şi băieţii o s-o zbughească pe-aici încolo. Ne-a mai ocărât cucoana şi altădată, şi nu ne-a căzut conciul. — Of, Macarie, Macarie! Nu ştiu ce-ai cu mine! Vrei negreşit să mă bagi în bucluc… — Vă mulţumesc, domnule impiegat. — N-am văzut nimic, Macarie, să ştii. — N-ai văzut nimic, domnule impiegat. Băgasem de seamă pe unde manevrase trenul. Ne-am dus deci, cu voia lui nenea Macarie şi a impiegatului, pe lângă magazii şi-am început să alegem din ţărâna şi din pietrişul dintre şine, boabele de grâu. Erau mari şi de culoare aurie, bătând uşor în roşu. — Grozav grâu. Parcă ar fi ales de sămânţă… Umpleam un pumn de ţărână amestecată cu grâu, suflam ţărâna, opream grâul în palmă, aruncam câteva boabe între dinţi, le ronţăiam, restul îl puneam în pălărie. Am tot cules boabe de grâu dintre pietre şi din ţărâna de lângă linia ferată, până s-a apropiat chindia. — Hai băieţi, plecaţi, ne-a spus nenea Macarie. E timpul. S-a trezit cucoana. Acum se trezeşte şi domnul şef şi, după ce-şi bea cafeluţa şi-şi aprinde ţigara, coboară în birou, că s-a vestit personalul din Turnu. Dacă vă vede pe-aici cucoana Caterina, îmi face scandal şi mie şi impiegatului. Mi-ar părea rău de el. Nu e băiat rău… — Mulţumim, nene Macarie… Ne-am strecurat în spatele magaziilor şi de-acolo am plecat unul câte unul, să nu batem la ochi. Când ne-am mai depărtat, am întors capul. În seara care se lăsa albastră, pe peronul cenuşiu, rumânul cu chip pământiu se rezemase de peretele gării. Copiii adormiseră cu capetele pe genunchii lui. Rumânul, era nemişcat. Pe marginea zării, soarele părea că dăduse foc nu numai câmpurilor depărtate de care-şi lipise marginea, ci şi cerului pe care lunecase toată ziua şi la hotarele căruia, acum, se îneca, se scufunda ca într-o apă fără fund. — Uite că n-am făcut drumul degeaba. Ne-am ales cu ceva… — Asta pentru că ne-a dat prin gând să ne abatem pe la gară. — Mie mi-a dat prin gând, s-a lăudat Trăcălie. — Ţie, ţie, că tu eşti mai cu moţ dintre noi… — Şi pentru că macagiului i s-a făcut milă de noi. Duceam pălăriile, cei ce aveam pălării, căciulile, cei ce purtau căciuli în toiul verii, ca pe nişte ulcioare de pământ, care ar fi putut să ne cadă şi să se spargă, la piept, strânse şi aproape pline cu grâu amestecat cu ţărână şi cu bulgăraşi. Spărgeam mereu între dinţi câteva boabe de grâu, le mestecam îndelung să ne îndestulăm cu dulceaţa lor şi apoi le înghiţeam. Simţeam cum ne revine încet-încet puterea. Târziu, după ce demult se aşezase noaptea între pământ şi cer, am pogorât dealul şi-am intrat în sat. Ni s-a părut că pătrundem într-un larg şi trist cimitir, în care peste toate mormintele au căzut şi-au putrezit şi s-au amestecat cu ţărâna crucile de lemn, într-un cimitir în care au murit şi-au putrezit până şi greierii şi lăcustele cu aripi verzi şi cu picioare lungi, noduroase. Oamenii, vitele şi câinii dormeau istoviţi. Salcâmii, întindeau spre cer braţe negre ca nişte fiinţe înalte şi subţiri, care cereau îndurare şi poate şi un strop ele apă. Dar cerul clipea viclean din ochii mărunţi şi luminoşi ai stelelor. Căci orice s-ar întâmpla pe pământ, cerul rămâne acelaşi. Stelele răsar când vine, pe furiş, întunericul asupra pământului, şi pier când se arată zorile. Şi dacă le pui întrebări nu-ţi răspund. Şi tac şi dacă nu le întrebi nimic. Clipesc numai, ca nişte ochi