Posts
Locotenentul de marină Ion Tudor ieşi pe culoar şi îşi aprinse o ţigară. Sergentul major Vasile Rizea, însoţitorul său, rămase în compartimentul de clasa întîia în care se afla corespondenţa strict secretă. Plecaseră de cîteva ore din gara Mangalia. Trenul înainta anevoie, din pricina ninsorii şi a zăpezii îngrămădite în nămeţi. Vagoanele erau mult mai aglomerate decît îşi închipuise ofiţerul. Culoarul era înţesat ca un furnicar. Ca să te strecori printre pasageri, trebuia să faci un adevărat slalom. La tot pasul te loveai de cele mai variate forme geometrice ale bagajelor. Cineva deschise o fereastră. Aerul tare năvăli brusc şi, odată cu el, mirosul de zăpadă proaspătă. Bărăganul părea o imensă hlamidă albă, punctată de bumbii negri ai ciorilor. Deodată se auzi glasul controlorului: — Biletele la control! Era de mirare cum funcţionarul acela spătos reuşea să se strecoare atît de bine prin mulţimea pestriţă, printre valize şi baloturi. Locotenentul tresări. Se auzi strigat. În aglomeraţie, observă părul blond al prietenei sale, Ileana Plop. Fata se străduia să ajungă pînă la el. Ofiţerul o ajută. Ileana, agitată şi obosită de atîtea eforturi, abia mai vorbea. — Ioane, tu aici? — Dar tu? Te credeam la Bucureşti. Vroiam chiar să trec pe la tine… — De se nu m‑ai anunţat că vii în Capitală? Te‑aş fi aşteptat… Totdeauna faci aşa. Şi nu e frumos! Ce zici? — Doar cu o oră înaintea plecării acceleratului am aflat de această misiune… Abia am avut timp să‑mi fac bagajele… După o scurtă pauză, fata i se adresă cu o voce nebănuit de energică: — Minţi. Ştiai de ieri că pleci. Mi‑a comunicat prietenul tău, Alecu… Acum înţelegi de ce te‑am căutat? Ileana avea dreptate. Ofiţerul urma să îndeplinească o misiune specială şi, dintr‑o precauţie bine întemeiată, nu informase pe nimeni despre deplasarea sa în Capitală, încercă o scuză, dar cu prea puţin temei logic: — Probabil că Alecu a aflat înaintea mea… De multe ori se întîmplă şi aşa… Fata îl apostrofă cu maliţiozitate: — Se întîmplă şi aşa… cînd doreşti să scapi de o prietenă inoportună… Iartă‑mă, n‑am să te mai oblig să treci pe la mine! Ce proastă sînt!… Dar nu voi mai fi! Ofiţerul se strădui să o îmbuneze: — Te înşeli, Ileana. Dacă nu te‑am anunţat, probabil că am avut motivele mele… Observi că sînt în misiune… — Misiune… veşnica scuză a tuturor ofiţerilor! — După ce îmi termin treburile, trec pe la tine. Sper că îţi va trece supărarea şi că diseară vom ieşi împreună. A venit o cîntăreaţă nouă la restaurantul militar… Lui Tudor nu‑i scăpă starea de agitaţie a fetei. Simţea la ea ceva străin, necunoscut pînă atunci. În gesturi, în privire, în aplecarea capului pe spate şi, mai ales în rîs, în toate apărea parcă o altă fiinţă. Ofiţerul îşi explică totul printr‑o singură cauză: starea ei de iritare. Cîndva hotărîseră să se căsătorească, dar Ileana îi pusese o condiţie de netrecut: numai dacă vor rămîne în Bucureşti. În zadar i‑a demonstrat Tudor că un ofiţer de marină îşi are întotdeauna garnizoana lîngă mare. Ileana nu accepta în ruptul capului să părăsească Bucureştiul. Au rămas totuşi prieteni; el aştepta ca Ileana să renunţe la obsesia sa de a nu părăsi Capitala, iar ea spera ca ofiţerul să fie mutat la Bucureşti, motivînd: „Atîţia ofiţeri de marină se află în Bucureşti! Nu poţi să te aranjezi şi tu?” Dar Tudor iubea cu pasiune marea şi nu ar fi părăsit‑o toată viaţa. Era fiu de pescari de pe litoral. De cîteva generaţii marea le intrase în sînge, în inimă, se identifica cu existenţa lor, era singura lor raţiune de a fi, de a trăi. Ileana îi ceru o ţigară. — Parcă n‑ai fumat niciodată?… Aşa‑i? Îi întinse pachetul de „Amiral”. — Ori de cîte ori sînt supărată, fumez! Ofiţerul zîmbi: — Deci te‑am supărat pentru întîia oară, fiindcă pînă acum nu te‑am văzut fumînd!… — Ai face bine să nu mă mai vezi fumînd niciodată. Asta ar însemna să nu mă mai superi… Pricepi? Totuşi, Tudor constată că Ileana fumează ca un fumător cu stagiu îndelungat. Ţinea ţigara în mîna stîngă, trăgea adînc fumul în piept. Observă chiar că are degetele îngălbenite de nicotină. Nu‑şi putu reţine o remarcă usturătoare: — Am impresia că, de cînd nu ne‑am văzut, ai fumat cam mult… Aş putea să aflu ce te‑a supărat atît? — Tu! Şi numai tu! ripostă Ileana cu un zîmbet provocator, maliţios. Trenul se apropia de ultima staţie înainte de sosirea în Bucureşti. Pe culoar se produse o adevărată busculadă. Două curente de călători se ciocneau… Ofiţerul o pofti pe Ileana în compartiment, observînd cu mirare: — Hai înăuntru! Imaginează‑ţi, trenul este supraaglomerat şi, cu toate că locurile din compartiment au fost vîndute chiar de la Mangalia, nici un călător nu s‑a prezentat pînă acum! — Deşi sînt supărată pe tine, nu am să te refuz! Sînt foarte obosită, iar în compartiment voi fi ferită de atîtea îmbrînceli. Cînd intrară, sergentul major Vasile Rizea se ridică respectuos în picioare. Apoi, totul se petrecu în cîteva secunde. Ileana făcu să acţioneze un minuscul pulverizator. Un miros înţepător se risipi fulgerător în compartiment. Tudor şi Rizea se prăbuşiră ameţiţi. Ileana, ţinîndu‑şi respiraţia, ridică geanta cu corespondenţa secretă, o introduse repede în valiza ei, spre a nu atrage atenţia şi părăsi în grabă compartimentul. Cînd trenul opri în Gara de Nord, cei doi militari încă nu‑şi reveniseră. Controlorul, care îi descoperi întîmplător, deschise repede fereastra şi, ameţit la rîndu‑i, anunţă cu ultimele puteri: — Să vină miliţia! Ofiţerul sosit la faţa locului nu putu să constate decît dispariţia documentelor secrete şi starea de inconştienţă a celor doi militari. Încercă să‑i trezească, dar nu reuşi. Un medic care venise între timp hotărî transportarea urgentă a celor doi marinari la Spitalul Militar Central.   *   Căpitanul Miron Dan şi locotenentul major Marin Ulmu se îndreptau într‑o „Volgă” spre Spitalul Militar Central, unde se aflau internaţi cei doi militari, însoţitorii corespondenţei secrete ce dispăruse atît de misterios din trenul de Constanţa. Marin Ulmu se arăta revoltat pe bună dreptate. — Se poate, tovarăşe căpitan, atîta neglijenţă? Doi curieri militari, un ofiţer şi un subofiţer, prădaţi de documente extrem de importante… Ce poate fi mai condamnabil? Ce poate fi mai de neiertat? Pentru mine e inexplicabil! Spre disperarea sa, Ulmu constată că vorbea în van. Privi, contrariat, faţa calmă şi indiferentă a şefului său. Îşi spuse în gînd: „Pot jura că omul acesta nu are nervi. Uite ce impasibil stă! Parcă ar fi vorba despre o întîmplare de pe o altă planetă. Din Marte, bunăoară… Gata, a închis şi ochii… Nu mai rămîne decît să adoarmă! Iar eu stau ca pe jar! Abia aştept să dau ochii cu cei doi netrebnici!” Ulmu reluă discuţia şi mai iritat: — Tovarăşe căpitan, există oare pedeapsă pentru asemenea specimene? De cînd e armata noastră pe lume, nu s‑a întîmplat un caz asemănător! Sau cel puţin nu‑mi amintesc! Auziţi: militari cu experienţă, doi oameni tineri şi puternici, bine înarmaţi, şi să le dispară de sub ochi geanta cu documente! Şi încă ce documente! Nici nu ştiu dacă există pedeapsă pe măsura faptei lor! Ulmu, auzind respiraţia regulată a căpitanului Miron Dan, se opri înciudat. Şeful său aţipise pe semne. Dar se înşela, căci imediat îi auzi glasul neutru, indiferent: — Se mai întîmplă, tovarăşe locotenent major! Apoi, trecîndu‑şi mîna peste faţă, căpitanul îşi cercetă îndelung barba asprită, adresîndu‑se înviorat parcă subalternului său: — Ce zici, n‑ar trebui să mă bărbieresc? Aşteaptă‑mă cîteva minute. Uite, ai şi o revistă la dispoziţie… Spre totala uluire a lui Ulmu, căpitanul opri maşina şi intră în prima frizerie. Locotenentul major şedea ca pe ghimpi. Multe ciudăţenii descoperise la superiorul său, atît de apreciat de altfel, dar de data aceasta comportarea lui îl scosese cu totul din sărite. Şi, culmea, după ce se întoarse ras ca un ginerel, îşi invită subalternul la o gustare. — Doar două tartine cu icre, o pereche de crenvurşti şi o sticlă de apă minerală! Nu am pus nimic în gură de ieri. În timp ce mînca, mărturisi ajutorului său: — Am rămas cu o obişnuinţă… Să nu rîzi… Pe cînd eram mai tînăr, m‑am îndrăgostit de o asistentă de la Spitalul Militar Central… De ce rîzi, da, am fost şi eu înamorat, ăsta‑i cuvîntul, nu? Ei, de cîte ori mă duceam la ea, mă bărbieream. Pricepi? De aceea m‑am bărbierit şi azi… Numai că ea s‑a căsătorit de mult şi eu sînt obligat să suport în continuare risipa de colonie pe faţa mea. Au exagerat, nu? Şi nu‑i o colonie prea grozavă. Marin Ulmu îşi privea tot mai surprins şeful pe care, în taină, îl diviniza. Uneori, originalitatea căpitanului i se părea studiată, alteori i se părea înduioşător de sinceră şi naivă. Niciodată nu puteai să descifrezi pe faţa lui Dan ceva. Era ca un Sfinx. Cînd ţi se părea mai bine că dormitează, că‑i absent, deodată, prin surprindere, îţi indica pista adevărată a unei acţiuni. Cei cercetaţi de căpitan mărturiseau că tocmai această comportare, aparent lipsită de nerv, apatică, descumpănea uneori mai mult decît oricare interogatoriu încrucişat. Dar, în acele clipe, căpitanul părea preocupat numai de tartinele cu icre şi parcă uitase cu desăvîrşire cazul extrem de dificil ce‑i aştepta la spital. Şi totuşi, aruncînd o privire asupra ceasului de la mînă, spuse brusc: „Da, acum e timpul să plecăm!” Ulmu se întrebă fără să înţeleagă: „De ce acum?” Dar, la spital se lămuri, cînd doctorul de serviciu îi vesti: — Aţi sosit tocmai la timp, oamenii noştri s‑au trezit de două minute! Puteţi vorbi cu ei… Ulmu constată: „Nici de data aceasta Dan nu a greşit” Nu se putu reţine să nu‑i declare admirativ: — Zău, tovarăşe căpitan, dumneavoastră nu greşiţi niciodată! Sînt convins! Dan îl privi cu o severitate rece, tăioasă: — Ce, vrei să te propun la primă? La avansare? Află că am greşit de foarte multe ori. Ştii că nu‑mi plac deloc complimentele…   *   Locotenentul Ion Tudor şi sergentul major Vasile Rizea abia se treziseră. Ofiţerul zîmbi descoperindu‑l pe căpitanul Dan lîngă el. Ulmu privea buimăcit. Uluiala îi crescu şi mai mult în clipa în care Dan le întinse mîna şi îi felicită cu căldură şi recunoştinţă: — Bravo, băieţi, v‑aţi comportat foarte bine! Totul a mers strană, nu? Tudor vorbea cu glas scăzut. — Aşa cum aţi prevăzut, tovarăşe căpitan! Numai un singur lucru: nu m‑am aşteptat ca atacatoarea să fie tocmai o fată cu care urma cîndva să mă căsătoresc… Mai de mult… — Povesteşte‑mi totul… dar dacă eşti obosit, pot reveni mai tîrziu! Ce zici? Cei doi curieri militari protestară energic: — Putem vorbi acum, tovarăşe căpitan! Totul a trecut cu bine! Sîntem gata s‑o luăm de la început. Deşi n‑a fost uşor. Sergentul major Rizea adăugă sincer: — Pe mine mă mai doare puţin capul… Aşa, ca după un chef… Şi simt încă un gust înţepător… Sufocant… Militarii marinari povestiră pînă la ultimul detaliu scena din tren. Dan mai puse cîteva întrebări suplimentare lui Tudor. — Cum ai cunoscut‑o pe Ileana? — La mare. Acum doi ani, pe plajă la Mamaia. Ne‑am plăcut din prima zi. Părea o fată cumsecade şi apropiată. Dan ar fi vrut să‑şi aprindă o ţigară, dar se răzgîndi. În spital fumatul este interzis cu desăvîrşire. Se mulţumi doar să frămînte ţigara între degete. — Tovarăşe locotenent, ai observat la Ileana ceva suspect?… Se interesa de serviciul dumitale? — Niciodată, tovarăşe căpitan. Dimpotrivă, acum cîteva luni îmi propusese condiţionat un serviciu în Bucureşti, dacă plec din armată… Admitea să se căsătorească cu mine numai dacă voi rămîne în Capitală. O asemenea eventualitate am exclus‑o din capul locului. Ce‑i drept, la întîlnirea din tren a fost extrem de agitată… Parcă era alta… Aşa cum nu o cunoscusem niciodată… Locotenentul major Ulmu îşi explica acum siguranţa şi calmul de mai înainte al lui Dan. Se simţea puţin lezat, puţin supărat, dar şi plin de o sinceră admiraţie pentru şeful său. În sfîrşit, îl auzi pe Dan, încheind discuţia: — Ε de‑ajuns pentru azi. Odihniţi‑vă, dragii mei. Un somn sănătos, tovarăşe Tudor, e mai reconfortant decît o mie de somnifere. Dacă o să mai avem nevoie de dumneavoastră, o să apelăm! La revedere!   *   Ajunşi la birou, Dan i se adresă prieteneşte subalternului său: — Mai eşti supărat pe mine, Ulmule? — Cum aş putea fi? M‑aţi uluit şi astăzi… — Vorba! Iar începi! Complimentele să le pui la C.E.C. pe numele dumitale. Rîseră amîndoi, deşi Dan rîdea atît de rar… — Ce era să fac, Ulmule? Priveşte aici acest mesaj cifrat, interceptat de organele noastre. Locotenentul major citi pe un mic pergament: „X 8 Z O O 4 D 1 9 T 8 4 5 Y 4 1 5”. — Şi ce înseamnă, tovarăşe căpitan? Dan îi citi conţinutul descifrat: „Tren 481, vagon 5, compartiment 1, ziua 23”. — M‑am interesat şi am fost informat că era ziua în care comandamentul marinei urma să expedieze documente secrete la Marele stat major. Am stat de vorbă cu cei doi curieri şi am pus compartimentul sub o atentă supraveghere… Pe spioni îi interesau documentele secrete, iar pe mine mă interesau „dumnealor”… Şi totul a mers strună!… Merită o cafea, nu? Dan comandă două cafele şi îşi mai aprinse o ţigară. — Şi cum gîndiţi că vom pune mîna pe vinovaţi, pe vinovaţii adevăraţi? întrebă locotenentul major. Această Ileană nu a fost decît o unealtă în mîna unor agenţi periculoşi… aşa presupunem… Trebuie să recunoaştem că au operat cu dexteritate şi cu mare risc. — Nu ne rămîne decît să aşteptăm rezultatul urmăririi… Totul e să reuşim să punem mîna pe întregul grup… Firele, deocamdată, sînt în mîinile noastre. — Şi iniţiativa în mîinile lor! — Da. Deocamdată. Dar timpul lucrează în favoarea noastră. Sună telefonul. Dan ridică receptorul. Chipul i se întunecă. Mai mult mîrîi în telefon decît vorbi: — Bine! O să venim imediat! Da, da! Ε clar! Puse abătut receptorul în furcă. *   Cînd ajunseră la locuinţa Ilenei Plop, echipa de criminalişti şi procurorul se aflau în fierberea cercetării. Fata zăcea moartă în pat. Avea o faţă liniştită, parcă dormea. Un picior îi ieşise de sub plapuma galbenă. Părea un copil care visează în somn. De altfel, şi camera avea o notă de tinereţe. În interior domnea o ordine perfectă. Nici o urmă de violenţă. Specialiştii nu descoperiseră nici o amprentă străină. Paharul de pe noptieră purta urma degetelor Ilenei. Medicul legist decretă pe un ton profesional: — A luat, probabil, un drog sau un somnifer. Desigur, în cantitate prea mare! Analiza va stabili… Poate din imprudenţă, sau de ce nu, poate chiar a dorit să se sinucidă… Vreo decepţie în dragoste… — De ce nu şi o crimă? întrebă Dan. — Imposibil, tovarăşe căpitan! Camera a fost închisă pe dinăuntru. Poftiţi, cercetaţi şi dumneavoastră uşile şi ferestrele! Nici o muscă nu ar fi putut intra sau ieşi din încăpere! Cunosc teoria crimelor în spaţiu închis. Rîse cu superioritate şi îşi aprinse pipa scurtă, continuînd, de data aceasta mai bine dispus şi mai ferm: — Şi, apoi, nici o urmă de violenţă… Nici o urmă de persoană străină în încăperi. Vă rog, verificaţi şi dumneavoastră; nu veţi putea ajunge decît la aceleaşi concluzii. Locotenentul major Marin Ulmu aduse geanta cu „documentele secrete”: — Cred că geanta este neatinsă, tovarăşe căpitan. Ileana a venit obosită de la gară şi s‑a culcat. Mai departe ştiţi ce a urmat… Priviţi acest paşaport pe numele ei! Şi un bilet de avion pentru mîine la orele 10,45. Tot pentru străinătate. De aceea cred că fata nu s‑a sinucis. Se pregătise minuţios, pentru ca a doua zi să dispară cu documentele… Ε logic? Cercul s‑a închis aici. Ε tot ce trebuia explicat. Să se fi omorît din imprudenţă?