Peste ocean de Jean Bart
Peste ocean
...
Recent Posts
Jurnal de bord. Schite marine de Jean Bart
I.
...
Jurnal de bord si altele de Jean Bart
JURNALUL ...
Europolis de Jean Bart
CAPITOLUL I
Ziua şi n...
Datorii uitate de Jean Bart
Datorii uitate
C...
Cartea Dunarii de Jean Bart
PREFAŢA
...
Posts
Peste ocean de Jean Bart
Peste ocean
NOTE DINTR’O CĂLĂTORIE ÎN
AMERICA DE NORD
În biroul Nord-Lloydului German din Brema
La o încrucişare de străzi mă opresc în fata unui palat impunător, c-un turn măreţ de catedrală.
De la intrare simt un miros puternic de cauciuc. Tălpile ghetelor se îngroapă adânc în stratul elastic al unui covor de gumă gros de-o palmă, lucrat în careuri albe şi negre ca faţa unei mese de şah. Uşile, de asemenea capitonate în gumă, sting orice zgomot din sală. Toţi vorbesc în şoaptă. Pluteşte o linişte solemnă şi rece. Am impresia că intru într-o biserică.
E dimineaţă. Lume puţină.
După un fel de tejghea de lemn de mahon în forma unei imense elipse, câţiva funcţionari tineri în picioare aşteaptă gata să servească publicul cosmopolit.
Nemţişori blonzi, raşi, spilcuiţi, cu nişte capete de păpuşi de porţelan. Întind planuri de vapoare pe care le studiază cu mare atenţie câteva Englezoaice drepte, ţepene, în Waterprufuri subţiri şi lungi ca nişte tocuri de umbrele.
Aceste Miss îşi aleg cabine pe vasele ce trebuie să le treacă de pe continentul nostru dincolo, peste Ocean.
Arăt scrisoarea cu care eram înarmat din ţară. Mi se răspunde că, fiind un caz excepţional, numai directorul de la secţia B. s-ar putea pronunţa.
De după un birou catedră, directorul mă priveşte grav şi pătrunzător, măsurându-mă printr-o păreche de ochelari rotunzi, enormi.
După ce sfârşi de citit adresa Serviciului Maritim Român, în care se arăta că sunt delegat al acestui serviciu la congresul de navigaţie din Filadelfia, directorul îşi descreţi fruntea şi încercă să schiţeze un binevoitor zâmbet pe sub mustaţa lui roşă, ţepoasă.
— Vorzüglische Gesellschaft — excelentă companie de navigaţie. Avem convenţie cu d-voastră pentru pacheboturile române de pe linia Constanţa-Egipt. Puteţi pleca peste trei zile cu „Kaiser Wilhelm II”. Aveţi o cabină clasa întâia pe punte.
În timpul cât aştept întocmirea actelor de călătorie, îngropat într-un fotoliu monumental, observ cuprinsul biroului companiei „Norddeutscher Llyod”.
Mobilă grea de mahon îmbrăcată în piele de marochin şi catifea moale. Sticlă groasă, lemn lustruit, bronz aurit — toate sclipesc de curăţenie. Peste tot bogăţie! Un fel de eleganţă severă, rece...
Pe tăbliţele de alamă, prinse în uşile ce dau în celelalte birouri, citesc nume de continente, ţări, porturi şi colonii depărtate: Africa, Sud-America, Bremen-Ostasian, Austral-Japan, Singapore-Neu-Guinea.
În mijlocul sălii, pe un postament masiv, este aşezat un mare glob terestru, încondeiat în reţele de linii colorate, întretăindu-se ca o pânză de păianjen, ţesută cu măiestrie pe toată întinderea de apă a planetei.
Din loc în loc sunt ţintuite un fel de vaporaşe, ca nişte jucării de copii. Şi o sumă de bolduri cu steguleţe felurite însemnează pe glob linii de navigaţie şi porturi de oprire. Toate liniile colorate, plecând dintr-un singur punct, ocolesc globul şi se întâlnesc strângându-se ca într-un ghem tot în acelaşi punct de unde au plecat.
Brema e portul de plecare şi întoarcere în traficul maritim mondial cucerit de Nord Lloydul German — inima care pompează în toată această reţea de artere ca într-un imens sistem de circulaţie, nutrind ţesăturile organismului pământesc.
Marile porturi, cu legăturile şi antrepozitele lor, atrag şi înghit avuţiile de pretutindeni, ca nişte monştri marini ce-şi întind peste mări şi oceane braţe lungi, uriaşe, armate cu ventuze lacome care sug din cele mai depărtate colţuri ale solului.
Vastele întreprinderi de trafic mondial au ceva măreţ şi misterios. Parcă o forţă ocultă mişcă resorturile acestor alcătuiri metodice, cu părţi ascunse, păstrate în afară de vederea lumii profane, asemeni organelor din corpul unei maşini pe care-o vezi lucrând fără să ştii secretul mecanismului ascuns.
Aci, în biroul acesta rece, simţi că lucrează creierul ce comandă, imprimând voinţa mişcărilor la distanţe de mii de kilometri, peste mări şi ţări, îmbinând sforţările minţii omeneşti în lupta pentru cucerirea bogăţiilor pământului.
Lângă mine stă un Englez, tăcut, adâncit în cercetarea unui voluminos Lloyd’s Register, comparând coloanele cu numele construcţiilor navale germane şi engleze.
*
Lupta aprigă începută de câţiva ani între Anglia şi Germania pentru imperialismul economic şi stăpânirea mărilor, se oglindeşte de minune în rivalitatea comercială şi în concurenţa nebună angajată între marile companii de navigaţie transatlantică.
Toată lumea se deprinsese cu ideea că recordul vitezei şi tonajului nu poate fi ţinut decât de Anglia cu liniile ei celebre: „White Star Line” şi „Cunard Line”. Pe când marina franceză se oprise resemnată, cea germană, cu „Hamburg-America Line” şi „Norddeutscher Lloyd”, începe a construi cu o îndrăzneală uimitoare transatlantice mai mari şi mai rapide decât cele engleze. Nemţii erau hotărâţi nu numai să-i imite pe Englezi, ci să-i şi întreacă.
Mare poftă aveam să ştiu ce se petrece în capul Englezului de lângă mine, care cerceta cu răbdare liniile încâlcite pe glob, linii ce arătau mersul vapoarelor germane. Trebuia să mă abţin. N-am îndrăznit să-l întrerup, căci ştiam bine că unui Englishman nu-i poţi vorbi dacă nu i-ai fost prezentat.
Mi-am adus aminte şi de Englezul care, fiind întrebat: de ce nu a dat o mână de ajutor unui necunoscut care se îneca, a răspuns flegmatic: „Cum era să-i întind mâna, dacă nu-l cunoşteam personal?”. M-am mulţumit numai să-mi spionez uşor vecinul cu coada ochiului.
După ce-a închis tacticos cartea, a scos pipa, cuţitaşul şi o bucată de tutun solid ca un baton de şocolată. Atâta îndemânare avea Englezul în arta de-a tăia tutunul în palmă, încât nici nu era nevoie să se uite la degetele care lucrau cu o viteză şi regularitate mecanică. Ochii lui urmăreau continuu liniile colorate de pe globul terestru. Mă gândeam ce haz ar fi făcut Englezul dacă acum câţiva ani, i-ar fi spus cineva că în curând va călători pe transatlanticele nemţeşti care vor stingheri traficul maritim englez pe piaţa mondială.
Cine ar fi bănuit că într-un timp aşa de scurt, pe când globul se britaniza metodic, avea să se ridice aşa de năvalnic continentala Germanie, ajunsă prea târziu la împărţirea pământului în colonii, să încurce căile de apă croite de falnica Regină a mărilor, cântată de poeţii insulari în imnuri de slavă ca Rule Britannia:
Domni-vei peste valuri, Britanie vie!
A pământului domnie,
Al tău braţ e sceptrul său!
Iar cetăţile-ţi în floare,
Grămădi-vor bogăţii;
A oceanelor întinderi
S-or mişca sub ochiul tău
Şi-orice coastă mărgini-va
Ale tale împărăţii!
O! tu insulă slăvită
Poporu-ţi niciodată nu va cădea-n sclavie,
Domni-vei peste valuri,
Britanie vie!
Englezul privea încruntat.
Nici un zâmbet de ironie n-am surprins pe buzele lui subţiri, strânse între dinţi. Nici o cută de dispreţ n-am putut găsi în liniile dure ale feţei sale rase, pătrate, în care se recunoştea imprimată cu forţa pecetea unei voinţe de fier.
Numai ochii lui albaştri, reci, din fundul orbitelor prea adânci, se măreau şi se micşorau uneori străpungând parcă unele puncte de pe globul terestru care-l atrăsese magnetic.
*
Pe unul din pereţii stucaţi şi lustruiţi ca marmora, în biroul Lloydului era un tablou enorm, într-un cadru lat, aurit. O compoziţie greoaie, pretenţioasă, peste măsură de încărcată.
M-am apropiat să pot distinge amănuntele. Prora unei nave arhaice, în forma unui cap monstruos de dragon marin, spintecă valurile unei mări furioase. Pe corpul navei, într-o ghirlandă de frunze de stejar cu ghinde, zugrăvit în medalion — portretul Kaizerului, în falnica lui uniformă de amiral.
Aceiaşi poză teatrală şi simbolică: o privire trufaşă, aţintită de la înălţimi, parcă rosteşte celebrele cuvinte:
„Viitorul nostru este pe apă!”...
Singurul şi ultimul exemplar de Divus Caesar, întârziat încă în Europa democratizată, Wilhelm al II-lea, acest Uber Kaiser, fiul unei rase aleasă să conducă poporul său de Uber-Menschen la heghemonia universală sau la un... gigantic crah.
Deasupra portretului, coroana imperială e aşezata pe tridentul lui Neptun şi pe o greoaie spadă feudală cu mânerul în cruce. Un vultur ameninţător, cu aripele întinse, ţine în cioc o flamură cu deviza portului Brema, deasupra unei ancore încrucişate cu o cheie:
Navigare necesse est
Vivere non est necesse
De câte ori mă gândesc la tainele istoriei omenirii, la viaţa, grandoarea şi decadenţa popoarelor ridicate şi coborâte de roata fatală a vremii, mă opresc la veşnica îndoială a încercării de a găsi vârsta unui popor la un moment dat al istoriei sale. Şi întotdeauna îmi apare în minte părerea acelui savant japonez care, întrebat ce oră a zilei arată ceasornicul istoriei pentru marile naţiuni europene, a răspuns că: Franţa e la ora şase seara, Anglia la ora patru după amiază, iar Germania la ora unsprezece înainte de amiază.
Când am plecat din biroul Lloydului, încărcat cu un vraf de broşuri, reclame, Fahrplanuri şi placarde pentru bagaje, l-am lăsat pe Englez tot acolo. Cu mâinile în fundul buzunarelor, imobil, hotărât aştepta cu răbdare Mi s-a părut însă că strângea prea tare pipa între dinţi. În câteva rânduri i-am surprins pe faţă mişcarea muşchiului de încleştare a arcadelor fălcilor lui rase şi puternice.
Ceasornicul Japonezului cu vârsta popoarelor m-a chinuit toată ziua cât am rătăcit singur pe cheiurile Veserului şi prin aleile de plopi argintii, crescuţi pe şanţurile astupate care încingeau apărând odată vechea cetate a Bremei, portul liber al vestitei Ligi Hanseatice.
*
Noaptea am dormit foarte rău din pricină că m-a împins păcatul să întârzii prea mult seara la Ratskeller, o colosală cârciumă arhaică, întemeiată de câteva secole în beciurile Primăriei. Această pivniţă istorică, un fel de templu al beţivilor, a inspirat poetului german Hauff celebrele „Lieduri fantastice”.
Toată noaptea am avut visuri chinuitoare. Vedeam butoaie monumentale şi ceasornice uriaşe care băteau sinistru şi anapoda orele nepotrivite de la un ceas la altul.
În faptul dimineţii simţii înţepătura săgeţilor de aur aruncate de soarelele ce străbătea prin crăpătura ferestrei oblonite.
Şi înainte de a deschide ochii, plutind în amorţirea dulce a deşteptării, pe când păşeam pe lunecuşul punţii dintre vis şi viaţă, mi se trezi în minte deodată aceeaşi întrebare cu vechea îndoială: O fi mergând oare bine ceasornicul acelui Japonez?
pe „Kaiser-Wilhelm" şi plecarea din Kaiserhaven
Transatlanticul Kaiser Wilhelm II e ancorat în Bremerhaven. Jumătate de ceas cu trenul din oraş. Călătorii de clasa treia, emigranţii, se îmbarcă cu o zi mai înainte. Cei de clasa a doua, dimineaţa; iar cei de clasa întâia, la amiază.
Ca orice Român, deprins cu greutăţile drumului, îmi fac planul să plec cu trenul de dimineaţă, deşi aveam biletul pentru clasa întâia.
Trenul, gata, bufnea şi gâfâia în faţa peronului. Lumea forfotea în gară. Un Neamţ monumental, ca, o statuie de bronz, cu o barbă arămie, având o manta până în pământ şi o şapcă galonată, mă opreşte la uşă.
— Verboten! Nu-i trenul d-voastră. Aveţi bilet de clasa întâia.
— Bine, dar eu vreau să plec cu a doua.
— Nicht erlaubt! — Şi cu un gest calm dar hotărât mă opreşte, apăsându-mă pe umăr cu o mână grea, care iese enormă din mâneca încercuită cu galoane late.
Resemnat privesc la trenul care pleacă încărcat.
Ce bine era dacă puteam şi eu pleca mai de dimineaţă! Aveam vreme să-mi caut bagajele pe care le predasem cu o zi mai înainte. Cu toată regula lor nemţească, mă gândeam cu grijă: Adică nu se poate întâmpla să se încurce lucrurile atâtor mii de călători?
La ora hotărâtă pornesc cu ultimul transport. Catargele vaselor încep a se zări. Colosul „Kaiser Wilhelm”, acostat la chei, în bazinul Kaiserhaven, aşteaptă gata de plecare, gâlgâind rotocoale de fum cenuşiu pe gurile celor patru coşuri uriaşe, înălţate ca patru turnuri negre.
Trenul se opreşte brusc, din toată viteza, drept în fata scării vaporului. Fanfara bordului izbucneşte deodată, triumfal, cu imnul imperial german.
Tot personalul, afară, ne primeşte cu pompă, la front ca la paradă. Defilăm prin faţa lor. Comandantul, secunzii, ofiţerii, mecanicii, doctorii, telegrafiştii, piloţii şi un batalion aliniat de chelneri — toţi lustruiţi, strălucitori în haine albastre, cu nasturi auriţi, cu semne distinctive brodate pe gulere şi la mâneci.
Călătorii asurziţi de zgomot, aiuriţi de ceremonia neaşteptată, calcă pe scări cu paşi nesiguri, sprijiniţi, încurajaţi cu politeţe de chelnerii anume dresaţi pentru primirea şi conducerea în cabine a călătorilor de clasa întâia.
Unul se repede să-mi ia pelerina, altul bastonul, încercând să mă poarte cu delicateţă de subţiori pe scară. Trebuie să mă lupt ca să scap din mâinile lor, încredinţându-i că n-am nevoie, că prin meseria mea sunt obişnuit sa mă sui pe scări de frânghie.
Pe punte, un bătrân burghez întreabă discret pe chelnerul care-l conduce.
— Mă rog, cine a venit cu trenul nostru? Pleacă cineva mare? E vreun prinţ — de se face aşa paradă?
Chelnerul, surâzând, face o reverenţă:
— Aşa primim noi totdeauna la bord pe pasagerii de clasa întâia.
Mie, nu ştiu de ce, toată solemnitatea asta mi-a amintit timpurile copilăriei, când admiram cu gura căscată frontul personalului de serviciu al circului care, în livrele galonate, în zgomotul fanfarei, se înşira la intrarea în arenă, făcând gardă simpaticului director Cezar Sidolli.
Prin labirintul din pântecele colosului nimeresc în sfârşit cabina mea cu numărul 300. Mă liniştesc.
Bagajele mele erau acolo, aşezate în regulă, şnuruite, etichetate.
Ies afară, la aer. Puntea tremură sub tălpile picioarelor, în trepidaţiile cadenţate ale maşinii ce forfoteşte înăbuşit întregul vapor. Uriaşul organism metalic, vibrează tot cuprins parcă şi el de emoţia mulţimii, care se agită pe punte în ultimul moment al dezlipirii vasului de pământ. Când şi sacii de poştă, legănaţi într-o plasă de frânghie, se lasă spre fundul întunecat al vasului, sirena începe să mugească prelung, asurzitor.
„Mola! Schela afară!”
Pe chei o mare de capete. Batistele, pălăriile, umbrelele flutură în aer. Un zgomot confuz, o larmă infernală. Gesturi, strigăte, izbucniri de plâns, chiote şi râsete se amestecă în acelaşi timp pe vas şi pe uscat. Mulţimea se rupe în două: două lumi care se despart printr-o fâşie de apă din ce în ce mai lată.
Pe când se ridica schela, văd pe punte o femeie tânără zbătându-se în braţele vânjoase ale marinarilor. Cu pălăria căzuta pe-o parte, cu părul în vânt, se lupta să scape ţipând cu disperare La celălalt capăt al schelei, pe chei, un tânăr se frământa croindu-şi drumul prin mulţime, cu strigăte furioase, gata să se arunce în apă.
Braţe din mulţime îl reţineau, pe când schela rigidă se înălţa parcă singură, încet nepăsătoare, tăind orice legătură cu uscatul.
De asupra capetelor noastre, de pe puntea de comandă răsună o voce tunătoare: Nicht erlaubt!
Pe când doctorul bordului transporta pe femeia apucată de o criză de nervi, vecinul meu, un Neamţ gras cu figura surâzătoare, îmi lămureşte cazul: O tânără pereche italiană, căsătoriţi de-o săptămână, merge la New-York. El a ieşit din vapor să cumpere gazete. În timpul acesta a început manevra de plecare.
— Ei, acum ce-i de făcut?
— El rămâne în Europa şi tânăra lui jumătate trece dincolo în America. Păcat! le-a stricat luna de miere! — sfârşeşte vecinul meu zâmbind pe sub musteaţă.
De sus privim la cele patru remorchere, ca nişte jucării, care trag să ajute la manevra vasului-colos. Lanţul ancorei scrâşneşte depanând încet, apăsat, enormele zale pe tamburul vinciului. Întregul corp icneşte săltând masa greoaie a ancorei.
Lângă mine doi Francezi privesc cu atenţie. Cel mai bătrân izbucneşte furios:
— Poftim! iată ce înseamnă să crească tonajul la nesfârşit. N-a venit vremea să se oprească odată la un tip anumit de vas. Din cauza acestor monştri trebuie să transformăm porturile. Nu vezi că nu mai încap. Trebuie să-l mişte cu remorchere. Singur nu-i capabil să manevreze în port.
De sus, de pe comandă, un zbârnăit ascuţit de sonerie răsună. După o clipă, acelaşi sunet se-ntoarce repetat din fundul vasului — telegraful de la maşină se pusese în mişcare.
Un vâjâit asurzitor de ape răscolite se aude la pupă după cele dintâi învârtituri de elice. Puntea începe sa zvâcnească sacadat şi întreaga osatură metalică e prinsă parcă de vibraţii dese, acordate ca într-un uriaş instrument muzical.
Titanul, târât până atunci, se trezeşte anume scuturându-se ca să-şi deschidă calea cu pieptul lui de fier, prin masa lichidă în care plutise adormit.
Alunecăm domol de-a lungul malurilor joase, tapetate în covoare de verdeaţă. Defilăm prin faţa fortului de la intrare. Calota cupolei cuirasate apare de sus ca o enormă carapace de broască ţestoasă, pitită în pajiştea de mătase verde.
Dezlipiţi de vechiul continent plutim în larg. În urma noastră, prin ceaţa plumburie ce împânzeşte orizontul, abia se mai schiţează conturul şters în zare — umbra bătrânei Europe.
larg
Puntea are aspectul unei terase de sanatoriu maritim. În aerul curat, din mijlocul Oceanului, îmbibat de sare şi ozon, stau sute de pasageri culcaţi pe scaune lungi. Zac aşa picurând de somn, cu reviste şi cărţi netăiate, amorţiţi ca şerpii boa după o masă copioasă.
Cantitatea de alimente consumată pe transatlanticele germane întrece orice închipuire. Bogăţia, rafinamentul şi preocuparea pentru hrană ajunge să-ţi facă silă de mâncare. Nici în pauzele dintre cele cinci mese obişnuite pe zi nu scapi. Abia te întinzi greoi, gâfâind pe punte, şi tăvile încep să defileze cu sandvici, bulion, ceaiuri şi cafele la discreţie.
E drept însă că pentru foarte mulţi pasageri mâncarea e singura distracţie care rupe monotonia vieţii de bord.
Pe vechile vapoare, din cauza spaţiului restrâns, mesele se aşezau la fel după tradiţie, în sensul lungimii vasului. Fiecare pasager îşi lua locul la rând. Căpitanul — în capul mesei, având deoparte şi de alta persoanele marcante care se găseau pe bord. La marile pacheboturi transatlantice, totul e sacrificat sălii de mâncare. Nu mai ai impresia că te afli pe un vapor, ci într-o sală somptuoasă cu galerii şi sculpturi. Mese mici de patru şi şase persoane. Chelneri galonaţi şi stilaţi servind cu atenţia concentrată ca să-ţi ghicească gândul din ochi. Flori peste tot. Lumina cade de sus printr-o imensă cupolă de sticle colorate.
Un domn foarte grav, instalat la un birou, după ce meditează mult şi încruntat în faţa planului sălii de mâncare, ca un general de stat-major în faţa hărţii de război repartizează în chip savant locurile la mese după naţionalităţi, profesiuni şi ranguri sociale.
Am căzut într-un grup latin: doi ingineri spanioli, un profesor belgian, un bătrân doctor italian, cu fiul său — un tânăr oacheş, elegant şi volubil, care din prima zi a reuşit să cunoască toată lumea de pe vapor.
Răsfoiesc broşura ce ni s-a împărţit gratuit: Passagierliste. Pe copertă, lucrată cu îngrijire, în culori, e veşnicul portret al Kaizerului cu musteaţa zburlită şi semeaţă. Numele căpitanului şi al ofiţerilor, medicii, obermaşinistul, zalmaister, proviantmaister, obersteward, oberkoh, gepäkmaister şi tot aşa mai departe întregul stat major al bordului... Urmează numele călătorilor de clasa întâia şi a doua; de cei de clasa treia, mulţimea emigranţilor, care au îmbogăţit companiile de navigaţie, nu se scrie nimic. Toate informaţiile asupra vieţii pe bord se găsesc trecute aci: masa, bagaje, telegrame, baie, gimnastică, bibliotecă, laborator de frumuseţe, farmacie, ţigări, bărbier, croitor — tot confortul unui oraş civilizat care pluteşte pe ocean.
Timpul e bun. Pe puntea de sus, oberpromenadendeck, lumea foieşte ca pe unul din marele bulevarde. Femei elegante se plimbă arătându-şi toaletele bogate. Voalurile şi muselinele flutură în bătaia vântului ca nişte steaguri multicolore. Observ o picantă americană care îşi schimbă patru costume pe zi.
Copii zgomotoşi, deşi au salonul lor special, se zbenguiesc în libertate pe punte ca pe aleea unui parc. O Englezoaică uscată doarme cu gura căscată, cu ochelarii pe nas, şi cu biblia căzută pe genunchi. Se formează un complot. Un drăcuşor de fată apare cu un Kodak şi scoate o fotografie.
Persoanele care în prima zi se spionează, pipăindu-se cu ochii, se apropie formându-se în grupuri. O atmosferă de caldă familiaritate se stabileşte după o zi de drum.
Rar se poate întâlni, strânse la un loc, o mai mare varietate de tipuri. Sunt exemplare din toate ţările şi din toate păturile sociale.
Ce câmp de studii pentru antropologi şi fizionomişti e puntea unui transatlantic! Ce bogată colecţie de tipuri se poate face pentru comparaţii, interpretări şi clasări! Nu ştiu de ce de câte ori stau şi privesc asemenea adunări de felurite soiuri de oameni, strânşi din diferite părţi ale lumii, varietăţi de viţe omeneşti, fără să vreau mă gândesc la teoriile răspândite asupra încâlcitei chestiuni a raselor, asupra luptei dintre blonzi şi bruni şi asupra tendinţei de a absorbi istoria umană în istoria naturală.
Dacă nu se poate face o hartă a Europei împărţită pe rase, nu înţeleg de ce se vorbeşte mereu de rasă şi nu de popoare, de tipuri şi de însuşiri.
Dacă popoarele nu sunt decât produsele istoriei, nu cu ajutorul istoriei naturale se pot cerceta. Numai ştiinţa socială şi politică ne poate lămuri asupra evoluţiei şi luptei dintre popoare.
Dacă se poate zice că există un tip german, francez sau englez, nu se poate zice că este o rasă germană, franceză sau engleză. Caracterele adevăratelor rase sunt permanente, iar însuşirile popoarelor sunt variabile. Teoria germană, luată de altfel tot de la Francezi, că toată civilizaţia europeană se datoreşte blonzilor, floarea umanităţii, şi că războiul este inevitabil între rase, nu ascunde în fond decât interese, pasiuni şi prejudecăţi încarnate.
E adevărat atâta doar: că axa civilizaţiei datorită elitei unui popor trece de pe un domeniu pe altul. Nu ştiu cine a comparat elita unui popor cu o locomotivă, care singură are mişcare proprie, iar masa poporului e lungul şir al vagoanelor inerte care totuşi ajung să meargă tot aşa de repede ca şi locomotiva.
Nu se poate nega că popoarele cu aproape aceiaşi civilizaţie tind a se asemăna din ce în ce sub raportul aceloraşi idei, credinţe şi instituţii, care se răspândesc continuu în lumea întreagă.
Amestecul, încrucişarea şi uşurinţa legăturilor tind a generaliza pretutindenea un singur şi acelaşi tip de om.
