Recent Posts
Posts
Miron Costin este o personalitate de tip enciclopedic, unul dintre primii reprezentanţi ai umanismului românesc, eminent om politic şi de stat (mare vornic), scriitor în adevăratul înţeles al cuvântului, prozator. A trăit şi a învăţat până la 20 de ani în Polonia. A avut o viaţă scurtă, curmată tragic la 58 de ani, prin decapitare.           Miron Costin şi-a început activitatea de scriitor prin a scrie versuri, domeniu aproape inexistent pe atunci.           Cele mai importante lucrări ale sale sunt: "Viaţa lumii" (poem filosofic), "Letopiseţul Tării Moldovei", "De neamul moldovenilor".           "Viaţa lumii" este un poem filosofic de inspiraţie religioasă, prezentând tema sortii alunecoase (fortuna labilis), comparând viaţa cu o "aţă subţire". Poemul a fost scris din ambiţia de a demonstra că limba română era suficient de maturizată pentru a exprima concepte filosofice în versuri. Tema aleasă este deşertăciunea vieţii lumeşti. Cum va face mai târziu Eminescu în "Scrisoarea I", Miron Costin şi-a imaginat surparea inevitabilă a lumii întregi, fiind cuprins de un pesimism fără leac: "Cerul, Soarele, Luna vor pieri.           Nu-i nimic care să stea în veaci.           Toate treace lumea, Toate-s nestătătoare, toate-s spuma".           Concluzia la care ajunge poetul este aceea că omul trebuie să aibă o anumită conduită. Având în vedere că existenta este scurtă, omul trebuie să se ilustreze prin fapte bune, pentru că binele este telul suprem al vieţii.           Tema poemului este trecerea timpului şi a soartei schimbătoare.           "Letopiseţul Tării Moldovei" al lui Miron Costin continuă pe cel al lui Grigore Ureche, de la Aron Vodă până la Dabija Vodă (1661).           Miron Costin păstrează scopul educativ al cronicii. El scrie: "să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească". Ca şi predecesorul său are darul povestirii, personajele acţionând asemeni ersonajelor de roman istoric.           Continuator al cronicii luii Grigore Ureche, Miron Costin dovedeşte prin cronica sa reale virtuţi scriitoriceşti. El este un memorialist atent asupra vieţii şi asupra psihologiei umane, cronica lui fiind învăluită într-o tonalitate meditativă.           Despre Tomsa-Vodă aflăm că omora la întâmplare. Odată boierii l-ar fi rugat să ierte un diac (funcţionar), care era foarte priceput în a scrie scrisori. Dar Domnul ar fi zis: "Ha, ha,ha, mai cărturar decât diavolul nu este!". Ca să taie cât mai repede pe cei bănuiţi îşi tocmise un gâde, care-şi permitea să glumească cu Domnul care-l recompensa: "S-au îngrăşat, Doamne, berbecii, buni sunt de-njunghiat". Stefan-Vodă râde la aceste cuvinte şi dă bani ţiganului. Boierii vor complota, dar vor fi descoperiţi şi daţi pe seama ţiganului. În fine, Tomsa va fi alungat şi va fi instalat pe tron un copil: Alexandru Movilă. În realitate domnea mama sa, Elisabeta, o femeie avidă de putere.           Turcii, iritaţi de această situaţie, îl trimit în tară pe Schindir-Pasa să-l înscăuneze pe Radu Mihnea. Acesta, fiind cavaler, dă de ştire Doamnei Elisabeta să plece. Doamna nu ascultă şi turcul se va răzbuna. Păţania Doamnei este un mic subiect de dramă tragi-comică.           În alte pagini epice vii sunt descrise: uciderea lui Batiste Veveli, a doua domnie a lui Miron Barnovschi, doar de trei luni; întâmplări despre logofătul Gheorghe Stefan, rival viclean al domnului Vasile Lupu, căderea acestuia, domnia lui Stefănită Lupu zis Papură-Vodă, şi sfârşitul lui; revolta pusă la cale de vornicul Vasile Lupu, viteazul domn, pentru înlăturarea de la domnie a lui Alexandru Ilies.           Influenta limbii vorbite e mică în opera lui Miron Costin, el fiind un cronicar cult. Întâlnim totuşi câteva expresii şi proverbe populare care amintesc de cele din zilele noastre: "Nu sunt în toate zilele Pastile"; "că acela care se îneacă se apucă de sabie cu mâna goală".           "De neamul moldovenilor, din ce tară au ieşit strămoşii lor" este o lucrare cu caracter polemic, în care autorul urmăreşte să dovedească originea română şi unitatea poporului nostru, latinitatea limbii române, aducând argumente lingvistice, arheologice, etnografice, folclorice.           Miron Costin combate toate denaturările introduse în cronica lui Ureche. Învăţatul umanist urmăreşte să suplinească lipsa unor date despre cucerirea Daciei, formarea poporului român, date de care nu a dispus Ureche. El este conştient de importanta celor scrie şi consideră obiectivitatea drept o condiţie de bază a fiecărui istoric: "Eu voi da seamă de ale mele câte scriu". Lucrarea este îndreptată împotriva "ocărilor" şi "basnelor" celor care au făcut "adăosături" cronicii lui Ureche. Aflăm din cronica lui Miron Costin că Train era de neamul lui "spaniol". Conicarul combate adăugirile din letopiseţul lui Ureche cu privire la originea românilor. Apelând la criteriul logic, la cronologie, el arată că între Traian şi Laslo Craiul ar fi o distantă de 600 de ani. Tot aici el scrie că nu s-ar fi putut dezvolta o naţie numai din tâlhari. Ajungând la felul în care se tundeau moldovenii, Costin găseşte un prilej de a combate falsurile. Pornind de la un istoric latin – Topeltin – arată că latinii obişnuiau să-şi taie părul la tâmple şi la ceafă, să arate mai tineri, să fie cu capul mai "slobod". Moldovenii moştenesc tunsoarea romană. Ei nu păstrează semnul tâlharilor.           Miron Costin e conştient de originea comună, romană, a tuturor locuitorilor Daciei de odinioară.           Poate că nicăieri nu iese în evidentă personalitatea lui Miron Costin ca în "Predoslovia" la "De neamul moldovenilor", mărturisire dramatică a unui cărturar patriot, care n-a putut suporta "ocările" aduse acestui popor de o seamă de scriitori.           Indignarea lui se îndreaptă împotriva unor copişti ai cronicii lui Ureche, Mai ales împotriva lui Simion Dascălul, "om de multă neştiinţă şi minte putină", care afirmase că moldovenii ar proveni din tâlharii de la Roma exilaţi pe teritoriul Daciei. "A scrie ocară vecinică unui neam, spune cronicarul, nici este sagă, că scrisoarea este un lucru vecinicu". Cel care scrie trebuie să răspundă în fata viitorului. Miron Costin este conştient de faptul că scrisul este un act de responsabilitate istorică. Miron Costin închină etnogenezei noastre, coloana vertebrală a istoriei româneşti, o carte polemică: "De neamul moldovenilor", a cărei "Predoslovie", prin ideile afirmate, dezvăluie în autor un patriot înflăcărat şi un umanist de prestigiu. Cronicarul are un adevărat cult pentru adevăr, este interesat de recuperarea istoriei şi conservarea ei ("să nu se uite lucrurile şi cursul tării").           