Stiință și mistere carti de citit

CUPRINS:           De ce o asemenea carte? 3           Copilul născut în Noaptea de Crăciun – Isaac Newton 5 „Ultimul vrăjitor” al lumii moderne. Viaţa sa este o adevărată poveste pe care nici astăzi nu o înţelegem foarte bine.           Templele viitorului – Louis Pasteur. 17           Considerat cel mai mare biolog al secolului 19 şi unul dintre binefăcătorii omenirii, sfâşiat între datoria de a ajuta şi nevoia de a merge mai departe.           Datoria de a trăi – Mărie Curie 28           Om de ştiinţă strălucit, dublă laureată a Premiului Nobel şi. femeie. Uneori viaţa merită totuşi trăită.           Timpul s-a terminat prea repede – Ettore Majorana 43           Considerat de Fermi drept unul din geniile absolute ale ştiinţei, dispare fără urmă la doar 32 de ani.           Să nu treci niciodată o apă mare.           Srinivasa Ramanujan 52           A realizat în doar câţiva ani cât alte mari talente într-o viaţă şi a fost „geniul pur” al matematicii secolului 20.           Prezicerile incredibile -Jules Verne 63                 POVEŞTILE ŞTIINŢEI:           DE CE O ASEMENEA CARTE?           Din dragoste. Pentru cei aflaţi la început de drum, cum sunteţi mulţi dintre dumneavoastră, cărora ea le este dedicată. Ca şi pentru cei care au clădit ştiinţa. De multe ori, aşa cum i-am învăţat cu toţii din cărţi, aceştia ne apar ca nişte oameni mai curând bătrâni, preocupaţi, conştienţi de valoarea şi superioritatea lor, puţin cam acri, puţin plictisiţi, parcă ştiind că generaţii întregi se vor chinui să-i înveţe din manualele de şcoală. Dar de cele mai multe ori nu au fost aşa. Au trăit greu, au muncit enorm, au fost şi fericiţi, dar şi nefericiţi, au fost nedreptăţiţi şi la rândul lor au fost uneori nedrepţi. Au suferit. Au fost, într-un fel, oameni ca noi. Voi încerca să vă spun povestea a şase dintre ei, aleşi, recunosc, dintre cei care m-au impresionat cel mai mult pe mine. Pe trei dintre ei cred că îi ştiţi bine -Newton, descoperitorul legii gravitaţiei universale, Pasteur, fondatorul microbiologici şi Mărie Curie, descoperitoarea radioactivităţii. Pe alţi doi, cei mai mulţi probabil nu-i ştiţi deloc. Sunt oameni ale căror copilărie şi tinereţe le-au influenţat enorm cariera, dar care, spre deosebire de primii, nu au apucat anii gloriei împlinite. Şi totuşi, în secolul 20 au fost consideraţi poate cele mai „adevărate” genii ale profesiunii lor: Srinivasa Ramanujan în matematică, Ettore Majorana în fizică. Al şaselea, Jules Verne, nu a fost om de ştiinţă, dar prezicerile şi curajul imaginaţiei sale 1-au făcut să întrevadă aproape tot ce au descoperit mai târziu ştiinţa şi tehnica. Nu voi ocoli nici luminile, nici umbrele vieţilor şi muncii lor. Tot ce voi încerca este să vă spun despre ei lucruri pe care poate nu le-aţi ştiut niciodată. Nu se află aici formule sau detalii ale descoperirilor şi activităţii lor, decât poate „ascunse” în nişte casete la care, dacă nu vreţi, nu trebuie să vă opriţi. Şi nici nu vă cer neapărat să căutaţi pilde în aceste poveşti. Dacă totuşi le găsiţi           — cu atât mai bine. Altceva cred că o să vă cer: dacă ceva din viaţa lor vă emoţionează, nu vă împotriviţi. Dăruiţi-le acestor oameni o clipă din gândurile voastre şi, dacă se poate, chiar din sufletele voastre. O merită din plin. Pentru că, din copii, din tineri ca atâţia dintre voi, cei care citiţi această carte, ei au ajuns să schimbe istoria lumii sau măcar pe cea a ştiinţei. Şi un ultim lucru: observaţi, vă rog, că nu am în nici un caz de gând să vă spun cum vă veţi simţi când veţi deschide din nou manualele de şcoală.           COPILUL NĂSCUT IN NOAPTEA DE CRĂCIUN – ISAAC NEWTON.           Nu ştiu cum apar eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că nu am fost decât un copilaş care, jucându-se pe malul mării, se bucura din când în când găsind o scoică mai frumoasă sau o pietricică mai netedă, în timp ce marele ocean al adevărului se întindea nedescoperit în faţa mea.           