În fiecare zi, la oră fixă, apărea proaspăt de sub teascurile tipografiei bordului „Ziarul Oceanului”, cu ultimele ştiri din lumea întreaga. Gazeta era citită cu o nespusă lăcomie. Toţi se minunau, căci prea puţini erau cei care îşi dădeau seamă că gazeta era făcută de mult, din port, şi nu avea liberă decât o coloană, care se completa pe bord cu telegramele primite prin undele hertziene ale telegrafiei fără fir.
În fiecare zi un ofiţer, însoţit de un marinar, trecea pe punte de la un grup la altul, şi instruia călătorii cum să se servească de centura de salvare în caz de naufragiu.
— Slabă speranţă — ne spune râzând un căpitan italian de marină, venit în grupul nostru.
— Lăcomia şi setea de reclamă a unor companii de navigaţie sunt groaznice şi criminale. Atrag călătorii cu luxul şi viteza, dar nu fac nimic pentru siguranţa vieţilor omeneşti. Vă amintiţi de naufragiul Titanicului? Ancheta a stabilit pe deplin că, fiind în prima cursă, a luat un drum mai scurt navigând mai sus decât trebuia. A riscat trecând în regiunea sloiurilor. Lovindu-se de un munte de gheaţă plutitor care i-a spintecat fundul, transatlanticul s-a înecat.
Comandantul a fost achitat, căci avea pe bord pe unul din directorii companiei, care i-a cerut să ia drumul cel mai scurt, deşi mai periculos, numai să poată trâmbiţa în lume că a făcut traversarea Oceanului în timp mai redus decât toate celelalte transatlantice.
Cu învoirea comandantului am plecat trei inşi să facem vizita întregului vapor — doi ofiţeri de marină şi un inginer naval.
Pentru înconjurul punţilor trebuie să faci o plimbare de vreo jumătate de kilometru. Puntea e atât de lată încât se poate aşeza o linie de tramvai, rămânând loc pentru trotuare şi vehicule. Coşurile sunt aşa de largi încât un tren ar încăpea ca într-un tunel. În magaziile de provizii şi în camerele refrigerente, se găsesc vreo treizeci mii kilograme de carne, cincisprezece mii de păsări, douăzeci mii ouă, zece mii jamboane, şase mii kilograme unt, două mii kilograme ceai şi cafea.
Saloane luxoase cu pilaştri, panouri şi vitraje, care îţi dau iluzia că te găseşti într-un vechi palat regal. Covoare de Persia şi Smirna, mobile de mahon şi palisandru. Candelabre imitate după lanternele vechilor nave olandeze. Pe ultimele construcţii transatlantice sunt realizate pe deplin fantaziile lui Jules Verne.
Iulie — Sărbătoarea naţională americană
La răsăritul soarelui, chiar în clipa când muchia aurie se iveşte scânteind pe linia orizontului, la un semnal dat, se înalţă deodată, pe toată lungimea vasului, marele pavoaz: sute de flamuri colorate flutură în adierea brizei de dimineaţă. La unul din vârfurile catargelor fâlfâie măreţ drapelul înstelat al Statelor Unite, iar la celălalt — culorile germane.
La ora zece toată lumea e pe punte. Echipajul vaporului în ţinută de ceremonie. Comandantul german spune câteva cuvinte pe englezeşte arătând grav spre steagul american. Un gornist dă un semnal lung şi fanfara bordului începe imnul american. Mulţimea flutură batistele şi nişte steguleţe improvizate. Un cor monstru de sute de voci acompaniază fără măsură, notele metalice care vibrează prelungite în aer, până se pierd în largul oceanului.
Lângă mine doi tineri negri, eleganţi, complet în tenis alb, deschid nişte guri oribile cântând aprinşi cu ochii ţintă sus la drapelul american.
Un bătrân decorativ, c-o redingotă până la genunchi, se suie pe o estradă — primarul Filadelfiei care se întorcea de la Londra. Statură herculeană... cap interesant... barbă albă şi coamă de leu bătrân. Vocea lui tunătoare domină larma mulţimii, forfotul maşinii şi zgomotul valurilor. Citeşte tare, cu ton biblic, Convenţia — declaraţia de independenţă a Statelor Unite şi părţi din Constituţia redijată de Franklin. Invocă apoi solemn protecţia lui Dumnezeu pentru Marea Republică. Şi după ce aminteşte de Washington şi Lincoln, se întoarce şi, cu un gest larg îndreptat spre mulţimea emigranţilor, pronunţă clar, în trei limbi, o francă declaraţie: „Noi suntem cosmopoliţi!...” O rasă superioară a ieşit din măduva tuturor celorlalte rase... esenţa tuturor energiilor omeneşti şi-a găsit loc în pământul făgăduinţei... cu braţele deschise marea naţiune îi primeşte pe toţi pentru a-i face cetăţenii unei patrii noi şi binefăcătoare...
Desigur, mulţi nu înţelegeau cuvintele rostite, dar toţi urmăreau emoţionaţi elanul apostolic al vorbitorului, care încheie cu un gest hotărât, arătând sus spre drapelul înstelat — emblema patriei — care fâlfâia maiestuos deasupra capetelor, în mijlocul oceanului.
Un grup de fete, cu steguleţe prinse în corsaje, încep să intoneze imnul naţional: flag of the free.
Drapelul oamenilor liberi, salutul nostru îţi aducem ţie!
Pe ocean ca şi pe ţărm tu fâlfâi mai mândru decât toate celelalte,
Lozinca noastră să se înalţe tot mai sus si fără încetare:
Unire şi libertate acum şi în totdeauna!”
Noi, cei din grupul latin, ne ţineam retraşi urmărind de departe desfăşurarea solemnităţii. Doctorul italian, care ascultase cu mare atenţie discursul Americanului, începu:
— N-am putut înţelege niciodată natura patriotismului american. Cum pot emigranţii, moleculele acestea umane, mobile, disparate şi flotante, să se modifice ca să formeze o masă omogenă, o conştiinţă comună, o naţie distinctă cu noţiunea de stat şi patrie? Cum pot fi cosmopoliţi şi patrioţi în acelaşi timp? Cum pot emigranţii, care urmăresc politica din ţara lor de origină, să fie în acelaşi timp şi buni patrioţi americani?
— E drept — răspunse profesorul belgian care stătuse cinci ani în America — că emigranţii au două patrii, dar asta numai în prima generaţie. Copiii lor se americanizează de mici. Un sociolog figura foarte bine patriotismul nostru cu un cerc care are un centru, iar patriotismul american cu o elipsă cu două focare. În ţările noastre bătrâne ideea de patrie e aşa de veche, încât se pierde în negura mistică a vremii. În America apare în lumina proaspătă a prezentului, căci cetăţenii ei n-au orizont istoric. Trăiesc din prezent şi mai mult încă din viitor. Pentru ei misterul nu-i în urmă ci înainte. Cu drept cuvânt s-a zis de multe ori ca America e în primul rând o societate mare economică şi in al doilea rând o societate politică şi istorică.
Tot scriitorul de care vă vorbeam a comparat patria, aşa cum se înţelege în Europa, cu o mamă foarte bătrână, care ne-a dat sângele şi laptele ei — venerată şi adorată dintr-un instinct de aceiaşi natură ca religia şi superstiţiile ei. Simţim datoria s-o servim şi să ne jertfim viaţa la nevoie, fără să ne gândim dacă nu avem mai multe obligaţii decât avantaje de la ea. Pentru Americani, patria, Marea Republica, este ca o femeie tânără bine înzestrată, luată de curând în căsătorie. Pentru ei patria este un cadru de activitate. Patriotismul american nu-i concentrat, nu cere o abnegaţie. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de orgoliu care se confundă cu sentimentul superiorităţii şi al forţei. Un patriotism burghez care nu porneşte din imaginaţia şi poezia trecutului. E datorat unui spirit public, viguros şi clar al prezentului şi al faptelor. Salvarea statului nu-i decât salvarea intereselor. În patriotismul lor, Americanii au orgoliu şi iluzia unei mari misiuni în lume: tipul unei societăţi noi, o mare democraţie înţeleaptă, puternică şi înfloritoare.
Jurnal de bord. Schite marine de Jean Bart
I.
Sulina, 1 August.
În sfârşit mult aşteptatul ordin de plecare sosise.
Itinerariul călătoriei îl ştiam de mult; câte zile nu pierdusem, noi ofiţeri tineri, cu hărţile dinainte urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei-Mici.
De două luni navigam tot prin aceleaşi locuri învârtindu-ne între Constanţa şi gurile Dunărei; ardeam de dorul altor locuri în depărtări necunoscute.
Manevrele de pânze, evoluţiile în largul mării, tirul, exerciţiile de bărci şi întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature în nerăbdarea aşteptării celei dintâi călătorii mai lungi.
Visele mi se împlineau... acele vise care îmi mângâiaseră viaţa tristă de şcoală... o viaţă de copil chinuit, îngropat între zidurile şcoalelor militare, unde vremea se târa aşa de greu între orele de instrucţie, când îmi îngheţa mâna pe patul armei, şi între orele de meditaţie, seara, când capul cădea încet pe cartea deschisă pe pupitrul vechiu şi ros de coatele atâtor generaţii.
Dar le uitasem ca prin farmec toate acele mici mizerii zilnice cari îmi chinuise copilăria: uitasem până şi patul de la închisoare... patul acela tare, de lemn acoperit cu o rogojină, pe care în atâtea nopţi mi-am odihnit trupul zdrobi, de osteneala zilei, cu mantaua făcută ghem drept căpătâi.
Ah!... de cale ori, înainte de a mă prinde somnul, zăcând aşa într-o toropeală pacinică şi dulce, între vis şi viaţă, înaripata închipuire îşi lua sborul şi înflăcărând simţirea mă purta prin locuri nevăzute dar aşa de frumoase şi atât de mult visate.
De câte-ori nu mă-ntrebasem cu prietenul ce dormea la cap cu mine: „tu pe unde te afli acum? eu mă?... a! eu sunt departe... pe valurile Mediteranei, spre Italia... pe coastele Calabriei!”
Ce bine le cunoşteam aceste locuri — din atlasul geografic, bine-înţeles.
Renăscând în aerul curat şi binefăcător al mării, într-o nouă viaţă, trecutul îmi apărea aşa de departe, ca într-o ceaţă fumurie şi nedesluşită, din care se desprindea uneori par-că o altă fiinţă în locul meu, o altă fiinţă osândită, care trăise de demult cândva acele vremuri de copilărie tristă.
O soartă fericită mă aruncase pe bordul lui Mircea; în cercul binevoitor de ofiţeri vechi de diferite grade, ne aflam şi câţiva noi veniţi, abia scăpaţi de pe băncile şcoalei, prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceiaşi mahala într-un oraş din fundul Moldovei.
După atâta vreme scursă ne întâlneam iarăşi acum în pragul unei noi şi grele meserii, meniţi a împărtăşi aceiaşi soartă în lupta pentru a ne deschide un drum în lume.
Ziua când trebuia să părăsim ţara sosise: în ordinul de plecare, scris de comandant, în jurnalul de bord, zicea lămurit: „la ora opt totul va fi gata de plecare, provizia trupei şi-a ofiţerilor pentru zece zile de mare va fi adusă la bord; la nouă ore brikul Mircea va părăsi portul Sulina, ieşind în larg va lua drumul spre Kersonez”.
E seară, totul e gata, n-aşteptăm decât ora plecării.
O geană roşă-aurie mai sclipeşte pe cer în fund spre asfinţit, iar din spre miază-noapte o pată cenuşie ca o manta sdrenţuită s-apropie plutind prin înălţime; e-un nour ce vine mânat de suflarea vântului de Nord.
Până la vremea plecării toţi ofiţerii trecem pe cheu în faţa vaporului printre lumea adunată acolo.
Noi ne strângem în jurul unei mese din faţa cafenelei, lăutarii cântă, limbile se desleagă, curg vorbele de spirit şi glumele sărate cu cât se golesc şi se reînnoiesc mereu halbele.
Iar Mircea, bătrânul Mircea, încă tot frumos şi mândru, gata de drum şi de lupta valurilor, ne aşteaptă ancorat lângă cheul pe care lumea se strânge mereu privind la jocul marinarilor de pe punte.
Fiind în repaus, ca să-şi uite grijele, luându-şi rămas bun dela ţara pe care o părăseau, se încinsese o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale — mă rog, ca românul când vrea să înşele grijile, să-şi stingă focul necazurilor.
Numai câţi-va printre ei, recruţi ce nu mai fuseseră îmbarcaţi niciodată, retraşi mai deoparte, tăcuţi, trişti, stau rezemaţi pe coate de balustradă, cătând cu jale, când spre largul mării, când înapoi spre port, luându-şi cu privirile înduioşate parcă rămas bun de la ai lor, cari de pe unde sunt în depărtări nevăzute; citesc în ochii lor fiorii groazei de necunoscut.
Un pilot de la Comisiunea Europeană s-apropie de masa noastră. „He!... domnule căpitan, nu cred să mai plecaţi în seara asta, uite semne de furtună”.
Toţi ne ridicăm ochii spre cer; norii negri se strâng învăluind tot cuprinsul într-o pânză neagră şi umedă.
Un vânt rece şi sărat din spre largul mării se-ntăreşte mereu, şi mereu creşte sgomotul valurilor ce se isbesc de cheu, spărgându-se într-un muget sălbatic perdut departe în întunericul pustiu al mării.
Câteva umbre negre se desprind din depărtare şi cresc gonind spre port: sunt corăbii cu pânzele umflate ce intră la adăpost întâmpinate de furtuna care se apropie văzând cu ochii.
Dar se dase ordin să părăsim portul şi trebuia să plecăm.
Ne luăm rămas bun de la prietenii strânşi în faţa vaporului şi intrăm pe bord în uralele mulţimii de pe cheu.
„Echipaj la posturile de plecare” răsună vocea şefului de echipaj, urmată de sunetele sifliilor de pe punte; fiecare trece la postul său.
Mircea, desfăcut din legăturile de la uscat, se mişcă încet trăgându-şi pe nară cu un zăngănit fioros lanţul ancorei ce se desprinde de pe fund.
Ancora sus la postul ei; şi alunecăm încet făcând rondoul în faţa cheului care răsună de sgomotul mulţimii şi a muzicii, pe când pălăriile şi batistele flutură încă în bătaia vântului în semn de adio!...
Mircea tot mai însufleţit despică apa, eşind din gura Dunărei, parcă trece pragul mării, care se deschide înaintea noastră imensă, neagră, pustie.
Pământul ţării rămâne în urmă.
În picioare, la postul meu din provă, încă odată îmi arunc privirea înapoi: pământul ca o pată neagră se perde în întunericul nopţii pe când în auz îmi picură crâmpeie de arii, note frânte de mugetul fioros al vântului.
Şi din tot haosul întunecat se desprinde numai ochiul roş obosit al farului, care veghiază urmărind neclintit vasul în goana lui nebună de pasăre de noapte, ce într-o legănare sbuciumată îşi moaie par-că vârful aripelor desfăcute în negrul apei şi al pustiului întins, fără margini.
...sunt corabii cu pânzele umflate
II.
Pe mare, 2 August.
Vântul se întăreşte mereu.
După miezul nopţii o furtună cumplită îşi deslănţue furia urlând fioros în jurul nostru; câteodată suflarea i se înmoae şi atunci par-că geme într-o desperare răutăcioasă înăbuşindu-şi furia, pentru a isbucni iarăşi în mugete mai neînfrânate, mai pline de groază.
Mircea — o jucărie minunată — se rostogoleşte sbuciumat pe întinderea asta neagră şi zgomotoasă care se agită, se frământă din toate părţile, formându-se în dealuri negre cu crestele albe de spumă, în văi adânci, adânci, fără fund, mutate în acelaşi timp de la un loc la altul într-o goană fără sfârşit, într-un joc ameţitor, nebun, fără astâmpăr.
Începe o ploae rece, măruntă; simt răceala picăturilor ca nişte sfîrcuri de biciu plesnindu-mi obrajii.
Pe bord nu doarme nimeni.
Comandantul nostru n-a închis ochii toată noaptea, stă pe comandă lângă ofiţerul de quart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola şi harta privind mereu în sus spre catarge.
Oamenii suiţi în arboradă lucrează grăbiţi, cu ochii aproape închişi, biciuiţi de ploae, cu poalele mantalelor fâlfâind în vânt; par nişte umbre negre ce se clatină atârnate la rând de vergile pe care se mişcă cu o iuţeală neregulată un amestec de degete încleştate ce strâng pânzele înfăşurându-le.
Sunetele argintii ale sifliilor de pe punte cari îndeamnă la lucru, comenzile repetate, vorbele desperechiate, şoaptele nedesluşite care vin de sus din arboradă, se aud întrerupte de mugetul asurzitor al vântului, ce trece fluerând ascuţit prin macaralele prinse în colţul pânzelor scuturate.
Un amestec nedesluşit de sunete diferite, ca o muzică sinistră ce împrăştie fiori de groază.
Prin întunericul de nepătruns al nopţii, prin haosul acesta negru şi pustiu, câteva pâlpâituri luminoase scapără pe cer aprinzând o clipă colţul unui nour; şi în urmă o brazdă de foc tae drum unui fulger orbitor; un şirag de boabe sclipitoare spintecă văzduhul luminând în flăcări vârfurile catargelor.
Iar bubuitul tunetelor zguduind cuprinsul se sparge în depărtări nevăzute, stingându-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric.
Cu mâinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiţi, îmi ţin echilibrul mlădiindu-mi trupul după mişcările vasului.
O clipă ameţitoare, un vârtej pare-că îmi painjineşte ochii... îi deschid mari, cătând să despic întunericul dinainte... simt o gâdilătură în furca pieptului şi un nod care se ridică înfigându-se în gâtlej, făcându-mă să înghit în sec... a!... cunosc: e începutul răului de mare — această veche şi ciudată boală pentru care nu s-a găsit alt leac decât deprinderea pentru unii, iar pentru alţii nimic.
Şi plouă, plouă mereu; minutele se scurg aşa de încet, chinuitor de greu.
Într-o gândire înceată şi greoaie îmi analizez simţurile, cătând să-mi dau seamă de ce simt eu şi cei din jurul meu: toate aceste suflete strânse la un loc în scoica asta zbuciumată de valuri, care scârţie din toate încheieturile, în izbituri neregulate vibrând ca un instrument muzical.
Hotărât, nu... nici o umbră de teamă nu poţi întâlni pe chipul vreunuia, nici o şoaptă de desnădejde nu poţi auzi, nici un fior de groază nu poţi surprinde în toată mulţimea asta care se mişcă tăcută, făcându-şi serviciile ştiute, fiecare la postul său în cea mai desăvârşită linişte — ori poate ruşinea pe unii îi stăpâneşte atât de mult ştergându-le orice umbră de teamă.
Zăresc în proră câţiva, culcaţi pe punte cu capetele răzămate pe colacii de frânghie cătrănită: sunt gabierii scoborâţi din catarge; istoviţi de oboseală, cu puterile sleite, se odihnesc strângându-şi picioarele goale sub poalele mantalelor ude de apă sărată.
Ploaia a încetat.
Omul de sus din gabie strigă cu glas puternic:
„Se vede o lumină albă în tribord”.
„E farul de la Caliakra”, şopteşte ofiţerul de quart potrivindu-şi binoclul în dreptul ochilor.
În fund, în depărtarea ştearsă, un punct mic galben licăreşte pâlpăind slab prin întuneric.
Noaptea începe a se risipi: întunericul se desface din ce în ce mai mult, iar în fundul zării, la orizont, o pată galbenă ca de ceară aşa de trist răsare ridicându-se dintre crestele albe ale valurilor — răsăritul soarelui după furtună.
Departe de tot pe întinderea asta mişcătoare, neastâmpărată,un punct negru se desprinde. Încet punctul acela se înalţă şi se coboară crescând din ce în ce mai mare.
Toţi privesc spre dânsul... se apropie... trei catarge se deosebesc bine; ca trei suliţi înălţate par-că anume să spargă norii ce se târăsc aşa de jos, aproape de faţa apei
„Le cunosc bine după gabii; sunt catargele Elisabetei”, văd pe câţiva care privesc cercetători spre larg.
Crucişătorul „Elisabeta” avusese ordin să plece în aceiaşi zi din Constanţa şi să ia drumul tot spre Kersonez.
Elisabeta e aproape, se cunoaşte bine coşul alb între catarge, corpul ei negru cu formele fine în tăieturi frumoase, cu tunurile ei mari înfipte în coaste.
Ea alunecă încet înainte, prăvălindu-se pe o parte şi pe alta, ameţită parcă de loviturile valurilor care năvălesc isbindu-se de ea.
Iar în urmă-i fumul scăpa pe gura coşului în inele negre, ca un şarpe uriaş ce se svârcoleşte gonit, învins, în luptă cu vântul turbat.
Şi noi cătăm ţintă spre ea urmărind cu patimă acel joc nebun, ameţitor..... sunt clipe de o înfiorare mută, clipe ce par aşa de lungi în cât un gând de groază are vreme să-ţi scapere prin minte; timp în care bătăile inimii se grăbesc, ochii se deschid mari cătând a reţine cu vederea corpul acela negru care dispare înghiţit de valuri ca într-o prăpastie adâncă...... şi aşteptăm, ţinându-ne răsuflarea stăpânită, să-l vedem răsărind iar culcat pe o coastă în muchea unui alt val.
Simt mirosul greu, înecăcios, de unt-de-lemn ars, răspândit de jos de la maşina care-şi grăbeşte mereu bătălie sacadate.
Maşina fiind prea slabă, nu poate birui valurile; e peste putinţă a mai continua drumul înainte cu vântul din faţă.
De două ore de când ne frământăm în loc, ne zăpăceşte zbuciumarea asta a valurilor, cari se izbesc spărgându-se cu sguduituri groaznice.
Comandantul se hotărăşte să ne abatem din drum, schimbând direcţia, şi să intrăm la adăpost în golful Kavarna, până când s-o mai linişti marea şi-o cădea vântul.
Sifliile încep să sune pe punte, oamenii grăbiţi se strâng la posturi în dreptul manevrelor, pilotul îşi încleştează mânile în roata cârmei, gata să soarbă comenzile cari răsună clare şi prelungite:
„Gata de volta'n vânt”; o clipă de aşteptare...... un sgomot asurzitor de farfurii sparte, de obiecte răsturnate; şi Mircea deodată se culcă într-o parte aşa că apa năvăleşte înăuntru pe punte; — am schimbat drumul spre Kaliakra — intrăm în Kavarna cu vântul de travers.
Elisabeta imită manevra noastră ajungându-ne din urmă.
Ne apropiem de uscat: coasta înaltă, roşietică, dintr-un şirag de stânci colţurate care opreşte vântul ce se isbeşte de ele suflând cu furie.
Ancorăm aproape de Elisabeta care nici nu se clinteşte, liniştită şi mândră.
Oamenii în repaus, rupţi de osteneala din timpul nopţii, adorm duşi cu gândurile duse la ai lor rămaşi în urmă şi atâta de departe.
O barcă se desprinde de lângă crucişător şi s-apropie de noi; e un ofiţer care aduce un plic pentru comandantul nostru: ne strângem în jurul lui şi el ne istoriseşte cele întâmplate la ei pe bord.
Elisabeta, vas mai nou şi puternic, putea să-şi continue drumul; văzându-ne însă pe noi că schimbăm direcţia, comandantul, stătuse la îndoială dacă să-şi urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la maşină.
În urmă s-a hotărât să ne imiteze manevra, pentru a ne veni în ajutor în caz de nevoe. Înainte de a mă scoborî în cabină să mă odihnesc, îmi arunc încă odată privirea spre coasta de care ne apropiasem.
Departe se zăresc albind în lumina dimineţii casele tupilate, ascunse la adăpost prin crăpături de stânci arse, roşietice — e un sat perdut, uitat de cine ştie când, pe-o coastă stâncoasă şi pustie.
VOIHESCU
III.
Pe mare, 4 August.
Şase ore şi jumătate dimineaţa. Barca No. 1 se întoarce la bord cu provizii din Kavarna. Toată lumea-i la posturile de plecare; la ora 7 virăm ancora.
Lanţul ancorei trosneşte la cabestan în smuncituri cadenţate — la unele vase cu pânze, acolo unde puterea aburului n-a înlocuit munca omenească, se mai poate vedea cât de chinuitoare este viaţa omului de mare — cu muşchii încordaţi, sprijinind picioarele goale în puntea udă, oamenii împing cu pieptul în manelele cabestanului care învârtindu-se prinde zalele lanţului scrâşnind la fiecare salt.
Ancora sus — şi alunecăm lin pe apa moartă a golfului. Cum trecem farul de la Kaliakra, începe Mircea să prindă viaţă şi pleacă legănat pe valuri scurte şi răpezi ce undulează faţa goală, nemărginită, a mării.
Vreme închisă; cerul înfăşurat; şi-n aerul dimineţii se simt fiori reci de boare umedă pe care-i aduce de la larg un suflu uşor de briză. Coasta pustie şi stâncoasă rămâne perdută în urmă, pe când noi cu pânzele întinse ne afundăm în golul depărtării.
Ofiţerul de quart, de pe comandă, strigă capul la compas ce trebue urmat: Sud 74 Est — aceleaşi cuvinte le repetă de la cârmă bătrânul Micheli pilotul, răguşit, cu ochii ţintă pe sticla busolei ca să prindă numărul scris în dreptul liniei de credinţă.
Departe, la orizont, se iveşte albind o pată; toţi privesc cercetând în zare; au şi început a-şi da păreri — când te afli pe întinsul pustiu al mării, un lucru de nimic te pasionează la culme. Se recunoaşte o corabie frumoasă ce trece prin babordul nostru.
Tocmai târziu străbate şi soarele printre norii rupţi în pale, anume parcă să deschidă drum săgeţilor de aur ce se frâng reci de crestele valurilor, poleind o pată de pe faţa mării în locul acela spre răsărit.
Mânaţi de adierea vântului ce ne bombează pânzele, înaintăm mereu pe o mare luminată de jocul scânteierilor orbitoare.
Nicăeri mai mult ca în largul mării nu te uimeşte înfăţişarea minunatelor fenomene ale naturii.
Cine ar putea şti din câte se petrec înăuntru, în lumea sânului mării, numai acolo sub pata aceia aurie de la suprafaţă în ploaia caldă a razelor!...