DE NEAMUL MOLDOVENILOR de Miron Costin.           Lucrarea,De neamul moldovenilor…” de Miron Costin are un caracter polemic fiind scrisa pentru a combate o serie de falsităţi şi de adăugiri fara sens din cronica lui Grigore Ureche.           De toate acestea profitaseră mai ales străinii deoarece cronica respectiva nu fusese tipărită şi circulase în copii datorate unor oameni mai mult sau mai putin pregătiţi dar care nu înţeleseseră scopul lucrării lui Grigore Ureche. Dintre copişti şi interpolatori,cel mai necinstit a fost Simion Dascălul alături de Misail Călugărul şi Axinte Uricariu.           Simion Dascălul,fiind,om de multa neştiinţă şi putina carte „,a introdus în cronica,pe lângă o serie de fapte neesenţiale şi o legenda găsită într-o carte bulgărească,legenda falsa despre originea romanilor.           Neînţelegând scopul educativ al cronicii lui Grigore Ureche copiştii au ţinut sa adauge pe alocuri o serie de fapte neesenţiale şi necontrolate în privinţa netemeiniciei scrise acolo.           Abia în zilele noastre istoricii şi lingviştii au putut sa separe adevărata cronica a lui B. Ureche de toate acele adugiri. A ajutat şi faptul ca respectivii au ţinut sa sublinieze ceea ce au adăugat.           Legenda despre originea romanilor a fost găsită, după cat se pare, într-o cronica bulgărească.           În PREDOSLOVIE, Miron Costin subliniază cat de greu i-a fost sa se hotărască la scrierea acestei lucrări deoarece faptele respective erau cuprinse tocmai într-o perioada atât de putin cunoscuta despre care avem puţine izvoare temeinice.           „De la prima descălecare”–cucerirea Daciei de către romani în timpul lui Traian,colonizarea ei pana la întemeierea Moldovei după legenda (1359)           El regreta ca Gr. Ureche şi-a început cronica de la a doua descălecare, adică a lăsat o perioada de o mie şi ceva de ani nescrisa de cronica.           Apreciază faptul ca bătrânul Gr. Ureche-vornicul a scris cronica sa, iar el vine acum sa astupe acest gol care a permis fel de fel de scorniri adică de „basne”.           Potrivit acelei legende mincinoase moldovenii s-ar trage din „tâlharii Romei” pe care Traian i-a eliberat pentru a-i da ajutor la cererea lui Laslo Craiul ca sa lupte cu tătarii.           Miron Costin procedează ca un istoric arătând ca nu e lucru „de saga” sa scrie lucruri mincinoase cu privire la originea unui popor. Este conştient de rolul pe care trebuie sa în joace cuvântul scris şi istoria.           Cronicarul combate cele scrise de S. Dascălul, recurgând nu numai la documente dar şi la criteriul logic.           Arata ca intre împăratul Traian şi Laslo Craiul este o nepotrivire cronologica demna de luat în seama de vreme ce exista o diferenţă de 600 de ani.           Împăratul Traian al Romei a cucerit Dacia la începutul secolului II e.n. iar ungurii s-au aşezat în secolul VIII.           Laslo Craiul ar fi cerut ajutor după anul 1000 când a început navala tătarilor.           Din punct de vedere logic chiar daca ar fi vrut să-l ajute nu ar fi putut.           Tot logic, nu s-ar fi putut alcătui o oaste numai din tâlhari, deoarece nimeni nu ar fi avut curajul să-i înarmeze.           Asa cum aprecia G. Călinescu,M. Costin,observa sistematic,compune şi ceea ce iese de sub pana lui…este rodul unei arte”.           Având în vedere ca dezbate o problema foarte importanta aceea a demonstrării latinităţii limbii şi poporului roman şi a înlăturării calomniilor venite din partea unui om cu minte putina-S. Dascălul.           În lucrarea sa,De neamul moldovenilor”scriitorul căuta de la bun început silueta demna, intelectuala, tonul sobru dar la nevoie incisiv, tăios. Deasemeni, cititorul este impresionat de vibraţia emotiva zvorata din patriotism, dar care este acoperita de o expunere ce căuta sa convingă prin justeţea şi obiectivitatea argumentelor.           Din primele fraze scriitorul convinge asupra unităţii şi latinităţii poporului roman:”începutul tarilor acestora şi neamul moldovenesc şi câţi sunt în tarile ungureşti cu acest nume-romani-şi pana astăzi de unde suntem şi de ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceste parti de pământ de la Ram se trag”.           Scriitorul mărturiseşte ca i-a fost greu, adică a stat în cumpănă înainte de a începe aceasta lucrare, deoarece trecuseră multe veacuri de la descălecatul dintâi, iar faptele erau putin cunoscute şi consemnate de cronici.           Cu toate acestea, „biruit-a gândul” sa înceapă aceasta lucrare, desi având în vedere secolele care se scurseseră de la cucerirea Daciei se sparie gândul”;deoarece inima scriitorului era îndurerată de toate scornirile acelea urate şi defăimătoare cu privire la originea neamului romanesc:a lasă iarăşi nescris cu mare ocara înfundat neamul acesta de o seama de scriitori iaste inimii durere”.           Observam ca fraza,cu tot rafinamentul ei,conţine expresii populare care se transforma în adevărate imagini poetice prin intermediul personificării unor noţiuni abstracte:sufletul sta la cumpănă,gândul se sparie,iaste inimii durere”.           Apare şi întrebarea retorica folosita pentru a imprima o anumită vivacitate şi diversitate discursului întărind totodată solemnitetea.           Istoricul presupune un interlocutor care nu ar fi de acord cu cele afirmate de el:Zice-vă neştine,prea târziu este,după sutele de ani,cum se vor putea şti poveştile adevărate de atâtea veacuri? „.           Răspunsul dat de cronicar căuta sa atragă atenţia nu numai cititorului dar şi interlocutorului asupra aspectului intelectual:Lasat-au puternicul Dumnezeu iscusita oglinda mintii omeneşti,scrisoarea,dintre care,daca va nevoi,omul ceale trecute cu multe vremi de va putea şti şi oblici „.