… Dan nu răspunse. Cercetă geanta, biletul de avion şi paşaportul. Apoi se adresă procurorului în mod consultativ: — Dar dacă, să presupunem, asasinul i‑a oferit un calmant sau un drog?… S‑a lăsat condus pînă la uşă, Ileana a închis cu cheia în urma lui, apoi s‑a întins în pat şi… — Imposibil, interveni medicul legist, moartea a survenit la cîteva secunde după ce a golit paharul! O s‑o confirme, desigur, şi autopsia. Nici nu a avut timpul să aşeze paharul pe noptieră… Priviţi!… Medicul avea, se pare, dreptate. Logica sa era fără greş şi nu putea fi contrazisă. Procurorul adăugă, tot în favoarea argumentelor aduse de medic: — Rămîne doar să stabilim dacă a fost o sinucidere sau o imprudenţă! Ofiţerul de securitate acceptă concesiv. Dan şi Ulmu mai rămaseră în locuinţa Ilenei Plop şi după ce cadavrul fu ridicat şi transportat la morgă. Ofiţerii cercetară îndelung garsoniera compusă dintr‑o cameră, un antreu mic, bucătărie şi baie. Ulmu percheziţionă fiecare scrin, citi fiecare scrisoare, controlă o agendă cu numere de telefon şi cîteva adrese. Efortul nu aduse nici un rezultat. Ulmu constată cu oarecare resemnare în glas: — Cred că ipoteza procurorului este bună… Şi a medicului. Nu s‑au înşelat. Dan îi răspunse cu glas scăzut: — Spuneai că nu greşesc, tovarăşe Ulmu? Poftim! Dacă o arestam în gară, am fi putut scoate ceva de la fată. Dar acum? Şi, totuşi, undeva există o contradicţie gravă în logica tuturor. Chiar şi în a dumitale. — Cum aşa, tovarăşe căpitan? — Da. Hai să spunem că toţi aveţi dreptate. Ileana a luat geanta cu documentele, a venit acasă, unde avea paşaportul şi biletul de avion, urmînd să dispară. Dar cînd să dispară? A doua zi. Totul este cusut cu aţă albă. Ea n‑ar fi putut în nici un caz să dispară a doua zi. De ce? Locotenentul Ion Tudor o cunoştea. Desigur, urma s‑o denunţe în cîteva ore. Ce faci într‑o asemenea, situaţie? Nici în ruptul capului nu te întorci acasă! Şi nu‑ţi scoţi paşaport şi bilet de avion pe numele adevărat, ca să rişti să fii arestat la aeroport. Cred că cineva, probabil complicii ei, au aranjat lucrurile în aşa fel, încît să ne inducă în eroare, ca să renunţăm la anchetă. Să ne facă să credem că Ileana, cuprinsă de remuşcări, s‑ar fi sinucis, sau că a avut loc un accident, toate urmărind să ne convingă că „documentele” nu au fost violate. Înţelegi? Dispariţia unor asemenea documente sau copierea lor de către spionajul străin ar impune o cu totul nouă organizare a unităţilor noastre. Această operaţiune nu ar fi fost însă în favoarea lor. Pricepi? Documentele şi‑ar pierde orice valoare sau aproape orice interes. Şi am să‑ţi dovedesc că geanta a fost controlată. De aceea, să se treacă de urgenţă la cercetarea microurmelor, aici, în această locuinţă şi, mai ales, la analiza documentelor. Pentru fibrele de îmbrăcăminte, să se folosească nu aspiratorul, ci benzile adezive. Să fie cercetată şi îmbrăcămintea Ilenei. Să se execute analize spectrofotometrice. Să se treacă la analiza A.A.N., prin activarea cu neutroni a fiecărui fir de păr şi de tutun… Deodată sună telefonul. Ofiţerii se priviră o clipă surprinşi. Dan se hotărî să ridice receptorul. Un glas de fată tînără vorbea precipitat: — Alo… Ileana nu‑i acasă? Dan îşi schimbă vocea: — Trebuie să sosească. — Cine‑i? — O rudă din provincie. Se auzi un rîs zglobiu. — Bine, „dragă rudă din provincie”, să o anunţi pe Ileana să fie la opt la barul „Lido”… La „Abataj”, cum îi spunem noi… — Cine a căutat‑o? — Gigi. Auzi, „dragă rudă din provincie”, dacă eşti simpatic, poţi să vii şi dumneata… Dar să ştii că mie îmi plac blonzii, gen Florin Piersic… Să fim clari… Şi închise brusc telefonul. Căpitanul puse receptorul în furcă şi se studie îndelung în oglinda bufetului. Nu păru prea satisfăcut de rezultat. — Ce zici, dragă Ulmule, semăn eu cu Florin Piersic? Ulmu îşi opri un zîmbet, abia schiţat în colţul gurii. Vorbi, după ce trase mult aer în piept: — Nu prea semănaţi, tovarăşe căpitan. — Păcat! Avem şi noi lipsuri. Esenţiale!
NOAPTEA LOGODNEI     Deşteptătorul ţîrîi strident. Sunase la orele 16 cu o riguroasă exactitate. Inginerul Popovici, încă stăpînit de somn, privi cu uimire camera străină a hotelului, încercînd să‑i definească, în semiîntuneric, contururile. Nu reuşi. Căscă. Se întinse. îşi aminti că este ziua cînd avionul avea să‑l aducă în ţară. Cu papucii în mînă se repezi sub duş. Pentru cîteva minute nu se mai auzi zgomotul apei. Inginerul, după vechiul său obicei în asemenea clipe, fredona o melodie. Era un afon iremediabil. Dar cînta cu convingere şi conştiinciozitate. Era un meloman şi un adept fanatic în a transforma baia într‑o sală de concert. Ieşi din baie strîngîndu‑şi halatul cu mişcări grăbite. Îşi aprinse o ţigară şi puse în priză ibricul pentru cafea. Mai avea suficient timp pînă la decolarea avionului. De aceea, fără grabă, începu să‑şi facă bagajul. Deodată se auzi o bătaie în uşa capitonată. Nu răspunse imediat. Ciocănitul se repetă la fel de discret. „Cine o fi? Nu aştept pe nimeni pînă la orele 18,30.” Auzind pentru a treia oară bătaia în uşă, se decise să deschidă. Îşi trase halatul la gît. Apăsă pe clanţă şi… se sprijini, halucinat, de prag, murmurînd. — Nu… Nu pot să cred… Tu eşti mort… De un sfert de veac eşti mort… Dar „fantoma” se dovedi din carne şi oase. Şi voce. — Cred că‑i momentul să‑ţi revii la realitate. Hai, hai, linişteşte‑te. Nu sînt strigoi, dragă Nelule. Noul venit închise cu siguranţă uşa în urma sa, după ce, cu o privire fugitivă, controlă palierul etajului. Continuă: — Te‑ai obişnuit cu mine sau nu? — Pleacă!… Dispari, bîigui, încă înspăimîntat şi trăind sub presiunea emoţiei, inginerul Popovici. — Sînt fratele tău Crin, ce dracu’ nu mă recunoşti, Nelule. — Tu eşti mort de douăzeci şi cinci de ani. Crin rîse gros: — Atunci sînt fantoma mea. Poftim, fantoma te îmbrăţişează… şi te pofteşte pe fotoliu… A, să nu dea cafeaua în foc, cum se spune. Sub privirea încă uluită a fratelui său geamăn, Crin turnă cu gest familial cafeaua în ceşcuţe. — Îţi place mai dulce? Nelu nu răspunse. Nu sorbi nici din cafea. Rămase înmărmurit, perplex, nereuşind să articuleze un singur cuvînt. După ce gustă din cafea, Crin vorbi degajat. — Mă vad obligat să‑ţi ofer explicaţii mai ample… Poate aşa vei scăpa de starea asta de imbecilitate. Imaginează‑ţi că pe front, la un cadavru, s‑au găsit actele mele. Aşa că eu am fost dat „căzut pentru patrie în Tatra”. Cu actele celui ucis de glonţ am trecut la inamic, mă atrăgea occidentul. Ai înţeles sau trebuie s‑o iau de la cap? Nelu întrebă cu vocea voalată de surprindere: — Tu ai făcut această mişelie? Crin nu se supără, ci rîse amuzat, puţin cinic. — Ei, vezi că ţi‑a venit vocea?! Şi logica. Ai înţeles cît de simplu a fost… — Simplu, se revoltă inginerul, numeşti simplu cînd părinţii noştri au murit înlăcrămaţi fiind convinşi că şi‑au pierdut copilul pe front. — Fără sentimentalisme! Apoi se scuză. Şi eu m‑am gîndit la voi, dar ştiam că numai aşa am să vă uşurez situaţia din ţară. Ce‑aţi fi făcut dacă în biografiile voastre ar fi fost trecut: „fiu (sau frate) aflat în străinătate”? Ai fi ajuns tu pe postul în care eşti azi dacă în biografia ta nu ar fi fost scris: „un frate, Crin, căzut în luptele din Tatra”, de îmbăta sufletul celui de la cadre? Să vorbim raţional, Nelule. Şi, te rog, serveşte din cafea… Iar de‑i vorba de sacrificiu să ştii că doar eu m‑am sacrificat pentru voi! — Preferam adevărul, Crin. Să fi primit o scrisoare. Atît. — Iată‑ne şi patetici! Eşti amuzant, Nelule! Rîse ascuţit şi îşi umplu din nou ceaşca de cafea. Vorbi mai autoritar, răsuflînd adînc: — Să spunem că părinţii au murit cu o durere în plus. Am să le cer iertare. Dar să nu‑ţi închipui că dacă ar fi ştiut că trăiesc ar fi murit surîzători. Nimeni nu rîde în faţa morţii. Dar, să lăsăm filozofia banală pe seama erudiţilor rataţi. Şi poate am avut motivul meu să las impresia că am murit… Bănuitor, inginerul se îndepărtă cu fotoliul de fratele său geamăn. Nu‑i plăcea cum se desfăşura discuţia şi, mai ales, îl agasa rîsul impertinent şi îndrăzneţ al fratelui său. Ca să schimbe cursul convorbirii, se hotărî să destupe ultima sticlă de ţuică, pe care o găsise uitată într‑o valiză‑burduf. — Să bem pentru întoarcerea ta din moarte, să bem pentru revederea noastră, Crin. Ε o ţuică veche de acasă şi sper că nu i‑ai uitat gustul. Noroc! Crin răspunse ambiguu: — Chiar dacă l‑am uitat, Nelule, voi avea ocazia să‑mi reamintesc curînd gustul ţuicii. Cînd eram tineri, după cum îmi amintesc, nu‑ţi prea plăcea ţuica. Tu erai copilul model şi silitor, eu eram contrariul tău… Tu erai ochiul care rîde al bătrînului nostru, eu eram ochiul care plînge, aşa ca în basm. Rîse din nou sec, rece, distant. Nelu simţi că în faţa sa se află un alt Crin, impulsiv, străin, cinic şi fără scrupule. Această constatare îi repudia şi‑l amăra profund. Îl încurajă, totuşi, spre destăinuiri. — Sper că te‑ai hotărît să te întorci în ţară. Eu am să te ajut, Crin. Crin răspunse la fel de enigmatic, cu o umbră de rîs maliţios pe faţă: — S‑ar putea să mă întorc… Da, da… Şi chiar mai curînd decît îţi poţi imagina tu, Nelule. — Te voi ajuta să‑ţi faci actele, propuse inginerul neînţelegînd aluzia directă şi dură exprimată brutal de fratele său. — A, nu‑i obligatoriu să te osteneşti… S‑ar putea ca în clipa asta actele să fie gata făcute. Hai, hai, să mai ciocnim un pahar pentru norocoasa noastră întîlnire. Utilă pentru amîndoi! Prozit! Ciocniră paharele. Între cei doi fraţi începu un fel de pîndă mută. Ascunsă. Inginerul era vizibil intrigat de răspunsurile cu dublu înţeles pe care le primise. Ceva nu‑i părea în ordine. Sună, sub un pretext oarecare, după personalul de serviciu. Dar nu‑i răspunse nimeni, nu s‑a prezentat nimeni la apelurile sale insistente. Încercă să dea un telefon la Ambasada română, dar Crin îl reţinu cu un gest aproape violent. — Lasă, telefonul, dragul meu, avem atîtea să ne comunicăm în aceste puţine clipe cîte ne‑au mai rămas pînă la despărţire. Nelu se opuse vehement. — Trebuie să vorbesc la ambasadă în privinţa maşinii care mă va duce la aeroport. Crin îl privi cîteva clipe în ochi. O tăcere profundă se aşternu între ei ca un zid despărţitor. Inginerul se simţi lezat de hohotul de rîs viclean al fratelui. Acesta îi replică insolent: — Poftim vorbeşte! Sînt dornic de conversaţii inteligente! Nelu păli. Telefonul nu formă tonul. Centrala hotelului nu‑i putea răspunde. Îşi exprimă revoltat, în panică, amara sa constatare. — Firul telefonului meu a fost tăiat. — Serios? înseamnă că eşti perspicace. Felicitările mele! — Să lăsăm gluma. — Să discutăm serios. — Aceasta este şi intenţia mea sinceră. M‑am gîndit la amîndoi. Inginerul, dîndu‑şi seama de intenţiile fratelui său şi de situaţia precară în care se află, ripostă energic. — Te rog să te gîndeşti numai la tine, Crin. Asupra actelor mele îmi place să reflectez numai eu. Să fim clari. Îmi pare ciudat cum judeci lucrurile. — Aparent, dragă Nelule. După ce vei afla adevăratul motiv al vizitei mele, s‑ar putea să fii de acord cu mine. Îţi fac o propunere rezonabilă. Ε bine să te gîndeşti înainte de a‑mi răspunde. Tu vezi cît de bine semănăm noi amîndoi? Singura deosebire este că tu n‑ai mustaţă. — Şi ce‑i cu asta? — Aşteaptă. Şi priveşte. Crin intră în baie şi în cîteva secunde îşi rasa mustaţa subţire. — Ce zici de această miraculoasă asemănare? — Unde vrei să ajungi? Crin îşi mai umplu un pahar de ţuică. — Vreau să‑ţi spun că ar trebui să profităm amîndoi de această similitudine cu care ne‑a hărăzit soarta. Vom putea cîştiga bani mulţi. În toate valutele, chiar cele mai forte din lume, şi chiar în aur. În aur, Nelule! Inginerul răspunse după o scurtă meditaţie. — La ce te referi? Nu înţeleg. — Bine. Ce‑ar fi să mă întorc eu în ţara în locul tău? Tu tot trebuie să revii peste o lună la noi. Ei, după o lună ai să te întorci tu în locul meu. Un fel de carusel… Interesant, nu? — Ε o propunere jignitoare. Şi în ce scop să te întorci în locui meu şi cu actele mele? — Iată aşa… mi‑a venit dor de ţară… Nu‑mi dai voie? Rîse fals, nescăpîndu‑l din ochi pe Nelu. — Asta ar însemna o mistificare ordinară! — Care ne va ajuta pe amîndoi cu valută forte. Pentru o clipă inginerul se simţi derutat, dezorientat. Nu putea crede că fratele său a ajuns chiar spion, care vine să‑şi trădeze oamenii pămîntului natal. — Văd că nu poţi înţelege, Nelule. Te ajut, poftim! Tu lucrezi la un institut militar de cercetări în domeniul armamentului. Perfect. Eu activez aici în slujba unui mare trust de armament. Ne interesează invenţiile voastre. Le plătim în aur. Eu merg la birou în locul tău. Mă întorc cu documentele. Şi banii îi vom împărţi în două, frăţeşte… Nelu sări de pe scaun. Chipul i se albise, tot sîngele i se scurse din faţă. Abia reuşi să articuleze cu revoltă. — Ticălosule! — Fără insulte! Eu am încercat să ne înţelegem ca între rude. Dar constat că nu‑i posibil. Ţi‑am propus o afacere prosperă. Dar m‑ai refuzat în mod stupid. Bine, eu n‑am scrupule, să ştii. — N‑am să te las, răcni Nelu. — Nici n‑am nevoie de aprobarea ta. Am să te forţez, iubite