Minţile omeneşti — pururea cercetătoare — n-au izbutit încă a lua în stăpânire întreaga lume a fundului mării, cu nesfârşitele bogăţii ce zac în neştire, cu miriadele de vietăţi locuitoare, popoare ce nasc, trăesc luptând şi mor în abisul nepătruns al fundului.
Pe când pământul, mut şi neclintit, de veacuri întregi destăinueşte luminând ascunsul minunilor naturii, înşelătoarea mare, veşnic neastâmpărată şi vorbitoare, păstrează încă tainele ascunse ale firii în noaptea sânului ei vieţuitor.
Un iubitor al mării, Gustave de La Landelle, arată în câte chipuri se răspunde la întrebarea: ce este marea?
„O enciclopedie vieţuitoare, răspund învăţaţii. Nu-i decât o picătură de apă în infinit, susţin filosofii. Naturaliştii spun că nu-i decât un amestec imens de apă sărată.
Gramaticii o definesc numai ca simpla apă care înconjoară continentele. Chimiştii susţin că nu-i decât un volum enorm de protoxid de hidrogen ţinând în disoluţie chlorura de sodiu. Matematicii declară că este un corp căruia nu-i pot calcula suprafaţa. Fisicienii îi văd numai fenomenele de mare, vânturile, echilibrul şi curenţii. Poeţii clasici o văd locuită de mulţimea zeilor şi zeiţelor; poeţii romantici o fac să râdă şi să plângă; poeţii realişti îi descriu ororile; poeţii fără adjectiv, cântă imensitatea şi binefacerile sale. Iar pentru voiajor şi negustor, nu-i decât un larg drum. Pentru omul de Stat şi diplomaţi este o chestiune. Pentru regi este un imperiu. Pentru popoare, un câmp de bătălie. Pentru pictor nu-i decât un fond de tablou.
Istoricul susţine că marea este arena unde s-au dezlegat cele mai mari conflicte ale timpurilor vechi şi moderne. Marea aminteşte vecinic de acele călătorii pentru războae, pentru cuceriri, pentru descoperiri, de la fabuloasa expediţie Argonaută până la acele ale polurilor Nord şi Sud. Marea este Salamina, Războaiele Punice, Acţiuni, Cruciadele, Abukir, Trafalgar, Navarin, Roma, Cartagena, Veneţia, Genua, Spania lui Carol Quintut, Holanda, Franţa lui Ludwig al XIV şi Colbert, ea este Puterea Britanică.
Marea a făcut pe Cristofor Columb şi toate marile descoperiri ale lumii.
Marea pentru romancieri este acel gigantic teatru unde se agită toate pasiunile omeneşti modificate prin o existenţă excepţională. Iar pentru marinari, este o carieră, o profesiune, un meşteşug... ea mai este şi un asil, o mamă care hrăneşte, o a doua patrie, un obiceiu, o pasiune... şi câte odată încă, ea este sclavia, exilul, închisoarea, moartea!...
Jurnal de bord si altele de Jean Bart
JURNALUL DE BORD
AL LUI JEAN BART
I
Sulina, 1 august
În sfârşit, mult aşteptatul ordin de plecare sosise.
Itinerariul călătoriei îl ştiam de mult; câte zile nu pierdusem noi, ofiţerii tineri, cu hărţile dinainte urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei Mici.
De două luni navigam tot prin aceleaşi locuri, învârtindu-ne între Constanţa şi Gurile Dunării; ardeam de dorul altor locuri în depărtări necunoscute.
Manevrele de pânze, evoluţiile în largul mării, tirul, exerciţiile de bărci şi întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature în nerăbdarea aşteptării celei dintâi călătorii mai lungi.
Visele mi se împlineau... acele vise care îmi mângâiaseră viaţa tristă de şcoală... o viaţă de copil chinuit, îngropat între zidurile şcoalelor militare, unde vremea se târa aşa de greu între orele de instrucţie, când îmi îngheţa mâna pe patul armei, şi între orele de meditaţie, seara, când capul cădea încet pe cartea deschisă pe pupitrul vechi şi ros de coatele atâtor generaţii.
Dar le uitasem ca prin farmec toate acele mici mizerii zilnice care îmi chinuiseră copilăria: uitasem până şi patul de la închisoare... patul acela tare, de lemn, acoperit cu o rogojină, pe care în atâtea nopţi mi-am odihnit trupul zdrobit de osteneala zilei, cu mantaua făcută ghem drept căpătâi.
Ah!... de câte ori, înainte de a mă prinde somnul, zăcând aşa într-o toropeală paşnică şi dulce, între vis şi viaţă, înaripata închipuire îşi lua zborul şi înflăcărând simţirea mă purta prin locuri nevăzute, dar aşa de frumoase şi atât de mult visate.
De câte ori nu mă-ntrebasem cu prietenul ce dormea la cap cu mine:
„— Tu pe unde te afli acum?
— Eu mă?... a! eu sunt departe... pe valurile Mediteranei, spre Italia... pe coastele Calabriei."
Ce bine le cunoşteam aceste locuri — din atlasul geografic, bineînţeles.
Renăscând în aerul curat şi binefăcător al mării, într-o nouă viaţă, trecutul îmi apărea aşa de departe, ca într-o ceaţă fumurie şi nedesluşită, din care se desprindea uneori parcă o altă fiinţă în locul meu, o altă fiinţă osândită, care trăise de demult, cândva, acele vremuri de copilărie tristă.
O soartă fericită mă aruncase pe bordul lui „Mircea"; în cercul binevoitor de ofiţeri vechi, de diferite grade, ne aflam şi câţiva nou-veniţi, abia scăpaţi de pe băncile şcoalei, prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceeaşi mahala într-un oraş din fundul Moldovei[1].
După atâta vreme scursă, ne întâlneam iarăşi, acum, în pragul unei noi şi grele meserii, meniţi a împărtăşi aceeaşi soartă în lupta pentru a ne deschide un drum în lume.
Ziua când trebuia să părăsim ţara sosise: în ordinul de plecare, scris de comandant, în jurnalul de bord, zicea lămurit: „La ora opt totul va fi gata de plecare, provizia trupei şi-a ofiţerilor pentru zece zile de mare va fi adusă la bord; la nouă ore bricul «Mircea» va părăsi portul Sulina, ieşind în larg va lua drumul spre Chersones[2]."
E seară, totul e gata, n-aşteptăm decât ora plecării.
O geană roşie-aurie mai sclipeşte pe cer, în fund spre asfinţit, iar dinspre miazănoapte o pată cenuşie ca o manta zdrenţuită s-apropie plutind prin înălţime; e un nour ce vine mânat de suflarea vântului de nord.
Până la vremea plecării toţi ofiţerii trecem pe chei, în faţa vaporului, printre lumea adunată acolo.
Noi ne strângem în jurul unei mese din faţa cafenelei, lăutarii cântă, limbile se dezleagă, curg vorbele de spirit şi glumele sărate cu cât se golesc şi se reînnoiesc mereu halbele.
Iar „Mircea", bătrânul „Mircea", încă tot frumos şi mândru, gata de drum şi de lupta valurilor, ne aşteaptă ancorat lângă cheiul pe care lumea se strânge mereu, privind la jocul marinarilor de pe punte.
Fiind în repaos, ca să-şi uite grijile, luându-şi rămas bun de la ţara pe care o părăseau, băieţii încinseră o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale — mă rog, ca românul când vrea să înşele grijile, să-şi stingă focul necazurilor.
Numai câţiva printre ei, recruţi ce nu mai fuseseră îmbarcaţi niciodată, retraşi mai deoparte, tăcuţi, trişti, stau rezemaţi pe coate, de balustradă, căutând cu jale, când spre largul mării, când înapoi spre port, luându-şi cu privirile înduioşate parcă rămas bun de la ai lor, care de pe unde sunt în depărtări nevăzute; citesc în ochii lor fiorii groazei de necunoscut.
Un pilot de la Comisiunea Europeană[3] s-apropie de masa noastră.
— He!... domnule căpitan, nu cred să mai plecaţi în seara asta, uite... semne de furtună.
Toţi ne ridicăm ochii spre cer; norii negri se strâng învăluind tot cuprinsul într-o pânză neagră şi umedă.
Un vânt rece şi sărat dinspre largul mării se-ntăreşte mereu, şi mereu creşte zgomotul valurilor ce se izbesc de chei, spărgându-se într-un muget sălbatic, pierdut departe în întunericul pustiu al mării.
Câteva umbre negre se desprind din depărtare şi cresc gonind spre port: sunt corăbii cu pânzele umflate ce intră la adăpost întâmpinate de furtuna care se apropie văzând cu ochii.
Dar se dase ordin să părăsim portul şi trebuia să plecăm.
Ne luăm rămas bun de la prietenii strânşi în faţa vaporului şi intrăm pe bord în uralele mulţimii de pe chei.
„Echipaj la posturile de plecare!" răsună vocea şefului de echipaj, urmată de sunetele sifliilor de pe punte; fiecare trece la postul său.
„Mircea", desfăcut din legăturile de la uscat, se mişcă încet trăgându-şi pe nară, c-un zângănit fioros, lanţul ancorei ce se desprinde de pe fund.
Ancora sus, la postul ei; şi alunecăm încet făcând rondoul în faţa cheiului care răsună de zgomotul mulţimii şi a muzicii, pe când pălăriile şi batistele flutură încă în bătaia vântului, în semn de adio!...
„Mircea", tot mai însufleţit, despică apa, ieşind din gura Dunării, parcă trece pragul mării, care se deschide înaintea noastră imensă, neagră, pustie.
Pământul ţării rămâne în urmă.
În picioare, la postul meu din prova, încă o dată îmi arunc privirea înapoi: pământul, ca o pată neagră, se pierde în întunericul nopţii, pe când în auz îmi picură crâmpeie de arii, note frânte de mugetul fioros al vântului.
Şi din tot haosul întunecat se desprinde numai ochiul roşu, obosit, al farului, care veghează urmărind neclintit vasul în goana lui nebună de pasăre de noapte, ce într-o legănare zbuciumată îşi moaie parcă vârful aripilor desfăcute în negrul apei şi al pustiului întins, fără margini.
II
Pe mare, 2 august
Vântul se întăreşte mereu.
După miezul nopţii o furtună cumplită îşi dezlănţuie furia, urlând fioros în jurul nostru; câteodată suflarea i se înmoaie şi atunci parcă geme într-o desperare răutăcioasă înăbuşindu-şi furia, pentru a izbucni iarăşi în mugete mai neînfrânate, mai pline de groază.
„Mircea" — o jucărie minunată — se rostogoleşte zbuciumat pe întinderea asta neagră şi zgomotoasă care se agită, se frământă din toate părţile, formându-se în dealuri negre cu crestele albe de spumă, în văi adânci, adânci, fără fund, mutate în acelaşi timp de la un loc la altul, într-o goană fără sfârşit, într-un joc ameţitor, nebun, fără astâmpăr.
Începe o ploaie rece, măruntă; simt răceala picăturilor ca nişte sfârcuri de bici plesnindu-mi obrajii.
Pe bord nu doarme nimeni.
Comandantul nostru n-a închis ochii toată noaptea, stă pe comandă lângă ofiţerul de cart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola şi harta, privind mereu în sus, spre catarge.
Oamenii suiţi în arboradă lucrează grăbiţi, cu ochii aproape închişi, biciuiţi de ploaie, cu poalele mantalelor fâlfâind în vânt; par nişte umbre negre ce se clatină atârnate la rând de vergile pe care se mişcă, cu o iuţeală neregulată, un amestec de degete încleştate ce strâng pânzele înfăşurându-le.
Sunetele argintii ale sifliilor de pe punte care îndeamnă la lucru, comenzile repetate, vorbele desperecheate, şoaptele nedesluşite care vin de sus din arboradă, se aud întrerupte de mugetul asurzitor al vântului, ce trece fluierând ascuţit prin macaralele prinse în colţul pânzelor scuturate.
Un amestec nedesluşit de sunete diferite, ca o muzică sinistră ce împrăştie fiori de groază.
Prin întunericul de nepătruns al nopţii, prin haosul acesta negru şi pustiu, câteva pâlpâituri luminoase scapără pe cer aprinzând o clipă colţul unui nour; şi în urmă o brazdă de foc taie drum unui fulger orbitor; un şirag de boabe sclipitoare spintecă văzduhul luminând în flăcări vârfurile catargelor.
Iar bubuitul tunetelor, zguduind cuprinsul, se sparge în depărtări nevăzute, stingându-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric.
Cu mâinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiţi, îmi ţin echilibrul mlădiindu-mi trupul după mişcările vasului.
O clipă ameţitoare, un vârtej pare că îmi păienjeneşte ochii... Îi deschid mari, cătând să despic întunericul dinainte... simt o gâdilătură în furca pieptului şi un nod care se ridică înfigându-se în gâtlej, făcându-mă să înghit în sec... a!... cunosc: e începutul răului de mare — această veche şi ciudată boală pentru care nu s-a găsit alt leac decât deprinderea pentru unii, iar pentru alţii nimic.
Şi plouă, plouă mereu; minutele se scurg aşa de încet, chinuitor de greu.
Într-o gândire înceată şi greoaie îmi analizez simţurile, cătând să-mi dau seama de ce simt eu şi cei din jurul meu: toate aceste suflete strânse la un loc în scoica asta zbuciumată de valuri, care scârţâie din toate încheieturile, în izbituri neregulate vibrând ca un instrument muzical.
Hotărât, nu... nici o umbră de teamă nu poţi întâlni pe chipul vreunuia, nici o şoaptă de deznădejde nu poţi auzi, nici un fior de groază nu poţi surprinde în toată mulţimea asta care se mişcă tăcută, făcându-şi serviciile ştiute, fiecare la postul său, în cea mai desăvârşită linişte — ori poate ruşinea pe unii îi stăpâneşte atât de mult ştergându-le orice umbră de teamă.
Zăresc în prova câţiva, culcaţi pe punte, cu capetele rezemate de colacii de frânghie cătrănită: sunt gabierii scoborâţi din catarge, istoviţi de oboseală, cu puterile sleite, se odihnesc strângându-şi picioarele goale sub poalele mantalelor ude de apă sărată.
Ploaia a încetat.
Omul de sus din gabie strigă cu glas puternic:
— Se vede o lumină albă în tribord.
— E farul de la Caliacra[4], şopteşte ofiţerul de cart potrivindu-şi binoclul în dreptul ochilor.
În fund, în depărtarea ştearsă, un punct mic, galben, licăreşte pâlpâind slab prin întuneric.
Noaptea începe a se risipi; întunericul se desface din ce în ce mai mult, iar în fundul zării, la orizont, o pată galbenă ca de ceară, aşa de trist răsare ridicându-se dintre crestele albe ale valurilor — răsăritul soarelui după furtună.
Departe de tot, pe întinderea asta mişcătoare, neastâmpărată, un punct negru se desprinde. Încet, punctul acela se înalţă şi se coboară crescând din ce în ce mai mare.
Toţi privesc spre dânsul... se apropie... trei catarge se deosebesc bine; ca trei suliţe înălţate parcă anume să spargă norii ce se târăsc aşa de jos, aproape de faţa apei.
„Le cunosc bine după găbii; sunt catargele «Elisabetei[5]»", văd pe câţiva care privesc cercetători spre larg.
Crucişătorul „Elisabeta" avusese ordin să plece în aceeaşi zi din Constanţa şi să ia drumul tot spre Chersones.
„Elisabeta" e aproape, se cunoaşte bine coşul alb între catarge, corpul ei negru, cu formele fine în tăieturi frumoase, cu tunurile ei mari, înfipte în coaste.
Ea alunecă încet înainte, prăvălindu-se pe o parte şi pe alta, ameţită parcă de loviturile valurilor care năvălesc izbindu-se de ea.
Iar în urmă-i fumul scăpa pe gura coşului în inele negre, ca un şarpe uriaş ce se zvârcoleşte gonit, învins, în luptă cu vântul turbat.
Şi noi cătăm ţintă spre ea urmărind cu patimă acel joc nebun, ameţitor... Sunt clipe de o înfiorare mută, clipe ce par aşa de lungi, încât un gând de groază are vreme să-ţi scapere prin minte; timp în care bătăile inimii se grăbesc, ochii se deschid mari, cătând a reţine cu vederea corpul acela negru care dispare înghiţit de valuri ca într-o prăpastie adâncă... şi aşteptăm, ţinându-ne răsuflarea stăpânită, să-l vedem răsărind iar culcat pe coastă în muchea unui alt val.
Simt mirosul greu, înecăcios, de untdelemn ars, răspândit de jos de la maşina care-şi grăbeşte mereu bătăile sacadate.
Maşina fiind prea slabă, nu poate birui valurile; e peste putinţă a mai continua drumul înainte, cu vântul din faţă.
De două ore de când ne frământăm în loc, ne zăpăceşte zbuciumarea asta a valurilor, care se izbesc spărgându-se cu zguduiri groaznice.
Comandantul se hotărăşte să ne abatem din drum, schimbând direcţia, şi să intrăm la adăpost în golful Cavarna până când s-o mai linişti marea şi-o cădea vântul.
Sifliile încep să sune pe punte, oamenii grăbiţi se strâng la posturi în dreptul manevrelor, pilotul îşi încleştează mâinile în roata cârmei, gata să soarbă comenzile care răsună clare şi prelungite:
„Gata de «volta-n vânt!»"; o clipă de aşteptare... un zgomot asurzitor de farfurii sparte, de obiecte răsturnate; şi „Mircea" deodată se culcă într-o parte, aşa că apa năvăleşte înăuntru pe punte; am schimbat drumul spre Caliacra — intrăm în Cavarna cu vântul de travers.
„Elisabeta" imită manevra noastră ajungându-ne din urmă.
Ne apropiem de uscat: coasta înaltă, roşietică, dintr-un şirag de stânci colţurate care opreşte vântul ce se izbeşte de ele suflând cu furie.
Ancorăm aproape de „Elisabeta", care nici nu se clinteşte, liniştită şi mândră.
Oamenii în repaos, rupţi de osteneala din timpul nopţii, adorm duşi cu gândurile duse la ai lor, râmaşi în urmă şi atâta de departe.
O barcă se desprinde de lângă crucişător şi s-apropie de noi; e un ofiţer care aduce un plic pentru comandantul nostru: ne strângem în jurul lui şi el ne istoriseşte cele întâmplate la ei pe bord.
„Elisabeta", vas mai nou şi puternic, putea să-şi continue drumul; văzându-ne însă pe noi că schimbăm direcţia, comandantul stătuse la îndoială dacă să-şi urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la maşină.
În urmă s-a hotărât să ne imite manevra, pentru a ne veni în ajutor în caz de nevoie. Înainte de a mă scoborî în cabină să mă odihnesc, îmi arunc o dată privirea spre coasta de care ne apropiasem.
Departe se zăresc albind în lumina dimineţii casele tupilate, ascunse la adăpost prin crăpături de stânci arse, roşietice — e un sat pierdut, uitat de cine ştie când, pe o coastă stâncoasă şi pustie.
[1] Scriitorul se referă la târguşorul Burdujeni în care şi-a petrecut copilăria, astăzi un cartier al oraşului Suceava.
[2] Nume dat în vechime mai multor peninsule (între care Chersonesul Tauric şi Chersonesul Tracic). Aici este vorba de Chersonesul Tauric (Crimeea).
[3] Comisia Europeană a Dunării a luat fiinţă după războiul Crimeii, prin Convenţia de la Paris, din 30 martie 1856, conform articolului 10. Confirmată, cu sarcini lărgite, prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1879, cuprindea câte un reprezentant din următoarele state: Turcia, Rusia, România, Austro-Ungaria, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie. Sediul comisiei a fost la Galaţi şi Sulina. A fost desfiinţată în 1939 şi reînfiinţată apoi după cel de al doilea război mondial.
[4] Cap pe ţărmul Mării Negre, situat la sud-est de portul Cavarna.
[5] Unul din primele crucişătoare româneşti.
Europolis de Jean Bart
CAPITOLUL I
Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort. Sub ploaia de aur a soarelui de vară natura întreagă dormea moleşită. Nici o adiere, nici un semn de viaţă. Pământul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adâncă letargie. Nici o vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă, pietrificat de veacuri — un oraş fantomă.
O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind în zare ca o muselină transparentă. În rada portului, departe, sub un cer de porţelan, două vapoare negre, zăceau ancorate, fixe, ca nişte jucării ţintuite pe marea netedă, albă, sclipitoare ca o placă de mercur.
Lungiţi la rând, sub peticul de umbră la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau doborâţi hamalii, negri, pe jumătate goi.
În dreptul vamei, lângă ghereta care da o iluzie de umbră, un grănicer la post pirotea în picioare rezemat de armă.
Cafeneaua din faţa debarcaderului era goală.
Afară, sub pânza de barcă întinsă în chip de tendă, erau înşirate câteva mese de lemn văpsite în verde.
Stăpânul cafenelei, căpitanul Stamati Marulis, învins, aţipise şi el pe un scaun scăpând din mână gazeta favorită: „Patris”.
Un singur muşteriu nelipsit — şeful vamei — îşi făcea după obicei cura de slăbit: ca să nu doarmă după prânz acasă, moţăia regulat un ceas pe zi la cafenea, cu ochelarii pe nas, cu „Universul” pe genunchi. La umbră, sub masă, un câine flocos visa mârâind prin somn. Iar în cuşca de sârmă de-asupra uşei, un canar ca un bulgăraş de aur, adormise cu pliscul ascuns în puful de mătasă a fulgilor zburliţi.
De sus, dinspre poştă, s-auzi deodată un pas greoi, cadenţat. Petrachi Hulub, factorul, pornise la împărţirea corespondenţei în oraş.
Se opri în dreptul cafenelei. Uşurel, ca să nu-i tulbure somnul, depuse o scrisoare pe masa lui Stamati şi trecu grăbit înainte.
Hulub, poştaş vechi, cuminte, chibzuit, ştia el unde anume trebuie să aştepte şi unde nu.
În port erau case, birouri de comerţ, de unde ştia el că-i pică în fiecare zi ceva. Om cu socoteală, Hulub, îşi trecea suma în litere şi cifre la rând într-un caiet aparte — carnetul de chicuşuri — pe care îl ţinea în regulă, la zi, ca un adevărat comptabil.
Cafeneaua lui Stamati nu intra în comptabilitatea lui. De aceea nici nu întârzia în drum. Îşi făcea strict datoria şi trecea înainte.
Cu ce nepăsare fusese lăsat plicul acela pe masa de lemn a cafenelei...
A! dacă ar fi ştiut poştaşul ce scrisoare ducea în ziua aceea în vechea lui geantă de piele?
Dar cine ar fi bănuit o clipă că un simplu plic banal, francat, nici recomandat măcar, închidea o scrisoare miraculoasă, o forţă magnetică, o bombă menită să provoace o formidabilă explozie într-un depozit de praf de puşcă?
Cine ar fi crezut vreodată că nişte slove scrise acolo, într-o grecească proastă, puteau să scapere scânteia unei amorse fulgerătoare care să electrizeze portul acesta adormit în pustietatea Deltei, să tulbure şi să ridice în picioare un oraş întreg, să deştepte sentimente, pasiuni, iluzii, gelozii, invidii, ură şi răzbunare, stârnind într-o singură zi, în acest colţ uitat de lume, furtuna patimilor ce zac adormite în fundul sufletului omenesc.
*
Târziu, când se trezi Stamati, buimăcit încă de somn, dădu cu ochii de scrisoarea lăsată de poştaş. O ridică surprins, o învârti între degete examinând adresa şi timbrele străine. Rupse plicul şi, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, până la capăt. Când descifră iscălitura de la urmă, tresări deodată. Îşi frecă ochii cu dosul palmei;... e treaz?... nu visează? Sufocat de emoţie, începu să citească în fugă.
Scrisoarea venea de departe, tocmai din America de Sud.
Începea cu: Iubite frate şi sfârşea cu: Al tău frate mai mare care nu te-a uitat, Nicola.
Amândoi fraţii, Stamati şi Nicola Marulis, veniseră de copii împreună la Dunăre, plecaţi pe o corăbioară-trihandin din patrie, de la Hios, Stamati rămase la Dunăre, Nicola, îmbarcat ca marinar pe un vapor francez, îşi luase lumea în cap. Rudele nu mai ştiau nimic de soarta lui. Acum, după patruzeci de ani, scria că s-a săturat printre străini; nevasta i-a murit; nu are decât o fată; simţindu-se slab şi bătrân vrea să se întoarcă la Dunăre să-şi petreacă bătrâneţile între neamuri.
Scrisul era încâlcit, într-o grecească împestriţată cu vorbe franţuzeşti, pe care Stamati nu le prea înţelegea. O luă de la capăt, cu ochii lacomi, cătând să prindă mai mult de cât era în scrisoarea care i se părea prea scurtă. Se chinuia, încreţindu-şi fruntea, zburlindu-şi sprâncenele stufoase. Câteva clipe rămase pe gânduri. Un fior de plăcere îl furnică din creştet până în tălpi. În zguduirea sufletească în care vibra, simţea cum îi năvăleşte sângele la inimă. Gândurile i se încrucişau c-o iuţeală fulgerătoare... „Nicola vine din America... America cea bogată... în America se duc toţi săraci şi vin milionari... Nicola a stat patruzeci de ani în America... şi acum se întoarce... ce avere poate să aibă?... Dacă ar fi plecat şi el din tinereţe în America?... poate să întorcea şi el milionar...”
Hârtia îi tremura în mână. Se încercă a treia oară să citească. Îi jucau literele sub ochi şi se împiedeca la fiecare cuvânt.
Se opri din citit. Îi veni deodată în minte o idee salvatoare. Şi o luă la goană pe chei, cu scrisoarea în mână, cu capul gol, ameţit, beat de emoţie.
Se opri la uşa unui birou comercial.
— Logaridis e aici?
Un craniu socratic apăru desgolit în cadrul ferestrei.
Logaridis era socotit ca cel mai erudit şi mai înţelept bătrân al portului. Venise de la Atena ca profesor la şcoala comunităţii elene. După câţiva ani fu angajat gramoticos la cel mai mare birou de comerţ din port. Era consultat de compatrioţi în toate chestiile grele. Da sfaturi şi traducea acte şi scrisori din limbi străine.
