Hortensia Papadat-Bengescu autori romani

  PARTEA I-a Era umed. Pica din ceaţă. Costel călca delicat pe trotuarul asudat. Traversă, fără ca un strop să-i păteze pantofii sticloşi sau marginea pantalonului larg. Strânse pardesiul englezesc pe corp, potrivind gulerul la locul lui cu o mişcare cochetă a gâtului. Bine că nu e ger şi zăpadă!… Februarie!… Gata cu iarna!… Trăsese la fit încă un an cu paltonul. La iarnă viitoare, blană! Dacă o Vrea Dumnezeu! Erau vreo doi ani de când dorea haină cu blană… Adică, la drept, numai gulerul! Col chăle, larg, bogat, de vizum, şi bordură. Croiala însă, ca pentru o haină îmblănită… Se şi vedea îmbrăcat! Dacă ar fi avut blana chiar din iarnă asta, erau bani stricaţi la clima dulce ce fusese… În schimb ar fi „epatat“ cu ea pe doamna în gri, pe marchiza de la conferinţe. Cu o mişcare din şolduri îşi potrivi cordonul pardeşiului, care se lăsa uneori în jos, şi, luându-şi pasul elastic de june „şic“, intră pe o uşă laterală a Casei şcoale- lor. Înainte se uită însă cu precauţiune în stradă. Nu cumva să treacă din întâmplare vreun coleg şi să-l ze- flemisească o lună întreagă la birou: „Costel Petrescu la Casa şcoalelor, asistând de două ori pe săptămână, regulat, la conferinţele pentru adulţi ale profesorului Dumitriu de la Belle-arte“. Ar fi fost un haz cu spirite de care n-avea nicio poftă. Costel Petrescu se trăgea dintr-o familie de dascăli; tatăl lui, al treilea din neam, era dascăl la Biserica Domnească din Brăila şi avea ceva pământ la ţară. Mama lui fusese institutoare în comună unde aveau acel pământ; după căsătorie demisionase, dar Costel ţine mult la faptul că mamă-sa făcuse parte din învăţământ. Costel, venit de vreo şase ani la Bucureşti pentru Drept, reuşise să se prenumere printre tinerii la modă – e drept că de mâna a doua – dar bine ’ cunoscuţi la Mircea şi în unele dancinguri – tot de mâna a doua – clasa cea mai răspândită, de altfel. El nu prea dansa, nu-i plăcea şi mai era şi funcţionar la o bancă, ceea ce îi impunea unele rezerve. Când ziceai însă Costel, se ştia de cine e vorba într-un anumit mediu. La această situaţie, destul de strălucită, băiatul dascălului Petre ajunsese fără multă osteneală. Îi plăcuse totdeauna hainele curate şi frumoase, de aceea cu banii pentru instalarea de student îşi comandase un rând -nou de haine după ultima modă, ceea ce îl aşezase de la început şi aproape fără voie printre alţi câţiva tineri bine îmbrăcaţi. Aceia, e drept, nu erau studenţi în anul întâi; aveau alte ocupaţii cari le lăsau mult timp liber. Timp liber îi trebuise şi lui Costel, de aceea chiar pierduse, din lipsă de frecvenţă, anul întâi. Până la urmă tot îşi trecuse examenele de-al doilea în vreo patru ani, dar se înnămolise la dreptul internaţional de al treilea – „ca toată lumea”, zicea el. Banii pentru cărţi şi taxe mergeau de-a dreptul la haine şi ct-avate; cu acelea îşi ţinea rangul. De citit, citea de la colegi, iar cameră îi era modestă, deoarece un băiat stă prea puţin acasă. La masă nu era lacom şi ri-avea temperament costisitor. După patru ani, dascălu tăiase scurt subsidiile destinate studiului: „Acum ai carieră!“ – hotărâse. Costel, de altfel, se proclamase, pentru Brăila, licenţiat. Ce ştia dascălu Petre în privinţa vieţii şi carierii unui tânăr la Bucureşti! Om simplu, de la care nu puteai pretinde înţelegere. Fusese atunci pentru Costel un moment greu de tre- ’ cut, dar găsise destul de repede un loc la o bancă particulară, graţie cunoştinţelor bune pe care le avea. Mamă-sa îi mai trimitea din când în când câte un mandat din economiile ei: „de cravate”, ba şi „de chirie”. La bancă, Costel avea trei mii lei pe lună. Alţii luau mai mult, dar şi munceau mai mult. Totuşi Costel lucra zilnic trei ore înaintea dejunului şi două după, adică făcea act de prezenţă, căci pentru un sutar bătrânul Dighiu, contabil vechi, îi punea registrele la punct. Celorlalţi le da ţigări, ceea ce îl făcea simpatic. Ţigările le avea gratis de la Lupescu – un tip. Tot el îi găsise slujba la bancă. Costel fuma rar câte una. La birou nu era prea mult de lucru; biroul nu-l obosea, mai ales că mai şi lipsea uneori. E drept că a doua zi intra cu frica să nu fie dat afară; pentru a se despăgubi de astfel de emoţii umilitoare, sâmbăta după-amiază lipsea mai de regulă, fiindcă directorul lipsea şi el. Sâmbătă după-amiază, junele Costel îşi revizuia hainele şi pe seară se ducea la bodegă şi la dancing. De la un timp însă, Costel era dat dezertor şi de la bodegă şi de la dancing. — Unde-ai pierit? — îl întreba câte un prieten când îl prindea pe stradă.. " — Te-ai plasat pesemne şi făşi pe ingratul! — îi zicea altul, măsurându-l de sus în jos şi de jos în sus. în timpul inspecţiei, Costel pălea. Negreşit, era tot bine îmbrăcat, dar el ştia unele dureri ale vestonului sau macularea invizibilă a gulerului. Amănunte ale vieţii scumpe, asupra cărora era foarte susceptibil. Dacă inspecţia era însă satisfăcătoare, Costel, răsu- flând, glumea: — Când ai să mă vezi cu blană de vizum, atunci stăm de vorbă despre plasare! — şi trecea grăbit mai departe ca să nu fie nevoit să dea explicaţii. Pentru blană el se gândea la un împrumut şi la raţe, iar în ce privea absenţele… Atât mai lipsea, să fie. Văzut la Casa şcoalelor, pentru că dispoziţia umoristică a „bandei” să aibă aliment. Îi ştia cum sunt; le trebuia un subiect de glumă, o victimă; l-ar fi urmărit, ar fi făcut cine ştie ce spirite de prost-gust şi i-ar fi descoperit setretul – dublul secret. Tot programul i s-ar fi stricat. Nici pe el, vezi bine, nu l-ar fi prins nimeni pe la Casa şcoalelor dacă n-ar fi fost „motive”. Întrucât îl putea interesa cursul profesorului Dumitriu! De multe ori nici nu ştia subiectul conferinţei. El însuşi se întreba ce vor fi căutând acolo cele douăzeci de persoane din auditoriu, oameni în toată firea? Un colonel de artilerie nelipsit, două cucoane vârstnice, cu briliante în urechi şi blăni de astrahan!… N-aveau altă treabă! Erau probabil şi câţiva studenţi, iar restul, lume mai nespălată, mai de mahala… deoarece era prost îmbrăcată: „Haina face pe om!“ Aceleaşi figuri în fiecare seară de la 6—7. Ce idee pe aceia să se înfunde într-o sală rece şi goală ca să asculte banalităţi şi să vadă pe un ecran poze proaste: Gioconda… sau Calul alb – parcă de lemn – cu Napoleon cu tot! Cine n-a văzut pe cărţi poştale!… Un pisălog Dumitriu! El, Costel, venea acolo miercurea şi sâmbăta. Să aştepte ora şapte jumătate, când Ninon ieşea de la Conservator. În aşteptare, avea o altă atracţie: pe doamna în gri! îi plăcea, îl interesa. Ca şi mamă-sa, el totdeauna avusese gusturi alese; din romanele-foileton preţuia numai personagiile distinse şi doamna în gri era tocmai foarte distinsă. Talia zveltă, puful părului care poleia ceafa albă, profilul palid, delicat. Apoi, de la pantoful de Suede gri, ciorapi argintii de mătase, paltonul de catifea gri cu blană la fel, până la toca de lame argintiu, toaletă era asortată perfect. Costel, care era- cunoscător de modă feminină ca şi masculină, privind-o, avea o impresie de lux şi nobleţă. Mâini albe ca de zahăr, cu degete ascuţite. Pe mâna dreaptă o brăţară lată de argint vechi, tot asortată. Costel îşi închipuia jaretierele de panglică albastră cu buclă argintie, cum văzuse el într-o vitrină; îşi închipuia acest obiect intim de toaletă, fără nicio cutezanţă, respectuos. Un timp, Costel, care avea o fire poetică, se mulţumise cu o contemplare artistică a profilului, abia mai târziu avusese curiozitatea să o vadă din faţă. Tot frumoasă: nasul drept, gura arcuită şi ochii mari argintii, ca apa, ochii asortaţi, cari se clătinau tot ca apa şi păreau a te sorbi. Nu sorbeau pe Costel, ci sorbeau cuvintele profesorului Dumitriu sau fixau imaginile de pe ecran. Totuşi Dumitriu şi ecranul nu păreau a avea aprobarea totală a necunoscutei: se vedea după mişcarea dispreţuitoare a buzelor, după privirea de negaţiune. Uneori, Costel, legănat de conferinţă, cu ochii pe jumătate închişi, clipind numai din când în când spre doamna argintie, Visa că e îmbrăcat în haine Louis XV şi dă cu eleganţă mâna unei marchize ce semăna leit cu necunoscută în gri. Costel avea noţiuni de istorie şi era superior tuturor colegilor de la bancă în ce priveşte cultura generală şi gustul subţire. La una din conferinţe i se întâmplase să ridice de subt bancă şi să înapoieze marchizei o mănuşă gri şi nu se supărase de privirea ei de sus şi de gestul ei rece, cari erau în „stil nobil”. Câte o monosilabă de la bancă la bancă, despre fumul sobei de fier, rămăsese fără răspuns, dar Costel adora femeile mândre. La ora şapte, Costel devenea mai indiferent cu secolul marchizelor, se apropia ceasul pentru Ninon, şi Ninon nu era răbdătoare — Alt stil decât cel Louis XV. „Două femei!“ – surâdea Costel, complezent cu sine. Întâlnirea lui cu Ninon pentru întâia oară, acum un an aproape, nu-i putea ieşi din minte. Nu înceta să se întrebe cum de se arătase Ninon aşa de. Uşuratecă la prima vedere, deşi totuşi nici până acum încă nu făcuse mari progrese… pe când el ar fi crezut… Nu reuşea defel să rezolve problema şi stăruia asupra ei. Pe Calea yictoriei, în dreptul Cafe-ului Elisee, în martie trecut, Costel văzuse pe Lupescu, cel mai grozav din banda lor, Lupescu, „tipul”, oprit cu o damă… Toată ochi! Ochi fardaţi gros şi cari aruncau priviri de proiector. Gura plină, desenată violent cu roşu de buze, nas care mirosea în vânt după vânat, obrazul dat cu alb de porţelan, roşit cu cinabru spre urechi, păr tuns băieţeşte, teiilleur de catifea verde cu blană gri imitaţie… Era greu să n-o vezi de departe şi să n-o auzi… Râsul sonor făcea pe oricine să se întoarcă. Costel se oprise de-a dreptul, crezând că e o cocotă şi apostrofase pe Lupescu: — Mon cher, nu mergi la aperitiv? Dama râsese în cascade, cu ochii spre un domn cu „barbă, care trecea şi care primise din plin privirea ei sclipitoare. — Mergem, dragă! zisese dama lui Costel, apucându-l de braţ. — Domnişoara Ninon Dragu! — Domnul Costel Petrescu – prezintase ca la ambasadă Lupescu, cu mutra lui cea mai serioasă. Nu păruse a o face din glumă. Lu- pescu era socotit la bodegă ca un personagiu. Înfumurat, elegant, englez, în fine! Avea, desigur, bani de acasă şi era ocupat cu afaceri, despre cari nu vorbea niciodată şi cari îi lăsau mult timp liber. Era singurul din bandă care întreţinea raporturi şi cu cei de clasa I-a: curse, club… şi, cabinete particulare. — Să nu fie din poliţia secretă! — îndrăznise unul odată. Nimeni nu răspunsese şi nu se mai pusese niciodată chestiunea. Dar, cine era atunci… dama… domnişoara? se întrebase Costel. La prezintarea cu protocol Ninon răspunsese: – „Chiar eu!“ chicotind. Aşa fusese întâia întâlnire, care trudea şi acum creierul lui. Costel. De câte ori pe urmă întâlnise pe Ninon, îl oprise ea, ba chiar lăsase pe altcineva – avea cunoştinţe mulfe – şi venise spre el. Era tot veselă, dar nu chiar în felul de la întâia întâlnire, şi Costel se întreba dacă nu cumva fusese el atunci un bădăran, sau care fusese pricina că o luase drept o „damă“. Se întreba, dar, ciudat lucru, nu întreba pe alţii; îl reţinea ceva, un scrupul, anume faptul că i-o recomandase Lupescu, pe care Costel îl admira cu oarecare teamă. Acum Ninon îi părea vioaie, deşteaptă, frumuşică, ba prea frumuşică, şi, ce e drept, plină de atenţie pentru el, ceea ce îl măgulea şi îi dădea remuşcări, mai ales că Lupescu îi şi dase unele informaţii pe cari tocmai le dorea. Erau trei surori orfane, crescute de un unchi, frate cu tatăl lor, un domn în vârstă cu situaţie frumoasă. Ninon era cea mijlocie. Terminase şcoala profesională şi trecuse concursul, dar unchiul nu o lăsa să muncească… Ca să nu stea neocupată şi cum avea voce’ frumoasă, se înscrisese pentru canto la Conservator… Locuiau pe Popa Tatu în casă proprie… Ninon avea mulţi admiratori, dar era foarte pretenţioasă: „Sunt tânără, nu-mi lipseşte nimic, vreau să aleg şi până atunci să mă distrez!“ – aşa răspundea la propuneri… Unchiul era generos cu ele, dar cam sever… Costel făcuse bună impresie domnişoarei Dragu. Cam astea erau informaţiile şi erau satisfăcătoare. Îi plăcea lui Costel că Lupescu vorbea de ea cu dezinteresare şi totodată favorabil. Un moment se temuse că Lupescu face curte fetei, ceea ce l-ar fi înlăturat pe el, iar buna părere despre domnişoara Dragu convinse pe Oos- tel, ca toate părerile mentorului său. Cât despre impresia pe care el, Costel o făcuse asupra domnişoarei Dragu, nu se îndoia! Băgase de seamă că îl place. Ninon se informase şi ea. „Incolor, inodor, insipid”, lămurise Lupescu. „Atunci bun?” „Da. Bun şi aprobat”. Răspunsul lui Lupescu ironic, iar Ninon pe gânduri. Mai spilcuit ca de obicei, Costel Petrescu trecuse într-o zi pe Popa Tatu: o casă mare, cu subsol şi cu toate storurile lăsate. Norocul lui că nu-l văzuse nimeni făcând curte-pe sub ferestre. De pe Calea Victoriei nu lipseau însă nici Costel, nici Ninon.. Era aproape un rendez-vous. Începuse prin a face câţiva paşi împreună, apoi progresase şi o conducea până la colţ, spre Ştirbei, mai târziu chiar până la colţul Ştirbei cu Popa Tatu. Se întânjplase, de două-trei ori, să fie văzuţi de cineva din familie: „Uite, soră-mea Ana!…” Sau: „E sora mea cea mică!” – zicea îngrijorată Ninon. Iar altă dată, cu adevărată teamă: „E nenea!“ Trecea un automobil cu un domn gras, înţepenit într-un guler prea înalt. Aşadar, acela era tutorele. . Costel simţea răspunderea acelor accidente. Curios amestec de libertate şi de severitate era existenţa domnişoarei Dragu. Conchidea logic: viaţa modernă. Se temuse că nu cumva să i se taie plimbările, totuşi regimul urmase neschimbat. Peste un timp, Ninon îi spusese foarte serios: — Vino la noi acasă să cunoşti pe unchiul şi pe surorile mele… E mai bine aşa! Costel, bucuros, venise chiar de a doua zi, spilcuit, fireşte, dar cam intimidat. În programul vieţii lui bucu- reştene de până atunci nu intrase vizitele de familie. Casa domnului Dragu nu semăna defel cu locuinţa modestă a dascălului Petre. Un vestibul larg, cu oglinzi mari şi preşuri roşii, un fecior cu mănuşi albe, un salon cu mobile de nuc masiv, apoi biroul cu scaune de ’piele rusească şi o bibliotecă uriaşă, de nuc sculptat, ale cărei uşi pline nu lăsau să se vadă cărţile. Impunător. Domnul Dragu îl primise foarte rece. Era felul lui: de la un om aşa de important şi în vârstă, Costel nu avea nicio pretenţie. Apoi, el se socotea cam deocheat faţă de tutore, din pricina plimbărilor cu Ninon. Văzut de aproape, domnul Dragu era de talie mijlocie, legat, dar nu gras, afară de pântecele proeminent; cu păr cărunt, tuns scurt ca o perie, şi mustăţi zburlite şi aspre ca de cotoi, ridicate în sus ca ale Kaizerului, cu care Costel îl asemăna. Purta redingotă şi avea ţinuta şi glasul milităreşti. După câteva fraze banale – domnul Dragu vorbea cam astmatic – sosise feciorul cu mănuşi aducând dulceaţă pe o tabla de argint – obicei vechi boieresc, desigur. Între timp apăruse Ninon, pe care o vedea pentru prima oară cu capul gol şi care semăna cu Lya de Putty în filmul Variete. Primul film pe care-l văzuse Costel licean, la Brăila. Ninon întinsese fruntea unchiului şi Costel observase cu neplăcere că nenea avea buze umede şi cu negi. Apoi Ninon invitase pe Costel alături, unde erau prietenele ei, şi audienţa la tutore luase, din fericire, sfârşit. De la stânjenirea acelei confruntări, Costel trecuse la zăpăceala unei adunări de vreo şapte fete: cele două surori şi prietenele de la Conservator. Nu avuse putinţă să strecoare un cuvânt în conversaţia înteţită a duduilor, în schimb, printre vorbe, glume şi râsete, fetele se uitau la el cu un aer şiret. O cutie de bomboane Zamfirescu se golise, Ninon dând exemplul: „Mor după ciocolată!“ După o jumătate de ceas, spre uşurarea lui, Ninon propuse lui Costel să iasă în oraş, fără a se preocupa de celelalte fete. Ninon avea totdeauna idei originale, dar amestecul de etichetă şi familiaritate d’n casa Dragu zăpăcea hotărât pe Costel, împiedicândii-l de la o opinie desluşită. Se oprise la ideea că aşa t viaţa d-j familie în capitală. De atunci înainte, bodega şi dancingurile înregistrase lipsa lui Costel. La început camarazii se interesară, apoi renunţară să-i mai ia urma. Singur Lupescu părea iniţiat: — Te duci uneori pe la familia Dragu!… Nu ştiu cum se face că eu n-am mai putut merge de mult pe acolo!… spusese într-o zi. Aşadar, Lupescu frecventa casa Dragu. Un mic fior de gelozie străbătuse pe Costel… Dar ce drept avea el!… Lupescu i-o prezintase… Nimic de mirare s-o placă… Cine n-ar fi plăcut-o! Şi, de altfel, lui nu-i păsa. O distracţie!… Miii mult el îi era fetei simpatic!… Până la urmă, Lupescu avea poate afaceri cu domnul Dragu. „Nenea” inspira un mare respect lui Costel; în închipuirea lui, situaţia socială a acestui domn cu aere de maior de jandarmi în civil creştea tot mai mult. Cutezase odată să întrebe pe Lupescu şi aflase că Dragu era vicepreşedintele Sfatului negustoresc şi mare’ angrosist pe Smârdan. El, care-l crezuse cel puţin senator, nu fusese defel decepţionat. Dealtmintrelea, tonul cu care Lupescu declinase acele titluri le da importanţă. Vicepreşedinte al Sfatului negustoresc nu e puţin lucru; până la urmă, nici senatorul pe care-l ştia Costel – din vedere – nu avea ifosul, răsuflarea scurtă şi privirea aspră, subt sprâncene stufoase, a domnului Dragu. Nimeni nu te ţinea la aşa distanţă şi nu-ţi inspira dorinţa să scapi teafăr de subt acel control. Domnul Dragu era autoritar şi părea pătrunzător. Ţinea mâinile la spatele redingotei, ca Napoleon, şi scotea din buzunarul de la piept un portofoliu doldora de mii, cu un gest de bancher. Ticuri cari făcuse asupra lui Costel mare impresie. Costel lirmărea două aventuri. Deodată două! Admira cu exaltare pe doamna în gri şi ducea fetelor Dragu flori şi bomboane. Doamna în gri era un ideal îndepărtat, iar Ninon îi plăcea. Îi plăcea mult, dar n-o iubea. — Costel nu se aprindea ca unii. În aparenţă nici Ninon nu era sentimentală, totuşi ea părea amorezată de el. Negreşit că un băiat nu putea refuza simpatia unei fete nostime cum era Ninon, mai ales un băiat liber şi o fată care şi ea iubea libertatea. Costel putea profita de favoarea pe care i-o acorda; îl turbura încă din când în când impresia primei lor întâlniri. De ce oare se purtase Ninon atunci în aşa fel? Acum era mult mai cuviincioasă, evita admiratorii, iar în casa Dragu, afară de el, Costel, nu intra niciun bărbat. La Conservator erau colegii! Dar colegii sunt altceva. Costel nu era gelos şi se deprinsese cu felul expansiv al Ninei. Singurul pe care-l invidia puţin era tot Lupescu. Nu de altceva: Lupescu, când se ’ântâlneau, era foarte serios faţă de Ninon şi ea la fel; îl invidia pe Lupescu pentru că era mai elegant ca el… Şi mai frumos, nici vorbă… Era părerea lui Costel… Dac-ar fi fost femeie, Costel ar fi găsit pe Lupescu foarte seducător. Dar Ninon îl prefera pe el. Chestie de gust. Era bine Lupescu: nalt, subţire, cu faţa fină, ascuţită, cu buze ironice şi cu monoclu; de rândul ăsta însă, succesul era al lui. Costel luase acum deprinderea să vie la două zile în Popă Tatu, între trei şi patru după-amiază. „E ora cea mai bună“, îi spusese Ninon însăşi, ceea ce arăta o complicitate. Feciorul nu mai apărea; îi deschidea una din fete şi nu mai rămâneau în salon şi nici în bibliotecă – spre bucuria lui Costel – ci în camera fetelor, pe coridorul cu geamuri al casei. Devenise acolo familiar, făcea probleme celei mici, care, deşi de cincisprezece ani, era abia în a doua la externat. Costel desena şi monograme pentru brodat Anei, sora cea mare, fată harnică, urâţica însă şi lipsită de cochetărie, dar ea ducea toată gospodăria casei. Cea mică era frumuşică, obraznică şi ursuză. Cu încetul Costel intrase în amănunte de familie. Domnul Dragu era foarte bun, dar foarte pretenţios. Toate trei fetele păreau a se teme de el. — E acasă? — întreba Ninon, de la uşă, cu pălăria încă pe cap, căci se întâmpla să lipsească când Costel sosea mai devreme. Când află că nenea lipseşte, Ninon părea mulţumită. Cea mică se strecura ca un şoricel pe coridor, ca să nu întâlnească pe nenea. Ana îi purta şi ea mult de grijă. „Un fel de tiran binefăcător!“ fusese concluzia lui Câos- tel, care era fin observator. El însuşi era foarte mulţumit când tiranul lipsea. Costel îi recunoştea toate meri- ’tele, dgr nu-l putea simpatiza. Chiar ocultă, prezenţa lui era apăsătoare. Epocă plăcută de idilă, care dura de câteva luni cu progrese în familiaritate şi prietenie. Familiaritate în sensul că fetele îi spuneau pe nume şi el asemeni lor; nu se mai jena nimeni de el când era ceva deranjat în casă; uneori Ninon îşi schimba rochia când el era de faţă; fireşte, se uita în altă parte şi ea se trăgea într-un colţ, lângă dulapul cu rochii. Alte familiarităţi însă, nu; într-o seară pe stradă, în întuneric, Costel cercase o sărutare şi căpătase o pălmiţă. Nu se supărase, ba chiar îi convenea atitudinea. Aşadar, numai aparenţele erau prea zglobii. Caracterul. Ninon îl avea, e drept, cam dificil, dar sufletul bun. Se irită lesne şi atunci nu prea ţinea seama la cuvinte, însă îi trecea. Gând era nervoasă, cârpea oiţe o palmă sonoră celei mici, care răspundea între dinţi – desigur, o obrăznicie. Era obraznică tare Lucica şi el nu făcea haz, totuşi îi era greu să asiste la pălmuială şi mai ales, delicat cum era de felul lui, nu se putea deprinde cu vocabularul slobod al Ninei. Desigur, ei nu-i spunea nimic; atât ar fi lipsit, să intervină. Ana uneori certă pe Ninon; deşi departe de a fi egală ei (în orice fel), avea ceva autoritate, pentru că ea îngrijea de toţi. „Ana, dă-mi! Ana, fă-mi!“ Negreşit că dacă Ninon ar fi fost ceva mai dulce ca maniere, Gostel ar fi plăctit-o încă mai mult. Purta de grijă să n-o contrazică pentru a evita unele epitete, cărora Ninon le da drumul la iuţeală. În momente când o vedea arţăgoasă, prudent, tăcea: era din partea lui o dovadă de tact. Ninon era şi foarte capricioasă; uneori, în toane bune, cânta, declama şi, darnică, împărţea o rochie Lucicăi, care se roşea de plăcere, cu toate că nu ştiai cu ea niciodată ce simte; un sweater îl da Anei, sincer mulţumită, dar care întreba de zece ori: „Ţie zău că nu-ţi mai trebuie?“ Printre capriciile Ninei – căci fetele, oa şi unchiul, îi ziceau Nina în casă, numai prietenele şi prietenii o chemau Ninon, Lupescu era cel care o botezase – aşadar, printre capriciile ei era şi acela că nu cumva Costel să vie la altă oră decât cea indicată de ea: „Oricând, trei la patru! Casa noastră nu e moară!“ De asemeni nu putea suferi s-o oprească pe stradă când ea avea târguieli urgente. Se înfuria, gata să-l concedieze dacă îi abătea ei că a fost indiscret. O întrebase odată de ce nu umblă cu automobilul unchiului. — Asta e măgărie, să te amesteci în afaceri de familie! în astfel de ocazii, Ana intervenea împăciuitoare: — Cere iertare lui Costel! poruncea blând Ninei, care, după ceva mofturi, consimţea să surâdă. — N-o mai supăra! mustra glumeţ Ana pe Costel, care se ruşina ca un vinovat. Până la urma urmei, era o familie unită, iar între ei doi erau discuţii de amorezaţi. Ninon, mai ales, ţinea în fond la el: cine decât el venea aproape zilnic în casa Dragu, cu riscul să provoace Ninei nemulţumiri cu unchiul? Cine o însoţea pretutindeni – fireşte, unde şi când vroia ea? Tot ce i se părea lui ciudat în purtarea şi capriciile ei venea, desigur, de la împrejurările de familie. Când era bine dispusă, Ninon îi făcea confidenţe: Nenea făcuse o afacere cu Ministerul Comerţului! Nenea avea necazuri cu un debitor incorect! Nenea câştigase la sorţi la Acţiuni şi îi dăruise un inel cu briliant, nu era o piatră mare, dar va veni şi aceea. Visul Ninei, ca şi al lui Costel, era însă o haină de blană… Ana era zgârcită şi punea bani la o parte. E drept că ele n-aveau prea mulţi bani de buzunar, căci nu posedau nicio avere a lor, proprie. Totul era al unchiului, care le va înzestra la timp, aşa cum va crede. Până atunci le dă tot ce le trebuia, de aceea nenea trebuia foarte mult menajat. Recomandaţia asta, făcută anume lui Costel, era un semn de tandreţă: Ninon dorea ca el, Costel, să fie bine văzut de unchiu, atitudine afectuoasă care corecta epitetele urâte şi acel: „M-ai plictisit!” – care revenea ca un refren penibil. Pentru astfel de bune sentimente, Costel avea faţă de unele necuviinţe multă răbdare. Îl costau mai ales anume observaţii nedelicate: „Ce eşti aşa de jigărit azi?“ sau: „Mi-e ruşine să umblu cu o secătură ca tine!“ Un fel ’de a vorbi, fireşte, dar care lovea în unele puncte dureroase: familia şi îmbrăcămintea. Era băiatul dascălului Petre, ce e drept; iar în ce priveşte eleganţa nu putea, fireşte, egala pe un Lupescu, mai ales că florile, bomboanele şi târguielile mărunte ale’Ninei, pe cari negreşit n-o putea lăsa să le plătească când erau împreună, micşorau sumele destinate croitorului, iar scumpirea stofelor creştea, creştea. Timpul cât nu era ocupat la birou şi cu Nina, Costel îl trecea îngrijindu-şi hainele: ciuinul, benzina, neofalina, anume fără miros, şi călcatul cu aburi nu mai aveau pentru el secret de întrebuinţare. Acum în urmă i se adăugase lui Costel şi o povară pe conştiinţă. Niciodată nu fusese dator cu bani; era un băiat ordonat şi avusese până atunci groază de operaţia asta, pe care o credea nefastă. Deunăzi însă, după crize alternate de nervi şi de melancolie, Nina îi mărturisise, în secret chiar de Ana, că a pierdut un medalion oferit ca mărţişor de nenea şi trebuia neapărat să-l înlocuiască. Găsise la Belmont unul la fel, dar n-avea bani; cu timiditate spusese suma: două mii de lei. Costel se înfiorase; oameni milionari ca Dragu puteau da cu înlesnire asemenea daruri; Ninon era prea neglijentă; astfel de obiecte se păzesc mai bine. Totuşi datoria lui cavalerească era să înlesnească pe Ninon în necazul ei; era şi o satisfacţie de amor propriu. Năduşise o săptămână la birou până când să se hotărască să ceară lui moş Dighiu, casierul, care dă în oraş bani cu împrumut. — Fie! Dar numai o dată şi pentru că te ştiu băiat chibzuit! Altfel nu dau nimănui de la birou. Costel crezuse că pentru acel caz excepţional se poate duce la casa Dragu la altă oră decât cea obişnuită. După ce aşteptase destul de mult la -uşa de intrare, Ninon trimisese răspuns că are migrenă. Era întâia oară când nu-l primeau-; ofensat, Costel, fără să se hotărască să plece, sta în faţa Lucicăi, care se uita la el cu mutra ei obraznică. Printr-o bună. Inspiraţie, întinsese plicul cu bani fetei, care fugise cu el în casă. Costel era ajuns la colţul uliţei, când Lucica îl întoarse Nina îl poftea, cu toate că era bolnavă. în adevăr, Nina sta culcată şi, cu ochii închişi, gemea. Era îmbrăcată cu un chimono frumos, de mătasă înflorată, care contrasta cu mobilierul modest din camera fetelor. Despre modestia camerei lor, Nina la început dase o explicaţie; aveau la dispoziţie toată casa, iar la ele în cameră puteau face câtă dezordine şi zgomot vroiau, căci nenea nu venea acolo niciodată. Acum mai de curând spusese că le trebuie o cameră mai mare şi că era greu pe un acelaşi coridor cu unchiu, de aceea era proiectat să se repare pentru ele camerele din subsol; vor fi mai la ele acasă. Costel era prea străin ca să aibă opinii, dar în principiu nu putea suferi subsolul — Chiar confortabil, cum va fi fost acel ai casei Dragu; totuşi o intrare separată de aceea a lui Dragu îi convenea. Pe Ninon n-o durea decât capul, dar foarte tare; de altfel, nu era singură; se afla acolo şi un fel de rudă, pe care Costel o zărise uneori şi care nu-i era prea simpatică. Era o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani poate, destul de frumuşică, dar cu apucături prea familiare şi cu un fel curios de a se îmbrăca. Totdeauna aceeaşi rochie de catifea neagră, cercei lungi Cu pietre – desigur, false – şi o brăţară-ceas, cu diamante adevărate – spunea. Verişoara Leontina, cum îi ziceau fetele, nu vorbea decât cu „apropouri” şi făcând semne, lucru supărător pentru cei cari erau străini de acele subînţelesuri. Faţă de ea Costel se simţea caraghios şi neliniştit, deşi verişoara Leontina era foarte amabilă cu el, nici nu-i spusese Ninei cât de amabilă. De altfel, chiar în faţa lor, îl poftea stăruitor să vie pe la ea, ceea ce îl plictisea aşa de tare, că roşea. Ninon intervenea atunci cu obicinuita ei nesinchiseală: — Tacă-ţi gura, Leontino! Ce fel de rudă era? Părea că nici unchiul n-o prea suferea, deoarece se ferea de el. Necuviincioasă, verişoara Leontina zicea domnului Dragu „Moşu“. Când Costel cercase a întreba pe Ninon, îl repezise: „Rudele sunt rude!… M Ana tăcea, ceea ce era tot un fel de a apăra rudele, numai cea mică, râdea obraznic, era răucrescută fetiţa asta! La drept vorbind, Costel recunoştea că e cam egoist; lui nu-i plăceau nici camaradele de la Conservator; atunci când se nimereau împreună, era pentru Costel o zi pierdută; nici nu puteai închipui glume mai nesăbuite ca ale lor; când încetau de a-şi bate joc de toată lumea – o lume necunoscută lui Costel – era un almanah complect de anecdote picante. La obiecţiile lui, Ninon îi explica rezonabilă că e nevoită să trăiască bine cu camaradele, ba chiar simpatia lor era o laudă pentru ea; Costel putea fi destul de mulţumit că ea nu le seamănă. în fond, Costel nu era prea convins că Ninon nu le seamănă. Trebuia recunoscut că el era mult mai puţin sincer în sentimente decât ea. În mintea lui o judeca adesea fără multă cruţare, iar când cineva îl tachină despre Ninon lua un aer indiferent sau făcea o glumă despre ^aventurile capitalei11. Nu e:’n frumos din partea lui – mai ales că Ninon se arătase cu el serioasă. Nu căpătase el o palmă când îndrăznise prea mult? De atunci nu mai reîncepuse şi, de altfel, el nu ţinea la dezmierdări, fusese mai mult, aşa, o probă. Ninon, în genere, era iute la mâna ca şi la vorbă. Lucica, bucătăreasa, feciorul chiar îi cunoştea lăbuţa, ba uneori şi Ana lua din treacăt ceva. Pentru Ana, Gos- tei se. Indigna; o soră mai mare şi, în atâtea privinţe, chiar superioară lui Ninon: gospodăria, de pildă. Cât despre fecior, indignarea lui era încă mai mare: o fată să bată un bărbat! Costel lua aerul cel mai nemulţumit, dar Ninon îi întorcea spatele sau îi arăta uşa. Nu ştia multe; o fată şi jumătate, trebuia numai să-i înţelegi şicul. Dacă în amănunt Ninon se arăta capricioasă, apoi cu privire la alte lucruri mai însemnate, Costel îi ră- minea el dator. Când, de pildă, se glumea despre căsătorie cu aluzie la Costel, Ninon nu tăgăduia, ceea ce era drăguţ din partea ei. Mai mult încă: fată frumoasă, bogată, care putea avea pretenţii, spunea că ea nu vrea să se mărite, ceea ce era tot o atenţie pentru el, care nu putea fi pretendent. Declară că ei îi place aşa cum e acum – aluzie secretă la relaţiile lor. Era timp destul pentru măritiş… ea era tânără… apoi vrea să termine Conservatorul şi să cânte la Operă şi poate bărbatul nu i-ar fi permis… Să se mărite fetele cari n-aveau alt ideal. Costel se întreba atunci dacă, eventual, Ninon ar fi renunţat pentru el la Operă. Într-un elan de vanitate îşi închipuia că da, ar fi renunţat. Asta, fireşte, dacă ar fi fost vorba de căsătorie. Aşa cum erau însă lucrurile, ideile Ninei conveneau foarte mult lui Costel, care nu se putea gândi la însurătoare. Adevăr vorbind, el nu-şi simţea aptitudini casnice; ca şi Nina, starea actuală o găsea destul de plăcută, apoi situaţia lui materială abia era suficientă, aşa singur cum se afla. Chirie de casă, lemne, lumină etc… erau atâtea sperietori, şi mai ales vrea hotărât pentru la anu palton cu blană, hotărât! Pe -chestia căsătoriei era uneori chiar absurd. Într-o zi, la birou, moş Dighiu îi spusese că l-a căutat „logodnica”. — N-am logodnică! răspunse cu bruscheţă. Abia pe urmă îşi dase seama că l-a căutat poate Ninon, care se servise de titlul ăsta ca pretext. — O prietenă a mea! spusese cu emfază. Moş Dighiu păruse uşurat. La prima vedere Ninon nu inspira multă încredere şi bătrânul se va fi gândit la cele două mii lei încă. Neachitaţi. Era totuşi o mică laşitate din parte-i să se lepede de ea; citi tineri n-ar fi fost măguliţi! De ce-l căutase Ninon oare? Gercâse la Conservator după-amiază, ştiind că are curs; o întâlnise. Ninon îl căutase pentru a-i spune să nu vină la ele a doua zi, fiindcă nu sunt acasă, fără alte explicaţii. Costel se întunecase; ţinea mult la vizitele lui şi absenţele nemotivate îl enervau. „Nu sunt logodnic!“ gândise cu necaz… „Bună familie, dar plină de mistere”… Din răzbunare spusese Ninei cum a dezminţit-o către Dighiu. Ninon se ofensase şi-i reproşase că nu e în stare să susţină o minciună inocentă a ei. Parcă era să-l ducă cineva la primărie. Avea el cap de însurătoare! Avea dreptate Ninon; prea elegant nu se purtase. Tot ea avea mai mult sentiment; totuşi, când era vorba de însurătoare, Costel reacţiona fără voie, lipsindu-se de eleganţă. Socotite însă toate la un loc, relaţiile lor rămâneau destul de plăcute. Costel cunoştea traiul altor băieţi, nu erau mulţi cari să fi avut o prietenă aşa de chipeşă ca Ninon. „Viaţa capitalei!“ gândea Gostel. Ce ar fi zis dascălul Petre şi mamă-sa chiar de astfel de prietenie: o fată de cea mai bună familie, care umbla singură cu el ziua şi noaptea. Aşa erau noile obiceiuri! Totuşi unchul lor era destul de sever şi Ninon destul de serioasă, deoarece nu se întâmplase nimic serios între ei… Zilele, din urmă bântuise un fel de vânt rău care se înteţise, începuse prin mărturisirea Ninei cum că unchiului i-a abătut asupra vizitelor lui şi le-a interzis fetelor să-l mai primească. Ninon avea o idee: s-ar putea servi cu folos de minciună de deunăzi şi spune lui nenea că Costel o cere în căsătorie. În formă de logodnic putea urma să vină, iar data nunţii se amână la nesfârşit. Dacă i-ar fi constrâns, n-aveau decât să strice logodnă, că atâta lume, şi, fireşte, să se despartă – până atunci însă câş- ţigău timp. Ideea era şi drăgălaşă şi destul de practică, cuvântul însă de „logodnic” avea darul să agaseze pe Costel. Văzând că tace. Ninon îşi retrăsese propunerea cu răceală şi plecase îndată, pretextând că e ocupată. Se despărţise cu impresia unei rupturi. A doua zi însă o întâlnise la unu pe Calea Victoriei şi, calmă, îi spusese că poate veni ca şi mai înainte deoarece a aranjat; părea puţin tristă. Costel se simţise mişcat, bucuros că totul merge mai departe. Hotărât, Nina ştia să fie foarte drăguţă şi ţinea la el. Mai puţin plăcut se sfârşise altă scenă. Întorcându-se cu Ninon din oraş, pe seară, pe la opt, zărise pe Lupescu la câţiva metri de ei, ieşind tocmai de la casa Dragu. Cu gulerul^ridicat, nu-i văzuse sau se făcuse că nu-i vede. Nina împiedicase cu asprime pe Costel să-l strige. — Ana lipseşte, mormăise Ninon şi intrase acasă ca o vijelie. Costel rămăsese în faţa uşii, se auziră ţipete ascuţite şi glasurile deopotrivă de furioase ale Ninei şi Lucicăi. — Na! Na!… Mai vrei? Palme şi bufnituri! Bătaie în regulă, însoţită de cuvintele cele mai urâte, zbierăte de Ninon. — Uite aşa! Uite aşa! Ir necazul tău! Şi am să fac şi mai şi! Ţi-o plătesc eu! scrâşnea printre oftături cea mică. Costel sta cu mâna pe clanţă, buimăcit, când Ninon ca o furie deschisese uşa peste el. Îl uitase sau îl credea plecat. — Ce cauţi aici?… Spionezi!… Şi îl învârtise de umeri, trimiţându-l spre ieşire cu o metodă de concediere pe care Costel o socotea cum nu se poate mai necuviincioasă. Era, ce-i drept, scoasă din fire, dar ce maniere ruşinoase! O auzea încă tipind după el: — Binecrescut zici că eşti!… Pândeşti la uşi!… Te amesteci în afaceri de familie! Aşadar, tot el era vinovatul! E drept că astfel de scene nu sunt destinate străinilor, el însă nu era un străin şi nici nu ascultase cu intenţie. De unde puteai prevedea! Nici acum nu înţelegea! Bine că nu auzise unchiul de sus… Tot era bună la ceva mutarea la subsol – căci se mutase!’ A doua zi, miercuri, strunindu-işi curajul, aşteptase pe Nina la Conservator. Venise spre el ca de obicei; părea potolită, dar schimbată la faţă ca de boală. Îi dase explicaţii şi chiar se scuzase: — Nu e lesne, cu viaţa stricată de acum, să creşti o soră mai mică! Aşadar, pedeapsa cam brutală fusese aplicată pe dreptate şi în chestie de morală. Se aud atâtea despre fetele de la externat şi Lucica era frumuşică şi obraznică peste măsură. — De ce nu spui unchiului! Nu poţi să-ţi iei singură răspunderea! sfătui înţelepţeşte Costel. — Aşa am să şi fac!… Chiar azi o dau pe mâna lui! Să vedem ce îndrăzneşte să spună! Ce să îndrăznească! N-avea ce îndrăzni! Pe când vorbeau, trecuse Lupescu, care părea a veni tot spre Conservator, dar care, zărindu-i, ocolise. Ninon şi ea tnăsese pe Costel în altă direcţie… Nu vrea să vadă pe nimeni. Costel era băiat deştept; făcuse îndată raporturi: „Stai! Stai! Nu cumva Lupescu şi Lucica!“… Lupescu în ajun ieşea de acolo tocmai în lipsa Ninei şi a Anei! Lupescu ar fi putut ieşi şi de la domnul Dragu! Dar scandalul? Deşi nu-i venea să creadă, exista coincidenţă… Nina însă probabil exagerase şi vina, şi pedeapsa. Lupescu, găsind fată singură, putuse glumi cu ea, mai ales că Lucica era dracu gol… Costel cunoştea bine pe Lupescu. Nu şi-ar fi pierdut timpul cu o fetişcană!… De ce totuşi se făcuse că nu-i vede? Iarăşi mistere! Împrejurările tainice ce se iveau adesea în casa Dragu îl stânjeneau. Până şi Ana cea urâtă şi de treabă avea uneori apucături ascunse. Fireşte că totul pornea de la tirania tutorelui. Copii orfani! Lucrurile se vor linişti! Costel simţea un fel de satisfacţie nelămurită… El cunoscuse pe Ninon prin Lupescu. Unul şi altul moderni, eleganţi… la început ar fi crezut că e un flirt între ei… Acum chestia asta cu Lucica îl liniştea pe deplin. Ninon era supărată pe Lupescu!… îi convenea. Zilele ce urmară fuseseră tot nouroase, deoarece Nina avea mare migrenă şi arăta rău. O întrebase cu precau- ţiune dacă unchiul e informat. „Da!“ – răspunsese vag şi trecuse la altă vorbă. Mai rece cu el, mai puţin sinceră; părea preocupată. Griji de familie; arăta şi bolnavă, dar nu spunea ce o doare. Dispoziţia ei varia: când se arăta amabilă, dar fără expansiune, când nervoasă, şi atunci curgeau epitetele. Îi trebuia lui Costel multă răbdare, dar o ştia necăjită şi îi era milă. Dacă ar fi fost mai puţin violentă… şi dacă s-ar fi fardat mai puţin!… Costel ar fi putut vorbi de Paşte acasă părinţilor despre ea. Nu altfel, numai ca de o domnişoară de la Bucureşti care ţine mult la el. Mamă-sa avea o broşă frumoasă pe care Costel ar fi dat-o bucuros Ninei… Mereu acolo, în casă! Avea obligaţii. Se deprinsese cu casa, cu Ninon şi cu defectele ei. Era într-a stare sufletească afectuoasă, când Ninon, într-una din zile – avea ochii cam plânşi – îi spusese după multe ocoluri că are să-l roage ceva: să asiste la o serată intimă ce o da unchiul. Nu era o rugăminte, era o cinste şi o plăcere! — Fiindcă ştiu că nu prea faci haz de nenea şi nu-ţi. Place lumea! De unde îşi închipuia Ninon că nu-i place lumea! Nu-i plăcea Leontina sau colegele de la Conservator… Asta era altceva… Lumea – lui îi plăcea… era băiat de lurpe! Câteva zile înainte de serată, Nina, cu timiditate, îi spusese că are a-i face o mărturisire. Uneori era ca un copil! — O să te surprindă, poate, la serbare, purtarea unchiului cu noi – cu tine şi cu mine! Costel primise de la acel „tu“ un şoc plăcut… îi mai spusese oare Nina „tu“? Totuşi sunase nou şi intim. — Ca să poţi veni ca şi înainte, ştii, atunci… eu am spus lui nenea că suntem „promişi”, dar că nu vrem să ştie nimeni până nu capeţi avansare. Cu ocazia asta se gândeşte la zestrea mea! Costel se roşise de surprindere şi nu putuse răspunde nimic; deşi se afla într-o dispoziţie bună, totuşi îi era neplăcut că, fără voia şi ştirea lui, Ninon se slujise de o minciună despre lucruri aşa de serioase. La serată totuşi unchiul nu se arătase prea indiscret, Mai anevoie fusese traversarea salonului, în tot lungul, cu Ninon la braţ. Decoltată în spate până la talie, cu a rochie perlată, Ninon îi alergase înainte încă la intrare, ceea ce făcuse ca toţi ochii să fie aţintiţi asupra lor. Costel se simţise jenat, dar şi măgulit. Casa Dragu se potrivea pentru serbări: erau flori în vaze, lăutari, un bufet bogat şi mai mulţi feciori în frac cari serveau. O serbare impunătoare; monotonie însă şi lipsă de cordialitate, ceea ce se explică prin firea rece a lui Dragu, care ca de obicei era impunător şi morocănos. Ca musafiri – câţiva domni serioşi, probabil din faimosul Sfat, apoi feţele şi băieţii de la Conservator – din fericire lipsea verişoara Leontina. Mai erau şi vreo douăzeci de persoane, vecini şi cunoştinţe, cărora Ninon îl prezentase. Când ceruse informaţii asupra lor, din curiozitate să afle pe cine a cunoscuf, Ninon dase din umeri. Treptat se deprinsese cu lumea şi casa: erau’deschise mai multe odăi şi biroul, golit de mobile, avea numai scaune jur în jur; acolo se dansa: o orchestră de trei inşi. Ninon se plângea că unchiul, încăpăţânat, nu vroise să deschidă salonul cel mare. Costel găsea că şi aşa era destul de mare şi frumos. Da! Dar nu destulă lumină – după gustul Ninei. În salonul cel mare era, în mijlocul plafonului, un lustru de Veneţia transformat pentru electricitate, pe care ea l-ar fi vrut aprins „în seara asta“. Ninon alintase ultimele cuvinte. Prudent, (Sostel aprobase… Un… lustru? nu cunoştea obiectul… dar pricepea… fireşte. Când nu se mişca de pe un loc, Costel se simţea foarte bine; îi plăcea serată… Lipsea Lupescu… Păcat! Adică lipsa lui nu era rău venită, Costel rămânând astfel tânărul „cel mai bine“ al seratei… Regretă, de altfel, absenţa lui Lupescu… Un gând îl tăiase prin creieri: „Dacă cumva Lupescu, din cauza smochingului… Nu! Lupescu avea două, ba chiar trei smochinguri: Nr. I… nr. II… nr. III, le arăta el de subt pardesiul de seară, când intra un minut la bodegă să spuie patronului un cuvânt confidenţial, înainte de a se duce la vreo recepţie. După numărul respectiv al smochingului, se, putea ghici rangul pe care-l ocupa recepţia în opinia lui Lupescu. Ah! un pardesiu de seară, odată şi odată, dublat cu mătasă, eu pelerina dintr-una… sau fără pelerină! Nu! Slavă Domnului, lipsa lui Lupescu nu era din vina lui. Ar fi fost din partea lui Lupescu un sacrificiu prea mare… şi aşa, Lupescu fusese destul de şic. El, din proprie iniţiativă, întrebase pe Costel cu vreo trei zile înainte de serată: — Ai smoching? TJu! N-avea!… însă… Nu se gândise defel că… Evident! Lupescu vrea adică să spună că e… distrat… — Nu voi putea merge! suspinase Costel. — Asta, vezi, e imposibil… Îţi împrumut smochingul meu nr. II. Suntem de aceeaşi talie. Erau de aceeaşi talie… Costel cercase să-i mulţumească, dar lui Lupe. ScU, când îţi făcea un serviciu, nu-i puteai mulţumi, îţi impunea tăcere cu un singur gest, cu o singură silabă de refuz. Un gentilom, în felul lui. De ce însă nu venise Ia serată? Avea smochingul nr. I… La ce se gândea… Afacerea cu Lucica… Cum era să vie! Aşa e! Ce zăpăcit era… distrat… Smochingul îi sosise acasă cu un comisionar, într-o cutie anume, de carton, însoţit de cămaşă albă călcată extra, cu butoni, cu tot dichisul. Purta cămaşa lui Lupescu! Ce intimi erau! Ce păcat că nu putea spune Ninei, care, plină de atenţie, venea mereu lângă el! El nu era închipuit… Ştia că stă de preferinţă lângă el din cauză că era necăjită cu… afacerile… Cu toată coafura lăcuită şi toaleta superbă, era trasă la faţă, cu ochii cercăniţi, necăjită de maimuţa de fată mică. Totdeauna când avea un necaz, Ninon era drăguţă cu el, ceea ce arăta că tot el era prietenul ei adevărat. Totuşi era foarte frumoasă în seara asta… numai chestia cu Lucica nu-i putea ei trece… Lucica, inocentă ca şi cum nu era ea aceea, oferea musafirilor plasele, într-un paner mic de argint. Se oprise graţios în faţa lui. El n-ar fi vrut să ia; oricât, tot te atingi pe mâini, pe haină… L&ase una şi mulţumise în- clinându-se. Cu rochia de muselină roz, frumuşică dră- coaica mică! Se făcuse serios şi se uitase spre Nina, care sta îngheţată, ca şi cum nu vedea, nu auzea… Supărată tare! Nu pe el! El… de politeţă fusese amabil cu fata mică. Ninon în seara asta nu vrea să danseze. Cu atât mai bine! Nici el n-avea gust. Dansul nu-i plăcea, în fond. Era obligat din pricină că nu puteai să nu te ţii de modă. Numai că acolo, în birou, unde se dansa, se refugiase feţele şi băieţii, şi în seara asta ar fi preferat să stea cu ăi de la Conservator decât printre musafirii ceilalţi, străini, plictisitori. Nu vorbea cu ei, dar, dacă ar fi venit prilej de vorbă, ce să le spuie? Era bine că Ninon sta aproape permanent lângă el şi îl scăpa de conversaţia cu acei necunoscuţi. Băuse cu sete un pahar de şampanie; pe când Ninon se îndepărtase cu îndatoriri de gazdă, se şi strecurase la uşa camerei de dans şi privea; îl distra. Din treacăt câte o pereche surâdea spre el prietenos. — Se merge la bufet! anunţase la un moment Ninon adresându-se către toţi şi, laolaltă cu musafirii, trecuse în sufragşrie. Acolo, pereţii la jumătate erau căptuşiţi cu stejar; pe masa lungă, acoperită cu o pânză de olandă brodată, erau de toate „şi reci – ca la gară. El luase o tartină cu icre negre, oferită de Ninon. Ana şi Lucica se ocupau de invitaţi; Ninon, după ce dase tonul, râdea din când în când spre unul sau altul şi acelaşi râs silit îl întorcea şi spre el. Costel ar fi vrut să-i spună ceva, dar ce?… Mai luase o tartină, erau icre- moi… îl nedumirea în seara aceea ceva străin în înfăţişarea Ninei, ori de câte ori vroia să-i vorbească, căd avea el ce să-i spună. S-o întrebe mai întâi cine e unul sau altul din oaspeţi şi alte multe… dar Ninon îi părea străină. Ştia acum de ce: din pricina toaletei de bal şi a coafurii. Ea, care avea de obicei Bubi Kopf, în seara asta era ondulată cu o franj ă de păr ca o virgulă groasă pe frunte şi alte două virgule mai mici la urechi… Şi râsul ei din seara asta îi oprea lui vorba pe buze, parcă nu era al ei: râdea numai cu dinţii, fără hohote – asta era schimbarea mare – râdea mult şi buzele cărnoase luceau ca două dungi arcuite de vopsea carmină, într-o. Schemă care lăsa să se vadă dinţii albi, frumoşi, strânşi cei de sus pe cei de jos, şi pe cel din faţă de sus, la dreapta, era un punct roşu de la vopseaua de buze. De câte ori Ninon întorcea spre el gura întredeschisă de acel râs fără sunet, Costel ar fi vrut să-i spună de acel punct, dar se abţinea; ar fi vrut chiar să-l şteargă şi punea mâna pe batistă de olandă cu iniţială, din poşeta smochingului; era obsedat de punctul acela care-l jena, dar nu se hotăra să-i spună Ninei… Nu se putea decide a-i vorbi de acel mic defect al eleganţei ei şi nici de altceva nu-i vorbea. Totuşi din când în când spunea: „E şi Marichon!“ – o fată negricioasă, premiul al doilea în anul al treilea la Canto. Nina ceruse un pahar de vin: — Destulă şampanie! Vin roşu din sticlele de la beci! poruncise feciorului, care, după etichetă, umpluse două pahare, unul pentru Costel. Ninon ciocnise cu un surâs. Surâsul! Se vedea punctul roşu… poate se-vă spăla-acum cu vinul… tot roşu… Hă! Hă! Costel nu râsese cu zgomot. Dase paharul pe gât, ca să nu stea cu el în mina. Luase şi un pateu rece – lui îi plăceau calde. Rece, dar excelent… de la Capsa, fireşte. „Bufetul e de la Capsa!“ – îi spusese Ninon la început… Cam speriată!… Dar că… de la Capsa… de la Capsa era, nici nu se putea altfel în casa Dragu. Li spunea în gând „domnul Dragu“ în seara asta, fiindcă era invitatul lui la o serată… la o serată de gală… Domnul Dragu se retrăsese într-o odăiţă şi juca cărţi cu nişte „măriri1*’ – spusese Ninon despre parteneri. Lucica venise iar spre ei, frumuşică de tot cu rochia de muselină roz; era generos unchiul. Oferise lui Costel o îngheţată de ciocolată: „de care-ţi place!“ Îi plăcea lui de ciocolată? Un drăcuşor gingaş când vrea, frişca de Lucica! Ninon sta tot ca de marmoră, ca şi cum nu vedea pe fată mică. Bineînţeles, nici că se putea să-i ierte aşa de uşor Lucicăi, rr-ar fi fost moral. Îngheţata de ciocolată era binevenită. El avea chiar poftă de o îngheţată şi nu-şi dă seama… Vezi că începuse a simţi un punct la rădăcina nasului şi furnici pe subt frunte… Era semnalul dinţii- al migrenei, aşa începea… Pe urmă abia se lămurea dacă era o migrenă mică sau una mare. În seara asta trebuia neapărat să fie mică. Mamă-sa la Brăila – n-o văzuse de un an şi acum, cu chestiile, n-avea s-o vadă curând – mamă-sa îi trecea pe frunte atunci, la început de migrenă, o boabă de camfor. Ea avea tot felul de reţete miraculoase… îngheţata ţinea acuma locul camforului pentru că simţea rece până-n creieri. Napolitană! Lumea se depărtase de la bufet, dar rămăsese încă destui în sufragerie, formând grupuri. Întors cu faţa spre ei, Costel sta bine, cu şalele proptite de masa bufetului, deşi an nasture al smochingului i se înfigea. Ninon îl întrebase dacă vrea să mai circule! Nu f Circulase destul. Ea plecase iar de lângă el. De ce? Unde se ducea? Noroc că nu era acolo verişoara Leontina, care-i era antipatică cu şoptelile ei. Nu era nici Lupescu… li părea rău că nu era Lupescu. El nu era gelos, fireşte că nu era… — Un ceai cu rom mult mi-aţi putea da? — către fecior. Ceaiul cu rom mult era reţeta pentru migrenă a gazdei lui, inadam Florescu… Căpătase un ceai cu rom. Ninon îl găsise cu paharul pe sfârşite şi vroise să facă parcă un reproş – lui sau feciorului – dar nu-l făcuse, se perinda lume în jurul lor. Poate că n-ar fi trebuit să ceară ceai. Pe Costel tractul încolo şi încoace al acelora îl ameţea, căci îi venea din faţă, invers, de aceea chiar, ca pe un scăunel de trăsură, Costel îşi simţea beregata strânsă şi în stomac simţea un punct în dreptul nasturelui de sus al jiletcei. Mişcase nările, tocmai când Ninon îşi lărgea risul spre el. — Un coniac pentru domnul!… adică două! Costel îi vorbise Ninei pentru a-i arăta că se simte foarte bine, îi spusese: „Lupescu n-a venit!“, şi buzele Ninei luaseră acum o formă bine cunoscută lui. Costel ar fi putut spune cuvântul pe care ea nu-l pronunţase: „Cretin!“ Nu „măgarule”… ca alte dăţi. Nu! Cretin – ca de zile mari. Dar Ninon nu pronunţase cuvântul. Gustase din păhăruţul cu coniac, se repezise spre o doamnă cu părul alb, vorbind animat şi arătând spre masa de joc: tot ceva despre chestii!… Rămăsese aproape singur, feciorii acum treceau pe lângă el purtând pe tăvi pahare cu un conţinut ce nu-i era cunoscut. Când Ninon. Fidelă, revenise, ascunzând su- risul subt mina, pentru un mic căscat – se şterse oare punctul roşu! — Costel, curios, o întrebase: „Ce serveşte?“ „Bole“ – şi, cu dinţii strânşi, de pe cari punctul roşu se ştersese, surâsese: „Neam de neamul tău!…“ O regăsise! Nu-i mai părea străină. O regăsise, dar pentru a o pierde de cum se uitase la ea, din. Cauza coafurii şi a rochiei… — Am înţepenit aici… Să ne mai mişcăm! zise Nina nervos. — Mă cam doare capul, mărturisise Costel, într-un elan de confidenţă, pe care pe loc îl regretase. Ninon însă se uita acum la el cu un fel. De interes, ca şi cum făcea o descoperire simpatică, şi tot simpatic Ji spusese: — Bietul de el!… Mai iâ o îngheţată… cu rom!… propusese. — Îngheţată cu rom!? — Da! Să vezi ce bine-ţi face! Era drăguţă cu el şi i-ar fi plăcut, e drept, să simtă gheaţă pe limbă, dar fără rom… ideea romului acum îl înfiora pe nări… şi rom cu îngheţată! O pendulă în fundul sufrageriei sunase: trei! — Ar putea începe să se retragă, nenea trebuie să fie abosit. Acel „nenea“ nu răsculase pe Costel ca alteori. N-avea puteri de fevoltă disponibile; nenea era gazda acelei frumoase serate. Lumea chiar şi începuse a pleca, îi căuta spre a-şi lua bună seara de la ei. Fusese atunci un defileu prin faţa lor, cu strângeri de mână, complimentări, tot felul de în- găimări pe cari, vrând-nevrând, el le împărţea cu Ninon. Când se scursese aproape toţi, era cam trei şi jumătate şi capul îi era dogit, deşi îşi strângea din răsputeri creierii ca să nu-şi dea cumva drumul migrena cea mare. Miloasă, Ninon îl sfătuise să plece, numai că îşi dase în petec: — Vezi, umblă drept!… Mai bine pleacă fără de alte ploconeli pe la pocher… Şterge-o englezeşte! Asta chiar îi convenea! în stradă, aerul fusese ca o compresă. Ar mai fi putut rămâne. Cei de la Conservator nu plecase… Şi de ce să se retragă el nesimţit! Tot tainică şi ciudată casa Dragu, chiar atunci când dă o serată!

I. LUI DON JUAN, ÎN ETERNITATE…   MAREA Într-una din zilele verii trecute, intr-un cerc de prieteni şi cunoscuţi spuneam că sunt silită de afaceri. Să petrec câteva zile în orăşelul C. O prietenă de a mea, Alina, m-a invitat atunci să găzduicsc la moşia ei, în marginea oraşului, cu toate că că nu-mi putea ţine tovărăşie, fiindcă nu stă la moşie decât cele şase luni mai călduroase ale anului. Când ajungi la locuinţa Alinei, trăsura face un ocol larg, pe o alee de tei, până la casa care se răsfaţă albă, mare şi cu streşinile joase, în fundul grădinii. Un servitor bătrân, cum tot mai rar se întâlnesc astăzi, m-a primit cu ochi buni şi plini de zâmbet, ca pe un oaspe binevenit: — Coniţa a pregătit pentru dumneavoastră biblioteca. Prietena mea, deşi absentă, îmi făcea astfel din prag cinstea ospitalităţii. înăuntru, pretutindeni, o atmosferă primitoare şi prietenoasă. Biblioteca era o odaie lungă, şi cărţile acopercau un perete întreg, misterios şi atrăgător: scoarţa galbenă a romanelor modeme, legăturile delicate ale poeţilor celebri, scoarţe strălucitoare, scoarţe roase şi volume desfrunzite. După ce le-am privit în treacăt ani deschis numaidecit uşile largi cu geamuri mari, care, legate din stejar, se împingeau anevoie şi am ieşit pe terasa care răspundea în ograda gospodăriei. Acolo te simţeai numaidecât la ţară. Sosisem pe înserate. Am prânzit singură pe cerdac, nu am intrat în casă decât când s-a întunecat de tot; atunci m-ara uitat împrejurul odăii, care era acum a mea, aşa cum examinezi pe cineva cu care întâmplător eşti sortit să trăieşti; in-am uitat ca să prind atmosfera d, noapte a odăii, sub lampa cu răsfringori roşiatice pe cai o aprindea bătrânul. Locurile, intai mult declt oamenii, ai; înfăţişări şi de zi şi de seară… Aci, sub lumina slabe, care mergea topindu-se din mijloc spre unghere, lucrurile răsăreau şi Be ascundeau plăcut; am ştiut numaidecit că nu îmi va îi frică, cu toată uşoara ciudăţenie ce se desprindea din singurătatea casei nelocuite şi din tăcerea de pretutindeni. Pe biuroul din mijloc erau, într-un pahar, trei trandafiri albi – de atunci ştiu ce dulce parfum au trandafirii albi: un parfum de regret şi de amintiri. Alături, un divan mic. Aştepta lenea trupului. Patul se ascundea în umbra odăii. În dosul unui paravan spe care alergau accle ciudate, copilăreşti şi emblematice desenuri ale artei japoneze. Lângă bibliotecă se rezema o scară uşoară de frânghie de mătase împletită. M-am urcat pe ea şi am desprins de sus o carte mare şi veche. Prietena mea, închipuindu-şi că biblioteca im:. Putea fi colţul cel mai plăcut al casei, fiu se înşelase. Fusesem de mult o cetitoare pătimaşă; acum ceteam ms: rar, şi pe alese, dar cărţile, mirosul lor, pipăitul lor, îmi erau o tovărăşie preţioasă. Pe tomul care avea file cam mucezite. Scria cu caractere demodate: Legendes des Pays du Nord, şi singur titlul făcuse să răsară în aer umbro uşoare de elfi de gheaţă; eram pe cale de a nu ceti nimic, adincită în propria mea visare, când dintre file a alunecat un teanc de hârtii: scrisori… sau un manuscript?. Scrisori! Unele pe format obişnuit, altele pe f<>i comune de caiet. Cu gesturi încete am voit să le pun la loc… dar pe urmă am simţit imboldul să citesc… Dacă ar fi fost ziuă şi lumină, ar fi învins deprinderea convenţiilor, şi mi-ar fi părut incorect să-mi arunc măcar ochii pe ele. Dar era noapte, o jumătate de lumină roşie, şi linişte aşa de mare, încât gândul ţi se părea încă prea zgomotos!… Aveam dinainte un volum vechi, ca o carte de magie, şi ţineam la îndemâna mea un suflet – fiindcă un tearc de scrisori e un suflet. Ce lectură poate fi mai pasionantă decât aceea a inimii omeneşti?… Dar mai presus de toate convenţiile, din mir-?, St dinăuntrul meu aşleptam mustrarea. Şi nu mă mustra -• irhic. Dimpotrivă, ceva obscur minase mina mea către acest volum, cel mai vechi dintre toate. Şi am citit: îs august SUNTEM LA MARE Suntem la mare!… La băi de mare, aş zice, dar nu e acelaşi lucru. Marea e apă, orizont, singurătate… şi băile de mare sunt zgomot, petreceri, muzică şi lume multă. Parcă te văd! Te bucuri că eşti liniştită la moşie. Ţie Îţi place la ţară, la munte, la raânăstire, acolo unde nu >unt oameni; vederea lor le stânjeneşte, te oboseşte şi te schimbă. În lume nu mai eşti aceeaşi din intimitate, aproape nu te mai recunosc – tu ai un grăunte de mizantropie. Zici: „mă simt grozav de bine singură”… Singură. Ce elastice cuvinte! Singură mă simt şi eu bine, dar eu sunt singură peste tot şi totdeauna. Zadarnic îmi împreun şi îmi alipesc sufletul de alţii… tot singură rămân. Şi cu totul dimpotrivă ta, când sunt izolată în mijlocul naturii, atunci nu mai pot fi singură, nu mă mai regăsesc Se vede că acolo sunt semenii mei, şi în mijlocul lor mă simt între mulţi. Poate că aşa fusese orindu.it întâi – să tiu plantă. Nu râde! Nu glumesc declt pe jumătate, cred sincer că ar putea fi-aşa… Mă duce împrejurarea singură, într-o poiană, pe lângă un izvor, la munte – sau la mare. Împrejur, nimeni. Mă asez pe iarbă sau pe stâncă, şi îmi zic: „Ce linişte! Ce bine e adum de gândit!“… Dar nu pot gândi nimic. Mi-e ’ cugetul îmbrobodit, pasărea ciripitoăre a cugetării mută, fiuturaşii fanteziei adormiţi. Acolo… trăiesc numai, trăiesc… Cum să-ţi spun? …Când zici că e o linişte de auzi cum creşte firul de iarbă… Aşa sunt eu – nu mă aud cum cresc, am trecut, vârsta… Aud însă cum bate viaţa în vinele mele. Zici uneori:.. La pune urechea şi ascultă’*. Eu ascult atunci palpitul fără să. Pun urechea. Şi nu mă pot reculege deloc… mă distrează orice: un -biziit imperceptibil de gângănii, gestul unei frunze care s-a dezlipit din pom, un fluture care a plecat de pe o floare şi stă să vadă unde să se aşeze, pe macul de colo sau pe sulfină?… Apoi treburile, activitatea vreunui muşuroi de furnici în mişcare. Asta nu o glumă… La ele treburile sunt împărţite cu rost, afacerile sunt covârşitoare – e o organizaţie foarte serioasă. Dacă te încurci acolo la privit, îţi trece o zi întreagă. Dar şivoiul mic al unui pârâu pe pietriş? Palpitant! O dâră de apă care a trecut pe colo şi mai odinioară pe alături… Acum pe unde va trece?… Cum o să fii singur şi liniştit în mijlocul atâtor prieteni… când eşti cu de-ai tăi? Cu aceştia mă înrudesc eu, cu toate buruienile câmpului, cu toate dihăniile pământului. Dincolo, între oameni, totdeauna am simţit o barieră transparentă, dar reală, între mine şi ei. De aceea mă amestec aşa de mult printre ei, vorbesc, petrec, glumesc, numai ca să rup zăgazul sau să-4 pipăi mai bine; ca să văd desluşit că sunt ca ceilalţi În mijlocul mulţimii, vorbind, rfzând, mă simt singură, mă izolez şi mă adun limpede cu mine, stau la pândă şi cu o repeziciune uimitoare judec, cântăresc, gândesc, visez..’, şi nu îmi pot amesteca viaţa cu viaţa lor într-un aluat omogen; se desprinde totdeauna ceva străin, de altă esenţă, care nu se poate combina. în zgomot şi mulţime sunt veşnic singură, şi acel eu care, paralel cu viaţa vieţuită, trăieşte în mine, e uneori cuminte, blajin, prudent, nu mişcă, nu suflă, de teamă ca cea mai mică adiere să nu mă turbure; alteori ridică în mine furtuni. Ne place singurătatea la amândouă – de aceea ne iubim, de aceea şi de multe; dar o înţelegem deosebit. De ce spun eu că cuvintele sunt sărace şi că fiecare suflet trebuie să ajbă limba lui! ’ 19 august CAZINO-MUZICA Ieri după ce ţi-am scris, am intrat la Cazino. Pe la ora 6 seara, „ora chic“. În partea stângă cântă orchestra lui S. Şi cum marea cu zgomotul ei acopere instrumentele şi terasa e prea mare, de partea cealaltă cântă o bandă de şapte inşi. Acolo nu poţi străbate; lumea, în loc să umble, stă grămădită; să găseşti o masă, nici vorbă nu e. Acela care dirijează e un neamţ nuc, slab şi urât. Ca să fie mai înalt, e urcat pe o cutie mare de lemn întoarsă pe dos şi îmbrăcată în pânză roşie, drept estradă… El, cutia… Nu e cstetic, pare o şedinţă de scamatorie. Neamţul cintă cu vioara, are un arcuş îndrăcit şi place. Ştii tu ce e ţiganul lăutar pentru romanţa românească? Asta e neamţul pentru muzica clasică. E ţiganul ei. Cintă eu loc, cu inspiraţie, şi calcă cu toată libertatea peste regulele sfinte ale unei execuţii pure. Cintă pasionat, smintit… ţi se pare că o să i se spargă vioara în mâini. E plăcut să-l ascirţi, „îţi dă senzaţii*’. Nu m-aş mira să aud că vreo venerabilă matroană sau vreo duduie romanţică l-a răpit. Ce râovrednicie! Să ne lipsească pe toţi de aşa muzică! Nu e însă cu neputinţă. Prestigiul talentului e totdeauna mare, şi nu. Fiecine ştie să despartă arta de artist. *” Cu privire la muzică, ştii ce-mi vine în minte? Fiecare din noi e un instrument, fiecare suflet are sunetul lui. Aşa, de pildă, unii au o vioară… alţii un pian discor- dat… alţii o mandolină… unii castaniete… celălalt un cimpoi, un trombon, o chitară… Alţii gvamofoane, adică sunt veseli, trişti sau sensibili, numai pe plăcile altora; mai sunt şi fluiere, piculine, sţrnt şi ţiuitori de moşi… Inchi- puieşte-ţi un suflet care ar suna ca toba mare! Sunt şi harfe minunate ca sufletul tău, Alina… Al meu are două instrumente, fireşte două. Am statornicit că trăiesc dublu: un fluier duios, care cintă în mijlocul naturii, cintă o doină simplă, molcomă, aromitoaţe… şi când sunt între oameni, o orchestră complicată, dureroasă, tumultuoasă. Să porţi mereu, sau aproape mereu o orchestră în tine, e obositor, nu e aşa, amiţa mea? Sunt şi zile când cântă divina armonie a vreunui solo minunat… Sunt şi astfel de zile – puţine, rare. JVIi-aduc aminte de unele… Ce proastă sun’ azi… îmi vine să plâng fără pricină… Am eu aşa zile fluide Dar tu? Ce întrebare! tu nu, tu eşti cuminte. Da… sunt şi ceasuri bune. Să’le lăsăm să doarmă.. T s} nu le deşteptăm. Să nu ne turburăm singuri sufletul. S nu ne întoarcem lângă gardurile peste care ne-a aruncs vreun stufiş parfumul, să nu ne răţăcim pe potecile p unde am cules vreo bucurie… să nu tercetăm colţurile d! văi şi coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun sus pi’. Să cadă… să nu alergăm înfriguraţi pe cărările unde ac auzit vreun cântec cum n-a mai fost altul… Să nu răsco lim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropa vreo amintire. E o durere, zadarnică. Nu mai găsim – ni se mai întoarce – acelaşi palpit, aceeaşi izbitură de sânge S – remeU În faţa ogunzet în piept şi obraz, aşa cam a fost nu mai reînvie. Trebuie | să ţi-o -spui cu putere numai ţie singur, ca să nu te trezeşti nebun, căutând, pe câmpiile pustii, florile, odinioară j căzute din mila drumului Să porţi în tine o orchestră! Valuri de armonie să se i înalţe şi să se coboare ca jocurile mării. Ce obositor cin- ^ tec! Adesea mă doare trupul de truda lui… Prin ce greşeală s-âu închis în mine aceste melodii, j care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat 1 ca un şipot prins între stânci fără să se poată scurge! j Ce e omul de vină de el singur? Din picătura din care 1 s-a creat, de ceea ce a fost adus în ea ie lanţul nesfirşit ’ al eredităţilor? De ce poartă el pedeapsa atâtor dorinţi de care nu are] vină? "Ca bine ai fost tu născută, aşa cumpănită, aşa domoală… aşa cuminte! j ţ» • ; *. Mă grăbesc, e ora dejunului Nu pot însă lăsa „distracţiile” să mă împiedice de la plăcefea de a vorbi cu tine zilnic, sau aproape. 22 august BAI D£ MARE Trei zile fără să-ţi scriu! Asta îţi spune cât de puţin timp îmi rămâne pentru mine. Dimineaţa e ocupată cu băile; toată mişcarea oraşului e âislocată către malul mării. Tu nu ai fost la mare, numai la munte. Să-ţi descriu, fără şir, ceva din întrebuinţarea acestor dimineţi..- Plaja e minunată, nisipul larg şi marea fără orizont. Ceasul însă nu e potrivit pentru contemplaţie, îţj lunecă mai lesne ochiul pe alte nimicuri. Au făcut un pod meschin de lemn, înaintat puţin în mare, în chip de estacadă. Un fel de „Ponte dei delici1’, După ce ai făcut baie, sau înainte, sau în zilele când nu faci deloc, priveşti de pe pod, faci psicologia scăldatului. Zic „psicologia” pentru mine, fiindcă ceilalţi fac tocmai contrariul Au. Şi dreptate oamenii: e cu neputinţă m bă nu t» i distrai de ’ia problemele pssoee, de probâoaa,. Des formes et des contours*. Nu e o chestie de dispreţuit, nici lipsită de seriozitate, ’ (Spune pudicului tău bărbat, dacă ar avea îndemn să e? scandalizeze, că dezvoltarea fizică e o problemă serioasă a vremilor noi). Sunt în mare. Sau în felia/de mare hotărâtă băilor, trei domenii bine determinate: unul pur masculin, unu! £©* minin (pentru băi serioase şi femei tihnite) şi unui mixt, De prisos să-ţi spun că acesta e,.al tuturor eleganţelor", \ şi că tot acesta stirneşte şi satisface cu prisos curiozitatea privitorilor. Am privit şi eu de câteva ori. Poţi sfătui pe Frăulein a ta, care e atinsă de fobie, să ia băi în departamentul âsta. Am văzut costume – nu pot zice c| nu erau complicate – dar rezolvau definitiv problema de a te muia în mare şi de a’ ieşi tot aşa de uscat cum ai intrat» Pantofi… corset… pălărie. Să ştii că mănuşi nu se poartă. Ce grozăvie! Eu care mă revolt contra nevoii imperioase de ^ interpune ceva între carne şi sărutarea valului… eu care visez o plajă nedescoperită, lângă o mare necunoscută – şi unde să nu mai regăsesc poteca pe care am venit-… Să nu ne depărtăm! Azi vreau să te fac să surizi şi vreau să sund şi eu., Sunt şi alte costume reduse care se apropie muiţ de- acest ideal al meu, dar e, între unui şi altele, diferenţa care e între adevăr şi impudoare. Se ia deci – sub aceste fonne variate – lecţii de înotat. Domnii – cu întiietatea lor în actele de curaj – învaţă pe doamne şi domnişoare diferite figuri, dintre care cea mai grea. Liindteă o execută mai de predilecţie, este „faire la planclie“. E şi cea mai interesantă de privit. Constă în realizarea plutirii biblice; numai că. Pe când Mântuitorul umbla în picioare, Magdalenele noastre stau răsturnate, doar cu ochii la ceruri. Sunt momente când simţi nevoia să-ţi aduci aminte că adevărul e gol, că nudul" nu e impudic, că stătu aria e o artă… simţi nevoie de argumente tari pentru a suferi priveliştea. Atunci întorc ochii spre plajă. Pe nisipul fin se plimbă perechi estetice. Ochii, lunecând pe celelalte grupuri, mi se opresc întâmplător pe frumoasa doamnă V. În flirt aprins cu elegantul domn X Conversaţia lor, din care apuc ceva, e un amestec uimitor de limbaj apaş şi obscurism simbolic. Din apă porneşte un ţipăt pe toate torturile… a venit, se vede, vreun val mai mare. Ce are oare domnul X? Pare vădit nemulţumit —; citesc pe figura lui neexpresivă o gravă preocupare. Vorbeşte încă doamnei V., dar e distrat şi ochii îi sunt aţintiţi pe un punct… Mă iau după ochi şi găsesc^punctul. I E vârful ghetelor domnului X. Valul grosolan le-a udat. Aşa ghete frumoase, şi care luceau aşa de bine!… Simt cugetările cum se frămintă sub fruntea tânărului imbecil: „Ce plăcute – cugetă el adânc – ar fi băile de mare, dacă nu ar fi marea… Blestemata de apă! Aşa ghete bine lustruite! - Domnul X.. De necaz, vorbeşte acum româneşte curat. M-am întrerupt puţin. Nimic! Treburi – fleacuri. Ce ziceam? Da. De obicei fac băi. Ce mult îmi place să mă scald în mare! Aleg un loc mai deparje, şi mă apropiu. De cum calc pe nisipul ce arde, simt o emoţie. Privesc apa. Nu am vâzut-o două zile la fel. Netedă ca luciul unei oglinzi, are în nemişcarea ei ceva perfid şi atrăgător. Te uiţi la cimpia ei lină şi adormită, te gândeşti cât e de adâncă, câte noiane de valuri stau gata să se înalţe, câte furtuni stau ascunse la pindă. În zile de acestea, coloarea ei e strălucitoare şi nesigură ca tăişul unei lame de oţel… Aşa o fi fost când, de pe vârful turnului, regele legendar a azvirlit în Ea cupa lui de aur… Alteori se încreţeşte în unde mici, din care parcă niciuna nu e mai mare decii alta, transparente ca inelul tău de opal. E frumoasă, iar, când goneşte repezi, unul după altul „valuri albastre ce par ocârmuite de cineva, aşa de regulat • îşi sparg dantela spumei de mal. E minunată când înalţă talazuri adânci, verzi ca sma- ragdul; le privesc cum se joacă ca nişte balauri, cum fac şi desfac* turle… Astfel era în ziua când s-au scufundat în ea Hero şi Leandru… — Atunci e baia bună; la fiecare spărtură de val auzi ţipete felurite: de frică, de plăcere, de alintări, de graţii… Culegi din sunete date biografice. Mai rar e tulbure, cenuşie, neagră, de o coloare căreia nu-i poţi da nume; se răscolesc din fundul ei toate otrăvurile, parcă peste noapte a spălat toate păcatele lumii, şi a târât coloare de lut’pământesc. Băieşiţa îţi spune: „Azi e bună-baia, coniţă, are metaluri…” Când ai ajuns pe nisip, lângă ultima transparenţă a apei, pui piciorul încet, şi îl tragi înapoi. E rece! Şi abia te-a dezmierdat. Mai încerci – nu poţi… tremuri toată. E în fiorul acesta ceva voluptuos… Şi reîncepi, fiindcă e şi durere şi, deliciu. Faci cu îndrăzneală un-pas înainte, te cutremuri… şi dinţr-o dată te afunzi… Acum te-ai deprins, cauţi jocuri noi, noi bucurii. ~ în zilele dintâi, când de-abia ai apa la glezne, simţi frica nemărginirii; îţi pare că marea întreagă geme şi porneşte de departe spre tine, că vine să te la cu unda mică, aceea care cea din urmă se sparge de picior. Şi cu asta te deprinzi. Şi pe urmă mergi înainte, la adânc. Capeţi mereu cutezanţă mai mare. Da! Când te scalzi, marea îţi dă ceva din voluptăţile necunoscute ale vieţii; te apropii… te înfiori… te atingi… şi, sperios, te dai înapoi. Apoi te mai cutremuri, mai încerci… şi te afunzi dintr-o dată în mările tulburi ale patimilor, şi cauţi noi jocuri şi noi senzaţii… Apoi, nesăturat te duci la adânc. . Nici apa nu e două zile la fel… şi nici tu cu ea. ’ Alteori nu vrei, nu poţi suferi atingerea ei, dar iţi’, zici: „trebuie” – şi nu te dai înapoi. Şi fără să te da? înapoi, încă refuzi. E în refuzul ăsta o durere voluptoasă, puternică şi ciudată. Cugetul îţi pretinde gestul, sufletul ţi-l sfătuieşte, şi trupul nu vrea. Înţelegi că trebuie, că e bine, şi pui piciorul în apă, nu îl tragi înapoi, eşti nemişcată, pasivă, chiar fără niciun fior exterior, nu te cutremuri „. Şi atunci, împotriva sufletului, împotriva cugetului, simţi în tine, până la marginea senzaţiei, violenţa refuzului. Carnea plinge, ţipă, nu vrea. Din buzele strânse pe dinţii încleştaţi nu iese niciun sunet, şi totuşi auzi, şi ţi se pare că ar putea auzi şi altul, cum ai gemut lung. Ce minunată manifestare a vieţii instinctive, a vieţii în sine, independent de voinţa noastră. Eu cunosc atunci crucificarea, braţele în ţintă, calciul-sorbit, roata torturilor, chinul apei, îl ştiu desluşit în gâtul meu înăbuşit, din care nu iese strigătul… Toate, până la marginea lor, în chip minunat şi chinuitor le simt— pentru că e apa rece. Să nu-mi zici: „Nu-ţi place apa rece?“ Ar însemna că nu am ştiut să-ţi împărtăşesc nimic. Nu e apa care nu-ţi place. Apa care ţi-a fost dragă, pe care ai iubit-o, rece şi limpede, în care altădată te jucai cu bucurie, de la care ai luat adesea dezmierdări, plăceri… deşi fără asemănare cu cruziinea simţirii de acum. Acest refuz al tău, nu al lucrului urât, al celui apropiat, îmi dovedeşte mie stăpânirea instinctelor obscure. Dacă sunt vreunii care să extindă aşa departe voluptatea plăcerii, atunci eu desigur am în organismul meu ceva care lipseşte, sau ceva care doarme’— şi voi pleca necunoscând un mare dar al vieţii. Ciudate sezoane… ore… minute ale cărnii! Ciudate taine ale trupului! 24 aticfuxi DANSUL Vrei să ştii cele mai mici amănunte. Îţi fac pe plac. M-am îmbrăcat aseară cu o rochie neagră. Nu e nouă, dimpotrivă, dar are ceva în forma ei care e armonios. Negrul mie îmi place: e ca un fond de pânză pe care se desprinde faţa. Cineva din ai mei mi-a spus: „Eşti decoltată, nu pui ceva la gât? Ai un fir de aur, cu un fluture de smalţ, e frumuşel”. „Da, e frumos, dar nu-l pun“. „De ce?