şireţi. Nimic nu-ţi spun cu acest mărunt bătut din gene. Da. Nimic nu-ţi spun stelele… Ai noştri se odihneau, tolăniţi pe rogojina veche şi ruptă, întinsă pe prispă. Am călcat în vârful picioarelor şi m-am ferit să-i trezesc. Am dus pălăriuţa cu grâu în casă, am pus-o bine şi am ieşit să mă culc şi eu pe un ţol, sub dud, şi ostenit peste măsură de drum – cu dusul şi cu întorsul făcusem o poştă – dar cu trupul nechinuit de foame, am dormit adânc, fără vise şi fără să mă mai răsucesc în somn. A doua zi, dimineaţa, mama, bucuroasă de neaşteptatul belşug adus în casă de mine, a spălat grâul în două ape, l-a pus în căldare şi l-a fiert. În casa noastră, în dimineaţa aceea a fost sărbătoare. Ah! Dacă am fi avut lapte să turnăm în el măcar o cănuţă! Dar de unde nu e, nici dumnezeu nu cere. Asta s-a întâmplat aproape de începutul verii, când seceta nu-şi arătase încă toată sălbăticia ei. Atunci, dacă voiai, puteai încă să-ţi vinzi boii. Nu veneau prin sat după vite obişnuiţii geambaşi care cumpărau boii ieftin şi-i vindeau, cu câştig, tot pentru muncă, la alţii, ci chiar măcelarii din cele două oraşe apropiate, Turnu şi Ruşii de Vede. De la Turnu venea un zăplan chior de-un ochi. Se tocmea cu rumânii până-i înnebunea. Uneori rupea târgul aproape făcut pentru câţiva gologănaşi. — Vrei să ne jupoi, domnule Banaoaie… — Pe voi? Doamne fereşte!… Dacă v-aş jupui, aş găsi numai oasele. Nimeni nu cumpără oase. Vreau să jupoi boii voştri. Mai au ceva carne pe ei… Peste o lună o să fie şi ei tot atât de topiţi ca şi voi… N-o să vi-i iau nici dacă o să mi-i daţi de pomană. Tot aşa de hapsân se arăta în tocmelile cu sătenii şi fratele mamei, unchiu-meu Tone, care ţinea măcelărie în piaţa mare, la Ruşii de Vede. Pica la noi cu trenul de dimineaţă. — Ai venit să ne vezi, nene Tone? — Ba nu, că-mi ardeau călcâiele de dorul vostru!… Am venit să cumpăr boi pentru măcelărie, găsesc mai ieftiori pe aici… — Găseşti, c-a-nceput seceta… Auzeau rumânii c-a venit unchiu-meu, Tone. Îl cunoşteau mai demult, de când ţinuse cârciumă la Omida, Băteau în poarta noastră, intrau. — Vinzi boii? — Îi vând, domnule Tone… — Să mergem să-i văd. Mă lua şi pe mine după el. — Vino şi tu, mă, brânzoiule, să înveţi cum se face negustoria… Brânzoi nu eram, dar de dus mă duceam. Cumpăra boii pentru tăiere. Nu-i căuta la dinţi, să vadă dacă sunt tineri sau bătrâni. Le da ocol unchiu-meu Tone. Îi privea. Îi pipăia cu degetele pe spinare, pe coaste, pe sub burtă, de parcă ar fi vrut să-i gâdile. La şolduri încerca să-şi bage degetele în carnea boilor, ca într-o cocă. — Sunt slabi morţi, boii tăi, Pintilie. Doi bani nu fac. Abia mai bâcâie sufletul în ei!… — Şi nu-i cumperi, domnule Tone? — Nu mă interesează marfa asta!… Dacă-i cumpăr, nu ştiu dacă ajung cu ei până la Troian… Cad pe drum… Dar un pol[2] tot ţi-aş da pe ei… — Un pol pe o pereche de boi!