frăţioare. Nelu explodă. — Aş fi curios să aflu în ce fel. — Îţi voi satisface imediat curiozitatea. Tu ai ales varianta asta. Eu ţi‑am propus o soluţie echitabilă şi rezonabilă. Cu paşi fermi se îndreptă spre uşa apartamentului vecin. Ciocăni. Uşa se deschise şi apărură doi indivizi înalţi, cu cefe de tauri furioşi, laţi în umăr, traşi ca la şapirograf. — Cred că argumentul este convingător, onorabile şi distinse frate. Speri că ţi se va ridica monument pentru onestitatea ta ridiculă? În locul unei înţelegeri judicioase alegi un prizonierat, un domiciliu în tovărăşia acestor simpatici prieteni. Te priveşte personal. — Asta înseamă că m‑aţi sechestrat, răbufni Nelu. — Asta înseamnă că scopul nobil scuză mijloacele folosite împotriva cuiva lipsit totalmente de simţul major al realităţii. Te previn: din această clipă, să ştii că, în mod obiectiv, nu mai ai nici o şansă de partea ta. Mă voi informa de progresul invenţiilor româneşti în domeniul armamentului şi fără concursul tău direct şi discret. Nelu înţelese că situaţia sa era mai mult decît dramatică. În toată tragedia sa îşi spuse, mai avînd o singură speranţă: „Voi fi descoperit de la bun început. Înlocuirea va fi sesizată de tovarăşii de la birou”. Parcă înţelegîndu‑i gîndurile, Crin spuse: — Peste o lună, cînd am să mă întorc cu planurile noului tanc românesc, ai să te convingi personal că nimeni, absolut nimeni nu va observa această substituire. Pot să‑ţi demonstrez de pe acuma. Cunosc fiecare masă şi fiecare creion de la biroul tău. Despre cine vrei să‑ţi vorbesc, despre şeful institutului, despre colonelul inginer Ştefănescu? Ţi‑a recomandat să‑i aduci o maşină filtru pentru cafea? Este în valiza ta cenuşie. Ce materiale ai cumpărat de aici pentru institut? Dacă vrei ţi le spun chiar şi în ordine alfabetică. Să ştii că din umbră eu te‑am ajutat să‑ţi procuri toate materialele… De cine vrei să‑ţi vorbesc? De colegii de birou? De maiorii Panait şi Răducanu? Sau despre soţiile lor? Hai, verifică‑mă! Inginerul nu mai putea suporta tensiunea extraordinară la care îl supusese în mod sadic fratele său. Într‑un moment de încordare nervoasă, apucă vasul de aramă de lîngă pat, gata să‑l repeadă în Crin. Dar unul din gealaţi, cu o mişcare rapidă, îi întoarse braţul. Scăpă, ruşinat, vasul din mînă. Crin zîmbi de situaţia ridicolă la care se expuse fratele său. — Te‑am rugat să fii calm. Te avertizez: prietenii mei sînt extremi de abili. Şi e prima şi ultima oară cînd nu te pedepsesc pentru un asemenea gest negîndit. Pe viitor nu‑ţi garantez dacă după o atare ispravă nu ai să fii în lumea viselor… Uite, eu trec peste toate şi vreau să beau ultimul pahar la despărţire! Nelu respinse paharul din faţa sa. — Nu face nimic, voi bea cu prietenii mei. Ei sînt mai înţelegători decît propriul meu frate. Abia aştept să o întîlnesc pe doamna Stoica. Deşi trecută de patruzeci şi cinci de ani, gazda arată încă bine, nu lipsită de unele farmece. Eu, în locul tău, n‑aş fi refuzat‑o… Eu nu am de gînd să o refuz… Nelu pricepu că în cele cîteva minute se schimbase totul pentru el, întreaga sa viaţă. Un singur gînd îl mai încălzea: „Trebuie să scap de aceşti doi călăi, cu orice risc, şi să anunţ Ambasada română. Astfel îi voi avertiza pe cei din ţară! Ε tot ce‑mi rămîne de făcut”. Faţa i se făcuse pămîntie. Simţi că se sufocă. Trase mult aer în plămîni. Clipele erau chinuitoare constatînd totala sa neputinţă să intervină în această criminală substituire de persoană. Cu ultimele puteri, Nelu îi ameninţă: — Cînd voi scăpa din acest prizonierat, voi aduce la cunoştinţă… Crin nu‑l lăsă să‑şi termine fraza. — Nelule, fii logic. Dacă ameninţi, ai toţi sorţii să‑ţi închidem gura pentru totdeauna. Nu va fi prea spectaculos. Va fi dureros! Dar nu uita şi cealaltă variantă. Colaborarea cu mine. Ai o lună de zile să meditezi la rece. Îţi las deschisă portiţa alegerii, să optezi pentru soluţia rezonabilă. Ne vom servi reciproc. Îţi spun la revedere, deoarece cu ajutorul cloroformului vei dormi confortabil în apartamentul vecin. Îţi dai seama că nu poţi rămîne aici pînă la miezul nopţii… Prietenii mei vor avea o atenţie plină de afecţiune pentru tine. Ei nu uită că, totuşi, eşti fratele meu. De aceea te rog să nu uiţi nici tu… Atunci totul va fi în perfectă regulă…   *   În drum spre aeroport, Crin îşi imputa faptul că a fost nevoit să aleagă cea de‑a doua ipoteză. I‑ar fi convenit să se fi înţeles cu Nelu. Acţiunea lor ar fi rămas în istoria spionajului mondial. Le‑ar fi acoperit numele cu nemoarte. Dar îşi imaginase rezistenţa fratelui său, o bănuise, o anticipase, lucid, pregătise contralovitura. Pentru orice eventualitate. De altfel, din copilărie a fost străin de Nelu. Nici nu bănuise Nelu că fratele său încă de la optsprezece ani a lucrat pentru o organizaţie de spionaj hitleristă. Din ordinul organizaţiei pe front, şi după metodele ei din ultimele săptămîni ale războiului, atunci cînd totul era pierdut, Crin îşi valorificase identitatea şi schimbase actele cu un decedat. El trebuia să lucreze mai departe sub un alt nume. Aşa a ajuns în slujba trustului de armament. Şi nu regreta. Era excepţional răsplătit. Privi prin parbriz cum maşina înghite kilometrii autostrăzii cu o lăcomie devoratoare. Cauciucurile scrîşneau din cauza vitezei exagerate. Treceau cu o iuţeală ameţitoare printre semnalizatoarele cu sclipiri diavoleşti, depăşind zeci de maşini, într‑o cursă infernală să nu piardă avionul de Bucureşti. Lui Crin îi părea rău că îmbătrînise. Era mort de oboseală. De cîteva ori se surprinse aţipind. Se ruşină. Altfel visase întoarcerea sa în ţară. Totuşi se simţea bine. Îi era dor de Bucureştiul copilăriei. Îl atrăgea acum învălmăşeala sălbatică de faruri şi avertizoare luminoase. La Bucureşti va găsi mai multă linişte deconectantă. Această metropolă avea darul să te sufoce. Ştia că nu are o misiune uşoară. La fiecare pas va întîlni tot felul de capcane. Cum oare se comportă contrainformaţia din România? Zîmbi: „Cu experienţa mea de treizeci de ani voi reuşi, desigur, să pun contraspionajul în cui! Le voi trimite la plecare un salut cordial!” În avion, Crin se studie în oglindă. O asemănare perfectă. Cercetase doar cărarea părului. De cînd erau mici, pentru a se putea deosebi, măcar după frizură, Crin purta cărarea în dreapta iar Nelu în stînga. Spionul închise ochii şi rememoră datele cu asiduitate. „Tovarăşe colonel inginer Ştefănescu, v‑am adus acest filtru de cafea precum mi‑aţi cerut la plecare. Tovarăşe maior Panait…” Tresări nervos, spunîndu‑şi: „Dar dacă mă aşteaptă cineva la aeroport? S‑ar fi putut ca Nelu să fi anunţat data şi ora întoarcerii… Poate doamna Stoica…” Dar îşi aminti cît de discret şi modest este fratele său. Nu şi‑ar fi permis să deranjeze pe nimeni pentru el… „Of, doamna Stoica… Primele zile o să fie mai dificil pînă am să‑mi conving proprietăreasa. Trebuie să fiu tot timpul în alertă de gradul I să nu mă trădez. Mai tîrziu lucrurile vor intra în normal. Procent de sută la sută la îndeplinirea misiunii!” Trase un gît de coniac din sticla plată pe care o purta în buzunarul pantalonului. Încrederea îl cucerea tot mai mult: „În gestapou am avut profesori deosebiţi. Ei m‑au condus mai departe şi după război, cînd am intrat în slujba acestui gigant trust de armament. Cîte misiuni nu am îndeplinit de atunci? Nu a rămas continent nebătut de mine. Am lucrat în Africa, în America, în Asia, în Australia! De Europa nu vreau să mai vorbesc. Şi, ce curios, să am emoţie cînd mă întorc în ţara mea, unde cunosc la perfecţie limba şi aproape fiecare localitate mai răsărită. E, probabil, emoţia datorită reîntîlnirii cu pămîntul natal şi revederea cu vechii prieteni. Nu‑i uşor să‑ţi vezi oraşul natal după un sfert de veac, o viaţă de om cum s‑ar spune. Ε explicabilă neliniştea care mă obsedează şi leacul e tot un păhărel de coniac”.   Fata cu părul blond şi ochii albaştri, întunecaţi, ca mările privite de sus, din avion, anunţă cu vocea limpede, muzicală: — Atenţiune! Prindeţi‑vă centurile de siguranţă! Pregătiţi‑vă pentru aterizare pe aeroportul Otopeni‑Bucureşti! Avionul ateriza lin pe pista nouă a aeroportului. Pe Crin îl copleşi linia modernă, arhitecturală, a clădirii aeroportului. Îşi mărturisi cu un fel de satisfacţie: „Gata! Am început să ne civilizăm şi noi! Vrem să ajungem Europa din urmă”. I s‑a întîmplat de puţine ori să fie atît de sigur pe un paşaport! Da, paşaportul era veritabil, nu putea să‑i pricinuiască nici o neplăcere. Gîndul acesta îl învioră. Cum ar fi putut sesiza elementele de control schimbarea persoanelor atît de abil înfăptuită? Trecu, tot cu succes, şi de controlul vamal al bagajelor. Răsuflă uşurat. Se opri la bufetul luxos al aeroportului, tentat să‑şi satisfacă uimirea şi evidenta curiozitate. Părea cucerit de tot ce înregistra. — Ei, domnule chelner, un coniac dublu! — De care? întrebă ospătarul. — De cel mai bun, tovarăşe, se corectă de această dată Crin. Zîmbi. „Am păşit cu stîngul! Pe viitor trebuie să înlocuiesc formula de «domnule» cu «tovarăşe»… da, am citit surprinderea din ochii chelnerului, nu, mai nimerit a «ospătarului»… Privi cu interes în jur. Lîngă masa lui se aşeză o tînără. „Cum naiba să‑i spui «tovarăşă» cînd are picioare de fildeş veritabil! Şi lungi şi dezgolite mai mult decît trebuie! Ar trebui numită zeiţă… Dar nu pentru picioarele ei am venit la Bucureşti. Nu trebuie să uit că Nelu avea cu femeile o conduită extrem de cenzurată, să nu zic severă sau rigidă. Deci, pofta‑n cui, domnule Crin! Deocamdată! Dar, la dracu’, fetele astea din Bucureşti îţi toarnă jar în sînge şi te întineresc în mod galopant.” Să scape de tentaţie, cumpără un ziar şi se afundă în lectura unui articol vehement îndreptat împotriva fustelor scurte. Era şi nu era de acord. Da, în Crin trăiau, sau, mai bine zis, începuseră să trăiască doi oameni: el şi fratele său Nelu. Privi cu interes în jur. În orice clipă ar fi putut fi cunoscut de cineva. Trebuia să nu comită nici o gafă demascatoare. Prudenţă, prudenţă şi iar prudenţă. Se instală comod într‑un taxi, aranjîndu‑şi cu meticulozitate bagajele. Ştia că Nelu este pedant şi acest fapt nu trebuia să fie uitat de el nici o clipă. Se pregătea minuţios pentru întîlnirea cu doamna Stoica. Era prima piatră de încercare. Şi decisivă. Trebuie să‑şi impună ţinuta sobră, oarecum distantă, pedantă şi modestă a fratelui său. Nelu Popovici era un celibatar convins, un om retras, izolat de viaţă, preocupat numai şi numai de invenţiile sale. Rareori îşi permitea o relaxare şi mai niciodată o escapadă, o aventură amoroasă. Toate acestea nu‑i conveneau lui Crin, un temperament opus, vivace, gata oricînd de o petrecere prelungită şi o femeie nostimă. De aceea îşi propuse un autocontrol extrem de exigent, călugăresc. Sună la sonerie de două ori, după obiceiul nescris al casei, dar hotărît de proprietăreasă. Repetă semnalul. În sfîrşit, uşa se deschise şi în cadrul ei apăru doamna Stoica. Femeia făcu o adevărată demonstraţie de entuziasm, dragoste şi înaltă apreciere chiriaşului întors din străinătate. Se îmbujorase la faţă de bucurie. — Domnule Nelu, mă crezi sau nu mă crezi, dar află că ţi‑am dus dorul. Şi încă un fapt: pe mine nu mă înşală cafeaua. Te‑am văzut în cafea cum stăteai în avion. Jur, nu rîde. De cărţi nu‑ţi mai spun! Se tăiau numai pe valetul de pică… Femeia îl privea îndelung şi insistent, fapt ce nu‑i conveni lui Crin. — De ce‑ţi ascunzi ochii, domnule inginer?… Sau n‑am prea fost cuminţi în străinătate, am fost puţin ştrengari… Se cunoaşte după cum ai slăbit… Hai, să‑ţi ajut la bagaje că eşti stors de oboseală… Crin o lăsă să meargă cu valizele înaintea sa, iar el o urmă cu două geamantane mai voluminoase. Înţelese unde‑i camera sa şi fu mulţumit cînd femeia, deschizînd uşa larg, îi mărturisi: — Am avut grijă şi de cactusul dumitale preferat… Să vezi cît de bine arată! — Vă rămîn îndatorat pe toată viaţa, doamnă Stoica. Dar să ştiţi că nici eu nu v‑am uitat! Mai întîi să respirăm o clipă după aceste şase etaje! Chiar şi cu liftul oare! — Să‑i dau drumul lui Bubi înăuntru? Ε dornic şi el să vă salute sosirea! Cu gest sigur, deschise uşa de pe coridorul larg prin care pătrunse un foxterier. Crin înlemni. La această surpriză nu se aşteptase. Cîinele se repezi mai întîi la Crin, apoi, se retrase speriat şi începu să latre dezlănţuit. În zadar doamna Stoica încercă să‑l îmbune: — Bubi… Bubişor… Ε domnul Nelu… Nerecunoscătorule, e tăticul care îţi aduce şocolată… Ingratule, termină cu lătratul. Crin trecu spectaculos prin toate culorile curcubeului, în timp ce cîinele, pătimaş, îşi continua asalturile cu neistovit şi harnic elan, mereu împrospătat. Crin încercă un fel de scuză, motivare. — Nu mă recunoaşte, deoarece mi‑am schimbat colonia… Hai, Bubişor, mă superi… — Bubi, hai să‑l pupi pe tăticu, te roagă mămica, ingratule! Dar cîinele nu renunţa la nobila sa îndeletnicire. Crin, neputincios, se văzu demascat de această jăvruţă intransigentă, pe care nu o prevăzuse în programul său atît de judicios calculat de specialişti şi de ei personal. Cîinele lătra acum şi mai disperat din braţele stăpînei sale, care încerca fără nici un rezultat să‑l potolească. Episodul devenea penibil, în timp ce Crin îşi continua explicaţia mai mult sau mai puţin convingătoare. — Hai, lasă, Bubişor, ai să te obişnuieşti şi tu cu noua mea colonie, sau nu‑ţi place mirosul ei? Să ştii că pentru tine am să‑l schimb. Vreau să rămînem prieteni, nu înţelegi? Doamna Stoica îşi arboră un zîmbet enigmatic şi‑l privi lung, cercetător, în timp ce‑i declară cu o voce siropoasă. — Să nu schimbi colonia. Mie îmi place mirosul în mod deosebit. — Vă place, serios? Asta mă bucură nespus. Cu gesturi sigure, Crin deschise o valiză‑burduf. Scoase o sticlă mare de colonie şi o minunată rochie cenuşie de interior. — Mi‑aţi spus că această culoare vă place, nu? Femeia protestă formal: — Vai ce risipă! Toate pentru mine?… Nu ştiu cum să‑ţi mulţumesc… Cu un zîmbet larg şi plin de satisfacţie, îl sărută fratern pe frunte, apoi, se agită adăugind: — Este tot ce‑am visat şi mi‑am dorit mai mult. Îţi sînt recunoscătoare. Şi nu pot să mă revanşez decît cu o cafeluţă… Nimic nu‑i mai recomandabil după un drum lung. Reconfortantă şi liniştitoare. Tu, Bubişor, să stai cuminte cu tăticu. — Am surprize şi pentru el. Îl împac imediat! — Vai, domnule Nelu, ne răsfeţi prea mult… O să mă vezi cu rochia nouă… Cum de n‑ai uitat că griul este culoarea mea preferată?