Andrei Platonov (1899-1951) este unul dintre scriitorii cărora o ideologie culturală agresiv-selectivă le-a lăsat în circulaţie numai o parte din operă, nu cea mai importantă, astfel că timp de câteva decenii posteritatea i-a receptat drept creatori „de pluton”, ocupând un loc de mijloc într-o ierarhie oficializată şi tocmai de aceea nesupusă revizuirilor periodice fireşti. Dintr-o contemporaneitate care 1-a calificat de câteva ori drept „canalie duşmănoasă”, „agent al chiaburimii”, cântăreţ al „proştilor şi smintiţilor”, silindu-1 să-şi ia nenumărate angajamente de revenire „pe linie”, Platonov a trecut după moarte pe lângă „dezgheţul” hruşciovist, rămânând în continuare autorul unei sume de texte, dar nu al unei opere închegate.           De-abia în ultimele două decenii au văzut lumina tiparului mai multe scrieri importante, dintre care se cuvin în primul rând amintite romanele şi nuvelele de mai mare sau mai mică întindere: Cevengur (1926-1930), Groapa de fundaţie (1929-1930), Ca să fie (1931), Marea din adâncuri (1934), Moscova cea fericită (1932-1936), adică nucleul operei, ceea ce era până de curând cunoscut alcătuind, de fapt, periferia acesteia, realizată la un nivel remarcabil, dar numai atât.           Nuvelele din volumul Moscova cea fericită introduc în literatură un nou tip de erou, posesor doar al unui rudiment de biografie şi reflexivitate, şi dau naştere unui nou tip de proză – o proză-neohagiografie, în măsura în care acceptăm că personajele sunt căutători ai adevărului, ai paradisului pierdut.           Pentru realizarea prezentei versiuni s-au folosit ediţiile: Gosudarstvennâi jitel', Izdatel'stvo Sovetski pisatei', Moskva, 1988, şi revista Novâi mir, nr. 9, 1991.           Martorul şi prorocul unui Rai prefăcut în Iad.           Iosif Vissarionovici Stalin, cititorul Leniniada şi Staliniada au reprezentat, poate, cel mai rezistent segment de cultură totalitară, care a avut de la bun început prevăzute în codul ei genetic canonizarea şi mitologizarea Tătucului, Conducătorului, Fuhrerului.           Cea dintâi a fost inaugurată de către Vladimir Maiakovski cu poemul său Vladimir Ilici Lenin (după care s-a rostogolit o avalanşă de ode dedicate marelui Lenin-conducător, clarvăzător şi nemuritor) şi de amintirile lui Gorki (urmate de numeroase memorii despre Lenin-omul, cel mai uman şi mai simplu). în biografia lui Stalin, verificată de însuşi eroul său, pasajul care definea reîncarnarea lui Lenin în noul lider al partidului: „Stalin este Lenin de astăzi” a fost modificat de însuşi „părintele popoarelor” astfel: „Stalin este continuatorul demn al lui Lenin sau, aşa cum se vorbeşte în rândurile partidului nostru, Stalin este Lenin de astăzi”. în consecinţă, Staliniada şi-a însuşit toate atributele lui Lenin deja codificate cultural, adăugându-le altele noi. Ca să simplific, voi face apel la o lucrare care scoate în evidenţă un întreg complex de componente normative ale imaginii lui Stalin: 1) Stalin – marele revoluţionar; 2) Stalin -Lenin de astăzi; 3) Stalin – marele om de stat, conducător şi învăţător; 4) Stalin – marele comandant de oşti; 5) Stalin – înţeleptul gospodar al ţării, părintele poporului său. De regulă, în fiecare caz concret (opere literare, pictură, sculptură, teatru, film), arta selecta una^ dintre aceste faţete care alcătuiau Portretul1.           Îmbălsămarea cadavrului lui Lenin şi expunerea lui în Mausoleu este, într-un fel, echivalentă simbolic cu mumificarea lui Stalin în artă, realizată în timpul vieţii „subiectului”, evident din voinţa acestuia. Cu alte cuvinte, asimptota Omul şi Istoria este o etapă depăşită, Stalin este însăşi personificarea Istoriei. Cea mai mare contribuţie a avut-o, desigur, cinematografia, prin impactul ei direct şi aproape total asupra receptării, dar şi celelalte arte şi-au atins limitele superioare în acest proces de mitologizare totală. Ceea ce nu se prea ştie la noi este că Stalin s-a implicat activ în procesul propriei mitologizări, implicarea lui având uneori consecinţe cruciale în destinele creatorilor. In cele ce urmează, mă voi referi la un singur exemplu, acela al lui Andrei Platonov.           Pe la sfârşitul anilor '70, cumpăram de la un anticariat cu 4 lei (preţul de librărie fusese de 8,75 lei) o carte2, pe a cărei copertă a patra era o prezentare laconică: „Numele prozatorului Andrei Platonov (1899-1951) este necunoscut cititorilor noştri, de altfel el n-a fost în genere prea răspândit în cercurile largi de cititori. Remarcat de Gorki, Platonov s-a afirmat cu multă strălucire ca nuvelist în anii de debut, apărând în contextul prozei sovietice din primele decenii ca un scriitor original, angajat să caute drumuri noi în literatură, ca o individualitate puternică atât în preocupările sale literare, cât şi în poziţiile estetice pe care le-a promovat”. Cred că în acelaşi an o prietenă mi-a dăruit altă carte3 a aceluiaşi autor – şi la aceste două volume s-au limitat un timp lecturile mele din Andrei           1. M. Cegodaeva, Orbirea, Sovetskaia kultura, 29 iunie 1989 (în limba rusă).           2. Andrei Platonov, Fro. Nuvele şi povestiri. în româneşte de Constantin Streia şi Tatiana Berindei, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968.           3. Andrei Platonov, Măreţia inimilor simple, Moscova, 1976 (în limba rusă).           Platonov, pe care aveam să-1 redescopăr mult mai târziu cu o operă mult mai întinsă şi mai valoroasă, în cadrul căreia ceea ce citisem eu nu era decât o periferie, ce-i drept strălucitoare, dar o periferie.           Aproape tot ce se spunea în prezentarea la prima apariţie editorială românească era inexact sau doar parţial exact. Aflat în permanent conflict cu mediul literar al vremii sale (deci şi cu Gorki, care „1-a remarcat”, dar pentru a-1 împiedica să publice), luat la „refec” de critică la sugestia personală a lui Stalin, Andrei Platonov a lăsat o fascinantă operă de sertar, din care, între copertele acestei cărţi, se adaugă patru scrieri importante, în măsură să „contextualizeze” şi să pună mai bine în valoare romanul care 1-a readus în atenţia cititorului român1.           Prefaţând romanul Cevengur, Ion lanoşi scrie, la noi, unul dintre primele studii cu adevărat în cunoştinţă de cauză, în care inserează o opinie curentă, dar neverificată de către cei care se ocupau de opera lui Platonov: „Un cuvânt infamant, unul singur, notat de Stalin pe marginea textului (nuvelei Ca să fie – n.n.) înteţeşte valul de atacuri nimicitoare la adresa scriitorului. Fadeev, care citise povestirea în manuscris şi o apreciase, o demască acum în articolul Despre o cronică chiaburească”2.           În textul lui Ion lanoşi se pomeneşte despre înte-ţirea atacurilor, deoarece acestea fuseseră declanşate ceva mai devreme, la apariţia povestirii Makar cel cuprins de îndoială (1929). în acest caz, s-ar putea să fi fost vorba despre un singur cuvânt, după cum rezultă din mărturiile a doi contemporani. Leopold Averbah, într-un articol zdrobitor, scrie, plin de mânie proletară: „Povestirea lui Platonov este reflectarea ideologică a elementelor burgheze care se împotrivesc. în ea există ambiguitate. Dar timpul nostru nu suferă           1. Andrei Platonov, Cevengur. Traducere de George Bălăiţă şi Janina lanoşi. Cu o prefaţă de Ion lanoşi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990.           