Şir Isaac Newton.           A fost odată, şi mai există şi acum, un loc de care nu prea auzise nimeni, un cătun numit Woolsthorpe, în Lincolnshire, aproape de oraşul Grantham. Acolo trăia o familie de fermieri cu oarecare stare, printre puţinii cărora le mergea cât de cât bine. Se numeau Isaac şi Hannah. Trecuse vara şi acum se pregăteau de iarnă şi mai ales de naşterea primului lor copil. Toată lumea era liniştită. Numai că, aşa cum se întâmplă uneori, în octombrie Isaac are un accident şi moare. Hannah mai avea destul până să nască nu e greu de imaginat cum trecea pentru ea timpul Şi vine decembrie. Era frig şi umezeală. Dintr-odată se pornesc durerile facerii, înainte de termen. Iar Dumnezeu se vede că avea planurile Lui, pentru că micuţul vine pe lume în ziua de Crăciun. Cei care au fost de faţă, când l-au văzut, o mână de carne „de încăpea în una din oalele din bucătărie”, aproape un schilod, au fost convinşi că nu va apuca seara, A apucat-o. Avea să apuce încă multe altele, până dincolo de vârsta de 80 de ani. A fost botezat după tată: Isaac. Numele de familie: Newton. Din 1705, deci de la vârsta de 63 de ani, a fost „Şir Isaac”. Şi dacă ziua naşterii sale este una specială, plină de semnificaţie şi de simboluri, nici anul naşterii nu este unul mai prejos. Pentru că este anul în care a murit Galileo Galilei. Fizica de astăzi, aşa cum o ştim şi o învăţăm noi, lor le datorează începuturile sale adevărate. Dar, pentru micul Isaacpovestea de-abia acum începe.           Copilărie grea.           Toate greutăţile s-au adunat pe capul micului Isaac – personale, sociale, mentale. Când avea doar trei ani, mama sa se recăsătoreşte cu un pastor, reverendul Barnabas Smith (care avea 63 de ani). De la bun început acesta nu acceptă în casă un copil care nu era al lui! Hannah se mută în casa parohială din North Witham, iar Isaac avea să rămână până la 10 ani în grija bunicii sale din partea mamei. Orfan de dinainte de a se naşte, rămâne acum şi fără mamă. Pe bunică nu o va simţi aproape niciodată şi nici nu o va iubi. Problema lui era nu doar că rămăsese singur, ci mai ales că inteligenţa lui deosebită îl face să-şi dea seama de întreaga situaţie. Aşa că, ar fi foarte interesant de imaginat cum ar fi evoluat, „ce s-ar fi ales de el”, dacă ar fi trăit o viaţă de familie normală, lângă ambii părinţi, cu toată grija şi dragostea pe care le merită orice copil.           Va merge la şcoala elementară din apropiere, deşi nici un Newton înaintea lui Isaac nu avusese parte de carte (doar unchiul William Ayscough, din partea mamei, absolvise Universitatea de la Cambridge).           Este drept, la Woolsthorpe, unde locuia, era înconjurat de o mulţime de veri şi alţi membri ai familiei, dar nu s-a legat nimic între ei. Şi aşa au continuat lucrurile până în 1653, când pastorul moare şi mama sa revine lângă copil. Care acum avea 11 ani. Cea mai frumoasă perioadă a relaţiei părinte-copil se consumase în gol. Mai mult, îi aducea un frate şi două surori. Pe care nu îi va accepta niciodată.           Ani de şcoală.           Extrem de nefericit cu fraţii vitregi în casă, Isaac este trimis, doi ani mai târziu, la Grantham, ca să-şi continue şcoala. Va locui în toată perioada la Mr. Clark, farmacist. Şi, culmea, se va înţelege mai bine cu cei trei copii vitregi ai acestuia!           Dar şi la şcoală şi acasă este. diferit. Nu-şi face prieteni, nu se înţelege cu băieţii (care, se pare, îl urau în unanimitate!), se bate, găseşte că doar unul din colegii săi este „drăguţ” – îl chema Chrichloe. Preferă, dacă vă vine să credeţi, compania fetelor şi acasă face mobilă pentru. păpuşile fiicei lui Mr. Clark. Prima şi ultima sa dragoste. De la păpuşi trece la tot felul de maşinării şi unelte cu care umple casa (şi pe care cheltuieşte toţi banii primiţi de acasă). Şi care îl fac să devină un desenator şi un inventator de mare forţă.