“ „Fiindcă gâtul gol e mai mândru, e ca gâtul de lebădă. Pare a zice tuturor celor ce poartă găteli: «Eu nu am niciuna, fiindcă niciuna nu-mi place.» “ Un gât gol cere mereu colierul pe care nu-l are. Şi pare a-l chema. Cum ar trebui să fie podoaba unui gât care vrea să — Rămlie gol, fiindcă toate giuvaerurile nu sunt destul de scumpe pentru el? Ce zici? Frumoasă ar trebui să fie, Alina I Eu îmi închipuiesc un şuvoi de pietre, a căror strălucire ar fi aşa de mare, încât nu ai putea vedea decât lumina, nu şi fofma geometrică sau mărimea lor. Zadar- nu: s-ar apleca cineva aproape ca să-i vadă lucrătura, l-ar orbi numai un foc de scântei ce curg, şi dacă l-ai desface şi l-ai da în mâna vreunui curios, i-ar. Păţea că îi lunecă pe degete un val de apă sclipitoare. Aşa ar trebui să fie… Sau din mărgăritare, peseuite unul cu unul din scoici: sărutările mării, albe. Cu opacităţi misterioase, cu lumini ce’ învie şi se sting: cu rotunjimi ciudate, netezite de taina valului. De aceea îmi place mai bine gitul gol… fără firul subţire de aur, de care atârnă un fluture de smalţ. Gâtul gol care îşi aşteaptă podoaba, ca sufletul curat care a trecut printre bunurile lumii, gol de avuţii, şi acum îşi aşteaptă răsplată. Gâtul gol care ar fi ştiut să poarte povara bogăţiilor sclipitoare şi care nu a primit pomenile mici, trufaş şi crezând că i se cuvine cât de mult… ca şi viaţa săracă, care a respins micile amăgiri, socotindu-se destoinică de lumina copleşitoare a destinelor mari. Gâtul gol, fără mărgele mărunte – sufletul gol, fără concesii mărunte. Am luat-o razna, Aiina. Tu eşti de vină. Îmi tot’ spui’ I „Scrie mult – scrie tot” ’. Ne-am dus la Cazino. E pe marginea mării, şi împacă deşertăciunea petrecerilor de lume cu priveliştea splendorilor naturii. Vorbeşti nimicuri… şi marea murmură. <Rizi tai’e de prostii… şi marea geme. ✓ Te uiţi la pălăria senzaţională a doamnei X… şi pânze se desprind pe mare. Intri să dansezi un vals… şi marea îşi încurcă orehestra cu ţiganii. E o cură permanentă de anihilare. Stingi patima mării cu nemernicia vieţii de pe ţărm şi îneci micimea traiuluj zilnic în amarul nemărginit al mării. De aci un oarecare echilibru. : ;;; I Dansezi! ce plăcut e dansul… E pentru mine una din cele mai bune plăceri ale vieţii. Se desprinde dintr-un colţ o mutră necunoscută, ţi se prezintă şi îţi cere un vals. Te scoli mai încet ca de obicei şi iaci primii paşi în siljk Apoi porneşti. Intii alene, doar se va decurnja dăn ţuitorul, pe urmă mai vioi: şi-a început muzica vraja. Ce legătură misterioasă e între un cântec de dans şi picior! Unul porunceşte, cellalt ascultă; e în mişcarea asta cadenţată un farmec mare, e măsura, ritmul viu. Trăit. Cei cari nu-l cunosc sunt lipsiţi de una din feţele frumosului. Aseară am dansat singură. Ştii visul nostru de la şcoală – să dansezi singură fără să pari nebună! Cu un scaun grosolan de lemn, e urit. Dar singur! Cu altul, oriclt -ar de bun dănţuitor şi tu, oricât ai fi de silfă, trebuie să-ţi dai pasul, să-l potriveşti, şi să-ţi facă concesii sau să-i faci concesii. E şi asta o împerechere, o împreunare, unde se ciocnesc două personalităţi, două caractere. Nu poţi găsi – şi aci e veşnica minune – nu poţi găsi doi paşi, două mişcări absolut aceleaşi, de la sine. Una din ele trebuie să se supuie celeilalte – eterna lege a sclaviei. Degeaba se fac revoluţii: ţotdeauna voi f i tari şi slabi, stăpâni şi sclavi – la vals unul care conduce şi altul care urmează… Dar acestea-s glume. Totuşi e frumoasă armonia finală a doi dănţuitori cari se potrivesc, cum se zice. Mai-totdeauna se face în jurul lor un gol, un gol admirativ şi expresiv. Urâtul se ascunde, are şi el o pudoare. Şi în timpul unui vals, cei doi simt că au fost şi ei cineva. Cavalerul meu, el nu era nimeni. O minune! Nu simţeam conducerea lui discretă, nici prezenţa lui supărătoare, nu ştiam dacă face paşi, nici cum – era idealul. N-am băgat de seamă cum îl cheamă; la împrejurări de astea, afară numai dacă îţi prezintă pe Edmond Rostand, numele e absolut nefolositor. Mă legănam, lunecam, încet, mai iute, ameţitor, în voie. Nu ştiu prin ce minune mi-a trecut prin minte că am înconjurat salonul cel mare de trei ori, şi că e timpul să încetez. M-am oprit cam ameţită şi mi se pare că nici nu am mulţumit bietului om. Cineva, la spatele scaunului, mi-a dat evantaiul: — Dansează bine tânărul? — Nu ştiu. — Cum nu ştii? Şi ai făcut trei tururi! — A! da, am ocolit de trei ori! E drept, cu un dănţuitor cunoscut ar fi fost compromiţător, cu unul necunoscut era cel puţin ciudat. „Da, foarte bine dansează.’1 Cum nu mă uitasem la el, mi s-a deşteptat curiozitatea să-l văd; l-am căutat prin sală cu ochii, dar nu l-am găsit, nu l-am recunoscut. Plecase, sau era acolo, pierdut în grămada de haine negre. Cine ştie, poate îşi făcea vreo iluzie, vreun vis! Ce ar fi lost? Iluziile sitnt singura pomană ce putem risipi în treacăt… şi vise trocătoare. Numai ele nu înşală. Ele nu promit nimic. Ştii că sunt deşertăciuni, şi iată că ţi se umple sufletul şi mintea (k> ele. Nu Je-ai cerut nimic… şi îţi dau. Pe când realitatea, ea trebuie să-şi ţie cuvântul, ea trebuie să plătească şi de cele mai multe ori nu poate. Şi mie mi-au dat uneori oamenii visuri; le-am închis în tainiţa inimii, în sertarul amintirilor. Trecători… fantome… zburători. Uite, vezi, dănţuitorul meu era un zburător, de aceea nu îl simţeam alături de mine; era impalpabil. Pansul de acum… al nostru!… 1 Dar dansurile sacre! Să fii o baiaderă intr-un templu unde drept coloane au crescut copacii seculari şi crengile lor boltesc învelitoarea; să fii un idol cu chip straniu, un colţ de faţă palidă, într-o carapace de aur şi rubine; să faci mişcările consacrate ale riturilor misterioaşe, pe care zadarnic le priveşti, cărora, ca să le poţi înţelege sensul adine, trebuie să-ţi fi trecut ritmul lor în sânge de două mii de ani. Să fii o preoteasă pe un altar păgân, cu paşi uşori, cu vălul pe faţă, pentru ca minunata lumină a chipului să nu ademenească ochiul de la graţia mişcărilor, Mlădieri… apiccări… braţe întinse, trupuri ce par a cânta… văluri ce se lipesc, ca şi cum ar fi ude, de trup – apoi se desprind şi filfâie ca împinse de vânt… Dansul e poezia mişcării, e supremul poem al vieţii, fiindcă mai mult decât cântecul, e o manifestare directă a Ei… coca ce nu cuvintează, ceea ce nu cugetă, ci numai trăieşte. Corpul ondulează şi fără glas povesteşte misterele religiilor trecute, spune secretele existenţelor. Trupul plinge… râde… se ascunde… se dă… Acum nici braţele nu mai mişcă, nici mâinile – ochi ai trupului decapitat – singur trunchiul se încovoaie, se fiânge. Şi cetim ca pe o carte, istoria vreunul popor din vechimii e întunecoase şi până acum. Cum a trăit, cum a suferit, cu’. R, a luptat, cum a conceput viaţa, cum a iubit… ce zei a Închipuit, ce idealuri a slujit, ce doruri, i-au rămas şi ce puteri! Să Iii o baiaderă sacră… să fii o preoteasă pe un allar di păgin! Am ieşit pe terasă. Ei’a Întuneric., La ora aceea târzie nu mai* era nimeni afară, şi stinseseră aproape tot. O răceală se urca din apă… M-am apropiat de balustradă şi m-am aplecat peste mare. Valurile erau mari şi negre şi gemeau. În fund, luminile unui vapor licăreau călătoare. Ceva mai departe, pe terasă, mai privea cineva, şi chiar în spatele meu – nici nu băgasem de seamă – două glasuri vorbeau domoale. M-am uitat spre «Sânşii cu un sentiment de duioşie. Nu ştiu ce pace se desprindea din noapte şi din singurătate. Mi s-a părut că cei trei, cari ca şi mine fugiseră de lumină. Şi de oameni, trebuie să fi fost dintr-o ţară cu mine… din ţara fără margini, fără contururi, fără frontiere a sufletului. / Nu le distingeam faţa, deci nu le ştiam numele… fata şi numele şi traiul, şi gesturile de toate zilele… Atâtea minciuni, atâtea concesii împrejurărilor… Ştiam numai că ei trăiesc în minutul acela sufleteşte. Cu fiecare val se ducea către nemărginire un vis. Cu fiecare undă o iluzie. Iar în dunga spumoasă a vaporului, atâtea daruri nedesluşite, atâta sete de depărtări, atâta foame de alte ţărmuri, tremurau în noi cum tremura lâcârivea luminilor pe vasul ce se depărta. O seândură rătăcită se zbătea în valuri, lângă stânci, sub balconul de care mă rezemasem. Se întorcea… se rostogolea… 9e afunda – şi iar plutea… nu mai nesigură şi nici mai frământată ca un suflet… Alături de. Mine, glasurile âomoale ale color dai vorbeau tihnit, întrerupt, cuvinte banale, nimicuri. Eram aşa de aproape, încât la lumina slabă i-am putut desluşi. El ^cărunt, înalt. Cu. Faţa gânditoare şi obosită. Ea frumoasă, elegantă şi fără vârstă hotărită, între 25—35 de ani Ştiam acum cine sunt… Nu este aici doar nimeni a cărui viaţă amănunţită să nu ţi se poată povesti pe degete de unul tău altui O» ceea ee poţi afla, ceea ce pot inventa, ceea ce Se poate şii f… Nimic. Misterul fiecărui suflet. Ceta ce ir fi vrut să fie..: ceea ce ar fi trebuit să fie… ceea ce ar fi putut să fie! Nu judecata, nu sentinţa uşoară, crudă şi nedreaptă a faptelor aparente. Mecanismul lor obscur, forţele instinctive care le cârmuiesc, sărbătorile inimii şi doliurile ei’ tainice. Cronica, cronica nemiloasă atribuia celor doi druiţuri deosebite, nu îi împerechea în niciuna din acele bănuieli -dezgustătoare, monedă curentă a vieţii de băi De ea se ocupau puţin, cu uşorul dispreţ ce se acordă virtuţii – de el spuneau’ mai mult nenumăratele anecdote ce se leagă de oamenii cari se disting prin fire ori situaţie. Nu m-am depărtat, am rămas acolo în voia impresiilor şi vag am auzit ce spun. Se uitau prin luminile geamurilor cum trec perechile de dănţuitori, ca nişte umbre Chineze, în mişcările deşanţate ale vreunui tango oarecare. — Niciodată nu simt mai bine cât am îmbătrânit, decât când privesc un bal modern. E atâta distanţă de la valsul meu, până la dansul de acum, ihcât îmi închipuiesc că am o sută de an»! — E desigur uh secol între sufletul d-taie şi al lor, zicea ea. Avea un timbru limpede, dar parcă învăluit în ceaţa unei oboseli. De altfel, înccp şi eu să fiu din altă generaţie… a bostonului, acum în agonie… Cu toate astea, era cel mai frumos. — Aşa spuneţi toate, că e frumos… Eu nu pot ceifepara nimic cu valsul, ’valsul înaripat – ameţitor. — Da, da, prea ameţitor: după o jumătate de tur, sunt fără suflare. Am încercat o dată (aveam plămânii trainici pe vremea aceea); e prea iute… nu ai timp să preţuieşti momentul… E dansul avânturilor repezi şi scurte, al epocilor războinice – trebuie să-l fi găsit un ostaş, între două lupte. — Cu putinţă. Totuşi mi se pare mie că, dacă mai dansam, te-aş fi putut eonvinge, aş, fi ştiut să-mi apăr valsul. — Eu sunt gata oricând să te iniţiez în farmecul valsului boston&t.

I                       Se auzi soneria la uşa din faţă. Ursuză ca de obicei, Sia se întoarse greoi pe scaun spre Lina Rim, care, cu ochelarii pe nas, cârpea pledul agăţat cine ştie cum.           — Tanti!... Sună! zise leneş Sia.           Lina, care băga în ac, nu răspunse îndată. Sia se uită la profesor. Doctorul Rim, nemişcat pe fotoliu! do la birou, nu spuse nimic, surâse numai gardianei, cu intenţia de a fi graţios şi, fireşte, mai slut când surâdea.           Rim aştepta cu nerăbdare să i se întoarcă pledul pe picioare. Nu era frig în miez de septembrie — poate chiar se făcuse un foc prematur în soba de porţelan nouă şi majestoasă — nu-l durea pentru moment nimic, dar lua precauţiuni. Era un biet bolnav care avea nevoie de cele mai mari îngrijiri, care avea o infirmieră înadins pentru el, care îşi întreţinea sănătatea şi egoismul din ideea că l-a durut cândva, că poate îl va mai durea, şi între aceste două planuri ale suferinţii, se menţinea într-un confort plăcut. Această beatitudine nu era contrariată de sonerie. Intervenirea unei vizite, ca distracţie suplimentară, nu-l supăra.           Sia, în schimb, se gândi că o să vie ea şi ziua când n-o să mai sune unii şi alţii la orice moment, că o să vie ea ziua când n-o să mai ceară la orice lucru voia cucoanei Lina. Cu gândurile astea frumoase, repetă mai aspru:           — Tanti, sună!           În adevăr, se auzise a doua oară, timidă, tremurătoare, soneria.           — Deschide, fată, deschide! Ce laşi să aştepte! zise Lina tihnit.           La uşă era Mini, care plecase de acasă nedumerită bine asupra adresei celei noi a prietenilor Rim şi căutase puţin până să descopere tăbliţa strălucitoare a Linei: "Dr. Lina Rim — Mamoş". Mini atinsese cu precauţiuni portiţa grilajului vopsit proaspăt şi urcase scara necunoscută cu acea emoţie pe care o poate da o scară urcată pentru întâia oară. Se oprise în faţa uşei mari cu geamuri galbene, creţe ca o foaie de celuloid gofrat, şi care nu-i plăceau, apoi sunase cu acea sfiiciune pe care o ai în faţa unei uşi cu geamuri galbene, îndărătul căreia se găsesc oameni abia strămutaţi. Aştepta acum cu o uşoară spaimă ce vibra în ea ca şi soneria. Dar doctorul Rim nu cunoştea vibraţiile decât la vioară. Doctoriţa Lina, bondoaca lui soţie, era afonă şi Sia, infirmiera, era un bloc impermeabil, care slujea de adăpost unor gânduri puţine, dosnice, încăpăţânate. Negreşit că nu sunt indiferente raporturile unui vizitator cu o casă neîncercată încă; nici raporturile dintre un domiciliu şi locatarii lui noi, mai ales când e chiar vorba de o casă proprie, unde şi locuinţa şi locatarii îşi dezvoltă reciproc toate defectele posesiei.           Agitaţia lui Mini nu se linişti când se găsi în faţa unei necunoscute ursuze, cu un şorţ mare, alb, de şcoală sau de spital, şi care o întrebă fără bunăvoinţă:           — Ce poftiţi?           Noroc că buna Lina, precedată de un mosor mare ce se rostogolea, sosea, mai astmatică ca totdeauna şi, ca totdeauna, primitoare:           — Dumneaei... nu ştie... Tu, Mini! Ce plăcere!... E nouă în casă... Îmi ajută să îngrijesc de Rim... N-ai idee ce rău a fost bolnav!... Ce bine îmi pare că te văd!... E nepoata mea, adaogă abia la urmă, şi poate numai fiindcă nepoata luase un aer dârz.           "Ce fel ele nepoată!" gândi Mini, nu încă îndestul de liniştită. Intră apoi în primul vestibul, perfect ordonat ca vestiar. Antreul ocazional, mobilat din nou, strălucea de curăţenie. Uşi înalte, uleiate cu roz şi cu dungi aurii supărătoare, stau închise, afară de aceea a biroului unde intrară.           În birou erau mobilele cunoscute de Mini, dar înstrăinate şi ele de planul schimbat al camerei noi. Rim, la prima vedere, păru lui Mini acelaşi, din fericire pentru adaptarea ei şi din nefericire pentru eventualul lor portretist.           După exclamările primului moment ale omului amabil, Mini nu ştiu unde să se aşeze, moment muzical ce se poate însemna cu semnul suspensiunii. Lina târî mai aproape de al ei fotoliul pe care un moment înainte stase Sia. Fără să ştie amănuntul, Mini se uită fricos spre infirmieră. Cu cel mai candid aer, pe care îi putea lua figura ei placidă, Sia sta acum în picioare, rezemată de zid, la spatele fotoliului lui Rim. Ca să stabilească legătura, doctorul zise graţios:           — L'Ange gardien!           Cum străina nu-i plăcea, Mini adoptă numai o jumătate din calificativ.           "Nu pleacă gardista asta!" îşi zise Sia, făcând tocmai o mişcare mai vioaie ca de obicei, care cutremură scaunul lui Rim, şi cerând voie profesorului: — Pot lipsi puţin? — ieşi grăbită cu ochii pe fereastră. Mini se uită maşinal prin geam şi văzu pe trotuarul din faţă un tânăr cu pălărie de paie, care se înălţa în vârful picioarelor.           "A!" îşi zise. Apoi, cu o mică sforţare de memorie, recunoscu pe vărul Lică, pe Lică Trubadurul. Încetă de a mai înţelege. Pricepu numai o uşoară fluierătură şi distinse că Lică făcea semne cu ochii, sfărâmân-du-şi degetele în formă de castaniete. Lică era aceiaşi şi semnalele lui erau neîndoios pentru infirmieră. Mini se uită lung la Lina, apoi întoarse o privire de profil spre Rim, care surâdea satisfăcut — surâs palid întins pe buze pârlite. Lina ridică de jos mosorul imnenitent, roşie-vânătă, şi explică foarte inexplicit:           — E Lică!           Era Lică fără de greş! Acum trecea sprinten strada, aruncând ochii împrejur. Se auzi apoi lângă zid un murmur vag de voci, şi pe urmă nimic.           Mai protocolar, doctorul Rim făcu prezentările în lipsă:           — Domnişoara Sia Petrescu — zise, mângâind cuvintele — nepoata noastră!... fiica unică a simpaticului văr Lică!           Mini rămase uimită. Cunoscuse pe acel Lică, totodată umil şi obraznic, în formă de rudă inferioară. Un Lică pe care îl zăreai dispărând discret pe după vreo uşă şi care ţinea în salon ghetele aliniate şi sucea pălăria moale în mâini, când se afla în prezenţa severă a doctorului Rim. Era, totuşi, după toate datele, acelaşi Lică, căruia Rim îi dăruia acum epitetul de simpatic.           Negreşit Lică nu era deloc antipatic, dar schimbările apăreau mari pe la prietenii Rim. Mini nu comentă deloc acele noutăţi, tocmai fiindcă era prea mult mirată de ele. Lică Trubadurul, tatăl acelei fete greoaie!... Lică avea un copii!... Acel băieţandru care fluiera a rendez-vous, făcea, aşadar, o vizită paternă. Erau noţiuni neacceptabile, chiar dacă nu se puteau contesta. Rim începu a-şi povesti amănunţit suferinţele trecute, apoi puse lui Mini întrebări asupra petrecerii ei de vacanţă. Mini îl felicită pentru casă, şi se interesă de prietenii lor comuni, ca şi cum ar fi cerut acelora concurs pentru a regăsi intimitatea.           — Duduia Nory, apriga noastră feministă, s-a făcut de un timp tare preţioasă! spuse doctorul.           — Are şi ea necazuri! o scuză Lina. Ştii, Mini, cât iubeşte Nory pe sora ei a mare. Dia e cam suferindă şi, când e vorba de ea, Nory lasă tot deoparte. Ba chiar îşi neglijează dispensariul. I-am trimis nişte dolofani de copii, trecuţi prin mâinile mele, şi aud că s-au perpelit acolo, la dumnealor. Am să mă cert zdravăn cu ea... Bieţii mititeii mamei!           Doctorul Rim sughiţă un râs indulgent. Lui Mini, care nu-l mai auzise parcă râzând alteori, râsul i se păru straniu.           — Lina e o cloşcă! zise Rim, îngăduitor pentru întâia oară cu slăbiciunile bunei Lina. O cloşcă! Strânge sub aripi toţi puii altora... Cum, de exemplu, şi pe domnişoara Sia.           Reamintirea fetei ursuze rupse iar lui Mini firul bunei înţelegeri. Şi de ce oare Rim o tot chema cu gura plină: "domnişoara!".           — Cât despre Drăgăneşti — trecu Lina mai departe — sunt veşnic ocupaţi cu îmbunătăţiri la ţară, la oraş, cu fabricile lor! Elena e cu inovaţiile. Drăgănescu singur nu ar fi cutezat aşa întreprinderi mari şi curajoase... Şi toate le reuşesc... Îi văd rar: ei sunt mereu pe drumuri sau primesc lume multă... şi eu nu sunt bună de aşa ceva.           Mini îşi aminti de Elena, fata calmă cu părul negru dat în sus, apoi de stăpâna de casă, cu frumuseţea mai accentuată, ca şi caracterul.           Acum Rim părea, deodată, mai puţin vesel. Poate obosise. Era un convalescent, deşi lui Mini i se părea perfect sănătos.           — Nu vrei să te aşez pe chaise-longue?           Profesorul făcu un gest de refuz.           — Atunci, când s-o întoarce Sia!... Mă duc să arăt lui Mini casa... Nu ţi-e urât singur? încercă Lina.           — Nu purta grija mea!... Doamnă Mini, să-ţi dai părerea sincer!...           Hotărât, lui Rim îi folosise boala. Era cu mult mai conciliant. Dar nu mai era bolnav.           Lina porni, ghemuită cum era, bucuroasă să-şi arate palatul. Se mai îngrăşase încă şi gâtul scurt avea două cute mari de carne. Mini admiră un salonaş zugrăvit şi decorat cam convenţional, cu mobile cam presărate dar frumoase, cumpărate se vede de la o casă bună, dar fără adaosul nici unui obiect mai personal. Odăile de culcare, acum separate, erau de o parte şi de alta a camerei de baie. Cabinetul de consultaţie, foarte spaţios, era prevăzut cu tot confortul. Se opriră aci mai mult. Cristalul meselor şi dulapurilor, uneltele variate străluceau; erau acolo canapele felurite cu resorturi complicate. Lina manevră una din ele, care se înălţă şi se întinse tocmai ca masa operatorie. Mini avu o mişcare de spaimă în faţa acestui laborator al celor mai intime dureri. Lina, dimpotrivă, se guşă de mândrie:           — Asta plăteşte tot necazul meu! Mai toată clientela vine acum aici. Nu mai am nevoie să alerg atât.           Vorbea de acele suferinţi cu mulţumire. Mini admiră luxul şi ordinea.           — Fac şi analize prime şi prime clişee radiologice. Am şi o mică farmacie Am vărsat aci 600.000, dar nu-mi pare rău. Clientela parcă s-a înmulţit odată cu instalaţia mea. Cam puţine sunt femeile care nu trec pe la noi! Mă temeam ca mutarea să nu le risipească. Aş! Când ai nevoie!... Mai ales astfel de nevoi!...           — Mai fericite, totuşi, cele care nu trec pe la tine, râse Mini, cu frica şi curajul unei sănătăţi perfecte.           Pe o scurtă cotitură a casei, mai era o cameră unde Mini recunoscu mobilierul iatacului prim.           — De musafiri!... — explică Lina. Dar acum stă Sia.           Aşadar, locuia chiar la ei!... Apoi venea bucătăria, micuţă dar cu acea strălucire de laborator nou-nouţ. Lina cumpărase bateria cratiţelor de aluminiu cu aceeaşi îngrijire ca forcepsele.           — Baba mea nu se poate deprinde. Cere mereu cuptor de cărămidă şi hrubă boltită. Răcitorul şi cămara în perete sunt duşmanii ei. Se cam ia în furcă cu fata asta cam îndrăcită. Mă fac că nu bag de seamă... Am nevoie de ea. Mi-ar mai trebui chiar o ajutoare. Casa nouă cere întreţinere... M-am dat gata muncind... Mă scol la 5 ca să pot pleca la 8 la spital şi după dejun nu mă aşez jos până la consultaţii... Acum, pe seară, doar niţel...           Mini deschise gura să întrebe dacă nu o ajută nepoata, dar Lina o preveni:           — Bine cel puţin că grija doctorului o are Sia!           — Îi rămâne, cred, timp. Doctorul pare destul de bine! opină Mini.           — Acuma da, e mai bine. Dar ce accese de gută a avut! Nu mai era de trăit! De-o săptămână parcă i-a luat cu mâna. Norocul Siei! Are mai puţin de lucru.           — E de mult nepoata la voi?           — Numai de vreo cincisprezece zile.           Se opriră în salonaş. Mini se aşeză pe o margine de canapea, fără să-şi găsească bine locul. Lina trase un scaun de fantezie, mult prea fragil pentru ea, şi păru dispusă la confidenţe, dar intimitatea lipsea încă.           — Aşa cum vezi casa asta, mi-a scos sufletul şi m-a sărăcit. A fost ideea lui Rim, care vrea cu orice preţ să fie proprietar. Eu una aveam groază de mutare. Fireşte că nu ne-am bătut capul cu planuri şi meşteri. Ne-a vândut-o un arhitect, care o făcuse pentru el şi i-a părut prea mică. Opt sute de mii de roşu, şi nici nu mai spui cât, până s-o termine. Tot ce am agonisit o viaţă, plus o moştenire a lui Rim şi datorii cât vrei! Drăgănescu ne-a înlesnit bani cu dobânzi cuviincioase.           — Şi casa... a cui e?           — Pe numele amândoura indiviz... şi poliţele tot aşa! râse Lina. Nu mai e primejdie să ne despărţim acum, la bătrâneţe. Rim s-a făcut mai de înţeles... N-ai idee!... N-aş fi crezut niciodată să primească aşa de lesne pe Sia...           Şi Lina, după afirmaţia asta, se opri brusc ca şi cum se împiedicase de un obstacol.           — Nu te-am auzit niciodată vorbind de fata asta!           — Da!... N-o prea vedeam... Era pe la Mogoşoaia, pe-acolo!... E fata lui Lică, cum ţi-am spus... De mult mă ruga el să-i găsesc un loc. Era greu, fiindcă e cam stângace... Ştiu eu ce învaţă ele acolo, pe la şcoala lor?... Sau aşa e felul ei!... Tot lui Lică i-a venit ideea să o iau pentru Rim. S-a gândit bietul băiat şi la mine... mă oboseam prea mult.... Dar Rim!... Rim a fost cuminte şi a primit. Are pe cineva lângă el când lipsesc... Când e vorba de îngrijiri mai serioase, tot eu duc, fireşte, greul... Dar e mai bine acum, mult mai bine!           — Aşa de bine, încât eu credeam că-şi reia ocupaţiile. Se deschide facultatea!           — Nu-i pomeni de asta. Tocmai a cerut un concediu de boală de trei luni şi a pus locţiitor. Vrea să lucreze... Are o carte...           — Totuşi, chiar în concediu s-ar putea scula, ar putea ieşi. I-ar folosi. Se anemiază stând permanent pe un scaun de bolnav!           — Lasă!... Lasă!... E bine aşa! E mulţumit! Lasă-l cum vrea el. Nu-i spune nimic!           Caracterul urâcios al doctorului Rim putea scuza oricât acel egoism al bunei Lina, care, în dauna preceptelor sanitare, vrea linişte. Acel Rim însă, ce se complăcea în rolul de bolnav, părea ciudat. Mini credea că recunoaşte la el simptomele "bolnavului închipuit", ce se amăgeşte şi pe sine şi pe alţii. Îşi prelungea parcă boala cu un supliment de pseudoîngrijiri şi cu o infirmieră nefolositoare.           Mini credea că această manie de pacient nu trebuie întreţinută de cei din jur! I se părea că e acolo un caz de conştiinţă! Cine ştie la ce forme supărătoare ajunge Rim, făcând pe bolnavul cu dinadinsul! Totuşi, nu ar fi cutezat să insiste pentru a nu turbura liniştea Linei.           Era numai o impresie, e drept, pe când mulţumirea bunei Lina era un fapt. Cum putea alarma pe Lina pe motivul subtil, nesigur, al unei boli imaginare, care poate era numai o imaginaţie a ei! Se auzi parcă scârţâind poarta.           — Se întoarce Sia, zise Lina.           — Plec şi eu! declară Mini şi trecu din nou în birou, unde Rim, tot singur, fără să doarmă, ţinea ochii strânşi, ca cineva care vrea să consume un timp inutil. Nu păru a le remarca întoarcerea.           — Se întoarce Sia! Ce vorbă lungă şi fata asta! zise Lina cu intenţie de mustrare.           — Nu-i spune nimic! Copila a stat cu tatăl ei! Numai optsprezece ani!           O nespusă indulgenţă către acele sentimente filiale unse glasul de obicei strepezit al doctorului.           Fu un moment de pauză, în care probabil ar fi trebuit să intre Sia, pentru că Linei i se păruse că vine; ar fi trebuit să intre, pentru că Lina ar fi dorit să audă Sia şi mustrarea ei şi bunăvoinţa lui Rim; sau pentru că vorbele schimbate acolo păreau a-i fi făcut loc să intre; pentru că bolnavul îşi alimentase şi răbdarea şi indulgenţa din nădejdea acelei întoarceri, pentru că absenţa ei durase destul, dacă nu prea mult. Dar nu veni şi minutul rămase suspendat...           — Şi dacă vezi pe Nory — repetă Lina fără legătură — spune-i că sunt supărată. Am să mă răfuiese cu ea. Nu-mi îngrijeşte copiii!           — Sugacii! Sugacii noştri! supse silabele Rim.           Hotărât, era foarte conciliant. Cum putea fi mai bine ca aşa?           În fund, undeva, o uşă nouă se trânti masiv. Era prilejul ca Mini să plece. Dete mâna cam în grabă profesorului şi ieşi urmată de Lina. Tot grăbită, greşi uşile. Era încă neorientată în domiciliul nou al Rimilor şi câtă diferenţă de trecut, când Lina nu o lăsa să plece! O întorcea de trei ori de la uşă şi ea rămânea bucuros. Mini primea deosebirea fără regret. Reciproc nu mai aveau nevoie una de alta. Era tot un fel de acord.           În verandă buna Lina deveni mai vorbăreaţă:           — Ştii! Verişoara Lenora s-a cununat cu Walter şi o duc foarte bine. Sunt foarte drăguţi! Au venit să vadă pe Rim. Şi Lina arătă o glastră cu flori ce se vestejeau: De casă nouă! Walterii ţin cu ei pe Coca-Aimée. Parcă de când lumea numai atâta copil a avut Lenora, pe Coca. N-ai văzut-o?... E cea mai frumoasă fată din Bucureştii — şi Lina aduse un carton imens cu fotografia lui Coca-Aimée. Era o adevărată "poză": ochii mari, probabil albaştri, ochi de păpuşă: o gură mică, prea mică; părul blond, buclat, răsfirat scurt până la umeri, ca la copii.           — Are 16... ba 17... ba 18 ani, hotărî Lina. Dar pare abia [de] 14, cum vezi. Walter se poartă perfect cu amândouă... Nu uita, Mini, când vezi pe Nory, spune-i că no. 14, un dolofan de băiat, a murit şi o bombonică de fetiţă, pe care am trimis-o cu mă-sa ca să nu schimbe laptele, piere de enterită. Şi băiatul Elenei Drăgănescu e tot cam gălbegit... Bietu Doru — eu tot văr îl socotesc — s-a înfundat la moşia lui socru-su al doilea... A luat-o de-a capu!... Bine că n-are şi alţi copii... Cu gemenii, ce-i trage sufletul!...           Înăbuşite, încurcate, îngrămădite, noutăţile de familie năpădeau abia acum glasul întretăiat de suflul astmatic al Linei. Cu familia, buna Lina rămăsese aceeaşi. Adăogase numai pe domnişoara Sia, despre care însă vorbea puţin.           — Vezi! Trepte de marmoră afară. Arhitecţii ăştia! Risipă!... Să mai vii, Mini! Ai văzut ce bine i-a părut lui Rim.           Plăcerea Linei pentru vizitele ei era condiţionată acum de dispoziţia doctorului. Înainte cerea prezenţa prietenelor anume pentru a se văita de necazurile conjugale. Acum subordona tot confortului ei cel nou. Cu atât mai bine dacă era mulţumită! Mini, subt impresia dezorientării, pe care i-o pricinuise casa străină cu oamenii cunoscuţi şi oamenii schimbaţi în decorurile noi, plecă fără gânduri de revenire apropiată. De la început se simţise acolo pe planuri parcă inverse şi mobile, care o ameţeau ca un trotuar rulant. Un uşor mal de mer stăruia încă în vidul pieptului. În stradă se legănă un minut, ca cel coborât abia de pe o punte de vas, până când ia contact cu statornicia solului. De altfel, strada nu o lămuri îndată. În sus sau în jos era bulevardul dincotro venise? Recunoştea clădirile pe lângă care trecuse ca într-o fotografie obtuză. Un tramvai la distanţă o descurcă. Se duse de-a dreptul într-acolo şi ieşi la liman. Se opri puţin în loc ca să lase aiurelei timp să se astâmpere. Ceva, ca vinul turburat într-o cupă, se clătină în ea, apoi se linişti.                                   II                       Când Lică îi dase semnal, Sia fericită — atât cât ştia să fie — luase din fugă un şal şi alergase la poartă. Se aşezase întâi amândoi în dreptul ferestrelor, apoi se trăsese mai la o parte, lângă perete. Şi unul şi altul se simţeau mai bine afară. Lică era un plein-airist nărăvit. Nu putea suferi adăpostul. I se părea că în casă e prizonier, spionat.           De pe când de mic fugea de-acasă, îi rămăsese ca tuturor vagabonzilor dragostea de a trăi pe drumuri. Mai târziu, meseriile variate pe care le cercase le alesese tot drumeţe. Dar mai de preferinţa stase totdeauna în vacanţă de orice ocupaţie: hai-hui şi rentier, deoarece nu se lăsa niciodată fără 5 lei în buzunarul pantalonilor, ca fond inalienabil Putea astfel cheltui tot prisosul. Viaţa asta histenică îi punea în obraz acea culoare roză pe sub pârleala pieliţei, totuşi neînăsprite. Toate întâlnirile de afaceri sau de amor, Lică şi le avea în plin aer, ca şi cele de familie. Sia apucase doar de copilă a cunoaşte cu el toate barierele.           Se simţeau amândoi la îndemână, aşa rezemaţi într-un şold de perete, vorbind încet dintr-un obicei de a se feri, cu ochii în lături de pândă, având totdeauna multe a-şi spune şi râzând din nimicuri, pe înfundate. Nu semănau totuşi defel, Sia cu părul mai castaniu, strâns într-un conci mare la ceafă, cu faţa lată, cu obraji graşi, plini de o pastă fără culoare, căci dacă recreaţiile le avusese în plin aer, apoi restul timpului stase închisă prin locuinţe insalubre, până când să ajungă în casa nouă a Rimilor. Sia avea ochi negri, mici, dar nu vioi ca ai lui Lică, gura lăsată puţin în jos la colţuri ca pentru o silă permanentă. Înaltă cât şi el, trunchioasă, oblă de la umeri la şolduri, cu mâni şi picioare mari de care se jena, nici nu părea tânără, deşi avea numai 19 ani.           Alături de ea, Lică, subţirel, sprinten, cu figura plăcută, cu ochii vioi de veveriţă, părul negru din care se lăsa o buclă mare pe frunte, cu mâinile şi picioarele mici şi subţiri şi dinţii albi mărunţi, avea aerul unui ţângău.           Venea pe la Sia în fiecare seară cam pe la aceeaşi oră, când ştia că e mai liberă. De altfel, fata luase de la început bunul obicei să nu ajute pe Lina la menaj. Leneşă de felul ei, hotărâse pe Lică că "tanti" nu trebuia învăţată rău. De lucrat nu lucra, ţinea în mână aceeaşi cârpă de olandă înnegrită, în care înfigea acul când Lina se cam încrunta. Se plictisea acolo cu patronii. Aştepta toată ziua vizita lui Lică. La început făcuse chiar mofturi ca să primească, dar, când văzuse că Lică vrea cu dinadinsul, nu mai suflase. După ce totul se aranjase, Lică îi spuse abia "cum stau lucrurile". Prinsese îndată situaţia. Nu era vioaie, dar avea ceva şiretenie. Îndărătnică în rolul de infirmieră, lucra însă cu pricepere la meseria cealaltă, de a înfiinţa o bancă co-acţionată Rim-Lică, care să-l scutească pe Trubadur de orice altă profesiune. Lică era, de altfel, băiat bun. Primea şi cele mai mici dobânzi. Când trebuia să plece, intra cu Sia în bucătărie unde baba era încă stăpână. Sia aducea din odaia ei un pachet învelit frumos şi legat cu panglicuţă.           — E pachetul meu, madam! spunea Sia obraznic babei. Te-aş ruga să serveşti ceva de băut domnului Lică.           Baba se uita la ea lung pe subt ochi şi aducea un pahar mare de vin rece. Lică gusta întâi, apoi da drumul. Sia sta atentă, până când Lică lua paharul de la gură şi răsufla şoptind: "Mişto", cu coada ochiului spre baba, cam de felul ei ţigancă.           Sia, mulţumită. Îl întreba: "Încă unul?" şi Lică refuza. Era temperat şi nimeni nu-l văzuse vreodată beat, necum fata. Apoi Sia îi spunea ce conţine pachetul.           Erau laolaltă răcituri, fructe, dulceţuri, ţigări. Tot ce putuse fura. Din trebile casei îşi alesese numai strânsul mesei cu cheia de la bufet. Baba o prinsese deseori colectând, dar nu spusese Linei nimic. Tot ea se răstise: — Nu te duci să pârăşti? Vinul e pe mâna dumitale! — ca şi cum baba era cea care da de băut domnişorului, nu satana de fată.           Baba tăcea, şi de ce tăcea nu ştia singură. Numai doamna Vera — odăi cu pelargonii la fereastră şi brise-bise cu dantelă cu igliţă, model greu — doamna Vera, soacra băcanului — casă corp cu "Coloniale-delicatese-băuturi", peste drum de casa Rim — doamna Vera, necunoscând genealogia vecinilor, judeca după aparenţe înşelătoare.           — Uite-i iar!... Uite-i subt geamul boierilor şi subt ochii noştri!... Se pupă în stradă! Ptiiu! şi, efectiv, doamna Vera, azvârlea pe scânduri, nu pe scoarţă, dezgustul ei astfel coagulat într-o spută amăruie, care, desigur, îi uşura organismul de prisosurile unui dispreţ care, neconcretizat, i-ar fi putut face, Doamne fereşte, vreun rău. Totuşi, dispreţul doamnei Vera se refăcea tot mai veninos. Nu ar fi fost de mirare să aibă ceva din partea ficatului.           În urma lui Mini, Lina rămăsese pe loc fixând treptele de marmoră cu un aer prostănac. Acolo, în acele trepte, i se părea ei închisă toată problema acelei case noi, cu mulţumirile şi necazurile ei.           Rim, ameninţat dincolo de un proces de evacuare şi în veşnice discuţii cu proprietarul, îşi manifesta supărarea în formă de descărcări nervoase din ce în ce mai dese. Dezarmat faţă de lege şi de proprietar nu găsise altă soluţiune decât cumpărarea unei case. Astfel se născuse ideea. Avea însă rădăcini mai adânci. În clădirea fiinţei sunt multe etaje şi subsoluri ale conştiinţei. Acolo, în profunzimi, acea idee se altoise pe alta mai esenţială: Lina avea o mulţime de bani câştigaţi, pe care îi ţinea neplasaţi. Neglijentă şi risipitoare cum era, nu avea să se aleagă de acei bani nimic. Pe când, întrebuinţaţi la cumpărarea unui imobil...           Scoborând mai adânc în gândurile ascunse, doctorul Rim credea că acei bani ai femeii ar fi trebuit să-i aparţină lui. O luase de nevastă, ceea ce era o mare cinste. Îi suporta de atâţia ani prezenţa. Avea s-o aibă pe cap toată viaţa. Toate astea degeaba. Ar fi trebuit ca ea singură să aibă bunul-simţ să încredinţeze acei bani bărbatului ei!... Şi nici nu puteai şti ce gânduri îi puteau veni... cu mania ei pentru "familie!". Toţi acei veri şi verişoare, pentru care era în stare să se dea peste cap. Unii mai pricopsiţi, e drept, alţii calici, cum era acel Lică aşa de desconsiderat de Rim pe timpul când nu-i cunoştea meritul de a fi tatăl Siei... O haimana acel Lică, pentru care Lina avea slăbiciune! Doctorul Rim credea chiar că pe vremuri urâta de Lina o fi făcut ochi dulci verişorului care, desigur, nu-şi bătuse capul cu ea, dar o găsea şi acum bună de jumulit.           — O serenată! O serenată! rânjea Rim batjocoritor, în lăcaşuri adăpostite din el.           O serenată, pe care însă şi el, Rim, o persoană aşa de importantă, consimţise să o cânte, fie cât de strident, luând pe Lina în căsătorie. Pe cucoana Lina! — îi spuneau glasuri mai intime încă — care, lipsită de tact, găsise de cuviinţă înainte de logodnă să bâlbâie o mărturisire necerută de nimeni... "Ştii!... La facultate... cu băieţii!..."           Ce importa pe Rim virginitatea bunei Lina!... Cu demnitate se făcuse a nu fi auzit, necerându-i nici o explicaţie. Ce-i păsa lui de acea greşală! Dar o înregistrase şi o speculase la ocazie. Secretul acela, "imprudent mărturisit", recunoştea Rim, făcând haz cu bunul său amic, "el însuşi", făcuse din Lina roaba lui benevolă. Cu acel secret o ţinea subt teroare fără osteneală. La ce bun să-l aprofundeze! Totuşi femeia asta nu avea recunoştinţa să recompenseze pe soţul generos şi discret. Era în dreptul lui să ia singur ceea ce i se cuvenea. Mai anevoie era de găsit formula. Achiziţia unei case era o bună ocazie. Rim era, deci, sârguitor la acea idee. Zăpăcise pe Lina cu tirania lui de bolnav, o şicanase în afecţiunea ei pentru Lenora Hallipa, ce se zbătea într-o mare criză conjugală, şi strigase împotriva lichelei de Lică, ce trăia pe spinarea lor şi pe care-l ameninţa că-l va da afară ca pe un cerşetor, fiindcă nu se putea şti dacă într-o zi nu va fura! Lina, asurzită de refrenul permanent al "casei", zbătută între pretenţiile lui Rim şi între pretenţiile lui Lică, deprins să fie alimentat, adoptase, în sfârşit, proiectul cumpărării. În fond ea se temea de acea achiziţie; econoamă şi fricoasă, nu cuteza să rişte tot ce avea, dar consimţise pentru a da lui Rim satisfacţie. Doctorul colecţiona anunţuri de la mica publicitate şi avusese chiar corespondenţă cu un arhitect, iniţiative foarte mari pentru felui lui de a fi. De îndată ce Lina consimţise, grăbise tratativele, lăsându-le totuşi pe seama Linei, cu privilegiul lui de bolnav. Avea să se risipească astfel ceva bani, dar nu-i părea oneros, erau banii femeiei şi-l cruţau pe el de corvezi, mai ales că nu ştia încă cum va putea face ca acea casă să-i aparţină.           În adevăr, Lina fusese intimidată de arhitect şi convenise pe un preţ cam mare. Nu sfârşise însă nimic înainte ca Rim să vadă imobilul. Lui Rim îi plăcuse mult stilul pretenţios al exteriorului. Trecuse peste unele lipsuri şi defecte de amenajare cu atât mai lesne, cu cât, din adânc, un sfetnic vigilent îl îndemna să profite de împrejurare aşa cum venea. Păstrase ultimul argument pentru sfârşit. Modestul vameş din Ungheni, tatăl lui, lăsase o moştenire de 200.000 lei, cifră medie între corectitudinea profesională şi beneficiile meseriei. La început Rim declarase că va lăsa aceşti bani mamei sărace şi văduve. Era o revanşă, pe care vrea să o dea Linei pentru incorigibilul ei sentimentalism familial, deşi, în afară de ciupiturile lui Lică, acea predilecţie era gratuită.           Rim însă, care nu profesa, deci nu producea în afară de leafă, avea multă aviditate pentru câştigul Linei. Credea că, dacă ar fi fost mai destoinică, ar fi putut stoarce ceva de la acele rude bogate, în loc să facă pe generoasa în dauna lui, cu toate că el, Rim, era o victimă permanentă a acelei căsătorii. O făcuse numai în vedere de profituri: în adevăr, aşa cum calculase, căpătase catedra, dar pentru sacrificiul lui înţelegea să aibă încă alte beneficii. Era vorba de el "adică de o fiinţă prin excelenţă demnă" de tot binele, în propria lui opinie.           Pentru femeia prin care îşi putuse satisface unele prevederi avea, din demnitate, o mică ură, un dispreţ pentru acea unealtă, de care era silit să se servească! Din astfel de sentimente decurgea acea rea voinţă ce stăruia în traiul lui cu Lina. O agravau şi alte pricini: după stadiul ambiţiei, care-i înlocuise tinereţea absentă, doctorul Rim trecuse la epoca erotică ce-i turmenta maturitatea. Un alt sacrificiu al cărui erou şi victimă se socotea: lumea era plină de femei plăcute şi el nu avea decât pe ghemuita de Lina, care-i inspira o nepăsare ascetică, dar a cărei existenţă îl lipsea de plăceri. Făcea studentelor teoria insidioasă a amorului fizic. Încerca glume echivoce cu feminista Nary, fată cu replica îndrăzneaţă. Erau numai luxuri de cuvinte. Un simţ prevzător îl făcea prudent. Aceeaşi prudenţă îl silea să ia aere de om serios cu alte femei. Frumoasa verişoară Lenora era modelul perfect ce convenea gustului ilustrului doctor. Amorul ei nesăţios pentru primul ei bărbat îi păruse forma ideală a fericirii la domiciliu. Adulmecase în jurul acelei Lenore cu admiraţie şi invidie.           Şi alte femei drăguţe aparţineau pe rând altor bărbaţi, la care Rim se gândea cu respectuoasă complezenţă pentru acele beneficii intime. Toate acele plăceri străine îl ofensau şi îl lipseau pe el, care nu avea decât pe Lina. Ştia că buna Lina nu-i aduce nici un obstacol; mai ştia că acele bunuri şi fără de ea nu ar fi fost ale lui; în adâncul adâncului va fi fost chiar şi conştiinţa că Rimul deşirat şi spălăcit, cu gesturi de manechin şi vorba pedantă, prin persoana lui însuşi era un obstacol acelor aspiraţii. Era mizeria omului cu sine, pe care o cunoaşte şi n-o recunoaşte. Toate celelalte caturi ale conştiinţei lucrau însă pentru reabilitarea acelui scump dezmoştenit. Lina era deci de vină şi mica lui ură, hrănită de revendicări pasionale, creştea. Vrea despăgubiri. Ba bine că nu, era să fie a lui casa! Totuşi, la suprafaţă, cuviinţa, solemnitatea, masca aderentă a tuturor virtuţiilor nu putea părăsi pe doctorul Rim. De aceea, cu o ţinută de zile mari, anunţase pe Lina că "tot el" a găsit o soluţie financiară a casei. Oferea acum 200.000 de lei. Mama bătrână era sacrificată. Va trăi din mica pensie şi o vor ajuta. Poliţele le va semna şi el şi casa va fi a lor amândorura, ca şi traiul! Nu cutezase mai mult deodată. În laboratoare tainice se pregăteau alte proiecte în vedere — a testamentului reciproc între soţi, fără descendenţi direcţi.           Acel discurs generos pronunţat de Rim nu putuse face bunei Lina altă impresie decât aceea că ilustrul ei soţ îi făcea o favoare neaşteptată. Aportul moştenirii, acel "noi", aluzia la viaţa comună, erau probele unui devotament nebănuit, ce o copleşea pe buna Lina, înecată de recunoştinţă. Aşadar, acel trai nesuferit era numai manifestarea unui caracter dificil.           Lipsită de mândrie, în genere, faţă de mărinimia lui Rim, Lina devenise un otrep. Ajutorul bătrânei soacre şi lichidarea datoriilor îi reveneau de la sine. Ordonat în toate, Rim, rupând foaia calendarului, îi spunea:           — Azi e "întâi" a lunei, trimitem mandatul pentru mama!           Mandatul sta pregătit de însăşi caligrafia lui Rim şi Lina întindea grăibit mâini slujitoare şi trimetea banii.           — Azi avem o scadenţă! — şi din sertare ticluite, apărea o prelungă foaie timbrată.           — Putem preschimba! — hotăra doctorul cu sagacitate, sau:           — Trebuie achitat! — emitea corect.           Lina apuca poliţa cu mâini ceva cam febrile, încreţea fruntea îngustă sub părul cărunt, dezordonat, şi se trudea, căutând mijloace de a plăti. Alerga la Drăgănescu, reclama vreun onorariu întârziat, cunoştea câteva ore de grijă şi plătea. Aceste crize cu termene fixe, care aveau la origină gestul nobil al lui Rim, intrau în uzul vieţei ei robotnice. Nu-i da în minte să revizuiască acea stare de lucruri, nici să se irite împotriva nimănui. Dimpotrivă, despre toate astea obişnuia a spune respectuos:           — Rim se ocupă de-aproape de afacerile noastre!           Dar năduful ei de femeie grasă şi scurtă în gât evolua spre o emfizemă clasică.           Erau acum proprietari şi greutăţile băneşti erau compensate de schimbările fericite pe care acest eveniment le adusese în caracterul lui Rim. Lina avea acum remuşcări că se plânsese cândva de el. Sta subt noul regim, temătoare ca de o minune şi cu un fel de jenă, efectul nou al mulţumirii. Prezenţa Siei era pentru Lina un motiv permanent de stupoare şi satisfacţie. Bunăvoinţa lui Rim pentru vărul Lică era un fenomen, ce răspândea în toate simţurile un fel de paralizie similară cu ceea ce ar fi pentru alţii fericirea.           Un fel de mister lăuntric aşternea pe faţa ei urâtă un surâs de rebus, ce-i făcea un cap de sfinx hilar şi comic, a cărui enigmă era, desigur, mulţumirea. Era natural ca între grijile băneşti şi bucuria casnică Lina să nu mai aibă mult loc pentru prietene. Profesorul îi infiltra şi el orgoliul de proprietar. Această satisfacţie împreună cu desfătările boalei fără dureri predominau acuma în casa. Rim. El prospera între cele două achiziţii: casa şi infirmiera.           "S-a întors şi Mini! O să petrecem frumos la iarnă!" se gândi buna Lină, care încă mai avea altruism. Se mai uită o dată la treptele de marmoră din cap. Era îngâmfată de marmora aceea şi convinsă că acolo stau toate încurcăturile ei băneşti. Plecă spre bucătărie să supravegheze regimul alimentar al lui Rim, care îşi făcea din "menu" o distracţie adesea schimbată în tragedie. O tragedie mută în prezenţa domnişoarei Sia, dar care costa pe Lina, sârguitoare să fie pe placul unui bărbat aşa de bun ca al ei.           Sia se întorsese şi sta acum afundată greoi în fotoliul ei obicinuit, gândindu-se la Lică. Rim rămăsese tot la birou, cu picioarele împleticite în pledul lunecat. La oarecari întrebări Sia îi răspunsese monosilabic. Întrebări care meritau o menţiune specială pentru progresele doctorului.           Dacă vărul Lică era sănătos?... Ge mai spunea vărul Lică?.... De ce nu intrase vărul Lică să-i vadă?           Da, Lică era sănătos... Vorbise de-ale lor... Nu intrase fiindcă era grăbit!... Pretext invariabil. Lică de când avea ambasador, se lipsea bucuros să vadă pe Rim, deşi când se hotăra să apară era sărbătorit.           După acele scurte informaţii, Sia tăcuse odihnindu-se de o oboseală nemotivată şi permanentă. Cu picioarele ei groase, rău încălţate, proptite cam răsfirat în covor şi formând astfel un leagăn larg în poala şorţului de pânză albă, cu mâinile boccii — asprite de ceea ce va fi lucrat pe-acolo de unde venise — prinse zdravăn de mânerele fotoliului — domnişoara Sia nu era deloc graţioasă în repaos. Totuşi, doctorul era mişcat de ceea ce numea: "sacrificiul acelei fete tinere şi frumoase, care în loc de plăcerile vârstei ei se devota pentru el". Sacrificiul Siei consta în schimbarea odăiţei murdare a internatului şcoalei de infirmiere, cu casa luxoasă a Rimilor. E drept că acel confort nu era pentru ea o necesitate şi casa Rim îi părea o puşcărie. Distracţiile, la care renunţase, erau vorbăria vulgară a camaradelor, bolnavii care formau clientela, evenimentele uliţei văzute peste poarta şi plimbările cu Lică.           Nesimţitoare către ticăloşia boalelor de prin spitale şi aziluri, Sia avea repulsie pentru puţinele îngrijiri ce da lui Rim.           Rim, totuşi, îi suprima cât mai mult corvezile şi căuta să fie un convalescent plăcut; ceea ce Lina numea: "a-i ţine doctorului de urât" era numai prezenţa lenevoasă a infirmierei.           Cum însă tăcerea celor doi era plină de calcule şi de proiecte, nu se mai putea chema tăcere, şi, pe drept, buna Lina, când intră năduşită şi cu ceva abur de friptură pe ea, găsi că totul e în cea mai bună ordine.           — Tanti miroase bine! spuse Rim domnişoarei Sia.           — N-ai vrea să mănânci în sufragerie? întrebă Lina, însufleţită de spusele lui Mini.           — E o idee! admise Rim, calculând că Sia, care îi servea masa în birou, va fi astfel cruţată. E drept că acele prânzuri pe tavă fusese unul din deliciile boalei, dar bucuria evoluează şi Rim întrevedea alte inovări plăcute.           — Să mâncăm toţi trei în sufragerie, fiindcă zici! spuse Linei ascultător. Se sculă apoi singur, oprind cu un gest pe Lina, care vrea să-l ajute. Sia, la început bosumflată că nu mai mănâncă singură la voia ei, se însenină la gândui progreselor ce va avea de povestit lui Lică. În mai puţin de-o lună, era aşezată la masa de familie! Zise cât ştia ea mai plăcut:           — Tanti! Ce frumos umblă domnul profesor!           Rim surâse măgulit, cu un mic gol în coaste, neprevăzut de anatomie. Se gândi la ziua întâi, când el decretase ca noua-venită să zică Linei în loc de doamnă "tanti", după cum erau legăturile de rudenie. El însă evitase să fie "unchiu" din cochetărie. În surdină Sia îl chema "neamţu" şi "moşu".           La uşă Rim, amintindu-şi că e încă bolnav şi pentru a doza progresele, se rezemă de braţul infirmierei. Liiaa dase fuga să completeze tacâmurile. Nu se aşteptase la acel succes imediat. Şi cum cuvintele, bietele, fac toate slujbele: "S-a făcut un înger Rim! Un înger!" îşi zise. Intrarea în sufragerie, cu Rim de braţ, aduse probabil în mintea Siei imagini vesele: Dacă i-ar fi văzut Lică! Pufni în râs fără rost. Lina se încruntă şi gândi: "Ce oaie! ce oaie!a           Aşezându-se cu ezitări, cu mici balansări, ca un om care îşi face primii paşi, Rim explică cum râsul fără de motiv are de cauză un impuls al energiilor, dintre care cea mai cunoscută e "explozia tinereţei"; Sia, care se astupase la gură şi era gata să blesteme masa în comun, înţelese că moşul nu s-a supărat şi dete drumul altui sughiţ de râs.           La acei prânz Lina găsi momentul potrivit să comunice lui Rim că Elena Drăgănescu va da în toamnă o mare serbare muzicală, care se pregătea din timp. Elena spera că Rim va fi destul de restabilit pentru a-şi da concursul. Trimisese anume pentru acest scop o scrisoare de chiar mâna ei. În adevăr, Elena întrebuinţa mai obişnuit telegraful, telefonul sau secretara.           — Dumnealui cântă? întrebă Sia, din fericire fără poftă de râs, mai mult uimită de acel talent.           — Să vedem! Să vedem! spuse Rim Linei, cu aere pretenţioase. Până atunci ce nu se poate întâmpla!... E drept că doamna Elena e încântătoare şi audiţiile ei preţioase... absolut preţioase... Făcând să sclipească în faţa Siei strălucirea propriilor sale merite cât şi a doamnelor de care era căutat, Rim întrerupse curăţirea unui măr, pentru a ridica paharul cu vin:           — Prosit!... Azi e zi de sărbătoare! declară sorbind.           Cele două femei rămase nedumerite. Sia se gândi prosteşte la calendar şi Lina îşi repetă: "Un înger Rim!", fără să înţeleagă. Profesorul Rim voise să consacre, astfel, acel prim prânz de însănătoşire şi de concordie familială.           Rămasă singură în faţa cafelei negre, doctoriţa Lina piroti puţin, pe drept somnoroasă după ziua de robotă. De când îşi aducea aminte nu fusese mai mulţumită ca acum. Cine ar fi priceput!... Rim... Sia... Lică... Un înger Rim!!...            

I GOARNA Laura se săltă pe un cot în patul unde sta cu faţa spre tavan, ca spre un cer închis şi asfixiant, dincolo de care încerca zadarnic să-şi treacă gindul spre a şi-l uşura. …Se ridică sprijinită în cot’ şi, ascultă. Nu putea fi târziu. Veghease puţin afară, în întuneric, apoi intrase şi îşi întinsese corpul slăbit şi care cerea odihnă. Nu adormise însă; somnul îşi pierduse de mult obiceiul lui lihnit. Se sprijini în cot mai tare şi tresări… Acum se auzea mai bine. Sări din pat, trecu prin umbra odăei în cămaşa lungă de noapte, fără niciun fi’or în aerul călduţ din casă, cu picioarele goale, calde, pe podeaua acoperită neted de covor. …Cu urechea întinsă, cu toate simţirile concentrate în auz, cu auzul tras înafară, dete drumul în lături geamurilor ce se sloboziră uşor pe aerul plăcut al nopţii de august. Totodată se deschise şiuşa. Surorile ei, în cămăşi lungi, albe, ca două lumini pale, alergară lângă ea. Prin geam intra acum deplin, limpede, sunetul metalic al goarnelor, odinioară învăluit, nesigur. — Auzi! ziseră câtetrei deodată, una către alta. Semnalul goarnei umplea sonor liniştea absolută a străzei pustii. Erau undeva, acolo către dreapta, chiar pe strada cea mare a oraşului. — De ce…? întrebă una din copile. — Poate că.. Aşa… se face… Azi trebuia să semneze… zise Laura. Atunci, ceea ce ştiau şi aşteptau de mult li se păru nou şi plin de o spaimă nouă. Se grămădiră una lânga alta, fricos şi tăcut, ascultând lacom. …Un semnal ce nu semăna cu niciunul… Ce desluşit suna!… Rar, apăsat, puncta parcă silabele apelului, care reîncepea, neîntrerupt, fără încetinire, aşa de egal, de clar, de hotărât!… …Ce va fi fost?… un detaşament de soldaţi cu facle şi gornişti ca la retrageri de seară în zile de paradă?… Acolo în miezul târgului ce va fi fost?… Lume!… şi ce va fi făcut?… v… Simţeai parcă răsuflarea gorniştilor, îţi părea că se aude chiar tropăitul greu al cizmelor, că se simte mişcarea înainte a trupului. …Se stingea puţin la vreun cot de stradă, dar numaidecât reîncepea desluşit. Nu era un semnal frumos. Nu semăna cu buciumul vitejesc; cu chemarea aceea scurtă şi sprintenă peste văi şi munţi, care ridica cetele bucuroase de harţă ca şi de joc. Nu! Nu semăna cu imnurile glorioase. Deloc! Avea ceva din sinistrul tobelor care scot la mezat; ici-colo un sunet numai din lugubrul goarnelor de paradă mortuară sau din solemna rugăciune militară… semăna desigur cu proclamarea sinistră ce anunţa odinioară vreo execuţie capitală: „Cetăţeni ai oraşului, veţi şti că marele alcad a condamnat, pentru fapte criminale, la moarte prin ştreang pe…” Sentinţă aspră, fără de împotrivire. Dar acum puterea discreţionară a oamenilor se sfârşise. Cine oare decretase sentinţa vastei sărbători mortuare de acum? Oamenii?… Laura nu credea asta. Credea că o hotărâse puterea convergentă a lucrurilor. Ascultau mereu! …Nu… Nu semăna cu niciun alt semnal… era anume pentru „asta”, simplu, monoton, neînduplecat. …Nu era o chemare aprigă, vioaie, impetuoasă. Nicio alarmă neliniştită ca cea de foc, când prin păr îţi trece vâlva coamei aprinse a flacărei… Nu! Era un anunţ făcut din datorie pentru a chema la datorie: sarbăd, hotărât, desluşit. Notele sacadate, două câte două, erau azvârlite masiv, rar, în repeţirea aceea nesfârşită. Aşa prelungite, sunetele te supărau, îţi infiltrau treptat grijă, te acopereau de trudă. După mirare venea cu încetul nelinişte, apoi spaimă. O spaimă o nelinişte, pe care nu le cuprindea totuşi cânlecul neexpresiv. Te împovăra pe minte, pe auz, pe umeri. Iii turna un plumb greu deasupra, pe când înăuntru, în trupul plăpând, se încreţea în adânc un fior ce se risipea apoi în toată carnea. Laura şi fetiţele tremurau încet de fiorul ăsta, pe când simetrie cădeau grele ca de plumb. Nu era decât 11. De multe zile lumea umbla până în/. Iu pe stradă, zgomotoasă, amestecată sau în grupuri mici, cu gesturi, cu vorbe aprinse. Fiecare discuta, avea păreri sigure, ştia, învinovăţea, aproba, cerea, aştepta. …Ce vâlvă va fi stârnit între ei semnalul precis, sonor, solemn, care trecea acolo în pas şi glas măsurat! În mijlocul oraşului, printre oamenii adunaţi, cei şase gornişti trecuseră drept, aţintiţi ia buza trompetei, la datoria aspră a ştafetei ce pornea din pâlnia lor metalică, cu sunet grav. Trecuseră prin mijlocul străzii libere, între două ziduri mute de oameni, care nu mai aveau nicio păreri;, nicio elocmţâ Uitindu se unii în alţii, căutau sau pierdeau sensul pozitiv al lucrurilor în faţa faptului împlinit. Fusese tot atâta tăiere, pe strada clevetitoare, câlă fi ra în grădina mu I A aşternută În faţa geamului lor deschis. …Noaptea de august nu era apăsătoare ca o lespede. Era călduţă, lină, frumoasă. Înfăşurată în ea însăşi, îşi acoperise zgomotul auriu al stelelor n-avea nici lumini, nici întunecimi, domoală, tăcută, umbroasă, nu avea culoare. Goarnele sunau mereu. Liniştea absolută a aerului nu devia din ele niciun ecou, aducea sunetul simplu ca şi cum ar fi fost emis acolo, aproape. Simţeai la curbe, la unghiuri de strade, cum coteau, înaintând pe un parcurs bine determinat, care nu da niciun zdruncin suflului regulat, mecanic, al trâmbiţaşilor. …Mai aproape… mai departe… la stingă.. — la dreapta oraşului… Ce lung ţinea! Prin repeţire comunica o enervare, o prelungire la infinit a necazului, pe care-l aducea, o amplificare a legei crunte, pe care o promulga. Mereu, mereu… Război!… Război!… Război!… Erau oare numai gorniştii, sau vreun gradat mergea alături, spunând ceva cu glas tot desluşit, apăsat, monoton? Ca un crainic, daicare nu semăna cu crainicii de odinioară, cum nu semăna nici goarna cu buciumul. Desigur nu spunea: „Sculaţi-vă, oameni! a venit ceasul de luptă şi de bucurie, pe care l-aţi cerut!”… Nici nu spunea: „Sculaţi, oameni’! a năvălit primejdia şi măcelul!” Spunea: „Toţi oamenii sub arme din contingentele… să se prezinte la corp… Azi, 14 august… s-a decretat războiul!…” Laura nu ştia bine ce vor fi spus, nici dacă era cu. Ei vreunul ca să facă strigare. …Nu mai era de suferit! Iar şi iar! La surprindere, la emoţie, lâ spaimă, urma o iritare, o întunecare a gândurilor, o împresurare a grijilor, o încleştare a energiilor, un simţimânt de sinistrare, care cerea contenirea acelui glas ce se înfigea mereu mai mult în conştiinţa prea limpede a ungi realităţi aspre şi strivea sub greutatea sunetelor nestrămutate orişice avânt al iluziei despre aceleaşi gânduri. B. a Sunetele au, ca şi durerile, o măsură pregătită în noi, pentru sfârşitul lor, o prevedere care aşteaptă, cere sfârşitul. Semnalul goarnelor nu încetase la măsura acelei aşteptări, nici după ea, nici mai pe urmă. Orişice trece de acea măsură, întâlneşte o altă măsură, la care să se oprească – a răbdării – şi glosa aceea, neînduplecată, trecea şi de acea măsură. — Nu tace odată! ziseră. ’ Nu tăcea. Urma liniştit itinerariul lung. Ele nu puteau împiedica nimic, nu le venea în minte să închidă fereastra, să se retragă în fundul casei. Geamul deschis le lega cu înconjurul, lăsa drum gândurilor să plece în afară. Nu ştiai spre ce? Există în fiinţă nevoia asta de a ieşi la larg, într-acolo unde curge râul, potopul chiar; nevoia care întinde mâinile celor rămaşi pe ţărm către cei luaţi de ape; care adună naufragiaţii unul peste altul în bărci prea slabe; nevoia care ipnotizează spre inima incendiului pe cei ce sunt afară de inima incendiului; nevoia de a se amesteca cu gloata oricărei primejdii, de a sta în miezul ei. Sentimentul de a te solidariza cu destinul, de a face parte din el, de a te primejdui cu el, cu nădejdea de a fi salvat, dar mai ales cu dorinţa puternică de a nu rămâne molecula desprinsă şi izolată, ci atomul unităţei plurale; de a fi fulgul tint în vârtejul ciclonului, dar încorporat puterilor demontare. Geamul deschis, prin care Laura şi copilele, în haina lor subţire de noapte, cu părul dezlegat pe spate, umăr la umăr, ascultau cu mâini reci alarma, era spaţiul pe care sufletul lor slab îşi arunca braţele dincolo de grădina umbroasă, pentru a se lega de destinul tuturor. Şi fiindcă trecuse de măsura răbdării, acum lăsau să sune, să sune mereu până când va înceta, lăsau să cadă pe el plumbul acelui glas greu, sarbăd, desluşit. — … Război! şopti una din fete, şi părea ceva nou, cu tonte că era un cuvint aproape obosit de atâta întrebuinţare. Nou şi era. Nu semăna cu nesfârşitele vorbe, idei, închipuiri, socoteli din ajun. Fuseseră discursuri în cor şi predici de pe Capitoliu, şi conspiraţia sacră a zeilor olimpici şi tot atâtea proorociri câţi oameni, clevetiri şi împărţeală şi harţă pe pradă. …Acum iată că ora abia primul cuvânt, litera dintâi a celor ce trebuiau săvârşite nepregefat, a celor ce aveau a fi, neprevăzut. Ceea ce începea şi nu se putea şti ce este şi cum se va sfârşi. Avea să fie la fel eu alarma asta lungă, aspră, sinistră. Avea să fie Războiul, care nu semăna cu bătăliile chemate de bucium şi cu nici unele dinainte. O primejdie surdei, oarbă, nesfârşită, târâtă de-a lungul timpului şi drumurilor, pe brânci, mereu ameninţată, mereu ameninţătoare, crudă, aprigă! Lungă peste măsura prevederii, peste măsura răbdărei. Cu sunet metalic, sinistru. Cu pas greoi, hotărât. Război! Una din copile părea a cugeta în cugetul, în sufletul Laurenţiei, înţelesul cuvântului. Se uită la ea cu o întrebare nerostită, ca şi cum taina ar fi stat în fiinţa ei. O paloare mată acoperea faţa Laurei. Pe fruntea întinsă, pe trăsăturile desenate subţire din cauza suferinţii, o mască gravă şi resemnată înlocuia pasiunea şi turburarea, scrise pe chipul ei până în ajun. Război! Cuvântul căpăta un înţeles. Spaima lui era un fel de bucurie pentru ea. În ajun Laura avea cu viaţa cenflicte în care fusese învinsă, abdicase, dar care nu se rezolviseră în sufletul ei revoltat, nici în existenţa ei răzvrătită. Acestor conflicte războiul le aducea o soluţie. Una uriaşă, proporţionată cu revoltele ei. Părea că zbuciumul ei, care căuta şi nu găsea rezolvare, iscase pentru durerea şi nevoia ei, anume, vijelia colosală, în a cărei putere aveau să se dizolve orice alte puteri. Laura credea, în adevăr, că pentru ea venise războiul la ceasul şi timpul când aştepta ceim care să legiuiască ceea ce nu era bine legiuit. Venise acum o forţă a lucrurilor ce o dezlega din nedumerire şi o lega, laolaltă cu toţi, de destine necunoscute. Credinţa aceasta poate că nu era atât de absurdă. De miliardele de cauze ţesute în jurul ceasului de acum se legau alte miliarde de împrejurări cu aderenţele lor. Erau toate cuprinse în curentul ce-şi făcea vad peste lume. De aceea, pe drept, Laura credea că uriaşa revărsare era sosită pentru ea. Sufletul ei, în ajyn dezamăgit, dezorientat, se agăţa de problema aprigă ce se oferea omenirii. Existenţa ei îşi încorda puterile pentru ca să înfrunte, să lupte, să treacă prin uragan. Războiul era o mare în clocot azvârlită între două limanuri: acel de care se despărţea şi altui necunoscut. Dincolo de cataclismul oricât de mare – sta sfârşitul lui şi nădejdea unei alte vieţi. Acum, chiar când moartea năvălise stăpânitoare, era o speranţă latentă sub gândui prezent al pieirei. Dacă Laura ar fi fost fericită, s-ar fi izbit puternic şi zadarnic de catastrofa care i-ar fi turburat fericirea. Chinuită de o împotrivire obositoare, ar fi luptat să împiedice ceea ce nu se putea împiedica. Fericită ieri, ar fi trăit azi în ciocnirea tuturor energiilor şi aspiraţiilor protivnice. Ar fi fost rătăcită şi izolată de suflarea crudă a vremilor, ar fi înotat împotriva apei. Fericită ieri, războiul i-ar fi părut aşa cum îi părea altădată, în zilele de înviorare şi înflorire. În numele lunelui şi Frumosului Uman, l-ar fi socotit ca o monstruozitate care jefuia tezaurul superb al omenirii. Urgia i-ar fi răspuns cu implacabila ci realitate. Acum vedea altfel Flagelul roşu. Îl vedea ca pe o forţă elementară În dezlănţuire spre nimicire şi spre creaţie. Laura făcea o mică socoteală: natura are elementele ei, nedi’iculate, de nimicire. Şi prefaceri. Apa, focul, cutremurul, furtuna! Către ele omul nu poate decât încerca să se orienteze, să le ocolească, să răzbată. I se părea acum că natura umană are şi ea o forţă elementară specifică: Slngele! Ca şi apele, ca şi furtunile, nu puteai decât ocoli cu acul busolei; să determini vaduri mici în curentul mare şi, încorporat lui, să treci cu el până Dincolo. Aşa ora să fio Războiul. Oamenii şi determinările lor, tot ceea ce crezuse că il va stăpâni şi îndruma, era să fie cotropit de puterea lui elementară în mers, şi determinările acelea erau să fie numai vaduri mici în vadul mare — O cârmuire desperată «ţintită la acul de deviare al busolei. Cuprinsă în măcelul elementar, i se pregăteau Laurei suferinţe normale. Aceleaşi cu noima vremurilor, energiile ei erau mai mici ca tiranul cel nou. Nu se mai lupta cu imposibilul. Imposibilul era acum un despot. Goarna suna mereu. Cele trei stau mute, nemişcate la geamul deschis pe noaptea blândă. Nu vorbeau de nimic din atâtea turburări mărunte pe care le isca împrejurarea nouă. De cei ce trebuiau să plece; de cei ce trebuiau să rămâie; de alţii apucaţi la drumuri; la drumurile acum brusc tăiate. Chemarea gravă, cadenţată şi lungă… lungă – nu în-; găduia gânduri şi griji mărunte. Ce se va întâmpla, ce va deveni fiecare, ce vor deveni toţi în urgia asta, apărea fatal, în afară de putinţa socotelilor. Impresia de „mare”, de „fatal”, de „abdicare”, ce închipuia Ideea avea să stăpânească pe toţi numai atunci, în primul ceas. A doua zi oamenii aveau să reînceapă îndeletnicirile mărunte, zbaterile, socotelile. Singură Laura rămânea miruită, însemnată pe frunte de abdicare, închinată puterii de distrugere şi resurecţiune. …Goarna cadenţată, când mai stinsă, când mai clară, neabătută într-o parte de nicio adiere, înainta mereu, îşi făcea, ocolul. Ele o ascultau mereu, ca şi cum trebuiau să parcurgă tot drumul goarnelor, legate de sunetul lor metalic ca de un jurământ. Le-ar fi fost mai frig, mai frică, dacă închideau geamul şi li se lăsa iar deasupra tavanul posomorit şi greoi. …Se apropiase mult, mult de tot… poate că avea să treacă pe dinaintea casei!… Nu! Numai foarte aproape… Apoi iar mai departe… se auzea mereu clar, în tăcerea deplină. Deodată se ridică o mişcare ca un vânt subţire, de undeva, dintr-o parte, apoi se lăţi, se întinse, veni din toate părţile. Era un foşnet nedesluşit, ce semăna cu paşi repezi, asurziţi pe pământul călduţ. O vâlvă depărtată care acum căpăta glas. În aerul neclintit şi fără de ecouri, un răspuns la semnalul sinistru şi solemn. Pe uliţele depărtate, femei şi copii alergau pesemne cu vaiete, cu chemări. Oameni sculaţi din somn de semnal fremătau de colo până colo, aiuriţi, cuprinşi de panică. Era o clamoare astupată, cu rare note mai înalte pe un fond de murmur tânguitor. Vâlva creştea treptat, ca o flacără subţire, palidă, cernută de depărtare, care prinde treptat culoare şi consistenţă. Se uitară una la alta. Acel cor stins de gemete urma acum goarnei. Semnalul aspru, monoton, trăgea după el tânguirea aceea slabă amestecată cu voci mai stridente. Din capul mahalalei pustii, izbucniră voci apropiate, ce loveau supărător tăcerea şi umbra. Femei alergau intr-acolo să se amestece în trena foşnitoare de huiet. Trecură în fugă pe dinaintea casei, ţipâncL Nume… Numai nume. Nume de-ale celor chemaţi pesemne de goarnă… Apoi alte câteva care boceau… cele dintâi… la sicriul prematur al Jertfei. A doua zi aveau să tacă. Pe urmă aveau să îndure. Dar atunci ridicaseră acel vaiet simplu al sufletului împresurat de primejdie. Nu spuneau: „Pe scut sau sub scut!” Nu spuneau: „Du-te la bătaie.” Nu! Femeile ţipau, se văitau. Femeile plingeau şi chemau pe nume. Cu luate astea erau aceleaşi ca şi cele de demult; aceleaşi ale sacrificiilor şi legendelor; ca şi celelalte… care, desigur, şi ele plânseseră. Laura simţi în urechi un vâjâit uşor. Se aplecă să-l asculte. Îşi auzi inima jelind. În noaptea ce nu mărea, nu micşora, nu devia niciun sunet, ecoul acesta de jale, pe care semnalul aprig îl scormonise şi îl târa după el, era firesc şi uman. Ieşi pe scară, apoi traversă curtea, se duse spre poartă. Se depărtau cu numele acelea azvârlite în întuneric. /Era iar pustiu. Numai peste drum, la popa Cristea, o umbră sta nemişcată, lipită de gardul porţii. O umbră de om, dar deformată. Cu încetul deosebi pe fata mijlocie a popei cu un copilaş de faşă în braţe. O cunoştea, fiindcă erau vecini, şi i se vorbise de ea, de o iubire neînvoită de preot, ce da zestre bună şi căuta gineri buni. Un telegrafist tânăr de pe strada lor. Adesea, seara târziu în primăvara aceea, umbrele lor sfioase stau la gardul portiţei. Pe urmă. Fusese scandal. Se auziseră* vociferări, ţipete, Apoi fata nu se mai văzuse. O oropsiseră. Numai celelalte două, elegante; indolente, răutăcioase, se plimbau pretutindeni. Fata mijlocie a popei Cristea era Cenuşăreasa. Şi iată că acum avea în braţe un copil! Pe telegrafist trebuie să-l fi mobilizat de mult. Trecuse o dată în haine de gradat şi pe urmă nu mai trecuse. Laura simţi pentru suferinţa asta o tristeţe ce se cobora în ea şi o îngenunchea. Fata mijlocie a popei sta nemişcată cu păpuşa aceea mică şi mută, ca de bumbac, în braţe. Nu striga, nu şoptea niciun nume, dar durerea ei se amesteca în ultimele falduri ale acelui zvon, pe care goarna îl ducea cu ea. Apoi totul se stinse. În noaptea liniştită fu iar tăcere deplină. Nici semnal, nici ecou. Laura’ânchise geamul. Era ceasul trei despre ziuă. Se culcă fără nădejde să adoarmă. Adormi. Cum va fi fost aiurea în aceeaşi noapte? Aci, pe locul mic unde era să trăiască lucrurile mari» ascultase cu spaimă, cu înfiorare, cu resemnare şi nădejde semnalul ce nu semăna cu altele, cum nu avea să semene bătălia care începea, cu alte bătălii – şi totuşi erau din aceeaşi forţă elementară a sângelui. II FRIGURILE Spaima mută şi solemnă a primului ceas, reculegerea simţită la auzul goarnei încetaseră. O allă simţire colectivă făcea pe toţi să-şi părăsească cât mai mult casele, îi atrăgea afară, pe uliţa încurcată de circulaţia febrilă. Locuinţele pustii, neîncuiate, nu aveau a se teme de nimic. Nimeni nu se gândea să fure. Domnea un sentiment prematur de renunţare. Fără desluşire, fără civism, din instinct, fiecare înceta de a mai socoti casa şi nevoile ei ca centrul egoismului său. Acelaşi egoism era acum strămutat pe o preocupare de domeniul comun. Cu treburi sau numai într-o agitare zadarnică, din curiozitate sau pentru cerceta mersul lucrurilor, poate că numai din nevoia de a hoinări, toată lumea, de dimineaţă până seara târziu, Limbla pe străzi. împrejurările noi creau fireşte şi treburi noi. Tot aşa vum războiul era o temă uzată pe toate feţele, dar. Proclamarea lui de fapt era o realitate nouă, tot aşa şi pregătirile lui păreau neaşteptate. Mecanismul monoton şi tradiţional al tuturor. Autorităţilor era întors brusc spre îndeletniciri noi. Pus în faţa lor, se zbuciuma, zdruncinat în resorturile lui. Telefoanele zbârnâiau nebuneşte, căutând să ordoneze în mijlocul unei dezordini febrile. Era un haos dezlănţuit de pretutindeni, ceva ca o  e laie asediată, la a cărei salvare se precipita toată lumea, im inul în zarvă, sporind în mijlocul pagubei, zidind şi. Diirimind baricadele. Dacă ai li funcţional maşini în loc de oameni, miş..11 lor de acum ar îi trebuit, să fie o succesiune logică, i mişcărilor anterioare. Dar erau oameni, şi vivacitatea lor,) a contactul viu al evenimentelor, impresiona resortunir cu multe şi felurite deviaţii. Cafenelele, grădinile, trotuarele erau pline de o mulţime zgomotoasă, colorată ca în zile de bâlci. La tăcerea încremenită a primului ceas, succedase neliniştea asta fremătătoare, a cărei nervozitate semăna cu veselia -dm /. De de sărbătoare. Nu desluşeai îngrijorarea decât apretpiindu-te bine; ea nu atinsese coardele grave; turbulenţa publică revărsată pretutindeni părea uvertura zgomotoasă a unei simfonii eroice. Animaţia culmina în centru, totuşi cuprindea oraşul până la margini. Pe toate străzile mişunau oameni zoriţi, căruţe, soldaţi, trăsuri, camioane, călăreţi. Tot ce se putea pune în mişcare era pus în mişcare. Se îndreptau către un scop mic şi determinat, î» vederea unui scop mare, iar ca privelişte ţeseau fire’ încurcate şi ameţitoare. Automobilele care până ieri erau un mic eveniment provincial, trăgeau drumuri repezi şi se înmulţeau pe fiecare ceas, în urzeala asta. Se înmulţea şi populaţia şi armata, şi toate luau repede o proporţie disproporţionată. În capitală, pulsul supremei flore, subt tensiunea lucrurilor, decretase războiul. Acum vultoarea părea că se scurge treptat pe toate barierele şi o goleşte cu încetul de zbuciume şi de viaţă, lăsând-o singuratică şi taciturnă, ca şi cum i se pregătea destinul acela trist, care, pe un timp limitat, avea să facă din ea un punct mort. Dimpotrivă, în oraşul lor creştea o mişcare ce s-ar putea tălmăci prevestitoare circumstanţelor ce aveau să aşeze acolo miezul galvanizat al întregei pătimaşe probleme. La prefectură, îndeosebi, vibraţia