… Proprietăreasa dispăru grăbită din camera lui Crin. Cu ajutorul direct al şocolatei, Bubi, mare amator de dulciuri, încheie pe viaţă un tratat de armistiţiu cu Crin. Da, un tratat sincer de neagresiune şi convieţuire paşnică. Cînd se reîntoarse doamna Stoica, mai, mai să scape cafelele de pe tavă. Bubi se afla în braţele lui Crin şi îi lingea degetele. — Aţi văzut că m‑a recunoscut cînd s‑a obişnuit cu mirosul coloniei? Doamna Stoica, emoţionată şi flatată constată: — Aşa‑i Bubic al nostru: inteligent! Foarte inteligent! Un zîmbet ciudat îi juca pe faţa fardată din abundenţă. Dar Crin nu‑l observă. Era preocupat cu cafeaua. Numai el ştia prin cîte emoţii trecuse. Era totuşi mulţumit de primul său examen. În Alger suferise şi mai mult din cauza unui căţeluş nenorocit. Dar asta e cu totul o lată poveste. Şi de atunci au trecut ani mulţi. Mai ales pentru el şi pentru viaţa sa angajată mereu într‑un joc periculos. Desfăcu pentru sărbătorirea completă o sticlă de coniac. Numai astfel se deconecta după o încercare decisivă şi epuizantă.   *   Prezentarea la serviciu a fost un alt examen periculos şi hotărîtor. Emoţia prin care a trecut cu Bubi i‑a dat o nebănuită stare de nelinişte şi nesiguranţă. Pentru prima oară, în lunga şi primejdioasa sa carieră, se simţea lipsit de calmul necesar activităţii sale. Îşi impunea o atenţie mărită, o vigilenţă deosebită. La fiecare pas putea întîlni o capcană. Controlă şi verifică minuţios lista cu cadouri întocmită de fratele său Nelu. Se strădui să ajungă primul la serviciu, pentru a se familiariza cu localul, cu fiecare încăpere şi birou. Arătă legitimaţia la biroul de control cu un aer degajat, sigur. Subofiţerul de serviciu constată cu admiraţie: — Tot dumneavoastră primul, tovarăşe inginer Popovici. Urcă grăbit scările. Trecu din birou în birou. Îşi recunoscu masa sa de lucru. Mai privi fotografiile colegilor săi de cameră să nu‑i încurce, deşi în privinţa memoriei vizuale nu avea nici un dubiu. Salută cu entuziasm reţinut, dar politicos şi decent, sosirea şefului său direct, a colonelului inginer Vasile Ştefănescu. I se adresă cu o voce impresionant de sigură. — Tovarăşe colonel, nu am uitat filtrul pentru cafea! Colonelul zîmbi înţelegător şi preciza: — Va fi în folosinţa tuturor, dragul meu. — Mai am un filtru de rezervă. Pe acesta îl vom reţine pentru noi la serviciu… — Nu, nu, filtrul meu va rămîne la birou, protestă colonelul. Dar am impresia sau mă înşel, parcă ai mai slăbit, tovarăşe inginer. Pentru a doua oară înregistra aceeaşi observaţie. Motivă. — Nu, nu greşiţi, tovarăşe colonel, am slăbit cîteva kilograme. Nu mult. Dar am slăbit. Nu a fost uşor să procur toate materialele. Alergătură, încurcături. Uneori, deşi destul de rar, rea‑voinţă… Credeţi că imperialiştii nu au intuit în ce scop ne procurăm noi aceste materiale? Oho‑ho! Şi le convine oare faptul că noi le întrebuinţăm pentru armament în vederea apărării naţionale? A, nu… Bineînţeles că eu am încercat să‑i derutez cît mai mult… — Hai să vedem ce‑ai realizat? După ce o oră au lucrat cu uşa încuiată, pentru a nu fi deranjaţi, colonelul Ştefănescu constată bucuros: — Nu se poate spune că ai pierdut timpul şi ai cheltuit valuta fără folos. Dimpotrivă. Adaugă şi sincerele mele felicitări. Şi pentru a‑ţi reveni la vechea formă, vreau să te odihneşti. În octombrie este foarte frumos la munte. Mai ai zece zile de concediu. Ţi le dau acum ca să te întorci cu o capacitate sporită de muncă. Tancul nostru într‑o lună şi jumătate trebuie să se afle la expertiză în tancodrom. Pricepi? — Desigur, tovarăşe colonel. Soluţia dumneavoastră este judicioasă. Deşi cred că în două, trei zile voi reveni la normal. — Nimic. Ε ordin. Pleci din această clipă şi voi consemna să nu te primească la birou decît după zece zile. Nedorind să dea de bănuit cu insistenţa sa necugetată, Crin, prefăcîndu‑se mulţumit şi flatat de atenţia afectuoasă a şefului său, replică: — Vă rămîn îndatorat pentru atenţia pe care mi‑o acordaţi… Şi am să plec chiar mîine, undeva la munte… — Şi, nu uita, o odihnă activă! Să te întorci cu puteri înzecite, căci în zilele în care ai lipsit Panait şi Răducanu ţi‑au luat‑o înainte! Dar nu am nici o teamă! Îl cunosc bine pe inginerul Ion Popovici. Şi capacitatea sa de muncă.   *   Din mai multe motive, Crin nu regreta această perioadă de zece zile, cînd nu va reuşi să pătrundă la schiţe. Înseamnă că între timp invenţia se va finisa. Se va trece chiar la expertiză, deci o probă în plus, pentru a verifica proprietăţile noului tanc. În al doilea rînd, mai avea o misiune nu tocmai plăcută la Sibiu. Era împuternicit să reactiveze doi foşti spioni hitlerişti. O misiune dificilă şi de maximă răspundere, pe care el o proiectase pentru mai tîrziu. Îl încurajă faptul că acum, cînd nu este bănuit, nu este suspectat, va putea acţiona la Sibiu în largul său. De aceea aduse acasă o sticlă de vin pentru a sărbători evenimentul plecării sale la munte. Aşteptă să fie chemat la masă de către proprietăreasă, jucîndu‑se în hol cu Bubicuţ, cu care devenise prieten la cataramă. În sfîrşit, auzi glasul doamnei Stoica. Se spălă şi, cu şervetul încă în mînă, pătrunse în sufragerie. Dar rămase înlemnit şi surprins. Alături de doamna Stoica se afla o femeie în jur de treizeci de ani, cu trup suplu, cu părul blond şi ochii albaştri. Proprietăreasa, cu o licărire ascunsă în privire, făcu prezentările cu o ceremonie exagerată. — Domnule inginer Ion Popovici, pentru mine domnu’ Nelu, să vă prezint pe domnişoara Corina Vlad. Cred că nu vă supără faptul că va lua masa cu noi. Este o funcţionară mult apreciată la telefoane. Lucrează chiar la oficiul central… — Cum ar putea să mă supere o domnişoară atît de superbă şi pe cine oare ar putea supăra o asemenea prezenţă? Probabil că am intuit evenimentul extraordinar pentru mine şi am adus o sticlă de vin înfundat de Murfatlar. Da, să sărbătorim cum se cuvine întîlnirea noastră. Gazda era mulţumită de cursul acţiunii, ţinu doar să precizeze: — Luînd‑o în pensiune pe domnişoara Corina Vlad mă mai ajut şi eu… — Desigur, desigur, aprobă Crin, dar de fapt prezenţa funcţionarei de la telefoane nu‑i era de loc pe plac. Era un stăruitor semn de întrebare: „Dacă proprietăreasa a remarcat faptul că Bubi nu m‑a recunoscut? Şi dacă nu şi‑a ţinut gura şi a ajuns la securitate?!… De ce nu! Ε un fapt logic. Securitatea a sesizat şi a „băgat‑o pe fir” pe această telefonistă, de fapt lucrătoare a securităţii, bine fixată pe statele de plată… Nu‑mi rămîne decît să o verific mîine şi să mă interesez la oficiul central… Se poate să fie şi doar o biată telefonistă astenizată de munca ei solicitantă. În tot cazul, un avertisment şi un atent semnal de alarmă! Da, atenţie mărită pînă aflăm în ce ape se scaldă şi, mai ales, ce urmăreşte această diafană Corina Vlad.” Prînzul a fost copios, apreciat de comeseni şi doamna Stoica, o amabilă amfitrioană, s‑a văzut obligată să mai aducă o sticlă de vin. Crin, bine dispus, dar mereu prudent, le anunţă la desert. — Regret că timp de zece zile voi fi nevoit să vă părăsesc pensiunea… — Veţi călători iar în străinătate? o luă pe Corina gura pe dinainte. Crin sesiză seriozitatea întrebării, dar răspunse distrat. — A, nu, doamnele mele, am primit restanţa din concediu şi voi fugi la munte… Străinătatea m‑a obosit… — Unde veţi pleca? se interesă exagerat Corina. — La Braşov, răspunse cu incertitudine Crin. Din greşeală era să rostească Sibiu!… — La Braşov! se miră cu bucurie sinceră Corina. — Da, la Braşov. Nu înţeleg de ce vă surprinde faptul. Ε un oraş obişnuit pentru toamnă… — A, da, da, încuviinţă fata. Total de acord cu dumneavoastră. Mă miră doar coincidenţa bizară. Şi eu plec o săptămînă la Braşov la o soră a mea. Sper că o să ne întîlnim… Şi fata rîse dezinvolt, adăugînd cu entuziasm: — Sper că vom profita împreună de aceste zile superbe de toamnă braşoveană! Neegalată toamnă la poalele Tîmpei. — A, desigur, desigur îmi va face chiar plăcere. — Sînteţi amator de excursii? Sînt gata să vă însoţesc. Sînt o perfectă ghidă de excursie… — A, nu mă îndoiesc. Deşi, eu, dragă domnişoară, nu sînt un alpinist redutabil. Dar cu dumneavoastră, vă asigur, îmi va face plăcere o promenadă mai prelungită. Să ne gîndim şi la vîrstă. Fata îi luă vorba din gură, întrerupîndu‑l: — O să vă convingeţi că oamenii la Braşov n‑au vîrstă. Toţi sînt la fel de tineri. Crin îşi stăpîni nervii. — Atunci am să mă predau în mîinile dumneavoastră. — Şi nu o să regretaţi, domnule inginer. Pe mine mă găsiţi la sora mea, locuieşte pe strada Lungă 128 B. Crin se retrase îngîndurat: „Hotărît este de la securitate. S‑a demascat cînd s‑a decis să mă urmărească întocmai ca o umbră şi la Braşov, pînă în vîrful munţilor. Cam prea deschis a lucrat domnişoara noastră, ar fi putut să inventeze un motiv mai plauzibil. Deci stare de alertă totală”. A doua zi dis‑de‑dimineaţă se informă la serviciul Corinei Vlad. Da, spre surprinderea sa, fata era de mai mulţi ani în această slujbă. Crin conchise: „Probabil e numai colaboratoare. Dar voi avea la dispoziţie trei zile în care, sper, că voi rezolva arzătoarea problemă a fraţilor Sindelar. Cînd va veni domnişoara Corina voi fi liber să escaladez munţii Braşovului şi Făgăraşului. Cînd ceru o cameră la hotelul „Carpaţi”, Crin era obsedat doar de umbra Corinei Vlad. „Trebuie chiar mîine să plec la Sibiu, peste trei zile îmi va sosi codiţa de la Bucureşti. Jur că o să mă amuze jocul cu această fată drăguţă şi naivă. M‑am descurcat eu în situaţii mai dificile la Paris sau Londra. Acum mă voi juca întocmai ca pisica bătrînă cu un şoricel novice în meserie! Dar la Roma unde aveam după mine două umbre? Simţindu‑mă urmărit acţionez, paradoxal, mai în voie şi mai lucid. Deci, abia aştept să începem jocul, stimabilă Corina. Dar pînă să ne întîlnim îmi rămîn la dispoziţie trei zile, trei zile bune”! Crin se instală în camera 202. Controlă încăperea în mod riguros. Verifică la dispecerat şi pe vecinii de cameră. Era un vechi şi salutar obicei al său. Făcu un duş, îşi schimbă costumul şi, împrospătat, coborî la cină în elegantul şi modernul restaurant al hotelului. Comandă o porţie de langustă şi un vin negru. Spre surprinderea sa, i se aduse o întreagă cutie de langustă din Cuba. Vrînd‑nevrînd, trebui să o servească împreună cu o porţie dublă de maioneză. Vinul era admirabil, mai bun ca orice tonic. Crin se lăsă pradă gîndurilor. Plănuia cum să lucreze a doua zi la Sibiu, o acţiune fulger, prin surpriză, şi imediat înapoi la Braşov. Desigur, va trebui să împrumute de undeva un turism. Dar cum? De unde? De la O.N.T.? Nu. Renunţă la acest plan, fiind prea hazardat. Bătea la ochi. Ce‑ar fi să călătorească doar cu trenul? Va trece neobservat. Făcu prin local cu privirea un tur de orizont. Nu era observat. Constatarea îl bucură şi mai comandă o sticlă de vin negru. Cînd să ducă paharul la gură, înmărmuri cu mîna rămasă agăţată, undeva, în aer. Fata îl descoperi cu privirea şi aproape că de bucurie i se aruncă de gît. — Mi‑a spus de la recepţie că sînteţi aici… sau, mai bine zis, că eşti aici! Şi‑am vrut să‑ţi fac o surpriză, plăcută sper, Nelule! Crin părea în al nouălea cer. Se tutuiră. — Corina, mi‑ai făcut cea mai minunată surpriză din viaţa mea! Se aşeză ciripind la masa lui Crin. Se dezlănţui o adevărată avalanşă apocaliptică. — Am plecat în concediu cu trei zile mai devreme. Ştii că din cauza ta? M‑am informat de la sora mea cum este timpul la Braşov. Cînd m‑a anunţat că‑i frumos, chiar în drum spre birou mi‑am cumpărat bilete la accelerat. Deci am evadat cu trei zile înainte să nu pierd magnificul început al lui octombrie. Şi încă ceva… Mi‑a fost dor de tine, Nelule! — Minţi. Dar minţi atît de frumos! — Eu mint? întreab‑o şi pe soră‑mea. Cum am venit am alergat după tine. Nici n‑am ţinut seama că acasă avea musafiri deosebiţi. — Îţi mulţumesc, Corina. Ε prea mult ce‑ai făcut pentru mine. Crin medita: „Prin acest gest s‑a descoperit total. Sînt reguli care nu se calcă. S‑a deconspirat. Pentru mine a devenit ca un semnal de alarmă. Ce‑ar fi să o încerc cu «proba de foc» a alcoolului? După ce am să o îmbăt la mine în cameră, îmi va spune şi laptele pe care l‑a supt! Da, ideea nu‑i de lepădat.” Crin amestecă băuturile. După vinul roşu, trecu la gin, apoi la coniac. Se opriră la campari. O altă haltă la şampanie. La orele două descoperiră şi barul de noapte al hotelului. Se dreseră cu vermut amestecat cu gin, o băutură care doboară şi cinci bărbaţi. Corina se clătina binişor, rostind ca un magnetofon dereglat. — Nelule, nu uita, la orele cinci plecăm pe Postăvaru… Fii cuminte! Către orele trei şi jumătate, Crin o transportă, mai mult pe braţe, pe Corina în camera sa. Fata, ca prin vis, îi amintea: — Nelule, nu uita, obraznicule, la orele cinci plecăm pe Postăvaru… Fii cuminte, răule!… Te spun doamnei Stoica!… Cum au ajuns în cameră, Crin o dezbrăcă pe îndelete, apoi stinse lumina. Corina, epuizată, adormi ca un copil, mai murmurînd automat: — La cinci, nu uita Postăvaru. Apoi, adormi buştean. Crin îi cercetă minuţios, cu migală, poşeta. Nu descoperi nimic suspect. Acest fapt îl mai învioră. După o metodă a sa, o mai verifică şi prin treziri bruşte, punîndu‑i întrebări. Dar fata trecu cu succes şi acest examen dificil. Cînd se trezi dimineaţă, cu ochii cîrpiţi de somn, se ului privind ceasornicul‑brăţară. Sări ca arsă. — Scoală‑te, răule! Din cauza ta am întîrziat. Ε ora unsprezece şi jumătate! Să‑ţi fie ruşine, leneşule! Crin se trezi anevoie. Fata îl îndemnă: — Hai, îmbracă‑te! Ne aşteaptă munţii! Bărbatul încercă o eschivare: — Corina dragă, ţi‑am mai spus, eu nu am anii tăi! Am patruzeci şi şapte de ani! Fata îl sărută pătimaşă. — Răule, pentru mine nu ai decît anii mei… Şi poate şi mai puţini… Hai, sărută‑mă şi tu, să ne împăcăm!