2. Ion lanoşi, Călătorie cu inima deschisă, în Andrei Platonov, Cevengur, ed. cit., p. 14.           ambiguitatea„; Aleksandr Fadeev, în afara articolului amintit de Ion Ianoşi, spune într-o scrisoare: „Sunt căutat la RAPP [.], mă caută redacţiile mele (în revista Okteabr am lăsat recent să-mi scape la tipar povestirea ideologic ambiguă a lui A. Platonov, Makar cel cuprins de îndoială, pentru care, pe bună dreptate, Stalin m-a scuturat zdravăn – povestirea este anarhistă”1.           Imprecaţia lui Stalin va fi fost aceea de „ambiguitate”; un cuvânt aproape neutru, dacă, vorba lui Averbah, momentul istoric n-ar fi fost atât de intolerant cu ambiguităţile. însă în privinţa nuvelei Ca să fie, lucrurile stau cu totul altfel. în legătură cu ea, s-a făcut mare risipă de cuvinte şi de. cenzură.           În anul 2000, Vladimir Goncearov şi Vladimir Nehotin au publicat, într-un volum jubiliar, un set de texte cu titlul Andrei Platonov în documentele OGPU-NKVD-NKGB. 1930-1945. De aici, aflăm că, la 10 decembrie 1930, un redactor al OGHIZ (Editura Reunită de Stat) informează Departamentul secret al poliţiei politice în legătură cu manuscrisul nuvelei Ca să fie. Traduc câteva pasaje semnificative: „S-a discutat această scriere într-o şedinţă de lucru a colegiului de redacţie; a provocat opinii foarte tăioase. Totuşi, ţinând cont de acordul autorului cu orice modificare şi declaraţia că multe aspecte ale acestei nuvele le consideră şi el acum ca fiind greşite, s-a hotărât ca în cazul în care modificările se vor dovedi satisfăcătoare, manuscrisul să fie acceptat pentru tipar. S-a alcătuit o comisie [.] pentru a lucra cu Platonov. La început, prima discuţie a fost foarte dificilă, deoarece Platonov se simte în general jignit şi lezat. Spune: „nu-s împotriva educaţiei, dar la noi educaţia se face în aşa fel, încât se retează capete”. Peste o jumătate de oră, discuţia a devenit mai uşoară, s-au lămurit multe lucruri şi s-a stabilit ce trebuie modificat. Dar           1. Cf. V. A. Cealmaev, „Perfecţiunea „involuntară„ şi veşnică a lui Andrei Platonov”, în voi.: Andrei Platonov, Locuitorul statal, Moscova, 1988, pp. 22-23; RAPP -abreviere: Asociaţia Rusă a Scriitorilor Proletari.
Istoria României nu putea fi ocolita de maşinaţiuni de culise şi de intrigi cu substrat politic, religios sau economic. Conspiraţiile, mişcările şi tratatele politice discutabile au fost parte integranta a istoriei noastre naţionale, la fel ca în oricare alt colt de lume. Chiar daca în vechime erau numite hiclenii, comploturi, tăinuiri, sfătuiri sau uneltiri, aceste modalităţi ascunse de influenţare a mersului firesc al istoriei, nu se deosebeau în esenţă de conspiraţiile moderne care fac sa curgă râuri de cerneala.           10. Enigmele Tezaurului de la Pietroasa.           Tezaurul de la Pietroasa consta probabil în cea mai mare şi mai valoroasa comoara descoperita în ultimele secole pe teritoriul României. Faimoasa „Cloşca cu puii de aur” este, de fapt, cel mai preţios artefact din cadrul acestei comori. In primăvara anului 1837, constructorii palatului Episcopal din Buzău solicita ţăranilor din comuna Pietroasa sa extragă o cantitate sporita de calcar necesar ridicării edificiului. Într-o dimintata de sfârşit de aprilie, Ion Lemnaru şi socrul sau, Stan Avram, descoperă faimoasa comoara compusa la randu-i din vase de ornament, bijuterii, podoabe şi obiecte de cult ceremonial de origine gotica. Cei doi săteni erau conştienţi ca descoperiseră o comoara, dar habar nu aveau de valoare sa, după cum a dovedit Ion Lemnaru care a vândut un lant şi o fibula de aur unui nepot de arendaş, pentru doar 30 de parale şi o sticla de ţuică. Comoara a rămas ascunsa în gospodăria celor doi pana pe data de 11 ianuarie 1838, când în urma unui cutremur, Ion Lemnaru a fost somat de autorităţi să-şi dărâme casa puternic avariata. Din acest moment începe o adevărat epopee cu rezonante europene pentru străvechea comoara de la Pietroasele. Cei doi ţărani sunt păcăliţi de către Anastase Tarba, un antreprenor veros care le cumpăra întreaga comoara. Sătenii se lauda în gura mare de isprava făcute, autorităţile şi agia afla şi intervin pe fir. Ancheta a fost supravegheata de nimeni alţii decât Mihalache Ghica şi Petrache Poenaru. Comoara este recuperata în mare parte, pentru ca, în anul 1875, sa fie furata din incinta Universităţii Bucureşti. Tezaurul este din nou recuperat, pentru ca în timpul incendiului din anul 1884 sa fie aproape de distrugere. Totul a culminat odată cu călătoria şi expunerea tezaurului la Paris, la Luvru, cu ocazia celei de-a doua Expoziţii Universale din anul 1900. Gurile rele afirma ca tezaurul expus la Muzeul de Istorie al României nu este decât o copie care s-ar fi putut efectua în cadrul călătoriei sale în afara granitelor tarii. Argumentul lor este acela ca în cadrul expoziţiei de la Roma din anul 1911, nu ar fi fost expus originalul, ci o copie galvano-plastica realizata de restauratorul Paul Telge.           9. Conspiraţia din spatele abdicariii lui A. I. Cuza.           Abdicarea domnitorului Alexandru Ion Cuza reprezintă un subiect insuficient cunoscut majorităţii romanilor, un subiect tratat incomplet în manualele şcolare şi ignorat pe nedrept de istorici. Epoca domniei lui Cuza este caracterizata prin trecerea brusca de la orânduirea preponderant feudala a societăţii româneşti către o alta structura social-istorica, caracterizata prin modernism şi dezvoltarea industriei. Asistat de către consilierul sau, Mihail Kogălniceanu, Cuza a iniţiat o serie de reforme care au dat un nou început societăţii romane din acele timpuri. Prima sa măsura din anul 1863 a vizat confiscarea moşiilor deţinute de mănăstiri. Pentru a săvârşi aceasta hotărâre controversata, domnitorul Cuza a avut nevoie de tot sprijinul pe care putea să-l ofere Parlamentul. Un an mai târziu, Alexandru Ioan Cuza purcede la dezrobirea ţăranilor de sub influenta hotărâtoare a boierimii, precum şi la impropietarirea marilor mase de ţărani agricultori. Principalele sale reforme au avut un mare impact în străinătate şi au dus la intensificarea activităţilor diplomatice ale României. Adopta primul Cod Civil şi Cod Penal din tarile romane, inspirate după Codul Napoleonian. A fondat Universitatea din Bucureşti şi cea din Iaşi şi a modernizat Armata Romana. Datorita acestor masuri neagreate de cler, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, datorita conspiraţiilor şi intrigilor arhimandritului Nylos din Constantinopol, acţiunile acestuia fiind dejucate de către agenţii romani. S-a stabilit, astfel, un grup de complotişti compus din reprezentanţii clerului grec şi Henry Bulwer, ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol. Acestora s-au alăturat imediat moşierilor liberali care considerau ca domnitorul Cuza nu le mai reprezenta interesele. Totul a culminat cu o lovitura de stat, în care domnitorul a fost forţat, sub amenitarea armei, sa abdice de către aşa-numita Monstruasa Coaliţie, o asociere politica de moment dintre conservatori şi liberali. La ora 4 dimineaţa, pe data de 22 februarie 1866, un grup de conspiraţionişti înarmaţi l-a forţat pe Cuza sa abdice după care l-a condus pana la granita. Domnul Unirii a murit în exil.           8. Nicolae Titulescu – Victima conspiraţiilor naziste?           