telefonică, convergenţa tuturor tracţiunilor era culminantă. O reţea de fire aducea de la distanţă voinţa imperativă a ordinelor superioare, şi toată vehicularea, ameţitoare şi încâlcită, venea pe roţile neisprăvite să-şi oprească acolo vârtelniţa. Tot acolo se întrunise, într-o după-amiază, adunarea plenară a Crucei Roşii, ca să organizeze serviciul ei, trecut deodată în ordinea lucrurilor celor mai importante. De ce oare îşi închipuise Laura că va fi o adunare solemnă şi tăcută? Salonul cel mare, aglomerat de o afluenţă enormă de doamne în rochii subţiri şi elegante, vibra de un zgomot asurzitor de voci soprane. O altfel de emulaţie decât îşi închipuise ea. O scurtă cuvântare introductivă fu strecurată într-o pauză, apoi clopotul tremură delicat în mijlocul diapazonului ridicat al vocilor amestecate. Zadarnic! O lovitură de pumn pe lemnul biroului prezidenţial şi un glas cu timbru de bas obţinură abia o aproximaţie de linişte — Ca pe un allegro con brio căruia i s-a pus pedala. Se luară oarecari dispoziţiuni, care se resimţeau încă de prerogativele felurite ale vieţei din ajun. Aici ca pretutindeni avea să se facă selecţia mai târziu şi, din forţa lucrurilor, aşezând până la o măsură oamenii ce trebuiau la locul ce li se cuvenea. Laura lipsea de obicei de la toate reuniunile similare, dintr-o fobie către toate organizările ele binefacere colectivă. În ziua aceea venise cu anumite aspiraţiuni: să folosească şi să se simtă folositoare. Subt rezerva altor servicii viitoare, ceru postul de infirmieră în gară, unde se hotărâse înfiinţarea unei infirmerii de prim-ajutor. Spitalele trebuiau puse la punct, pentru pei’spective mai depărtate, pe când viaţa asta nouă, pe drumuri, care. Crea nevoile şi suferinţele drumeţilor, cerea pentru ei popasuri. Un fir subţire lega acum pe Laura de, marele mecanism pe care-l pusese în mişcare războiul. …Valul ăsta de oameni îngrămădiţi se scurgea undeva spre un loc care avea să fie ruptura încleştării şi deznodământul aşteptărilor. Mulţimea cutreiera, împrospătată necontenit. Drumul era scopul tuturor, de aceea şi cei care plecau şi cei care ramânrau emu îndreptaţi mereu către drumuri. În felul anta, nara devenise al doilea centru mare de pelerinaj. Trecerea trenurilor era primită de tot oraşul adunat acolo. Mulţime, zgomot, culori, lumină. Un haos de voci, de chemări, o mişcare perpetuă. Tabloul era împestriţat di’ florile purtate în mâini, de uniformele variate ale militarilor. Prin zgomot izbucneau uneori trompete sau viori, din vagoane porneau chiote, cântece. Printre ele, tristeţea se strecura sfioasă şi nebăgată în seamă. Uneori, în opririle lungi şi fără orariu precis, muzicile care însoţeau regimentele se scoborau pe peron. Soldaţii săreau peste balustrada vagoanelor împodobite cu crengi verzi, sau lunecau de pe acoperişul vagoanelor, unde aveau să creeze o lungă tradiţie de călătorie. Într-una din zile se înnodase o horă de soldaţi; în ea se prinseseră fete din mulţime; era o veselie năstruşnică. Un amor înflăcărat se aprinsese acolo pe loc, atrăgând atenţia întregului peron. Din compartimentele supraaglomerate, călătorii se aplecau să privească. Un sergent foarte oacheş cuprins de năpraznica văpaie, uitând timpul şi locul, adresa cele mai înfocate jurăminte unei domnişoare, care, subt puterea emoţiei, uitase timp şi loc şi răspundea cu expansiune. Se cunoscuseră abia atunci dar străbăteau etapele repede. Reparau timpul pierdut şi cruzimea. Despărţirii. Un râs aprobativ de încurajare îi înconjura. Începuse surparea prejudecăţilor şi slăbirea răspunderilor. De bătălie nu se ştia încă nimic, decât zvonuri de încăierări fără buletine sincere, acolo devale. Se vedea numai manevra nesfârşită a convoiurilor spre destinaţii multiple. Era pe timpul strugurilor, limonăzii, covrigilor şi altor delicii ambulante. Pe vagoane, moda cea mare a zilei, erau inscripţiile eroice. îngrijorarea, ameţită de trecerile astea zgomotoase, se reculegea abia pe urmele lor. Laura îşi purta prin veselia accea de iarmaroc fierbinte gândul ermetic, închinat vijeliei. Sensibilă la orice înfăţişare a lucrurilor, avea un dar dureros de prevedere, care-i lumina dincolo de ceasul şi locul limitat. Simţea cum se adună de departe apele turburi. Zgomotul, lumina, împresurau altarul posomorit din sufletul ei, iar sufletul îi era o biserică aşezată pe o piaţă plină de soare, în care-şi slujea liturghia mută şi sumbră a realităţii dureroase. Mulţimea se domolea numai seara, fiindcă era început de toamnă şi amurgurile aveau melodii melancolice. Zarva aceea, când nu o mai umplea soarele, amorţea; culorile vii păleau, glasurile sonore scăpătau subt pedala moale a simfoniei de apus. Când vreun tren dispărea printr-o estompă de umbră uşoară, toată animaţia asta apărea îngrijorătoare, cum e palpitaţia prea activă a unei inimi bolnave sau febra vesperală a unui organism ameninţat. Înnoptatul cădea repede, şi totul părea atunci puţin sinistru. Acolo unde orizontul descoperit lăsa liberă vederea, se făcea cu iuţeală ceremonia schimbării de gardă a apusului. De sus, din argintul soarelui de septembrie, cavalerul în zale albă scobora dintr-o lunecare până la treapta de jos a scărilor cereşti, îmbrăca purpura şi dispărea spre fialate nevăzute. Se întindea atunci un văl şi sur şi albastru, ţesut în două iţe din mătase răcoroasă; se aşeza pe umerii fierbinţi ai pământului şi trupul se încreţea din fiorul unui strop picat rece pe suflet, cum picase răcoarea peste soare. III DEBUTUL La început nu erau clienţi la infirmerie, totuşi Laura debutase neaşteptat. împletea manşete delicate de lână albă, pe care degetele îi umblau cu plăcere. Le împletea ca să ocupe orele serviciului, la care venea punctual. Le împletea ca să-şi prindă pe ele miinile şi să alunge gândurile. Dimineaţa se perindau pe peron numai cei cu ocupaţiuni, nu şi mulţimea privitoare. Se vedeau figuri cunoscute amestecate cu altele necunoscute. Într-una din zile, căpitanul comandant al gărei se plimba cu un alt ofiţer lung, nesfârşit. De câte ori treceau în dreptul infirmeriei se uitau într-acolo. La un moment căpitanul se îndreptă spre ea, o salută şi îi ceru voia să-i aducă pe camaradul său pentru a-l pansa. Laura rămase uimită. În adevăr, era acolo pentru pansament. Tot ce orânduise de atâtea zile era în vederea asta, dar faptul precis o surprindea. …Se albi… se roşi… Primi, fireşte ca pe un lucru imposibil de refuzat, dar rămase nenorocită. Nu ştia să panseze. Nu urmase cursul pregătitor, organizat cu un an înainte. În timpuri normale, sforţările astea nu erau pe gustul ei. Consecinţa era că pansamentul îi apărea acum ca o măiestrie nouă şi complicată. Nu îşi du seama că lunganul domol care se plimba acolo nu putea fi un rănit serios; nu-i venea în minte că mai legase în viaţa de toate zilele vreun deget bolnav, cu oarecare îndemânare. Nu se gindea la lucrurile astea simple. Îl urî cu putere, cu violenţă. Îl urî pentru că peste un moment avea să aibă dreptul să dispreţuiască infirmeria şi pe infirmiera cea nedestoinică. Privi spre pachetele de pansamente neatinse, ca spre nişte enigme nesuferite. Era plictisită! Nervoasă tare! Intrară. Străinul stângaci şi timid; căpitanul surâzător şi îndatoritor. „Avea de gând să stea acolo cu cellalt?” Laura, cu buzele strânse, cu ochii încruntaţi, aştepta. — Domnul locotenent trece prin gara noastră cu afaceri de serviciu… Are o mică tăietură la un deget, care îi pricinuieşte dureri… Se teme să nu se agraveze, în cursul drumului, din praful, din fumul trenului. Ar vrea un pansament… E prima lui rană de război… Debita insinuant şi binevoitor. — Da!!… zise Laura nenorocită. Luă de pe raft un sul mic de pânză… Trebuia oare şi vată?… Vreun medicament?… Îi cântau niţel urechile şi din fericire’nu vedea limpede pe cei doi. Rupse hârtia care izola tulpanul sterilizat. Din care parte se începea? Mai bandajase ea doară, dar acum nu mai ştia… Ce căuta ea la o infirmerie? nu era bună de nimic!… Dar mai ales mizerabilul, cu degetul lui, ce căuta?… L-ar fi omorî t! …îl durea?… era sensibil?… Putea să moară? …Ce nenorocire? Se tăiase puţin! Ei şi! Ei şi!..: Aşa-de rea nu se simţise niciodată. Lung cum era, cu un chip blajin şi cinstit, sta cu mâna lui mare întinsă, cu degetul ţeapăn, pe care se vedea dunga roşie a tăieturii. Mai nenorocit decât Laura. Ei i se părea un om îngrozitor, un monstru, un geniu rău. …Să puie oare mâna pe mâna lui?… Apucă slab degetul şi desfăşură sulul mic de pânză, învârtind… Nu putea totuşi să meargă până la capăt. Erau treizeci de metri..; Căută cu ochii o foarfecă. Căpitanul se grăbi. — Da! zise tot binevoitor. E destul! Destul! Destul! Poate, poate! — o căciulă albă, groasă, diformă, paraliza degetul împricinat. Nu se mai văzuse aşa pansament! Amabil şi cu sur îs neobosit, căpitanul mulţumea pentru amândoi. Celălalt sta nerod cu mâna departe de trup, cu degetele răsfirate şi băiguia ceva. Plecară, în sfârşit! Mânia se învârtea în pieptul Laurei ea o morişcă. Ce om prost!… Ce om nebun! — Nu-i putea trece. Obrajii erau fierbinţi şi roşii, tot aşa şi urechile. Îi era ruşine. Sentiment neplăcut, descalifica tor. Ruşine de cei doi şi de ea singură. Aceste două ruşini nu le putea ierta domnului cel cu inspiraţia fericită, „omului cu deget bolnav, 1:!, Fireşte, fără de îngrijiri putea cangrena!… Ce paguba! Laura avea şi ea o rană! O rană de amor propriu. Li a umilita, pusă în inferioritate. Celelalte doamne, desigur, ştiau aria pansamentului! Ea nu avea pricepere. ’ Niciuna totuşi nu avea sufletul pregătit pentru timpul de acum, cum era al ei. Adesea se văzuse în închipuire, îndeplinindu-şi oficiul cu graţie şi îndemânare, cu mâini uşoare şi vrednice, şi nu erau decât mişcările sufletului, pe care gestul refuza să le urmeze din lipsă de deprindere. În dezdoirea asta dintre aspiraţiunea spirituală şi. Estetica brutală a realităţii, sta o mare decepţie şi vexaţiune. Se învedera pare că superioritatea lucrurilor inferioare. Laura parvenise la privilegiul sentimentelor frumoase prin educaţia sufletului. Dexterităţile care înfăptuiesc cerşi ele o educaţie. Dureros adevăr! în mulţimea şi durerea rănilor, în graba imperioasă a nevoilor, Laura avea să găsească îndemânarea necesară, să capete curând deprinderea. Acum însă, degetul îngreunat de broboada ghemuită, care nici nu sta fixată, eră un document de necinste. Dacă cel puţin pacientul ar fi plecat, ar.fi pierit din văzul ei. Ar fi scăpat de mustrările conştiinţii. Nu! se plimba mereu pe peron cu căpitanul cel complezent; în dreptul infirmeriei părea a întoarce o jumătate de privire sfioasă… şi mâna o ţinea ca pe un troleu, cu degetul acela monstruos. Oricine trecea se întorcea şi se uita mirat la împachetatul acela excepţional. Nu era numai o părere. …Un om cumsecade ar fi ascuns puţin braţul, în loc de aerul nătâng cu care se ferea de orice atingere. Atingere care chiar ar fi şi desfăcut legătura, slobodă şi încurcată. …O zi, o săptămână, un an, o viaţă! Cât avea să se plimbe aşa! …Dacă cel puţin i-ar fi dat ei în minte să-i spuie că nu are nevoie de niciun pansament, să-l frigă cu niţel iod pe loc, şi să-i trimeată să se plimbe… sau dacă, chiar atunci, pe loc, ar fi râs câtetrei de neştiinţa ei sanitară!… Ar fi fost altfel!… Ce om! Nu putea să desfacă şi să -zvârle ghemul acela nerod, pe care i-l făcuse? Ea nu ar fi ţinut pentru nimic pe lume legătura gheboasă şi ridicolă… Parcă avea el simţul ridicolului?… Parcă avea simţire?… De unde! Sta cu mâna pusă în ram, cu degetul îmbrobodit ca un irod. Sta cu evlavie, convins că are o boală grea, acuma lecuită!… Un lungan voinic, blând ca un viţel, cu ochi dulci ca siropul. Un fricos!… Pentru un deget! Dacă ar fi azvârlit bandajul, Laura s-ar fi simţit foarte înfruntată… în niciun fel nu era bine. Om fără noroc! Nicio altă împrejurare nu stârnise cândva în Laura atâtea sentimente meschine!… Pentru un lucru de nimic… pentru un om de nimic… să simtă ea aşa de urât? La 12, în sfârşit, Laura putea pleca. Era să se sfârşească. Traversă iute peronul spre ieşire. În hala cea mare de bagaje, aşezat pe un cufăr, de data asta singur, sta nefericitul ei prigonitor, spectrul păcatelor ei sanitare. Văzând-o, se sculă repede, cu un salut plin de deferenţă şi de recunoştinţă. Împlântat parcă înadins acolo pentru scopul ăsta şi pentru menirea de a o scoate din fire până la sfârşit. Mâna, cu ilustrul pansament, o ţinea ţeapănă ca un infirm. Laura abia înclină capul, încordată, răutăcioasă. L-at fi bătut! A doua zi, căpitanul, cu o etichetă plină de nuanţe, veni spre Laura cu semiscuza de a o fi importunat în ajun. Ea încruntă puţin fruntea. — Camaradul meu întreba necontenit şi stăruitor dacă în adevăr există în gară o infirmerie de ajutor… se plângea întruna de degetul lui bolnav. Arăta o dorinţă aşa de mare de a fi îngrijit, încât am crezut că îmi pot permite… — Fireşte! spuse Laura. Eu sunt aici pentru asta. De altfel e primul meu client. O să-l ţin minte! — Şi el pe d-vo’astră, zise căpitanul, cu o grabă amabilă şi o convingere galantă. — Da, o să mă ţie, zise Laura glumind în silă. L-am pansat aşa de prost. — Deloc! protestă căpitanul. Deloc! Era foarte recunoscător. Vă asigur că era foarte fericit de cum l-aţi îngrijit! — Camaradul d-tale se văietă prea lesne şi prea lesne se mângâie! Nu-l putea ierta!… Dorinţa de a fi îngrijit! Simpatică dorinţa. Şi simpatic om. Nu i !; i în minte I.aurei ca mulţumirea lecuieşte,. Nu legătura. C; î dexteritatea şi eleganta sunt cerute numai de acei care im au o dorinţfi simplă şi naivă şi trăiesc din ca. Laura avea punctul ei de vedere… miop… greşit… dar aşa cum îl avea. — Tot lucrul are un început, mai spuse, cu oarecare amar. Am început rău. E prima mea campanie. — Ei aş, zise cucoana moaşa, care era în dimineaţa aceea acolo şi da în cărţi pe poală, fără a pierde nimic din vorbă, totdeauna harnică să dea informaţii. — Ei aş!… Cum… rău? Mie îmi merge bine când înlilnesc întâi unul amorezat. Cucoana moaşa nu cunoştea eticheta nuanţelor şi avea punctul ei de vedere şi diagnoze sufleteşti sumare, ca şi cele profesionale. Laura se uită la ea. Aşa era cucoana moaşa* cam. Zbanghie!… — Cucoanei moaşe îi merge totdeauna bine, râse căpitanul. Urmaseră apoi trecători din ce în ce mai osteniţi, mai zgâriaţi, mai tăvăliţi, până la Hristoşii drumurilor istovitoare, rătăciţi din etapă în etapă, în căutarea unui loc de destinaţie. Mai adesea răniţi la mâini de gloanţe şi la picioare de calvarul drumului lung. Hristoşi numai cu mucenicia trupului, fără de lumina frunţii. Laura se apleca la nevoie să le îngrijească picioarele umflate, care nu se mai puteau urni din loc. Biletul de spital, pe care-l purta zdrenţuit printre zdrenţele lor, nu era pentru F. Se duceau mai departe şi nu mai puteau umbla. Ce să le faci! Sta în genunchi şi desfăcea cu milă şi dezgust obiala de zece ori înglodată şi uscată prin praf, apă şi noroi. Dedesubtul ei era ce da Dumnezeu! Umflătură simplă sau infectată. Boboteală, peste care feşele curate erau ca făşii de rai. Unul avea pulpele şi laba plesnite peste tot, cu pielea arsă şi zbârcită Şi suc umed prin crăpături. Zvâcnea, gemând că-l uuuuustură! — şi ea se cutremura, parcă îi plesnea şi ei toată pielea. Ce picioare! Cum e iazul secat când te arsură mare. Cu pansamentul împrospătat, o mai duceau o bucată de drum până la altă etapă. Când ajungeau acolo, faşa de rai era iar obială netrebnică. Unul cu fhâna rănită îi venise cu feşe tot – un bandaj regal – şi chiar cu o bandulieră de lux mare, care sprijinea braţul. — Frumos! se uită Laura cu plăcere. Vrea numaidecât! Nu era acolo ea să zică: „Nu”. I se păru că desface un ceas, aşa erau de multe. La urmă apărură comprese mici, uscate, care acopereau laba mâinii. Xj6 despresura. Ce era dedesubt!!! Deschise ochii, gura, să vadă, să creadă, să spuie!… Apoi întoarse capul şi picară din ochi câteva picături. De apă, desigur, numai de apă!… Lacrimile vin din durere, şi când să fi avut durerea timp să se scoboare şi să se urce? Ce era acolo subt feşele multe şi frumoase!… Chiar şi trebuiau să fie multe şi frumoase ca să ascundă ce era ’acolo! Greu de închipuit, şt de privit cu neputinţă! Fibre, cu sânge, cu puroi, cu mii de ăşchii de oscioare zdrelite. Din pielea şi carnea mâinii, aşa cum vor fi fost odată, nicio urmă. Un terci roşu, galben, vânăt. Toată piftia asta, care se ţinea atârnată pe tendoane în forma unei mâini, fusese îngrădită de pansamentul generos. Obuzul unui tun se descărcase oare ântreg acolo? Mitralia unei baterii făcuse prinsoare să ţintească miile de proiectile pe acel singur mic punct? Atâta risipă de plumb* într-o biată netrebnică mină de om! Netrebnic omul, dar mâna lui îi va fi trebuit. Cu mina se va fi hrănit! Mâna omului, mare lucru! Uriaş lucru l Acum, pe fostul ei desemn anatomic, sta zdrelitura asta vâscoasă. Proaspătă de tot isprava! Şi totuşi ceva cam prea moartă pentru ceva viu, cam prea vie pentru ceva mort. Culoarea şi oarecare activitate a plasmei te puneau pe gânduri. Proaspătă, fiindcă inflamaţia nu se urcase prea sus, dar neolo pe loc, harnică: cangrenă! Cât de puţin ar li ştiut şi cil. De mult ar fi ocolit, soluţia era limpede: satirul! Mai de jos azi, pe fiecare ceas caro li ecou, mui de sus. Mina mică a omului! Mina lui muncitoare! Era uriaşă, în adevăr, lucra şi acum, hrănea şi acum trupul întreg cu moarte, cum altădată îi da hrana vieţii. Satir, Laura nu tnânuia. — Să mă faci! cerea arbitrar soldatul. Să te fac, fireşte! oftă Laura… dar ce să-i facă? Lăsată aşa, desfăcută, se lăţea, ţi se părea că va pica jos în bucăţi gelatinoase. Laura se socoti. Să lege repede la loc. — Fă-mă cu doctorii! Muie câteva tampoane fenicate. Făcu o mănuşă de guta-, pereă. Înfăşa mai puţin frumos ca predecesorul ei, un doctor, desigur. Ţinea ochii deschişi numai cât să-şi conducă mişcările. Când sfârşi, răsuflă adânc, îi puse încet braţul în aceeaşi bandulieră. — Aşa! zise rănitul răsuflând adânc. Poate că simţirea acelui rău care-i atârna acolo în marginea braţului, procesul maliţios care de-acolo se infiltra tot trupul, se uşurau când i se schimha pansamentul. Laura îl zori: — Nu pleci? — Mă mai hodinesc. Dar ea avea sentimentul minutelor care trec şi precipită catastrofa… Cuţitul!… de la pumn, de la cot, de la umăr. Atât îi era graba, încât îşi schimbă părerea; îl opri. — Mai stai, să încerc eu ceva. Luă telefonul. Alese cuvinte de alarmare. Dacă se putea interna un rănit. O operaţie iminentă. Nu! Era plin tot. Peste plin! Nu mai putea primi chiar pe cei cu destinaţia acolo. Totuşi! se gândi Laura – era eventualul, imprevizibilul ce ar fi trebuit să găsească soluţie! — Nu pleci? îi zise iar. Credeam că poţi rămâne aici, să te vindeci mai iute. — Nu! Eu mă duc la locul meu! Mă caut acolo. Laura se bucură. Îl mâna destinul aiurea. Mai bine decât dacă el ar fi nădăjduit să rămână şi lucrurile i-ar fi stat împotrivă. — Unde mergi? ’N — La Tecuci, vă sărut mâna. — Îşi făcu socoteala, îi reveni imaginea mâinei. Zdreanţă… pisăliţă… Mâna omului… Uriaş lucru! Mâna omului făurise glonţul… şi Urgia, oare, cine?… Mai târziu, subt temniţa ocupaţiei avea să vadă o mână mare, cuirasată, cu pumnul strâns, desenată cu cerneală roşie pe afişe gigantice lipite pe ziduri. Pumnul închipuit de omul care vrea să cucerească lumea. O carne aşa de virulent concepută în crisparea falangelor monstruoase, încât te impresiona. Era un document, nu era o mărturie. Nu era sfidarea ameninţătoare care zvârlea pumnul în faţă. Apăruse târziu, ca un agent ultim şi suprem al sforţărilor înfrânte ale cotropirii, atunci când resorturile slăbiseră, – când articulaţiile dezarticulate scăpau puterea din pumnul ce năzuia stăpânirea neîngăduită a lumii. Mâna cea mare era mâna omului în funcţia elementară a sângelui! Organele congestionate ale trupului naţiunilor îşi luau sânge – lăsau să se scurgă cel aglomerat de lentă intoxicaţie, Iar pe deasupra a tot era mâna enigmei. Mic de tot, soldatul trecuse dincolo de cantonul I. Spre Tecuci? Gândul Laurei îl împingea, nerăbdător: „Mai iute! mai iute!… De la pumn… de la cot…” Poate că din rădăcina însăşi a vieţii cu coasa spicelor retezate. IV PIEPTARUL FERMECAT în mulţimea colorată a sărbătorilor bizare, pe care îlizboiul li improviza pe peroane sau printre trecătorii ce se strecurau alteori rar prin ceaţă şi ploaie, Laura vedea adesea pe lata mijlocie a popei Cristea, cu rochia ei neagra cam veche, palida şi tristă, strângind cu o mână neliniştită o scrisoare sub cutele jachetei. Se uita fricoasă împrejur ca un câine bătut şi, după o lungă aşteptare zadarnică, pleca repede. Vroia pesemne să trimită veşti logodnicului oropsit, acolo departe, şi nu ştia cum, nici nu îndrăznea să cerceteze. într-o zi aşa de rece că ţi se prindea brumă pe păr, Laura o zări iar, îngheţată în hăinuţa subţire, prin colţurile peronului. Avea în mână o cutie. îi dete în minte un gând prostesc şi caraghios: copilul cela, aşa de mic: şi de nevolnic, ar fi încăput în cutie, 1-1 trimitea! Ce să facă ea cu el? în curtea popei Cristea se auzea adesea gâlceavă, cu bufneli şi cu spărturi de voce înciudată, cu zdrelituri de plâns, de când se născuse copilul păcatului. în nesomnul ei, în veghea aceea posacă, la care o chemase goarna, Laura îşi făcea atunci închipuiri grozăve. îi fâl’fâia sinistru dinaintea ochilor pulpana neagră a popei cel rău, care îşi chinuia fata şi pe copilul cela rebegit. Acum, când toţi erau întorşi spre legea cruntă a războiului, om aţâţat, om înverşunat către aproapele său, îi părea mai înfricoşător. Lumina sarbădă a zilelor care se sculau pe-atunci risipea anevoie obsesia grea a nopţii şi mai rămânea ceva din umbrele ei trudnice. Ce gând prostesc I Biata femeie! Bietul copil! în dimineaţa cee’a pe Laura o plictisea momâia jalnică şi stângace. Dacă nu i-ar fi respectat secretul, ar fi întrebat-o ce vrea – gara era oarecum domeniul ei. Chemată parcă de gândul ei, fata se apropie, se uită prin geam, o văzu şi să trase înapoi. Apoi, cu o hotărâre bruscă, intră şi întrebă cum ar fi putut trimite în Moldova un pachet. Cu toată dorinţa de a o ajuta, Laura rămase fără răspuns; nu ştia nici ea cum. — Sunt împletituri pentru soldaţi! zise fata, ca o scuză. Laura puse jos igliţa. — Şi eu împletesc! Să căutăm! Ieşiră prin promoroacă. Laura intră în toate birourile gării, fără rezultat. Un tren se opri. Se făcu învălmăşală: ofiţerii, soldaţii, rebegiţi alergau. Alţii rămăseseră zgribuliţi pe scările vagoanelor. Laura văzu unul lăţit la o fereastră. Alegându-l dintre toţi printr-un triaj rapid, îl întrebă: — Unde mergeţi? Informaţiile asupra destinaţiei erau interzise. — În sus… ne oprim la Bârlad! La numele oraşului, femeia cernită, alături de ea, tresări. Laura o privi întrebător. Cealaltă ridică ochiiSubt unda de nădejde, cu capul ridicat, era aproape frumoasă fata popei. Ochii mai ales, mari, prelungi, albaştri, plini de cer. Cineva spusese înaintea Laurei că logodnicul îi seamănă ca un frate. Telegrafistul era foarte înalt şi ţinea capul aplecat. Poate când îl ridica, se vedea, ca şi la ea, un cer melancolic. …Aveau cer!… Da! Cer e pretutindeni!… Pe locurile umile, unde nu sunt clădiri înalte, e încă mai mult cer. Îi păru Laurei că petele mici, albastre, rup cu zarea lor de nădejdi tot orizontul cernit. — La Bârlad? E bine! în acel moment Laura porni iar în căutare. Cealaltă o urma încrezătoare. Se opri lângă un gradat: — Domnule! zise Laura, punând în glas toată voinţa, cu glasul frânt tocmai de puterea voinţii. Nu ai vrea să laşi în gară la Bârlad un pachet mic… foarte mic… care trebuie — Să ajungă… e atâta nevoie… doresc atât de mult… — De ce nu! Intru chiar în oraş. Îl duc eu singur! Era omul care le trebuia. Se întâmplă deci să-l găseşti? Laura simţi o emoţie disproporţionată cu faptul mic. Îl proiecta peste toată existenţa. I se turburau socotelile simţirii. E aş’a de rar în viaţă să fii sigur! Sigur’că te-ai oprit lângă cel care trebuie! Sigur că te va asculta şi va răspunde limpede şi hotărât. Simţirea ei era mereu legănată, ameţitor până la durere – fără să se înece, fără să se împlânte – val peste val, turburând apele şi răsturnând copaia plutitoare a sufletului. Acum ancora în portul unei întâmplări neînsemnate. Aşadar, puteai să te simţi ferm, stăpân pe un echilibru fericit, numai pentru că te opriseşi în dreptul unei mici axe corespunzătoare. Adinioarea căutarea ei părea o înclinare. Pe când alerga pe asfaltul umed al peronului, simţirea care o mâna schimba poziţia aparentă a trupului zvelt; era aplecat pe un plan lunecător şi devia sau se apropia de punctul spre care pornise. Iată că găsise intersecţia unde să afle izbândă. Un biet om I O mică cifră complimentară după socoteli necunoscute şi niigăloase în ţesătura firelor convergente. Acum avea o impresie biruitoare care-i hrănea energiile, cerea, îşi mărea pretenţiile, poruncea aproape, pe măsură ce puterile sufleteşti se dilatau: să dea repede, bine! Să nu se întâmple vreun accident!… Lăcomia, arbitrariul ei, nu speriau pe cellalt. „Fără griji… duc eu singur!…” Laura avea suprema mulţumire a certitudinii. Un fluierat lung ţâşni şi vagoa nele se cutremurară pe loc. Mesajerul întinse mâna spre pachet. Mâna Laurei era goală. Cealaltă dete cutia cu mâini tremurătoare. Ţinea ochii plecaţi tare, ca şi cum ar fi vroit cu privirea ei plecată să acopere adresa. Laura nu citi însă literile mari, aşternute subt ochii ei. Intră în infirmerie la adăpost de bura rece şi deasă, care pica din ceaţă chiar subt coperişul peronului. Lipi obrazul de geamul umed al uşii. Lângă trenul care se mişca încet, fata popei vorbea însufleţit cu mesajerul. Sfiala ei încetase. Cei doi acum erau complici. Laura găsise cifra concordanţelor şi cealaltă cheltuia moneda ei folositoare. Când nu se mai zări trenul, fata veni cu pas sprinten spre Laura. Se uită împrejur, căutând parcă o vorbă, pe care ar fi vrut să i-o spună: — D-ta nu le-ai trimis? zise, arătând împletiturile albe. Fu toată mulţumirea ei. Dar Laura ştia cât îi era de mare mulţumirea. Mai mare decât cuvintele recunoştinţii, mare până la înviorare, la curaj, la uitarea temporară a necazurilor. O mulţumire mare cât cerul acela larg, cuprins aaineoară în spărtura ochilor albaştri. Apoi, neliniştită deodată, fata popei Cristea plecă repede, uitând uşa deschisă. De afară venea un fior ud, care izbea. Laura închise încet, surâzând la ceva nedesluşit din viaţă, din tot ce este şi va fi, din tot, afară de trecutul uscat şi ars. îşi frecă mâinile roşii de frig până se încălziră, tot roşii. Puhabe, când le frământa una cu alta, degetele făceau gropiţe şi poteci albe care se încondeiau. Asta o distra. O făcea să râdă undeva înăuntru; apoi râsul urcă în gâtlej şi îl auzi gâlgâind încet în odaia pustie, cu rafturi rigide, pe care stau posac fiolele colorate. Rămase aşa în negândire, în nesimţire. Simţirea ei făptuia o lungă călătorie. De la realitatea urâtă şi copleşitoare se întorcea spre idealul izgonit, dacă nu ucis. Mijea în ea un cântec. Pe când împletiturile ei de lână fină, albă, aşa de mici că nu puteau îmbrăca decât un copil, nu un oştean trudit, murdar, stau alături nefolositoare, Laura, toropită în surâsul fără conştiinţă, împletea un cântec pentru vestmintele de lână groasă şi caldă, care călătoreau acum spre locurile hotărâte ale iubirii şi durerii adevărate. O rază de lumină trimitea o făşie prin geamul plâns cu picăturile brumei; şi pe scaunul de lemn, unde sta aruncat pieptarul alb de lână, mic şi netrebuitor, se răsfrângea un curcubeu argintat, poleit, ruginiu, de pe rafturile unde sclipeau fiole colorate. „Prea tare soluţia de iod!” se gândi Laura. De n-ar fi certat-o iar haiducul de popă pe biata fată… V COPILUL FLORILOR fata popei Cristea, o strigau toată ziua prin ogradă, eu glas nerăbdător: mereu pe ca Li toate treburile. Iul i o searfi când Laura tocmai trecea şi fata sta atârtiata pe gard cu fărămiţa ceea de copil în braţe, un glas aspru strigase: – Ancuţa! La vocea necăjită a lui tată-său, alergase. Îi rămăsese de mică numele dezmierdat, de pe când popa nu ştia că o să-i facă de ocară casa cea avută şi cinstită. Diminutivul azvârlit de tatăl hain fetei oropsite suna trist. De aceea, pesemne, Ancuţa, după ce întârzia prin gară, se neliniştea deodată şi pleca în fugă. Copilul, mica arătare palidă, va fi gemut în albie, în auzul înăsprit al celorlalţi. De ce o fi fost aşa de mic şi de obrejit? Ei erau înalţi, sănătoşi, frumoşi. Se ruşinase bietul de la început, se ascunsese acolo, înăuntru în mamă-sa, pe care existenţa lui o necinstea, şi mamă-sa îl ascunsese acolo, în trupul ei spăimântat de nevoia să nu fi fost, când nu se mai putea să nu fie. Aşa, bietul, se nimicise din germăn şi, în loc de frupt frumos de dragoste nouă, era o iconiţă de canon. Ar fi trebuit să fie voinic şi frumos! Era copil din flori! Aşa spunea şi cucoana moaşă, care, fireşte, trebuia să ştie. Venise vorba de divinul Christ! Cucoana moaşă era credincioasă. Laura adora blondul pelerin. Credea că pasiunea lui sublimă venea de acolo, poate „din spaima sacră a concepţiei virginale, şi legea aceea, a iubirii de oameni fără de margini, venea din melancolia dragostei fără de lege, subt blestemul oamenilor. îi abătuse Laurei în ziua aceea că numai copilul de pripas putuse avea în el misticismul suprem şi patima imolării de sine. Numai el, flacăra ideilor liberatoare, instinctul suveran al divinităţii, palpitul răzvrătit al unui suflu renovator, nevoia penitenţii, chemarea vieţii -unice la Cinele Paradisului, ura sancţiunilor omeneşti – simţul primordial al naturii simple – nucleul creator al amorului steril, poezia melodioasă a eămilarului, al cărui picior gol a dezmierdat multe drumuri de lut, cu fruntea vecinic scăldată în puritatea văzduhului larg, sorbind mirosul amar al măslinilor şi esenţa parfumată a chiparoşilor. îi venise ei în minte că proorocul tânăr nu ar fi fost acelaşi, nici visul lui, dacă nu era copilul din flori. înţelepciunea atâtor alţi legiuitori rămăsese mai strimtă, zidită în răspunderea lor de cetăţeni ai popoarelor. Nu putuseră năzui stăpânirea lumii, fiindcă erau fiii de seamă ai unei naţiuni, legaţi de ea cu legăminte, fiii buni ai oamenilor. Nu erau „copilul nimănui”. Numai el putuse avea geniul vast al dezlegărilor; numai el. Fiindcă nu-i fusese îngăduit să fie fiul unui om, înţelesese că e fiul lui Dumnezeu. El trecuse printre oameni, aproape de ei, până dincolo, până la origina lor divină esenţială şi, azvârlind treptat din el tot ce. Era omenesc, atinse legea „spiritului pur”! — Aşa el strigase cucoana moaşă intr-un avânt de entuziasm şi admiraţie. Aşa el Când eram la plasă, copiii cei mai dolofani îi făceau fetele greşite. Mai toţi erau de pe vremea cositului. Să nu-mi fi spus mie mofturi! Nu se trecea! Mărturiseau, că n-aveau încotro… Din amor î Şi Dorina mea e din amor! De asta e aşa deşteaptă! Dorina cucoanei moaşe, în adevăr, avea paloarea imolării şi tristeţea copiilor fără tată; spaima sângelui gonit prea tare Ia inimă; toate necazurile răscumpărării de păcate, pe care cucoana moaşă nu le avusese niciodată. Dar Dorina nu era şi fde pe vremea cositului, nu era dolofană, ci puţintică, sfioasă, cu sângele foarte alb. Pe Laura o mulţumi numai sancţiunea fiziologică adusă de cucoana moaşa sancţiunilor ei ideale. Gândul i se oprea acum la legenda aceea a fâneţelor… Din amor… şi din participarea naturii, din vecinătatea firii şi adaosul vitalităţii exterioare îa impulsia zămislitoare… Din totalitatea şi armonia gesturilor fecunde: fiindcă stelele clipeau şi tremura iarba şi lutul mijea; fiindcă snopii înfierbântaţi răsuflau, şi gemea din miezul boabelor coapte; fiindcă roiau vietăţi nenumărate în preajmă şi palpitau undele eterice. Tot ce convergea spre gestul creator era mişcarea, tot ce-l comanda, tot ce-l stânjenea era emoţie. Făptura care se zămislea era deosebită şi îmbogăţită din libertatea şi consimţimântul complice al naturii în freamăt, cum şi din spaima precipitată a instinctelor. — liristosul mic fusese şi el un prunc cărnos şi fraged pe genunchii fecioarei. Geniul acelor care-l zugrăviseră o ştiau bine. Toţi evanghelişlii aduceau dovada miracolului care 1 a adus pe lume în staul, şi magii, călători pe drumurile stelelor principale, mărturiseau că era născut sub luceferi.  Nu lipsise vecinătatea fecundă a firii, nici ipnoza siderală. Din flori era culeasă mierea cuvântului blând, care fermecase omenirea, iar cugetarea luminoasă, radiată spre înălţimi inaccesibile, din palpitul aurului planetar. Dar pe Laura taina creaţiunii, cu violenţa şi brutalitatea imboldurilor firii, o speria. Pentru ea viaţa începea de acolo de unde începea sufletul. Cercetarea cucoanei moaşe se oprea la albia pruncilor dolofani. Dar copiii naturii purtau şi creşteau adesea un suflet delicat şi visător. Frumoşi şi sănătoşi ca poamele curate, din voluptate şi natură luau darul spiritualităţii, Printre ei, Fiul Fecioarei, cu sănătatea unor energii simple, se înălţase până la suprema idealitate. Laura acuma înţelegea că instinctul latent al materiei, atunci când se dezvoltă până la potenţa faptei creatoare, tot el, după sforţarea supremă a brutalităţii, desprinde substanţa imaterială. Răsuflarea; grea a fâneţelor şi plantelor, când; a atins maximul ei de senzualitate, urneşte eterul volatil şi degajă parfumul, simţirea, ideea. De pe efervescenţa îngrăşămintelor se înalţă fumul uşor. E o capacitate a substanţei ca din impulsia sismică a vieţii să nască idealul, poezia, armonia, în natură ca şi în făptură. Laura căută atunci cauzele ancestrale necunoscute „împerecherea străbună pasionată, care-i hărăzise durerea nobilă a iluziei şi amăgirea gingaşe a idealităţei. Erau însă pentru aceeaşi lege două înfăţişări. În temniţadosnică a oraşelor, venirile pe lume neîngăduite, cele în afară de căsătoria mărturisită, erau pline de josnicie şi tristeţă. Sfioase şi palide ca Dorina cucoanei moaşe sau ca bietul copil al Ancuţei. El nu era născut din bucuria şi spaima naturii complice, îl îngrozise din gearmăn pulpana neagră şi glasul răzbunător al popei Cristea. Necazul storsese Ancuţei sângele cu care trebuia să-l hrănească, şi acum scâncea plăpând într-o albie dosită, iar cerul din ochii Ancuţei era acoperit. Preotul Cristea habar nu avea de Crist, fiul Florilor. Evangheliile le borborosea mecanic şi nu-i aveau înţeles. Nu cunoştea decât canoanele cuviinţii preoţeşti pentru sporul daraverurilor lui casnice. De când Laura îi cunoştea secretul, fata popei venea des în infirmerie şi, cu încetul, se deprinsese să-şi caute singură un călător binevoitor pentru scrisorile ei. Alteori o vedeai departe, spre depozite, vorbind cu un soldat, parcă mereu acelaşi. Nu era chiar telegrafistul, poate un trimis al lui. În zilele acelea, Ancuţa avea cer în ochi, dar un cer palid, fără soare, şi o tristeţă scrisă mereu mai adânc în jurul buzelor prea curând ofilite. Laura observa pe figura ei semnul ăsta mereu mai vizibil. Îşi amintea atâtea feţe schimonosite de femei. Unele zbârcite în expresia imuabilă’ a milogirii; altele, purtând masca unui plâns necurmat, înfipt în spasmul muşchilor; frunţi vărgate de dungile vreunui gând încăpăţânat; ochi pungiţi şi vesteji. La femeile din popor, mai ales, icoana unei trude întipărite, unei aceleiaşi trude, care nu se putuse slobozi în explozia simţurilor sau gândurilor şi mocnise acolo. Cuta aceea lângă buza Ancuţei avea să macine tot  mai adâncă săpătura în desenul tânăr al gurii. Toată; greutatea urcată din adâncul simţirii se năruia în delicatul contur al ovalului feţei, pe un punct mic şi gingaş, şi surpa. VI BALAURUL — Ce ai? Te simţi rău? O mână se puse pe braţul Laurei. Ea se întoarse către locul şi persoana pe care credea că i le arată. Ţi-c rău! Eşti palidă de tot! Despic ci* era vorba. Laurenţia tăgădui cu putere. 