Gara Constanţa. Ceaţă şi ploaie. Aproape de miezul nopţii. Un om cu părul cărunt, cu faţa uscată, de culoare albă, cadaverică, cu mişcări nervoase, tamburina cu mîna dreaptă pe sticla uşii de la ieşire. Privea îndelung peronul. Şi ploaia care se scurgea în rafale scurte pe semafoarele automate. Din cînd în cînd, cerceta cu prudenţă oamenii din jurul său. Controlă ceasul‑brăţară cu orologiul masiv al sălii de aşteptare. Cu paşi înceţi se desprinse de la locul său. Ieşi pe peron. Un cîrd de ciori fără somn, speriate probabil de şuierul unei locomotive se repeziră croncănind deasupra gării, umplînd văzduhul umed şi ceţos cu disperarea lor. Părea un decor de Van Gogh, scheletic şi sinistru. Volfeanu, omul cu părul cărunt şi cu faţa suptă, se îndreptă spre una din liniile secundare. Înainta precaut. Schimbă direcţia, dorind să se convingă că nu este urmărit. Îşi aprinse o ţigară. Trase fumul adînc în piept. După ce merse cîtva timp, se opri lîngă un vagon de marfă. Stinse ţigara şi se cufundă cu întunecimea vagonului izolat. Răsuflă uşurat observînd o umbră în depărtare. Volfeanu aştepta cu nervii încordaţi. Contrar aşteptărilor, omul înainta sigur, cu pas tineresc, purtînd un pachet în mîna dreaptă. Îşi continuă drumul cu aceeaşi relaxare şi stăpînire de sine. Se apropie de Volfeanu, recomandîndu‑i în şoaptă: — Sus! În vagon! Volfeanu, răsuflînd uşurat, se urcă în vagon. Tînărul sări uşor după el. Închise uşile. Mărturisi: — Am avut impresia că e cineva pe urma mea… Rîse arătîndu‑şi dinţii albi şi puternici. Aprinse o lanternă cu lumina subţire, difuză, galbenă. — Domnule Volfeanu, acesta‑i „materialul”… Sînt două platouri de ceramică fabricate în serie. Dar cu acest dispozitiv, platoul se desface şi aici avem harta dispozitivului militar Nr. 453. Volfeanu cercetă cu minuţiozitate platourile atît de ingenios prelucrate, în timp ce tînărul agent de legătură continuă: — Celelalte două platouri cu schiţa portului militar or să vă sosească mai tîrziu, pe calea aerului. Dumneavoastră trebuie să anunţaţi chiar în această noapte să vină „prietenii” noştri să le ridice… Desigur, pînă la sosirea lor, veţi fi şi în posesia celorlalte două platouri! Tînărul îşi descheie şiretul pantofului drept, motivînd: — Mă strînge! Şi ştiţi din care cauză? Rîzînd, descălţînd pantoful, demontă tocul şi scoase dinăuntru un tub în care se afla o hîrtie foarte rezistentă şi extrem de subţire. — E inutil să vă mai spun că acesta este noul nostru cod cifrat pentru sezonul de vară! Se impunea schimbarea vechiului cod… Este? Volfeanu luă tubul cu mîna tremurîndă. Tînărul îl avertiză: — Cea mai mare atenţie şi respectarea întocmai a recomandaţiilor primite! Sînteţi direct răspunzător de orice abatere. Şi acum vă urez o vară plăcută! Cît aş da să pot lucra şi eu aici la mare!… Ştiţi cît iubesc marea? Aş dormi pe plajă să‑i aud chemarea… M‑aş tolăni pe nisipul plajei o mie de ani în şir… Dar Volfeanu nu‑l mai asculta de mult, fiind preocupat să ascundă cît mai judicios codul cifrat. Tînărul prea vorbăreţ îl agasa, îl enerva din cale‑afară. Mai ales că o presimţire tulbure pusese stăpînire pe el, urmărindu‑l tot timpul, chiar de la plecarea de acasă. În zadar tînărul încerca să citească vreun semn pe faţa lui Volfeanu, îndreptînd de cîteva ori lanterna spre el. Volfeanu avea ochii ca de cristal, neutrali, reci şi cenuşii, inexpresivi, exersaţi, probabil, printr‑o practică îndelungată. Inteligent, cu sînge rece, obrajii săi păreau împietriţi, nu trădau nimic din stările sufleteşti care‑l stăpîneau. Nu se clinti nici cînd tînărul, cu auzul mai fin, îl anunţă cu gravitate în glas: — Paşi… Vine cineva… Şterge‑o! Tînărul scoase pistolul. Cîntări într‑o clipă situaţia şi hotărî: Coboară prin această uşă! Eu voi rămîne să‑ţi acopăr retragerea. În spatele gării se află maşina mea. Poftim cheile… Te voi vizita acasă!… Mai repede, domnule Volfeanu! Lucrează cu cea mai mare grabă! Gata, pleacă! Volfeanu sări prin uşa laterală, opusă peronului. Se strecură grăbit prin ploaie şi ceaţă. Cîrdul de ciori încă nu se potolise. Se îndreptă spre un drum ocolit, care avea să‑l ducă în spatele gării. Spaima încă îl mai stăpînea. Şi presimţirea întunecată. Aştepta, din clipă în clipă, să audă larma luptei de care dorea să fie cît mai departe cu putinţă. Mergea gîfîind, lovindu‑se de şine, călcînd prin băltoacele proaspete, împiedicîndu‑se de traverse şi căzînd în vreo două gropi. Tînărul aştepta cu revolverul în mînă, cu piedica trasă, pîndind prin uşa întredeschisă a vagonului de marfă izolat şi îngropat de negură şi ceaţă. Auzi un glas aspru: — Să cercetăm şi vagonul singuratic! Tînărul înţelese că e pierdut. Observă cum urmăritorii se apropiau liniştiţi şi precauţi. Gîndi: „Nu mai am nici o salvare! Nu‑mi rămîne decît să‑mi vînd pielea cît mai scump! Sper că Volfeanu să fi ajuns cît mai departe şi cu materialele în deplină siguranţă. Drace, n‑am avut cel puţin timp favorabil să mai fi putut face o baie în mare! Şi e stupid să mori pe ploaie şi pe ceaţă! Şi încă la doi paşi de mare!” Urmăritul se lipi de peretele rece al vagonului, întinse revolverul şi trase. Oamenii securităţii se culcară imediat la pămînt, apoi, tîrîş, căutară un adăpost de gloanţe, dar de unde puteau să ţină în observaţie uşa de unde se trăgea. Un ordin trecu ca un fulger din om în om. — Înconjuraţi vagonul! Cîteva umbre se strecurară prin salturi scurte şi repezi de cealaltă parte a vagonului, care acum era controlat de un cerc viu de foc. Tînărul îşi scoase fulgarinul, rămînînd într‑un costum elegant, gri‑deschis, pe care încerca să‑l protejeze de peretele colbăit al vagonului, aşa ca o culme a ironiei, deoarece moartea se afla doar la cîţiva metri de el. Şi distanţa se scurta cu fiecare secundă. Cu calm netăgăduit, îşi aprinse o ţigară de la mucul celei aproape stinse. Trase din nou. Şi încă o dată. Auzi răspicat ordinul pornit din apropierea sa. — Să‑l capturaţi viu! Tînărul zîmbi înfrigurat; „Aceasta va fi ceva mai greu. Depinde şi de mine. Aţi pierdut din vedere acest fapt esenţial!” Trase din nou. Dar revolverul ţăcăni în gol. Gloanţele i se terminaseră. Hotărî: „Cel puţin să mor cu faţa spre mare!” Oamenii securităţii pătrunseră în vagon. Un glas porunci: — Predaţi‑vă! Nici un răspuns. Comanda se repetă. Cineva aprinse o lanternă puternică. Fasciculul de lumină se opri pe trupul tînărului agent de legătură. — Poate mai trăieşte… Un locotenent raporta, după ce cercetă îndelung pe cel prăbuşit pe podeaua vagonului: — A murit, tovarăşe căpitan. După cîteva clipe constată cu uimire: Nu a fost atins de nici un glonţ… Probabil s‑a sinucis cu cianură… Cîteva lanterne luminară cadavrul. Căpitanul conchise: — Da, s‑a sinucis. Dar cred că nu şi‑a pus capăt zilelor cu cianură. E o altă otravă. Mult mai puternică. Daţi‑mi acul de cravată!… Curios cum acest ac se află lîngă trup. Ţăcăniră cîteva aparate de fotografiat. Fulgerul lor lumină ca ziua vagonul izolat. Căpitanul îşi continuă gîndurile cu glas tare: — Probabil a mai fost cineva în vagon! Observaţi urmele de pe podea… Dacă veneam mai repede am fi dat, desigur, de o pradă mult mai bogată… Aţi pus în urmărire gara şi maşinile care pleacă din staţia de turisme? — Totul a fost pus la punct, tovarăşe căpitan. Trei maşini ale securităţii sînt pregătite pentru orice eventualitate. Căpitanul hotărî: — Să nu‑i dăm răgaz să ne scape. Anunţaţi pe cei din staţia de turisme să fie în permanentă alarmă! Să nu le scape nici un turist suspect… Ordinul a fost transmis pe loc printr‑un aparat de radio de către un plutonier. Locotenentul, care între timp cercetase minuţios cadavrul, raportă: — Tovarăşe căpitan, nu s‑au găsit decît aceste lucruri fără importanţă şi două buletine de identitate false… Tocul de la pantoful drept este detaşabil, dar înăuntru nu se află nimic… Căpitanul cercetă obiectele înşirate pe o servietă în faţa sa. Cîteva sute de lei, o oglindă, un pieptene, două lozuri, un briceag, fotografia unei artiste, decupată din revista „Cinema”, şi buletinele falsificate destul de grosolan. Locotenentul continuă pe un ton respectuos: — S‑ar putea să fi fost otrăvit… Cred că… Căpitanul îl întrerupse cu o umbră de ironie în glas: — Nu. A rămas aici să ne reţină atenţia astfel ca altcineva să se poată strecura nestingherit sub nasul nostru. Au lucrat cu abilitate. Tînărul a riscat totul pentru salvarea complicelui său. Rămîne să lămurim dacă nu cumva cel care a reuşit să ne scape printre degete nu se mai află prin apropiere. Cîţiva să cerceteze cu migală fiecare vagon, fiecare ascunzătoare posibilă. Desigur, spionul pe care‑l căutăm e mai important şi are documente valoroase asupra sa, numai aşa se explică actul de sacrificiu al tînărului întins pe podea… Şi‑au conceput bine planul de acţiune, cu mult calm şi multă inteligenţă. Au acţionat sigur, cu energie… Ne vor da serios de furcă…   *   Volfeanu a calculat bine timpul cînd să se apropie de maşină. Mai purta în el larma împuşcăturilor. Se auzeau clar în adîncul său. Se îndreptă cu mers sigur spre maşină. În toaleta gării se curăţise de noroi. Nimic nu‑i trăda goana disperată şi oboseala. Fredonînd o canţonetă italiană, degajat, deschise portiera autoturismului. Omul de la volan, cu părul grisonat, cu faţa uscată, părea stăpînit de o linişte totală. Dădu drumul aparatului de radio să mai prindă emisiunea de muzică uşoară de la orele două noaptea. „Fiat”‑ul său se angajă pe şoseaua principală, ţîşni ca o săgeată prin întuneric, îndreptîndu‑se spre Eforie. O „Volga” a securităţii se luă după el, angajîndu‑se într‑o cursă uluitoare. Volfeanu spori viteza, deşi abia la o curbă, la ieşirea din Constanţa, îşi dădu seama că este urmărit. Locotenentul de la securitate mărturisi uluit: — Merge cu o viteză de parcă ar vrea să se sinucidă. Poftim, a luat curba cu nouăzeci de kilometri pe oră… Moarte curată… Conducătorul maşinii constată pe bună dreptate: — Tovarăşe locotenent, am impresia că a observat că este urmărit… — Nu‑mi rămîne decît să trec pe o altă maşină! Ofiţerul anunţă prin radio: — Aici „Pajura”. Să mă ajungă o altă maşină pentru schimb… Sau un camion… Cît mai repede. Volfeanu nu scăpa din vedere maşina care‑l urmărea. Răsuflă uşurat abia cînd o văzu cotind la dreapta. Camionului „Carpaţi” care venea în urma sa nu‑i acordă la început prea mare importanţă. Locotenentul strigă şoferului: — Accelerează! Conducătorul camionului apăsă pe pedala acceleratorului, constatînd: — Tovarăşe locotenent, vă garantez, „Carpaţi”‑ului nu‑i scapă nimic, are motor nu glumă! Volfeanu ocoli pe o stradă secundară. Observă camionul în urma sa: „Deci sînt urmărit! Nu‑mi rămîne decît să măresc viteza şi să încerc să‑i derutez la Mangalia!” Scrîşnind din roţi, trepidînd, limuzina revenită pe şosea rula pe asfaltul ud, lunecos, cu o viteză copleşitoare. Ceaţa se lăsase şi mai densă. Volfeanu ocoli în ultima clipă o căruţă, derapînd cîţiva metri. Îşi şterse parbrizul şi continuă goana de‑a dreptul dementă, fiind cît pe‑aci să lovească un camion cu lumina de la spate defectă. Cu respiraţia tăiată acceleră observînd o barieră de cale ferată ce se pregătea să‑şi coboare braţele puse în mişcare de un resort automat. În ultima frîntură de secundă reuşi să se strecoare. În urma sa braţele puternice de metal căzură ca o ghilotină, spre disperarea locotenentului de securitate. — Ne‑a tras clapa! Sări din camion şi alergă spre canton. Dar îşi făcu apariţia un lung tren de marfă. Mărfarul înainta exasperant de încet şi număra zeci şi zeci de vagoane şi cisterne. Cu ochii strălucitori, Volfeanu răsuci volanul şi „Fiat”‑ul se îndreptă pe un drum de care, spre dreapta. Manevrînd atent volanul, conduse maşina prin hîrtoape, apoi o luă prin cîmp şi o adăposti în umbra unei şure părăsite. Stinse farurile şi aşteptă în linişte cu privirea aţintită spre şosea. Locotenentul anunţă prin radio, răsucind cu nervozitate un buton. — Alo… Aici „Pajura”… Mă auzi, „Vultur”… Aici „Pajura”… O barieră mi‑a tăiat drumul… „Fiat”‑ul să fie aşteptat la Mangalia… La Mangalia… Ofiţerul afurisi trenul, ceaţa, ploaia, bezna şi strigă şoferului îndată ce braţele barierei se ridicară. — Tovarăşe, cît poţi de repede! Camionul porni angajîndu‑se într‑un viraj fantastic chiar la prima curbă. Derapă. Ajunse pe marginea şanţului, dar se redresă şi continuă cursa trecînd pe lîngă drumul de care cu o viteză exorbitantă. Volfeanu zîmbi mulţumit în urma camionului ce dispăru sub mantaua de argint dens şi putos a ceţii. Se urcă la volan şi cu mari şi disperate eforturi readuse „Fiat”‑ul la şosea. Goni cu toată viteza spre Constanţa. Străbătu jocul ameţitor al luminilor de pe bulevardul principal, coti pe o stradă lăturalnică şi liniştită. Opri lîngă o căsuţă albă şi scundă, pătrunse printr‑o portiţă de lemn putred, trecu pe lîngă un şir de castani şi bătu uşor în geamul uşii. După cîteva minute uşa se deschise. Urmă o discuţie în şoaptă şi Volfeanu dispăru în casă. Gazda, un om între două vîrste, îl pofti pe fotoliu. După ce bău un pahar cu apă, Volfeanu îi povesti mai calm. — Mai întîi pregăteşte‑mi aparatul de transmisie! Apoi conduci „Fiat”‑ul la garaj. Şi schimbi numărul. Mîine îl vopseşti într‑o altă culoare şi îl duci la Bucureşti. Imediat după plecarea gazdei, Volfeanu transmitea prin radio printr‑un cod cifrat: „Veniţi să luaţi «materialul»… Totul este pregătit…” Apoi, se întinse pe canapeaua verde şi căzu cuprins de un somn adînc, greu, fără vise.   *   Colonelul Butnaru asculta iritat raportul căpitanului care acţionase cu echipa sa în gara Constanţa. Ofiţerul conchise lapidar: — Asupra cadavrului nu s‑a găsit nici un act precis, doar buletinele falsificate. Dacă am fi reuşit să împresurăm vagonul cu cîteva minute mai devreme, acum am fi avut un rezultat concret. Astfel, nu avem decît un lanţ de ipoteze şi întrebări. Colonelul se plimbă cîteva minute prin birou. Apoi, se aşeză pe scaun, sorbi din paharul de apă. Vorbi calm: — Maşinile goniometrice să fie pregătite. Acum cîteva minute am recepţionat un mesaj cifrat… Citeşte‑l! Căpitanul luă cu viu interes foaia de hîrtie întinsă de comandantul său. Citi îndelung cele cîteva cuvinte: „veniţi să luaţi «materialul»… Totul este pregătit”. Colonelul îşi observă atent subalternul, aşteptînd părerea căpitanului, care nu întîrzie: — Tovarăşe colonel, cred că mesajul cifrat e în directă legătură cu „întîlnirea” din gară… S‑ar putea ca „materialul” să fi fost predat chiar în vagonul izolat… Cel care ne‑a scăpat printre degete să fie autorul mesajului prezent… — Da. E şi părerea mea! S‑ar putea să fie vorba de un post mobil… În acea clipă se auzi o bătaie în uşă. Intră locotenentul care urmărise maşina condusă de Volfeanu. Colonelul îl privi cu severitate: — L‑ai lăsat să‑ţi fugă de sub nas! Bariera nu este o scuza… Nu poate fi o scuză!