… Am dat pe ei opt poli acum doi ani… — Opt poli? Acum doi ani! Alte timpuri pe-atunci, vericule, alte timpuri… După un ceas de tocmă îi cumpăra cu treizeci de lei. — Vindeţi-i pe oricât, măi oameni! Peste o luna nu-i mai cumpără niciun măcelar şi peste două îi trageţi cu cârligul la luncă. Până seara, unchi-meu Tone cumpăra trei-patru perechi de boi. Îi aduceau oamenii în aria noastră. La miezul nopţii, unchi-meu Tone pleca la oraş cu boii. Îi însoţea, ca să-l ajute, şi tata, care se alegea din treaba asta ca un leu de argint. Ban, nu glumă, leul de argint! De două ori cât băncuţa, şi cu o băncuţă cumpărai două pâini negre. — De ce te tocmeşti atâta cu oamenii, nene Tone? — Eu? Eu mă tocmesc mai puţin decât tâlharul de Banaoaie… Şi sunt mai filotim la preţ… — Treizeci de lei pe o pereche de boi, nene Tone, asta e hoţie curată! — Ştii câte guri am acasă, Mano? Opt. Şi a noua e pe drum. De undeva trebuie să câştigi, dacă vrei să trăieşti… De ici ciupi un leu, de dincolo o carboavă… Şi uite câştigul! Boii cumpăraţi nici nu-i pot tăia numaidecât. Două-trei săptămâni trebuie să le dau tărâţe, să mai prindă carne pe ei. Niciun client nu vrea pecie. Şi eu clienţilor le vând carnea. Aţi început să ne vindeţi mortăciuni, hoţilor – aşa ne strigă clienţii şi trec la măcelăria vecină. Eu rămân cu carnea atârnată în cui, dacă e slabă, s-o bâzâie muştele… — Oricum… Treizeci de lei o pereche de boi!… — O să cumpăr peste două săptămâni şi cu un pol perechea. Aprindea o ţigară. Era milostiv, unchi-meu Tone. Întindea şi tatei una. După ce-şi fuma ţigara, unchi-meu Tone stingea mucul şi-l punea într-o punguliţă. — Din câteva mucuri desfăcute mai răsucesc o ţigară… Ne bucuram că pleacă unchi-meu Tone. Mai mult decât noi se bucura mama, care n-avea ochi să-l vadă pe fratele ei mai mare, care devenise orăşean şi se înrăise şi mai mult decât îl ştia ea… — Bine c-a plecat. Când îl văd, mi se pare că se surpă casa pe mine. Când vara s-a năpustit de-a binelea asupra noastră, cu focul ei de iad, vitele, aşa cum prevăzuse unchi-meu Tone, au început să moară de foame. Rumânii plângeau de parcă le-ar fi murit copiii, ori poate şi mai mult, şi-şi târau cu cârligul vitele la margine. Chemaţi de miros şi mânaţi de foame, se adunau landră câinii satului şi încăierându-se între ei, şi muşcându-se, sfâşiau mortăciunea, mâncau până lăsau oasele albe linse. — Copiii, dacă îţi mor, îţi naşte nevasta alţii, dar boii, dacă îi pierzi, cum să-ţi mai cumperi alţii?… Mai ales după o secetă ca asta! Dac-om scăpa cu viaţă, mulţi ani de-aci înainte o să ne fie greu… — Numai să scăpăm. Greutăţile o să le îndurăm noi. Gruia Popozină, Pascu Ologu, nenea Dumitru Pălică nădăjduiau la fel cu ceilalţi săraci ai satului, că vor veni timpuri mai bune; că dacă vor izbuti să treacă anul acesta de secetă, lucrurile se vor îndrepta. Dar niciunul din ei nu ştia în chip limpede cum anume s-ar putea ajunge la mai bine. Învăţătoarea Berta Câmpeanu, care se afla de câţiva ani în sat, sta deseori de vorbă cu oamenii şi le mai povestea din ce se mai întâmplă prin lume şi de cum trăiesc oamenii prin alte ţări. Era o femeie mărunţică, între două vârste, cu obrazul frumos şi cu părul galben. Ochii îi avea albaştri. De fel era de dincolo de munţi, din Ţara Moţilor, şi părăsise imperiul austro-ungar după ce soţul ei fusese închis de stăpânirea ungurească şi murise în închisoare. Băiatul, nenea Jean, cu care venise în ţara românească în braţe, crescuse mare şi se afla la Bucureşti, la nişte neamuri ale ei. Învăţa carte. Venea uneori în vacanţă la Omida, să-şi vadă mama. Învăţătoarea le povestise oamenilor despre marile răscoale ţărăneşti, care au avut loc odinioară în munţii Apuseni şi cum conducătorii acestor răscoale muriseră pe roată în cetatea Alba-Iulia. Stăpânirea fusese mai tare şi sfărâmase