10:, iii einoţionuttt, fetiţo! Ai putea renunţa. Ai nevoie di1 odihnă. Suntem noi destule. l. Uira se uită la doamna cam în vârstă care-i vorbea. Avu un scurt moment de mirare pentru tonul ăsta protector. Până ieri încă, erau în raporturi sociale al căror protocol netezea deosebirea de vârstă şi intervertea preseanţele. Se întoarse repede la noima de acum a lucrurilor. Doamna cea vârstnică era preşedinta Crucei Roşii. Ele erau tovarăşele, subalternele ei. Munceau de câteva zile împreună o muncă grea şi grabnică, care trebuia să suplinească tot din urmă şi să îndeplinească tot. Începuse organizarea serviciilor medicale de război, de la primul la ultimul detaliu material şi munca brută nu se putuse alege pentru nimeni din cealaltă. Preşedinta luase atitudinea frumoasă a pi’imului exemplu dat. Atitudinea asta avea s-o păstreze până la sfârşit, pâra lângă ultimele suferinţe. În armistiţiu, atunci când toate dovotamentele se odihneau, când toate sufletele se reîntarceau spre bucurie, ea, alături cu personalul inferior, numărind şi controlând cu mâinile ei hainele răniţilor ultimi pentru a-i libera din spital, căpătase tifos exantematic şi murise îndolitnd familia, lipsită de virtuţile ei simple. Tonul matern şi autoritar cu care în seara asta mustra pe Laura pentru ca s-o cruţe, o prindea bine, dar Laura protestă puternic. Ea să renunţe! Ar fi putut chiar surâde. Ea, care dintre toate avea patima sacrificiului, nevoia lui, care acum trăia din truda asta ca dintr-o hrană! Ea! Pentru care se pregătea tot ce se pregătea. Ea, pentru care se desfăşurase peste lume faldul stindardului roşu! Pentru ea izbucnise războiul, ca să schimbe rostul lucrurilor şi, odată cu acest rost, în care necazul ei rău şi duşmănos era încrustat, să-şi smulgă necazul din rădăcinile lui rele. Pentru ca să se strămute înţelesul durerilor ei, se strămutase sensul lucrurilor! Nu se putuse mai puţin decât un flagel’ ca să vindece boala morală a omenirii, nici mai puţin ca un uragan ca să spulbere gunoiul îmbâesit pe năravurile lumii. Aşa credea Laura! Războiul era făcut pentru ea şi. Era serva lui. Ea tocmai să lipsească?… Astă-seară?… De la postul ei?… îi părea rău că trebuiau să fie acolo şi celelalte, în infirmeria de gară pe care o rânduise singură zilele din urmă şi în care îşi începuse slujba. Dar în seara asta se aştepta un mare eveniment. Sosea primul tren cu răniţi. Fusese anunţat din ajun. Stârnise o răscoală de treburi noi, şi multă emoţiune. În publicul de pe delături, în autorităţile oraşului, în corporaţia carităţii, mai ales. Erau oaspeţii lor: ai oraşului, ai oficialităţii, ai adăposturilor melancolice care stau gata să primească musafirii durerilor trupeşti. Toată lumea era neliniştită, nerăbdătoare şi totodată smerită, sfioasă la gândul ăstui prin? semn vizibil al jertfei. Laura, mai mult ca toţi. De cum aflase, avea un fel de tremur interior care nu înceta. Îl purta în ea de 24 de ore. Era pesemne vizibil şi în afară. De un timp era mereu palidă, bolnavă; dar în astă-seară se Vede că arăta mai bolnavă ca de obicei. ,56 Emoţia lua la ea proporţii mari. Era un instrument receptiv, care trebuia să înregistreze durerile timpului de acum, cu intensitatea lor culminantă. La apropierea primelor unde, aparatul vibra. După cele dintâi lupte, acolo devale, despre care se auzise un amestec de rău şi de bine necontrolabil dar îngrijorător, venea semnul material al măcelului. în seara goarnei Laura înţelesese că intraseră cu toţii subt stăpânirea unui element. Singurul element prin esenţă omenesc, deosebit de ale naturii: sângele. Primele unde ale acestui ocean cotropitor veneau acuma să ’se prelingă aci, pe mâinile lor. Aveau să şi le moaie în ele ca în aiasmă; cum le-ai muia în primele talazuri ale unui diluviu biblic, dintr-un sentiment de cuminicătură cu acel flagel divin, chiar dacă, sau tocmai pentru că e destinat să te nimicească. Puterea elementară a singelui drena sucul primelor vine zdrelite. Cea dintâi ospătărie era infirmeria ei, şi ea tocmai să lipsească! O oglindă miiă, aburită, era atârnatâ în perete. Se privi în ea Nu se vă/u slăbită, palidă. Văzu un chip alterat, străin, pe cure costumul de soră de caritate îl înstrăina. Şi mai mult. Putea trece pe lângă oricine nerecunoscută: necunoscută ei însăşi, acolo, în oglindă. Mai îmbrăcase costumul: batista pe cap şi şorţul alb cu cruciuliţă, uneori îi stau bine în ceasurile de înviorare care răzbeau încă tristeţea timpului de acum. În chiar munca ei de infirmieră erau elemente cari o recreau uneori şi atunci: minte, suflet, trup dobândeau trecător ceva sprinten, voios. Acum, de-atâtea ceasuri sta în aşteptarea de la al cărei gârid nu o distra nimic: aşteptarea primului tren cu răniţi. Răniţi mulţi!… Un tren plin!… Cum era să fie!..: Ce era să fie? Nu avea imagini. O chinuia, o obseda numai ideea cărnii sângerate. Ideea asta o supsese pe ea de sânge. Pătimea din patima asta. Sângele acela de acolo, scurs şi închegat, închega pe al ei sau îl scurgea fără vad. Sorbea din ea vampirul printr-o aspiraţie invizibilă.’ Un Di hor sugea sângele din vine fără să lase urme. Era ca puii de găină întregi, fără rană şi nimiciţi. Puterea elementară a apei roşii, principiul vieţii. Sângele lucra într-al ei la slujbele de taină. Era mai pală pe fiece minut ce trecea şi treceau multe. Trenul anunţat la opt era mereu amânat şi aşteptarea, subt obsesia unei imagini de durere şi sânge, îi surpa din trup orice putere. Peronul eră pustiu. Un consemn sever izgonise publicul. Curioşii stau dincolo de piaţa mică din dosul gărei şi cu încetul se împuţinaseră. Aci erau numai. Autorităţile, solemne ca la zile mari, dar posomorite. Enervarea răspunderilor şi atribuţiilor noi şi neexperimentate, îi făcea serioşi şi taciturni. Nu era nicio desfăşurare de porunci, nu se agitau, nu forfoteau. Tăceau, grupaţi într-un colţ, sau se plimbau preocupaţi. Doamnele Crucei Roşii, care trebuiau să le dea concurs pentru primirea răniţilor, stau în infirmerie sau pătau cu grupul lor alb peronul întunecos. Nicăieri în oraş nu se mai permitea, seara, lumină. Era timpul când începuse agresiunea şi spionajul aerian. Gara întunecoasă, cu aşteptarea ei posomorită, era sinistră. Se uitau mereu pe şine, spre semnale. Telefonul zbârnâia neîncetat, urmărea convoiul din staţie în staţie.’ La aparatul din infirmerie echipa cealaltă de doamne, care aştepta la spital, cerea lămuriri. Orele păreau mereu mai lungi; neliniştea sporea cu apropierea. Laura nu se gândea la nimic, o ameţeală îi împresura toată simţirea. O chinuia şi ideea de a-i ajuta, de a le face bine. Cam ce putea fi. Anume acl prim ajutor nu ştia nimeni. Nu se putea şti decât atunci când nevoile vor fi acolo, aduse subt ochii lor. — Noi ce o să le facem? întreba mereu cu glasul stins, sugrumat, şi peste un timp repeta aceeaşi întrebare. — Ce să le facem aici! Aici e numai primirea şi transportul. La spital e îngrijirea, ziceau celelalte. Ea nu se mulţumea. Examina provizia ei farmaceutică, se întreba în faţa fiecărei sticle despre foloasele ei imediate, dar creierul ei umbla cam încet. Se gândi la ceva „fierbinte” şi se uită la recipientul mic pentru fiert apă. Erau sute de bolnavi. Celelalte ziceau că vor trece numai!… Toate gândurile astea erau aiurite. Pregăti totuşi câte ceva în legătură cu ele. Dar puţin, din cauza tremurului acela pe care-l avea mereu, în inimă, în mâini, în toată fiinţa, care-i înfiora buzele, cuvintele… De aceea se gândea oare la fierbinte, fiindcă îi era frig? Nu! Fiindcă „lor” le era frig acolo! Frigul lor era în ea. Noaptea de toamnă era călduţă. Când se anunţă, în sfârşit, sosirea pe la 11, se grămădiră la un colţ al peronului, ceva mai departe de grupul autorităţilor. Laura era istovită de frig şi emoţie. Apărură ochii de foc, apoi trenul se târî negru şi lung, cu geamurile întunecate, ca o reptilă sumbră. Vagoanele nesf irşite umplură staţia de la un capăt la altul. Laurei i se păru un balaur. Atât! Poate că fiecare se gândise dinainte la un gest, la o impresie, la felul cum avea să fie primul moment. Acum uitaseră. Uitaseră poate cine erau şi ce vreau. Stau nemişcaţi. Trenul oprit nu darnici el semn de viaţă; de la el la ceilalţi nu era niciun schimb, nicio pornire. Laura nu-şi dete seama la ce moment încetase încremeniri’.! Văzuse inninlind de la extremitatea dinspre magazii un cortegiu primele târgi Personalul sanitar al trenului începea descărcarea, ele începeau recepţia materialului ăsta de război scos din serviciu, predat lor spre refacere, apoi cerul din nou pentru întrebuinţare. În acel aparat de recepţionate ele erau elementul uman; pentru ele, ei erau oameni bolnavi, masacraţi şi îngroziţi, care trebuiau împăcaţi cu barbaria legilor crunte. Sanitarii soseau cu tărgile în pas măsurat şi treceau pe lângă ei muţi. Le aşezară pe cele dirâtâi şase, una lângă alta, în şir regulat pe latul peronului, la extremitatea opusă, apoi sistematic, mereu, mereu altele. Pe tărgi, mumii învăluite în mantale întunecoase stau inerte. Laura nu ştiu bine când îşi deschisese reptila sumbră toate gurile şi revărsase tot cuprinsul bubei acolo. Acum nu mai tremura. Avea în ea o putere încordată, care se supunea unor gânduri agere, limpezi. Trupul ei bolnav era o învelitoare diafană. Nu-i era frică deloc, nici milă, nici nu se înduioşa. Era o idee în funcţie neobosită: ideea primului ajutor. Mila ei era un scop, nu o simţire. Nu ştia cum îi păruseră „ei” întâi. Intâlnirea acelui prim moment se făcuse încă în febra aceea rece şi aiurită. Apoi fu o roire. Numai la stup se ţese o aşa multiplă, înmiită hărnicie. Laura era pretutindeni: pe peronul acum plin de umbre culcate, aplecată peste ele, la capul brancardei care transporta în infirmerie pe cei în stare mai gravă; Ia seringa care le injecta o întărire provizorie; la linguriţa apropiată de buzele celor care păreau sfârşiţi; la flaconul de eter care le înviora puţin faţa suptă şi ochii albi cu privire ştearsă; la maşina mică unde clocotea apă pentru ceaiuri multe, şi mai multe, atât de multe cât nu puteai închipui că se pot face cu aşa mijloace puţine… O idee a ei, răsplătită de un succes enorm. Ceai fierbinte* turnat în tot ce putea improviza o cupă. Pentru cei care tremurau tare, mai-întâi… „Dacă s-ar putea şi mie!” rugau alţii, cari tremurau mai puţin… „Şi mie… şi mie!”… Umbrele ţepene luau acum forme, forme îndurerate şi umane, aveau glas, aveau chip, nu mai erau mumiile anonime azvârlite pe gurile dihăniei negre. Exprimau dorinţe, solicitau ajutor, gemeau, sufereau, dar trăiau. În dezmorţirea asta dureroasă, din cimitirul aceia de tărgi, egale, ca sicrie uniforme învăluite în linţolii fumurii, o lume întreagă de morţi învia în jur şi energia Laurei era mereu săltată de mişcarea asta de resurecţiune. Providenţa se slujeşte adesea pentru scopurile ei de instrumente atât de umile, de mijloace atât de mărunte! Poate că Laura, cu gândul acela încăpăţânat de a folosi, cu simţirea aceea încăpăţânată de dragoste, îi sculase din moarte, acolo, în pragul sosirii triste, înainte de poarta locaşului melancolic, înainte de a începe destinele lor de numere de spital. îi sculase din amorţire ca să le spună în cea întâi clipă, fără de cuvinte, că trupul lor trudit şi sângele lor risipit sunt trupul şi sângele tuturor; că sunt jertfa şi nădejdea tuturor… sau să le spună numai atât – ce uitaseră – că sunt încă oameni! Poate că Laura cu sufletul ei mic făcuse lucrul ăsta mare şi acum sufletul ei, care tremurase, era minunea învierii. — Laura era totodată în sălile de aşteptare, unde ajutase ca cei mai voinici să fie duşi de – subsuori; găsise ideile cele mai practice pentru chipul de a susţine pe fiecare după rana pe care o avea, aşa ca să fie cât mai nesupărat. Trăsese din loc fotoliuri grele, urnise canapele masive, le alăturase aşa fel ca să se poată odihni cât mai mulţi. Laura era în vestibulul pe unde începeau primele transporturi; la scara înaltă a camioanelor unde urcarea se făcea cam zdruncinat încă. Sta alături de scâncetele lor şi îi ademeneau cu vorba; cu vorba încetinea mişcările cam aspre ale celor care-i urcau. Spunea cuvinte de bună învoire aceluia spânzurat sus, pe capra înaltă, ca să aibă grijă de hopurile drumului, şi minatul lui să mlădie arcurile cam ţepene ale vehiculelor. Pornea ui felul ăsta cu ei, îi ducea sufleteşte până la pragul spitalului, unde veghea ei înceta. Dar mai ales nu lipsea clin palatul ei, din infirmerie. Acolo ar fi vroit să lic un geniu vi vi făcător: o compresă pe frunte, capul ceva mai jos, o perniţă improvizată din chiar mâneca mantalei, subt un picior prea dureros. Invenţii, joouri, rămăşaguri ale reconfortului! Puţin lapte unuia cu cearcăne albastre subt ochi şi pe umerii feţei subţiri ca două foiţe de boia roşie, cu grumazul proieminent şi gâtul cât. O coardă… Puţin lapte cald din unica ei sticlă. O ceşcuţă!… Sugea la buza ceşcuţei ca un copil neînţărcat şi flămând… * Acolo în infirmerie nu era niciunul sculat, toţi stau năpădiţi de-a lungul brancardelor. S-ar fi săltat poate şi ei bucuros câte puţin! Se ghemuiseră, înţepeniseră! Să-i aşeze oleacă?… Vezi bine că da!… Aşa!… Acum era mai bine! îi scotea apoi pe rând, pe uşa de din dos de obicei condamnată, acum desprinsă din cârlige, şi alţii veneau în loc. Alte febre aprinse, zvâcnind sub straiul cenuşiu. …Cesta, cu două’ lovituri în piept, trebuia dus mai. În grabă şi cu precauţiuni! Niciun zdruncin! Nici chiar o clipire! Nimic pe buze! Nicio vorbă chiar pe buze ca să nu-şi facă cumva vad, din cea mai mică mişcare, vreo emoragie, acum când sângele niţel încălzit, putea să se desprindă acolo, în piept, din cheagul nenorocit… Din letargia în care durerile lor încă nedesluşite încremeniseră, abia culese toate laolaltă pe câmpia tragică, cuprinse toate în uniformitatea cuvântului „răniţi”; din înţelenirea a 20—30 de ore pe drum, închişi în întunericul, în aburul asfixiant din pântecul Balaurului, morfinizaţi acolo în nemernicia lor, acum se deşteptau. Din letargia aceea; binefăcătoare prin nesimţire, se deşteptau la conştiinţa durerii, dar şi la acea de a trăi încă. Maşini stricate cari trebuiau drese se deşteptau pentru a se trudi, pentru a fi ciopârţiţi, chinuiţi. Se deşteptau la conştiinţa suferinţii pentru a încerca să mai fie vii, sau pentru a se simţi murind încă o dată. Dar acolo în gară, în infirmeria ei, nu trebuia să moară niciunul! Accidentul era prea cu putinţă, dar sinistru şi de rău augur.* Un mort în primul transport! nu trebuia! Aduşi până acolo încă vii, vii vor ajunge în pragul spitalelor. Din eâţi li se încredinţase, să nu lipsească nici unui de la numărătoare! Timpul nu trecea. Era acelaşi minut lung, în care Laura nu simţea nicio osteneală. Cu fiecare gest puterea ei se înfiripa mai mult. De la ideea datoriei trecuse, prin emulaţie la ambiţie, de la ambiţie la o îmbătare. Nu vedea ceea ce era împrejur cu vederea obişnuită. Din tot, vedea numai acele aparenţe de care avea nevoie. Din trupurile aşternute pe tărgi i se arătau fără dibuire cele mai necăjite şi suferinţa lor. Din oamenii şi treburile de acolo i se înfăţişa numai ceea ce era de folos. Pe colegele ei le întâlnea numai pentru schimbul de înţelegeri necesare. Obiectele concrete se iveau şi se umbreau după nevoie. Un acord de idei, de mişcări, o îmbinare perfectă făcea din ei toţi resorturi precise ale unui mecanism. Niciun zgomot, nicio durere nu te trezea de la acel tact regulat şi accelerat al maşinii în mers. Părea; că Laura e la inima* acelui motor, acolo de unde radiază mişcarea şi căldura. Din când în când vedeai figuri aplecate spre ea ca spre o comandă, Recunoscuse de douătxei ori, subt scufa ei albă, " faţa; Mtrină şi ageră a preşedintei, atentă şi înirebând-o. În privire, la acele încrucişări,. Nu mai avea mila de adinioară; ca şi mai demult, Laura recăpătase o mică precădere. în oglinda aburită din perete Laura era tot palidă subt broboada, albă, daiochii aveau o lumină imensă, care încălzea toatâ faţa şi o colora puţin. Chipul astfel luminat de privire căpăta niţică expresie. Pulsul ei, odinioară. Îngheţat, era acum pulsul cel mai viu. În alternanţele slujbei întâlnea şi unele figuri necunoscute.’ Domnişoarestrăine, atente să o ajute în prestidigitaţia aceea. Căci întindea mâinile dintr-o. Dată spre un bandaj, spre un flacon, spre un gebelet. Avea pare că de fiecare deget mină -şi spre mâinile ei veneau alte mâini supuse, sugestionate de voinţa oi contagioasă de a se multiplica ia sluj ha asta umila şi limitată în resurse. Scopul acuma. proiipo dirpurusc. Avea voluptatea miş- .’inioi i:» ano; căuta, ; i troacă de puterea îngăduită, să ating i mii icolul. Viul re largile înţesate des, cerca să treacă fără ’atingere, să ocolească parcă din zbor locurile primejdioase, să-şi facă drumuri prescurtate şi pe acel parcurs să semene Intre două ţeluri gesturile alinării, să se întoarcă cu aceleaşi daruri pe altă potecă, recunoscându-şi trecerea după» semne care rodeau pe urmele ei binele, înşiruit ca boabede mărgăritar. Dacă oamenii şi lucrurile în acea hipnoză care o îmbrobodea i se înfăţişau clar sau se umbreau după nevoia minunii, viaţa ei interioară, legănată între conştient şi inconştient, era permanentă şi strălucitoare. în adevăr, se strecura acum ca şi imponderabilă. Ajunsese la o agilitate fără zgomot, avea o prodigalitate care da un maximum de folos cu un minimum de timp şi mijloace. Părea o prinsoare cu sine „un joc al realizărilor, un record de viteză şi calitate. În. Ritmica asta, fiinţa ei o împresura pe ea însăşi plăcut, cu o simţire de adiere, de plutire. De la tot ce era împrejur, de la durere şi necaz; emana un fel de bucurie. Sigură că voinţa ei, gestul ei, nu va da greş, că vor primi dinafară o compl’ectare armonioasă, căreia nu i se opune niciun obstacol spre îndeplinire, îi dau desfătare şi stăpânire. Se învederă în ea ceva din legenda Dumnezeirii şi creaţiunii. Când se va fi dezlegat primul gest creator aşa trebuie să fi fost, mai întâi slab, stângaci, apoi clin ce în ce mai îndemânatic, mai lacom, mai dezvăluit!… în aşa beţie crescândă va fi făcut Dumnezeu stelele, pământul, vâlcelele, firul de iarbă!.. —. De la munca din greu care a despărţit întunericul de lumină, mereu mai cu râvnă, mereu mai desfătat de isprava lui!… Travaliul „care a fecundat prima mişcare în materie” aşa şi-a dezvoltat mecanismul până când, din zdruncinele brutale, a selecţionat ţesutul fin al unei petale!… Toate acestea nu erau gânduri, erau o senzaţie superbă. Pe locul acela mic, de la cărăuşia greoaie până la armonia volatilă a gestului celui mai suav de atingere, Laura se îmbătase din harul creator!

ZADARNIC MINI, PE SCAUNUL înalt, sculptat din nuc masiv, îm­brăcat cu gobelinuri vechi - zadarnic sta cu pălăria pe cap, cu mînuşile alături, dreaptă statuie a mustrării. Lina, buna Lina nu se ocupa deloc de ea. Avea aerul acela se­rios care îi curma trei dungi pe fruntea mică şi îi scotea botul la iveală. Aerul de a fi „la treabă”, cum zicea Mini. Dacă nu ar fi avut uneori aerul acela, doctoriţa Lina, în alte privinţi, ar fi fost cu totul lipsită de orice prestigiu personal sau doftoricesc. Forma ei de pămătuf simpatic, gîtul scurt şi gras, bustul scurt şi gras, pîntecul rotunjior, faţa urîtă, desigur: cu ochii mici şi miopi, fără culoare, cu tenul stricat, nasul bun, turtit puţin la vîrf şi gura lată pe dinţi ce nu se arătau, deşi ţepeni la spart alune, acest tot, nu era defel impunător. Dar Lina azi avea aerul acela „la treabă” şi nu-şi aducea aminte de Mini, căreia îi promisese, îi jurase, că se vor în­toarce în seara aceea, de la ţară, devreme. „Devreme” - nu se mai putea. După 6, în august, şi nu se vedea încă nici o pregătire; dimpotrivă, erau cauze puternice de întîrziere. Mini nu vroia să se sperie pe ea singură, altfel şi-ar fi spus: „E poate chiar caz de amînare! De înnoptat acolo! ... Brrrr! ...” De aceea îşi adresa în minte mici discursuri, monologuri ale plictiselei, nu prea violente sau zgomotoase, pentru că, în adevăr, atmosfera încărcată a locului o impresiona. „Ce noroc! îşi zicea în surdină. Să nu poţi suferi vizitele la tară şi să fii nevoit să pici la oameni într-o zi de necazuri... Nici măcar să nu fie amicii tăi, pentru a lua parte directă la acele necazuri; ...” O pendulă din lemn de nuc cu „ape line” - observă Mini - cu limba lată de bronz grav şi sonor, bătu un sfert. Mini fixă pendula. Era o mobilă demodată dar frumoasă şi de calitate bună ca tot restul. De la pendulă, unde minutele treceau încet - fireşte din cauză că pendula cea veche le suna mai rar, deprinsă cu timpuri mai domoale - Mini îşi mută ochii pe pianul mare, negru, strălucitor. Un toute-queue care ar fi ocupat, întreagă, o cameră modernă, dar care, în colţul hall-ului vast, sta grav, ermetic, izolat sub şalul de Persia, în adevăr minunat, ce-l acoperea. Mini privi fără teamă instrumentul. Nimeni nu o va ruga să cînte. Aveau ei alte cîntece! Chiar fără de asta, condiţia pusă Linei era categorică: „Merg la Hallipi pentru ultima oară ... şi să nu-mi ceară nimeni să cînt, ca să nu refuz cu vehemenţă ... nepoliticoasă”. Nu fusese nevoie de parlamentari. De la început situaţia se de­semnase clar: o scenă de familie în stil mare... O vijelie în casa gos­podărească aşa de liniştită... şi, mai mult încă, o dramă misterioasă. Mini privi pe frumoasa doamnă Hallipa, stăpîna casei, Lenora! Mîinile ei albe şi catifelate păreau azi mai lungi, mototolind cu ner­vozitate un ziar. Figura ei de păpuşă blondă, de păpuşă de Nurenberg, cu gura roşie şi mică, cu obrajii de porţelan roz, era crispată şi ochii mari albaştri, ochii de sticlă limpede, erau plînşi; ondulările regulate ale părului oxigenat, auriu ca o perucă, erau deformate şi corpul majestuos, plin, totdeauna conştient de statura lui bogată, sta lînced, obosit, învelit fără grijă în chimonoul de dimineaţă. Din cînd în cînd apuca brusc mîna Linei fără să spună nimic. Lina şoptea atunci cuvinte liniştitoare şi îi lua pulsul. O invita să bea apă zaharată, în care turnase o lingură de valeriană, dar Lenora respinge paharul, din care cădeau picături pe pluşul verde pictat cu gouache ce acoperea masa. Lina, gospodină neobosită, le ştergea cu un şerveţel brodat. Ochii Lenorei erau fixaţi pe fereastră, căutînd poarta cea mare de intrare. Acolo era concentrată şi privirea lui Mini. O strămuta numai cîte puţin pe ceea ce se petrecea împrejur. Se uita acum la cele două fete, Elena şi Nory, rezemate de per­vazul vitrajului dinspre terasă. Nici Nory nu se ocupa de Mini. Nu-i arunca priviri sarcastice despre întîrziere, sau pointe spiri­tuale asupra „petrecerei la ţară”. Lui Nory îi plăceau vizitele la Hal­lipa: Elena, fata cea mare a casei, era prietena ei din copilărie. O prietenă mai veche, mai intimă decît Mini. Ţinea de umeri pe amica ei, o Elenă azi absentă de la tot ce nu era un gînd ascuns, şi din cînd în cînd se apleca spre ea pentru a-i culege cuvîntul rar şi încet, sau a-i spune unul la fel. Deodată Lenora se sculă brusc; îşi frînse mîinile, dete capul pe spate, strînse dinţii, îşi muşcă apoi pumnii şi foarte palidă, fără răsuflare, căzu la loc pe scaun, pe cînd Lina îi uda fruntea cu apă. - Să te astîmperi, îţi spui! ... Ce e prostia asta! . . Femeie cu minte. Te laşi în voia nervilor! N-ai nici o voinţă... Eşti cu copil bătrîn! N-ai avut niciodată necazuri, şi la întîia supărare îţi dai tu­rnul! Nu vezi în ce stare ţi-e inima... Parcă ai fi o cardiacă de celea!... O cicălea prieteneşte, cu accentul moldovenesc, pe care îl relua de îndată ce aveau vreo preocupare familială, dar se vedea bine că medicul Lina nu era mulţumit. Se uita în ochii Lenorei, ca şi cum ar fi văzut acolo în pupilă ceva interesant, şi o netezea mereu pe gît în stînga, unde vîna sta încordată subt carnea albă, grasă. Elena, totuşi, nu se mişcase. Zisese numai cu glasul ei grav ca şi al bronzului pendulei: „Mamă!” şi cu oarecare nerăbdare po­runcitoare - dar nu-i venise în ajutor, ca şi cum azi nu avea în­datoriri ci drepturi. Dacă cel puţin Mini ar fi ştiut despre ce e vorba! De la intrare, dimineaţa, se mirase văzînd porţile mari ale curţei izbite într-o parte fără a fi fost proptite cu lănţişorul în cele două pietre, aşa cum observase ea altă dată, ca pe ceva foarte iscusit şi care arăta un spirit minuţios de ordine. Bătută dintr-o parte de vînt, poarta venise peste trăsură, lo­vise un cal la picior... Calul sărise şi Lina ţipase, agăţîndu-se de „capa” lui Mini cu gheare desperate. Vizitiul sărise şi el jos - şi curba, curba vestită, de care erau aşa de mîndri proprietarii, curba aleei largi, aşa de tare bătută cu nisip fin, că părea un asfalt, curba nobilă a trăsurei care, de la poarta mare de fier lucrat, cotea în jurul boschetelor serioase de brazi şi se oprea cu un ropot al copitelor pe trotuarul lat de piatră cubică din faţa scărei principale, curba aceea clasică fusese com­promisă. Acel ropot de copite nobile părea de obicei o muzică lui Tudor Hallipa, stăpînul moşiei, casei, trăsurii şi cailor; scobora treptele cu pas elastic şi jambiere înalte de căprioară, şi după ce ajuta mu­safirilor să coboare, înainte de a-i conduce, dezmierda prelung şi respectuos cei doi cai jumătate sînge, care, graţie unor îngrijiri deosebite, erau strălucitori ca un satin laque. Musafirii se extaziau şi ei cu sinceritate. Un cal frumos fiind mult mai comod de admirat decît un om frumos, credea Mini! Aşa se petrecuse neschimbat, de cele patru ori cînd Lina o tîrîse pe Mini la sacrificiul unei vizite la verişoara; dar acum a cincea şi ultima oară - jura Mini în gînd - acum, caii speriaţi săltaseră trăsura dintr-o pornire pînă dincolo de scară şi în lipsa oricărei primiri, cele trei vizitatoare - Lina, Nory şi Mini - urcaseră ne­dumerite, oprindu-se în faţa uşilor larg deschise ale verandei, cli­pind la soarele de pe terasa pustie, înainte de a înfrunta umbra nesigură a hali-ului gol. În interior, undeva, se deschiseseră uşi şi apăruse mai grăbit decît îi erau de obicei pasul şi portul Elena, fiica cea mare a casei, scuzîndu-se şi de la primul cuvînt spunînd Linei că Lenora e bolnavă, că s-a supărat mult şi că Doru - obicinuia să cheme pe nume pe părinţi - că Doru lipseşte cu afaceri. Toate spuse cu un fel de mister, de discreţie silită, cu o turburare neobicinuită acestei fete, în adevăr deosebită prin linia calmă a feţei ca şi a trupului, sufle­tului şi cugetării. Elena semăna cu Hallipa mult, în afară de păr, pe care îl avea negru de tot, pieptănat cu două tîmple abia ondulate de la natură şi care o asemănau aşa de perfect cu mama lui Hallipa, încît por­tretul bunicei, luat drept al Elenei, era una din distracţiile de că­petenie propuse vizitatorilor. De îndată Elena rugase pe Lina să treacă un moment la mamă-sa şi conversase cu ele două cu o sforţare, în timp ce li se servea laptele bătut. Propusese apoi o plimbare, dar Mini, care nu putea suferi situaţiile falşe, le lăsase singure pe Nory şi Elena, pentru a putea să-şi facă mărturisirile amicale. Nory, cea nemulţumită de toţi şi de toate, avea o slăbiciune pentru Elena. Fie impresie a tovărăşiei de copilărie, fie stimă reală, făcea pentru ea o excepţie la regula nemiloasă a judecăţii batjocoritoare cu care „feminismul” ei mal­trata pe bărbaţi şi femei. De altfel, pentru toată lumea Elena era un fel de tip model. Model de răbdare, de cuminţenie, de toate virtuţile mijlocii, nece­sare unei fete crescute lîngă o mamă, acea frumoasă Leonora, al cărei amor conjugal, pasionat, egoist, zgomotos şi capricios, făcea situaţia copiilor foarte anevoioasă şi pe a Elenei, cea mai mare dintre ei, cu deosebire. Elena ar fi putut lesne găsi un sprijin în tatăl ei, care o adora, dar acele virtuţi tocmai aci se arătau. Nu cerea, ocolea chiar inter­venţia lui Hallipa, pentru a nu pricinui scene de gelozie din partea soţiei îndrăgostite şi pentru a nu turbura calmul, orînduiala, exac­titatea perfectă a traiului, care erau aşa de plăcute tatălui ei. În acea ordonanţare perfectă a vieţii lui Hallipa amorul-pasiu-sare unei fete crescute lîngă o mamă, acea frumoasă Lenora, al Elenei, de la prima vîrstă a judecăţii copilăreşti, trecînd prin matura şi melancolica ei adolescenţă, plină de prevedere, şi pînă acum, la abnegaţia fetei de 22 de ani, Hallipa căpătase un fel de respect şi o mare încredere; făcuse din Elena un camarad sobru şi preţios. O consulta adesea în afacerile moşiei şi satisfăcea în tovărăşia ei nevoia unei afecţiuni serioase, lipsindu-i amiciţii masculine, pe care viaţa de amor perpetuu, la care se supusese, i le interzicea, iar uşurinţa de pasăre cu un singur viers în gîtlej, acel de mierlă amorezată, al Lenorei, fiind cu totul altceva. Rămasă singură, Mini băgă de seamă că libertatea, pe care o lăsa altora, nu i-o precupeţea azi nici ei nimeni. Stătuse singură tot restul zilei. Acum spre seară, fără a părăsi din ochi punctul de miră al portei de intrare, îşi recapitula în minte ziua aceea. Clopotul su­nase din fericire tot la 12 punct pentru dejun; obiceiurile locului erau aşa de statornice încît furtuna morală nu le putuse clinti. Mini se grăbise chiar înspre sufragerie, făcînd socoteala că o jumă­tate de zi era mistuită. Dejunul fusese închinat cu totul mîncărei, foarte aleasă ca tot­deauna, Hallipa, fiind un gourmet. Foamea, care în excursiune e un ce de căpetenie, fiind complet înlăturată de evenimente, rămă­sese mîncarea în sine ca să ocupe locul preponderent. Conversaţia era aproape cu neputinţă, nici cea de formă mă­car, deoarece prezenţa Lenorei, hotărît bolnavă, preocuparea Elenei şi îngrijorarea Linei nu îngăduiau pofta de vorbă. Hallipa lipsea, în acest fel, succesiunea gravă şi înceată a bucatelor, forma şi savoa­rea lor, substanţa şi parfumul lor ieşeau în evidenţă în tăcerea absolută a sufrageriei mari şi umbroase, cam scundă - fiind în corpul secundar al casei - cu jumătate pereţii şi cu mobilele de stejar lustruit. ... Dacă nu erau lustruite - se gîndea Mini - ce frumoase ar fi fost. Dar n-ar mai fi corespuns cu casa şi cu locuitorii ei... Pe cînd aşa, totul era în armonie: Lenora şi Hallipa, slugile, casa, mo­şia, pianul cu coadă de un abanos strălucitor şi sufrageria de ste­jar vernisat solid... ... Un vernis reînnoit cu îngrijire la scuturatul de toamnă şi de primăvară, căci nu se rosese nicăieri, nici chiar în adînciturile mi­nuţioase ale sculpturilor complicate ale bufetului. ... Dacă acel bufet, acum 20 de ani, la origina lui, ar fi fost cumpărat de la o casă bună, azi sufrageria familiei Hallipa ar fi fost de mare preţ, dar fusese probabil comandat la cel mai bun tîmplar din Mizil... poate cel mult la Ploieşti şi proporţiile lui uriaşe, sculptura complicată, dar proastă, arătau stîngăcia meşteru­lui cît şi dorinţa de lux a comenzei. Bufetul Hallipa era un par­venit... Aşa fel reflectase Mini. Apoi oftase: De ce nu rămăsese Hallipa la Mizil! Îşi amintise vorbăriile neisprăvite ale Linei despre timpul petrecut de verişoară la Mizil, demult. Acele povestiri, prin repeţirea lor banală, scoteau pe Mini din răbdări, dar îi populau mintea cu fizionomia acelui tîrguşor, pe care spera să nu-l vadă aievea niciodată. Cît mai lesne totuşi de suferit erau acele povestiri decît vizitele la moşie, la două ore şi jumătate numai de Bucureşti - din nefericire şi fericire. Verişorii locuiau Prundenii încă de mult şi Mizilul era o legendă. Mini bombănea, înainte şi după acele vizite, dar nu putea re­fuza pe buna Lina. ... Dar ce slăbiciune avea oare Lina pentru verişoară şi plim­bările la moşie? Afară de untul proaspăt pentru cafeaua cu lapte a doctorului Rim, ilustrul ei soţ! Mini fusese smulsă de la aceste consideraţii de apariţia muşchiului la frigare. Prezentat pe farfuria mare, întreg, fript în must, prea în must, fremăta de sărutarea meş­teşugită a mangalului de stejar. Viu încă pe jumătate, manifesta prin acel palpit lupta recentă dintre foc şi fibre şi rezista autopsiei cu totul jalnice a lui Mini, de o inferioritate chirurgicală vădită. Totuşi săvîrşise singură masacrul parţial. Elena, nemişcată, cu profilul ei grec perfect, palidă şi îngândurată, nu-şi oferise serviciile, nici Lina, care era operatoare desăvîrşită. Iar glumele obici­nuite ale lui Nory la friptură nu se produseseră: „Tu Eleno! toată viaţa ta o împărţi în felii egale, ca ale gigot-uluil...” sau: „Lino! e singurul moşit la care te pot întrebuinţa!...”, glume de fată ştiu­toare şi masculinizată prin vocaţiune sau deprindere şi care stînjeneau oarecît pe Mini. Azi însă le-ar fi îngăduit. Ceea ce nu putea îngădui azi era tocmai friptura. Mini, în ge­nere, prefera ca muşchiul să nu palpite, deşi recunoştea valoarea momentului acela â point, la care fusese servit. Prefera ca ultima culoare a vieţii, deci a sîngelui, să fi dispărut abia, şi, fraged încă dar împăciuit, să fie înconjurat de buchetul cartofilor transparenţi şi rumeni... Niciodată încă Mini nu făcuse atîtea reflecţii gastronomice... dar acel palpit o nemulţumea în profundele sensibili­tăţi ale stomahului. Azi, cu deosebire: toată făptura Lenorei, ce se zbătea chinuită ca la un foc, părea un muşchi zvîrcolit deasupra focului... şi Mini ciuguli abia feliuţa cu care se servise. Nefiind la curent cu suferinţele gazdei, părăsită de toţi, fără putinţa de a se revolta împotriva unei vizite la ţară şi încă de fe­lul acesta, Mini se despăgubea, avînd păreri despre fapte, lucruri şi oameni. Din parfait-ul glace îşi tăiase o felie aşa de mare, dată fiind înălţimea impunătoare a formei, că rămăsese în urmă de ceilalţi, deşi luptase harnic cu lopăţica fină de argint, la înghiţirea cremei delicioase şi răcoritoare. Apăruseră fragi mărunţi de tot şi, prin fereastra scundă cu obloane de stejar, căutase să ghicească, undeva, păduricea odihni­toare. Fragii de pădure păreau lui Mini cea mai frumoasă floare a pădurei. În filtrul aşa de felurit prin care huma îşi purifică glodul, atinge măsuri neînchipuite. Cum oare poate o esenţă aşa de vaporizată avea existenţă şi culoare şi cum o substanţă aşa ele fragilă poate reţine un aşa de perfect parfum? Fiindcă Hallipa lipsise de la masă, o latitudine domnise despre fragii „cu sau fără zahăr”, „cu sau fără vin”. Fragii, bogat acoperiţi cu pulbere fină de zahăr, apoi stropiţi abundent cu şampanie ne­pusă la gheaţă, rece numai de-a dreptul din beciurile profunde ale proprietăţei, era formula pe care Hallipa o impunea tuturor prin convingere şi autoritate. Azi Mini îi ciugulise, unul cîte unul, fără nici un adaos. În acest fel, tot serviciul se desfăşurase cu gesturi ce păreau sonore şi se temeau ca nu cumva vreo mişcare să sune falş, şi cina fusese, în adevăr, închinată celor în drept: bucătăreasa, feciorul, menu-ul, porţelanele şi cristalele. În liniştea aparentă în care aşteptau cafeaua, servită tot în su­frageria de stejar, Mini se întrebase care să fie pricina acelei turburări casnice şi nu o putuse găsi. Pe Lenora nimic alt nu o putea turbura decît cu privire la amorul ei conjugal şi nimic de acest fel nu se putea închipui. Hallipa era în afara oricărei bănuieli. Sclavia lui era aşa de absolută şi temperamentul lui aşa de bine definit, încît nu îngăduia nici un fel de ipoteză comună sau absurdă... Pe altă parte, Elena, nici ea nu se ocupa, ca de obicei, azi de cei din jur; sta cuprinsă de o proprie absorbire destul de puternică pentru a-i schimba atitudinea calmă, aproape placidă. Buna Lina avea aerul ei de doctor, cel de zile mari. Bine obser­vase Mini că verişoara şi conacul ei îi erau foarte de aproape Li­nei... De mirare! Nimfa asta trufaşă, aşternută nesăţios pe patul acelui amor conjugal, nu avea nimic comun, în făptura şi traiul ei, cu biata Lina, înghesuită grăsun în umerii ei şi a cărei viaţă era o abnegaţie permanentă către păcatele altora: la spital, la dispensării, în clientela ei, iar traiul cu doctorul Rim, o unire cam ridicolă şi searbădă, care izgonea, ruşinate, orice idei de împerechere, fie ea consfinţită de lege, timp şi obicei. Nu! Mini nu-şi putea deloc închipui mobilul dramei - şi, totuşi, palpitul şi mirosul de carne crudă rămăsese în nările ei fine, care căutau zadarnic să dovedească urmele adevărului. În repaosul de după-amiază, Mini se bucurase de răcoarea odăiei cu divanuri pentru ea singură şi, în adevăr, adormise ca o biata părăsită, visînd frigări uriaşe şi braţele albe