— Horiste! horiste cumbaru! poftim, poftim, cumetre, la birou.
— Nu... e mai bine afară, îi răspunse Stamati arătându-i scrisoarea.
— Bre! bre! făcu bătrânul înţelept al portului, potrivindu-şi ochelarii încălecaţi pe un nas enorm.
— Numai odată bate norocul la uşa omului... numai să ştie să-i dea drumul la vreme.
*
A doua zi, Duminică, toate cafenelele gemeau de lume. Nu se vorbea în tot portul decât de scrisoarea Americanului. Toţi voiau să-l vadă pe Stamati, să-l hiritisească, să citească slovele cu ochii lor, să pipăie măcar odată scrisoarea ce căzuse între ei ca o minune din cer.
Cafeneaua lui Stamati Marulis era pavoazată ca în zile mari, la sărbători naţionale. Ca şi la 10 Mai, afară la uşă fâlfâiau în bătaia vântului tricolorul românesc şi albastru-alb, culorile naţionale greceşti.
Pregătirile începură dis-de-dimineaţă. Stamati dase ordin băieţilor din cafenea să scoată grădina afară. Grădina se compunea din opt oleandri palizi, crescuţi între pereţii de tinichea ai unor bidoane de petrol văpsite în verde.
De câte ori consumatorii arătau dorinţa de a-şi sorbi cafelele turceşti la aer, în sânul naturei, Stamati scotea grădina afară, înşirând oleandrii în jurul meselor, pe chei, în faţa cafenelei. Noaptea grădina mobilă era transportată înăuntru.
În cafeneaua lui Stamati exista o ierarhie bine stabilită, după ocupaţii, caste şi clase sociale.
La una din ferestre, spre chei, o masă mare era rezervată numai pentru autorităţile naţionale, aşa zisa masă a şefilor: Primarul, Poliţaiul, Şeful vamei, Şeful poştei, Căpitanul portului, Ofiţerii, Medicul, Judecătorul.
În dreptul celeilalte ferestre era masa diplomatică, la care veneau consulii de carieră şi agenţii consulari onorifici. Uneori, foarte rar, se rătăcea şi câte un funcţionar de la Comisia Europeană a Dunărei. Anumite prerogative şi privilegii, moştenite din regimul capitulaţiilor sub care fusese Împărăţia Otomană, ridicau în ochii mulţimei pe amploiaţii Comisiunii la cea mai înaltă treaptă diplomatică.
Oarecare distanţă, o discretă rezervă, totdeauna se menţinea cu tact între cele două lumi care se întâlneau în viaţa portului.
Urmau apoi la rând mesele căpitanilor de vapoare, de remorchere, de şlepuri, şi masa agenţilor comerciali — hamalii şi barcagiii nu intrau aci în cafeneaua elitei.
Pe postavul verde, decolorat, al unui biliard, monumental ca un sarcofag antic, zăceau maldăre de gazete răvăşite, greceşti şi româneşti.
Pe peretele din dreapta: Portretul lui Venizelos între Regele Carol al României şi Gheorghios Protos al Greciei.
Pe peretele din stânga, o marină în culori: crucişătorul Averof în nori de fum, spintecând valurile de sineală, pe o mare furtunoasă. De o parte portretul lui Boţaris şi de cealaltă parte Conduriotis.
Toate mesele, în cafenea şi în grădină, erau ocupate. Mulţimea discuta cu frenezie cazul Americanului. Numele lui Nicola Marulis trecea din gură în gură. „Ce avere putea să aibă după patruzeci de ani petrecuţi în America? Ce va întreprinde el cu dolarii americani aduşi aci la Dunăre?” Se făceau calcule financiare, se croiau planuri, societăţi pe acţiuni pentru vapoare, elevatoare, remorchere, şlepuri; companii de navigaţie cu reţele de agenţii împânzind tot globul, dominând căile mondiale ale comerţului pe apă.
*
La masa căpitanilor, Temistocli, vechi căpitan de cursă lungă, bronzat, cu barba neagră de abanos, cu şapca pe ceafă, îşi povestea tinereţea. Văzuse şi el America pe când îşi făcea ucenicia de marinar sub ocrotirea unui unchi, mecanic pe un vapor englez.
...ştiu să facă bani oamenii de-acolo, dar nu ştiu să-i cheltuiască. Umblă ca nebunii la fugă pe străzi. Unul era să mă cârpească fiindcă l-am oprit să-mi dea un foc pentru ţigară. Că ei nu stau ca noi la o cafenea de vorbă, la taclale şi taifas. Muncesc, aleargă şi se frământă ziua şi noaptea.
Doi compatrioţi pe care i-am găsit în Filadelfia voiau să mă ia cu ei în California.
— Şi de ce n-ai plecat? Erai şi tu acum om procopsit, îl întrerupse cu-n surâs ironic un căpitan din capul mesei.
— Pentru că am fost dobitoc. Ce ştiam eu pe-atunci. Eram un mucos, un muţunache. Nu ştiam decât să mă ţin după fuste. Adică se ţineau ele după mine. Căci acolo toate lucrurile sunt pe dos. Dacă un bărbat se leagă pe stradă de o femee înfundă puşcăria. Nu-i ca la noi; în America femeile se leagă de bărbaţi.
O femeiuşcă drăcoasă, o irlandeză cu părul roşu ca focul, puse ochii pe mine. Şi când a văzut unchiu-meu că se îngroaşă gluma m-a încuiat într-o cabină la vapor, şi m-a ţinut închis până la plecarea din port. Că eu eram în vorbă c-o fată de-a noastră din Pera, unde mă aştepta să facem logodna.
— Va să zică tot o fustă te-a împiedecai şi pe tine, izbucni Iani, căpitan fără vapor, rămas mofluz în urma unui lung proces maritim de avarii.
Uscat, nervos, cu mustăţile zburlite, cu ochii injectaţi, căpitanul Iani începu să explice pe larg, cu mare parapon, pricina care-l împiedecase şi pe el să plece, tocmai când era gata să se îmbarce pentru America.
— Tot o fustă, o zdreanţă m-a oprit, mi-a stricat şi mie rostul vieţei.
Unde aş fi eu acum? Ce n-aş fi făcut dacă plecam atunci? De ce nu-i vine omului mintea la timp... Şi iritat peste măsură, bătrânul, cu mâna osoasă şi tare, îşi trânti un pumn în cap care sună ca sub o lovitură seacă de ciocan.
„A ma doxa!”
De la masa căpitanilor de şlepuri şi remorchere, marinarii care nu ieşiseră din Dunăre — marinari de aqua dolce, cum îi luau în râs cei de la mare — se apropiau încet cu scaunele, îşi ciuleau urechile ca să prindă mai bine tot ce se vorbea la masa căpitanilor veritabili, de la vapoarele de mare.
Toţi ascultau cu atenţie şi evlavie. Unii clătinau din cap cu melancolie în amintirea şi regretul ocaziilor pierdute din timpul tinereţei. Alţii, tăcuţi, cădeau pe gânduri, cu ochii în vag, pierduţi în mirajul Americei văzute prin prisma minţei lor... „Unde ar fi?... ce-ar fi făcut? dacă plecau şi ei la timp dincolo, peste Ocean”. Şi fiecare avea ferma credinţă că ajungea miliardar acolo în pământul făgăduinţei, pe care o soartă vitregă nu i-a îngăduit să-l atingă în viaţa scursă fără de folos.
Şi unii, îmbătaţi încă de iluzii, nu se puteau stăpâni. Îşi croiau planuri absurde arătând pe larg ce ar face dacă ar veni bogaţi în patrie, între ai lor. Şi toţi sfârşeau cu intenţii frumoase, alcătuind măreţe opere patriotice şi de largă filantropie.
Căci s-a dovedit, afirmau ei c-o elenă şi antică mândrie, că grecul rămâne oriunde ar fi acelaşi bun patriot şi om filotim.
*
La masa diplomaţilor prezida grav consulul elen. Om fin, în vârstă dar zvelt încă şi elastic. Avea o chelie foarte strălucitoare şi nişte mustăcioare încârligate, negre, bine cănite.
Consul veritabil, de carieră. Foarte venerat. Era o mândrie a coloniei elene. O victorie câştigată după numeroase stăruinţi pe lângă guvernul din Atena, care se hotărâse în fine să trimită şi la gura Dunărei un consul de carieră în locul unui simplu onorific.
Lângă el sta Kir Loverda. Un bătrân încruntat, cu sprâncene şi musteţi stufoase. Epitrop la biserica grecească. Îmbrăcase în argint o veche evanghelie adusă de la Sfântul Munte şi depusese în biserică o icoană a Sfântului Spiridon, aruncată de valuri la ţărm — ca un semn al cerului — în urma naufragiului unei corăbii din care nimic nu s-a putut salva.
Consulul, cu veşnicu-i zâmbet fin, enigmatic, care-i strălucea prin sticla ochelarilor solid fixaţi pe un nas acvilin, aristocratic, discuta cu epitropul o delicată chestiune a coloniei.
Prin ce mijloace s-ar putea termina lucrarea începută la localul şcoalei elene, faţă cu afacerile portului care mergeau din ce în ce mai prost.
În faţa lor la o masă sta Gion Luludi. Mărunţel, nervos, cu părul negru, creţ ca o blăniţă de astrahan. Agent al unei case de export şi consul onorific al Danemarcei. După ce-şi făcu în gând socoteala dolarului transformat în lei româneşti şi leptale greceşti, puse net chestia care-i preocupa pe toţi: „Ce-i de făcut ca să salte comerţul portului şi să învingă concurenţa Galaţilor, Brăilei şi Constanţei?”
— Eu, începu el c-o voce îngroşată, dacă aş avea un capital mare, aş face o companie monstră de navigaţie maritimă, cum a făcut Embiricos...
— E mai sigură o afacere la Dunăre, cu şlepuri şi vapoare, îl întrerupse Pesmangioglu, agentul casei de cherestele, proprietar al unei jumătăţi de elevator şi consul onorific al Persiei — avea numai opt supuşi, toţi lustragii în port — pentru care i se zicea uneori în glumă şi alteori înadins: şeful lustragiilor de la gura Dunărei.
— Cred, spuse consulul, că cel mai nimerit ar fi să se întemeieze aci, unde nu-i nici agricultură, nici industrie, o mare fabrică de hârtie, din stuful care n-are nici o întrebuinţare.
— Halal! asta îmi place! izbucni crunt Calavrezo, un bătrân maltez, greoi şi păros ca un urs. Avea un nas coroiat ca pliscul de vultur şi din urechi îi ieşeau smocuri de păr, care se uneau cu mustăţile şi barba încâlcită.
O avere frumoasă făcuse pe vremuri cu vasul lui de salvare „Union”. O vechitură de ponton cu pompe, transformat din corpul unui vapor înecat. Bătrânul maltez fusese odinioară groaza societăţilor de asigurare. I se zicea piratul. Cunoscut pe toată Dunărea ca cioclul vapoarelor împotmolite. Vorbea şase limbi. Era marinar, mecanic şi scafandrier.
— Fabrică ne trebuie nouă! mormăi el răguşit, mestecând parcă ceva între măsele.
— Noi de copii, din apă am scos banul. Alţii să scurme pământul şi să asude în fabrici. Noi ne-am hrănit din apă întotdeauna. Care-i nebunul să-şi arunce aurul în baltă, pe papură, pentru hârtie?
Şi bătrânul pirat arătă cu mâna lui vânjoasă spre largul mării, cu-n fel de ameninţare.
— Noi, care umblăm pe ape, ştim să smulgem banul din ghearele valurilor, sfârşi el, trântind în masa şubredă de lemn un pumn enorm ca un bolovan greoi.
Se făcu linişte. Bătrânul îşi aprinse ţigara stinsă şi turtită în ţigareta fabricată de el dintr-un picior de iepure, şi începu din nou, mai potolit, cu vocea răguşită:
— Ia să faci aici, la gura Dunărei, o companie ca cea din Stambul, cu aparate de salvare, cu doc flotant, să vedem atunci ne-ar mai trece pe sub nas vapoarele avariate care ne scapă azi din mână, urcând întins la Galaţi, lăsându-ne pe noi cu buzele umflate... Hei! Să am eu dolari americani, v-aş arăta ce trebuie făcut aici la Dunărea noastră...
*
Un bătrânel uscat ca un ciot se apropie de masa piloţilor. Abia păşea mărunţel, cu nişte picioruşe fragile şi crăcănate. Avea un cap ca o tărtăcuţă, băgat într-un fes spălăcit, cu vârful turtit pe-o ureche. Umbla cu gâtul strâmb din cauza unui enorm canaf negru de evzon, care-i atârna pe un umăr. Era cel mai vechi pilot din port. Fusese în serviciul marinei ruseşti, pe vremea războiului din Crimeea.
— Ia faceţi-i loc lui Barba Toni. Şi toarnă-i un păhărel de mastică de Hios, să mai prindă puteri, făcu voios un pilot de la Comisia Europeană.
— Cum, îl întrerupse şeful piloţilor, tu nu ştii că moşul nu sufere mastica? El bea numai duzico veritabil.
Bătrânul se aşeză cu mişcări scurte, nesigure, pe scaun, încetişor, cu atenţie, de frică parcă să nu se demonteze din încheieturi. După ce-i trase o chintă de tuse seacă, dădu de-a duşca păhărelul de duzico tare. Alcoolul pur, otravă grecească preparată jos, în insule, zgâriindu-i gâtul ca ghearele de pisică, deformă o clipă faţa suptă şi scrijelată a moşneagului, făcându-i o mască de babă zbârcită.
— Ei, Barba Toni, ai auzit vestea cea nouă? Cică se-ntoarce din America Nicola Marulis, fratele lui Stamati. D-ta l-ai apucat. Îţi mai aduci aminte de el?
— He! să vedem dacă el şi-o mai aduce aminte de mine! Cine i-a pus cârma în mână? Eu i-am fost cel dintâi dascăl.
Eu eram tânăr, dar el era copil, când am venit aici pe vremea turcilor, după căderea cetăţii de la Sevastopol. Îl luasem cu mine ca mus pe cea dintâi fuga care lucra la adâncirea canalului, cu cela … de la Comision... cum îi zicea... inginerul cel mare... englezul cu barbă...
— Sir Charles Hartley, completă şeful piloţilor, surâzând cu blândeţă.
*
Evenimentul zilei stârnise oarecare interes, şi chiar o undă de emoţie amestecată cu gelozie, printre românii de la masa şefilor.
Conul Tudorache, şeful vamei, naţionalist feroce, era mai îndârjit decât toţi împotriva palicarilor îmbogăţiţi din sudoarea românului — deşi nevasta, cunoscută în port sub numele de Leoaica, era grecoaică sadea din Galaţi.
— Nu-i pot mistui — declară şeful în gura mare — pe cât îmi permite rigoarea legilor şi regulamentelor îi ard pe câţi îmi cad în labă, cu formele legale, mă rog, după tariful vamal în vigoare.
Posac, ros de invidie, se sufoca discutând cu aprindere.
— Asta ne mai lipsea... să vezi de acum mândria caprelor... care va să zică dacă actualmente abia le ajungi cu prăjina la nas, dar când vor rula dolarii americani... ei vor fi suverani aici în portul nostru, pe teritoriu ista care se cheamă că-i românesc.
— Degeaba, coane Tudorache, noi nu ne putem compara cu grecii în chestii comerciale. Rasă veche, rafinată de mii de ani, zise Petrăchel Petraşcu, un bărbat frumos, marţial, cu mustăţi blonde, pomădate. Şeful poliţiei, ultimul vlăstar al unei vechi familii boiereşti din fundul Moldovei, părăsise armata ca locotenent pe vremea celebrei greve a ofiţerilor de cavalerie, sub Jak Lahovary zicea el — gurile rele susţineau că Petrăchel fusese reformat în urma unui scandalos proces, rămas celebru în analele armatei: „flagrant delict cu nevasta unui ofiţer superior”. Cavaler de rasă, cu maniere elegante, vorbind o franţuzească impecabilă, gentil cu sexul frumos, abil şi tolerant, Petrăchel era simpatizat de toate naţionalităţile şi lucru rar, în graţiile Comisiei Europene. Febleţea lui, cum o declara surâzând, era conul Tudorache, pe care îl tachina până la disperare.
— Nu vezi mata că puterea grecilor nu-i în patria lor, ci afară, în străinătate. Bogătaşii lor sunt la Stambul, Cairo, Marsilia. Londra, America...
— Şi în România noastră săracă nu-s tot ei?... Care va să zică de fapt eu, român curat, să fiu mereu pârlit în ţara mea... şi veneticii să se îmbogăţească... bravo... asta îmi place, zise şeful vamei iritat, roşul de mânie.
Petrăchel nu se lăsă bătut.
— Vezi că grecii, au în felul lor dreptate când se pretind că sunt cei mai vechi locuitori pe ţărmurile din partea locului. Mă rog, din antichitate n-au fost aici colonii greceşti? Ai uitat istoria cu expediţia Argonauţilor, care căutau pe aici lâna de aur?
— De unde ai mai scos povestea asta? Şi de unde ştii că cei cu lâna de aur erau greci? îl întrerupse şeful vamei indignat, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu o fină batistă de mătase, mostră dintr-un sortiment oprit la controlul vamal. Când discuţia era în toi, sosi şi căpitanul de port, tocmai la timp să-i scoată din încurcătura în care îi băgase. Argonauţii, de care şeful nu mai auzise din anii claselor gimnaziale, făcute în Fălticeni, oraşul său natal.
— Bine că ai venit, căpitane. Ca om citit şi umblat să ne lămureşti chestia cu lâna de aur.
Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap până în picioare, şterse uşor cu batista praful de pe scaun şi, cu-n zâmbet îngăduitor, se aşeză la masa şefilor. Mândru, încântat că poate să-şi arate erudiţia, începu să explice cum se găsea în antichitate aurul în albia râurilor noastre şi cum se spăla întinzându-se pe piei de oaie... şi, adăugă el, la drept vorbind Argonauţii nu erau decât nişte piraţi ca şi toţi eroii greci pe care i-au cântat poeţii antichităţii. Prima dată când ţara asta s-a făcut cunoscută lumei a fost atunci când au plecat să jefuiască ţărmurile Mării Negre şi ale Dunărei.
— A! sări conul Tudorache triumfător, va să zică piraţi, tâlhari de mare, ce vă spuneam eu! Bravo! m-am luminat. Mă rog asta am vrut să ştiu. Este sau nu grecul cea mai ’oaţă naţie din lume?
*
La o masă din fund se făcuse socoteala rudelor lui Nicola Marulis. La numărătoare s-au găsit neamuri aproape jumătate din populaţia portului. Care nu erau rude, erau prieteni sau compatrioţi. Printre toţi verii, cumnaţii, nepoţii şi cumetrii, cel mai sărac, calic lipit pământului, era un văr primar: Ahile Xidia, zis şi Harapul, cu nişte buze groase, răsfrânte, groaznice la vedere.
Pătimaş jucător de cărţi, căzuse la treapta de hamal la vaporul poştal; căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la hotelul din faţă. De data asta Ahile, îmbrăcat curat, cămaşă albă şi basma albastră la gât — guler nu obişnuise niciodată — trecând de la o masă la alta, cu ochii în lacrimi, sugându-şi buzele late, povestea amintiri din viaţa vărului său Nicolachi pe care-l iubise ca pe un frate. De altfel mulţi bătrâni se găseau prieteni vechi din tinereţe cu Nicola Marulis. Câţiva compatrioţi susţineau cu duioşie că îşi aduc aminte de el din frageda copilărie, de pe când umblau la aceiaşi şcoală în patrie, la Hios.
*
Pe când jos, în cafenea şi în grădina de oleandri, lumea roia ca un stup de albine, sus, în balconul dinspre chei, Penelopa, nevasta lui Stamati, primea vizite — musafiri de Duminică.
Două vecine, gătite, pudrate, cu buzele de culoarea zmeurei zdrobite, fierbeau pe scaune aşteptând ca gazda să deschidă vorba despre scrisoarea Americanului. Însetate de ştiri, sorbeau în silă cafele turceşti şi siropuri cu sifon.
Penelopa Marulis, o brunetă coaptă, cu ochi mari, negri, focoşi, sub o pereche de sprâncene de catifea, avea o siluetă de invidiat. Rece, mândră, vorbea înţepat, cu buzele vinete, strânse pentru dantura bogat plombată în aur.
Nimeni n-o văzuse încă punând piciorul jos în cafenea. Şi nici la piaţă nu catadicsea să meargă. Stamati, după obiceiul oriental, făcea toate târguielile. Nu se vedea toată săptămâna, numai Duminica apărea sus în balcon. Vizitele de obicei le primea într-un robe de chambre foarte decoltat, de culoarea coajei de lămâie.
Rezervată, discretă, Penelopa se stăpânea. Nu vorbi nimic despre scrisoarea care răscolise portul. Părea perfect indiferentă, deşi se chinuise toată noaptea fără să închidă ochii, agitată de emoţii, cu mintea aprinsă de iluzii, chinuită de grijele pregătirilor de găzduire a celui aşteptat.
Vecinele plecară, învineţite de parapon.
Tocmai jos în stradă amândouă, în acelaşi moment, explodară de indignare:
— Vai! dragă, ce fiinţă făţarnică şi fudulă e Penelopa asta. Înfiptă e acum, că-i aşa de calică, dar când i-or intra în gheare dolarii Americanului?
Datorii uitate de Jean Bart
Datorii uitate
Cu trenul de dimineaţă D-na Corbu plecase, chemată printr-o telegramă de tatăl ei, care se afla bolnav la Iaşi.
Petre Corbu, care-şi petrecuse soţia până la gară, se întorcea pe jos în oraş singur, necăjit. La capătul şoselei se opri o clipă, parcă-i era urât să se întoarcă acasă. Cum n-avea oră de curs la liceu în dimineaţa aceia, se îndreptă agale spre port; voia să mai scape de grija care-l stăpânea.
Din capătul şoselei apărea întreaga panoramă a portului, cu viaţa, mişcarea şi culorile văzute în zarea albăstrie a luciului apei. Câteva bărci pe Dunăre, departe, cu pânzele în vânt, păreau nişte fluturi albi în zbor, jucându-se deasupra apei. Un remorcher mic, ca un gândac, sfârâind răguşit, târa în urma lui un şlep de patru ori mai mare, greoi, cu burta plină de grâul pe care-l înghiţise.
O pornise desigur spre Brăila.
În port se-ncărcau la cheu vreo opt vase cu rapiţă şi grâu.
Şi Petre Corbu nu se mai sătura privind toată mişcarea aceia, alergătura, lucrul grăbit şi fuga hamalilor desculţi pe schelele de lemn cu sacul în spinare.
Cum sta privind la grâul auriu ce se scurgea în valuri, ca apa, într-una, el se gândea la bogăţia ţării aceştia:
— Cât aur n-a plutit pe Dunăre şi mare, spre ţări îndepărtate, hrănind o lume întreagă în scursul atâtor vremuri.
*
Petre Corbu era de curând numit profesor definitiv de istorie la liceul acestui oraş de pe malul Dunării.
Ridicat de jos de o mână binevoitoare, muncise ani de zile, chinuit prin şcolile statului, până izbutise a-şi face un loc sigur şi tihnit în lume.
Singurul băiat al lui Arghir Corbu, dascălul bisericii din Cuzăni, Petrică crescuse mai mult prin curtea bisericii, ca un copil fără mamă. Coana Profiriţa, preuteasa, o femee miloasă şi bună, se îngrijise de copilul acesta din ziua în care închisese ochii dăscăliţa. Dascălul Arghir, om sărac şi cuminte, nu hrănea năzuinţi deşarte şi nu visa pentru fiul său o soartă mai mare de cât credea că i se cuvenea. Ca să ajungă băiatul mai sus decât dânsul, era bine, dar din cele câteva prăjini de pământ nu-l ajutau puterile să scoată atâta cât i-ar fi trebuit băiatului să înveţe carte mai departe, la oraş.
Era mulţumit că sfârşise cu bine şcoala din sat şi se fălea chiar cu băiatul care-i ţinea isonul în strana din dreapta.
Dar cine poate cunoaşte drumul ursitei fiecărui om?
Deşi chemarea firească a lui Petre Corbu părea a fi aceia de a urma viaţa tatălui său la lucrul câmpului şi în slujba bisericească, o întâmplare neaşteptată îi schimbă 'macazul' vieţii, cum spunea chiar el râzând, de câte ori povestea plecarea lui la oraş.
Era în adevăr o întâmplare căzută parcă din cer.
Ce frământare a fost atunci în tot satul, mă rog şi până în ziua de azi povestesc bătrânii cum s-a întâmplat o asemenea minune, care nu s-a mai pomenit decât doară în evanghelie.
Era tocmai în ziua de Sântă-Mărie, şi lumea forfotea pe uliţa satului şi în bătătura cârciumii, ca în zi de sărbătoare, când aşa pe la o toacă se auziră clopote şi zurgălăi dinspre podul Trotuşului. Şi o trăsură de târg, trasă de patru cai negri înhămaţi buziş, se vedea venind în goană, într-un nor de praf, pe şoseaua Bacăului.
În trăsură era un militar cu chipiul roş şi o cucoană cu umbrela albă. Nimeni n-a putut bănui ce anume caută boerii aceştia în Cuzăni şi de ce se oprise tocmai în poarta bisericii.
Părintele Ilie, pe care povara celor optzeci şi opt de ani îl îndoise de mijloc, dar nu-i îmbătrânise inima, se-nvârtea printre căpiţele de fân proaspăt cosit din livada bisericii. Căuta loc potrivit pentru clăditul stogurilor care trebuia să înceapă a doua zi.
— D-apoi bine părinte, nu laşi lucrul nici în zi de sărbătoare? Erai mai fercheş când slujeai la Sfinţii Apostoli la Bacău, — zise râzând militarul, care privea pe deasupra zaplazului în livadă.
Părintele, pe care-l prinsese vremea numai în cămaşă, surprins şi ruşinat oarecum, nu ştia ce să răspundă, dar striga mereu la un băetan să deschidă portiţa şi să-i aducă antereul din tindă.