CUPRINS:           Prefaţă 3           O scurtă istorie 11           Lumea înainte şi după clonare 16           Producţia de masă. în Biologie 30           Întrebări tulburătoare 43           „Pentagonul clonării” 54           „Lăsaţi părinţii să vină la Mine.”           S-ar fi putut întâmpla la Roma 69           Dacă nu vă descurcaţi printre termeni 74                 Prefaţă           „Ei bine, doamnelor şt domnilor, acest proiect este, dacă pot spune aşa, atât de utopic, încât are şanse de a fi realizabil”           Corne! Todea (prezentând chiar un asemenea proiect.)           De obicei este riscant să scrii o carte despre un subiect care ÎNCĂ nu şi-a atins nivelul de temperatură maximă! în primul rând, pentru că lipseşte perspectiva, în al doilea rând, pentru că apare riscul suplimentar al implicării subiective, cel puţin prin intermediul celor pe care îi cunoşti şi sunt profund activi în respectivul subiect. Pregătind cele două emisiuni dedicate donării în cadrul programului „Paşaport pentru Ştiinţă” la Radio Bucureşti şi având şansa de a mă afla alături de doi mari profesionişti ai Geneticii şi reproducerii asistate, prof. dr. Virgil Ankăr şi dr. Camil Bohâlţea, am înţeles la un moment dat un lucru care acum mi se pare evident: tot ce se întâmplă la ora actuală legat de donarea umană repetă, la o scară de timp evident mai lentă, ceea ce s-a întâmplat în fizică în avanpremiera exploziei primei bombe atomice. De aceea, mi-am luat curajul de a pune într-o oarecare ordine datele, paşii, încercările şi în final problemele şi întrebările legate de donare, mai ales de cea umană. Isaac Asimov, al cărui har de înţelegere şi prefigurare a unui viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat este de-a dreptul impresionant, spunea în cartea sa dedicată codului genetic (şi purtând chiar acest nume) că Genetica va fi un val care va „mătura” prin vieţile noastre cu o putere ce va pune în umbră chiar şi fizica atomică.           Ce va fi? Şi mai ales cum? Şi atunci am luat din bibliotecă „Brave New World” a lui Aldous Huxley, carte apărută în anul 1932 (!) şi revizuită în 1958, cu o senzaţională prefaţă a autorului, comentând rintre altele motivele care îl determinaseră să refuze să facă vreo schimbare în text. „Brave New World”. Cuvintele Mirandei, fiica magului Prospero, întreruptă dintr-o partidă de şah cu Ferdinand, prinţul căruia ea însăşi i se promisese. Lumea noastră de mâine? Va fi ea oare cum spune Miranda cu vorbele româneşti ale magului Leon Leviţchi?           O, ce minune!           Ce de făpturi alese! Ce frumoşi sunt oamenii!           O, mândră lume nouă, Care-i cuprinzi!           Ironia din titlul cărţii lui Huxley este evidentă chiar şi înainte de prima lectură, dar ceea ce se descoperă la lectura propriu-zisă nu mai are nimic de-a face cu ironia.           Mândra Lume Nouă a lui Huxley, lumea secolului 26, supravie-ţuitoarea şi rezultatul unui holocaust global, se bucură de fericire universală (întreţinută cu droguri psihotrope) şi de o viaţă fără boli şi fără bătrâneţe. O viaţă simplă şi clară, fără tot felul de „instituţii” cum ar fi Religia, Arta, Ştiinţa teoretică. O viaţă „produsă” de ştiinţă totuşi. O viaţă trăită de CINCI categorii de fiinţe (fiecare cu câte două subcategorii, + şi – adică „ceva mai mult” şi „ceva mai puţin”.), de la superintelectualii ALFA la semi-idioţii EPSILON. Fiecare perfect fabricat şi adaptat „job”-ului necesar şi predestinat, de la „Controlorii lumii” la, ce să spun, muncile cele mai joase la care vă puteţi gândi – în cazul că vi se pare că pot exista munci „joase”.           La vremea respectivă, H. G. Wells s-a simţit ofensat de „trădarea” de către Huxley atât a ştiinţei, cât şi a viitorului; Bertrand Russell şi Hermann Hesse au sesizat intenţia gravă şi foarte serioasă din spatele ironiei; C. R Snow, căruia îi datorăm ideea existenţei a două culturi şi intuiţia unei a treia, pe care unii din noi ne chinuim să o înfăptuim astăzi, a dat-o pur şi simplu la o parte, alături de romanul „1984” a lui Orwell, pentru exces de pesimism în ceea ce priveşte progresul social şi al ştiinţelor.           Prefaţa în ediţia din 1958, Huxley îşi reproşează că nu a recunoscut la timp „potenţialul teribil al fisiunii nucleare”, deşi posibilitatea obţinerii energiei atomice era un subiect frecvent de discuţie. Dar el păstrează motto-ul în care Nicolai Berdiaev îşi pune neaşteptata problemă a. evitării realizării (din ce în ce mai posibile!) a utopiilor! Visând la o societate neutopică, „mai puţin perfectă şi mai liberă”.           