şi musculoase ale Lenorei, frîngîndu-se în aer, desprinse de trupul zvîrcolit. Ciudat! Visase şi limbi de foc care ieşeau din întunericul bos­chetelor de pini, şi în ele capul de faun parcă, dar de o perfectă ase­mănare, a lui Mika-Le! ... Atunci Mini se deşteptase; îşi descurcase cu anevoinţă ca­pul de umbre; deosebise întunericul perdelelor ermetice, de noapte şi ştersese de pe ochii, acum deschişi, vedeniile. Nu şi pe aceea a lui Mika-Le! Abia atunci se întrebase de ce nu fusese la dejun şi cum nimeni nu băgase de seamă lipsa ei; fără de voie, prin legături nedovedite, avusese convingerea că Mika-Le era pricina necazurilor de azi. Cum şi ce fel nu-şi închipuia, dar Mika-Le nu înlătura ca Hallipa presupunerile de rău. Le susţinea pe toate, fără preciziune. Era punctul negru al vieţii pacinice de acolo, limba de foc care aţîţa mîniile mărunte pe locul domol! Era făptura pădureaţă care diferea total de loc, lucruri şi oameni, cu chipul acela ciudat de faun. Corniţele răufăcătoare puteau apare din vîlvoiul sălbatec şi creţ ca al negrilor, al părului ei care sta drept în sus. Ciudată perucă, mai înaltă decît faţa mică pală, cu trăsături şterse, o faţă care era numai pretextul de a adăposti la umbra stufului negru, prăfuit parcă, fără lustru, doi ochi ciudaţi prin fixitate şi prin lipsa de expresie, dar galbeni, de un galben mat ca chihlibarul vechi, care surprindeau. În ordonanţarea perfectă a gospodăriei Hallipa, fata cea mică reprezintă o dezordine prin fizicul acesta fără de rost în rosturile regulate ale aleilor, odăilor deprinderilor şi oamenilor, şi acum iată că un vis greu, de amiază plictisitoare, făcea pe Mini să gîndească că acea Mika-Le era şi pricina dezordinei morale de acolo. Cu capul plin de migrenă, pe care-l avea după astfel de primire, de masă şi de somn, aşezată pe marginea divanului, Mini nu în­chipuise nimic, stătuse amorţită subt impresia cuceritoare, pe cînd, undeva, înăuntru, în creierul obosit, în afară de voinţa ei, se adîncise, crescuse fără de probe convingerea că Mika-Le cea invizibilă, cea de obicei cu totul neînsemnată, era nucleul ocult al tragediei. Se ridicase apoi silnic şi privise afară, înlăturînd puţin perdelele grele de brocart grenat. Resemnată unei zile pierdute şi neplăcute, hotărîse să exploreze domeniul. Umblase pretutindeni, prin grădină, prin ograda păsărilor, prin îngrădirea vacilor, la grajduri, fără să se poată distra cu nimic şi fără să întîlnească pe nimeni, necum pe Mika-Le. Era o moşie fermecată. Vacile fiind în staule model, caii în boxe de lux, păsările în coteţe mai curate ca o colivie şi florile, parcă artificiale prin dis­ciplină, nu-i mărturisiseră nimic din secretul pe care poate îl cu­noşteau. Sau poate că Mini, neştiutoare de ceea ce se petrecea, ni­merise, prin instinctul unor armonii tainice, locurile care erau la fel neştiutoare, aşa cum alteori, dimpotrivă, descoperea tocmai ceea ce te poate îndruma. Ieşise chiar pe poarta care da spre cîmp, de mirare şi ea deschi­să, şi pornise pe aleea de plopi superbi, pe care o admirase alteori de la depărtare. Aleea, stropită de curînd, cu profilurile ţepene ale plopilor egali, pe seninul cîmpiei era mult mai puţin frumoasă de aproape. Mini gîndi că pe acest domeniu încremenit, unicul semn al turburării erau acele porţi deschise pretutindeni. Era gata să facă re­flecţia banală că acele porţi deschise arătau că a intrat acolo an oaspe nou: necazul; dar înlocuise cugetarea cu alta tot aşa de ba­nală, dar mai exactă: necazul trăieşte cu oamenii în pace şi într-o zi nu mai vrea pacea şi izbucneşte; atunci începe răscoala înăuntru, pînă cînd nu mai încape şi izbeşte uşile în lături ca să iasă la vă­zul şi auzul tuturor, să se amestece şi să se încurce cu zvonul şi răutatea lumei. Se mai deschid porţile şi pentru ca să intre bieţi oameni ne­vinovaţi ca Mini, şi să se necăjească şi ei degeaba. Cu capul ceva mai uşurat de migrenă, Mini hotărîse că neca­zul, atunci cînd îl scoatem la lumină, sluţeşte încă mai mult chipul lui urît, subt privirea saşie a oamenilor. De unde însă venea neca­zul? Cine era oare acolo de vină? Amica Nory ar fi căutat desigur un vinovat: bărbatul. Omul care a trecut pe acolo. Mini credea şi ea că în toate dramele vieţei e un om, un băr­bat care a trecut pe acolo. Om şi bărbat îi păreau a fi una. Cu simplitate, ca şi Biblia, socotea că principiul dintîi e masculul, sau ar fi trebuit să fie, sau fusese la origină unealta principală a vieţei, deci a binelui şi răului. De aceea cînd întîlnea binele şi răul, credea că el e de vină. El, mai-marele! Feminista Nory se zburlea. Era între ele, pe acest subiect, o discordie neîncetată. Nory ar fi convenit bucuros că bărbatul e de vină, dar nu putea primi ca el să fie mai-marele. Asta nu! Mini acum surîdea, cu ochii aiurea. Aiurea în spaţiu şi timp. Un spaţiu şi timp ce erau apropiate, deoarece simţeai că surîsul ei poate ajunge curînd, nu era un surîs pentru depărtări prea mari. Mai surîdea înăuntrul ei, în locuri din suflet unde îi sălăşluiau cre­dinţele. Cele două surîsuri se suprapuneau plăcut. Lui Mini cele două locuinţe ale fiecărei fiinţe, casa de zid şi casa de simţire, îi păreau deopotrivă de concrete. Unde era însă, azi, omul cel vinovat? Părea că pe acolo trecuse o femeie, acea fetiţă: Mika-Le. Sau poate că de vină era azi ea singură, Mini, care, în loc să se hrănească ca de obicei din gîndurile ei lăuntrice, care îi dau sucuri, privea lucrurile zise moarte, suna cu ciocanul întrebărei în fiecare din ele, şi le cerea să scoată din legătura inerţiei puţina viaţă ce aveau, acel singur atom viu, în jurul cărora erau solidificate. Le cerea să se muncească în somnul lor, în moartea lor sincopală pentru a-i spune secretul pe care îl ştiau. Dar nu le putea învia. Nu avea îndestulă putere. Sta sarbădă şi singurul ei prieten de azi, timpul trecător, nu o slujea cu nădejdea plecării, deoarece sfîrşitul blago­slovit al acelei corvade nu părea a se apropia... La 5 găsise pe toată lumea în hall şi o ciocolată la gheaţă cu pesmeţi fragezi care o aştepta. Nory şi Elena, cari avuseseră timp pentru toate confidenţele, tăceau acum. Stau alături ca şi cum s-ar fi sprijinit una de alta prin umerii legaţi, prin apropierea capetelor serioase şi triste, rezemate de pervazul vitrajului, cu faţa spre odaie. La un căpătîi al mesei mari, Lina sta aplecată cu grije spre Lenora, care încerca să-şi stăpânească nervozitatea, dar părea a aştepta un lucru de nimic pentru a se zbuciuma liber şi desperat. Nu plîngea, nu scîncea, dar Mini auzea perfect cum ţipă, cum boceşte. Îşi aminti legea fizică pe care credea că ea a descoperit-o: cum sunetul, care nu a luat contact cu aerul pentru a căpăta sonoritate, închis acolo în universul senzorial al făpturei, e mai zgomotos decît cel per­ceptibil auzului, şi transmisibil altor receptoare senzoriale, altor urechi ale sensibilităţei. Glasul desluşit al limbii de bronz, care bătea acum un alt sfert, onest, clar, cumpătat, satisfăcea pe Mini, pe cînd stridenţele acelei desperări, pe nedrept zise mute, îi scri­jeleau auzul interior; liniştea măreaţă a coardelor de bronz din pianul mare de abanos era şi ea cuviincioasă. Lucrurile participau azi cu un tact şi cu o inteligenţă nespusă la împrejurările zbuciu­mate ale oamenilor. Tabloul de interior era expresiv. Privitorul înţelegea că toate acele personagii aşteptau ceva sau pe cineva care să le descleşteze poza. Două perechi de ochi, ţintiţi cu o statornicie neliniştită spre fe­restre, dau indicaţia acelei aşteptări: ai Lenorei şi ai lui Mini. Ce­lelalte trei: Lina, Elena, Nory, cu toate că întoarse spre interiorul camerei, tiveau o privire a ochilor dinăuntru îndreptată tot într-a­colo. ... Dar acea chemare puternică a tuturor voinţelor spre poarta mare, spre drumul pe unde cineva, liberator, avea să vie, acea chemare părea a nu grăbi cu nimic sosirea salvatorului şi Mini îşi zicea cu necaz că Hallipa era omul în stare să nu dea un bici mai mult cailor chiar în acele împrejurări, păstrîndu-şi moderaţia lui, care îl lăsa egal între inegalităţile încunjurătoare. Mini cuprinse cu mîinile vasul mic de porţelan alb, în care erau cîţiva trandafiri. De-a lungul acelei zile, o plictisise ceva uscat şi fierbinte, care nu venea de la ziua de august, plăcută la soare şi la umbră, ci de la arsura sufletelor, de la asprimea faptelor necu­noscute. Mini avu o întoarcere spre nesuferitul Rim al Linei, vroi să-i explice; dar victima ei lipsea. Nu avea cui demonstra glorios schim­bul dintre idei şi lucruri, prin mijloace, desigur, necunoscute, dar a căror evidenţă era familiară lui Mini, cum ne sunt familiare atîtea fenomene naturale, mai nainte ca legile lor să fie probate. Acea uscăciune a sufletelor era azi un ce material care molip­sea atmosfera din jur. Mini căutase tot timpul, în chip inconştient, apărare împotriva acelei uscăciuni; simţise o nevoie permanentă să atingă lucruri netede şi reci, porţelane şi cristale. La masă o nemulţumise căldura mîncărilor şi fermentaţia lor. Nu-i fusese foame, ca şi cum se temea chiar de combustiunea alimentară. Punea ochii pe aburul rece al paharelor pline ca să- şi răcorească şi mîinile, pe cît era îngăduit, atingeau luciul farfuriilor. Din sufragerie preferase să privească panourile lustruite ale pere­ţilor, ceea ce era o dovadă puternică a funcţiei tactile a vederii. „Văd!” înseamnă desigur „pipăi cu ochii”, dar de obicei alcătuieşte un simţ aparte, care îşi pierde acest înţeles de atingere. Mini azi nu vedea, ci pipăia totul cu ochii pentru a se feri sau apropia, după nevoie, de lucruri sau oameni. În hall, în afară de simpatia ei pentru pendulă şi pian, îi plăcuse să se razime de pereţii uleiţi şi albi. Geamurile o satisfăceau. În schimb orice stofe, orice sculpturi, tot ce era ţesut din fire multicolore sau reliefat, orice complicaţie, dar mai ales forma multiplă a fiinţelor şi conţinutul lor turburător, o nemulţumea. Mini trăise acele nevoi materiale ale impresiei, fără să-şi dea seamă de ele decît atunci cînd se închegaseră într-una prea eviden­tă; cînd, la dejun, îmbrăţişase cu două mîini avide paharul, în care abia se turnase băutura proaspătă şi acest gen spontan şi nepro­tocolar atrăsese privirea ironică a lui Nory, care îi azvîrlise din ochi un: ce faci? Mini se întrebase: ce fac? şi desluşise acel proces de emanaţiuni şi dizolvări ale sufletului în corp, cum si acele efluvii dinăun­trul vieţei în afară, încă imponderabile dar care vor forma cîndva o chimie nouă în noimele inseparabile ale trupului sufletesc şi ale celui de carne. Se întrebase: ce fac? şi răspunsese: mi-e înăsprit trupul de ar­sura întîmplărilor sufleteşti de aci, care usucă locul, şi caut să-mi răcoresc prin mîini sufletul, pe netezimea milostivă a obiectelor din jur.     Mini credea cu convingere că imensa fermentaţie a existenţei îşi risipeşte în jurul ei substanţa, o amestecă cu inerţia relativă a lucrurilor ambiante. Conacul pacinic, cu dimensiuni şi proporţii aparent imobile petrecea azi în trupul său, totuşi sensibil, drama vieţii laolaltă cu fiinţele pe care le încorpora. Cu aceste ocupaţiuni neprevăzute, trecerea zilei la ţară fusese şi mai repede şi mai înceată ca în alte împrejurări banale, din pricina impresiilor care, elastice, de la faptele şi lucrurile imediate, se în­tindeau departe înaintea şi înapoia lor. Cea care tresări întîi, cea care zări întîi, fu Mini! Dog-cart-ul elegant al lui Hallipa intrase printr-o mişcare aşa de repede încît acum „stopase” drept în faţa uşei peronului. Mini, din nerăbdare, socotind că sosirea lui va dezlega acum plecarea lor, se sculase şi, pentru a da un înţeles mişcării, se apropiase de fereastră; Hallipa se uita la caii năduşiţi ... Aşadar, strînsese azi frînele mai mult: le trecu unui băietan care atîrna prostănac pe bancheta îngustă din spa­te. Stăpînul examina cu grijă dar repede picioarele cailor. Mini admi­ră şi ea picioarele fine ale roibilor, încheieturile delicate care nu se flinseseră, cînd comanda bruscă îi oprise, şi forţa aceea imensă în acele fusuri fragile, care cutremurase atît de zgomotos pavajul inert. Vinele se întindeau încă dureros parcă subt pielea mătăsoasă cu păr bronzat. Hallipa urcase scara cu capul întors spre dog-cart-ul pe care, stîngaci şi încet, băiatul cerca să-l urnească. Mini făcu observaţia detectivă că acel băietan nu atîrna altă­dată la spatele dog-cart-ului. Era probabil că azi Hallipa poposise îndelung undeva, unde nimeni nu-i putea îngriji echipajul. Dar un­de oare? Ochii încruntaţi ai stăpînului casei, care se oprise un moment pe terasă, dezmierdîndu-şi barba scurtă, arătau nemulţumire. Era deci şi el în acord cu tot domeniul: ieşit din moderaţia lui perfectă. Vădit, o agitaţie neobicinuită îl făcuse să zvîrle caii prea viu îna­inte, şi tirania lui ceruse roibilor să se oprească ca de obicei, perfect la dunga centrală a peronului. Scuturîndu-şi botforii în prag, Hallipa intrase îmbrăţişînd cu privire îngrijorată pe cei din casă. Mini rămăsese încă lîngă fereastră. Stăpînul se opri întîi lîngă Elena şi-i spuse: - S-a aranjat ... Cum ai vrut tu ... aşteptînd parcă un re­gret sau o reluare de cuvînt. - Foarte bine! zise Elena, cu o hotărîre rece, deplină. Tatăl ei o privi un moment mirat. Cu toate că avea acelaşi ca­racter, totuşi determinarea asta scurtă, simplă, la o fată, şi despre lucruri vădit importante, părea că îl miră. Îşi salută apoi musafirii şi trecu repede lîngă Lenora. Îi luă mîinile, dar ea le trase, se zmuci, plînse şi, în fine, în sughiţuri mari, îl luă de gît, dar, îndată ce o coprinse în braţe, îl respinse şi leşină iar, provocînd o mică panică. Mini se apropie şi, din vîrful buzelor, din vîrful degetelor, aduse un mic ajutor ce se impunea. Profită pentru a spune Linei, în chiar momentul cel mai nepotrivit: - Nu mai plecăm odată? - pe un ton de reproş. - Ba da ... ba da ... răspunse din treacăt biata Lina, cu o nouă grijă parcă, pentru Mini, pe care o şi uitase. Lenora se deşteptase şi porni în surdină o dojana plîngătoare împotriva întîrzierei lui Hallipa: - Să plece! ... Vreau să plece! ... Să nu mai stea un minut, repeta ca un leit-motiv. Mini auzi şoapte despre cai şi trăsură: - Orice ar fi! Nici un minut! Totuşi, nu de plecarea lor era vorba. Şi cum Lenora era gata să leşine din nou, Hallipa, speriat, vru să iasă pentru a da ordine, nu se îndură să plece de lîngă Lenora, care îl reţinea de braţ de cîte ori se depărta, pentru a-l respinge imediat. Depline, superbe bătură opt note egale ale vocei curate, nobile, a bronzului pur. Cu o recomandaţie către Lina, cu o privire de rugăminte spre Elena, care se retrăsese iar cu Nory în acelaşi colţ - ca într-o ce­tate a ei proprie, de durere şi nedrept la respectul durerii - Hallipa ieşi, totuşi. Se auzi clopoţelul vibrînd puternic, paşi de servitori, ordine. Elena, cu pas încet şi cu o expresie de întuneric pe obrazul ei regulat şi senin, se coborî şi ea spre apartamentele tainice ale casei. Cîteva silabe ascuţite ajunseră pînă în hall. Lenora avu o zvîcnire a muşchilor, apoi căzu iarăşi moale - aşa de ciudată, cu succesiunea aceea de leşinuri, care păreau a speria mult pe Lina. Îi prepară o injecţie cu o mînă pe puls. Mini îi veni într-ajutor: - Ce se petrece? îi şopti. - Lucru urît! ... cu păcătoasa ceea mică ... A dat-o gata pe biata verişoara ... Pocitania! - şi, cu acest compliment, împinse acul în braţul care acum - aşa de curios de observat - era moale altfel, nu cum e carnea fragedă a femeiei - o lîncezeală a aceleiaşi cărni, în care simţeai absenţa vieţei conştiente şi care urmase după încleştarea primului moment. Pe Mini, care nu leşinase niciodată, o mira şi interesa mult fe­nomenul. Lina scula din leşin pacientul într-un minut, cu îndemînare, dar răspundea prosteşte cînd întrebai despre cauze. Era, hotărît, o practiciană. Doctorul Rim nu răspundea nici el satisfăcător, deşi era un teoretician. - O criză de nervi, explică Lina. Dar mi-e grijă de inimă. Lenora e de mult bolnavă de inimă şi degeaba i-am spus. O privire de dojană şi de rugăminte o întrerupse. Lenora deschisese ochii. - S-a făcut! spuse cu un glas calm Elena, care intra - dar, totuşi, mai vibrant ca de obicei, şi cum vestea păru a linişti pe mamă-sa, fata se duse iar la Nory şi îi vorbi încet şi mai însufleţit Cuvintele Linei nu spuneau nimic nou lui Mini. Da! Vinovată era Mika-Le. Ştia! ... Dar ce fel? ... Erau acolo două victime - Lenora şi Elena - şi durerile lor nu erau deloc împreunate - nu erau una şi aceeaşi. Atunci? ... Mini privi iar pe Lenora. După primul moment de satisfacţie, se turburase din nou. Ceva cenuşiu i se aşternuse pe faţă, ca şi cum o sită i-ar fi cernut cenuşă pe subt piele. Se săltase pe canapea, sprijinindu-se aşa de tare pe un braţ, cu toată greutatea trupului nevolnic, că îi simţeai braţul parcă scîrţîind. Era în ea o voinţă de a nu-şi pierde cunoştinţa şi, totuşi, o turburare care ar fi trebuit din nou să o lase fără cunoştinţă. Faţa as­prită, sub ondulaţiile oxigenate care încă durau, purta expresia unei griji, pe care nu o putea parcă dezvălui nimănui, şi tocmai de aceea mai impresionantă. Nerăbdarea îi era mai mare încă, chinuitoare, tensiunea ei spre acele coridoare unde se petrecea ceva, care o adu­cea în aşa stări maximale. Avea o zvîcnire regulată în tot trupul, pe care căuta din răs­puteri s-o oprească. Ce lucru minunat era substanţa asta a cărnei şi sîngelui, care acum strica aşa de vădit culoarea feţei Lenorei? Ce era tenul acela turbure, pătat, pe aceeaşi faţă alb-roză? Ce se petrecea în plastă vie, ce se netrecea fizic, care venea însă de la poruncile nemateriale ale vrajbei, ale urei şi răscoalei, şi transforma în aşa fel fiinţa? Mini se uita la faţa, gîtul, bustul şi braţele alterate ale Lenorei. Lina şoptise lui Mini cuvinte despre supărări, mizerii, păcăto­şenie. Aceste simţimînte erau procese ale sufletului, pe care îl cred imaterial, şi iată, acele simţimînte acţionau precis, simultan, asupra materiei. Alterarea asta Lenora vroia parcă s-o ascundă oricui, pînă şi Linei. Aştepta chinuită, cu priviri de tîlhar prididit de duşman, pe subt pleoapele livide. Ce aştepta? Plecarea lui Mika-Le? Sau atunci ce? Care erau lucrurile negre care clocoteau acolo în femeia blondă şi făceau în carnea ei albă zgură şi cenuşă? Păcătoşia! Dar care anume? Mini era curioasă, dar cu mai mare curiozitate încă observa procesul inseparabil al durerei fizice şi morale. Îşi aduse aminte de doctorul Rim. Îi va prezintă mîine noile observaţiuni cu proto­colul obicinuit: vervă agresivă din partea ei, tăcere de sfinx - din dispreţ sau ignoranţă - de cealaltă parte. Prin coincidenţă, Lina, care uitase pe bărbatul ei, exclamă: - Ce o fi zicînd Rim? ... Vom sosi înainte ca să se fi întors de la plimbarea de seară ... Numai de n-ar fi luat cheia! Mini nici nu consemnă transmisiunea. Era un fapt tot asa de simplu că gîndul ei despre Rim trecuse Linei, ca şi cum i-ar fi tre­cut un obiect din mînă în mînă. Dar aluzia directă la plecare îi făcu plăcere. Elena spuse regretul ei că nu pot rămîne acolo noaptea şi că totul a fost aşa de zăpăcit. Tocmai atunci se auziră dincolo glasuri. Lenora sări drept în picioare şi strigă violent: - Eleno! Cu o mişcare de răzvrătire, fata ieşi totuşi. - Nu e nimic! zise, întorcîndu-se, dar Lenora nu păru mulţu­mită. Rămase în picioare. Prin mişcare şi greutate părea o statuie mare, cu faţa aceea rea, care o schimba aşa de mult, o făcea de nerecunoscut. O viaţă întreagă figura ei de păpuşă, rotundă, albă, roză, dese­nată, pictată, surîzătoare nu avusese o astfel de expresie. Simţirile care ne sunt familiare lucrează treptat şi transformă expresia feţei, cu încetul, dar irupţiunea lor, sapă, taie, preface dintr-o dată printr-un desemn brutal. În sfîrşit, Hallipa se întoarse. Mini gîndi „în sfîrşit” pentru plecarea lor, dar parcă era şi acel sfîrşit aşteptat cu atîta încordare de Lenora. Totuşi nu avu spre bărbatul ei acele mişcări care o aple­cau ca pe o plantă amoroasă spre umărul lui. Se uita fix la el. - Am dat instrucţii vizitiului - zise - şi altele ce trebuiau făcute. Fireşte, nu puteau vorbi comod în faţa musafirilor, dar poate constrîngerea asta îi slujea. Cînd dai drumul răului, revărsarea lui se lăţeşte nemăsurat. Vorbele mici ale traiului convenţional aveau misiunea lor şi plecarea misterioasă a micei păcătoase, din pricina martorilor, avea poate mai puţină urîciune. O mulţime de cuvinte nevrednice nu fuseseră astfel rostite. Era lipsa lor un bine sau un rău? Existau! Asta era de căpetenie. Din materialul ruşinei si durerei, care alcătuia păcătoşenia de azi, se formaseră bubele vorbelor. Poate, totuşi, e mai bine cînd se sparg în afară. Lenora era sătulă de puroiul lor. Sau poate se rezorbeau, şi lipsa lor era mai bună! ... Mini, deodată, surîse delicios, surîsul acela, lîngă vasul scund de porţelan plin de roze proaspete, acel surîs fu singurul motiv lu­minos al hall-ului. Aşa fel încît privirea întîmplătoare a lui Nory, întîlnind acea lumină neobicinuită, sprîncenele ei subţiri desenară o mirare circumflexă. Mini se scoborîse în ea însăşi. Distrată de vreun gînd plăcut, Mini nu-şi amintea acum de doctorul Rim, pentru a-l chema la socoteli, de care nu era în stare să dea gestiune. Nu-l întreba cum se formează din undele mute ale simţirei un sunet corespunzător şi cum pe acele valori nenumărate ale sunetelor informe, oamenii pun semnele convenţionale ale cuvintelor felurite. Nu-l cerceta care diferenţe oare schimbă la naţiile numeroase acele semne corespunzătoare ale vorbelor! ... Dacă există vreo oc­tavă primitivă, cu care să se fi notat la oamenii primari simţirile esenţiale? ... Cînd oare instrumentul muzical, pe care îl purtăm, îşi va avea claviatura tot aşa de bine cunoscută cum era aceea a pia­nului mave din hall, atunci cînd, dezvelind capacul, anatomia lui îţi apărea cu fibre şi vine de oţel! ... Ce coarde vocale anume sunt puse în mişcare de anume simţiri? ... dar, mai ales, cînd oare, pe plăci minunate, Mini va putea privi structura deplină a trupului sensibil? Va vedea coardele şi clapele substanţei sufleteşti acum impalpabile? Aste lucruri să le fi ştiut doctorul Rim? Atunci ar fi putui să se dovedească o higiena preventivă sufletească care să cruţe de atîtea mizerii carnea noastră, în care simţirea îşi infiltrează răul; ... Doctorul Rim să fi ştiut cum se fac din necazuri vorbele ... şi încă nu sunt destule vorbe ... atîtea senzaţii nu şi-au coagulat încă su­netul! La auzul acelei erezii a lui Mini, cum că nu sunt destule vorbe pe lume, doctorul Rim ar fi ridicat, spre un cer lovit totuşi de grave erezii, două braţe lungi, desperate! ... ... Dar Mini, distrată de fuga ei în undele surîsului, nu-şi aminti azi de Rim şi de înfăţişarea comică a acelor braţe scheletice, care păreau a ieşi prin plafon ... ... Aşa de mult păreau a ieşi prin plafon încît Mini ar fi vroit să fie în acelaşi timp pe trotuarul din faţa casei, pentru a vedea pe coperiş acele gheare apărînd prin ţigla roşiei ... Dar Mini acum era refugiată în lumi interioare şi cînd, lîncedă încă de blîndeţea lor, se desprinse de ele, locul şi oamenii dimprejur o reluară în vîrtejul acelei drame, în care azi se trezise prinsă. Da! Unele vorbe fac bine. Sunt erupţii higienice care curăţă de supărare. Urticarii blajine în trupul unei iubiri sănătoase. Dar aci părea că e vorba de o bubă rea. Lenora nu-şi schimbase încă expresia ciudată a acelei griji. Doru Hallipa se aşezase pe canapea lîngă ea şi îi vorbea, ţinînd-o de mînă. Lina acum intra, ieşea ca la ea acasă, spre mulţumirea lui Mini, care prevedea o plecare apropiată. Cu încetul Lenora începu a-şi relua culorile; albul, rozul, albastrul ieşeau de subt apa cenuşie ce le alterase. Soţii se ridicară de pe canapea şi trecură la masa mare. Lenora se sprijini de braţul lui Hallipa, dar cu o mişcare ce nu avea plăce­rea de sine, încrederea deplină ... Hallipa se uita mereu spre Elena cu dragoste. Era palidă şi calmă, cu o mică dungă încăpăţînată între sprîncenile negre, trase frumos. - Eşti bine, Eleno? zise tărăgănit Lenora, mai mult ca o da­torie decît cu grijă maternă. - Da, Lenoro, mulţumesc, bine! Ne îngrijeam de tine! răs­punse fata ... în adevăr, mîhnirea lor, ce părea că are o cauză co­mună, nu era deloc aceeaşi. Gazdele căutau acum să lege cu Mini şi Nory conversaţia cu­venită. Se vorbi de secetă şi de cai; dar Hallipa, socotind lucrurile mai liniştite decît erau, spuse că a pus caii cei răi la trăsură, ca să sperie pe Nory, ce protestă cu desperare. Pentru a-şi întări tachineria, adaogă că cei blegi, cei de noapte, au plecat cu Mika-Le - care ar fi vroit să dea bună seara, dar n-a mai turburat pe mamă-sa bolnavă. Diplomaţia fusese împinsă prea departe. La pomenirea numelui funest, Lenora îşi rupse dantelele hainei de casă. Acum tăcerea iar spărgea alune. Era o imagină a lui Mini, cînd gînduri anevoie de spus ciocăneau timpul şi spaţiul, fără de vorbe. Noroc că intră Lina cu canotierul în mînă şi cu geanta ei mare. „Geanta de moaşe!” glumea Nory - cu toate că era de antilopă fină, cu „fermoir de argint” şi cu o monogramă impunătoare. „Moa­şă de lux!” rîdea fata, cu oarecare dreptate, fiindcă Lina avea mania să nu plece fără troussa ei, în sacul de mînă, pentru nimic în lume, nici chiar la concert. - Nu sunteţi gata? A tras trăsura. Fu o mişcare grăbită de uşurare ... Salutări prescurtate... Lenora sta rezemată de uşă şi faţa ei de păpuşă părea, în lumina slabă a serei, grozav de răvăşită. Hallipa le ajută. Aerul serei păru lui Mini un deliciu. Caii mari şi proşti! - constată cu mulţumire Nory - stau cu capul în jos, subt hăţurile moi, pe care le ţinea moşul. - Unde sunt roibii? întrebă nervos Lenora. - La grajd, coniţă! răspunse vizitiul bătrîn. - Gabrioleta a plecat cu mînjii, zise Hallipa grăbit, ca să o lămurească. Trăsura se urni greoi, comodă, de altfel, şi pe arcuri bune. De pe aleea albă, Elena făcea semne de adio lui Nory; Hallipa trăgea obloanele verandei pentru noapte, Lenora dispăruse în al­covul alb, roz, mauve, plin de dantele şi panglici, cu îngeri pe pla­foane şi roze pe pereţi. Mini se cuibări în colţul ei bun, dispusă spre o legănare plăcută. O zdruncină oprirea la poartă. Acum, era închisă. De undeva, dintr-un moşoroi nevăzut de cîrtiţă, alergă o babă mică să deschidă. Luna zvîrlea basme şi vedenii, dar Mini încă nu se desprinsese de fapte şi de locuri. - Ai văzut ce ţi-a făcut odorul? întrebă Lina pe bătrînă. Îşi făcu cruce ca să fie un răspuns pe tot gustul. Apoi zise totuşi: - Spurcăciune mică! - clătinînd capul, care nu se mai putea opri odată pornit. La cuvîntul plastic, Mini strîmbă nasul, dar aerul era fin şi parfumat cu iasomie, care-şi ascundea corolele mici undeva in boschete, spre ieşire. - E dădaca lui Mika-Le! zise Lina. Pe capră bătrînul se întoarse pe jumătate, rupt de şale, ca şi cum l-ar fi chemat pe el. Luîndu-şi mers regulat şi lin, trăsura apu­că şoseaua. După o tăcere lungă, ca sculată din somn, Mini făcu o mişcare de dezmorţire şi suspină. Toate trei, în adevăr, după ziua ostenitoare, fuseseră învăluite plăcut de răcoarea şi umbra serei, şi lunecatul lin al trăsurei le amorţise prielnic şi odihnitor. Mini, despresurată din vraja rea a întîmplărilor petrecute, se uita acum galeş printre gene, la stelele care, sub lumina lunei, acolo undeva sus, departe, păreau un spulber argintiu. Clarul de lună în seara aceea era pal, delicat, difuz. Treptat, de la regiunile înalte prăfuite de lumină, nisipoase ca o plaje scînteietoare, atmosfera se albăstrea, pînă cînd albastrul se adîncea în tonuri calde şi profunde, ce, singure, indicau pămîntul. Era feerie pe lume în noaptea cînd Mika-Le, ca un spirit ma­liţios al umbrelor bizare din basme, pornise în lume. Mini nu au­zea mersul trăsurii lor, dar i se părea că undeva înainte, aude şi vede echipagiul diabolic al fetei: Mika-Le în panerul vechi al dag-cart-ului de ţară, tras de mînjii mărunţi, ce duceau grăbit în­cărcătura lor uşoară: fata puţintică şi valiza ei de şcolăriţă, în care erau, desigur, cele două rochii cu care o văzuse Mini de două ori şi cele două albumuri cu schiţe pe cari i le arătase. Acele scheme bizare: păsări, insecte, arabescuri, chipuri negre, proiectate pe fon­duri sărăcăcioase, pe vreun cer albastru acuarelat, pueril ca al „po­zelor”, sau pe ape cu valuri mici din virgule creţe, moarate de un verde litografic; amestec de banalitate şcolărească şi de excentri­citate, ce da acelor schiţe o împreunare descumpănitoare de sără­cie şi de artificiu. - Nu se simte gabrioleta! mormăi moşul pe capră. Nu m-aş mira să fi cotit, dracu ştie unde! Atunci Lina începu să dea drumul „tainelor Castelului”, cum zicea Nory. - E în stare să fi mers la palat, descreierata ceea! zise. - Poate să meargă şi să rămînă! Elena nu mai vrea să ştie, hotărît, nimic de prinţ. Are caracter fata asta! răspunse Nory. Apoi pentru Mini, care nu înţelegea despre ce palate e vorba, deşi seara lunatecă părea potrivită cu orice basme: - Ştii ce a fost? ... Elena era logodită cu Prinţul, cum e po­reclit. Cu signor Maxenţiu de la Plăiesele ... O să-ţi arăt eu „palatul” în trecăt. Se zăreşte de pe şosea ... Ţinea mult la partida asta. Atît cît poate ea ţine la ceva ... De ce? Mister! ... Ţi-aduci aminte de el? ... Mini îşi cercetă alene memoria şi regăsi un comesean de altă­dată al Hallipilor. - Femeile sunt toate neroade! afirmă Nory. Ce va fi găsit fata asta perfectă la acest om fără noimă! Un manechin banal. Nu e urît, nu e frumos ... Nu e prost, nu e deştept... nu e viu, nu e mort... nu are nici o profesie şi nu are nici rente ... E binecres­cut, are nume italian şi ţinută englezească, i se zice prinţ şi locuieşte un palat ruinat, plin de guzgani şi de cucuvele, înconjurat de o grădină părăsită şi de o moşie necultivată. - Cui să-i dea în gînd! Auzi, ţintarul! întrerupse Lina. Pînă la urmă prinţul a fost băiat cinstit. A venit singur să spună că gîngania îi face propuneri şi ameninţări amoroase prin scrisori - şi a rugat familia să intervie, ca totul să se aranjeze cum e mai bine, fiindcă el are cele mai frumoase sentimente pentru Elena. - Ţi se pare corect! sări Nory ... O fi! ... dar Elena e fără de înduplecare, nu stă măcar un moment la îndoială. Pare a-şi fi făcut toate socotelile şi, cu toate „sentimentele” şi „corectitudinea” lui de lord, prinţul e detronat, Elena îţi taie scurt orice demonstraţie asupra inocenţei lui şi toate considerentele mele despre „mizeria fiinţei masculine” întîlnesc o indiferenţă mai cumplină ca orice dis­cuţie. Refuzul ei e o formulă scrisă pe marmora pe care n-o poţi zgîria, necum şterge ... Bravo fată! ... A rupt logodna cu o răceală tot aşa de încăpăţînată cît de neclintită îi fusese voinţa de a-l lua, explică Nory, acum pornită spre considerări feministe ... - Bietul Hallipa s-a opus cît te poţi opune unui copil cuminte şi iubit ca Elena, bombăni Lina. Cînd a văzut că alegerea este la ea o voinţă adevărată, n-a mai avut decît o grijă: ca totul să se facă cît mai bine şi mai frumos, pentru „fata lui” ... El şi acuma ar vrea să se aranjeze... - A! poate crede că Elena sufere deşi nu mărturiseşte! se re­pezi Nory. - Nu! De suferit, sufere în felul ei, dar - biata mea Lenora! oftă Lina astmatic subt voalul ei. În adevăr, Lenora ... - Mai ales Lenora! ... zise slab Mini. - Toate se grămădiseră azi: ultimatul dat prinţului, exodul lăcustei şi nevricalele Lenorei, observă Nory. Eu nu înţeleg pe Ele­na, dar am în ea atîta încredere încît socotesc că are dreptate. Nu mă orbeşte, altfel, nimeni ... Dacă n-ar fi vorba de ea, m-aş revolta împotriva unui gust aşa de nesărat şi a importanţei date unui ne­săbuit şi unei „broscuţe” ... Dacă Elenei îi convine prinţul, bărbă­ţia sa distinsă suprem, a lui Cezar Borgia, mîinile lui aristocrate si incapabile, ruinile palatului şi paragina moşiei, dacă are pofta nesănătoasă de a-şi uni fiinţa şi averea ei, trainice amîndouă, cu acest Maxenţiu oarecare, nu are decît să o facă, dispreţuind micile aberaţiuni de felul celei petrecute ... Să-şi plătească romanţa velenă a signorului florentin, dacă ştiu eu ce coardă stricată, în instrumentul ei solid, cere astfel de muzici - n-are decît să-l planteze „pe urmă” ... Dar să nu-i atribuie precepte de onoare şi să nu-l încarce cu probleme de scrupule, de care e incapabil ca prinţ degenerat, ca imbecil şi... ca bărbat mai ales, conchise Nory declamatoriu ca la tribunal. Mini fu turburată în repausul ei de unele cuvinte minunate, pe care Nory le rostise fără să ştie. „O coardă stricată în instrumentul ei solid” ... Trupul sufletesc prezintă desigur uneori, unele dezacordate par­ţiale ale sănătăţei reparabile, curabile tocmai pentru că ating un singur loc dintr-un tot sănătos. Accidente ale organismelor sensibile normale ca al Elenei Hallipa. Alte organisme sufleteşti, ca şi făpturile fizice, prezintă anemii, rahitisme, degenerări de ansamblu - şi unele, ca al Lenorei, leziuni brusce. Gîndul lui Mini, culcat subt lumina lunei, voi să se salte, pentru a aproba pe Nory, dar nu putu; era prea somnoros. ... Cuvintele, faptele, oamenii astfel evocaţi treceau pe dina­intea lui Mini ca un film, uşor învăluit. Cu o secundă de oprire, trăsura coti şoseaua spre dreapta. Verva feministă a lui Nory se în­trerupse. Fu iar tăcere şi toate trei rămaseră atente drumului, căutînd parcă, la o busolă invizibilă a călătoriei, acul de călăuzire în noapte. - Am intrat pe Şoseaua Mogoşoaiei, zise moşul. Luna acum era mai sus însă şi, extaziată în propria ei lumină, nu-şi proiecta conturul net de altădată; ca şi a soarelui, forma i se cufunda în propria-i orbită şi cerul părea mereu o clamoare argin­tie peste nisipuri stelare. Acum reîncepură vorbele descusute: - Ce viaţă i se pregăteşte Elenei, după dezamăgirea asta! I-am spus să vie la mine. Ea e prin fire o femeie de acţiune. Nici n-am nevoie s-o convertesc. Munca mea o va interesa. Va găsi în ea o revanşă pentru omul răufăcător care a trecut, pentru pierderea se­niorială a florentinului sperjur, care a ofensat-o - dacă aşa crede ea. - A! ... A! ... murmură aromit Mini la vorbele lui Nory. - A! ... A! ... a zis „Omul”. Aşadar, consimţi că pînă şi ane­micul mire al Elenei e ,.bărbatul” ... „Omul”. Văd că te-ai conver­tit la Biblie ... - La pod! îngînă moşu, şi răspunsul violent al lui Nory se stin­se. Se auzi un uruit încet şi mici fantome simetrice trecură la dis­tanţă prin ceaţa luminoasă a nopţei. - Trenul de 10, zise Lina. Tîrziu! şi tot mai avem o bucată ... Elena ca Elena! Tuşi îndesat, strîngîndu-şi pelerina de drum. - Are să-i treacă, e tare, e tînără! Oare ce mă fac cu Lenora, acolo e greu! „Da! Cu Lenora!” repetă în gînd Mini. - Ai auzit ce teatru a făcut lăcusta? rîse Nory. Auzi Mini! Căuta să o scoale din ipnoza în care o simţea învăluită. - Cînd i s-a spus că va pleca la Sibiu într-un internat de corecţie, unde, de altfel, avea să înveţe arte decorative practice, a fugit o noapte şi o zi la Maxenţiu, lăsînd părinţilor un bilet. Mini, auzi! - „Doamnă şi Domnule! Nu vă recunosc dreptul de a dispune de mine. Eu sin­gură ştiu ce meriţi ... Pentru a vă proba, mă duc să pui între pro­iectele d-voastră şi ale mele imposibilul!” „Imposibilul!” Ce zici! Admirabil! Ce stil şi ce intenţii. Admira­bil... pentru o fată care n-a învăţat niciodată nimic şi... Fina matale are aptitudini spre rău, dar le are! biletul e superb... Model de epistolie a „drepturilor fecioarelor” ... A fost la călugă­riţe ... - Nory rîse, era duşmana institutelor religioase ...  „Lăcustă! gîndi Mini, îi zic lăcustă. Ca toate insectele, face se­lecţia spre finalitatea instinctelor ei!” - dar nu pronunţă cuvintele, nu putea, în noaptea aceea de surdină, articula sonor. În mintea ei treceau mai mult gesturi, culori, imagini decît idei. Asupra percep­ţiei noaptea lucrează deosebit ca ziua. Mai cu seamă noaptea asta fină, imaterială, nici luminoasă, nici obscură. Gînduri care altădată ar fi fost precise se estompau. Nu era totuşi o stare de oboseală care cerea repaos, era o beatitudine ce înlătura sforţarea cugetărei ca prea dură.