De cum a intrat în curtea bisericii, militarul a început a căta cercetător împrejur, parcă ar fi vrut să vadă dacă sunt toate rânduite la locurile lor.
— Da’ ici, lângă biserică, era un măr domnesc, părinte?
— He! de câţi ani s-o uscat săracu... L-am tăeat şi l-am pus pe foc.
— Da dincoace, în spatele bisericii, era casa dascălului Chitic, cela scurt şi şchiop?
— D-apoi de câţi ani l-o iertat D-zău pe Chitic... şi casa i s-o dărâmat că era o cocioabă. Pesemne c-ai mai fost matale pe la noi prin sat, că tot lucruri vechi de atâţia amar de ani mă întrebi.
Şi părintele, ridicându-şi sprâncenele albe şi stufoase, căta mirat şi în zadar îşi chinuia fruntea încreţită să poată regăsi în minte înfăţişarea acestui om chipos şi mândru, cu barbişonul tăiat după ciocul lui Cuza.
— Profiriţo! Profiriţo! ia găteşte de dulceţi pentru boeri — strigă părintele, pe când intrau cu toţii în casa răcoroasă în care plutea mirosul de gutui.
— D-zău să mă ierte şi să mă iertaţi şi d-voastră, d-le căpitan, tot stăruia părintele, de, bătrâneţele pesemne, că nu mă mai ajută capu ista al meu. Nu-mi aduc aminte de fel să vă fi cunoscut cândva... Da’ oricum, să nu vă fie cu bănuială, da’ cu ce daraveli v-aţi abătut şi pe la noi prin partea locului?
Militarul se feria să răspundă limpede, tot schimba vorba şi întreba pe rând despre toţi oamenii din sat, pe când faţa i se lumina de-un zâmbet voios, prietenesc.
— Părinte, da era şi-un băiet: Panaite, mititel şi nespălat, ia aşa de pripas prin curtea bisericii, îţi mai aduci aminte de el sfinţia-ta? Unde mai e băetul cela, părinte?
— He!... Pitache... băetu Siritencii. Maică-sa, vădană, l-o lăsat pe drumuri. Cine ştie pe unde o mai fi... ia s-o ales un soiu rău, c-o fugit la târg cu nişte cărăuşi şi nici până în ziua de azi nu s-o mai întors. Alminteri s-arăta isteţ şi cu tragere de inimă la carte, dar uşărnic... soiu rău şi pace.
— L-ai mai cunoaşte, dacă l-ai vedea, părinte?
— D-apoi de unde, când de atâţia ani i s-o perdut şi urma? Gândesc c-o fi murit pe undeva.
Cucoana, care urmărea cu ochii în lacrimi toate vorbele care se schimbau, nu mai putu să se stăpânească.
— N-a murit, părinte, ăsta-i Pitache, părinte...
Şi bătrânul stătu o clipă nedumerit cătând ţintă înainte, apoi se repezi la icoane, luând în braţe pe Maica Domnului.
— Doamne preacurată, făcătoare de minuni, mort ai fost şi-ai înviat, pierdut ai fost şi te-am aflat...
Şi, printr-o perdea de lacrimi calde, părintele se uita şi-l măsura din cap până-n picioare şi nu-i venea să creadă că cel ce se afla înainte-i în haine boereşti cu galoane de aur şi copilul cela sprinţar şi de pripas de altă dată erau unul şi acelaşi om.
Cinci zile cât a stat colonelul în Cuzăni, la casa părintelui Ilie, lumea nu mai contenea venind care dincotro să vadă cu ochii minunea care se povestea.
Dintre dânşii, din satul lor, dintr-un copil de pripas să se ridice un om care să ajungă până la aşa mărire şi slavă — cine ar fi crezut vreodată?...
— Cine poate şti, din toată mulţimea chemată, care va fi cel ce este alesul Domnului, — zicea părintele la toţi cei care-l cercetau să afle cum s-a întâmplat minunea.
Şi părintele, de câte ori vorbea de întâmplarea asta, îşi arunca ochii la icoane şi se apleca de şale cu mâinile încovoiate în chip de metanii. Că-şi aducea aminte Sfinţia-sa de unele fapte pentru care se mustra oarecum.
— De... D-zău să mă ierte, spunea în taină la câte unul, iaca l-am şi bătut uneori, zău aşa, mă rog, ca pe un copil... ca acuma îmi aduc aminte, când l-am prins cu mâna în căldăruşă la o zi întâi. Dă, de unde puteam eu să gândesc ce are să ajungă el odată... cum e scris omului, care trebuie să ajungă boer, ajunge; care nu, rămâne ţăran pământean.
...Şi colonelul a răscolit tot satul şi s-a sărutat cu toţi tovarăşii din vremea copilăriei, de pe când umbla desculţ şi cu capul gol, prăjindu-se pe nisipişul cald, la malul Trotuşului.
Şi toţi erau acum încărunţiţi de vârstă şi nevoi, c-o droae de copii pe urmă, cu toţii gospodari, care mai cuprinşi, care mai săraci, după cum le fusese partea fiecăruia pe lume.
Cel dintăi pe care a dorit să-l vadă colonelul, era Arghir Corbu, dascălul bisericii satului; de dânsul îi era mai tare dor, că îi fusese aşa de bun prieten, căci se aveau ca fraţi de cruce amândoi. Cu el fugise din Cuzăni acum vreo treizeci de ani în urmă, într-o noapte, c-o tabără de cărăuşi, care mergeau cu sare la Bacău.
Când a fost să plece colonelul din Cuzăni, s-a ţinut mult de Arghir ca să-i dea băiatul să-l ducă la oraş.
— Am să ţi-l fac om, zicea el încrezător şi sigur... Dacă eu din nimic am ajuns unde sunt, d-apoi băiatul ăsta, pe care eu am să-l ajut şi să-l călăuzesc în viaţă.
Şi Petrică, mititel că abia îi ajungea capul, tuns chilug, până la clanţa uşii, cu obrajii umflaţi şi rumeni de arşiţa verii, cătând cu ochii în jos la picioarele goale şi înţepate de mărăcini, asculta cu spaimă cum i se croia soarta vieţii lui.
Ce n-ar fi dat să scape mai curând de acolo din faţa boerilor şi să alerge afară, unde-l aştepta Mitriţă, băiatul morarului, cu prinzătoarea de vrăbii cea nouă la care lucrau de-o săptămână. Şi când l-a întrebat colonelul de vrea să meargă cu dânsul la oraş, nici n-a fost chip să-i descleşte gura; — lui Petrică îi dase ochii în lacrimi, şi abia de mai zărea strălucind galoanele la mâna care-l mângâia, ţinându-l de bărbie.
— Aşa-i el ruşinos cu lumea străină... da’ are să se înveţe el, căuta să-l apere tătucă-său... să te faci a-l vedea pe afară, că numai gura lui s-aude.
Părintele Ilie s-amestecă în vorbă:
— D-apoi bine, măi Petrică, tu nu vrai să te faci boer?... Măcar s-ajungi când îi fi mare tot aşa de mândru... că să fi avut şi tată-tău minte la vreme, nu se mai canonea acuma.
— He... pesemne aşa mi-o fost scris... că dacă ar şti omul dinainte — şi dascălul oftă din greu, apăsându-şi cu pumnul furca pieptului — amu... ce să mai zic... dacă aşa mi-o fost partea — sfârşi clătinând încetişor din cap.
...Şi într-o dimineaţă răcoroasă de August, a plecat trăsura colonelului în sunetul clopotelor, prin mijlocul satului.
Pe capră sta Petrică, premenit curat, ţinându-şi o legătură cu schimburi în braţe şi urmărind cu ochii cum s-alungau în goană copitele cailor îndemnaţi de biciu.
Când s-a perdut din ochi trăsura spre podul Trotuşului, departe, atunci au intrat tăcuţi, pe poarta bisericii, părintele Ilie, dascălul şi coana preuteasa, care n-a mai putut răbda:
— Nu de alta, zicea ştergându-şi ochii, dar îi prea mititel... unde s-o mai pomenit să-l dai aşa de fraged printre străini...
— Las, că are să fie bine, grăi părintele către Arghir, care mergea tăcut cu ochii în pământ.
Şi până acuma încă mai povestesc sătenii din Cuzăni de întâmplarea asta. Duminica şi în sărbători cu toţii privesc portretul pe care părintele Ilie l-a pus chiar în pridvorul bisericii din sat, — precum ca să se ştie de către tot norodul, că omul care s-a ridicat de acolo, dintre ai lor, nu i-a uitat, că el a zugrăvit biserica din nou, a refăcut şcoala şi a îngrădit frumos mormântul părintelui Andrei, care-i pusese bucoavna pentru întâia dată în mână.
*
Cu ştiinţa lui şi cu stăruinţa colonelului, Petrică izbuti să intre ca bursier în internatul liceului din Iaşi.
Speriat şi zăpăcit de zgomotul şi învălmăşala lumii, cu greu s-a fasonat şi el în chipul şcolarilor din internat.
Mai toţi erau băeţi săraci, veniţi de pe la ţară ca să-şi deschidă drumuri, să poată să răzbească în viaţa de vârtejuri a lumii de oraş.
Ce luptă cu programul şi orele de clasă, care treceau în chinuri până suna afară glasul cel răguşit al clopotului şcolii...
De câte ori nu-l apucase plânsul şi dorul de acasă, când rămânea cu ochii pierduţi, cătând pe geam în zarea fumurie spre culmile Galatei acoperite de vii şi de livezi. Şi câte umilinţi nu trebuia să îndure, — de câte ori nu-şi simţise obrajii îmbujoraţi de sânge. În certuri copilăreşti pentru un creion sau pentru o calamară, i s-aruncau din partea externilor vorbe răutăcioase: „că-i venit de la oi, că-i tot ţăran, deşi stă tot la un loc cu băeţii de familie bună”.
Şi uneori plângea de ciudă sara în dormitor cu pătura pe cap, ca să nu-l vadă nimeni. Târziu, când somnul îl biruia la urmă, visa visuri frumoase văzându-se departe pe malul Trotuşului, în satul lui la munte.
În toate duminicile avea ieşire în oraş. Cu ce grijă îşi curăţă hainele albastre şi nasturii cei auriţi... Mândru în uniforma şcolii, pleca întins acasă la colonelul, privindu-se în geamuri la prăvălii pe stradă.
Cât de tare îi bătea inima de cum intra pe uşă, — îl înfiora tăcerea aceea rece din sala de intrare. Şi ce încordare în vorbă şi mişcări; veşnic cu frica să nu facă vreo stângăcie, la masă mai cu seamă. Duduia Maricel, fetiţa colonelului, un drăcuşor brunet cu părul creţ şi prins în panglici roşii, avea nişte ochi aşa de negri şi pătrunzători, că bietul Petrică, simţindu-se privit, trebuia să stea smirna cu ochii în farfurie.
Examenele îl răzbunau de suferinţa de peste an. Ţăranii bursieri ieşise premianţi mai în toate clasele liceului din Iaşi. Şi umilinţa, ce la început le aplecase capul, cu încetul se prefăcea în mândrie trufaşă sau ascunsă. Patimile se răscoleau de ambiţie în cei tari care aduceau în luptă putere de muncă şi voinţă.
Cu cât vremea trecea şi Petre se deprindea cu viaţa şi cu lumea în care se îndrumase, cu atâta slăbeau legăturile de locul din care se dezrădăcinase.
În cei dintâi ani îşi petrecuse vacanţele la ţară. Tot satul se minuna de dânsul, cât de cuminte şi învăţat era, „Domnul Petrică” îl numeau băeţii cu respect
Iar dascălul Arghir s-a închinat când l-a văzut întâi; mai nu-i venea să creadă că e Petrică al lui, aşa era de mândru în haina lui albastră, cu şapca aplecată pe o parte, tăcut şi măsurat în toate.
Când s-a făcut mai mare, vreo câţiva ani de-a rândul, nici n-a mai dat prin sat; găsise o preparaţie de unde putea să câştige şi în timpul vacanţei de vară.
În cursul superior îl părăsi ambiţia cea şcolărească, cititul îi deschisese orizonturi noi şi largi. El, care ani de zile nu avusese alta ţintă decât să ajungă întâiul, acuma răsfoia cu sila caetele de şcoală, în timp ce sorbea cu lăcomie cărţile oprite, aduse pe ascuns şi ţinute pe sub saltele în dormitorul şcolii.
În scurt timp, era deochiat de-a binelea, direcţia îl trecuse de mult pe lista neagră, — de când într-o oră de latină fusese prins citind pe ascuns o revistă urgisită.
Cu-n fel de mândrie şi înălţare de sine, Petre Corbu îşi primi pedeapsa care-i atrăgea pierderea bursei.
Trebuia să se hrănească singur.
Dar cât de tare şi hotărât era! Un vis măreţ îi îmbăta simţirea în dorul lui de luptă în focul tinereţii. Şi în viaţa-i de student sărac, în vălmăşala crâncenă a luptei pentru trai, cunoscu mizeria, umilinţa, revolta şi descurajarea...
De câte ori nu a simţit că şovăeşte şi-i gata să cadă îngenunchiat, şi iarăşi s-a ridicat încordându-şi puterile din nou.
Târziu a răzbătut. Ajunsese la ţintă. Era asigurat, dar nu mai era acelaşi.
*
Începuse a se îngrăşa, de când se însurase. Mustăţile negre, care-i cădeau în jos, le întindea mereu pe obrajii rumeni şi înăspriţi de brici.
Greoi, cu pălăria moale trasă pe ochii din care se pierduse strălucirea cea vie de altădată, puţin plecat, păşea rar şi potolit, făcând acelaşi drum în fiecare zi, de acasă până la şcoală. Judeca sănătos, dar prea vorbea puţin şi nu putea să lege prietenii mai strânse.
După ce s-a stins şi dascălul Arghir, el n-a mai dat pe acolo. De satul lui s-a înstrăinat cu totul. De ce, nici el n-ar fi putut să spune. Şi nici n-a căutat vreodată să-şi lămurească viaţa, legând-o cu trecutul de unde a fost plecat.
Neaşteptând nimic în viaţa-i tihnită, monotonă, se mulţumea să-şi păstreze locul pe care-l prinsese în trudă şi necazuri.
Corect şi cumpătat, nu încerca a se înălţa mai sus, de teamă să nu cadă. De aceea se ferea să intre în angrenajul roţilor politice, care l-ar fi putut ridica deodată sau strivi în învârtitura lor nebună.
Din focul ce pâlpâise odată în vremea tinereţii, nu mai ştia nici el de-a mai rămas ceva sub stratul de cenuşă pe care-l aşternuse nevoile şi vremea.
Resortul sufletesc părea de mult tocit.
Nu se târa, dar nici nu se încercă să zboare.
*
În dimineaţa acelei zile răcoroase de primăvară, Petre Corbu cutrierase de vreo două ori portul, oprindu-se la fiecare pas, ca un om fără treabă. — Era tocmai să se îndrepte spre oraş, când se opri iarăşi în loc ca să privească pe luciul apei în sus. Un caic turcesc aluneca la vale, încet şi lin, numai c-o pânză prinsă la unul din catarge.
De departe se zărea o grămădire de oameni, vite şi căruţe, toate claie peste grămadă. Oameni nevoiaşi care se mutau cu tot sărăcăciosul lor avut.
Caicul se apropia uşor de mal, ajutat de cele două lopeţi lungi, care se ridicau încet din apă şi se lăsau să cadă obosite, într-o mişcare greoaie, cadenţată. Abia se lipi vasul de cheiul înalt de piatră, şi începu să se audă dintr-acolo zgomot de strigăte şi ceartă.
Petre Corbu se îndreptă într-acolo. Un gardist din port îl lămuri că sunt nişte veterani, care vin de dincolo, că e ordin să nu-i lase să debarce şi că ei „se pun contra”, cică nu vor să se întoarcă în Dobrogea.
— Dar de unde sunt? Unde vor să meargă?
— Cică sunt de prin ţinutul Bacăului, de la Cuzăni, trebuie să le dea pământ, şi ei acu...
Dar Petre Corbu n-a mai ascultat sfârşitul, — plecase în grabă spre caic, stăpânindu-şi bătăile grăbite ale inimii.
...Din Cuzăni!... şi un fior cald îi străbătea prin tot trupul... e satul lui... sunt oameni din satul lui, din Cuzăni... nu se poate să nu-i cunoască dacă sunt din Cuzăni.
Dinspre caic, pe marginea cheiului, venea şchiopătând un ţăran bătrân, şi în urma lui un soldat de grăniceri.
De departe, dintr-o aruncătură de ochi l-a recunoscut: „e bădiţă Sandu... desigur că-i bădiţa Sandu”... şi în minte îi năvăli cu o repegiune uimitoare, în clipe luminoase, o lume de imagini rămase de multă vreme în umbră.
...În trăsături din ce în ce mai clare îşi amintea de chipul unui român voinic şi mândru, cu ochii negri, mari, sub sprâncenele stufoase îmbinate... mustaţa căruntă şi răsucită în sus... purta căciulă brumărie dată înapoi pe ceafă... şi avea un piept lat de-i plesnea pieptarul cel de piele înflorit în cusuturi de arniciu roşu... cu trei decoraţii prinse în şir în partea stângă... Copii se îndesau s-asculte cu gura căscată, când se pornea a povesti minunile cu Turcii... Valea cea largă a Trotuşului, deschisă dintre munţii albăstrii din zare, îi apărea ca printr-o pânză de fum auriu jucând deasupra apei în razele de soare. Pe coasta înclinată până în prundiş şi în lung până la pod, se întindea tot satul răspândit... şi prin verdeaţa livezilor de pruni, casele mici şi albe par nişte pietre căzute din cer la întâmplare... De cealaltă parte se ridicau fâneţele pe culme până sus... În fund pe deal sunt târlele de vite... se văd în zarea ştearsă bordeele din Coman ca nişte paseri negre lăsate din zbor să se odihnească... în vale biserica şi cei doi plopi tremurători la poartă... alături casa lor cu streşina până în pământ de joasă, pe care se ridica la fugă cele două capre negre ale coanei preutesei... moara forfătind pe ascuns, băgată în sălciile gârlei... şi în dosul morii căsuţa lui bădiţa Sandu în capătul iezăturii...
*
Dar cum a îmbătrânit săracul!... Drept în faţa lui se opri, ţinându-şi răsuflarea:
— Buna ziua, bădiţă Sandu. Nu mă mai cunoşti?
Ţăranul se opri şi scoţându-şi căciula din cap, căta cu mirare.
— Poi... de unde să vă cunoaştem, boerule, că noi nu suntem de pe aici, venim de departe.
— Nu eşti dumneata Sandu Clipea din Cuzăni?
— Ba aşa îmi zice. D-apoi matale de unde ştii?
— Nu-ţi mai aduci aminte de băetul lui Arghir Dascălu.
— Ira!... nu-i fi Petruţă al lui Arghir, nepotul părintelui Ilie?... Poi de unde, Doamne iartă-mă, să te mai cunosc, că erai numai atâtica de-o şchiopă, când te-o luat colonelu să te dea la şcoală la oraş. — Aşa-i... iote taman obrazul lui Arghir, îi sameni — da’ ceva mai smolit şi mai plin la obraz. — Curat vorba ceia, că munte cu munte se întâlneşte d-apoi om cu om.
— Ei, dar unde vă duceţi? Ce căutaţi tocmai pe aici?
— Ia am dat de-o poznă mare, nu vrea să ne dea voie să ne coborâm aici în România, cică să ne înturnăm înapoi în Dobrogea. O zis că ni dă pământ, şi nu ni-o dat, acum nici înapoi nu ne lasă... da’ noi nu mai vrem pământ, că ne-am hrănit noi de pământu de-acolo, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru.
— Iaca vine şi domnul sub-comisar, zise soldatul de grăniceri care se oprise mai deoparte; dă, eu izicut ordinu, cică nici un veteran n-are voie să debarce. Dacă el a zice să-i las, îi las.
Sub-comisarul din port, un om înalt şi chipeş, cu o ţigară specială aşezată după ureche, venea agale citind o hârtie desfăcută.
— Bine, mă creştine, da’ tu nu ştii româneşte? Când îţi spun că aşa-i ordinul să vă trimitem înapoi?
— Apoi de două săptămâni umblăm aşa pe drumuri... de când ne chinuim aşa, ni-o murit şi vitele de foame, nu mai avem nici un leu de parale, ce-o să facem noi acolo, vremea de arătură o trecut, nu mai e chip de făcut ceva, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru.
Pe când bătrânul vorbea ţinându-şi căciula într-o mână şi cătând rugător în ochii sub-comisarului, Petre Corbu simţea cum sângele înfierbântat îi năvălea în obraz; nu se mai putu stăpâni.
— Da bine, domnule, oamenii ăştia sunt urmăriţi? Au furat ceva? Nu sunt liberi? Cum puteţi să-i opriţi aşa?
Domnul sub-comisar, cu toate că fruntea i se încreţise de o undă de mânie, răspunse neted, păstrând un surâs rece:
— Cu toate că n-am onoare să cunosc cu cine am de-a face, dar, ca om cult, d-ta trebuie să înţelegi mai uşor decât un ţăran cum stă chestia. Mă rog, citiţi telegrama primăriei din Cuinsu. Iacă ce zice în original:
„Înapoiaţi cele trei familii de veterani pentru darea pământ în cătunul nou Prinţul Nicolai.
Iscălit primarul comunei Cuinsu”.
— Mă rog, pot face altfel decât ordinul? adăugă omul legii, dând din umeri şi băgând tacticos hârtia în buzunar.
— Dar bine, domnule, telegrama asta e un ordin de urmărire? Dacă oamenii nu vor să ia pământ, o să le dea cu de-a sila? Ei vor să se întoarcă înapoi în satul lor. Mă rog, unde-i d. comisar al portului, să vedem ce zice Dumnealui?
— Nu poate să zică decât ce-am zis şi eu; dar n-aveţi decât să-l aşteptaţi pe dumnealui.
— Mare năcaz, măi frate, în ce poznă am intrat... unde s-o mai pomenit una ca asta, să nu te lese nici la casa ta, parcă am făcut moarte de om.
Şi moşneagul, blajin şi umilit, care se jăluia cu atâta desnădejde, izbucni deodată în furie aprinsă, zmuncindu-şi căciula din cap şi bufnind-o de pământ: Dar nu mă las nici mort!... că numai sufletul meu ştie cât am pătimit, de când umblăm ca şi cânii hoinari pe drumuri, — şi în ochii bătrânului scăpărau scântei de încruntare. Îşi clătină capul pletos, trecându-şi cu ciudă degetele noduroase prin niţele părului încâlcit.
— Dar linişteşte-te, bre omule, nu înţelegi că nu poate să vă oprească? încercă să-l potolească Petre Corbu.
— O să-i vorbesc comisarului, şi dacă n-o vrea, mergem la prefectură, nu se poate să nu vă dea drumul.
Bădiţa Sandu, tăcut, îşi rădică de jos căciula înălbită de praful de pe drum şi, potolit ştergând-o cu mâneca sumanului, oftă adânc şi zise într-un târziu:
— Amu, toată nădejdea la dumnetale ni-o mai rămas... zău, ţ-ăi face o pomană mare cu noi.
— Ia să mai stăm jos pe sacii iştia, până o veni comisarul, să nu-l scăpăm — nu faci o ţigară, bădiţă? Şi Petre îi întinse tabacherea. Moşul o luă cu grijă, şi aşezând-o pe genunchi îşi răsuci o ţigară groasă.
— De când s-o scumpit hârtia, fumăm şi noi cu cea de gazetă ori cu pănuşi de popuşoiu uscat.
Apoi tăcură amândoi.
Bădiţa Sandu, care-şi lăsase căciula în jos pe ochi, căta ţintă în pământ şi trăgea câte un fum de ţigară, rar, adânc, până în fundul pieptului.
Petre Corbu, privind cu coada ochiului la sumanul rupt şi plin de noroi uscat, nu ştia cum să înceapă vorba, — o sfială copilărească îl amuţise; — şi cum ar fi voit să ştie totul... să afle toate câte s-au întâmplat pe acolo de atâta vreme în urmă.
O clipă îi fulgeră prin minte un gând chinuitor de frică şi mustrare. Se ridică în picioare şi azvârlind ţigara pe sfârşite, îşi aprinse alta, trăgând fumul răpede, nervos.
— Bădiţă, începu el încet, da’ pentru ce aţi plecat din sat, cum v-aţi hotărât să părăsiţi casele, s-o luaţi aşa în lume?
— He!... poi ziceam noi că tot de-o moarte era să murim... ori în satul nostru ori aiurea, — răspunse moşul silit, cătând tot în pământ. Şi iar tăcu.
Cum sta în picioare, în faţa lui, aşteptând neliniştit, Petre Corbu simţi că i se taie genunchii, şi, biruit, se lăsă jos, moale, şovăitor, un dor neînţeles îi apăsa inima. Şi ca să scape de nodul care-l îneca în gât, cu ochii aproape în lacrimi, el începu oftând.
— Tare mi-i dor şi mie de Cuzăni... da’ n-am putut scăpa cu slujba asta a şcolii...
— Apoi tot n-ai gătit cartea?
— Ba da, acuma învăţ pe alţii.
— A, se chiamă adicălea că eşti de iştia, profesor, cum îi la oraş. Da, nu pot zice alta, dar îi bună şi cartea. Dacă apuci s-o prinzi, scapi de năcazuri şi de muncă. Iaca n-a fost tot aşa cu băetul Tuduroaii şi cu cel a lui Măgură, că nu i-am mai văzut de când o plecat la târg.
Într-un târziu, după ce şi-a răsucit încă o ţigară, s-a hotărât Bădiţa Sandu să-şi descarce focul care-l ardea la inimă.
— Nu mai este chip de trai; s-o înmulţit lumea, domnule, n-ajunge pământu şi pace. Poi dacă numai eu se chiamă că am avut şepte copii, patru fete şi trei băeţi. S-o îmbucătăţit pământu, toţi se vaită de pământ, nu-i şi nu-i, ce să-i faci!... Mă rog sunt cincisprezece ani de când ne judecăm obştea satului cu boeru aista nou, care a venit după Muruzeşti. Ştii cum îi chestia?