răscoalele. Cu un an înainte, ea le vorbise despre revoluţia pe care o făcuse muncitorii în Rusia împotriva stăpânirii ţariste. — Mulţimile se mişcă din când în când, când nu mai pot îndura asuprirea. Stăpânirile – în imperiul austro-ungar Habsburgii, în Rusia ţarii – scot atunci armatele şi împuşcă pe răzvrătiţi. Într-o zi însă, s-ar putea ca răzvrătiţii să doboare stăpânirea habsburgică şi stăpânirea ţarului şi să făurească o altă orânduire. Până atunci… Rumânii îşi aduceau aminte de răscoalele din ţară de la 88 şi de la 94. Nu apucaseră aceste răscoale să se întindă asupra întregii ţări româneşti. Stăpânirea lui vodă Carol scosese armata din cazărmi şi o zvârlise asupra satelor. Rumânii fuseseră împuşcaţi şi aruncaţi să putrezească pe la răspântii. Îi luaseră neamurile şi-i îngropaseră pe furiş, noaptea. — De ce au fost împuşcaţi oamenii atunci fără să fie judecaţi, fără să se vadă dacă sunt sau nu vinovaţi? — Legea – îi lămurea învăţătoarea – nu îngăduie asta. În legea ţării româneşti nu este înscrisă pedeapsa cu moartea. Dar stăpânitorii, boierii care au făcut această lege şi vodă Carol, care a jurat pe ea n-o ţin în seamă. Când văd că stăpânirea lor este în pericol, nu se sfiesc să verse sânge. Legea asta este, de fapt, pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă… Sămânţa răscoalei nu pierise în sufletul oamenilor, dar ei, acum, nu se gândeau la răscoală. Se gândeau numai la seceta cumplită care le arsese câmpurile şi-i făcea muritori de foame. Nu trecuse mult şi lunca se umpluse de oasele albe ale vitelor moarte, oase pe care le usca şi le albea şi mai mult soarele neîndurător. — Să nu vie şi vreo molimă!… — Altădată, odată cu seceta, veneau şi molimele: ciuma, holera. Mureau oamenii pe capete. — Mai molimă decât foametea… Unii, când treceau spre gară pe lângă cimitir, priveau cu jind crucile înşirate pe coastă în jurul bisericuţei de lemn. — Mai bine de cei care au murit. Nu mai duc nicio grijă. — De murit e uşor. De trăit e mai greu… Dar trebuie să trăim. Era mai greu să trăieşti, dar nu pentru toţi. Trenurile treceau în jos spre Dunăre, ori în sus, spre Ruşii de Vede, şi ele erau tot ca altădată: în vagoanele de clasa a treia călătorea sărăcimea, în cele de a doua negustorii şi slujbaşii mici şi în cele elegante, de-a-ntâia, boierii cu obraz bucălat şi cu mâini albe şi subţiri. În casa noastră măruntă, întristare şi grijă şi jale, ca în toate casele sărace din sat. Tata sta mâhnit, cu capul în jos, lângă vatra pe care ardea focul de tor, lângă o ulcică în care mama a aruncat o mână de linte păstrată în pod, într-o ploscă veche, de sămânţă. — Ne mor boii, nevastă. Rămânem cu mâinile goale. Nu mai avem cu ce munci. Pe valea Dunării, după câte auzisem, mai era ceva verdeaţă prin preajma apei. Se mai aflau zăvoaie de sălcii verzi şi pe lângă Olt, unde aveam, noi, din vechime, multe şi bune neamuri de sânge, pe care le vedeam rar, dar de care nu ne rupsesem. — Poate ca ar fi bine să duci boii până în toamnă la neamurile de lângă Olt… Să meargă şi băieţii cu tine şi să rămână acolo, să mâne boii la păscut… Băieţii eram noi doi, eu şi cu frate-meu Ion. — Să las două guri neamurilor, să le hrănească pe timpurile astea? O să-l iau numai pe Ion. Om cu noroc frate-meu Ion. Eu mă şi văzusem căţărându-mă după cuiburi prin plopii înalţi şi prin sălciile bătrâne