De aceea vă rog, dacă veţi hotărî să depăşiţi această prefaţă, citiţi ceea ce urmează cu gândul la lumea de mâine care se conturează în perspectivă, la cât de IMENSE sunt posibilităţile ştiinţelor, la cât de mult bine pot face ele şi la cât de grea este povara răspunderii care apasă pe umerii oamenilor de ştiinţă, dar mai ales pe cei ai celorlalţi, ai oamenilor chemaţi să decidă MODUL în care aceste ştiinţe vor fi aplicate.           În ultimii săi ani, Aldous Huxley avea să spună că „este un pic stânjenitor să te fi ocupat întreaga viaţă de problema condiţiei umane şi să constaţi la sfârşit că tot ce poţi oferi drept sfat este să spui: „încercaţi să fiţi puţin mai buni”.           Dar – o, Doamne, ce sfat minunat! Şi cât de multe ar rezolva! Şi cât este de greu de urmat.           Introducere f i           ^Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă. Aceasta a fost ziua î şasea. Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor, în ziua a şaptea Dumnezeu şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse.” nul 1866: După ce, în 1865, se descoperise chirurgia antiseptică (dr. Joseph Lister, Marea Britanic), iar chiar în 1866 francezul Francois Carlier pusese la punct stin-gătorul de incendii, Alfred Nobel descoperă dinamita – o pastă făcută dintr-un amestec de nitroglicerină (descoperită în 1864 de italianul Ascanio Sobrero) şi de silice. Scopul: minerit şi deschiderea de drumuri prin aruncarea în aer a stâncilor. Astfel, dacă împăratului Claudius i-au trebuit 30000 de oameni timp de 11 ani pentru a săpa un şanţ lung de 5 km destinat asanării lacului Fucinus, dacă după câteva secole au fost necesari 150 de ani (!) pentru a săpa o galerie de 15 km într-o mină din munţii Harz, dacă în sec. XVII, stăpâni peste o ţară întreagă, spaniolii au trebuit să renunţe la asanarea lacului Mexico, inginerii moderni ar avea nevoie de doar câteva luni sau cel mult câţiva ani pentru aceleaşi proiecte. Rezultatul: milioane de oameni au fost ucişi pe fronturile războaielor! Şi nu a lui Nobel a fost ideea! îngrozit, el şi-a lăsat întreaga avere, de peste 4 milioane de dolari (foarte frumoasă pentru vremea aceea – aproximativ 173 de milioane în banii de astăzi), pentru stabilirea unui premiu care să fie decernat anual celor mai importante descoperiri ale ştiinţelor, pasibile să aducă beneficii omenirii şi păcii. Dar. soarta dinamitei era pecetluită. De la 11 tone anual în 1870, la peste 12000 de tone (!) doar 20 de ani mai târziu.           1900: Paul Villard descoperă o nouă formă de radiaţii, mult mai penetrante decât razele X descoperite în 1895 de Roentgen şi radioactivitatea naturală descoperită'de Becquerel în 1896. în 1914, Şir Ernst Rutherford le demonstrează natura electromagnetică. Razele gamma nu sunt deviate într-un câmp magnetic. Aplicaţiile lor în imagistica medicală sunt impresionante, iar interesul lor pentru astronomie/cosmologie, remarcabil. 13 august 2003, conform unui articol publicat în „New Scientist”, Departamentul de Apărare al SUA pune Ia punct un nou tip de explozibil nuclear, care nu se bazează însă nici pe fisiune, nici pe fuziune, ci pe emisia de energie sub formă de radiaţie gamma – de mii de ori mai puternică decât energia obţinută prin orice reacţie chimică cunoscută. Se prevăd schimbări revoluţionare în tehnica armamentului.

SULURILE DE LA MAREA MOARTĂ   Înainte de a expune implicarea celor de „dincolo” în evenimentele din timpul istoriei celor dintâi oameni, voi explica pe scurt, o problemă ridicată de mulți: cum se explică faptul că s‑au descoperit urme de dinozauri alături de urme de oameni sau unelte (unele foarte perfecționate) într‑o perioadă când omul nu apăruse? Înainte de a da explicația, câteva exemple: – Urma întipărită a unei perechi de tip ciudat de încălțăminte, alături de un trilobit strivit de pas, în strat pietrificat. Descoperirea a fost făcută de W.Y. Meisser în statul Utah (SUA) în anul 1968. Vechimea estimată 440 milioane de ani. – Ciocanul găsit în 1934 la periferia orașului London (statul Texas, SUA) a cărui analiză spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană. Vechimea 60‑80 milioane de ani. – Craniul unui bou moscat, găurit de glonț, descoperit de paleontologul rus Al. Kaznațev în Iacuția. Vechimea: 40 de milenii. – Întipăriri ale unui picior omenesc alături de ale unor dinozauri în același strat geologic, în SUA. Vechimea: 70‑140 milioane de ani. Explicația este simplă: toate relatările asemănătoare (și sunt extrem de multe) datate înainte de