…   *   În acest timp gazda lui Volfeanu gonea cu toată viteza spre Eforie, unde urma să depună „Fiat”‑ul într‑un garaj particular. Dar Florea Dinu opri mai întîi la hotelul „Europa”. Dădu un telefon formînd numărul unei camere de la etajul doi şi în cîteva clipe se prezentă un prieten din Bucureşti, un oarecare avocat cu numele de Dodo Marcu. Florea îi ieşi în întîmpinare, spunîndu‑i cu entuziasm: — Sper că vei fi mulţumit, stăpîne! Dar interlocutorul său îi făcu semn să tacă, propunîndu‑i o plimbare pe faleză. Coborîră pe faleză, care din cauza ploii mărunte, de neexplicat în plină vară, era aproape goală. Avocatul îl iscodea cu coada ochiului. — Ei? Acum poţi vorbi… Aici sîntem în siguranţă… Florea Dinu îşi şterse mai întîi buzele uscate cu vîrful limbii. — Volfeanu a pus mîna pe „material”… Avocatul desluşi pe faţa osoasă a complicelui său umbra unui surîs şiret şi maliţios. — Şi?… De ce taci? Florea se aşeză pe o bancă, obligîndu‑l şi pe Dodo să ia loc alături. Vorbi cu indiferenţă: — Agentul care i‑a adus „materialul” de la Bucureşti s‑a „curăţat” în lupta de la gară. Bineînţeles, securitatea a fost anunţată de mine, aşa cum am hotărît. Şi întocmai planului nostru, Volfeanu a scăpat neatins cu „materialul”… Deci ne‑a ieşit totul bob cu bob, aşa cum am prevăzut. — Unde‑i? întrebă cu nerăbdare avocatul. Unde‑i Volfeanu? Florea prelungi înadins răspunsul în doi peri. — E la loc sigur, stăpîne. — Cred că nu eşti pus pe cimilituri şi ghicitori? Florea rîse senin ca de o glumă reuşită. — Îmi place că ai umor… Îţi mai trebuie şi răbdare… Avocatul i se adresă mînios, iritat: — Crede‑mă, nu am timp de glume proaste! Ştii cît de necesar ne este acest „material”. Gazda lui Volfeanu rîse fals: — Îmi imaginez, dacă două agenţii de spionaj se bat pe viaţă şi moarte pentru el! A, să nu uit şi securitatea! Îţi dai seama, stimabile domn, cît de greu este pentru mine să mă decid. Ştii la ce mă refer… Tăcură. Doi îndrăgostiţi, înfruntînd ploaia exasperant de plicticoasă, trecură braţ la braţ pe lîngă ei. Pentru o clipă cei doi discutară aprins despre pescuit. Şi cum îndrăgostiţii păreau hotărîţi să rămînă în apropiere, Florea şi Dodo se văzură obligaţi să pornească din nou la plimbare spre dig. Ajunşi la o distanţă apreciabilă, Florea îşi continuă gîndurile: — Vezi, domnul meu, oamenii lui Volfeanu îmi solicită „materialul”, care de fapt se află în mîna lor, oamenii tăi la fel… Da, da, ei doresc să le ofer totul pe tavă şi îţi jur că lucrul acesta îmi este cel mai uşor cu putinţă… — Atunci de ce te mai gîndeşti atîta… Florea îl întrerupse: — Nu te grăbi. Am spus că îmi este cel mai uşor cu putinţă, e drept, dar în acelaşi timp, şi aici e absurdul, e şi cel mai greu cu putinţă… De Volfeanu mă leagă o activitate de foarte mulţi ani… De cînd lucram împreună pe vapor… Îţi aminteşti, stăpîne, că ţi‑am mai spus de ce Volfeanu are atîta încredere în mine… Şi merit, nu? În mod reflex, Dodo îşi duse mîna la spate unde‑şi avea revolverul, dar rîsul plin al lui Florea îl obligă să‑şi regrete fals gestul negîndit. — Nu aşa, domnule Dodo… Îmi trebuie argumente mai puţin şubrede… — Cît? se auzi glasul răstit al lui Dodo. — Deocamdată douăzeci de mii… Gîndeşte‑te, organizaţia lor a cheltuit de cinci sau şase ori pe atît pînă să pună mîna pe aceste documente atît de importante. Şi la această sumă, te rog să aduni şi riscul şi nervii şi morţii… Da, da, morţii ca acel din gară… Pricepi? Şi dumneata primeşti totul de‑a gata doar cu douăzeci de mii de lei, fără nici o durere de cap… Şi dacă ar mai fi să calculez cît vei încasa… Dodo nu era dispus să‑l mai asculte. — Termină cu filozofia, o să‑ţi oferim o catedră la Sorbona, Poftim, am căzut de acord… Ei, ce mai aştepţi, dă‑i drumul… Dar Florea se opri din mers şi îi vorbi încet privindu‑l în adîncul ochilor. — Mai întîi banii pînă la ultimul leu… Dodo se revoltă. — A, nu, mai întîi documentele! Se auzi rîsul strident, ascuţit, răutăcios al lui Florea. — De ce mă subestimezi, stăpîne Dodo? Ce‑i drept, nu ne cunoaştem de prea mult timp să merit din partea dumitale aprecierile cuvenite. Află că eu jocul acesta îl ştiu pe de rost şi speram că ţi‑ai făcut o părere mai bună despre mine. Iartă‑mă, dar ştiu ce‑ar urma: ai luat „materialul”, şi pentru mine şi Volfeanu ar urma două gloanţe, în cel mai bun caz… Dodo se binedispuse. — Ia‑ţi banii! Florea îi numără cu atenţie, ascuns de o tufă înaltă, apoi hotărî: — Vreau să‑ţi spun că mă voi duce mai întîi să depun banii chiar în Eforie. Nu mi‑ar plăcea să acţionez cu banii asupra mea… E drept? Dodo vorbi precipitat: — Dar dacă o ştergi? — Vezi, ţi‑am spus că nu mă cunoşti… Eu am servit credincios patru servicii de spionaj, cu ai dumitale al cincilea… Pricepi? Numele meu e un gir şi, crede‑mă, toate au realizat afaceri norocoase cu ajutorul meu. — Bine, bine, sper că într‑o jumătate de oră te întorci… — Nu. Îmi trebuie doar cinci minute! mărturisi Florea, adăugînd: Nici nu vei termina de băut o cafea şi să nu mai încerci pe viitor să mă iei în acţiune cu banii asupra mea… Zău, mă supără… Crezi că nu cunosc figura: după ce ţi‑ai luat „materialul”, o scurtă lovitură pe la spate şi apoi îmi iei la despărţire şi banii din buzunar… Este? Vezi, mie îmi place să joc cinstit. Acum aşteaptă‑mă la restaurant… Florea se îndreptă cu automobilul spre Eforie‑Sud. Dacă l‑ar fi văzut cineva cum a oprit maşina, cum cerceta motorul, ar fi avut impresia că se străduieşte să repare o eventuală pană. Dar nu, el îşi ascunse în interiorul autoturismului suma primită de la Dodo, ştiind‑o astfel în deplină siguranţă. Închise capacul motorului şi îşi aprinse o ţigară. Cercetă bănuitor în jur. „Dar dacă Dodo m‑a urmărit ca să n‑o şterg cu banii? Şi dacă a observat cum mi‑am ascuns respectabila sumă? Înseamnă că viaţa mea ar fi într‑un real pericol, oamenii ca el sînt fără scrupule”. Dar se linişti: în jurul său nu se afla ţipenie de om. Doar ploaia, exasperant de fără sfîrşit şi de monotonă. Instalîndu‑se la volan, Florea gîndi: „Zece mii de la Volfeanu şi douăzeci de mii de la Dodo e o afacere frumuşică. De ce dracu’ n‑am pe cineva să‑mi ofere o sumă mai mare?… Aş scăpa foarte uşor de jovialul Dodo. «Documentele» merită un preţ fabulos… Păcat că nu se mai iveşte cineva! Dar să fie om de încredere, cu o ofertă frumoasă şi, mai ales, generoasă…” Stopă în faţa hotelului. Coborî lejer din maşină şi se duse direct în restaurant, la masa ocupată de Dodo, care‑l primi cu căldură: — Îmi place, bătrîne, că ţi‑ai respectat cuvîntul! — Nu plecăm? Hotărăşte, stăpîne. — Să mai bem o cafea… Şi un coniac ne va prinde bine… Şi, după cum vezi, putem vorbi în voie la masa aceasta retrasă… Îşi băură mai întîi coniacul, în timp ce Dodo îl tachină: — Pariez că banii i‑ai depus la vreo femeie… Lasă că te cunosc eu, cocoş tomnatic… Florea se prefăcu preocupat de aroma cafelei, evitînd răspunsul, nebănuind că Dodo, de la distanţă, îl observase cu o lunetă specială, deducînd cu uşurinţă că bătrînul Florea, precaut, ascunsese banii în interiorul autoturismului. Urmă o tăcere în care Dodo plănuia minuţios: „După ce voi lua «documentul» acest bătrîn se va alinia lîngă Volfeanu. Ar fi păcat să arunc pe fereastră douăzeci de mii de lei. Şi chiar cu maşina sa mă voi înapoia la Bucureşti! Nici «Fiat»‑ul nu‑i de lepădat!” — Noroc, bătrîne, îi spuse lui Florea, ciocnind al doilea pahar de coniac. Noroc şi să ne vedem lucrul dus la bun sfîrşit… — Nici o grijă, îi răspunse Florea, am calculat pînă la ultimul amănunt… — Cum facem? Îl împuşcăm? se interesă cu nerăbdare Dodo. În loc de răspuns auzi din nou rîsul ascuţit, în hohote, neoprit al prietenului său. — Dacă nu‑l împuşcăm cred că ar fi nimerit să‑l lovim pe la spate în moalele capului… Am o lovitură sigură, ai să te convingi, bătrîne. N‑a dat greş niciodată. De data aceasta Dodo rîse cu dublu înţeles. Dar Florea era departe să intuiască adevăratul substrat al rîsului tînărului său complice. El sorbi din cafea, turnă restul de coniac în ceaşca de cafea şi vorbi grav, inspirat ca de la o catedră nevăzută. — Află, stăpîne, iartă‑mă, dar eşti un boboc… Mai ai multe de învăţat în această spinoasă meserie şi de loc rentabilă faţă de riscul enorm. Cînd am plecat de acasă am avut grijă să‑l „cinstesc” pe Volfeanu cu un somnifer, după agitaţia din gară… Dodo interveni nerăbdător: — Deci acum doarme ca un îngeraş… — Nu. Sper că la ora aceasta a devenit de mult înger… — Nu pricep… Florea rîse. — Păi, asta spun şi eu, că nu pricepi foarte multe lucruri… Imaginează‑ţi că la plecare am lăsat gazul metan deschis… Din greşeală, înţelegi?… Dodo nu‑şi putu reţine admiraţia: — Da, lovitură de maestru! Flatat, Florea îl corectă cu vizibilă modestie: — Să nu exagerăm, bobocule! Era cel mai normal lucru pe care trebuia să‑l fac. În somnifere nu poţi să ai prea mare încredere. S‑ar fi putut trezi. Şi ar fi plecat cu „materialul” şi eu ţi‑aş fi vîndut acum blana ursului din pădure… — Straşnic acţionat! Îmi trezeşti admiraţia şi gelozia, bătrîne. — Iar începi… Am terminat cu Volfeanu în modul cel mai discret şi igienic posibil… Acum vom deschide ferestrele… Vom închide gazul metan. Vei lua „materialul”. Vom trage maşina în curte. Mă ajuţi să‑l urc în limuzină. Eu voi lua drumul spre Bucureşti şi voi găsi un loc unde să‑l las la veşnică meditaţie pe Volfeanu, iar dumneata te întorci la „Europa” să mai bei un coniac pentru mine… Ce zici? — De acord! Hai să ciocnim, bătrîne, îi spuse Dodo în timp ce medita: „Pare‑mi‑se că am să vă las eu pe amîndoi în camera straşnic parfumată cu gaz metan! Vei avea plăcerea să te convingi cît de curînd că vei deveni un amabil amic de veşnicie cu venerabilul Volfeanu. De altfel, slavă Domnului, v‑aţi trăit suficient viaţa şi nu tocmai rău! Doar aţi lucrat împreună pe vapor, acum veţi pluti împreună pe apa Styxului…” Se ridicară emoţionaţi, îmbujoraţi de alcool. — Haide, bătrîne, mai avem de lucru! Florea se instală la volan, alături Dodo, în timp ce bătrînul îl avertiză: — Stinge ţigara! Nu suport fumul de trabuc! Poftim, ia o ţigară de la mine… Cînd vom fi împreună să nu aprinzi o ţigară de foi, am un început de astm… Pricepi, stăpîne? Maşina demară cu viteză scăzută. — Ce faci? Încotro o iei? Florea însă îl linişti: — Ai uitat drumul la Bucureşti? Voi lua două bidoane de benzină de aici, din Eforie… E mai recomandabil decît de la Constanţa unde minutele îmi vor fi socotite… Va trebui să dispar cît mai repede spre Bucureşti… Nu uita şi pasagerul destul de incomod… şi fără bilet de călătorie… Rîse ascuţit, respingător. După ce umplu ochi două bidoane de benzină, le instală în faţă, rugîndu‑l pe Dodo să treacă în spate. — E mai recomandabil! Şi acum, „Doamne‑ajută!” Se îndreptă cu viteza mărită spre Constanţa. Dar în spatele „Fiat”‑ului alerga o maşină a controlului de circulaţie a miliţiei. Primul o descoperi Dodo. La început nu‑i acordă mare importanţă. Miliţienii observaseră că placa din spate cu numărul „Fiat”‑ului, alunecase, probabil din vina lui Volfeanu, care o prinsese superficial atunci cînd o schimbase. Miliţienii măriră viteza să‑l facă atent pe conducătorul turismului, fapt ce nu‑i scăpă lui Dodo: — Bătrîne, sîntem urmăriţi! Dă‑i bătaie! Florea observă în oglinda‑retrovizoare maşina miliţiei şi acceleră motorul. Dar distanţa dintre urmăriţi şi urmăritori scădea văzînd cu ochii, fapt ce‑l îndemnă pe Dodo să strige cuprins de furie: — Mai repede, bătrîne, mai repede, ne ajung! Şi dacă mă prind îmi vor cere lista cu agenţii reţelei subterane… Pricepi? Florea întoarse pentru o clipită capul şi îl privi cu o ciudă inexprimabilă: — Tu cel puţin ai ce să vinzi… Dar eu? Nu cunosc din spionaj decît caracuda fără preţ… De pildă pe Volfeanu… Păcat, Volfeanu ar fi fost acum un peşte mult mai gras şi mai greu la cîntar… Dodo îşi pierdu zîmbetul ce‑i fluturase pînă atunci încărcat de ironie. Căuta disperat o salvare. Maşina miliţiei era doar la cîţiva zeci de metri în urma lor, spintecînd ploaia cu botul lătăreţ, aerodinamic. Îi ordonă lui Florea: — Dacă nu măreşti viteza să ştii că trag! Îi puse revolverul în ceafă. Continuă: Mai repede, bătrîne, vezi că revolverul poate fi un argument convingător şi eficace! Pentru o clipă îşi recăpătă iar zîmbetul plin de ironie. Cu faţa răvăşită de ură şi de spaimă, Florea apăsă din nou pe accelerator, izbit de rîsul lui Dodo ca de o sabie usturătoare. Murmură cinic printre dinţii strînşi: — Bagă revolverul în buzunar dacă vrei să nu opresc maşina pe dreapta, să te ofer pe tavă miliţienilor… Dar oricum să ne jucăm serios ultima carte, ultima şansă şi ameninţarea cu revolverul mă scoate din sărite… În faţa lor se afla o „Pobedă” roşie. Florea se hotărî să o depăşească, neregulamentar, la o curbă. O depăşi, dar în faţa lui se ivi un camion enorm, cu roţi duble. Mai încercă să vireze şi închise în ultima secundă ochii. „Fiat”‑ul intră în plină viteză în camion, prefăcîndu‑se într‑o armonică. Urmă o explozie puternică şi flăcările benzinei cuprinseră parcă tot orizontul ca o manta roşie, însîngerată. Şoferul camionului sări în ultima secundă şi reuşi să scape cu viaţă. Ofiţerul de miliţie, ajutorul său şi cei doi şoferi încercară, fără rezultat, să stingă focul. Se opriră şi alte maşini, săriră locuitorii din casele apropiate cu apă, dar nimeni nu se putea apropia de flacăra imensă. „Fiat”‑ul arse complet, iar camionul doar o parte, mai precis, motorul şi cabina de comandă. Ofiţerul de miliţie reuşi să smulgă numărul „Fiat”‑ului, tabla care se deplasase. Tresări. Sub vechea tablă răsări o alta cu număr de Bucureşti. Citind numărul ordonă şoferului: — E „Fiat”‑ul căutat şi urmărit în noaptea aceasta de securitate şi de organele noastre de miliţie. Anunţă imediat inspectoratul securităţii… De la primul telefon… Ba nu, de la staţia noastră de emisie… Peste un sfert de oră sosi colonelul Butnaru, însoţit de căpitanul şi de locotenentul, care‑l urmărise pe Volfeanu. Locotenentul recunoscu din prima clipă numărul maşinii: — Aceasta‑i, tovarăşe colonel! Probabil azi‑noapte, profitînd de barieră, s‑a ascuns prin apropiere şi acum se întorcea spre Constanţa… Căpitanul îi continuă gîndul: — Înseamnă că cel urmărit se afla înăuntru cu „materialul” primit în vagonul izolat din gară… S‑ar părea că accidentul acesta stupid a clasat definitiv dosarul… Butnaru îi răspunse sec: — E numai o ipoteză, tovarăşe căpitan! Şi are foarte multe goluri. Bunăoară, acest „Fiat” în timpul cînd a fost urmărit în toiul nopţii avea un singur individ, acum, după cum dovedesc cadavrele ce nu mai pot fi identificate, au fost doi indivizi… Înseamnă că cel fugărit a luat legătura cu alţi spioni şi poate, de ce nu, să fi lăsat „materialul” în altă parte. S‑ar putea ca numărul de Bucureşti al „Fiat”‑ului să fie şi el fals ca şi numărul de Constanţa, astfel că nu vom avea nici o posibilitate să ducem mai departe anchetarea şi rezolvarea cazului… Ce zici? Ofiţerii de securitate cercetară cu atenţie urmele rămase din autoturism. Motorul încins mai frigea, mai jăruia pe alocuri. Trupurile lui Florea şi Dodo erau carbonizate, imposibil de recunoscut, doar inelele şi ceasurile mai scînteiau din cenuşă,.Butnaru se urcă în „Volgă” însoţit de subalternii săi. Urmă o tăcere lungă şi apăsătoare. Butnaru sparse primul liniştea: — Dacă numărul de Bucureşti al turismului incendiat este real, vom putea deschide o portiţă. Hotărît că la mijloc, pe lîngă raftul de documente, a mai fost şi o luptă între două organizaţii de spionaj. Probabil, cineva dintr‑o organizaţie a vrut să scape de rivalii din organizaţia concurentă. Ne‑a indicat locul şi ora întîlnirii ca să punem mîna pe concurenţi. Hotărît, planul miza ca materialul să ajungă în mîna lor şi poate a şi ajuns… Cînd opriră la inspectorat, Butnaru hotărî să şi ia imediat legătura cu Bucureştiul pentru a afla pe proprietarul maşinii „Fiat” cu număr de Capitală.