din zăvoaiele Oltului, rămase încă verzi mă şi vedeam despuiat, aruncându-mă de pe mal în apele repezi, înotând ca un peşte şi răcorindu-mă după ce aş fi mâncat câţiva porumbi copţi la jărăgaiul surcelelor; mă şi vedeam legând prietenii noi cu băieţi de vârsta mea… De ciudă, m-a podidit plânsul, şi mâniat că nu m-am putut stăpâni şi mi-am dat la iveală slăbiciunea, am izbucnit: — Dar de ce să-l iei la Olt pe frate-meu Ion? De ce numai el să aibă noroc? — N-are niciun noroc. E mai mare. El poate să îngrijească boii. Tu nu poţi. Eşti prea mic. — Şi dacă sunt mic, ce? Mie nu mi-e foame? — Ţi-o fi, dar o să rămâi acasă. Ce s-o-ntâmpla cu noi, o să se întâmple şi cu tine… Că n-oi avea tu stea în frunte să te pască altă soartă decât pe ceilalţi… N-aveam stea în frunte. Aveam numai un semn adânc între sprâncene, rămas dintr-o fulgerătură de ciomag. Semnul semăna cu o stea, dar nu era stea. Steaua străluceşte şi luminează. Semnul meu, dacă îl apăs cu mâna, mă doare.. Mă feresc să-l apăs, şi-l port mai departe prin lume… Am luat boii pe înserat, i-am dus la fântână, am scos apă şi i-am spălat. Când li s-a uscat părul vânăt, am tras cu ţesala pe ei. Se clătinau pe picioare de slăbiciune. — Să plecăm pe la miezul nopţii, Ioane, să ajungem la Olt dimineaţă, să nu ne omoare soarele pe câmpul Saelelor. Câmpul Saelelor era neted ca podul palmei. Numai câteva măguri îi stricau netezimea. — E foamete mare şi pe Olt – ne-a spus tata la întoarcere – dar pe luncă tot s-au mai făcut ceva bucate. Rumânii care mai au parale, cumpără bucate de la boieri. — Care au parale… De unde să avem noi parale? Mama îşi punea mereu şi mereu aceeaşi întrebare: — De unde să avem noi parale? — S-ar găsi şi în punga noastră parale, dacă am putea munci, dacă am avea unde munci! Dar nicăieri nu găsim de lucru! Nicăieri! Stăm cu mâinile încrucişate şi nu avem ce munci, nu avem unde munci! Rumânii voiau să muncească, dar nicăieri nu se găsea de lucru. Numai la calea ferată. Acolo însă locurile – zece cincisprezece – erau demult ocupate de muncitori veniţi de prin alte părţi, mai mult de pe la oraşe. Munca lor era să întreţină mereu linia ferată în bună stare ca să poată alerga pe ea, nestingherite, trenurile de pasageri şi de marfă. Muncitorii aceştia plecau dimineaţa din gară, cu rolul în care puneau traverse şi şurupuri, găici de prins între ele şinele şi uneori chiar două-trei şine. Împingeau din greu la rol, în susul liniei, apoi se opinteau şi scoteau de pe şine roţile căruciorului acesta greoi. Schimbau traversele putrede cu altele noi, înlocuiau, şurupurile ori găicile plesnite, ori şinele care dădeau semne că n-ar mai ţine greutatea trenurilor. Cei mai mulţi dintre muncitori locuiau chiar în gară, într-un şir de căsuţe mici, dar doi îşi închiriaseră case în sat, pe lângă cimitir, la alde Pavel Dera, la alde Floria… Ei mai vorbeau uneori, duminica, prin sat, cu rumânii care astfel aflau câte ceva despre ceea ce se mai întâmplă prin alte părţi. Seceta ţinea sub focul ei aproape toată ţara şi sărăcia se întinsese ca o pecingine de la hotar la hotar. — Şi cum zici că o să putem trăi, Cristeo? — Întrebarea asta şi-o pun toţi săracii satelor. Dar nu numai ei. Ne-o punem şi noi. Leafa a rămas aceeaşi şi bucatele, speculate de cei care le au, şi-au îndoit preturile. E fierbere şi în lumea muncitorească. Mai