facerea omului demonstrează faptul că pe Pământ, alături de animalele preistorice existau membrii civilizației extrem de avansate care ne‑a creat – civilizația lui Dumnezeu. După creație, așa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, vor urmări și vor dirija evoluția omenirii. Cele mai vechi documente care atestă acest lucru sunt unele dintre Sulurile de la Marea Moartă. S‑a scris „destul pe seama lor și din păcate se cunosc puține dintre ele. Cauzele sunt diverse și nu le discut în acest context. Oricum nu ar aduce nicio lumină asupra celor pe care vreau să le demonstrez. Important este însă faptul că doar fragmente din ele păstrează mesajul întregului. Cu atât mai mult dacă sunt corelate cu Biblia, Coranul sau alte scrieri. Şi mesajul este acesta: am fost creați de o altă civilizație care ne‑a dirijat istoria pentru a ne pregăti în vederea „Marelui Contact” și a colaborării cu oamenii dispuși să le înțeleagă și să pună în practică mesajele Lor transmise în cărțile marilor religii. Sulurile au fost descoperite în anul 1947 de către un beduin arab, la Qumran în vecinătatea Mării Moarte. Membrii Qumranului erau evrei ce se desprinseseră de Ierusalim sau de curentul principal al iudaismului și deveniseră critici și chiar ostili față de preoții de la Ierusalim care și atunci ca și în prezent (preoții falselor religii) erau interesați mai mult de cele materiale decât de cele spirituale. Voi prezenta câteva fragmente din aceste apocrife (sunt toate informațiile de care dispun și pe care le pot corela cu fenomenul OZN). 1. Apocalipsa lui Avraam. În acesta este descrisă întâlnirea lui Avraam cu Dumnezeu care i‑a cerut să plece din sânul familiei. Terah, tatăl lui Avraam era idolatru, închinându‑se unor dumnezei din piatră și lemn întâlniți din păcate și astăzi ca obiecte de cult la diferite culte religioase. Aceste informații concordă perfect cu cele Biblice. Domnul zisese lui Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți‑o voi arăta” (Geneza 12:1). A urmat distrugerea casei lui Terah. Să urmărim descrierea din „Apocalipsa lui Avraam”: „Am ieșit. Nu ajunsesem încă la poarta curții când am auzit o mare bubuitură de tunet și focul a căzut din cer și l‑a ars pe tatăl meu, casa lui și tot ce era în ea, până la pământ, pe o suprafață de patruzeci de coți”. Focul a căzut dintr‑o navă a reprezentanților civilizației lui Dumnezeu. Așa cum vom vedea, astfel de nave sunt descrise de la Geneză până la Apocalipsa. În textul apocrif Abraham, XVIII, 11/12 este descrisă această navă: „În spatele ființei am văzut un car cu roți de foc și fiecare roată era jur împrejur plină cu ochi, iar pe roți era un tron, învăluit în flăcări care curgeau în jurul lui”. Chiar Adam și Eva au văzut această navă. Evenimentul este consemnat în Apocalipsul lui Moise, cap. 33. Eva privește spre cer și vede trecând o navă luminoasă trasă de patru vulturi strălucitori. Descrieri asemănătoare a unei nave trase de 4 „ființe” numite vulturi, heruvimi, cai etc. Apar în toată Biblia. După evenimentele descrise, Avraam leșină: „Auzind vocea care îmi spunea aceste cuvinte m‑am uitat într‑o parte și în alta. Nu era glasul unui om, și cugetul mi s‑a înspăimântat, și sufletul m‑a părăsit. Am devenit ca de piatră și am căzut la pământ, căci nu mă mai puteam ține pe picioare. Şi cum zăceam eu cu fața la pământ, aud vorbind Vocea Sfântă, vocea lui Dumnezeu (de la bordul navei – n.a.): „Haide, Javel, ridică‑mi‑l pe acest om. Să nu mai tremure”. Atunci îngerul a venit spre mine… semăna cu un om… M‑a luat de mâna dreaptă și m‑a ridicat în picioare „…L‑am văzut atunci pe cel care mă prinsese de mâna dreaptă și mă ridica pe picioare. Corpul lui era ca un safir, fața ca un topaz, părul corpului ca o zăpadă iar diadema de pe cap ca un curcubeu”. Şi aici ca și în numeroase locuri din Biblie este descris echipamentul acestui reprezentant al civilizației lui Dumnezeu. La fel ca Enoh și alți profeți evrei, Avraam va fi luat în această navă: „Şi aceasta s‑a întâmplat la apusul soarelui. A fost fum, ca fumul de la cuptor… Astfel m‑a dus până la limita flăcărilor de foc. Apoi am urcat, ca purtați de numeroase valuri, până la cerul care era fix deasupra firmamentului. Văd în aer, pe această înălțime pe care urcăm, o puternică lumină care nu s‑ar putea descrie, și în această lumină un foc puternic și, înăuntru, o trupă… fețe puternice… care strigau cuvinte pe care nu le cunoșteam… Dar eu doream să recad jos pe pământ. Locul ridicat unde ne aflam stătea când drept, când cădea în partea cealaltă”.