La punctul de frontieră Curtici staţiona pentru control un Fiat 850 de culoare albă. Maşina avea număr din străinătate. La volan aştepta, fluierînd o melodie populară românească, un tînăr de treizeci, treizeci şi cinci de ani. Vameşul şi grănicerul se prezentară salutînd politicoşi. Tînărul le mărturisi în limba franceză: — Vă surprinde poate că sînt un bun cunoscător al muzicii dumneavoastră? Sînt muzicolog, folclorist… Poftiţi şi o legitimaţie a mea!… O să vă confirme cele relatate de mine… Acesta a fost scopul vizitei mele în frumoasa dumneavoastră ţară. În timp ce vameşul îşi începu controlul, tînărul puse în funcţiune un magnetofon minuscul. Pe bandă erau imprimate melodii populare din munţii Vrancei şi din Maramureş. — Cu muzică, verificarea va fi mai plăcută, adăugă el. O să vă convingeţi. Cred că pot să trec peste frontieră aceste frumoase melodii. Nu ştiţi ce comoară vă răpesc! Neegalată în aur sau în valută… Tînărul era îmbrăcat în pantaloni gri, foarte înguşti, pantofi gri şi o imaculată cămaşă albă. Ofiţerul de grăniceri observă că atît pantalonii cît şi pantofii erau stropiţi de noroi încă umed, probabil turistul coborîse din turism în timpul ploii. Grănicerul controlă cu atenţie rama parbrizului. Tînărul se prefăcu indiferent. Glumi chiar, cu o bună dispoziţie cuceritoare: — Poate doriţi şi o melodie din Argeş. Ofiţerul îi replică prompt: — Doresc altceva! Şi fără grabă, cu gesturi sigure, începu să demonteze rama parbrizului. Tînărul îşi pierdu zîmbetul. Pe faţă îi apărură stropi de sudoare. Din rama parbrizului ofiţerul scoase cîteva microfilme. Dar în aceeaşi clipă tînărul se prăbuşi cu un zgomot surd. Cianura pe care o avea ascunsă în batistă îşi făcu efectul fulgerător.   *   Locotenentul-major Marin Ulmu îl conduse la gară pe şeful său, căpitanul de securitate Miron Dan. Îi declară la despărţire: — Tovarăşe căpitan, vă invidiez… O lună de zile doar în preajma brazilor din Sinaia şi eu rămîn în canicula din Bucureşti… Şi fără dumneavoastră… Îmi va fi foarte greu! Căpitanul îl ascultă cu ochii aproape închişi, absent. Dar cînd să se urce în tren, un plutonier de securitate îl opri respectuos pe Dan: — Tovarăşe căpitan, am un ordin scris! Bine că am sosit la timp! Cu gest indiferent, Dan deschise plicul. Citi fără să i se clintească un muşchi pe faţă. Ulmu abia îndrăzni să-l deranjeze: — Ceva nou, tovarăşe căpitan? — Da. Brazii vor rămîne fără mine! Şi noi vom merge cu avionul direct la Curtici… Şi ce spuneai de caniculă?   *   După trei ore se aflau lîngă cadavrul folcloristului. Cercetară paşaportul. Dan surîse: — Acest nume Jean Louis nu spune nimic. Să trecem la cercetarea hainelor şi a bagajului… Căpitanul îl ascultă cu ochii aproape închişi, absent. Dar cînd s-a afundat parcă într-o permanentă toropeală. Cînd i se anunţă că nu s-a mai găsit nimic, cu vorbele-i domoale, indiferente, alunecînd ca dintr-o altă planetă, preciză: — Am cercetat microfilmele… A fost fotografiat obiectivul militar HC 14!… Figura proaspătă, radiind sănătate, a locotenentului-major Miron Ulmu se întunecă brusc. — Tovarăşe căpitan, cred, că evenimentul se va elucida aici!… Documentele sînt în mîna noastră… Secretul a fost îngropat cu acest Jean Louis… Slavă grănicerilor Dan îi privi îndelung. Vorbi cu greu mai tîrziu, cu aceeaşi voce neutră, puţin voalată: — Dar complicele sau complicii lui Jean au mai rămas în ţară… Obiectivul militar HC 14 este ameninţat din umbră. Vei merge la Bucureşti şi vei aduna toate datele despre acest zelos „folclorist”… Eu mă voi deplasa la obiectivul HC 14… Sper să fie instalat într-un loc pitoresc. Poate voi avea norocul de brazi… şi răcoare, căci de o linişte deplină nu sînt convins!   *   În localitatea în care se afla obiectivul HC 14 nu erau brazi. Doar salcîmi, sălcii şi castani. Cînd intră pe poarta unităţii, Dan zări un cîine vagabond. Surîse, atît cît putea să zîmbească noul „Maigret” din Bucureşti, aşa cum fusese poreclit de colegii săi. Cîinele miţos îi aduse în minte o întîmplare citită undeva. Nişte spioni introduseseră în ochiul unui cîine un micro-aparat de fotografiat şi astfel obţinuseră imagini din interiorul unui obiectiv militar. Dan, după prezentarea la comandantul obiectivului HC 14, se retrase în camera pusă la dispoziţia sa. Medita: „Curios, fotografiile au fost executate de sus. În jur nu descopăr nici o înălţime! Ce-o fi făcut oare Ulmu la Bucureşti? Afurisită dilemă! Nu ştiu de unde să încep! Şi sînt tare ostenit!” După cîteva minute, coborî la colonelul-inginer Bujor, comandantul obiectivului. Bujor îl îmbie la o cafea. — Tovarăşe colonel, aveţi vreo bănuială cumva…? Colonelul aşteptase întrebarea, deoarece Dan îşi declarase funcţia, deşi era îmbrăcat în uniformă de ofiţer de pompieri, venit să cerceteze sistemul de prevenire a incendiilor. — Tot efectivul a fost verificat. Căpitanul se mulţumi să soarbă din cafeaua fierbinte. — Pe-aici trec curse de avioane? — Nu! — A zburat de curînd vreun elicopter? — Nu. Nici unul. — Vreun avion sanitar? — Nu! — Dar vreun avion agricol? Mai bine zis, din agricultură… — Nici! Cu fiecare negaţie, Dan elimina pe rînd cîte-o ipoteză. Cu pierderea unei noi piste, căpitanul părea tot mai cufundat în tăcere, fapt ce nu-i scăpă colonelului. Urmă o linişte lungă, apăsătoare. Vorbele lui Dan se rostogoliră moi, pufoase: — Tovarăşe colonel, vă rog să comunicaţi pentru sîmbătă dimineaţă o tragere de expertiză… cu armament special… — Nu înţeleg, tovarăşe căpitan. — Simplu. Ca şi cum aţi fi primit un ordin de sus de la Institutul de cercetări ştiinţifice… Deci o tragere extrem de importantă şi secretă, în acelaşi timp. — Şi? aşteptă colonelul ca Dan să continue. — Şi… executaţi o tragere obişnuită. Numai vîlva să fie cît mai exagerată. Încerc să întind o cursă şi atîta tot…   *   Locotenentul-major Ulmu era disperat. În afară de faptul că Jean Louis locuise la hotelul „Lido”, nu mai putu să obţină decît informaţii vagi, lipsite de semnificaţie. Bunăoară, aflase că Jean se deplasa la sate, unde, într-adevăr, culegea folclor pe care-l imprima, pe benzi de magnetofon. Nu fusese văzut cu nimeni. Nu primea pe nimeni la hotel. Mînca totdeauna singur. Ofiţerul rămase stupefiat de abilitatea cu care lucrase spionul, nelăsînd nici o urmă, cît de vagă. Tocmai se pregătea să-şi încerce norocul la hotelul „Lido”, cînd uşa se deschise şi apăru căpitanul Miron Dan. Ulmu plecă vinovat capul. Dan înţelese motivul. — Va să zică, nimic! Nici norocul nu-i de partea noastră! — În afară de faptul că a locuit la hotelul „Lido” şi că făcea deplasări la sate după folclor… Căpitanul se aşeză şi îşi aprinse o ţigară. — Bine, Ulmule, nu fii supărat! E dificil să reconstitui activitatea unui… mort… Dacă l-ai fi putut urmări, ar fi fost cu totul altceva… Fă o mutră mai veselă… Diseară sîntem invitaţi la cină la cumnata colonelului Bujor… N-ai să regreţi! — N-o cunosc, tovarăşe căpitan. — Am spus eu că o cunoşti? O vei cunoaşte. E o femeie agreabilă şi volubilă. Şi pare destul de interesantă. — Credeţi? — Sînt convins. Pe scurt: în preajma obiectivului HC 14 nu există nici o înălţime. Pricepi? N-a trecut nici un avion şi nici un elicopter pe deasupra. Atunci cum de a fost fotografiat? Din satelit? Am anunţat pentru sîmbătă o tragere specială, strict secretă. Şi am controlat fiecare mijloc de comunicaţii spre Bucureşti sau spre alte oraşe. Nu s-a deplasat decît cumnata colonelului. Nu-i aşa că devine interesantă? Ulmu deveni din ce în ce mai atent şi mai cucerit de cele recepţionate. — Se afla întîmplător la cumnatul său? Căpitanul deschise o pleoapă, celălalt ochi rămase mai departe închis, parcă într-o meditaţie pe care Dan nu se încumeta să o deconspire nici chiar celor mai apropiaţi. — Tocmai acest fapt mi-a atras atenţia. Soţia colonelului este bolnavă de nervi şi sora sa, din cauza aceasta, o bună parte din an locuieşte mai mult la colonel. Pricepi? Şi, din cînd în cînd, face deplasări la Bucureşti, acasă. Obişnuit, călătoreşte în preajma tragerilor speciale… — Cumnata colonelului e medic? — A urmat patru ani de medicină… Acum, după părerea mea, doreşte să se mărite… Ulmu nu se putu opri: — Şi v-aţi gîndit din nou la mine? Dan îşi reţinu un zîmbet ascuns. — De ce nu?… Ce să fac dacă pe mine nu mă plac femeile. Nu sînt un Florin Piersic. Mă mulţumesc să admir de la distanţă „cuceririle” tale. Deci, pentru a cîta oară „ginerică”? Ulmu pufni în rîs. — Nu vă supăraţi, tovarăşe căpitan, care va fi biografia mea pentru cină?… Biografia viitorului „logodnic”. — Vei lucra în comerţul exterior… Îţi place? — Mai mult mi-ar fi plăcut să fiu inginer silvic. Dar şi aşa, înseamnă că voi călători mult în străinătate… Dan adăugă cu precauţie: — Şi nu uita esenţialul: eşti vărul meu. N-aş fi putut să te recomand nepot sau fin, ţin şi eu la tinereţea mea… Şi ce, nu am dreptul? Poate mă şi însor… Se auziră bătăi în uşă. Se prezentă plutonierul Stavăr, din echipa lui Dan. Raportă laconic: — Tovarăşe căpitan, şoferul a trecut pe acasă. Locuieşte în strada Mimozelor nr. 14 şi se numeşte Ion Drugă. A mîncat, apoi s-a întors cu maşina la unitate, la obiectivul HC 14. N-a vorbit absolut cu nimeni. — Corect, murmură Dan, apoi adăugă: ce sînt părinţii lui? — Are numai tată. Mamă-sa a fost ucisa în bombardament, în timpul războiului. Tatăl său a fost factor poştal. Acum e pensionar. Se ocupă, în timpul liber, cu tîmplăria. După plecarea lui Stavăr, căpitanul hotărî precipitat: — Să ne pregătim pentru vizită! Îţi recomand un costum cît mai extravagant… Călătoreşti doar în străinătate. Nu uita să ai ţigări străine. Mie-mi plac „Kent”. Mă conduci cu maşina ta „personală”, am impresia că domnişoara Zizi se omoară după turisme. Şi pregăteşte nişte anecdote noi. Dacă le mai debitezi pe cele vechi de cînd erai în şcoala de ofiţeri, te-ai ras de primă pe viitorii cinci ani… Şi nu cumva să o repeţi pe aceea pe care am ascultat-o prima oară, cînd am căzut din leagăn din cauza rîsului. O ştia bunicul de la străbunicul său, de pe timpul Zaverei…   *   Canicula se mai potolise. Amurgul era totuşi torid. Marin Ulmu stopă cu siguranţă în dreptul locuinţei domnişoarei Zizi. Cînd cei doi ofiţeri coborîră din autoturism, auziră glasul de clopoţel al unui băieţaş de nouă-zece ani. — Notează, Nicule: ora 20, Volkswagen vişiniu, numărul 4 B 5143… Aproape nouă. Dan rîse copios. — Ce faceţi aici, flăcăilor? — Nu sîntem flăcăi. Sîntem miliţieni! Celălalt adăugă: — O să avem şi un borcan mare! De data asta rîse şi Ulmu. — De ce rîdeţi? Ne-a promis tata. E miliţian. Ofiţer. — Iată că nu mai rîdem, conveni Dan. Dar vreau să vă verific perspicacitatea. Ce maşină a staţionat azi la orele 14 în acest loc… Nicu răsfoi cu gravă seriozitate carnetul. — Astăzi la orele 14 a parcat o Volga neagră cu numărul A 14295… Este? Dan se prefăcu entuziasmat: — Bravo! Meritaţi să fiţi avansaţi! Dar să vă pun o întrebare mai dificilă: cînd a staţionat aici un Fiat 850 de culoare albă?… Acum e acum!… Să vă văd, tovarăşe miliţian. Nicu deschise iar carnetul, dar Petruţ îi veni în ajutor: — N-o fi cel care s-a ciocnit săptămîna trecută cu Volga neagră chiar în acest loc?