mult nu spunea Cristea Moga, lucrătorul de la căile ferate. Jandarmii erau cu ochii pe el, cum erau cu ochii pe toţi lucrătorii de la căile ferate şi pe toţi săracii satelor. Pândeau, trăgeau cu urechea şi umblau, de parcă le-ar fi ars tălpile, tăcuţi şi grijulii prin tot ţinutul. Neamurile noastre de pe valea Oltului nu-l lăsaseră pe tata să se întoarcă acasă, cu mâna goală. Îi dăruiseră o jumătate de sac de mălai. Îl luase tata la spinare şi-l adusese acasă, tot pe drum de noapte, când zăpuşeala putea fi îndurată. Grădinarilor bulgari din luncă le mergea mai mult decât bine. Erau singurii care, în satele înşirate ca mărgelele pe-o aţă pe valea Călmăţuiului, aveau zarzavaturi de vânzare. Numai că noi nu aveam cu ce le cumpăra. Veneau negustoraşi de la oraş cu căruţele şi le cumpărau. Din fântânile şi gropanele adânci, grădinarii, năduşind, scoteau apa cu găleţile şi udau răzoarele cu ceapă şi usturoi, cu roşii şi vinete, şi pogoanele cu ridichi, cu brozbe şi varză albă, de cum se lăsa seara şi se potolea pârjolul soarelui, până dincolo de miezul nopţii, când începea să se ridice la răsărit lumina alburie a zorilor. Pământul sorbea apa cu nesaţ şi parcă nu se mai sătura, dar cât ar fi sorbit-o, rădăcinile tot mai prindeau jilăveală şi legumele creşteau văzând cu ochii. Munca oamenilor biruise în luncă prăpădul pe care îl adusese pretutindeni seceta. Notarul Gică Stănescu, primarul Dobre Grivu, şi mai ales părintele Tomiţă Bulbuc, când toţi trei aveau ţuica în nas, şi rar n-o aveau, luau oamenii care se văicăreau de lipsuri peste picior. — Vedeţi, grădinarii sunt oameni harnici. Scot banul din piatră seacă. Voi… — Ce putem să facem noi, părinte Bulbuce? — Să fi săpat şi voi gropane pe locurile voastre, să fi scos apă cu găleţile şi să vă fi udat porumburile… — Dar locurile noastre sunt pe deal, părinte Bulbuce, şi ca să sapi acolo un gropan n-ar fi cu putinţă. Numai fântâni am putea să săpăm şi încă nu cu cazmaua, ci cu sfredelul. Pe deal apa nu se găseşte decât la sute de metri în adânc. Şi apoi… cu o fântână, două, nu se poate uda un câmp ale cărui margini nu le vezi cu ochii. — Dacă aţi fi vrut, aţi fi şi putut… Lui Gruia Popozină, ca şi celorlalţi, îi venea să ridice bâta şi să-i plesnească între sprâncene. Se stăpânea însă şi se mulţumea să le răspundă în răspăr. Pe toţi săracii îi mira uşurinţa şi nepăsarea cu care aceşti trei mici slujitori ai statului priveau la prăpădul din jurul lor, care cu cât se înteţea seceta, cu atât creştea mai mare. — Ne mor vitele de foame, primarule. O să începem să murim şi noi. Ce ne facem? — Păi, ce mă întrebaţi pe mine? Descurcaţi-vă cum puteţi… Cine are mănâncă, cine nu, stă şi se uită… — Rugaţi-vă lui dumnezeu, că numai el are putere… Mai treceţi şi pe la biserică, – adăuga părintele Tomiţă Bulbuc – şi mai aruncaţi ceva în căldăruşă. — Vindeţi-vă pământurile, că mai aveţi pământuri, şi cumpăraţi-vă grâu, cumpăraţi-vă porumb, că e satul plin de bucate rămase nevândute de anul trecut. Ce mai aşteptaţi? Eu sunt gata să vă închei actele, că legea îmi dă dreptul să închei şi acte de vânzare-cumpărare… — Altceva nu ne puteţi povăţui? — Nu vă putem spune altceva… Cu cuţitul ajuns la os, acum când se înteţise seceta şi vitele mureau pe capete şi nu mai veneau în sat să le cumpere nici Banaoaie şi nici unchi-meu Tone de la Ruşii