PARTEA ÎNTÂI   Testele prezentului volum au fost reproduse după ediţia: Hortensia Papadat-Bengescu; Drumul ascuns, Buc., E.P.L „1966, ediţie îngrijită de Gheorghe Radu. Căsătoria doctorului Waâte’r şi prezenţa Lenorei, soţia lui, nu adusese nicio tulburare sanatoriului Waster. Totul funcţiona în ordinea desăvârşită de mai înainte. Privit de aproape, mai ales, sanatoriul Walter era o instituţie măreaţă. Corpul de casă, vizibil de pe şosea, la stânga rondului întâi ce leagă Calea Victoriei cu aleea de plimbare a păduricii bucureştene, clădire cu aspect de castel bavarez, era numai centrala instituţiei; trei pavilioane impunătoare şi noi erau simetric repartizate înapoi în mijlocul parcului şi legate de corpul principal prin lungi coridoare; pavilionul de chirurgie, cel de boli interne şi cel de boli nervoase; în fund, izolat sub ocrotirea brazilor şi a teilor, se afla un al patrulea pentru contagioase, cu stil de adevărat pavilion de vânătoare. De fapt, castelul bavarez şi pavilionul tirolez fusese clădite de prinţul Barodin, însurat cu o prinţesă Basarab. Cumpărat tle bătrâna F.fraim, cunoscuta banchereasă, atunci când Barodin lichidase pentru a se retrage definitiv la Paris, palatul fusese strecurat drept dar de Crăciun în pantoful de lac al tânărului doctor Walter. Era o poveste veche şi acum aproape uitată că văduva Efraim plătise scump amorul tânărului Walter. Câţiva bucureşteni îşi aminteau să fi văzut înaintea războiului, înapoia ferestrelor caselor vechi din Calea Victoriei, pe banchereasa Efraim, grasă, cu tâmple supărător de negre, încadrând obrajii cu trei rânduri de guşi, separate de trei rânduri de smaragde, pe care părea că le poartă şi noaptea, încarnate fiind acolo în dungile gâtului, o sculă de sultană, căzută cine ştie când şi cum micului Efraim, temutul stăpân al marii finanţe neoficiale. Micul Efraim,  marele bancher, nu murise încă la apariţia frumosului Walter şi-l înscrisese cu înţelepciune la rubrica cheltuielilor necesare. Palatul Barodin îi fusese dăruit însă lui Walter abia după moartea soţului ci. Salema Efraim avusese scrupule conjugale şi un respect relativ faţă de Efraim, aşa că îşi îngăduise unele lucruri, şi pe altele, nu. Efraim avusese şi el îngăduinţele lui cu igiena uriaşei sale soţii şi unele scrupule negustoreşti faţă de dânsa. La origina averii sale se afla zestrea Salemei, adică o dugheană de fructe din Pireu, unde Efraim purtase de mult, atârnată cu un şnur de gât, o tablă cu smochine, stafide şi alte fructe de Orient. Primele câştiguri Efraim le dase pe din două: jumătate lui şi jumătate Salemei – şi tot aşa mai pe urmă; în felul ăsta, la vârsta de 50 de ani, când fidelitatea Salemei încetase, capitalul ei propriu era însemnat. Mai uimitor fusese gestul testamentar al lui Efraim, ce mai lăsase Salemei parte bună din avere, dovedind că douăzeci de ani de credinţă la tinereţe însemnau pentru el mai mult ca cei zece ani de părăsire la vârsta periculoasă; restul averii mersese la familie şi la unele instituţii susţinute de Efraim care, fără a fi filantrop, vroia totuşi să-şi supravieţuiască. N-aveau copii. Un băieţel murise de mult, născut şi acela prea curând după căsătorie. Văduva Efraim lăsase tot avutul ei doctorului Walter. E drept că murise la 70 de ani cu o sută douăzeci de chile şi cu titlul de amantă a lui, sacrificiu vrednic de răsplată, mai ales că nu fusese vorba de o sinecură. Închipuirea se întoarce pudică de la cercetarea unei astfel de legături; refuză să cerceteze întunecimile sufletului şi obscurele vedenii trupeşti. Doctorul Walter părea, de altfel, a fi dorit puternic reabilitarea pe căile ce-i erau cu putinţă; avea o mare pasiune pentru tot ce era obiect de artă: pictură, bibelou, mobilă, tapiserie, pasiune ce-l apropiase mult de bancherul Efraim, colecţionar ei însuşi, şi care anume lăsase Salemei obiectele lui de preţ, ştiind că astfel vor fi stăpâoite cu dragoste de către Walter. Pentru Efraim obiectele de artă reprezentau satisfacţia de a plasa totuşi capitalul în chip sigur, deşi fără de dobxndă. Lui Walter rafinarea delicată a obiectelor îi da o compensaţie prin stări pur contemplative către făpturi neînsufleţite. Încă de la început tânărui Walter se arătase dispreţuitor cu banii astfel câştigaţi: era cheltuitor, neprevăzător cu ziua de mâine, în stare să se îndatoreze pentru o cupă rară sau un sipet cizelat. Bătrâna Efraim plătea totul cu mare bucurie. O mulţumea risipa talarului estet, după lunga trudă de agonisire a zarafului Efraim, iar lista orgiilor amantului ei o mulţumea prin enumerarea ei liniştitoare: 25.000, pocalul Lalique; 18.000, caseta veneţiană; 125.000, un Van Beers autentic… Femeile ar fi costat poate mai puţin, dar ar fi trezit gelozia uriaşei voluptoase. Intrau, oare, totuşi în colecţia de artă a lui Walter şi femei frumoase? Foarte puţine şi trecător. Walter căpătase pentru femei un dezgust din cauza Salemei, dezgust pe care-l are către cea mai fină gustare cineva nevoit să suporte mereu un banchet. Intern în clinica particulară a marelui chirurg Proda, Walter muncea ca un rob când Salema Efraim, atunci în vârsta de 50 de ani, suferise o operaţie, Walter pe atunci era un tânăr zvelt, cu o bărbiţă castanie în jurul unui obraz de Crist de ivoriu, cu ochi albaştri, deschişi extatic şi prelung spre tâmplele transparente, cu buze roşii ca de Vopsea şi cu părul castaniu-roşiatic, ondulat uşor în jurul unei frunţi mate, fizic fără de niciun raport cu moralul uscat al tânărului ambiţios, fizic de care nu-şi dăduse până atunci seama, deoarece în preocuparea lui ambiţioasă îndepărtase, fără aproape să le observe, avansurile studentelor amorezate. Salema Efraim, de cum se putuse rezema între perine, după operaţie, îi propusese afacerea în cifre clare: zece ani de medicină robotnică şi norocoasă nu i-ar fi putut aduce de atunci încolo un sfert măcar din ce-i oferea banchereasa. Waiter primise; avusese însă precauţiunea să pună condiţia că nu-şi va părăsi cariera. El năzuise şi se trudise până atunci pentru gloria ştiinţifică; acum, când se vindea, vrea cel puţin să cumpere firma aparentă a gloriei, reputaţia. Era primul dezgust de el şi prima înşelăciune de sine. Salema n-avea niciun interes deosebit în privinţa asta. Atunci când Walter primise târgul nu-şi dase seama deodată de ceea ce a primit, decât cel mult în cifre; abia pe urmă avea să înţeleagă ce reprezentau cifrele reci. Salema Efraim avea despre iubire o concepţie potrivită cu originile ei levantine şi cu făptura ei; lenea ei orientală avea nevoie de plăcere drept orice activitate, iar viţiul la dânsa, vechi cu mult dinainte de Efraim, se jntin-   il.. I.numi pe suprafeţe mari. Cei douăzeci de ani de fidelitate t i, în iluzi. I lui Efraim, deşi Salema până atunci nu avusese de- îi. Ivenluri obscure, al căror josnic pomelnic ea singură îl cu no) tea. După ce Walter aflase ce târg a primit, rămăsese tot de fil- » lr;. Cu ochii de topază, dar îşi dase seama de frumuseţea sa în aceeaşi clipă în care se şi dezgusta de ea. Salema Efraim avusese un program ordonat ca un registru de bancă. În afară de rolul lui de amant, Walter mai fusese angajat medic cu anul al băncii, cum şi al familiei Efraim. I, a recepţiile de miercurea, el era nevoit să şeadă trei ore în, jir pe un scaun empire, la o apropiată distanţă de fotoliul vast al patroanei. Tot Bucureştiul financiar şi monden defilase astfel pe dinaintea figurii lui impasibile de martir frumos. Anume bărbaţi care cunoşteau scaunul, din scurte treceri pe la budoarul şi banca Efraim, stabilise de la început situaţia — De altfel, cu totul neascunsă – a tânărului, tot atât. De rigid ca şi stilul empire. Nimeni însă nu prevăzuse că Walter avea să fie suprema patimă a lacomei Salema. Cifra pe care medicul Walter o cheltuia cu un fel de disperare rece n-o cunoştea decât Salema. Meticulos în cheltuieli mici, din deprinderea sărăciei ordonate, Walter licita un obiect de preţ prin intermediari, pe toate pieţele mezatului european, iar uneori se deplasa el singur pentru cumpărătură. Când apartamentul lui nu mai încăpuse achiziţiile preţioase, Salema îl mustrase de formă şi îi dăruise casa Barodin, ce se vindea de ocazie cu opt milioane, cu întreg parcul de două hectare. O adevărată afacere şi o bună prevedere, căci Walter, care nu capitaliza, ar fi riscat să rămână pe drumuri cu felul lui de a cheltui, ce da Salemei iluzia de a fi iubită fără interes. Salema însăşi destinase casa unui sanatoriu Walter, aşa încât darul era nu numai nimerit, ci şi poetic, dat fiind că perechea se cunoscuse într-un sanatoriu. Colecţia lui Walter avea acum un cadru demn de ea. Pentru Salema colecţia era numai o grămădire de troace şi de ţoale, preţioase prin costul lor, dar mai ales repre- 7. Intau amorul ei concretizat şi garanţia fidelităţii amantului. Pentru Walter posedarea’ unui sanatoriu propriu era o măgulire şi o compensaţie, era totodată şi o asigurare împotriva ruinei. Când, trei ani după moartea bătrânei Efraim, doctorul Walter se însurase cu Lenora Hallipa, era un om cu o frumoasă situaţie bănească, datorită în mare parte sanatoriului prosper, fără a li şi multimilionarul ce-ar fi putut îi. Cheîtuise şi cheltuia încă mult şi cu patima cuiva care vrea parcă să scape de bani; era felul lui de a fi cinstit. Un ciur cu ochiuri largi prin care se scurgea aurul impur părea mâna pală a martirului, condamnat de el singur la un amor venal şi odios. Cheltuielile nu însumau de fel binefaceri. Înăsprit de lipsurile primei tinereţi, Walter nu înţelegea să îndulcească traiul altora. Săracii, Walter îi cunoştea printr-însul: trebuiau să rabde sau sa reuşească. Sanatoriul, în schimb, înghiţea toate dărniciile lui. Când Salema i-l făcuse dar, Walter aproape crezuse că o iubeşte, îşi închipuise aproape că el sau ea aveau şi suflet. Palatul devenise astfel un sanatoriu şi un muzeu totodată. Birourile, chiar de administraţie, din corpul principal, nu numai apartamentele particulare, erau încărcate de covoare de preţ, ornate cu bronzuri, împovărate de tablouri; o dată avuţia lui aşezată, doctorul Walter mai colecţionase, dar mult mai rar. Frenezia lui de risipă era acum dedicată sanatoriului propriu-zis. După activitatea construirii pavilioanelor, venise aceea a amenajării lor. Walter comanda, refuza, alegea din nou, făcea acum călătorii anume pentru a-şi procura aparatele, era cel mai bun client al tuturor noutăţilor în materie de mobilier medical, dorea adesea imposibilul şi adesea era păcălit; urmărea însă o instalaţie unică şi reuşise aproape să-şi satisfacă ambiţia. Sanatoriul Walter avea totuşi reputaţia de a fi foarte costisitor. În adevăr, păsuirea bănească nu se practica acolo. Era un sanatoriu pentru oameni bogaţi, care trebuiau să plătească scump un tratament de lux, să plătească scump ambiţia în sfârşit izbăvită a doctorului Walter. Cel care plătise mai scump acel lăcaş rămânea însă mereu tot el. În sanatoriul Walter pentru fiecare serviciu se afla un practician reputat. Walter personal nu făcea nici chirurgie şi nici boli interne; era şeful: ceva mai mare ca toţi, dar şi mai mic, de aceea chiar îşi rezervase domeniul vast şi necontrolabil al bolilor nervoase. Nu însă fără drepturi; citise mult în   această direcţie şi acum putea experimenta. Avusese unele rezultate bune şi cum clientela de lux e şi clientela de reclamă, reputaţia lui depăşise zidurile sanatoriului şi devenise chiar un fel de celebritate pe care el o purta cu desfătare subt aere nepăsătoare. Nu mai avea faţă de Crist, cum nu mai avea de la moartea Salemei nici cununa de spini. În război – pe care-l făcuse corect la un spital de etapă – îşi răsese barba mică ce-i încadra paloarea şi tenul i se bronzase; albastrul ochilor se oţelise, iar figura, fără semne vizibile, luase ceva matur şi sever. Popasul acesta al războiului ce-i schimbase preocupările convenise; nimeni nu mai sta să se gândească atunci la Salema Efraim, nici chiar dânsul. În armată Walter nu dase de bănuit; de origină germană, dar născut şi crescut în ţară, 57--avea pasiunea naţionalităţii şi se însumase cetăţeniei fără şovăire. Norocul îl repartizase la etapă şi nu la oraş; veştile din Rusia, unde se refugiase Salema, nu ajungeau până la dânsul, şi nici un porneau de la dânsul într-acolo, stare de lucruri ce-i convenea ca un repaus nou şi minunat, pe lângă care greutăţile campamentului păreau nimicuri. Asprimea noii sale vieţi era pentru dânsul o refacere trupească. Abia târziu, la Bârlad, aflase de moartea Salemei întâmplată la Odesa; la Bârlad, garnizoana compusă din rezervişti provinciali nu-i cunoştea povestea. Făcut încă de mult şi cunoscut de Walter, deoarece banchereasa ţinuse să-şi exploateze sentimental încă din viaţă dărnicia postumă, Walter n-avea nicio grijă cu privire la testamentul Salemei. Se simţea acum liber, dar fără avânt pentru a se bucura de libertate; căuta să elimine toxinele lungii sale existenţe ruşinoase, nu să 3c înlocuiască cu altele; greutatea femeii grase ridicată, nu i se ridicase şi greutatea trecutului. Doctorul Walter era un om lucid; cunoştea valoarea exactă a faptelor şi a moralităţii lor: din confruntarea moralei cu ambiţiile lui, îi rezultase atitudinea rece şi hotărâtă, compromis între dezgusturile de sine şi gusturile sale. a Bucureşti, comandamentul statului-major german insta- 3: (. — E în casa Barodin o anexă, cum şi un spital în pavilioanele sanatoriului. Crezuse însă de cuviinţă să cruţe operele de artă ut;. I instalaţiile, hotărâre la care ajutase şi. Origina germană a numelui. Totul deci fusese folosit, nimic stricat. Întoarcerea Iul Walter se făcuse, astfel, în condiţii satisfăcătoare. După regimul campaniei îşi regăsise tezaurele cu o mulţumire şi mai mare; regăsise şi sanatoriul cu dorinţe noi de transformări şi de perfecţionări – era singurul domeniu în care reuşea şi se încălzească. Sanatoriul cunoscuse după război o epocă de mare prosperitate, deodată cu valul de lux ce copleşea totul. Clientela noilor îmbogăţiţi găsea în el confortul dorit; numele lui Waîter creştea tot mai mult în opinia publică, iar sforţările lui reale în domeniul neurologiei aveau acum câmp larg de cercetare în neurastenia generaţiei. Atenţia femeilor pentru Walter — Medicul la modă – ca şi cea a studentelor de odinioară, era nevoită să se resemneze. În chip sincer Walter nu mai era capabil să simtă farmecul feminin; sănătos, bogat şi liber, femeia era totuşi un sex desfiinţat de o experienţă necruţătoare. Continua astfel să-i fie credincios Salemei după moarte, rezultat pe care o femeie iubită şi iubitoare poate nu l-ar fi dobândit. Doctorul Walter na credea de cuviinţă nici să se însoare; printr-un scrupul desigur absurd nu cuteza să-şi ofere reputaţia şi averea; cu tot echilibrul la care ajunsese cu timpul, i se întipărise, pesemne, sentimentul decăderii lui, mai puternic ca în opinia celorlalţi. În faţa primului cadavru, în sala de autopsie, studentul Walter simţise slăbiciunea ce precede leşinul, dar nu-şi astupase nările, nu dase un pas înapoi, nu se clătinase; tot aşa cu Salema Efraim; prin acest eroism se deosebise de toţi cei ce ar fi putut fi în locul lui; din acea energie devenise acum atât de scrupulos, şi din delicateţa unei conştiinţe încărcate nu cuteza să se însoare, deşi căsătoria îi sta la îndemână; orice femeie ar fi fost gata să-l reabiliteze; numai el nu vroia să se reabiliteze,. Toate avansurile matrimoniale se descurajau deci. Doctorul Walter vrea să rămână celibatar – ziceau femeile – probabil pentru că sanatoriul îi mistuia tot amorul şi pentru că doctorul călătorea prea mult în Italia şi la Paris. În realitate, Salema istovise gustul lui Walter pentru voluptate, iar de suflet acurn nu putea fi vorba, aşa că femeile care totuşi vor fi trecut prin viaţa lui Walter erau neînsemnate şi rămâneau necunoscute „ Avea sau nu legături cu vreo clientă sau infirmieră? cu vreo curtezană sau vreo vânzătoare de tablouri? Probabil că nu, deoarece niciuna dintr-însele nu se lăuda sau nu trăda. Curiozitatea, care are destul timp de pierdut, căutase zadarnic amante ascunse la mahala. Lipsit de sentimente şi cu dezgustul viţiului, doctorul Walter trăia acum, biologic, animal superior conştient de igiena ce-i pria; fără cerinţi sufleteşti, îşi trata totuşi moralul cu îngrijiri rafinate de purificare. Personagiu atât de cunoscut, ducea un trai foarte retras şi era discret în apucături; pe vremea Salemei apărea în salonul ei fiindcă nu putea face altfel; în clinica Proda nu fraterniza nici atunci cu nimeni. Tot pe vremea Salemei intimii îl puteau vedea zilnic într-o cămăruţă, simplu mobilată, a casei Efraim privind răbdător cum Salema şi Efraim jucau o partidă de panţă. Cărţile erau cam sleioase în mâinile curmate de cărnuri ale Salemei, dar zburau îndemânatec; ceştile de cafea neagră erau mari ca filigene şi se reînnoiau; ţigările aveau un miros tare ce îneca: tabieturi orientate păstrate neschimbat, aşa cum va fi fost şi fondul real al firii lor. Din acea cămăruţă doctorul Walter nu pleca la cluburi şi cafenele; nu cunoscuse, ocolise deci glumele ce-l priveau. Ridicolul de a schimba cu un tip obraznic cărţi de vizită în chestii de onoare pentru Salema Efraim nu-l ispitise. Amitiri de iatac levantin îl ţineau şi acum departe de reuniunile mondene, de mişcare şi de lume. Magazinele de artă sunt locuri puţin umblate; automobilul îi era, vara ca şi iarna, închis; înapoia geamurilor, bârfeala trecea prin reflexul refractar al cristalului. Doctorul Walter ura ostentaţia. De când nu mai avea duşmani, el singur îşirămăsese  duşman. Părând că se interesează în cel mai înalt grad de opinia publică, ea nu-l interesa decât în raport cu propria lui opinie de sine; hotărât să împingă cinismul până la capăt, se trudea totuşi să îmblânzească judecata oamenilor, cărora le făcca acuma concesiile pe care nu le făcuse la timp virtuţii; lesne satisfăcuţi în curiozitate şi lesne obosiţi de calomnie, oamenii l-ar fi lăsat în pace dacă el n-ar fi iscodit mereu pricini de a se ruşina şi de a ispăşi. Îşi. Încercase puterile pentru rău, dar se dispreţuia; semne ale unei sensibilităţi maladive, trecută însă prin acelaşi frigorifer unde totul îşi pierdea culoarea, căldura, savoarea. Diiusârguinţcic studentului ambiţios de altădată îi rămăsese gustul de a citi mult; acum, când ambiţia îşi atinsese scopul, lectura preferată a acestui om atât de dar cu sine, atât de hotărât şi de rece, atât de potrivit pentru chirurgie, era psihoterapia, adică partea cea mai puţin pozitivă a medicinii. Devenit psihiatru pentru a se studia pe sine, doctorul Walter vindeca acum pe alţii; aşa cunoscuse şi îngrijise pe soţia neurastenică a moşierului Hallipa şi apoi se căsătorise cu ea. Îi Căsătoria doctorului Walter fusese deci un eveniment neaşteptat şi socotit drept absurd. După ce se arătase a H un celibatar hotărât, după ce refuzase orice propuneri şi uneori propuneri atât de avantajoase, Walter se însurase cu o femeie care nu justifica prin nimic decizia aceasta excepţionala. Dacă ar li fost vorba de vreun amor nou sau de vreo legătură veche, lucrul şi-ar fi putut găsi o explicare. Nu era însă nici amor, nici legătură: Walter cunoscuse abia de câteva luni acea văduvă, în calitate de clientă şi fără ca miracolul de a se înamora să se producă. Mirarea opiniei publice era deci bine motivată. Lenora Hallipa, în dezastrul boalei ei de nervi şi al văduviei, se azvirhşe de gâtul lui Walter, fie printr-un gest instinctiv de apărare împotriva boalei şi a văduviei, fie printr-un elan al temperamentului ei voluptuos. Nu premeditase. Era felul ei de a-şi lecui saţiu! ca şi nevoia de bărbaţi, tot printr-unuî din ei. Aşa se aruncase de gâtul ofiţerului, primul ei bărbat, tot aşa de al moşierului Hallipa; instinctul o îndruma mereu cu simplitate spre vocaţia ei. Era din acele femei care se mărită şi gestul de capturare a treia oara cercat avea s-o ducă la a treia căsătorie. Când Lenora se azvârlise de gâtul lui Walter, negreşit nu era prima clientă care făcea asemenea încercare. Walter însă ie salva din astfel de agresiuni destul de lesne: păstra atitudinea unui medic care nu ia nici în nume de rău, nici în nume de bine, feluritele emoţii ale bolnavilor şi ale femeilor; atitudinea cuiva care nu înţelege şi înţelege totodată. Nu-i’trebui a încurcătură, nu vroia servitute, amintirea Salemei plana încă asupră-i. Gestul Lenorei îl luase însă prin surprindere şi, probabil, într-un moment când armura lui era vulnerabilă. În acel moment de uitare de sine nu apucase a refuza, ba chiar pronunţase cuvinte de angajament. Duşmanul conştiinţei dormea când Lenora îl atacase; dormea întâmplător sau poate că dinadins. Walter profitase pentru a-şi pune conştiinţa în faţa unui fapt împlinit; era o victorie asupra acelei conştiinţe sau poate era tot opera ei subterană. Cât despre servitute, în acel accident care-l lega, Walter avusese impresia de servitute a femeii, impresie justă şi totuşi era aservit el însuşi. La confortul supei cotidiane nu aspirase, deaorece sanatoriul lui era mai bine organizat ca cel mai bun menaj; nostalgia unei prezenţe feminine n-o avea, fiind un egoist fără slăbiciune, nici tandreţă, care cultiva încă singurătatea ca pe O purificare; se afla însă la o anumită fază din evoluţia acelui proces de conştiinţă; îşi da acum seama că refuză căsătoria pentru anumite motive penibile, ştia dar acum că dacă nu vroia o femeie aproape de el era din pricina toleranţelor lui trecute; dovedise deci care îi erau scrupulele şi ar fi dorit ca de să dispară. Se considera nedemn şi se vroia demn. Până atunci acele motive stăruise numai în adânc, lucrase acolo surd, mut; acum privea motivele în faţă, le confrunta, le înfrunta. Aspiraţia fui spre o reabilitare prin căsătorie se dospea deci încă neformulată când gestul Lenorei îi dase decizia. O dată căsătoria făcută, opinia publică se arătase indulgentă şi resemnată. Pentru mediul social ce se ocupa de doctorul Walter, Lenora era o necunoscută, o câtime neutră, care nu alimenta invidia şi comentariul. Ga şi opinia publică, Walter era mulţumit de neutralitatea nevestei lui – destul de frumoasă pentru a-i satisface simţul estetic, nu era frumoasă într-atât încât să stârnească oroarea lui de frumos prin amintirea Salemei Efraim. Trupul uşor împovărat şi Lenorei era zvelt faţă de al Salemei, fără însă a contrasta violent cu povara celeilalte. Lenora nu era nici desful de cinstită, nici destul de mândră, nici destul de săracă pentru ca prezenţa ei să constituie un reproş concesiilor de odinioară. Văzându-i alături, lumea nu putea avea porniri spre comparaţii supărătoaţp. Faţă de Walter, ca şi faţă de lume, Lenora îndeplinea deci condiţiile cerute şi ocupa un loc care cerea a fi ocupat. Ultimele luni ale divorţului Lenorei de Hallipa fusese timpul logodnei celei. Noi. Walter se reculesese lesne din momentul de uitare de sine pe care Lenora ştiuse să-i provoace şi se alesese cu beneficiul de a se fi decis la căsătorie. Trata acum iarăşi pe Lenora ca pe o convalescentă şi, când sosea ca logodnic, vizitele lui semănau cu cele medicale, cu diferenţa unei sărutări distrate şi convenţionale. Perfect lămurit cu sine, Walter îşi da acum seama că vroia să treacă în rândul celor ce au un trai familial şi că Lenora era partenera trebuitoare. Lenora însă, care nu putea şti acel scop, avea inegalităţi, încercări neizbutite de alintare amoroasă, o nedumerire care, încâlcindu-se cu ultimele reziduri ale neurasteniei, o buimăcea. Altfel cunoscuse ea pe bărbaţi decât era Walter şi totuşi el o luase de nevastă. Simţea însă că partenerul ei. De acum se deosebea de ceilalţi şi asta o făcea să ia o atitudine de bolnavă pe care medicul cât şi omul o aserveşte şi o intimidează. Tupeul ei de altădată neapucând a se valorifica, nu-şi regăsea firea obraznică de mai înainte; părea că boala ei fusese o eclipsă din care se salvase cu un chip sufletesc transformat, pus în masca de gips a unui tipar nevoit. Căsătoria fusese făcută pe la sfârşit de noiembrie, la Predeal, cu singura asistenţă a celor întârziaţi încă în localitate. O căsătorie simplă, discretă, aproape clandestină; nici rude, nici prieteni, din familie numai Coca-Aimee, fata a doua Lenorei – pe care, încă din timpul boalei, Walter o chemase de la Viena, unde studia – ca un derivat pentru neurastenia mamei ei. Prezenţa fetei motivase şi înlesnise eticheta dintre Waker şi Lenora. În chiar seara căsătoriei, Lenora pornise cu soţul ei să-şi ia locul în palatul Barodin. Walter ducea acolo o femeie dezorientată, o sclavă căreia nici cel puţin nu-i cerea să fie   amantă, ceea ce lua Lenorei singurele arme de egalitate, o paraliza total. E drept că Lenora reuşise să-şi refacă viaţa; avea conştiinţa primejdiilor prin care trecuse divorţând, avea respect pentru condiţia ei nouă, mai presus de tot însă avea o nelămurire, o constrângere care o înmărmureau. Însănătoşită, iată că intrase într-un sanatoriu de lux al cărui stăpân era şi stăpânul ei; era un fel de boală nouă. De la început nu putuse socoti sanatoriul Walter ca pe o casă proprie, cum nici pe doctor ca pe un soţ. Altădată, din fundul casei perceptorului din Mizil, se’trezise ca de când lumea moşiereasă şi domnise prin capriciu asupra tuturor: aci era strânsă în chingile unei stânjeniri permanente: „De ce m-a luat?… Ce e cu mine?…“ erau întrebări care circulau în ea nelămurit fără a se cristaliza. De şi le-ar fi pus limpede, ar fi fost un fel de a se. Lămuri, i-ar fi dat o atitudine. Ea însă, nici sănătoasa, nici bolnavă, circula liber într-un sanatoriu, locuia cu strâmtoare un palat ca pe un adăpost străin, provizoriu. Firea ei fără şleau şi neruşinarea amoroasă – calităţile ei unice – erau nimicite de atitudinea rece a lui Waker şi speriate de decorul palatului aceluia plin de forme ostile de artă, de forme de trup şi de amor care o umileau, pentru că nu le înţelegea şi nu-i semănau. Iar dincolo de muzeu erau sălile cu paturi albe, cu instrumente ciudate şi miros antiseptic, localul de suferinţă şi datorie, asupra căruia veghea pasiunea glacială a lui Walter. Când Lenora cercase a se aventura pe acolo, Walter îi făcuse un semn vag de politeţă sau de concedicre, absorbit de alte preocupări. Trecea acum din ce în ce mai rar pe coridoarele lungi cu preşuri imaculate, prin holurile cu rogojini sau linoleum ornate cu plante a căror frunze erau reci şi lustruite şi unde pe scaune de trestie se odihnea vreun convalescent, care, îmbrăcat cu halatul dungat al casei, o impresiona ca un ocnaş. În apartamentul particular, cu camere mari şi zadarnice şi cu mobile fără de întrebuinţare, Lenora rătăcea fără rose şi se adăpostea în camera ei, unde, deşi nu cutezase nicio schimbare, numai prin felul de a o locui reuşise să imprime o atmosferă mai personală, deci mai prielnică. Un lucru de nimic, zimţii adaptării lipseau resortului eî. se ura cumplit; nu citea, nu lucra, nu gândea, era singură, nu mai avea distracţia de a fi bolnavă. Ce făcuse oare atâţia ani înapoi? Ceva de care nu-şi mai amintea bine ce se dizolvase în neurastenia ei. Acum nici resursa neurasteniei n-o mai avea. Walter hotărâse că e vindecată şi prezenţa lui era pentru nervii ei totodată spaimă şi antiseptic. Raporturile dintre cei doi soţi erau monotone. Walter dorise o tovarăşă neutră, avea una calpă. Cu cât treceau zilele, cu atât Lenora era mai stânjenită. Chema pe bărbatul ei cu un glas scăzut: „Walter“ – ea care altădată alintase cu tot felul de diminutive pe locotenent şi pe moşierul Hallipa. Doctorul Walter avea ca fiecare un nume de botez, îl chema Marcel; nimeni însă nu mai pronunţase acel nume din timpul depărtat al copilăriei şi lui însuşi i-ar fi părut străin. Salema îi spunea tot Walter, pe vremuri, cu glasul ei gutural şi stăpînitor. Acel „Walter” decolorat acum pe buzele Lenorei se adapta bine neutralităţii noului menaj. Urâtul traiului Lenorei era întretăiat de mesele luate în comun cu internii sanatoriului, în sufrageria din pavilionul de boli interne. Era o cameră mare, dreptunghiulară, cu o lumină implacabilă, venită prin geamurile largi, fără perdele; o singură masă mare de nuc în mijloc, iar serviciul făcut de personalul de refectoriu al sanatoriului. Aceste mese erau foarte neplăcute Lenorei. Adesea doctorii îşi păstrau halatele de lucru şi conversaţiile lor profesionale la care nu se putea asocia o lăsau în părăsire. Conversaţii ce-i erau nu numai antipatice, dar se şi temea la orice moment de „gafele” ce ar fi făcut de ar fi fost silită să ia parte la de. Strânsă în corset încă de dimineaţă, Lenora îşi stăpânea respiraţia cam anevoioasă; refuza unele mâncări vegetariene, predilecte lui Walter, oprită de el de la altele mai suculente; . Sfârşitul meselor era o uşurare. Singur medicul secund, doctorul Pejan, mai jovial şi prietenos, îi era simpatic. În camera ci avea destulă linişte restul zilei, căci Walter intra rar la ea şi numai un moment. Un salonaş mic despărţea camera ei de culcare de a lui şi chiar pasul i-J auzea apropiindu-se cu un fel de stânjenire. Regimul camerelor separate fusese pentru ea extraordinar şi contribuise mult la atitudinea ei constrâ’nsă; nu şi-ar fi putut însă închipui un pat comun cu Walter. Era o stare de lucruri a cărei soluţie nu se putea prevede, aşa cum se uita Lenora de lung la bazinul din fundul parcului. Din indolenţă, n-ar fi ajuns totuşi să se plimbe până la dânsul şi nici la ideea unei sinucideri n-ar fi ajuns niciodată, dar toropi rea ei sporea mereu. De altfel, în fiecare zi la ora 6, Lenora şi Walter ieşeau împreună în automobilul închis. Prin geamuri, noua situaţie a lui Walter se ştrăvedea fără ostentaţie; tot aşa de puţin supărătoare era noua situaţie şi înapoia geamurilor. Walter, care se odihnea de muncă, sta scufundat în vreo meditare tot de ordin profesional, Lenora era chinuită de ideea că poate ar fi trebuit să spună ceva şi, în căutarea zadarnică a unui subiect, termâna plimbarea tot în tăcere. Pe timpuri, era vorbăreaţa şi vorbăria ei prelungită încă de tonul alintat provoca pe atunci dezbateri în cari sopranul ei se ascuţea învingător. Vorbe şi glas ce nu se mai potriveau acum; ton ce nu apucase a-l lua faţă de Walter, iar tonul luat de el înlătura astfel de zădărnicii. Aceste plimbări monotone aveau un itinerarul neschimbat: Calea Victoriei în tot lungul, cu oprire la magazine de ortopedie şi la diverse iaboratorii, apoi prin cele două bulevarde viteză liberă până spre aerodrom cu întoarcere înceată spre sanatoriu. Zilnic, Lenora urmărea descreşterea luminii: „Azi s-a întunecat mai devreme”, gândea şi uneori chiar spunea. Walter aproba şi adăuga câte un cuvânt banal provocat de aspectele uliţii. Tăcerea Lenorei îi convenea şi o socotea drept „tact”; numai la ora meselor în comun ar fi dorit de la ea bunul-simţ care întreţine cordialitatea. 2* O credea proastă, dar primea lucrul prin contract, fără vreo obiecţie cu sine şi fără s-o jignească vreodată. Era mulţumit de căsătoria lui; lipsa de personalitate a Lenorei nu aducea schimbări de care se temuse. Avea impresia că totul e neclintit, că păstrează Salemei o absurdă fidelitate, dar totodată că Lenora l-a ajutat să scuture lanţuri pe cari – deşi dezlegate prin moarte – nu cuteza să le rupă. Se simţea, deci, obligatul soţiei sale inofensive. De când era însurat i se întâmpla să se gândească fără ezitare la bătrâna banchereasa. Portretul ei, pus în salonul cel mare, la locul de onoare, ca o ispăşire, Walter îl privea acum aproape liniştit, fără ca prezenţa lui să-i mai întunece strălucirea celorlalte obiecte. I se dezvoltase un sentiment nou şi prielnic: îngăduinţa de sine care îi da o dezinvoltură până deunăzi cu neputinţă. Era opera neînsemnatei sale tovarăşe, de aceea Walter, alături de Lenora, dar fără de raport cu fiinţa ei, se simţea fericit; teren defrişat de buruieni, capabil poate cu timpul să primească o plantaţie nouă. Lenora, în schimb, n-ar fi putut prevede sfârşitul înşiruirii de zile monotone dacă nu s-ar fi împlinit o lună de la căsătorie. Foarte exact la ziua de aniversare, florile fusese împrospătate în vase prin grija lui Walter, care, după dejun, venise anume în camera Lenorei pentru a-i spune că puteau acum aduce pe Coca-Aimee. Coca-Aimee! Scumpa ei Coca-Aimce! Da! Aimee trebuia să vină! O uitase! Cum de putuse uita?! Pe ce lume fusese? Se trezea ca din somn! Lenora, care acum întrevedea o salvare, se repezise spre Walter cu braţele întinse. Walter îi oprise elanul luându-i manile şi bătându-le protector. În faţa expansiunii, doctorul îşi închipuise că Lenora dorise tot acel timp pe Aimee şi-i fusese îndatorat că a păstrat totuşi o tăcere răbdătoare. Plină de curaj, Lenora îl chiar rugase să aducă el însuşi pe Aimee de la Predeal. Deşi o lipsă de două zile din sanatoriu îl nemulţumea în acel moment, nu crezuse că se poate sustrage de la obligaţia familială. Acum, Lenora nu-şi mai lua gândul de la Aimee. Fără a-şi da seama bine de starea de prostraţie în care fusese, nu contenea a se uimi că o putuse uita. Îi scrisese de două ori în aceeaşi zi, ea care nu era prietenă cu sensul şi o aştepta, deşi abia sâmbătă Walter pleca s-o aducă. Lenora începuse chiar a prinde ceva grai, şi ia masă întrerupea discuţiile celorlalţi cu vreun proiect de instalare pentru musafiră: Unde avea să fie locul lui Aimee la masă?… Ce cameră îi va fi pregătită?… La ce oră pleca şi sosea trenul de Predeal?… Acele întreruperi stângace îi dau totuşi o mai mare prezenţă ca tăcerile stângace şi mai ales evocau perspectiva unei alte prezenţe. Numai o prea mare descumpănire şi dezrădăcinare putuse face ca Lenora să uite întoarcerea fetei. Fusese doar convenit că Aimee nu se va mai înapoia la pension după nunta lor, ci va mai rămâne o lună în aceeaşi pensiune din Predeal, după care timp va veni să locuiască cu ei. Walter era destul de mulţumit că indiferenţa Lenorei pen— tru ceilalţi copii ai ei îl scutea de neplăceri şi nu uitase în socotelile lui pe fata vitregă. Conform acelei hotărâri bine cumpănite o rechema acum cu exactitate. Realitatea însă a unei prezenţe suplimentare abia acum i se clarifica; nu era alarmai, dimpotrivă, mulţumirea arătată de Lenora îl satisfăcea, îi uşura unele scrupule de soţ “corect, dar indiferent. La Predeal, Coca-Aimee nici ea nu se alarmase de tăcerea lungă a Lenorei şi aşteptase cu răbdare veşti care, într-un fel sau altul, trebuiau să sosească; ea nu scrisese. În adevăr, după o lună primise scrisoarea mamei ei, plină de ţipete de dragoste şi urmată de alta cu ceva date asupra plecării spre Bucureşti. Walter găsise deci la Predeal o domnişoară gata la punct pentru călătorie, o domnişoară care nu-i pusese întrebări de prisos şi nu-l incomodase cu nimic, cruţându-i chiar unele osteneli prevăzute. O domnişoară care sta confortabil pe locul ei în vagonul Pulmann, cu o experienţă a călătoriei şi autonomie datorite probabil educaţiei căpătate în şcolile din străinătate. Fata vitregă părea tot atât de descurcată cât era mama ei de încâlcită, tot aşa de calmă pe cât de intemperată era Lenora. Walter s-ar fi bucurat de calităţile musafirei dacă nu le-ar fi însoţit o încredere de sine şi o îngâmfare care ar fi fost insolente de un erau glaciale. Trufia lui Aimee venea îţi cea mai mare parte de la convingerea că era frumoasă, convingere statornicită în faţa oglinzii şi întreţinută de admiraţia camaradelor de pension; cu rădăcini, de altfel, mai adânci încă, prinse din copilărie. Decepţiile n-avusese timp să-i clatine convingerea, mai ales că Aimee, închisă ermetic în autoidolatrie, nu da prilej experienţelor care decepţionează. Prea frumoasă şi prea mândră pentru a-şi apleca privirea asupra simplilor muritori, ei n-o puteau mâhni cu nimic; admiraţia lor era o datorie, iar cei ce se abţineau de la admiraţie, nu existau pentru ea. Înfumurarea fetei silise pe Walter la constatarea frumuseţii ce-i da atâta orgoliu. În vizitele sale medicale ca şi în cele de logodnic o văzuse puţin şi o privise distrat. În răgazul călătoriei însă, având-o în faţă, o examina cu ochiul expert şi lucid al diletantului: piele albă abia rozată, ca de porţelan, gura colorată palid cu un roz de majolică; ochi mari ca pe portrete litografice, albaştri ca unele faianţe; sprincene blonde, trase’ subţire ca din pensulă pe o frunte dreaptă; oval admirabil. O păpuşă fără de caracter, nici expresie în frumuseţe, dar perfectă şi mai ales deosebită prin materialul întrebuinţat de natură: mătase, culoare, totul de prima calitate, niciun defect de ţesătură. Corpul porporţionat ca înălţime şi ca dezvoltare n-avea nici voluptate a formelor, nici nubilitate – o statuetă pe care ochiul se oprea fără impresii, numai cu singura însufleţire a enervării provocată de imobilitatea unei fiinţe totuşi vii. Walter conchise că Lenora era mult mai simpatică şi chiar mai frumoasă prin pateticul expresiei şi că, slava Domnului, nu era înfumurată. Deşi nu cunoştea situaţia exactă a lui Walter, Coca-Aimee socotise căsătoria Lenorei ca o soluţie satisfăcătoare. A fi fata unei văduve, mai ales divorţate, nu i-ar fi fost pe plac. Pentru ea Walter era deci „domnul” care se însurase cu mama ei. Mama ei era un personaj însemnat, deoarece adora pe Coca- Aimee; bărbatul datora mamei ei cea mai mare atenţie, iar lui Coca-Aimee, fireşte, o atenţie necondiţionată. În ce privea frumuseţea ei, doctorul, ca toată lumea, întrucât avea ochi, nu putea decât să o constate, lucru subînţeles şi fără de impor- Cu astfel de idei fata nu-şi da osteneală a se face plăcută tatălui vitreg şi intra sub tutela lui fără grijă, ca şi fără cordialitate. Îngăduise Lenorei a se căsători, pe Walter îl socotea totuşi ca pe un soi de soţ morganatic. N-avea idei precise despre vreo nobleţă a familiei Hallipa, dar se trezise pe moşia Prundeni ca o mică prinţesă latifundiară şi tot astfel fusese socotită la pensionul vienez unde o trimisese de mică vanitatea maternă. Ştia că latifundiile erau oarecât compromise, nu însă cu precizie, de aceea n-o impresiona averea şi renumele lui Walter; de altfel, nu le cunoştea destul de exact. Prundenii fusese un fief plin de abundenţă, pensionul, un local de lux. Aimee socotea, deci, averea ca ceva normal şi nici un putea închipui alt fel de viaţă. Ar fi mirat-o cine i-ar fi spus că situaţia lui Walter era ceva excepţional şi că mama ei se căsătorise norocos, cât şi oportun. Îi părea firesc ca tot ce privea pe Lenora ca şi pe ea să fie frumos şi bun. Avea chiar un sentiment pronunţat de grabă spre „mai bine, mai frumos încă”, fără preciziune însă. Ideile despre aristocraţie şi democraţie erau încă cele din şcoală, la fel cu ale camaradelor şi adoptate din romanele nemţeşti la preţ în pension; romane în care contese fugeau cu lăutari şi şoferi se sinucideau pentru fere nobile, totul într-un tempo nici deplin realist, nici cu totul romantic; idei destul de inofensive despre compromisuri sociale, experimentate tot destul de inofensiv asupra portarului şcolii şi profesorului de gimnastică. În ce privea „viitorul”, deci căsătoria, pensionarele erau adevărate burgheze moderne, concepeau trei feluri de candidaţi: camaradul de tenis, fabricantul miliardar şi nobilul scăpătat. Există pentru de o singură supremaţie neîndoioasă, aceea a frumuseţii feminine, în virtutea căreia toate admirau pe Aimee. Convinsă’de frumuseţea ei, de nobleţea familiei Hallipa, convinsă că era simplu şi normal a fi fata vitregă a doctorului Walter şi a locui în palatul Barodin, Coca-Aimee sta înfumurată în faţa lui Walter, vorbindu-i din politeţă despre luxul şi eleganţa pensionului de la Viena, cu a cărui experienţă se pregătea calm şi prielnic să înfrunte noua ei existenţă. În ce privea inteligenţa, Aimee avea mediocritatea cerută de un fizic care nu trebuia alterat de multe gî Îl duri: ideile ei primite gata erau conforme cu gusturile ei, ceea ce le da oarecare consistenţă şi le valorifica. Frumuseţea nu-i îngăduia frivolitate, ci o silea să fie gravă ca un idol. Arăta mai mare ca cei 20 de ani, dar avea norocul ca multă vreme să-şi păstreze aparenţa de păpuşă. Nu-şi tăiase părul şi purta bucle aurii ce-i încadrau faţa de icoană; era un port care avea acum noutate, în ce privea hainele, credea că simplicitatea e meschină şi-i plăcea să fie îmbrăcată în mătasă cât mai mult. Doctorul Walter aducea, deci, eu el o creatură de porţelan şi de mătasă, bibelou totodată mai fragil şi mai rezistent ca cele ale palatului Barodin; obiect de artă pe care nu-l puteai molesta şi care te ţinea în respect. Musafira avea însă o educaţie îngrijită, o instrucţie superficială dar suficientă şi exerciţiul vieţii de salon. Apropiindu-se de casă, Walter îşi zicea că fata vitregă se prezintă destul de satisfăcător şi că tutela ca şi căsătoria se arătau inofensive.