— Da... îmi aduc aminte ceva... de un proces lung care ţine de mult, îngână Petre cam ruşinat, cu jumătate de glas.
— Aşa-i, că bine zici, poi de unde să-ţi aduci aminte, c-ai plecat de mititel la oraş... Mă rog, din bătrâni cică Muruzi, când o întemeiat satul, o adus oameni, c-avea nevoie să-i lucreze moşia, şi li-o dat loc de casă şi pământ de lucru, — mă rog cum li-o fost şi tocmala, că sunt şi hrisoave bune la avucaţi... Dacă o murit Moruzi şi-o venit ista nou, el n-o vrut nici în ruptu capului să se înţeleagă cu oamenii, cică el nu le ie de bune toate cum au fost în vechime... Ci, am cumpărat moşia cu totul, n-aveţi drept la loc de casă, şi pământul trebuie plătit, că şi vatra satului e făcută tot pe moşia boerească... Şi iaca aşa s-o deschis procesul, care ne poartă pe drumuri de-atâţia ani. O cumpărat pe primarele şi pe notar, care acuma sunt de-ai lor, şi ţine-te la amânări şi avucaţi, mă rog cum îi treaba judecăţilor. Copii noştri ori nepoţii dacă or trăi să vadă sfârşitul. Dacă am văzut că nu mai este chip de trai, că nu mai poţi să ţii nici un cap de vită în imaş, că ne lua din an în an mai mult, zic hai să mă înscriu şi eu, că se zvonise prin sat de darea pământului la veterani în Dobrogea. M-am înţăles cu alde Miron Costea, Florea şi Păun, că unde ni-a da, acolo ni-om duce. Astă iarnă facem chip de vreo câteva parale şi mergem la Constanţa la ziua hotărâtă. Lume peste lume, din toate colţurile ţării venise veteranii ca să se înscrie acolo. Căscam şi noi ochii la mare, că n-o mai văzusem. Ba unii cârteau, că iaca unde ne dă statul locuri, la marginea pământului, că de încolo începe apa. La canţeleria domeniilor statului ni-o dat peticu ista de hârtie cu pecetea şi cu număru: — La primăvară, moşule, să vii să-ţi iei pământul în primărie la Cuinsu. M-am întors frumuşel acasă şi-am început a mă pregăti de strămutare. Am vândut ce-am putut, să-mi închipuesc ceva parale, ca pentru o treabă ca asta. Cum s-o desprimăvărat, ne-am şi încărcat cu toţii, eram trei case din Cuzăni care am plecat odată cu toţi, copchil, căţăl şi purcel, mă rog ca pe vremea bejăniei. Femeile, cum li-i năravu, să boceau de parcă mergeam la groapă. De la suprefectură ni-o venit bilet de drum, şi-o săptămână ne-am hodorogit cu capu de pereţii vagonului, că erau de istea de marfă. După ce-am trecut Dunărea, am luat-o pe jos cu carele din sat în sat ca şatrele de ţigani. După patru zile am ajuns la Cuinsu. Catam noi în drum la pământuri: ori pre uscate ori smârcuri şi bălţi, ne gândeam cu jind la mândreţa care o lăsasem noi în urmă la Cuzănii noştri. Primaru din Cuinsu, după ce ni caută în condică după bilet, cică nu sunteţi înscrişi aici, îţi fi la altă comună, poate la Udeni. N-am mai văzut bine înaintea ochilor, când am auzit o vorbă ca asta. Apoi amu, zic, ce-i de făcut. C-o fi, c-o drege... hai cu toţii la Udeni. Când colo nici habar n-avea de noi. La cine să ceri, la cine să te plângi, cine să te asculte? Acolo în comună găsim aşezaţi alţi veterani, tot de prin ţinutu Bacăului. Venise mai dinainte şi sfârşise arătura. Ne tocmim cu ei, să le muncim până s-o hotărî şi cu noi într-un chip. Da, primarele, când aude asta, nu şi nu, că lui nu-i trebuie oameni străini în comună, şi ne scoate cu jandarmii din sat. Dacă am văzut ş-am văzut, zic hai acasă înapoi. Da’ pe unde şi cum? Mă rog, ce să-ţi mai spun câte-am pătimit? Şepte zile pe drumuri desfundate, de intra roata până în butuc; vitele moarte de foame, de-ţi era mai mare jelea. Doi căişori i-am vândut să mai închipuim ceva parale. Un juncan mi-o perit, ba într-un loc nişte pădurari ni-o închis şi vitele pentru amendă, cică de ce le-am dat să pască în pădurea statului? Când am văzut şi asta, cumătru Florea unde-o pus mâna pe-o furcă, şi cât pe ce să facă moarte de om. De la Ostrov am luat caicu ista, i-am dat şese lei de parale Turcului, şi ni-o trecut Dunărea de partea asta.
Gardistul din port veni să spuie că a sosit domnul comisar.
Victor Iliaş, un tânăr zvelt cu înfăţişare blândă, — era licenţiat în drept şi intrat în poliţie după legea nouă. Îl cunoştea din vedere pe Corbu, îi zâmbi radios, fericit că putea servi pe unul din intelectualii oraşului, printre care şi el se număra.
— Cu ce vă putem servi, d-le Corbu?
— Sunt nişte veterani, care vor să se întoarcă în satul lor, şi nu-i lasă să debarce. — Şi în câteva cuvinte Petre îi lămuri lucrul.
Comisarul părea foarte încurcat, deşi asculta cu multă bunăvoinţă şi nedumerire.
— După cum vedeţi, oamenii nu sunt urmăriţi, nu-i motiv să nu-i lăsaţi liberi, cred că primarul din Cuinsu o fi făcut vreo greşală; în urma venind vreun inspector, s-a lămurit lucrul şi a dat telegrama asta, — termină Petre Corbu, înferbântat şi convingător.
— E foarte probabil: serviciul domeniilor din Dobrogea e de curând înfiinţat şi numai boclucuri ne face... Bine, să-i lăsăm, dar cum se întorc oamenii ăştia în satul lor? — Moşule, aveţi parale de drum?
— Poi de unde, că ce bruma de parale am avut, le-am cheltuit pe drum, să tot avem vreo opt lei de parale cu toţii.
— Ei poftim, zise enervat d. comisar, ca în faţa unei noi piedici.
— Şi câţi sunteţi?
— Poi om fi toţi vreo optsprezece şi mai avem şi trei minori.
— Cum, ce fel de minori?
— Adecăte să chiamă, să iertaţi, că sug încă la ţâţă.
D. comisar începu să râdă.
— Vra să zică douăzeci şi unu de suflete? E vorba ce-i de făcut cu ăştia? E o chestie dificilă.
— Dacă îţi binevoi dumneavoastră, să trăiţi d-le comisar, să vă faceţi o pomană să ne scriţi un bilet de drum cu trenu, — şi moşul căta cu ochii întrebători să vadă efectul vorbelor sale.
— De unde să am eu bilete de tren? Are să fie imposibil de căpătat, nu cred nici prefectura să aibă. Dar încercaţi d-voastră, d-le Corbu. Domnul prefect e un om modern, democrat şi e foarte gentil, termină d. comisar, ridicându-se de la birou pentru a da ordin să se permită debarcarea veteranilor din caic.
— Dar unde dorm? Ce mănâncă oamenii ăştia? — se întreabă încurcat, neştiind ce să facă mai întâi.
— Domnule Ionescu, se adresă el către magazionerul staţiei din port, care răsfoia un registru, nu s-ar putea să-i lăsaţi în magazia cea mare de cereale?
— Aş, unde se pomeneşte... atâta golănime... se face foc domnul şef când o vedea una ca asta.
— Dar în vagoanele astea de marfă, numai până s-o hotărî cu dânşii?
— Poi vagoanele fac manevră în staţie toată ziulica. Zău nu-i chip.
— Atunci hai la prefectură.
Departe, tocmai lângă debarcader, rezemată de fundul magaziilor de cereale, se afla cafeneaua lui Osman. O lădiţă de lemn văpsită în roşiu, cu o semilună albă pe capac, câteva scăunele şchioape, înalte numai de patru degete de la pământ, şi, afară, sub cerul liber, un samovar de tinichea în care clocotea toată ziua apă limpede de Dunăre, pentru fiertul cafelelor — asta era toată zestrea cafenelei din port. Osman, un turc bătrân, cu barba deasă şi albă ca fuiorul de lână, veşnic în genunchi în faţa samovarului, tăcut şi grav, îşi făcea serviciul cu sfinţenia unui patriarh în faţa altarului.
Aci aşteptau călătorii sosirea şi plecarea vaporaşului local, şi tot aci era locul de întâlnire al funcţionarilor din port. Cafeaua era ieftină: cinci bani ceaşca şi zece filigeanul; serviciul foarte cinstit, dar cam agale; cât despre curăţenie, Osman reuşise a face pe toţi muşterii să creadă că iese cafeaua tare şi gustoasă dacă nu spală ibricele. Ca şi la cafenelele din Stambul, ibricele lui Osman aveau prinsă un fel de coajă groasă de cafea împetrită.
Colţul acesta din port era minunat: anume parcă ales ca loc de adunare pentru autorităţile portului, mai cu seamă în toiul verii, când arşiţa soarelui dogorea birourile aşa de tare că bieţii funcţionari se întindeau a lene, moleşiţi, pe scaunele care-i frigeau. Atuncea când simţeau că nu mai pot lupta în faţa condicilor prăfuite şi-s gata să cadă biruiţi de somn şi de căldură, căci braţele moi ca ceara nu mai puteau purta condeele grele ca plumbul, atunci ieşea unul câte unul să mai răsufle aer curat, pe malul apei. Şi aci se întâlneau cu toţii la umbră, cu batistele înfăşurate în locul gulerelor scrobite, bucurându-se de adăpostul acesta binecuvântat. Din sus de pe Dunăre, mai întotdeauna bătea un vânt uşor în adieri dulci şi răcoroase, mângâind frunţile asudate ale celor veniţi acolo ca să-şi uite amarul muncii în câteva momente de linişte şi de odihnă.
E foarte drept că în fiecare zi momentele acestea se prelungeau cam mult, dar vremea se scurgea uşor, pe nesimţite, în palavre, discuţii şi taifas, pe când se tratau reciproc cu gingirlii dulci sau cu limonade gazoase ţinute de Osman la ghiaţă.
Din colţul acesta se desfăşura întreaga viaţă şi mişcare a portului. Era totul supt ochii lor: sosirea vaporului, inspecţia şefilor. Orice întâmplare neprevăzută îi găsea în picioare la posturi, gata întotdeauna. Şi pentru ca nu cumva serviciul să sufere prin asta, mulţi îşi aduceau registrele acolo, aşa că toţi erau cu ochii şi cu gândul mereu la datoria serviciului lor.
Aci, în fiecare dimineaţă, în jurul samovarului lui Osman, se punea la cale soarta întregii stări politice şi economice a oraşului, a porturilor, a ţării, şi, am putea zice, chiar a mai multor ţări din Europa, căci Trandafir Ionescu, agentul vamal, în fiecare zi citea Universul cu glas tare: şi ceasuri întregi se comentau de cătră toţi cei adunaţi fiece informaţie şi telegramă din ţară şi din străinătate. Iar cel puţin odată pe săptămână, se discuta chiar şi asupra celorlalte continente vechi şi nouă, căci d. Cristea, secretarul căpităniei portului, era un vechi şi pasionat cititor al Ziarului Călătoriilor. Din descripţia Tibetului sau povestirea ştrangulatorilor din Bengal, el potrivea totdeauna câte ceva pentru a-şi îmbogăţi istorisirea voiajurilor sale în Orient, întreprinse pe când era sergent major în marina militară.
Dar tot aci în faţa lui Osman, care părea mut şi surd la tot ce se întâmpla în jurul samovarului său, se fierbeau patimi omeneşti, ambiţie, invidie, ură şi interese; aci se urzeau intrigile şi răzbunările partidelor care se formau în port, — păcatele omenirii pururea vor încolţi în orice petic de pământ, pe care se va hrăni o populaţie mai mare decât doi oameni.
Cea din urmă şi cea mai puternică cualiţie era alcătuită din toate autorităţile portului. Ura şi vechile lupte dintre partide se uitaseră şi toţi îşi daseră mâna pentru a lupta cu puteri unite împotriva duşmanului comun, care nu era altul decât noul comisar din port, „acel înfumurat care făcea pe grozavul, mergând cu nasul pe sus, ca un ministru”.
Petru Corbu înainte de a se hotărî să plece la prefectură, ca să ceară biletele de drum pentru veterani, se îndreptă spre cafeneaua lui Osman. De mai multe ori văzuse adunaţi acolo funcţionarii din port.
De departe se zărea un grup strâns în jurul samovarului; ca de obiceiu, se ceteau jurnalele de dimineaţă.
După formele şi culorile şepcilor, Corbu căută să-şi dea samă de autorităţile care se găseau strânse împreună.
Cel dintăi pe care l-a cunoscut, după şapca lui roşie, a fost şeful haltei din port; unul cu o şapcă neagră de marină, cu şnur auriu, era secretarul căpităniei portului; altul, cu o şapcă mai înaltă cu şnur de argint, era agentul Navigaţiei fluviale Române (N. F. R.); agentul vamal avea o şapcă mică lustruită şi cu o bandă verde; pe alţi doi cu bande albăstrii la şepci nu i-a putut cunoaşte decât de aproape, când a văzut la unul S. H. — picherul serviciului hidraulic — şi la celălalt, doi peşti brodaţi cu fir de aur — era revizorul de la pescărie.
— Buna ziua, domnilor! — şi Corbu se îndreptă cătră funcţionarul căilor ferate.
— Mă rog, ce doreşte domnul?
După ce îi lămuri împrejurarea cu veteranii, Corbu termină întrebând dacă nu s-ar putea ca nenorociţii aceştia să fie transportaţi cu trenul fără plată, căci, după cât se ştie, sunt chiar ordine la calea ferată pentru a înlesni transportul veteranilor.
— A!... vă înşelaţi, domnule. Direcţia a dat bilete de favoare numai din ţară în Dobrogea, iar nicidecum vice-versa — şi un zâmbet de uşoară ironie alunecă pe buzele amploiatului cheferist.
— Ei bine, dar în cazul ăsta ce-i de făcut?
— Treaba Direcţiei; dacă o vrea să le dea bilete, n-are decât să le dea; ştiu că n-o să le dau eu din punga mea. Dar vă pot asigura că nici Direcţia n-o să le dea, căci e sătulă până în gât de buclucurile şi încurcătura ce s-a făcut pe linie cu vagoanele de marfă, tocmai acum când ţipă gazetele că-i lipsă de vagoane.
— Până s-o lămuri lucrurile, nu se poate să-i lăsaţi să doarmă aci în magazie?
— Apoi asta nu-i magazia noastră, e a Serviciului Hidraulic — şi arătă cu mâna cătră picherul din port.
De la locurile lor, de pe scăunaşele joase aşezate în cerc, funcţionarii portului cătau pe furiş spre Corbu, măsurându-l pentru a vedea cu cine au de-a face.
— Magazia e construită de noi, dar am dat-o în isploatare la Navigaţia Fluvială, zise picherul, arătând cătră agentul Navigaţiei.
— Cum vă închipuiţi una ca asta, să băgăm atâţia oameni străini în magazie?
Avem colete, marfă de mii de lei, răspundere mare, domnule. Nu vedeţi că nu putem lipsi nici un minut de la birou? termină agentul, care se şi sculă gata să plece.
— Ei bine, dar puteţi lăsa oamenii ăştia sub cerul liber? Au copii mici, şi noaptea e rece, timpul mereu ploios. Cum o să stea afară pe cheu?
— Apoi noi, căpitănia portului, nu le permitem staţionarea nici pe cheu. Nu admit să-mi încurce mie operaţiile din port, — zise liniştit dar hotărât, secretarul căpităniei.
— Bine, dar le-a permis debarcarea domnul comisar al portului.
Secretarul se schimbă deodată la faţă; furios se sculă în picioare de pe scăunaşul lui din colţ. Toţi ceilalţi funcţionari îl imitară. — Corbul, fără să ştie, pusese degetul pe rană.
— Nu are drept d. comisar ca să dea permisii de astea. He!... ce crede dumnealui că e suveran în port? Dacă-i pe asta, apoi noi facem poliţia aci în raza portului, dumnealui are numai controlul pasagerilor şi nimic mai mult. Articolul 103 din Legea Portului nu permite depunerea pe cheu a mărfurilor de orice natură mai mult de 24 de ore. Dacă merge treaba pe ambiţie, să vedem care-i mai tare, — şi d. secretar, roş de mânie, îşi azvârli cât colo ţigara stânsă şi începu a se plimba tulburat. Pe când îşi îndesa pumnii în fundul buzunarelor, fruntea i se încreţea în căutarea mijloacelor tactice pentru un nou plan de luptă.
Agentul navigaţiei se amestecă din nou în vorbă.
— Legea nu-i dă drept comisarului decât să puie viza paşapoartelor; atâta are el în port, alta nu. Credeţi că poate el să facă aşa favoruri după chef, mai cu samă că ţăranii ăştia sunt foarte îndărătnici... Mă rog de ce au venit pe Dunăre în caicul turcului şi n-au luat vaporaşul statului?
Corbu începuse a se nelinişti.
— Dar bine, domnule, nu-i vezi în ce hal sunt săracii, că n-au nici cu ce să-şi cumpere pâine.
— He!... dumneata parcă îi cunoşti? Aşa se milogesc ei. Da turcului n-a trebuit să-i plătească? Aşa sunt nărăviţi; ori merg pe gratis, ori plătesc la barcagii greci şi turci. Dai un ban, doi mai mult, dar ştii că mergi încaltea cu vapor românesc... adică de ce să nu câştige statul?... Degeaba a făcut statul vapoare? Dar zi mai bine că aşa e Românul al dracului, domnule, că banul lui, mult-puţin cât are, îl dă tot străinului, care se îmbogăţeşte în ţara românească. Şi statul, săracul, se înglodează în datorii în străinătate.
Agentul vamal, care stase mai deoparte bându-şi cafeaua în linişte, se apropie vorbind politicos dar rece:
— Pardon, domnule. Scuzaţi, dar aceşti oameni, la care d. comisar, cu de la sine putere, le-a permis să debarce, nu şi-au făcut nici formalităţile vamale.
— Cum, ce fel de formalităţi, când vin din Dobrogea? Acolo nu-i tot ţara românească?
— A!.. scuzaţi, vă rog, domnule, dar avem legea înainte de toate. Aşa cere datoria, că dacă vine pe Dunăre, ori cu ce ar fi, marfă sau bagaje, din Dobrogea, trebuie să-şi facă permisul de debarcare şi să plătească taxa; mă rog, toate formalităţile, după cum zice legea. Care va să zică, eu vama, cum vrei d-ta să ştiu, cum şi ce fel vin oamenii ăştia şi ce aduc cu ei? Şi statul pentru asta se chiamă că ne plăteşte, ca să facem un control cât se poate de sever.
Corbu, care simţea că nu se mai poate stăpâni, îi răspunse răstit:
— Mă rog, cât trebuie să plătească? D-ta n-ai decât să-ţi faci formalităţile, taxe, amende... ce vrei, şi spune cât face peste tot; plătesc eu, acuma chiar, numai să lăsaţi oamenii în pace.
Agentul vamal, supărat, dar încă stăpân pe sine, zmunci creionul albastru de după ureche şi un registru din lădiţa-cafenea a lui Osman. Mândru şi sigur, cu sprincenile puţin încruntate, îl privi drept în faţă şi îi puse întrebarea într-un chip poruncitor:
— Cum vă numiţi, şi ce profesiune aveţi D-voastră?
— Petre Corbu, profesor.
— A!... sunteţi de la Liceu? — şi într-o clipă sprincenele agentului vamal se descreţiră, iar faţa i se lumină de un zâmbet binevoitor.
Uşor, aşeză iar creionul la locul său după ureche, şi pe când întorcea registrul pe-o parte şi pe alta fără a-i găsi loc, se încercă într-un chip dulce să lege iarăşi vorba.
— Vrea să zică d-voastră sunteţi d. Corbu de la liceu... îmi pare bine, iacă n-am avut onoare până acuma... am şi eu un băiat acolo, pe Tică, îi într-a doua gimnazială... Tică Ionescu, unul scurticel, aşa negricios... cică la franţuzeşte merge mai greu, dar e tare silitor altfel... dă, ce să zic?... mă-sa ţinea să-l dea la meserii, dar eu zic, oi face ce-oi face, să ştiu că rup din bucăţica de la gură, dar tot îl dau la liceu, că dacă are băiatul talent la carte, de ce să-l las? — Şi d. Trandafir Ionescu, surâzător, se aplecă aşezând două scăunaşe mai deoparte — Scuzaţi, vă rog, îmi faceţi onoarea să gustaţi o cafea neagră; e mare meşter turcul ăsta. Efendi, două filigiane cu caimac... n-aveţi idee ce tare e ăsta în cafele turceşti.
Corbul, neştiind cum să scape mai curând, băgă mâna în buzunar şi zise scurt:
— Cât spuneaţi că trebuie să plătesc pentru formalităţi?
— A!... nu-i nevoie, ca ce să mai plătiţi dumneavoastră?... Unde se poate, facem şi noi câte un bine personal...
— Mă rog, eu n-am nevoie ca să-mi faceţi nici un bine.
— Scuzaţi, vă rog, nu este nevoie să plătiţi... ce-are de-a face?... Dacă dv. veniţi şi ne declaraţi în persoană că-i cunoaşteţi pe oamenii ăştia, cum şi de unde vin, asta ne este prea de ajuns.
Şi după plecarea lui Petru Corbu la prefectură, încă vreo două ore, autorităţile din port au mai rămas acolo ca să discute cazul şi să ia măsurile cuvenite faţă de noua mişelie făcută de comisarul portului.
Abia ajunse Corbu în dreptul vămii, când îi sosi din urmă Bădiţa Sandu, care venise fugând într-un suflet.
— Amu, de alt bucluc am dat... cică să nu ne urnim de acolo până ce n-a veni la inspecţie... ista... doftorul de vaci.
— Cum? de ce? nu v-a spus?
— Poi de unde să spuie, dar îmi dau şi eu cu ideia că poate a fi boală în Dobrogea, şi de aceia nu lasă să treacă dincoace nici o vită neinspectată.
Şi Corbu, care se oprise în loc, după ce se uita la ceas, îi zise hotărât:
— Lasă-i aşa, cu ăştia nu mai sfârşim. Hai bădiţă şi d-ta la prefectură.
Pe drum, tăcut, cu ochii în jos, mergea din ce în ce mai iute, parcă anume să nu dea pas minţii nimic să mai gândească. Avea un fel de teamă de o judecată chinuitoare, căci o simţea cum se închiagă din zbuciumul de gânduri ce i se încrucişau prin minte.
Fără a-şi da seamă, mărea paşii din ce în ce mai mult, şi uneori se întorcea către bătrânul ce nu mergea alături de el şi se ţinea tot la un pas în urmă.
— Hai mai iute, bădiţă, că-i târziu.
— Haide, hai, că doar merg eu într-o nădejde.
Când au ajuns în poarta prefecturii, bădiţa Sandu întrebă îngrijat:
— Oare ne-a da? Ha... ce zici?
— Sigur că trebuie să vă dea.
— Da oare de ce n-o vrut ceia din port să ne deie. Nădejdea de-amu îi la prefectu, că să chiamă că tot el îi mai mare. Iştia din poliţie sunt mai cânoşi, că cel care-i boer adevărat, îi mai bun la inimă.
Pe sala întunecoasă şi goală, un uşier îi ajunse din urmă.
— He!... încotro ai luat-o aşa repede, moşule?
— E cu mine, căutăm pe d. prefect, îi răspunse Corbu, oprindu-se în dreptul unei uşi.
— D. prefect nu-i aici, dar puteţi vorbi cu d. director al prefecturii. Daţi-mi cartea d-voastră, că aşa-i ordinul... altfel vine şi prostime multă.
Pe când Corbul îşi căuta prin buzunar o carte de vizită, bădiţa Sandu, care-şi pusese căciula jos lângă uşă, scotocind prin sân, îşi scoase o legăturică în care avea învelite în cârpe cele trei decoraţii şi un vrav de petece de hârtie îngălbenite.
— Iaca, poate să facă trebuinţă şi aestea.
— Nu-i nevoie; aşteaptă-mă aici; — şi Petre Corbul intră în biroul directorului.
— A!... Salutare onorabile, cu ce ocazie pe la noi? îi strigă Stelică Hâncu de după o movilă de dosare. În redingota lui ce strălucea de lustruită, omul acesta uscăţiv avea o figură ciudată cu ochii mici şi verzi, care-i jucau în cap prin sticlele ochelarilor, cu nişte fire de mustăţi roşii, ţăpoase şi rare, parcă mâncate de molii — era una din acele fiinţi a căror vârstă nu poţi s-o ghiceşti.
— Îl căutam pe d. prefect, am să-i fac o rugăminte.
— E dus la Bucureşti, dar vine cu trenul de amiază, că avem deseară balul funcţionarilor. Apropo, bine că te-am prins. Ne faci onoarea? — şi directorul îi întinse un bilet de bal.
Corbu voi să se opuie murmurând ceva nelegat şi fără hotărâre.
— Nu... nu cred, n-o să pot veni...
— Ei, ce-i cu aia, cine te obligă să vii, n-are a face... ştii, e chestia de o faptă caritabilă, e pentru mărirea fondului filantropic al societăţii. Dar nu mi-ai spus afacerea cu rugămintea. Ce dracu, doar putem şi noi ceva în prefectura asta, — şi directorul iar începu numărătoarea teancului de bilete roşii.
— Au venit în port nişte veterani din Dobrogea şi vor să se întoarcă înapoi la locul lor în Bacău.
Sunt prăpădiţi de tot, nu mai au nici bani de drum, nici de hrană. Nu s-ar putea ca prefectura să le dea nişte bilete pentru tren?
— A!... Imposibil drăguţă, că noi n-avem bilete. Dispoziţia ministerului e ca să libereze bilete din ţară în Dobrogea, iar contrar nu, imposibil.
— Ei bine, dar ce să facă oamenii ăştia?