de Vede, unii rumâni, cu zgură în inimă, începuseră să-şi facă locurile vânzătoare. Umblând prin sat, băteau la uşile bogătanilor şi începeau tocma, ca nişte cerşetori, cu căciulile în mână. — Nene Iliuţă, am un pogon de pământ. Aş vrea să-l vând. Aşezat la umbră, pe prispă, Ilie Iliuţă îşi răsucea mustaţa, rămânea mohorâtă ca omul pe care îl mâhneşte nenorocirea altuia, tărăgănea vorba şi pe urmă spunea răspicat: — Ai două pogoane, vere, unul pe dealul dinspre Cârloman, altul în lunca Stănicuţului. Pe care vrei să-l vinzi? — Pe ăl de pe deal, nene Iliuţă. — Pământ prost, neică, pământ prost, mai mult cenuşă decât pământ. — Ba e pământ negru, gras ca untul, nene Iliuţă. — Ei, dac-ar fi untul, te-ai duce şi l-ai mânca tu cu lingura a mare, neică, nu l-ai face vânzător. E pământ prost, neică, pământ prost. La pământ mă pricep eu mai bine care face parale şi care nu, că am mai mult. Merg la capul locului, arunc o privire, iau un bulgăre, îl sfărâm în palmă şi ştiu cu ce fel de pământ am de-a face… La pământul tău de pe deal nici nu trebuie să merg să mă ostenesc să-l văd. Îl cunosc. Toate pământurile le cunosc. Că nu ştii ce vine să-ţi vândă săracul, şi e bine dacă le cunoşti pe toate. Ehei, câte zile nu mi-am pierdut eu pe câmpuri, plimbându-mă cu ciomagul în mână, sfărâmând ici un bulgăre, dincolo altul… Că dacă nu cunoşti, orice prost te poate păcăli… — Vrei să mi-l cumperi? Ştiu că ai nevoie de mult pământ, nene Iliuţă, că-ţi trebuie pământ… — De trebuit, să-ţi spun drept, neică, nu-mi prea mai trebuie acum… Poate… să ţi-l iau aşa, mai mult ca să-ţi fac un bine, dar de trebuit, cum îţi spusei, neică, nu-mi prea mai trebuie, că am tot adunat din mila şi cu voia domnului… — Şi cât mi-ai da pe pogonul de pe dealul Cârlomanului, nene Iliuţă? — Păi… vreo şase duble de porumb, ţi-aş da, neică, nu mai mult, aşa cum îţi spusei, ca să-ţi fac un pustiu de bine! — Să-mi faci un pustiu de bine! Adevărat… un pustiu de bine… Eu mă gândeam să-mi dai zece duble de porumb şi două de grâu… Nu e mult, nene Iliuţă, zău că nu e mult… — Să-ţi dau zece duble de porumb şi două de grâu pe un pogon de pământ de deal? Nu pot, neică, nu pot să mă pici cu ceară şi tot nu pot. Porumbul e scump, grâul e şi mai scump. Acum, la vreme de secetă, bucatele sunt mai la preţ ca aurul, că aurul te poţi uita la el, dar de mâncat nu-l poţi mânca, pe câtă vreme bucatele astâmpără foamea şi ţin viaţa. Pământul, cum ştie toată lumea, acum e mult şi ieftin… Dar ca să-ţi fac un bine, un pustiu de bine, să nu spui că sunt om rău şi trufaş, că te-am lăsat la greu, uite, îţi dau opt duble de porumb pe pogonul de pe deal. — E puţin, nene Iliuţă, e puţin… — Nu dau un bob mai mult, neică… Dacă-ţi place… Dacă nu, fă cum te-o învăţa dumnezeu… Pe pogonul din luncă aş da mai mult… — Pământul din luncă nu-l vând… — O să-l vinzi, neică, o să-l vinzi. Că vine iarna şi-o să-l vinzi de foame. Nu numai pământul o să-l vinzi. O să vinzi şi cămaşa pe care n-o ai, şi pielea de pe tine o s-o vinzi, neică, dacă s-o găsi careva să ţi-o cumpere! Săracii vindeau pământurile şi bogătanii cumpărau, iar notarul Gică Stănescu nu mai prididea scriind acte de vânzare-cumpărare pe hârtii timbrate. Niciodată nu câştigase notarul atâţia bani pe deasupra lefii.     [1] A rizica – a risca. [n.e.e.].   [2] Un pol = douăzeci de lei. [n.e.e.].