… Nicu ridică ochii din carnet şi întrebă cu toată seriozitatea: — Avea număr străin, nu? Ulmu preciză precipitat: — Da. Avea număr străin! Copiii rîseră spontan, nereţinut, satisfăcuţi. — E Fiatul cu accidentul… Am făcut şi proces-verbal. Priviţi aici… E numărul acesta sau nu? Cei doi ofiţeri încremeniră. Era numărul maşinii lui Jean. Dan îi întrebă cu vădit interes: — Şi ce accident a avut loc? — Nu chiar un accident. Volga staţiona şi a fost lovită de Fiat… Cînd a venit şoferul Volgăi s-au certat. Dar cel din Fiat vorbea franţuzeşte. Ce-am mai rîs! Apoi s-au împăcat. Aşa sînt şoferii! Se ceartă şi se împacă în fiecare zi iar duminica de două ori: matineu şi seara… Ulmu înghiţi în sec, amintindu-şi de investigaţia sa, în timp ce unul din puşti adăugă: — Francezul s-a rănit puţin la frunte… A fost chiar în casa asta… Dar a venit curînd, bandajat la cap… Ofiţerii îşi amintiră că Jean avea o zgîrietură la tîmpla stîngă. „Va să zică Jean a fost în locuinţa domnişoarei Zizi şi s-a ciocnit cu maşina condusă de Ion Drugă, înregistră Dan. Apoi, ofiţerul hotărî: „Desigur nu a fost o simplă întîmplare!” Îi felicită pe tinerii „miliţieni”. — Să ştiţi că dacă veţi merge aşa mai departe, o să vă decorez! La revedere şi la mai mare! Sunară. Îi primi chiar domnişoara Zizi. Părul roşcat era vopsit de curînd. Dan constată o oarecare transformare. Avu impresia că vizita lor nu o entuziasma prea mult. Le declară deschis cauza acestei indispoziţii: — Sora mea mi-a telefonat acum cîteva minute! Nu se simte prea bine… Interiorul casei era plăcut, deşi abuza de un amestec de stiluri. Lîngă biroul florentin se afla un scrin modern, oferind o imagine nearmonioasă, stridentă, frizînd lipsa de bun gust. Dan nu remarcă mobila, se gîndea stăruitor. „Care e pricina adevărată a acestei schimbări atît de subite? Boala soţiei colonelului Bujor? Sau sinuciderea lui Jean la frontieră şi descoperirea microfilmelor? În tot cazul lipsită total de rutină!” Discuţia curgea anevoios. Domnişoara Zizi era prinsă de cu totul alte frămîntări, încît prezenţa distinsului „funcţionar” din comerţul exterior trecu aproape neobservată. La cină, Dan cunoscu pe unchiul şi pe mama gazdei, o bătrînă simpatică, venerabilă şi care afişa o mare curiozitate pentru crimele pasionale. Mai ponderat, unchiul Paul, fost inginer de aviaţie, îşi exprima admiraţia sa pentru aeromodele. De altfel, destăinui cu infatuare: — Şi acum mai fac experienţe… Întrebaţi-o pe Zizi dacă nu l-am entuziasmat şi pe colonelul Bujor. Dan sesiză importanţa situaţiei. De aceea întrebă cu o voce obişnuită, fără nici un interes deosebit: — Aţi experimentat aeromodele şi la colonelul Bujor? Fostul inginer de aviaţie şi actualul aeromodelist mărturisi puţin îmbujorat de emfază: — Da, domnul meu! Şi încă cu succes. Toţi ofiţerii m-au felicitat. Am un model, conceput de mine, care poate urca la trei sute de metri. Planează magistral. Acum l-am perfecţionat aşa că, la sfîrşitul săptămînii, voi merge cu Zizi din nou la Bujorel, aşa îi spun eu colonelului. Sper să realizez un record personal. Toată viaţa m-au preocupat recordurile! Dan îşi fuma absent ţigara, sau aparent absent, în timp ce gîndurile i se ordonau cu luciditate: „Deci sîmbătă, o dată cu tragerile, experienţă de aeromodelism… Cît de uşor se poate fixa un micro-aparat de fotografiat sub planul unui aeromodel! De la trei sute de metri cuprinzi o zonă întinsă… Şi domnişoara Zizi, hotărît şi respectabilul ei unchi, îl cunosc sau mai bine zis l-au cunoscut pe folcloristul Jean Louis. Un singur lucru îmi încîlceşte ipotezele: francheţea fostului inginer constructor de avioane. Ori e naiv, ori extrem de periculos şi abil, încercînd prin felul său de a fi să ne dezarmeze… Mici un spion din lume n-ar fi declarat cu atîta ingenuitate manevrele cu aeromodelele. Sau poate tocmai pe acest fapt mizează. Inginerul şi bătrîna doamnă se retraseră în camera vecină să urmărească reluarea serialului la televizor. Discuţia lîncezise total. Ulmu încercă să o reanime povestind o anecdotă prăfuită, în timp ce Zizi îi studia cu o vădită neplăcere. După ce zîmbi din politeţe la consumarea poantei, Zizi le turnă cîte un pahar de lichior. Dan îşi acoperi paharul: — Să ne iertaţi, sîntem cu maşina! Şi ştiţi cît de uşor se pot produce accidentele… Aţi fost doar martori şi dumneavoastră acum cîteva zile la un caz neplăcut… — Eu? Zizi tresări. Nu-mi amintesc!… — Cînd Volga unităţii s-a lovit cu un Fiat alb, chiar în faţa casei dumneavoastră. — A, da, da, parcă am auzit… Dan continuă cu atenţia încordată, ca un arc gata să pleznească, deşi pe faţa ofiţerului stăruia aceeaşi mască de netulburată linişte şi indiferenţă totală: — Nu se poate să nu vă amintiţi! Doar l-aţi pansat pe şoferul Fiatului… Zizi preciză cu brutalitate în glas: — Eu n-am pansat pe nimeni! Asta e sigur! — Se poate. A fost doar o simplă supoziţie. Desigur, m-am înşelat. Dar în privinţa alcoolului, cînd conduci un turism, nu mă înşel. Am fost martor la zeci de asemenea accidente. Dar să nu vă plictisim cu aceste truisme în privinţa alcoolului.   *   A doua zi, Ulmu rămase în Bucureşti să cerceteze din depărtare pe fostul inginer constructor de avioane, în timp ce căpitanul se îndrepta cu maşina unităţii spre obiectivul HC 14. Încercă să lege o conversaţie cu şoferul, dar Ion Drugă era un taciturn convins. Răspundea în silă, monosilabic. Dan insistă, puţin scos din răbdări. „Parcă are limba legată şi bolovani în gură”. — Mi-a povestit domnişoara Zizi de accidentul cu Fiatul alb. Acela cu număr străin… Îţi aminteşti? — N-a fost un accident. — Totuşi o mică, pare-mi-se, ciocnire, nu? Şoferul răspunse apatic: — Nimica toată… Străinul a pus frîna prea tîrziu. Sau poate frîna nu-i funcţiona normal. Se mai întîmplă! — Totuşi s-a rănit la cap… Nu? — Ei, rănit… O julitură la tîmplă. — L-ai dus la spital? — Ei, spital… L-a pansat domnişoara Zizi în casa… Eu a trebuit să plec. Dar sper că nu a murit din rana aceasta. — Ai avut vreo pagubă? Sau poate maşina sa… — Ei, pagubă… S-a lovit de bara din spate. Apoi, conducătorul maşinii se cufundă în tăcerea sa impenetrabilă. Nici Dan nu mai continuă discuţia, regretînd că şoferul nu este mai dispus pentru pălăvrăgeală, cum sînt atîţia din breasla sa. Căpitanul se îndreptă spre comandantul unităţii, gîndindu-se la adevăratul motiv care o determinase pe Zizi să ascundă întîlnirea cu Jean Louis: „Să fi aflat de moartea folcloristului? E totuşi o greşeală din partea sa. Avea doar un alibi perfect: rănirea lui Jean. Poate în acele clipe Jean primise filmele realizate de unchiul atît de pasionat de aeromodele. Nu se poate spune că au lucrat prost… Curios sînt să aflu cît mai curînd raportul lui Ulmu. Sper că biografia şi activitatea încercatului aeromodelist vor fi pline de conţinut edificator”. Comandantul îl primi pe Dan cu multă bunăvoinţă: — Vă aşteptam, tovarăşe căpitan. — Aţi remarcat ceva deosebit? Colonelul rîse din toată inima, precizînd: — Din contră. După fixarea „tragerilor speciale” nu s-a întîmplat absolut nimic. Cum v-aţi distrat la Bucureşti? Căpitanul profită de întorsătura nebănuită pe care o luase discuţia, pe o pantă de intimitate. — Minunat. Aveţi o cumnată ospitalieră şi agreabilă. M-a invitat la cină. Am avut bucuria să-l cunosc şi pe unchiul Paul. M-a cucerit cu tenacitatea şi tinereţea sa explozivă. Colonelul se înveseli de-a binelea. — E un bătrîn cuceritor! Imaginaţi-vă, la etatea lui se mai ocupă de planorism! A făcut cîteva experienţe şi aici… Da, construieşte aeromodele… Ne-a impresionat, mai ales, cu un model original care plana la trei sute de metri. Era, într-adevăr, un lucru demn de luat în consideraţie. Dan tatonă terenul cu multă precauţie: — Cred că a fost un constructor de avioane remarcabil. Mi se pare un om studiat, pasionat, dotat cu multă perseverenţă şi cu deosebită… Colonelul îl întrerupse entuziast: — Nu remarcabil ci excelent! A fost un adevărat as al I.A.R.ului de la Braşov. Şi cred şi eu, a lucrat ani şi ani în Franţa. Ba s-a specializat şi în Germania. De la Paris s-a întors cu două diplome, trei premii şi o soţie franţuzoaică. Soţia sa a murit însă peste puţin timp într-un accident de tren. Da, la Paris, mi se pare. Are şi un băiat în Franţa pe care tot speră să-l aducă în ţară. Un băiat de treizeci de ani. De băiat însă, vă rog, să nu-i pomeniţi. Sîmbătă o să-l cunoaşteţi mai bine pe unchiul Paul. Mi-a comunicat că vine iar cu aeromodelul său… Da, da, imaginaţi-vă, între timp, l-a perfecţionat… Şi să nu economisiţi laudele, îi place să fie flatat! Dan îşi muşcă buzele şi arboră un zîmbet de circumstanţă murmurînd cu dublu înţeles: — Vă promit că n-am să uit, tovarăşe colonel. Nu voi face economie cu complimentele. O să constataţi.   *   Dan îşi continuă controlul amănunţit al încăperilor. Venise doar în unitate ca ofiţer de pompieri, cu gradul de căpitan. Astfel, Dan nu atrăgea atenţia nimănui asupra sa şi putea să controleze nestingherit cazarma la orice oră. În afară de Bujor, nimeni nu cunoştea adevărata identitate şi scopul sosirii sale la obiectivul HC 14. Ajunsese cu verificarea stingătoarelor la garaj. Şoferul Ion Drugă îl urmărea atent. Pe chipul lui întunecat apăru raza unui zîmbet maliţios. Îşi spunea: „Pot garanta că acest căpitan pune pentru prima oară mîna pe un stingător. Afurisită birocraţie!” În acest timp, Dan fu chemat de la garaj la telefon. În aparat auzi glasul lui Ulmu: „S-au copt căpşunile, tovarăşe căpitan!” „Bine, voi fi la prînz la Bucureşti”. Ulmu îl chema pentru o întrevedere urgentă în Capitală. Căpitanul telefonă colonelului chiar din garaj şi obţinu Volga. I se adresă lui Drugă, de altfel atent la convorbire, urmărind-o parcă cu un interes special, fapt ce nu-i scăpă lui Dan: — Eşti gata să facem o cursă la Bucureşti? Drugă ezită o clipă, apoi îndrăzni cu timiditate: — Tovarăşe căpitan, aş avea o rugăminte… Nu ştiu dacă… — Te rog! Hai, omule, îndrăzneşte! — Aş putea să-mi iau şi soţia? Vrea să-şi vadă părinţii. Şi vă spun sincer, de două zile aşteptăm o asemenea ocazie. — De acord! consimţi Dan înveselit, bucuros că va mai fi cineva în limuzină, în afara taciturnului şi întunecatului conducător. Călătoria cu Drugă nu era prea amuzantă. Şoferul opri maşina la capătul localităţii, unde îşi avea locuinţa înconjurată de o livadă spaţioasă. În cîteva clipe, soţia lui Drugă, Mimi, îşi făcu apariţia cu o valiză voluminoasă şi cu o colivie de plastic, în care se agitau două găini şi două gîşte. Femeia se scuză cu un torent de cuvinte: — Să mă iertaţi, tovarăşe căpitan, îi aprovizionez pe bătrîni, măcar atît să fac şi eu… Da, îmi macin tinereţea în văgăuna asta!… Dumneavoastră, care staţi la Bucureşti, nu bănuiţi ce plictiseală e aici. Mai ales, cînd vin ploile de toamnă! Sau viscolul iernii. Nu te poţi urni din cameră săptămîni întregi. Mimi era o femeie frumoasă şi suplă, cu un corp elastic, perfect. Avea predispoziţie pentru discuţii interminabile. Dan se întreba, cuprins de o vie curiozitate: „O fi oare adevărat că spiritele contrarii se atrag şi în căsătorie? Cum s-ar explica altfel căsătoria şoferului, urît şi taciturn, cu această femeie expansivă, frumoasă şi, oricum, mult mai stilată! Curioasă asociere!” Parcă ghicindu-i gîndurile, Mimi turuia cu o voce plăcută, muzicală: — Mi-a spus soţul meu că aţi venit să inspectaţi aparatele de stins incendii. Eu de mică aveam admiraţie pentru pompieri. Am crescut la circ, am fost artistă pînă nu de mult! Toţi din familie am fost circari. Nu-i o viaţă plăcută, dar circul are o poezie a lui. De sus, de la paralele, cînd vedeam pompierul lîngă arenă mă linişteam. Îmi dădea un fel de calm, de siguranţă. Şi dumneavoastră îmi inspiraţi acelaşi calm şi linişte. — Vă mulţumesc, replică Dan, şi adăugă cu umor: de altfel la etatea mea nu mai pot radia decît linişte şi calm profund. Femeia rîse amuzată, încercînd să-l complimenteze: — Şi bărbaţii tineri pot fi calmi! Nu înseamnă, vai de mine, că sînteţi bătrîn! Aţi fi fost un bun îmblînzitor de animale. Tatăl meu a dresat urşi, cai, cîini, maimuţe, porumbei şi purici. Da, de ce rîdeţi? E o plăcere să priveşti purici dresaţi… Mai ales dacă reuşiţi să descoperiţi vedetele de prima mînă. Soţia lui Drugă îl bine dispuse pe Dan. De aceea, politicos, propuse şoferului să o conducă mai întîi pe Mimi acasă. Aceasta primi cu căldură propunerea lui Dan, revanşîndu-se: — Voi avea bucuria să vă servesc cu o cafea preparată de tatăl meu. Pot jura că n-aţi mai băut o asemenea cafea! Şi lîngă cafea, o dulceaţă de cireşe amare, făcută de mine… Nu mă laud, dar nimeni nu mă întrece în preparatul dulceţei… Jur! Apoi femeia se adresă iritată soţului său: — Hai, Ionele, invită-l şi tu pe tovarăşul căpitan! Tovarăşe căpitan, să-l iertaţi că este atît de urîcios… Şi ştiţi din ce cauză? Dacă pe noi ne-a făcut Dumnezeu în zilele lucrătoare, pe el l-a făcut duminica, în orele suplimentare şi prost plătite. De, era şi Dumnezeu ursuz şi plictisit în acele clipe. Dan refuză cafeaua. În schimb, admiră casa împodobită cu o vegetaţie luxuriantă, cu un porumbar ca un foişor din basm, cu o mansardă îngropată în flori multicolore. Viţa de vie atîrna peste gard ciorchini proaspeţi şi minusculi. — Să ştiţi că această locuinţă pare desprinsă din paradis. Aşa că am să beau cafeaua cînd ne vom întoarce să vă luăm. Şi nu am uitat nici de dulceaţa de cireşe amare. Mimi protestă cu o vehemenţă adorabilă: — Nu. Eu voi veni abia sîmbătă dimineaţa acasă, cu acceleratul de cinci. E cel mai puţin aglomerat. Aşa că poftiţi la cafea şi la dulceaţă. Dan amînă cafeaua pe altă dată, pretextînd că va trebui să ajungă la timp la comandamentul pompierilor. — Dacă nu voi fi peste un sfert de oră acolo, vă jur că pentru mine va lua tot Bucureştiul foc!… Şi nu ştiţi ce înseamnă cînd ia foc pompieria. Peste cîteva minute se prezentă la comandamentul pompierilor, unde îl aştepta Ulmu. Se retraseră într-un birou. — Tovarăşe căpitan, ştiţi că Paul a fost în Franţa? — Ştiu! Cred că m-ai chemat pentru ceva mai important. — Ştiţi că soţia sa era din Paris? — Şi că are un fiu în Franţa. De etatea lui Jean Louis… — De treizeci şi ceva de ani, deci de vîrsta pasionatului folclorist Jean Louis… — Şi asta am ştiut-o cu precizie. Care-i însă surpriza? — Desigur, nu ştiţi că domnul Paul mai are un prieten, fost aviator de recunoaştere, deci cu o mare aplicaţie pentru fotografiile aeriene… Şi o mare experienţă în arta schiţelor de teren. A, să nu uit, acest ins a fost închis mai mulţi ani… Căpitanul privea visător prin norii deşi de fum de tutun. Fumau amîndoi ţigară de la ţigară. Spre surprinderea sa, Dan o găsi pe Mimi lîngă şofer, cînd ieşi din comandament. — Mi-aţi refuzat cafeaua, dar eu tot v-am adus-o! V-am pregătit un termos. De altfel, am fost nevoită să viu să-i aduc lui Ionel cheile de-acasă. Le-am uitat la mine. Tare ar fi fost caraghios dacă ar fi intrat pe fereastră. Vi-l imaginaţi, cum este el butucănos şi greoi, escaladînd fereastra? Şoferul privea în altă parte, oarecum jenat de modul cum îi prezenta consoarta sa atît de volubilă. Dan îi sări în ajutor, avertizînd-o pe Mimi: — O să se supere! Cred că exageraţi! Soţul dumneavoastră e un bun atlet. — Aş! rîse femeia. E moale ca o mămăliguţă moldovenească! Cînd a avui accidentul cu Fiatul alb nici măcar nu l-a înjurat pe francez cum trebuia… — Eraţi acolo? încercă Dan să afle cît mai multe lucruri despre incidentul dintre Drugă şi Jean Louis. Miza pe predispoziţia de pălăvrăgeală a femeii. — Eram. Mă luase la Bucureşti cu domnişoara Zizi. Abia ce-am ajuns, l-am trimis să cumpere nişte caise. Eram singură în Volga, cînd ne-a tamponat bezmeticul acela! Şi el, în loc să-l ardă cu vreo două, aproape că-i cerea scuze. Doamne, de ce n-am fost eu bărbat! Îl culegeam pe francez pe făraş şi-l transportam în urnă funerară în ţară. Mie îmi plac bărbaţii cu nervi. Ce dacă era străin. Să fi deschis ochii…