— Asta-mi place! Să facă ce-au făcut şi până acum. De asta te îngrijeşti dumneata? Ei nu; că-i nostim, pe onoarea mea!... Aşa sunt cărturarii ăştia! — şi directorul, râzând zgomotos, îi mai întinse încă cinci bilete.
— Contez încă pe cinci, le desfaci pe la dascălii ceilalţi. Nu, zău, că are să fie frumos desară, suntem siguri de reuşită. Numai niţică răbdare, ascultă ici afişul.
Rar, cu glas tare şi c-o intonaţie de discurs oficial, directorul începu a citi:
SOCIETATEA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
Cu ocazia împlinirii unui an de la fondare şi pentru mărirea fondului ei filantropic, va da un
SPLENDID BAL
Cu muzica regimentului de infanterie
Salonul va fi fermecător decorat în stil Veneţian şi luminat a giorno, rezervându-se astfel publicului cele mai frumoase şi amuzante surprize.
Comitetul de organizare făcând numeroase sacrificii pentru ca să rămâie un suvenir neşters pentru toţi care vor lua parte, pe lângă celelalte surprize va aranja în seara balului o „Luptă Amuzantă” cu confette şi serpentine între
Cavaleri şi Domnişoare.
Pentru ca modul de petrecere să întreacă toate aşteptările, şi distracţiile să nu mai contenească, la ora 12 fix din noapte, se va proclamă prin vot secret „Regina Balului”, căreia i se va decerne de către societate un frumos coşuleţ cu flori ca cadou.
Un cavaler 2 lei, o damă 3 lei.
Familie compusă din un cavaler şi două dame, 5 lei.
Ţinuta cuviincioasă e de dorit.
Pentru cavaleri va fi cea de bal (retingot), iar pentru domnişoare mai cu seamă e de dorit Costumul Naţional.
— Eu am ţinut să punem costumul naţional. Ştii, e mai frumos decât cu falbaralele cele franţuzeşti. Nu trebuie să ne fie ruşine de portul nostru ţărănesc. La orice ocazie trebuie să fim mai patrioţi. Nu-i aşa, spune sincer dacă n-am dreptate?
Petre Corbu, în starea de spirit în care se găsea, nu putu să răspundă la întrebarea care îl strâmtora, decât prin câteva cuvinte fără şir:
— Da... sigur... natural... — şi deodată îşi reveni în fire.
— Domnule director, dar ce-i de făcut cu nenorociţii ceia? Credea n-o să-i lăsaţi aşa. N-au nici unde să se adăpostească, nici mâncare. Ceva, în sfârşit, trebuie să faceţi; de ce nu daţi o telegramă la Ministerul de Interne să vă trimeată nişte bilete de drum de fer?
— Ha!... Ha!... ce copil eşti! Poi ne vine peste trei săptămâni. Se cunoaşte că eşti om de carte, filozof de cabinet; n-ai fost în administraţie, nu eşti hârşit pe aci, ca să ştii tot mecanismul. Îmi pare rău că te bagi în lucrurile astea, zău, îmi pare rău. De asta porţi grija d-ta, că ce-or să facă ăia; când ai şti ce necaz tragem noi cu dânşii! Ascultă-mă pe mine... lasă-i în pace... ce-ţi pasă dumitale? ăsta-i cel mai bun lucru. Niciodată nu trebuie să-ţi bagi singur capul sănătos sub evanghelie, crede-mă pe mine că am îmbătrânit în administraţie, în d’al de astea. Dacă ţii numaidecât, vorbeşte-i prefectului sau primarului. Dar nu face pentru d-ta ca să te bagi în lucruri de astea, zău nu face... ascultă-mă pe mine.
Tocmai în capătul scării bădiţa Sandu încercă să întrebe:
— Oare ne dă, ha!... ce zici?
— Da sigur că trebuie să vă dea; nu-i prefectul aici şi directorul n-are bilete la el; mergem acum la primărie, îi răspunse Petre Corbu, cătând preocupat în jos.
— Stăi, nu mai sui scările degiaba, au şters-o toţi de la birouri înainte de 12, zise Iuliu Dudescu, un advocat tânăr, care se întâlnise cu Petre Corbu în uşa primăriei.
— Ai vreo treabă cu unchiul? — şi observând că Petre nu înţelege întrebarea, Dudescu îi explică.
— Aşa-i spunem noi primarului: „unchiul Nae”, şi, de când cu furnitura pentru pavarea oraşului, i s-a mai adăugat şi numele de Bazalt.
— Aş vrea să-i vorbesc într-o afacere, nu ştiu unde l-aş găsi, îi spuse Corbu îngrijat.
— A!... dacă ai ceva urgent, trebuie să-l prinzi acum, că dacă o apuca să intre în conclav, cum e obiceiul, nu mai apare decât după patruzeci şi opt de ore. Hai cu mine, e ora aperitivelor; îl găsim la băcănia din colţ, la Tase, sau, cum îi zice el, la biblioteca din centru.
Şi plecară amândoi alături pe strada mare. În urma lor, mai departe, venea şi bădiţa Sandu încet şchiopătând. Corbu mergea tăcut şi chinuit de gânduri, Dudescu era vesel şi radios, repurtase o victorie strălucită la judecătorie împotriva unui adversar politic, şi nu putea să-şi mai potolească pofta de vorbă.
— Vrasăzică nu-l cunoşti pe unchiul?
— Ba da, îl cunosc, dar puţin.
— Ah!... n-ai idee ce tip nostim şi original. Când îl vezi aşa scurt şi gras, cu burta lui de arhimandrit, ai zice că-i tipul burghezului respectabil, părintele comunei. Când colo el e cel mai rafinat boem, mă rog artist în viaţă, ce mai vrei! chefurile şi le face cu tabiet şi în papuci acasă, patruzeci şi opt de ore stă în conclav şi vardistul la poartă ca să nu-l supere nimeni.
Altfel e un om admirabil şi de spirit. Are o bibliotecă plină de sticle în loc de cărţi, şi pe etichete scrie numele autorilor de drept: Mourlon, Demangeat... A!... e nostim să-l vezi la el acasă.
Când intrau pe uşa băcăniei, se auzi un glas puternic din fundul sălii:
— Iaca şi pisălogul de Dudescu.
În fund, în jurul mesei încărcate cu gustări, se aflau la ţuică primarul, inginerul comunii şi căpitanul de jandarmi rurali.
— E!... crai nou, — începu vesel şi zgomotos primarul la vederea lui Corbu — au început şi dascălii de la liceu să mai consulte biblioteca noastră; era de dorit, domnilor! Se poate tocmai intelectualii să trăiască într-o ignoranţă completă? Ionică, adă cinci volume din autorii cei mai vechi. Domnul Corbu, ca profesor de istorie, trebuie să-şi dea părerea asupra autorilor din anticitate; eu vă declar de la început, că am o pasiune pentru clasici, îi sorb, nu-i gust.
— Nu, eu nu beau... nu pot... zău, nici nu am vreme, venisem numai să vă fac o rugăminte, — încercă să spuie Petre Corbu, îngrozit parcă de încurcătura în care intrase.
— Nu ascult nici o rugăminte înainte de a-ţi da părerea asupra acestui autor, — şi primarul făcea un haz nespus, râzând aşa de tare că-i tremura pântecele iar ochii lui mici abia se mai vedeau licărind, îngropaţi cu totul în grăsimea obrajilor.
Până să aducă Ionică paharele, inginerul se apucă iar să-şi explice planul, schiţând cu creionul pe masa de marmură albă. Era vorba de parada de 10 Mai, pentru care se luau măsuri din vreme, căci avea să se facă ceva deosebit anul acesta în ciuda opoziţiei locale. Anul trecut la 10 Mai, sub fostul regim, se întâmplase în oraş un scandal unic în felul său. Fostul prefect se certase cu generalul comandant al garnizoanei, şi acesta, după Te-Deum, în ultimul moment, a schimbat locul defilării: pe când prefectul, autorităţile, damele şi tot poporul aşteptau pe bulevard unde se construiseră tribunele, generalul, numai cu statul său major, a primit defilarea în celălalt capăt al oraşului, spre gară.
S-a vorbit mult asupra acestei nenorocite afaceri, care a învrăjbit lumea civilă şi militară. Până în ziua de azi, deşi pacea s-a încheiat cu mutarea generalului şi schimbarea prefectului, totuşi părerile sunt deosebite, şi oraşul se găseşte împărţit în două tabere: unii care susţin că prefectul e mai mare, şi alţii că mai mare e generalul, comandantul garnizoanei.
— Bravo, inginerule! nu degiaba umbli cu figuri în text, zise primarul privind cu admiraţie la schiţa tribunelor.
— Ei nu!... când vă spui că anul acesta o facem lată, ca să plesnească amicul ispravnic de anul trecut, care mi-o făcură fiartă. Aşa!... la mijloc e estrada autorităţilor, un spaţiu gol pentru general şi statul major — sigur că o să fie toţi călări — în faţă muzica, la dreapta tribuna damelor. În stânga, tribuna militară. Mă rog, când vă spun că o facem ca la Bucureşti! O să vorbim cu revizorul pentru micii dorobanţi.
— Splendid ar fi să aduceţi şi pe veteranii din judeţ, adică de ce să nu defileze şi ei, dacă e aşa? — zise căpitanul de jandarmi, trântind cu pumnul în mânerul săbiei aşa de tare, încât teaca se izbi cu zgomot de un butoi cu măsline.
— O idee genială, pentru care ţi se va aduce mulţumiri în public — adaogă primarul râzând cu hohot — mă rog, tot complet ca la Bucureşti... ca ce provincia să rămâie mai pe jos decât capitala?
Petre Corbu, care ascultase tăcut, măsurându-i pe fiecare în parte, crezu momentul potrivit:
— Tocmai aveam să vă rog pentru nişte veterani care au sosit azi în port. Vor să se întoarcă din Dobrogea la locul lor în Bacău. Au isprăvit banii de drum, n-au nici de mâncare... nu s-ar putea face ceva? Mi se pare că primăria are şi un fond de ajutor pentru cazuri de felul acesta.
— Poi bine, onorabile, dar ştii că eşti slab în materie de fonduri — începu primarul grav şi glumeţ totdeodată — eu, părintele acestei comuni, abia pot îndestula pe copii legitimi, dar să mai mă îngrijesc şi de soarta celor orfani sau abandonaţi!... ba nu, zău, judecă drept!... Ionică, bibliotecarule, mai dă-ne încă cinci volume tot de acelaşi autor.
— Eu trebuie să plec, — şi Corbu puse mâna pe pălărie, dar primarul îl şi cuprinse de mijloc.
— Nu te las fără să bem încă un rând. Asta înseamnă că te-ai supărat pe mine; eu sunt un om care n-am duşmani. Nu, zău, te rog chiar să mergi la prefect, ştii, el e cu daraveri de astea. Ia de ici o bucăţică de lacherdă, dacă nu iai, înseamnă că te-ai supărat pe mine, îmi pare rău, pe onoarea mea. E teribil, domnule, cu umanitarismul ăsta al dascălilor idealişti!... Ionică băete, ce idee ai tu despre umanitate?...
— Nu are în băcănie marfă de asta, — se grăbi căpitanul să răspundă în locul lui Ionică băiatul, care aştepta cu tava în mână, neştiind ce răspuns să dea.
Şi Petre Corbu, aruncându-şi ochii din întâmplare spre uşă, tresări deodată: bădiţa Sandu, care aşteptase smerit afară în stradă, neîndrăznind să între în prăvălia plină de boeri, se încerca aplecându-se cu sfială, îndoit de la mijloc, să privească înăuntru. Într-o mână ţinea căciula, iar în cealaltă îşi strângea legătura de cârpe, căci se gândea şi el că poate să facă trebuinţă decoraţiile şi hârtiile lui îngălbenite, acolo unde era sigur că se vorbea şi despre dânsul.
— Trebuie... mă aşteaptă, îngână Petre Corbu, repezindu-se spre uşă, pe când toţi ceilalţi, cu paharele în mână, cătau nedumeriţi pe urma lui. În stradă, ţinând încă pălăria făcută ghem în mâna stângă, se opri, cu capul gol, în faţa bătrânului care aştepta să-i vorbească. După ce-şi trecu mâna dreaptă într-o încleştare dureroasă pe frunte şi pe ochi, îi zise încet, stăpânindu-se:
— Bădiţă, întoarce-te şi d-ta în port, aşteaptă-mă acolo, că o să vin eu să vă aduc răspunsul... las că fac eu tot ce trebuie.
— Apoi aşa! aşa om face!... om aştepta... dă... nu ni-i lăsa... că-i greu tare de străbătut pe-aici fără nimeni, între străini... şi dac-a fi... te-om pomeni şi noi şi copiii... că dacă trăia şi dascălul, D-zeu să-l ierte, se chiamă că se bucura şi el... da vezi, pe semne aşa-i... de, ce să zic şi eu... — şi bădiţa Sandu îşi înecă vorba într-un oftat adânc, în loc de a-şi limpezi gândul pe care-l avea în minte.
Clătinând din cap, îşi grămădi cu degetele lui noduroase legătura de cârpe, hârtii şi decoraţii, iarăşi în sân, la locul lor. Şi după ce îşi îndreptă la gât cămaşa şi sumanul, o porni la vale spre port, trăgând încet, cu greutate, piciorul stâng, rămas beteag din timpul războiului.
Iar Petre Corbu o luă şi el la deal spre casă. Călcând şovăitor, cu genunchii îndoiţi, cu braţele moi, căzute-n lungul trupului curbat, părea că urcă sub povara unei greutăţi cu mult mai mare decât îl ajutau puterile să ducă.
Un grup de băeţi zgomotoşi veneau dinspre liceu. Sigur că are să-l salute... şi ca să nu răspundă, se abătu din drum cotind pe altă stradă. Un fel de teamă fără de înţeles îl chinuia amar, pe când mergea abătut cu ochii în pământ, singur, să nu vadă pe nimeni şi nimeni să nu-l vadă, nimeni să nu-l simtă... ar fi voit să treacă aşa cum se strecoară o umbră.
Din câte socoteli şi planuri îşi făcuse în minte Petre Corbu, nu izbuti ca să îndeplinească nimic până la amiază. Dar era hotărât s-o ducă până la capăt. Avea să meargă la prefect, la poliţai, să facă o listă de subscripţie, şi, dacă n-o putea să-şi ia leafa de la şcoală, are să se împrumute... în sfârşit trebuie să găsească un mijloc de ajutor, şi cât se poate de repede, pentru nenorociţii care-l aşteptau în port, căci numai într-însul îşi puseseră ei toată nădejdea.
Era ora trei când Corbu suia scările prefecturii, începuse a se plictisi măsurând sala de aşteptare, şi totuşi ce politeţă şi bunăvoinţă din partea prefectului, când l-a primit.
— A!... ce surpriză... poftim colega. Trebuie să ştii că nu-mi uit niciodată breasla din care am ieşit, în totdeauna îmi face deosebită plăcere... Ia loc, te rog... ai să mă scuzi; numai câteva minute să termin afacerea asta, şi sunt cu totul al d-tale.
Prefectul se aşeză la birou. În picioare, în faţa lui, aştepta un inspector comunal cu teancul de hârtii la subţioară.
Petre Corbu căută a se îndepărta cât mai mult de birou, căci se temea să nu-i stingherească de la lucru.
Din fund, de pe scaunul lui, cerceta tot cuprinsul acestei săli reci şi impunătoare. O mobilă de birou greoaie, masivă; jilţurile, îmbrăcate în marochin roşu, erau aşa de mari că te afundai cu totul în ele; în rame late aurite, portretele suveranilor şi două tablouri mari: copii după Grigorescu. Jumătate din păretele din faţă era acoperit de o bibliotecă mare cu o înfăţişare de catedrală, lucrare de artă — stejar sculptat — imitând un fel de stil românesc. Sub sticlele uşilor erau întinse nişte pânze verzi, aşa că nu se puteau vedea cărţile din rafturi. La un colţ pânza era desprinsă şi se putea zări un teanc de „Monitoare oficiale”.
Privirea i se opri la biroul unde lucra prefectul. Îngropat în jilţul lui monumental, mândru şi grav, prefectul impunea oarecum prin felul de a se prezinta. O figură mare pătrată, un păr aspru roşietic, tăiat scurt ca peria, mustăţile scurte şi răsucite, scoase de curând din bandaj, ciocul ascuţit îi acoperea bărbia rotundă; în ochii lui albaştri se cetea tărie, voinţă, încăpăţânare. Un trup bine legat, chinuit parcă în redingota-i strâmtă, colţurile gulerului alb, prea înalt, se îngropau în guşa care începuse a se forma.
Petre Corbu neavând ce face, căuta să-şi dea samă de sfiala fără de rost pe care o simţea aşteptând în biroul acesta, în faţa unui om care nu-i era străin
Pe Jean Stroescu îl cunoştea foarte de multă vreme, din Universitate, pe când toţi îl cunoşteau sub numele de Ioan al Stroii, de loc din comuna Netoţii de Jos din judeţul Teleorman Făcuse seminarul şi, în loc să-şi urmeze meseria începută, se înscrisese la litere. Dar pentru că i se păruse şi aci un câmp prea mic de acţiune, făcuse şi dreptul. Sănătos, muncitor şi calculat, izbutise a băga în buzunar deodată două diplome de licenţă. Întotdeauna trecuse victorios prin toate cotiturile şi piedicile puse în calea vieţii studenţeşti.
Puţini erau acei care-l cunoşteau bine; tot se găseau unii care, pe şoptite, îi ziceau: Echilibristul.
Ca profesor în provincie, n-a stat decât trei ani, după ce trecuse cu nerăbdare prin toate culorile, îşi găsise în urmă o aripă protectoare.
În schimbul serviciilor aduse partidului, îl băgase şi pe el în cameră, odată cu o întreagă pleiadă de talente tinere, ridicate din popor.
După doi ani, nu se ştie prin ce împrejurări, făcuse o partidă strălucită — o văduvă bogată a unui senator mort de apoplexie.
Să lăsase de dăscălie şi făcea numai advocatură şi politică. La venirea partidului său din nou la putere, i se dase pe mână întreaga situaţie a judeţului.
Şi Petre Corbu, cum sta deoparte, urmărind din colţul lui mişcările prefectului, se încercă să surprindă în trăsăturile feţei urmele vechi, regăsind în nuanţe chipul acela aşa cum îl văzuse pentru întâia dată. Îşi amintea bine de el: era cu vreo doi ani mai vechi în facultate... parcă îl vedea: deşirat, cam îndoit, cu părul dat în sus, cu figura mare şi numai câteva fire de mustăţi, iar un puf neras îi umbrea fălcile late.
L-a întâlnit întâia dată într-o căsuţă tupilată... din înfundătura noroioasă în dosul halei Traian, venise la un prieten să ceară un caet de note... acolo într-o singură cameră cu treizeci de lei pe lună şedeau trei studenţi la un loc... câtva timp mâncase la acelaşi birt, La Pârjoala ideală — în Şelari... era un grup mare de studenţi săraci care mâncau acolo... D. Nae Capama, patronul, scurt şi gras, cu favoriţi albi ca Franţ Iosef... Ce tip original era acest birtaş-bucătar!...
Şi Corbu, c-un fel de mulţumire îşi opri gândurile asupra lui. Nu-l văzuse de multă vreme, până anul trecut, când l-a întâlnit în tren mergând la Ploeşti să mai facă ceva încasări, după cum spunea el. Se lăsase de birt şi, cu multă răbdare, urmărea datoriile vechi ale foştilor studenţi.
Avea un carnet gros — catalogul universităţii, cum îi zicea el — ţinut la curent după Monitorul Oficial.
Acolo erau trecuţi datornicii cu numărul meselor, anul, luna şi ziua de când şi până când aveau de plătit, şi, în dreptul fiecăruia, d. Nae scria pe rând numirile care se făceau cu data, funcţia şi locul unde se află fiecare. Erau acolo înscrise câteva generaţii de profesori, magistraţi, avocaţi, doctori, funcţionari mici şi mari — toată scara ierarhiei sociale într-o statistică desăvârşită.
Carnetul lui domnu Nae Capama ar fi, desigur, un preţios document de cercetare pentru istoricii care ar căuta să pătrundă spiritul şi prefacerea societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea... Şi Petre Corbu începu să zâmbească la ideia ciudată care-i veni în minte: „Ce mutră ar face prefectul, dacă i-ar aminti că i-a văzut trecut, în carnetul nenorocit, numele şi suma ce avea de achitat pentru mesele de la Pârjoala Ideală de pe vremea când era student”.
Zbârnâitul tremurat al unei sonerii îl făcu să tresară. D. prefect, supărat, chemase pe registrator...
După o bătae sfioasă în uşă, registratorul intră îndoindu-se de şale. — O figură veştedă, îmbătrânită înainte de vreme; un surâs acru îi încreţea buzele supţiri, pe când îşi încheia nasturii jachetei.
Făcuse de sigur vreo greşală, ceva, la înregistrare, căci prefectul se încruntase privind hârtia ce o ţinea în mână.
— Ţi-am spus domnule, să-ţi bagi minţile în cap... uită-te la număr... asta e pentru a treizecia oară...
— Nu sunt eu vinovat, am spus lui d-nu şef că... — dar prefectul îi tăie scurt vorba:
— Am terminat! — şi după ce îi aruncă hârtia jos, făcu spre uşă cu mâna un semn hotărâtor şi stăpânit.
— Ştiam că-i o secătură, nu-i spuneam eu lui Vasilescu, când mă plictisea la alegeri cu protejaţii lui? — şi prefectul parcă simţind nevoia de a se explica, se întoarse cătră Corbu:
— E groaznic, monşer!... sunt sătul până în gât de politică... De când crezi că lupt să scot politica din administraţie în judeţul meu... uite, citeşte ici: — şi el arătă mândru spre uşă.
Numai atunci Corbu văzu, lipit pe sticlă, un avis pe care nu-l observase la intrare. Prefectul ceti rar şi apăsat:
AVIS
Funcţionarilor din acest serviciu le este absolut interzis de a recurge la intervenţii exterioare, meritele lor proprii şi interesele serviciului fiind, singure, bazele aprecierii şefilor lor. Orice fel de intervenţii în acest fel constituesc o notă rea pentru funcţionarul respectiv.
— E! Nu-i clar?... spune?... ei bine, te desperează uneori, pe onoarea mea! — şi prefectul se ridică din fotoliul în care şezuse înfundat. După ce-şi agăţă degetele în răscroiala jiletcei, subţioară, scoţând pieptul înainte, bombat făcu vreo câţiva paşi largi în lungul camerei. Lângă fereastră, în dreptul lui Corbu, se opri:
— He!... nu-ţi închipui, monşer — începu prefectul dându-şi capul pe spate şi privind pe geam afară — nu ştii cât am avut de luptat aci! Aveam adversari tari, politiciani vechi... acum pot zice că sunt aproape stăpân pe situaţie... Dar nu ai spus încă afacerea pentru care ai venit?
— Sunt nişte veterani care vin din Dobrogea... — şi Corbu îi lămuri cazul, înşirând toată istoria pe care o mai repetase încă de câteva ori în ziua aceea.
— Chestiunea e mult mai dificilă decât ţi-ai închipui: Nu pricep de ce nu rămân oamenii ăştia în Dobrogea. Guvernul face sacrificii colosale pentru dânşii, şi ei nu vor să stea acolo. E de speriat, frate, cât e de ignorant şi de îndărătnic ţăranul nostru; nu, nu trebuie să ascundem defectele.
— Bine, dar nenorociţii ăştia nu vezi că sunt victimele administraţiei? se încercă să spuie Petre Corbu. Prefectul însă îi tăie vorba.
— Exageraţii, monşer, dacă te-ai potrivi la toate pretenţiile, apoi nu ştiu, zău, unde am ajunge. Nu, nu, cu sentimentalism nu se poate face administraţie. Voi, care nu faceţi politică, aveţi o mentalitate curioasă. Ministerul dă ordine severe pentru a înlesni mutarea şi stabilirea veteranilor în Dobrogea, şi eu să fac contrariul, să mă apuc să-i transport din Dobrogea înapoi, la locul lor!... Nu vezi că-i absolut imposibil? E absurd, monşer!... Ce-ar zice prefectul de Constanţa, care îmi dă telegramă să-i trimet înapoi?... şi n-ai idee ce tip susceptibil... şi-i foarte tare la centru.
— Ei bine, dar ce-i de făcut? O să-i lăsaţi aşa să moară de foame? — şi Petre Corbu se sculă enervat de pe scaun.
— Dar până acum de ce n-au murit? Lasă-i, cum au mers până aici, merg şi de acum încolo. Nu le purta grija. Mai întâi că nici nu sunt oameni din judeţul meu, ce o să mă amestec eu în atribuţiile altora? Mă rog, dacă ţii numai decât, o să dau ordin poliţaiului ca să-ţi dea concurs pentru o listă de subscripţie. Dar cred că cel mai bun lucru ar fi să-i îndemni să se întoarcă înapoi. Dacă nu vor, atâta pagubă. Las’ că nici nu avem bilete de drum, dar şi dacă aş avea, îţi spun sincer că nu le-aş da, pentru că aş lucra contra convingerilor mele.
Şi prefectul începu a-şi desfăşura o întreagă teorie asupra colonizării Dobrogei după sistemul din antichitate al Romanilor; asupra drepturilor şi naţionalităţilor din această provincie, adevărat mozaic de rase; trecând apoi la mica şi la marea proprietate, cultura intensivă şi extensivă, pentru a sfârşi tot cu chestia raselor — partea sa favorită, ca fost profesor de geografie, pe care o predase după noile metode.
Inspectorul comunal, care regula dosarele la biurou, îşi ridicase capul, privindu-şi cu admiraţie şeful. Iar Corbu, care la început ascultase şi el, la urmă îşi pierdu răbdarea; sta privind nedumerit la bustul lui Costache Rosetti, care părea că şi-a întors capul ca să vadă mai bine şi el pe prefect.
Statuia aceasta de teracotă îţi făcea, la prima vedere, o impresie stranie; cercetată mai de aproape, găseai pricina: fusese stricată şi i se lipise gâtul strâmb.
După ce se lămuri şi asupra privirii lui Costache Rosetti, Corbu se găti să plece, iar prefectul înfierbântat izbi cu pumnul în soneria de pe birou:
— Alecule, dă-mi pardesiul!