Motto Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei.” (1 Tesalonicieni 5:3) „Un neam se va scula împotriva altui neam.” (Matei 24:7) DOVEZI ARHEOLOGICE CARE ATESTĂ EXISTENŢA UNOR CONSTRUCŢII MEGALITICE REALIZATE DE REPREZENTANŢII UNUI UNIVERS PARALEL   În lucrarea „Civilizaţiile extraterestre şi a treia conflagraţie mondială” am comentat unele evenimente descrise în Cartea lui Enoh şi Vechiul Testament, care se referă la venirea pe pământ a unui grup de „îngeri” (reprezentanţi ai unui univers paralel) care au zămislit copii cu fetele oamenilor, din această încrucişare genetică nereuşită rezultând nişte fiinţe monstruoase, de statură înaltă şi cu o inteligenţă extrem de redusă. Aceste creaturi, împreună cu „tăticii” lor din „ceruri”, au realizat construcţiile megalitice răspândite în toată lumea. Uriaşii au fost distruşi în marea lor majoritate prin potopul din timpul lui Noe, iar îngerii răzvrătiţi au fost izolaţi în „Adânc”, în „măruntaiele pământului”, în Shambhala. Deoarece toate aceste aspecte au fost tratate pe larg în amintita lucrare, voi prezenta, în continuare, câteva dintre urmele lăsate de „îngeri” şi odraslele lor oligofrene pe acest pământ, dovezi care confirmă relatările cărţii lui Enoh (a trăit acum 5500 de ani) şi ale Bibliei. Celor interesaţi în lămurirea acestor aspecte le recomand consultarea lucrării „Cartea lumilor pierdute”, de Robert Charroux. Scrierile sfinte ale tuturor popoarelor relatează despre venirea acestor străini, dar numai Cartea lui Enoh (şi alte manuscrise de la Marea Moartă) şi Vechiul Testament descriu consecinţele nefericite pentru omenire rezultate din faptele necugetate pe care aceştia le-au comis, precum şi din învăţăturile (făurirea armelor, mânuirea forţelor psihice, etc.) pe care le-au transmis oamenilor. Unul dintre îngerii „civilizatori” purta numele de Armaros (Cartea lui Enoh.) În Anzi există urme săpate, mărginite cu pietre calcaroase, care ar sugera un candelabru. Ulucul central măsoară cam 4,50 m lăţime, 0,60 m adâncime, 500 m lungime, datând, după cum se susţine, din epoca incaşilor sau a Aymaraşilor. Această asemănare de nume nu face altceva decât să confirme, dintr-un alt punct de vedere, veridicitatea faptelor expuse în Cartea lui Enoh. Zeităţile iniţiatice (îngerii răzvrătiţi descrişi de Enoh) au devenit în Fenicia: Baal şi Astarteea, în Assyro-Babilonia: Bel, Istar; în Peru: Viracocha, Orejona; în Mexic: Quetzalcoatl, Kukulkan; în Celţia: Belin, Belisma, etc. Vechiul Testament abundă de îndemnuri, pe care Dumnezeu le adresa evreilor, de a nu se închina acestor îngeri, însă, cu rare excepţii, evreii au căzut în idolatrie, atrăgându-şi grele pedepse: „A ridicat un altar lui Baal în Templul lui Baal, pe care l-a zidit în Samaria (este vorba de împăratul Ahab – n. a.) şi a făcut un idol Astarteei” (1 împăraţi 16:32–33.) În multe mitologii se susţine că îngerii, după ce i-au „învăţat” pe oameni să se distrugă fizic şi psihic, au plecat „dincolo de fluviul ocean.” Druizii, preoţii incaşilor şi mayaşilor susţineau că descind din Zeul Mărilor care i-a învăţat toată ştiinţa lor. Aceste relatări demonstrează clar că, după izolarea în „Adânc” şi distrugerea uriaşilor, aceşti îngeri ai întunericului, care sunt întru totul asemănători oamenilor, şi-au continuat activitatea de distrugere a umanităţii prin răspândirea învăţăturilor lor periculoase. Verificările mărturiilor au dus la concluzia că în toată America de Sud o civilizaţie necunoscută a precedat-o pe aceea a Incaşilor şi Aymaraşilor fiind mult mai avansată. Această civilizaţie e reprezentată de aceea a îngerilor „civilizatori” descrişi în Cartea lui Enoh. Jacques Charroux afirma ca: „Nu exclud deloc o primă geneză extraplanetară şi cel puţin o hibridare a autohtonilor pământeni cu popoare din spaţiu, acei îngeri despre care vorbeşte Biblia, acei Iniţiatori pe care îi atestă toate mitologiile.” Cartea lui Enoh susţinea că, acum aproximativ 5500 de ani, aceşti îngeri ai lui Azazel i-au învăţat pe oameni să făurească „săbii, spade, scut şi platoşă.” Se pare că cercetările arheologice efectuate în secolul XX nu fac altceva decât să confirme şi aceste adevăruri. La Medzamor, în Armenia, Dr. Korioun Meguertchian a descoperit cea mai veche uzină metalurgică din lume. Acolo s-au găsit vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, etc. din toate metalele cunoscute. Expertizele au stabilit că aceste construcţii au o vechime de aprox. 5000 de ani. Aceste descoperiri au fost atestate de institute de ştiinţă din fosta URSS, SUA, Anglia, Franţa şi Germania. La Medzamor exista şi un observator astronomic cu trei etaje, în formă de triunghi, confirmând şi în această privinţă relatările lui Enoh despre învăţăturile pe care îngerii le-au dat oamenilor „Baraqiel i-a învăţat pe astrologi, Tamiel a descoperit înţelesul înfăţişării stelelor, iar Asdariel a desluşit mersul lunii.”