Considerat cel mai bun diplomat roman din perioada interbelica, Nicolae Titulescu este creditat de o parte a istoricilor drept victima unei adevărate conspiraţii politice ai carei autori ar fi fost cercurile care guvernau Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini. Pentru a-şi atinge scopurile, diplomaţia fascista nu s-a dat în laturi de la folosirea pe scara larga a asasinatelor politice. In aceasta direcţie, cancelaria de la Berlin întocmise deja o adevărată „Lista Neagra” pe care figurau nume importante ale politicii europene interbelice precum Engelbert Dolfuss, Alexandru I Karagheroghevici – regele Iugoslaviei, Eduard Benes, Albert I – regele Belgiei, Louis Barhou, Armand Călinescu, I. G. Duca, Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu. Acesta din urma a fost în mai multe rânduri Ministru de Externe al României şi delegat permanent al statului roman la Liga Naţiunilor de la Geneva. Întreaga sa activitate s-a bazat pe problemele majore ale politicii externe a României. Învinuit de apartenenta la Francmasonerie, dar şi la ideile de stânga, Titulescu a rămas toată viaţa un patriot convins. O prima încercare de asasinat a avut loc în anul 1934, în apropiere de Zagreb, în momentul în care o bomba a explodat pe calea ferata la câteva secunde după ce trecuse un tren în care se afla Titulescu alături de alti diplomaţi. O alta încercare nereuşită a avut loc în anul 1936, la Paris. Serviciile şi agenţiile secrete naziste nu se lăsă, astfel încât Titulescu ajunge sa fie demis, urmărit, suspectat şi anihilat politic din ordinul expres al regelui Carol al II-lea. Exilat în Elveţia, apoi în Franţa de către rege, Nicolae Titulescu a continuat propagarea ideilor sale printr-o serie de articole şi conferinţe cu tematica social-pacifista. Pe data de 17 martie 1941, Titulescu moare brusc, analiza sângelui sau demonstrând ca a fost vorba de un asasinat prin otrăvire. In octombrie 1944, ziarul Fapta publica un articol în care denunţa otrăvirea lui Titulescu de către Franco Trandafino, un presupus agent Gestapo.           7. Manuc Bei – Primul spion din Valahia?           Cel mai cunoscut han al Bucureştilor a fost reşedinţa unui personaj pe cat de putin cunoscut, pe atât de misterios. Este vorba de Manuc Bei, un negustor şi hangiu armean născut în oraşul Rusciuk, pe malul bulgăresc al Dunării. In urma activităţilor sale cu caracter comercial, ajunge bogat în scurt timp. Iniţial negustor de grâne, Manuc a fost considerat de către contemporanii sai, drept cel mai bogat şi influent om din Balcanii acelei perioade. Urca repede treptele puterii, astfel încât ajunge uşor în slujba vizirului Mustafa Alemdar, pasa peste Bairaktar. Iniţial, Manuc intenţiona sa ocupe tronul Valahiei, dar planurile sale sunt zădărnicite de căderea protectorului sau. Deschide un han celebru în Bucureşti care-i poarta şi astăzi numele. Devine creditorul principal al domnitorului fanariot Constantin Ipsilanti, pe care-l sponsorizează cu suma de 160.000 de taleri. In timpul războiului Ruso-Turc din anii 1806-1812, Manuc este mediatorul dintre Armata Imperiala Rusa şi o garnizoana rebela din Giurgiu. In acelaşi timp, Manuc Bei se lansează într-un adevărat rol de agent dublu, acceptând misiunea Înaltei Porţi, în care trebuia sa trateze cu ruşii încheierea păcii în termeni propice pentru puterea otomana. Pacea dintre ruşi şi turci semnata la Bucureşti în luna mai 1812, prevedea insa cedarea unor teritorii ruşilor, fapt ce a provocat furie la Istanbul. Manuc Bei este învinovăţit făţiş de către turci, fiind nevoit sa fuga în Basarabia pentru a-şi salva viaţa. In anul 1817, Manuc moare într-un accident de călărie şi este îngropat la Biserica Armeneasca din Chişinău.           6. Conspiraţia din spatele asasinării lui Barbu Catargiu.           Barbu Catargiu a fost, fara îndoială, una dintre cele mai ilustre figure ale politicii româneşti din secolul al XIX-lea. Jurnalist şi politician roman de succes, Catargiu a ocupat funcţia de prim-ministru al României pana pe data de 20 iunie 1862, când a fost asasinat. Acest politician conservator a fost, de fapt, primul prim-ministru al statului roman, patriot desăvârşit, demn urmaş al unei vechi familii boiereşti, al cărui motto după care se călăuzea era „Totul pentru Tara, nimic pentru noi”. A fost un exigent bărbat de stat, care a servit drept model pentru tinerii sai adversari liberali din acea perioada, Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu. Datorita calităţilor sale, a fost numit iniţial Ministru al Finanţelor de către Alexandru Ioan Cuza. A făptuit o serie de reforme revoluţionare, astfel încât istoricii il considera şi astăzi drept cel mai european om politic al epocii sale. A interzis totuşi adunările publice, inclusiv adunarea de comemorare a Revoluţiei de la 1848, fapt care i-a adus animozităţi. Personalitatea sa cu convingeri puternice i-a făcut pe adversarii sai din ambele tabere politice sa se unească în „Monstruoasa Coaliţie” care apoi l-a mazilit pe Cuza. Radicalii liberali şi ultraconservatori au decis se pare, asasinarea premierului Barbu Catargiu. Ultimul sau cuvânt politic a fost: „Pacea, domnilor, pacea şi odihna sunt scăparea tarii, şi voi prefera moartea mai înainte de a calca sau a lăsa sa se calce vreuna din instituţiile tarii”. Pe data de 20 iunie 1862, pe când părăsea clădirea Parlamentului din Bucureşti şi se afla în trăsură alături de Prefectul Capitalei, Principele Nicolae Bibescu, Barbu Catargiu a fost asasinat prin împuşcare. Desi nu a putut fi dovedit vinovat niciodată, asasinul sau prezumtiv se pare ca a fost Gheorghe Bogaţi. Moartea lui Barbu Catargiu a fost cu adevărat o crima politica perfecta.