Când a ajuns Corbu la liceu, nu mai era decât directorul şi încă doi profesori.
— Salutare, Corbule, da parcă n-ai curs azi, ce cauţi pe aici?
— Venisem pentru leafă. Am mare nevoie de parale.
— He!... tocmai peste şase zile încasez mandatul.
Şi după câteva momente de şovăire, Corbu se hotărî să încerce:
— Mi-ai face un mare serviciu, dacă ai voi să-mi girezi o poliţă.
— A! îmi pare rău, dragă, că nu mă cunoşti; apoi nu ştii că eu din principiu nu dau giruri? În viaţa mea n-am iscălit o poliţă. Îmi pare rău, dar mi-i imposibil, nici lui frate-meu nu-i girez, pe onoarea mea. Dar uite Tuduriu se ocupă cu daraveri de astea.
Sache Tuduriu, profesorul de matematici, era un om scurt, gras şi roşu, care gâfâia într-una de osteneală, căci era în adevăr foarte activ. Avea atâtea ocupaţii, încât umbla toată ziua cu una din trăsurile primăriei, care-l aştepta la poartă până îşi făcea ora de clasă. Pe lângă slujba şcoalei, mai era şi consilier comunal, director la o casă de economie şi ajutor, membru în consiliul de administraţie a băcăniei cooperative, şi cultiva sistematic o vie din apropiere, pentru care primise medalia de aur la expoziţia jubiliară, căci prezintase cea mai frumoasă varietate de struguri din judeţ.
Tuduriu îl trase pe Corbu deoparte lângă fereastră. Şi pe când îi vorbea încet, asigurându-l că va cerceta el... să-i facă un bine... ştie el undeva într-un loc sigur... se pipăia prin buzunare necăjit că nu găseşte ceea ce caută. — De obicei avea asupra lui câte o poliţă în alb pentru orice întâmplare. Numai funcţionarilor şi ofiţerilor le găsea el bani, pentru alţii străini nici odată nu putuse să facă rost de împrumuturi.
— Uite!... trece şi d. prefect Arivescu — zise răzând Aurel Stamatin, profesorul de franceză, care se oglindea în geamul celeilalte ferestre, răsucindu-şi firele unei bărbuţe blonde frizate.
— Păcat că nu l-aţi văzut ce poză avea în trăsură, e tipul clasic de arivist, parole d’honneur.
Stamatin, care avea conducerea ziarului opoziţiei din localitate, îşi făcea o plăcere necăjind pe director pe tema aceasta.
— Stroescu!, izbucni directorul, Stroescu! orice mi-aţi spune d-voastră, e un om de resort; şi-a pus în joc toate mijloacele ca să ajungă acolo unde râvneşte oricare. El a triumfat în viaţă, a învins, a dovedit că e mai tare decât noi toţi în lupta pentru trai... Ce-mi vorbiţi mie de scrupule, cinste, morală... mofturi de idealişti impotenţi!... Până când, mă rog, cutare loc în conducerea statului să-l ocupe vreun ciocoi bogat sau un imbecil cu pretenţii, şi nu un om de valoare, cu talent şi calităţi reale. Tocmai pentru că Stroescu s-a ridicat de jos, cu drept cuvânt i se poate spune că e fiul meritelor sale. Ce!... ţara n-are nevoie de talente tinere şi viguroase? De unde vrei să le ia, dacă nu de jos din popor?...
Şi pe tema aceasta urmau discuţii înfierbântate, nesfârşite, în cancelaria liceului, între profesori, care de multe ori aduceau ca martori umbrele lui Darwin, Nietzsche şi ale altor răposaţi cugetători, pentru a sprijini, cu teoriile lor, unele păreri care se desfăşurau ceasuri întregi, chiar după sunarea clopotului de intrare în clasă.
De două ceasuri Petre Corbu se frământă pe scaun fără a putea prinde un moment de hotărâre. A băut două cafele şi a fumat vreo şase ţigări. Venise la cafeneaua din centru — la clubul lui Sărdică, cum îi spunea orăşenii — pentru a vorbi poliţaiului. El ar putea găsi vreun adăpost şi hrană veteranilor din port; sau, în tot cazul, ar aduna câţiva lei printr-o listă de subscripţie.
Sala geme de lume, de fum şi de zgomot. Strigăte în gura mare, ciocnituri de bile şi tacuri de bilearde, izbirea pietrelor de domino pe marmora meselor, rostogolirea zarurilor la jocul de table — un amestec de atâtea zgomote deosebite, înecate în forfotul nesfârşit şi monoton al celor două lămpi mari — sistem modern — care sfârâie întocmai ca două oale de fasole grasă puse la fiert.
Singur, de la masa lui din colţ, Petre Corbu urmăreşte toate mişcările poliţaiului, care joacă pocher cu doi necunoscuţi la masa din faţă.
Din când în când capul acela chel, rotund şi lustruit, dispare învăluit în norii de fum de tutun. Şi când fumul subţiat se risipeşte, îi apare iarăşi desluşit figura şefului poliţiei locale: obrajii plini şi fălcile mari, ochii mici şireţi, şi sub nasul scurt cu nările lărgite o păreche straşnică de musteţi sure şi afumate. Şeful pare a fi un jucător foarte calculat; cugetă adânc în faţa problemelor jocului, strânge crunt din sprâncene la fiece carte aruncată pe masă. Pentru a recăpăta puteri nouă, soarbe setos dintr-o veche ţigaretă cu un capăt de chihlibar cât nuca de mare — „o giuvaeră foarte antică, suvenir de când cu anchetarea crimei grecilor din port”, le spunea el celor care-i admirau această piesă vrednică de muzeul de antichităţi.
Petre Corbu nu îndrăzneşte să întrerupă jocul, — are să aştepte, îşi zicea el în gând, momentul potrivit, când s-o termina partida şi s-o face cărţile din nou... are să-i explice cazul, aşa ca să-l mişte, să-l facă să se intereseze... şi mai la urmă e chiar dator, în slujba lui, să se îngrijească de soarta acestor nenorociţi... e cel mai în măsură să meargă cu lista, cunoaşte pe toţi din sală... ce Dumnezeu! tot trebuie să se strângă ceva dintr-atâta lume... un pic de inimă numai şi... oricum nu poţi lăsa nici un câne să piară de foame afară în ploae...
Hotărât cere o foae de hârtie şi scrie cu litere mari: „Listă de subscripţie pentru ajutorul celor trei familii de veterani care mor de foame în portul nostru”. Numărul curent, Numele şi pronumele, Suma subscrisă.
Afară toarnă cu găleata. De câte ori se deschide uşa, apare câte-o umbrelă leoarcă de ploae; din întunericul de afară o suflare rece de vânt străbate făcând să tremure flacăra lămpilor, de pare că se clatină întregul cuprins al cafenelei.
Petre Corbu începe să se neliniştească; şi-a pierdut răbdarea aşteptând.
Atâta vreme de când amână şi nu e în stare să găsească un moment hotărâtor de voinţă. De necaz începe a se judeca singur mustrându-se de slăbiciunea asta revoltătoare.
De ce atâta sfială?... Ce are de riscat?... Parcă cere pomană pentru el? E chiar o faptă frumoasă a contribui la o facere de bine. Oricum ar fi mulţimea asta, dar în simţirea fiecărui om există o coardă care vibrează de mulţumire, când ştii că ai făcut o faptă bună. Şi Petre Corbu îşi freacă tâmplele necăjit; îl doare capul, a fumat, se vede, prea mult. E aşa de acru şi înecăcios aerul acesta cald din cafenea... Prin nouraşii de fum albăstriu, care plutesc într-o încolăcire moale şi leneşă, abia se zăreşte ceasornicul din părete purtându-şi în cadenţă limba lui neobosită.
O sforţare eroică; se scoală hotărât în picioare; dar tocmai în acelaşi moment îi trece pe dinainte un tânăr elegant, care se opreşte drept la masa poliţaiului.
E Trăenică, grefierul tribunalului, sau arbitrul eleganţei, cum îi spun prietenii.
„Fir-ar al dracului de secătură pomădată, acum şi-a găsit şi el să vie?" borborosi cu necaz Petre Corbu, trântindu-se din nou pe scaun. Grefierul însă avea gând de stat; de obiceiu el nu juca, dar îi plăcea grozav să privească. După ce-şi atârnă în cuer cu multă grijă pardesiul cenuşiu vărgat mlădiindu-şi talia, se aşeză pe scaun, îşi scoase mănuşile gris-perle, instalându-se de-a binelea la masă.
Petre Corbu amărât, ca să-şi mai liniştească necazul, ia o revistă de pe masa vecină. Un număr vechiu din Illustration. Gravuri cu scene din revoluţia rusească: „Foametea în Rusia de Sud”. „Vânzarea copiilor”. Se văd ţărani zdrenţuiţi, figuri sălbatice cu părul vâlvoi, cu bărbile mari încâlcite... femei slabe cu priviri rătăcite, cu pletele în vânt, îşi târâie copii goi şi diformi, ducându-i la vânzare, pentru o bucată de pâine.
Îi fac rău atâtea grozăvii. Întoarce foaia: „Popa Gapon şi turburările din Petersburg”.
O mare de capete în clocotul nebunei răzvrătiri. Mii de braţe ridicate ameninţător, strângând cu degetele încleştate pietrele scoase din pavajul străzii... în fund un escadron de Cazaci crunţi aplecaţi pe cai, şerpuind cnuturile în aer, se repăd la şarjă în zidul omenesc al mulţimii turbate.
Înfiorat, Petre Corbu închise revista şi o aruncă pe scaunul de alături.
Ridicându-şi capul, dă cu ochii de afişul care se legăna atârnat la globul lămpii. Cu litere mari, pe hârtie roşie, se anunţa splendidul Bal al Societăţii Funcţionarilor Români. În colţuri, scris oblic, cu litere de o şchioapă: Regina Balului, Regina Balului; Un cavaler 2 lei; O damă 3 lei...
Şi secătura ceia care nu mai pleacă de la masa poliţaiului!... Visător, pe altă lume dus, arbitrul eleganţei, cu privirea pierdută în vag, îşi freacă între două degete cârligele mustăcioarelor şi viţa de păr lins ce-i cade pe frunte drept la mijloc.
„Ce lume fericit de stupidă!” îşi zice Petre Corbu, şi, pe când îşi scoate ceasornicul din buzunar, i se pare că trebuie să se corije: „ce lume stupid de fericită!”. Se uită şi la pendula din perete: 9 ore fără cinci minute. Şi el care încă n-a reuşit să facă nimica... E teribil să nu fii capabil nici de atâta acţiune. Înseamnă că nu are nici un pic de voinţă... Când va bate ora 9, punct, se va scula de la masă şi va da lista poliţaiului.
Cu ochii ţintă înainte, pe când numără bătăile ceasului, îşi stăpâneşte bătăile inimii ce i se par de două ori mai dese. La ultima lovitură se scoală hotărât, şi, pe când îşi pregăteşte lista, zăreşte în fund spre uşă pe comisarul cel tânăr din port, care îşi scutură pelerina de ploaie. Fără a-l slăbi din ochi, îi aţine calea zâmbindu-i bucuros. Simte bine că e un sprijin tare de care trebuie să s-apuce.
— A!... salut d-le Corbu!... Ce făcuşi cu protejaţii d-tale din port? Ai fost la prefect?
— Da, însă n-a vrut să le dea bilet de drum.
— Dar primarul? Dar cu lista de subscripţie?
— Nici el n-a voit să le dea nici un ajutor. Cu lista tocmai acum voiam s-o dau d-lui poliţai.
— Ha!... eram sigur, m-aşteptam eu la asta din partea dumnealor. Daţi lista încoa, trebuie să scoatem ceva de la atâta lume.
Şi comisarul se duse întins la masa poliţaiului. Fără a-şi ridica ochii de pe cărţile de joc, ascultă toată povestirea cazului până ce deodată d. poliţai explodă, adresându-se celor doi jucători.
— E teribil, domnule, pe onoarea mea, cu filfizonii ăştia, care au intrat în poliţie!... ce-mi umblă dumnealor cu traviate de astea! — traviată numea d. poliţai orice fapt pe care-l considera prea modern.
Petre Corbu urma maşinaliceşte pe comisar, care întindea lista pe la mese, spunând în gura mare:
— Pentru nişte veterani, care mor de foame în port, domnilor!
— Ei, asta-mi place, iar cu liste ciupitoare!... nu se mai sfârşesc pomenile astea, domnule? zise indignat şeful poştei.
— E ruşine, monşer, să umblaţi cu cerşitul, adăugă furios un altul.
— Cu veteranii ăştia a ajuns o adevărată halima. Nu te mai poţi întoarce de răul lor; pe toate drumurile îi întâlneşti! Atâtea pretenţii, e scandalos, pe onoarea mea!...
— Nu sunt ei de vină: statul care i-a învăţat eu nărav. Când spuneam eu să nu le împartă porumb astă iarnă, că-i învaţă rău, nu voia nimeni să m-asculte, zise un bătrân respectabil, fost membru în consiliul judeţean.
Unii se făceau că nu aud, îşi făceau de lucru şi se arătau din ce în ce mai adânciţi în socotelile jocului. Alţii se iscăleau cu îngrijire pe listă, şi, în schimbul gologanilor pe care îi numărau, se simţeau în drept a face câte o morală bine simţită.
— Foarte rău că nu stau în Dobrogea... Statul face sacrificii, ţara noastră are nevoie de o populaţie românească viguroasă acolo în mijlocul străinismului.
— Sunt nărăviţi, Domnule! Nu trebuie încurajaţi... de atâtea ori am zis şi zic că cea mai mare crimă este de a încuraja în asemenea ocaziuni lucruri de astea, care în loc să muncească într-un mod sărac şi curat, dumnealor îmi umblă după căpătat ca şi calicii.
— Dar i-aţi văzut? Mor de foame în ploaie, domnule, cu femei şi copii, — se încearcă să spuie comisarul.
Vreo câteva voci deodată s-amestecară strigând:
— Nu moare nimeni de foame în ţara românească... muncă domnilor! muncă! în străinătate cum trăesc oamenii? — sfârşi convingător rentierul Dănilă Zălogeanu, veneratul preşedinte onorific al societăţii pentru protecţia animalelor din localitate.
Arbitrul eleganţei, care se sculase îndată ce văzu pe comisar venind cu lista la masa poliţaiului, izbuti să se strecoare printr-o manevră iscusită, aşa că nu se mai întâlni cu lista fatală.
Căpitanul Lulea, un bătrân pensionar, îşi făcea, ca de obiceiu, somnul de după masă la cafenea ţinând sub cot jurnalul Timpul, spre necazul celor care voiau sa-l cetească.
— De ce n-o fi dormind omul ăsta acasă? întreba adesea câte unul.
— Ca să ţină pe loc sub mâna lui Timpul cât mai are de trăit, — răspundea altul, încântat de înţepătura spiritului, ce trebuia să usture pe bătrânul căpitan, care totuşi sforăia înainte liniştit şi senin.
Uşurel, ca să nu-l sperie, comisarul îl trezi din somn.
— Domnule căpitan, vă rog pentru nişte veterani... ştiu că d-voastră sunteţi un om... care...
Şi căpitanul, după ce-şi potrivi ochelarii pentru a ceti lista de la depărtare de un metru, îşi scoase din punga lui de mărgele o patacă de doi lei şi zise tare cu glas răguşit şi aspru:
— Hai, remonţilor, puneţi ici câte un franc; e ruşine pentru oştirea de azi să-i lăsaţi pe drumuri pe cei bătrâni, care au făcut războiul şi ridicat ţara asta. — Ofiţerilor tineri strânşi în jurul biliardului, li era ruşine să nu se înşire şi ei pe listă, dar mai toţi se jurau că nu mai au parale.
— Dacă vine acum înainte de soldă! Punem nu câte un leu, dar şi câte zece tigri, când vom lua solda.
S-a hotărât ca să puie pentru toţi remonţii căpitanul şi să-i încaseze pe urmă la 20 ale lunei.
Doi greci şi un evreu de lângă masa căpitanului, au pus câte jumătate franc, iar Tauc, turcul cu chiristigia din port, scoţând din brâu o pungă de ibrişin roşu, numără tacticos un leu şi treizeci în gologani de câte zece bani. Apoi înşirând pe două linii nişte cârlige strâmbe, îşi puse pe listă cu sfinţenie iscălitura lui a la turca.
Datori; Uitate
— Este greu tare asta nume, bre, scris a la franca, — sfârşi el oarecum ruşinat.
După ce se depărta comisarul cu lista, Tauc zise în gura mare ca să audă şi ofiţerii de la biliard;
— Asta mare ruşine vine la obraz, bre... om sărac este asta veteran... el fost aşchir ama bre!...
Când a ajuns cu lista la masa cea mare din fund, jucătorii erau înfierbântaţi la culme. Da un banc monstru domnul Tase Ostroveanu, un arendaş din judeţ — om bogat şi sărbătorit de toată lumea cafenelei, căci el însufleţea jocul de câte ori se repezea de la moşie cu afaceri prin oraş.
— Domnilor, nişte veterani care mor... Dar înainte de a termina vorba, treizeci de glasuri izbucniră deodată în furie aprinsă — câştigase bancul şi perduse ponţii:
— Ce te vâri, domnule, aici, să ne strici jocul!
— De pomeni ne arde acuma?
— De unde dracul aţi mai ieşit cu sfănţuiala asta?
— N-aveţi nici ruşine, domnule, să umblaţi ca orbeţii!...
— E teribil, pe onoarea mea, cu obiceiul ăsta oriental... e o mizerie care numai la noi o poţi vedea.
— Zi-i ţara românească şi pace!
— În altă parte se cere la uşa bisericii, la pod, dar nicăieri nu se permite aşa ceva într-un club civilizat.
După ce s-a mai potolit zgomotul infernal pe care-l ridicase indignarea şi revolta generală, Lică Tiberian, care făcea pe crupierul, aruncând şi culegând banii c-o uşurinţă uimitoare, zise cu un ton dramatic şi plin de duioşie:
— Nu-i aşa, coane Tase, că-n ţara românească nu moare nimeni de foame? Dar vai! câţi n-or fi murind de sete!... Max!... două halbe aci la conu Tase.
Şi jocul urmă în hazul tuturora.
Corbu rămase câteva minute lângă uşă, căutând în jurul lui la toată lumea aceia care foia în cuprinsul cafenelei. Dar simţi că nu se mai poate stăpâni; sângele i se suise în obraji, îi vâjâiau urechile; şi, fără a-şi da samă, strângea cu degetele încleştate speteaza unui scaun. Scuipă în jos răstit şi ieşi trântind uşa după dânsul.
Afară începu să soarbă cu lăcomie aerul rece care-i umfla pieptul; aer, avea nevoie de mult aer ca să nu se înăbuşe. Simţea o trebuinţă de a se judeca, de a se lămuri, vorbind cu sine însuşi fără milă, fără slăbiciune.
...Ce ridicul! ce naiv!... să nu cunoşti lumea în care te învârteşti... asta-i lumea din care faci tu parte... mai este o lume, dar aceia e departe, afară, necunoscută... Desigur sunt două lumi aparte.
Nu-i venea să se întoarcă acasă. O trebuinţă de a rătăci îl împingea înainte. După ce ocoli câteva străzi fără de ţintă, mergând grăbit, alunecând Ia fiecare pas prin noroiul cleios, se pomeni fără să ştie, iarăşi pe drumul dinspre port. Ploaia încetase. O ceaţă deasă ca fumul se lăsa în jos greoaie, apăsătoare, pe stradele pustii întunecate. Portul era gol. Lucrul încetase de mult şi în noaptea asta neagră şi ploioasă nu se vedea ţipenie de om. Era o umezeală rece, care pătrundea până la oase şi un aer încărcat, înăbuşit de mirosul greu şi acru de canale, de la butoaele cu peşte sărat şi de la nişte porumb stricat, aprins întru-n şlep din port.
După ce trecu peste câteva rânduri de şine, strecurându-se printre vagoanele cu cereale, se opri pe cheiul vechiu de piatră. O umbră mare îi închidea drumul; se apropiă cu grijă, — recunoscu o movilă de saci cu grâu pregătiţi pentru încărcarea de a doua zi.
Un surâs amar îi încreţi buzele şi nu putu să-şi stăpânească un gând care îi venise în minte, fără să ştie cum: grâu... pâinea noastră cea de toate zilele... să mori de foame lângă sacii cu grâu... ce crudă ironie... Dar unde s-or fi băgat ei? — se întreba Petre Corbu, cătând în jurul lui prin întuneric, pentru a-şi da samă de locul în care se găsea. Nicăeri nu se simţea nici o mişcare. Felinarele abia licărind, ca nişte pete roşii, se înşirau în lungul digului departe. Târziu recunoscu un rând de magazii... pe aci desigur trebuie să fie grămădiţi... s-or fi adăpostit de ploaie.
Şi dacă i-ar vedea, ce-ar putea să le spue?... Desigur că ei l-au aşteptat toată ziua... Ce ruşine ar simţi, dacă ar da ochii cu dânşii... Nu, nici nu trebue să-i vadă până mâne, când o putea să-i ajute într-un fel.
Şi deodată un fluer ascuţit, prelung ca un strigăt plângător, venind dinspre apă, îi făcu să tresară o clipă. Era desigur vreun vapor care plutea prin ceaţă. — Surprins, se întoarse şi se opri pe marginea cheului.
Pe Dunăre nu se putea zări nimic din haosul întunecat pe toată întinderea fără de capăt. Numai jos. Ia picioarele Iui, apa neagră, lucioasă, se vedea fierbând răscolită în valuri. Pe când se chinuia cu ochii aţintiţi ca să străbată noaptea, îi sfâşia iarăş auzul un fluer lung şi repetat, care vibra ca o chemare de ajutor parcă, din ce în ce mai tare. Cu încetul se desluşi o umbră neagră, care creştea prin ceaţă, şi coada-i uriaşă părea că se târeşte în urma ei pe apă. Şi deodată îi apăru un ochiu viu de lumină roşind prin întuneric.
Era un remorcher cu patru şlepuri care forfotea pe dibuite tăindu-şi cu frică drumul prin ceaţa şi noaptea întunecoasă.
Corbu se întoarse iar printre magazii. Ar fi voit să-i vadă numai, dacă mai sunt acolo.
La spatele unei clădiri se desprindeau în forme ciudate umbrele carelor cu toată încărcătura lor. Câteva pete se zăreau albind printre carele înşirate la rând, — erau boii dejugaţi, care rumegau ghemuiţi de frig şi umezeală.
Ca să nu fie simţit, el păşea încet în vârful picioarelor, ţinându-şi răsuflarea. A-colo jos, pe pământul ud, în noroiu, dormeau oameni şi vite grămadă Ia un Ioc. Se auzeau sforăituri adânci, răguşite; un oftat prelung; din grămada de jos venea un scâncet slab de copil şi parcă cineva gemea încet, înăbuşit...
Deodată izbucni fără de veste un lătrat furios şi se ivi la doi paşi capul unui câne lăţos, zbârlit, cu ochii scăpărând printre roţile unui car, de unde se afla legat.
— Cine-i acolo, mă?...
— Ia sai, măi Neculai, că pe aici la oraş sunt mulţi pârlaci! — se auzi un glas răguşit de supt un car.
Şi Petre Corbu, tresărind de spaimă şi de ruşine, se depărta în fugă. La marginea cheului se opri. De pe apă, de departe, venea un scârţâit jalnic sfredelindu-i chinuitor auzul, — cârma vreunui vas, învârtindu-se în ţâţâni, se văita bătută de valuri. Începuse a sufla un vânt rece dinspre apă, şi picături mari de ploae şfichiuiau prin aer.
Şi el, cu nervii aţâţaţi, înfierbântat îşi sălta pălăria, ca să-şi răcorească fruntea înecată de sudoare. O suflare repede de vânt îi smuci pălăria înainte ca el s-o poată apuca. Se repezi după dânsa cătând s-o reţie în rostogolirea ei de-a lungul cheului prin noroi. Dar vântul o mâna de-a dura cu atâta repegiune, că n-a fost chip s-o prindă până la capăt, când s-a oprit privind-o cum se duce plutind pe faţa apei.
Jos, în faţa lui, la capătul cheului, valurile gemeau de mânie, învârtite în loc, după ce izbeau furioase în colţul de piatră care li se împotrivea cu îndărătnicie în drumul lor la vale.
Un fior de groază îi săgeta prin trup şi-l cutremură silindu-l să plece de-acolo de pe cheu. Şi-atunci o teamă copilărească îl cuprinse, teamă neînţeleasă şi cumplită, îi îngheţă suflarea. O luă la fugă perdut şi în neştire, aşa de-a dreptul, prin noroi şi apă, năuc, gonit parcă de cineva din urmă. De câteva ori se-mpedecă de şinele drumului de fier în fuga lui nebună prin întunericul nopţii, prin ploaia care-i curgea pe capul gol înfiorându-l din creştet până în tălpi.
Departe, după ce ieşi din port, se opri reculegându-se... Ce copilărie, — îi era frică să nu întâlnească pe cineva care să-l vadă în halul în care se găsea.
Stradele erau pustii.
Huruitul unui şir de trăsuri răsuna făcând să zbârnâie ferestrele caselor. Trăsurile intrau în curtea prefecturii, unde se zărea lumină la geamurile din rândul de sus. Balul funcţionarilor publici începuse. De-a-colo, din lăuntru, scăpau afară picurând sunete dulci, pe care vântul le fura gonindu-le răzleţe prin aer şi prin ploae.
De undeva de departe se auzea un câne lătrând îndârjit, cu duşmănie, prin negura acelei nopţi urâte şi întunecoase.
Corbu, când a ajuns acasă, era ud până la piele. Suia scara pe din dos, când îi ieşi înainte servitoarea...
— Vai de mine, conaşule, începu uimită mama Marghioala, d-apoi pe unde v-aţi băgat, staţi să vă aduc papucii că prăpădiţi covoarele cu noroiul ista.
— Lasă că nu-i nevoie, — şi Corbu intră înăuntru, se aşeză pe un scaun şi începu să-şi pipăe părui ud cu batista.