VIZITE EXTRATERESTRE ÎNAINTE DE APARIŢIA OMULUI   De-a lungul istoriei sale, omenirea a fost confruntată cu multe fenomene neînţelese, dintre care pe unele a reuşit să şi le elucideze, iar la altele caută încă răspuns. Dintre acestea din urmă, două par a ieşi în evidenţă, şi anume cele legate de parapsihologie şi cele referitoare la fenomenul OZN. Încercarea de a le explica printr-o analiză separată nu cred că ar conduce la rezultatul scontat. De aceea, voi căuta să le prezint în strânsă conexiune, elementul de legătură fiind acela al existenţei unei civilizaţii deosebit de dezvoltate, care stăpâneşte legi ale fizicii încă necunoscute nouă, reprezentanţii ei, ca de altfel şi aparatele de zbor pe care le folosesc, având posibilitatea de materializare şi dematerializare, precum şi capacitatea de interferare a proceselor noastre psihice inconştiente. În acest sens îl voi cita pe C. Sagan care afirma: „civilizaţiile aflate cu sute de mii sau milioane de ani înaintea noastră ar trebui să aibă o ştiinţă şi o tehnologie care depăşeşte în aşa măsură posibilităţile noastre actuale, încât nu am fi în stare să le deosebim de magie”. Cercetătorii ruşi, care în ultima perioadă de timp au fost confruntaţi cu numeroase apariţii de OZN-uri, au emis mai multe teorii pentru a explica fenomenul, dintre care una foarte răspândită ar fi aceea că: „vizitatorii par să manipuleze perfect spaţiul şi timpul ei venind poate nu numai de pe alte galaxii ale Universului nostru, ci şi dintr-un univers paralel, legat de lumea spiritului”. În lucrarea „Lumi galactice”, Doru Davidovici face următoarea constatare: „Neştiutul nu reprezintă neapărat alte galaxii sau sisteme planetare. El poate fi o civilizaţie paralelă terestră de care ne desparte un decalaj în timp, fie doar o secundă, sau un decalaj spaţial nesesizat de noi în spaţiul tridimensional. Neştiutul poate fi o altă dimensiune încă de neimaginat, o civilizaţie străină existentă în noi, şi printre noi, care nu poate fi evidenţiată de simţurile noastre imperfecte, incomplete”. Importantă în acest sens este şi ipoteza emisă de filosoful estonian Gustav Naan care consideră antimateria drept o constituantă a unei alte lumi, inclusă într-a noastră, cu care ar coabita simultan. S-ar afla, cu alte cuvinte, 2 lumi paralele, una reprezentând imaginea în oglindă a celeilalte, fără a exista însă posibilitatea vreunui contact între ele. Profesorul Vlail Kaznatcheev, membru al Academiei de Ştiinţe a fostei U.R.S.S. atrăgea atenţia, într-un interviu acordat revistei Paris Match (iunie 1990) asupra forţei gândului, exemplificând printr-o serie de experienţe făcute în laboratorul din Siberia, cum ar fi: modificarea temperaturii unor procese tehnologice, influenţarea creşterii celulare, comunicări telepatice etc. El consideră că, pentru a explica viaţa, în afara celulelor vii mai există o viaţă cosmică, o viaţă de „câmp”. De asemenea, avertizează asupra pericolului unui război, în care arma psihică, constând în undele emise de creier, ar avea efecte grave cum ar fi: dereglarea ordinatoarelor, paralizarea voinţei oamenilor, sustragerea secretelor şi informaţiilor din sistemele de cercetare, limitarea capacităţii de luptă a armatei, reducerea populaţiei la o totală pasivitate. Pornind astfel de la ipoteza existenţei unei civilizaţii deosebit de dezvoltate, ai cărei reprezentanţi ne sunt asemănători, având în plus posibilitatea de a interfera psihicul uman, voi face o prezentare a unor dovezi ce ar sprijini această ipoteză. Dintre cele mai vechi urme privind vizitarea Pământului ar fi acestea: — Urma întipărită a unei perechi de tip ciudat de încălţăminte, alături de un trilobit strivit de pas, în strat pietrificat, descoperită de W. Y. Meisser în statul Utah – (S.U.A.) în anul 1968. Vechimea estimată 440 milioane de ani. — Revista UFO Nachtrichten relata în numărul 263/1980 mai-iunie despre descoperirea, într-o mină din S.U.A., la 700 m adâncime a unei arme, scoasă din stratul de cărbune de către minerul Joe Mankiewicz. Vârful ciocanului pneumatic a ricoşat într-un material dur, iar la lumina căştii de miner s-a văzut obiectul din metal argintiu prins în cărbune. A fost scos la iveală un fel de pistol mare „în felul pistoalelor laser din filmele SF”. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut să precizeze nici dacă instrumentul acela e o armă, nici cum funcţionează. Concluzia lor a fost că: „Sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”. Vechimea 250 milioane de ani. — Ciocanul găsit în 1934 la periferia orăşelului London (statul Texas, S.U.A.) a cărui analiză spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană. Vechimea: 60-80 milioane de ani. — Paleontologul sovietic Al. Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia, craniul unui bou moscat, găurit de glonţ, acum patruzeci de milenii. — Întipăriri ale unui picior omenesc alături de ale unor dinozauri în acelaşi strat geologic, descoperiri efectuate tot în S.UA. Vârsta: 70-140 milioane de ani. — Gravurile preistorice de pe pietrele profesorului Cabrera de la Ica (Peru), care arată scene de humanoizi, alături de animale preistorice domesticite. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi nu voi insista asupra lor. Cred că atât urmele de paşi cât şi obiectele descoperite aparţineau reprezentanţilor unei civilizaţii mult mai avansate care, la momentul potrivit, vor contacta specia umană.   MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ   Problema care se ridică este aceea a existenţei unor documente ce ar putea argumenta existenţa acestei civilizaţii paralele. Cred că ele nu lipsesc. Este vorba de sulurile de la Marea Moartă, care au fost descoperite în anul 1947 de către un beduin arab şi aduse la cunoştinţa lumii de ştiinţă către sfârşitul acelui an şi în anul următor. Descoperirea s-a făcut în nişte peşteri aflate la aproximativ 2 km vest de colţul de nord-vest al Mării Moarte, într-un loc cunoscut sub denumirea din limba arabă modernă de Qumran. Sulurile au fost văzute de mai mulţi savanţi. Unul dintre cercetătorii care au recunoscut caracterul antic al sulurilor a fost profesorul Eleazar L. Sukenik, de la Universitatea Ebraică, care a reuşit ulterior să cumpere unul din ele. Alte suluri au fost luate de la Şcoala Americană de Cercetări Orientale din Ierusalim, unde Dr. John C. Trever directorul interimar al Institutului, convins de valoarea lor, a aranjat să fie fotografiate porţiuni din ele, care i-au fost aduse. Una din fotografii a fost trimisă Prof. F. Albright care a declarat îndată că aceasta e: „cea mai importantă descoperire de manuscrise ale Vechiului Testament făcută vreodată”. Dintre acestea aş aminti: Sulul Isaia al Universităţii Ebraice, care este un sul parţial din cartea Ordinea Bătăliei, cunoscută şi sub numele de Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, manuscrise ale cărţilor ce formează astăzi Vechiul Testament, Cartea Jubileelor, Cartea lui Enoh, etc. Membrii Qumranului erau evrei ce se desprinseseră de Ierusalim sau de curentul principal al iudaismului şi deveniseră critici şi chiar ostili faţă de preoţii de la Ierusalim. În Cartea Jubileelor, (apocrif datând aproximativ din anul 135 î.e.n.) există o referire la momentul în care a avut loc un prim contact între oameni, care se înmulţiseră între timp şi îngerii veniţi din ceruri: „În zilele lui Iared (tatăl lui Enoh), îngerii Domnului s-au pogorât pe pământ, cei care sunt numiţi veghetori, spre a învăţa pe odraslele oamenilor şi a împlini legile şi dreptatea pe pământ El (Enoh – care a trăit cu aproximativ 5.500 ani în urmă – n.a.) a fost aşadar cel dintâi dintre fiii oamenilor, din cei ce s-au născut pe pământ, care a învăţat scrierea, ştiinţa şi înţelepciunea şi a scris semnele cerurilor, după rânduiala lucrurilor lor într-o carte, pentru ca fiii oamenilor să cunoască vremea anilor, potrivit rânduielii fiecăreia din lunile lor. Şi ceea ce a fost şi va să fie, el a văzut într-o vedenie din somnul său ceea ce se va petrece cu odraslele oamenilor, în lungul generaţiilor până la ziua judecăţii, el a văzut şi a cunoscut toate şi şi-a scris mărturisirea şi a lăsat-o drept mărturie pe pământ pentru toţi copiii oamenilor şi pentru urmaşii lor. El a fost cu îngerii Domnului şase jubilee (1 jubileu = 50 ani) iar ei i-au arătat tot ce este pe pământ şi în ceruri, puterea soarelui şi el a scris totul şi a mărturisit despre veghetorii care păcătuiseră cu fiicele oamenilor ca să se întineze, şi Enoh a adus mărturie împotriva tuturor acestora. Şi el a fost ridicat din mijlocul odraslelor oamenilor, iar noi (îngerii) l-am însoţit în grădina Edenului, întru măreţie şi slavă, şi iată că el a scris acolo judecata şi osânda lumii, şi toată ticăloşia odraslelor omeneşti”. (Cartea Jubileelor IV, 15, 17, 9, 21-23).