CUPRINS Prefaţă Lista abrevierilor din text Cuvânt înainte Capitolul I – Scurtă incursiune în istoria instituţiei ataşaturii militare române 1. Până în anul 1944 2. După anul 1948 Capitolul II – Aşa am început ... 1. „Dă-I, domnule, la trupe!" 2. Dilema generalului Pletos 3. „Ofiţer de perspectivă" 4. Surpriza lui Pafencu Capitolul III – Pe meleaguri clujene 1. O decizie greoaie 2. Cu un singur gând 3. „Astral 78" 4. O trădare ce a zguduit România Capitolul IV-O misiune dificilă 1. „Cu faţa la producţie" 2. Răzbunarea lui Prăgoi 3. Necazurile începutului 4. Aberaţiile unui sistem politic Capitolul V-Din „secretele" muncii informative 1. Să cunoaştem „Cetatea eternă" 2. Câte ceva din viaţa de „diplomat militar" 3. Informaţiile nu cădeau din cer u Capitolul VI-Şi totuşi „tranşeele războiului invizibil" au existat 1. „Cavalerismul unui agent" 2. „Racolarea" şi etica profesională 3. „Consilier la preşedinţia Italiei" Capitolul VII – Vicisitudinile istoriei 1. E bine de ştiut 2. Reflecţii asupra ultimului deceniu al Războiului rece 3. Tratatul C.F.E. şi dezarmarea României Capitolul VIII – încheierea misiunii şi întoarcerea în ţară 1. O tragedie ce putea fi evitată 2. Reîntoarcerea în ţară 3. Şef al contraspionajului militar 4. În confruntarea cu adversarul 5. Democratizarea sau sindicalizarea armatei? 6. „Invitaţie la odihnă" În loc de încheiere Anexe Balada transportului cu avionul „Astral 78" Fotografii document PREFAŢA 9   Cartea de faţă se prezintă singură prin semnatarul ei, prin titlul semnificativ şi prin conţinutul captivant nu numai al stilului în care este scrisă, ci şi al faptelor evocate de autor ca participant activ la îndeplinirea mai multor misiuni de importanţă majoră pentru instituţia pe care a servit-o cu dragoste şi profesionalism, Armata României. Distinsul general de divizie Victor Negulescu s-a născut la 16 mai 1934 în frumoasa comună de moşneni de la poalele Leaotei, Runcu-Dâmboviţa, într-o familie cu mulţi copii şi cu o situaţie materială modestă, înzestrat cu pasiunea de a munci şi persevera, cu un caracter ferm, tânărul runcean va atinge în cariera sa înalte grade militare româneşti, precum şi unele din cele mai prestigioase funcţii ostăşeşti. Şcoala primară, gimnaziul, studiile liceale le-a făcut în sat, Pietroşiţa şi Pucioasa, fiind an de an premiant şi şef de promoţie. I-au plăcut şi l-au interesat ştiinţa şi arta militară, cărora le-a dedicat aproape 44 de ani din viaţa sa. A absolvit Şcoala de ofiţeri de la Sfantu Gheorghe în anul 1955 ca şef de promoţie, cu gradul de locotenent, facându-şi stagiul la o mare unitate militară din Oradea. În acest oraş, de altfel, şi-a cunoscut viitoarea soţie, o demnă şi bună româncă transilvană cu care a întemeiat o familie model. A evoluat de la funcţia de comandant de subunitate la cele de locţiitor al Şefului de Stat Major al T.U., şef al secţiei cercetare la Comandamentul Armatei a IV-a Transilvania şi Statul Major General, apoi mulţi ani ataşat militar aeronautic şi naval al României în Italia. În această funcţie-misiune, a dovedit mult profesionalism şi patriotism îndeplinind cu demnitate sarcinile ce-i reveneau ca reprezentant al ţării noastre în oraşul Columnei. O perioadă îndelungată a îndeplinit funcţia de decan al Corpului ataşaţilor militari externi de la Roma. După evenimentele din 1989, a fost chemat în ţară, dându-i-se sarcina grea de a organiza modern şi în interesul noilor instituţii democratice ale României, Direcţia de contraspionaj a M. Ap. N., organism cu atribuţii de siguranţă naţională. Implicat direct în diverselor probleme ce vizau securitatea şi integritatea statului naţional român, generalul runcean Victor Negulescu, personalitate agreată de unii oameni politici patrioţi, îşi atrage simpatia colaboratorilor şi ofiţerilor Armatei noastre. A îndeplinit cu calificativul excepţional şi această nobilă misiune. În anul 1996, la cererea sa, Victor Negulescu iese la pensie, stabilindu-se în satul natal, unde, în momentele de repaos, ca om care a iubit şi iubeşte cartea, ca bun român, îşi scrie memoriile creionând amintiri ce constituie documente istorice inedite. Este trecut la loc de cinste în rândul marilor personalităţi pe care le-au dat comuna şi judeţul Dâmboviţa ţării noastre. Volumul de faţă, primul dintr-un ciclu al generalului Negulescu, înfăţişează aspecte din activitatea sa, legăturile stabilite cu serviciile secrete ale altor state, atunci când era ataşat în Italia, dar şi unele momente, precizări ale activităţii sale ca şef al Serviciului de Contraspionaj al Armatei. Lucrarea, pentru ineditul ei, prezintă interes deosebit cititorilor care vor descoperi scene, acţiuni interesante, puncte de vedere ce vizează anumite situaţii mai puţin cunoscute de marele public, degajându-se, pe tot parcursul lecturii cărţii, sentimentul patriotic al autorului în ceea ce a făcut, dorinţa de unitate şi integritate a statului român. La început de drum, dorim domnului general Victor Negulescu sănătate şi putere de a termina opera începută prin acest prim volum. prof. Mihai Gabriel Popescu       LISTA ABREVIERILOR A. Armată A.M.G. Academia Militară Generală Av.M. Aviaţia Militară B.A.M. Biroul Ataşatului Militar B.Cc. Batalion Cercetare B.Cc.Ad.Pş. Batalion Cercetare în Adâncime prin Paraşutare B.Cc.Rd. Batalion Cercetare Radio Bg.I.Mo. Brigadă Infanterie Moto C.A. Corp de Armată C.A.D.A. Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei C.A.M.E. Corpul Ataşaţilor Militari Externi (Italia) C.F.A.U. Comandamentul Forţelor Armate Unite C.F.E. Tratatul privind reducerea forţelor convenţionale din Europa C.M.J. Centrul Militar Judeţean C.M.S. Consiliul Militar Superior C.P. Consiliul Politic C.P.S. Consiliul Politic Superior C.S.A.T. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării D.C. Direcţia Cadre D.Cs. Direcţia Contraspionaj D.G.S.P. Direcţia Generală de Securitate a Poporului D.I. Direcţia Informaţii D.I.E. Departamentul de Informaţii Externe D.I.M. Direcţia Informaţii Militare D.Mc. Divizie Mecanizată D.O. Direcţia Operaţii D.P. Direcţia Personal   D.P.S.D. Direcţia de Protecţie şi Siguranţă a Apărării (Franţa)   D.P.S.M. Direcţia de Protecţie şi Siguranţă Militară   D.S.S. Departamentul Securităţii Statului   E.U.R. Expoziţia Universală Roma   F.A. Forţele Armate   G.R.U. Agenţia Sovietică de Informaţii Militare   I.N.F. Forţele Nucleare Intermedii   K.G.B. Comitetul Securităţii Statului   M.Ap.N. Ministerul Apărării Naţionale   M.M. Marina Militară   M.St.M. Marele Stat Major   M.U. Mare Unitate   N.K.V.D. Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne   P.C. Punct Comandă   P.C.I. Partidul Comunist Italian   P.I.B. Produsul Intern Brut   R.Mc. Regiment Mecanizat   S.Cc. Secţia cercetare   S.D.I. Iniţiativa de Apărare Strategică   S.H.A.P.E. Statul Major Internaţionale (N.A.T.O.)   S.I.E. Serviciul Informaţii Externe   S.I.O.S. Serviciul Informaţii Operative şi Securitate (Italia)   S.I.S.D.I. Serviciul Informaţii şi Securitate Democratică (Italia)   S.I.S.M.I. Serviciul Informaţii şi Securitate Militară (Italia)   S.M.G. Statul Major General   S.S.I. Serviciul Special (Secret) de Informaţii (România)   T.A.M. Teatru de Acţiuni Militare   T.O. Tehnică Operativă   T.U. Trupe de Uscat   U. Unitate   U.S.S. Oficiul Serviciilor de Securitate (Italia)                 CUVÂNT ÎNAINTE   În procesul de dezvoltare a armatelor moderne, activitatea de culegere de informaţii din domeniul militar, politico-militar şi economico-militar capătă noi dimensiuni, fiind guvernată de legi şi norme riguroase, multe nescrise dar obligatoriu a fi cunoscute şi respectate. Azi, ca şi în trecut, în lume există numeroase structuri informative, denumite generic servicii secrete sau speciale. Ele sunt încadrate cu oameni perfect instruiţi, puternic motivaţi şi conştienţi de obstacolele şi riscurile ce le au de înfruntat în cadrul bătăliilor „războiului invizibil" sau din „umbră" cum este definit, adesea, spionajul. Modul de abordare a activităţii serviciilor secrete este strâns legat de interesele celor angajaţi într-o asemenea analiză, nelipsind, de cele mai multe ori, exagerările şi poziţiile extreme, începând cu cele de încriminare şi punere pe seama lor şi a oamenilor ce le deservesc a tuturor relelor societăţii în care trăim. Este cazul să reamintesc aici numeroasele şi gravele greşeli făcute la noi, după Revoluţia din decembrie 1989, prin desfiinţarea şi apoi culpabilizarea în bloc a structurilor de siguranţă naţională, cu impact catastrofal pe linia posibilităţilor statului de a se apăra împotriva agresiunii informative externe. Obiectiv analizând situaţia, fără a aluneca deci pe panta mistificărilor şi exagerărilor de tot felul, nu putem să nu admitem că în anii '80, deşi cu o evoluţie contradictorie, activitatea serviciilor secrete a influenţat în mod decisiv cursul evenimentelor internaţionale. Un exemplu de netăgăduit în această privinţa îl reprezintă destrămarea imperiului sovietic şi căderea precipitată a regimurilor comuniste din Europa de Est. Aducând în discuţie un subiect, prin natura lui interesant şi chiar considerat de mulţi senzaţional cum este activitatea de culegere de informaţii, cu partea ei ascunsă denumită spionaj, nu putem să nu ne oprim, fie şi în treacăt, la oamenii care se dedică acestei nobile profesii, a idealurilor şi aspiraţiilor acestora. O voi face respingând din start pe acei autori de romane poliţieneşti care prezintă lucrătorii din domeniul informaţiilor ca pe nişte „funcţionari oarecare, plictisiţi sau absenţi" şi care, pentru a-şi primi „salariul sau recompensa meritată", nu fac nici o diferenţă în slujba cui se află. Tendinţa unora de a gândi şi pune astfel problema, poate fi uşor combătută apelând la numeroasele exemple de agenţi care prin eforturi şi privaţiuni îndeplinesc misiuni dificile, de cele mai multe ori rămase pentru todeauna în anonimat. Fără a mitiza pe cei aflaţi în „tranşeele războiului invizibil", transformându-i în superoameni, ar fi nedrept să nu acceptăm că dragostea de neam şi glie şi, în situaţii extreme, spiritul de sacrificiu sunt adevăratele motive ce dau curaj şi forţă muncii lor. Sunt oameni ce aleg liberi şi conştienţi să se angajeze într-o luptă continuă dar invizibilă, de mulţi contestată şi blamată, dar atât de necesară siguranţei şi liniştii tuturor.
Prefaţă Pentru un intelectual, a spera nu înseamnă a avea o influenţă directă asupra mersului lumii, ci ca undeva, cândva, cineva să citească ceea ce a scris el, exact aşa cum a scris. Theodor Adomo     Am purtat întotdeauna în suflet această carte, mai mult decât pe oricare alt proiect la care am lucrat. Prin urmare, îmi este dificil să aranjez într-o ordine semnificativă (cronologică sau după importanţă) toate persoanele, operele şi evenimentele care au dat formă reflecţiei asupra acestui subiect. Din moment ce, scriind, am fost obligată să încalc teritorii pe care le cunosc prea puţin sau chiar deloc, aş putea omite, recunosc, influenţa unor autori importanţi. Acest lucru nu este nicidecum rezultatul unei aroganţe intelectuale, ci provine în primul rând din acele incursiuni sălbatice şi deseori nesistematice într-un spaţiu necunoscut, incursiuni care au fost totuşi întotdeauna pline de curiozitate şi respect pentru realizările altora. Subiectul pe care încerc să-l dezbat este evident ambiţios. El presupune o literatură secundară extraordinar de elaborată, precum şi, pe cât posibil, recurgerea la surse primare. Într-o formă ideală, un astfel de demers ar trebui să constituie activitatea unei echipe interdisciplinare de specialişti şi rezultatul unor lungi perioade de discuţii. Fapt imposibil pentru scopurile practice ale prezentului proiect. Sunt obligată să încep cu una din numeroasele remarci colaterale atât de frecvente în lucrare: sunt conştientă, în mod clar şi dureros, de incapacitatea mea de a produce ceea ce pentru mine reprezintă de multă vreme opera ştiinţifică ideală, o tapiserie complexă, cu un desen captivant şi plin de semnificaţie, executat cu o broderie plină şi bogată în toate detaliile. Din necesitate, voi fi obligată să apelez la peticeli, compoziţii pripite şi un stil eclectic. Sarcina mea principală va fi aceea de a construi un cadru acceptabil şi de a sugera posibile direcţii de dezbatere. Chiar dacă nu va stârni decât disputa, cartea îşi va fi îndeplinit scopul: am convingerea că problema „balcanismului” merită o pleiadă de lucrări. Multe cărţi ştiinţifice americane scrise comme il faut[1] încep cu teoria, se situează, în mod conştient, în punctul de plecare al operei, reuşind astfel să frustreze încă şi mai mult eforturile cititorilor: nu numai că vor fi obligaţi să facă faţă naraţiunii sau argumentării autorului, dar sunt de asemenea sortiţi (cel puţin în mod inconştient) să depisteze în ce măsură contextul teoretic declarat este într-adevăr însuşit, cât de mult reprezintă el doar un indiciu al simpatiilor intelectuale şi loialităţilor politice, cât este vorbărie goală, sindrom al citării. Din fericire, cititorii îşi urmăresc propriile lor strategii. Unii omit în întregime pretenţiile teoretice şi caută ceea ce consideră a fi substanţă temeinică; alţii, dimpotrivă, citesc numai teoria şi tratează restul ca ilustraţie empirică neimportantă. Doar o mână de cititori profesionişti, conştiincioşi şi curajoşi, abordează lucrarea aşa cum este în intertextualitatea sa declarată sau evidentă. Mă conformez doar parţial acestui stil ipocrit (nu sunt prea sigură dacă accentul trebuie să fie pe conformez sau pe ipocrit). Asta nu pentru că n-aş lua în serios teoria: din contră, am faţă de ea un enorm respect. Totuşi, a face o autoanaliză exhaustivă şi onestă a eclecticului „Hotel Kwilu” – ca să împrumut metafora elaborată de Mary Douglas pentru metateorie (grand theory) – necesită o investigaţie complicată şi poate zadarnică. Mă voi limita aici pur şi simplu la recunoaşterea datoriei mele faţă de mulţi teoreticieni de la care am preluat şi aplicat un număr de concepte utile sau care mi-au oferit alinare prin enunţarea limpede şi tratarea magistrală a multor dubii care mă asaltau. Sper că modul în care am folosit aceste concepte şi cel în care ele au influenţat propria mea argumentare le conferă mult mai mult credit decât reiterarea unor idei principale, mai ales că nu am dorit nici să urmez, nici să-mi însuşesc în totalitate gândirea lor. Mă gândesc la: Ernest Gellner, Eric Hobsbawm, Benedict Anderson, Tom Nairn şi întregul schimb fructuos de idei referitor la naţionalism, modernitate şi „inventarea tradiţiei”; opera dedicată fenomenologiei alterităţii stereotipiei; Erving Goffman despre stigmat şi discuţia amplă şi fructuoasă pe care opera lui a suscitat-o printre discipolii săi; Marry Douglas despre orice subiect, pornind de la cultură, trecând prin obiectivitate, scepticism, calomnie şi până la liminalitate; literatura din ce în ce mai amplă dedicată marginalităţii; întreaga strădanie postcolonialistă, cu toată admiraţia ce i se cuvine, dar îndeosebi pentru că m-a obligat să-mi formulez mai inteligibil scepticismul şi dezacordul cu ajutorul oferit de Arif Dirlik şi Aijaz Ahmad; Fredric Jameson despre orientarea lui generală în ceea ce el numeşte „era capitalului multinaţional” şi „cultura americană globală a postmodernismului”; cea mai recentă literatură despre imperiu şi imperialism, de la Richard Koebner şi Helmut Dan Schmidt la Wolfgang J. Mommsen; Pierre Bourdieu despre descriere, prescriere şi reprezentare în general şi, în mod special, despre puterea politică a „atribuirii numelor”; noile scrieri despre taxonomie (categorii, numire, etichetare, similitudine, proiecţie); noţiunea ca „discurs” şi „cunoaştere ca putere”, care au devenit acum atât de puternic înrădăcinate încât ar fi inutil să invoc cadrul mai larg al lui Michel Foucault. Mai presus de toate, mă refer la David Lodge ale cărui Changing Places, Small World şi în special Nice Work au constituit cea mai bună introducere în lumea teoriei critice, în semiotică, metaforă, metonimie, sinecdocă, aporie şi alunecarea perpetuă a semnificatului sub semnificant. Deoarece mă situez în interiorul unui gen atât de bogat şi important cum este cel al „investigării tradiţiei” şi din cauza evidentelor analogii între strădania mea şi „orientalism”, am fost sfătuită încă de la început să evit o aliniere intelectuală directă cu Edward Said, astfel incit să nu duc povara criticii din ce în ce mai mari a ideilor sale. Doresc însă, în bună măsură din pricina înclinaţiei mele spre anarhism, să recunosc, în acest punct, datoria mea intelectuală faţă de Said. Nu aş putea spune că influenţa sa a fost cea mai stimulatoare sau cea mai fructuoasă, dar a fost, fără îndoială, importantă. Cred că m-am distanţat suficient şi am arătat distincţiile de bază (dar şi corespondenţele) în tratarea propriului meu concept privitor la „balcanism” de „orientalismul” lui Said. Ar fi totuşi o lipsă deosebită de onestitate intelectuală să nu recunosc forţa stimulatoare şi inspiraţia datorată gândirii sau emoţiei lui Said. Critica sa plină de pasiune a produs discipoli, dar şi contestatari, ceea ce, până la urmă, se presupune a fi efectul oricărui efort intelectual adevărat. În ultimii ani a apărut un întreg corpus de studii importante referitoare la această regiune, animate de preocupări similare cu ale mele. Unele dintre aceste studii au fost scrise de prieteni, iar eu am profitat din dialogul fructuos cu ei; altele sunt operele colegilor pe care nu i-am întâlnit, dar a căror erudiţie o admir. Am recunoscut la timpul potrivit influenţa lor în textul meu. Este de la sine înţeles că, în final, eu sunt singura responsabilă pentru erorile săvârşite şi pentru omisiuni. A recunoaşte înseamnă şi a mărturisi. Motivele mele în scrierea acestei cărţi au fost complexe şi diverse, dar mărturia aceasta nu este menită să fie o povestioară morală, care să constate pur şi simplu preferinţa occidentală fie pentru imperialism, fie pentru orientalism (deşi s-ar putea argumenta în favoarea fiecărei perspective). Reacţionând împotriva unui stereotip produs în Occident, nu doresc să creez un contrastereotip al Occidentului, să comit eroarea „occidentalismului”. În primul rând, nu cred într-un Occident omogen; de altfel, există diferenţe substanţiale în cadrul şi între diferitele discuţii „occidentale” despre Balcani. În al doilea rând, sunt convinsă că o parte importantă a exegezei occidentale a contribuit semnificativ, crucial chiar, la studiile balcanice. Părtinirea şi ideile preconcepute, chiar şi la cei care încearcă să renunţe la ele, sunt aproape imposibil de evitat, lucru care se aplică atât celor din afară cât şi celor din interior. Într-adevăr, punctul de vedere al celor din afară nu este în mod necesar inferior celui ce provine din interior, iar cel din interior nu este deţinătorul adevărului absolut datorită unei intimităţi existenţiale cu obiectul de studiu, în ultimă instanţă, contează tocmai efortul conştient de a scăpa de aceste părtiniri şi de a căuta modalităţi prin care să se exprime realitatea alterităţii, chiar şi în faţa unui scepticism epistemologic paralizant. Fără importantul corpus de lucrări produs deopotrivă în Vest şi în Est, nu aş fi putut să abordez subiectele din această carte. Ar fi injust faţă de toţi savanţii care au contribuit la formarea gândirii mele dacă i-aş menţiona doar pe câţiva dintre ei, şi îmi este imposibil chiar şi să încep să-i enumăr.   [1] Aşa cum se cuvine (lb. fr).