Recent Posts
Posts
Capitolul  I     Petronius se trezi abia spre amiază, ca de obicei, foarte obosit. În ajun fusese la Nero la o petrecere care se prelungise până noaptea târziu. De la o vreme, sănătatea începuse să i se şubrezească. Dimineaţa se trezea toropit, incapabil să-şi adune gândurile. Baia însă şi masajul minuţios făcut de sclavii anume instruiţi, puneau treptat-treptat sângele său leneş în mişcare, îl trezeau, îl readuceau la viaţă, redându-i puterile. Când ieşea din elaeothesium, ultimul compartiment al băii, se simţea renăscut, întinerit şi plin de viaţă, cu ochii scânteind de umor şi veselie. Era din nou acelaşi bărbat distins, atât de chipeş, încât nici frumosul Otho nu s-ar fi putut compara cu el – pe drept cuvânt: „arbiter elegantiarum”. La băile publice se ducea rar. Numai când se întâmpla să apară vreun retor care stârnea admiraţie şi despre care se auzea în oraş, sau atunci când, în efebii, se dădeau lupte deosebit de palpitante. De altfel, în „insula”[1] lui avea băi proprii pe care Celer, renumitul colaborator al arhitectului Severus, i le transformase, lărgindu-le şi aranjându-le cu mult gust şi rafinament, încât însuşi Nero recunoscuse că sunt superioare băilor imperiale, deşi acelea erau mult mai mari şi mai somptuoase. Aşadar, după ospăţul din ajun, la care, plictisit de bufoneriile lui Vatinius, se angajase împreună cu Nero, Lucan şi Senecion în diatriba: femeia are suflet sau nu? – se sculase târziu, şi, ca de obicei, se îmbăia. Doi balneatori uriaşi tocmai îl aşezaseră pe o masă de chiparos acoperită cu un byssus[2] egiptean alb ca zăpada – şi cu palmele muiate în ulei parfumat începuseră să-i ungă trupul bine făcut – în timp ce, cu ochii închişi, el aştepta să-l pătrundă căldura din laconicum[3] şi din mâinile lor şi să-i risipească oboseala. După un timp, deschise ochii şi întrebă despre vreme, apoi despre gemele pe care giuvaergiul Idomen promisese că i le va trimite astăzi să le vadă… Află că vremea e minunată şi adie un vânt uşor dinspre munţii Albani şi că gemele nu sosiseră încă. Petronius închise din nou ochii şi porunci să fie dus în tepidarium[4]. Tocmai atunci, apăru de după draperii nomenclatorul, anunţând că tânărul Marcus Vinicius, care se întorsese de curând din Asia Mică, a venit să-l vadă. Petronius porunci ca oaspetele să fie condus în tepidarium, unde se mută şi el. Vinicius era fiul surorii sale mai mari, care, cu ani în urmă, se căsătorise cu Marcus Vinicius, consul pe vremea lui Tiberiu. Tânărul luptase sub comanda lui Corbulon împotriva parţilor, iar acum, după terminarea războiului, revenise la Roma. Petronius avea pentru el o deosebită slăbiciune, aproape afecţiune, căci Marcus era un tânăr frumos şi atletic şi ştia să păstreze o anumită măsură estetică în desfrâu, lucru pe care Petronius îl preţuia mai presus de orice. Salut, Petronius! spuse tânărul, intrând cu pas elastic în tepidarium. Fie ca zeii să-şi reverse binefacerile lor asupra ta şi mai cu seamă Asclepios[5] şi Cipris[6], căci sub dubla lor protecţie nu ţi se poate întâmpla nimic rău. Bun venit la Roma şi fie ca după război odihna să-ţi priască, răspunse Petronius, întinzându-i mâna printre faldurile cearceafului moale din carbass[7], în care era înfăşurat. Ce se aude prin Armenia? Cât timp ai stat în Asia, n-ai trecut cumva şi prin Bitinia? Cândva, Petronius fusese guvernator în Bitinia şi o condusese cu energie şi dreptate, ceea ce constituia o ciudată contradicţie a caracterului său de afemeiat renumit, robit voluptăţii. Îi plăcea să‑şi amintească de acele vremuri care dovedeau ce‑ar fi fost în stare să devină, dacă ar fi vrut cu tot dinadinsul. Am fost la Heraclea, răspunse Vinicius. M‑a trimis Corbulon să strâng provizii. Ah, Heraclea! Am cunoscut acolo o fată din Colhida, pentru care aş da toate femeile divorţate de aici şi pe deasupra şi pe Poppea. Dar asta‑i o poveste veche. Mai bine spune‑mi ce se aude pe la graniţa parţilor. De fapt, mă plictisesc toţi aceşti vologezi, tiridaţi, tigrani, toţi barbarii aceştia, care, aşa după cum afirmă tânărul Arulanus, la ei acasă mai umblă încă în patru labe şi numai faţă de noi se dau drept oameni. La Roma însă se vorbeşte mult despre ei, fie şi numai fiindcă e periculos să vorbeşti despre altceva. Războiul a mers prost şi de n‑ar fi fost Corbulon, ar fi putut să se transforme într‑o înfrângere. Corbulon! Pe Bachus! E un adevărat zeu al războiului, un adevărat Marte. Mare comandant! E impulsiv, drept şi prost. Mi‑e drag, fie şi numai fiindcă Nero se teme de el. Corbulon nu‑i prost. Poate că ai dreptate. De altfel, n‑are nici o importanţă. Prostia, după cum spune Pyrrhon[8], nu este cu nimic mai rea decât înţelepciunea, de care n‑o deosebeşte nimic. Vinicius începu să povestească despre război, dar când Petronius închise pleoapele, tânărul, observându‑i faţa obosită şi palidă, schimbă subiectul discuţiei şi‑l întrebă cu oarecare grijă cum o duce cu sănătatea. Petronius deschise din nou ochii. Sănătate!… Nu se simţea sănătos. Ce‑i drept, nu ajunsese încă în starea tânărului Sisenna, ale cărui simţuri se tociseră în asemenea hal, încât dimineaţa când îl duceau la baie, întreba „Eu şed?” – dar nici sănătos nu era. Vinicius îi urase adineauri să‑l protejeze Asclepios şi Cipris. Dar el, Petronius, nu crede în Asclepios. Nici măcar nu se ştie al cui fiu a fost acest Asclepios, al Arsinoei, sau al zeiţei Coronis, iar când nici mama nu e sigură, ce să mai spui de tată? Azi cine ar mai putea garanta de propriul lui tată? Spunând asta, Petronius începu să râdă, apoi continuă: E adevărat că acum doi ani am trimis la Epidaur trei duzini de sturzi‑de‑vâsc vii şi o cupă de aur, dar ştii de ce? Iată ce mi‑am zis: ajută, ori n‑ajută, de stricat nu strică. Dacă oamenii mai aduc încă jertfe zeilor, este pentru că, îmi închipui, gândesc cu toţii ca mine! Cu toţii! Poate doar în afară de catârgiii care îşi oferă serviciile călătorilor la Poarta Capena. Am mai avut de‑a face pe lângă Asclepios şi cu asclepizii, anul trecut, pentru vindecarea mea. Ştiam că‑s nişte şarlatani, dar tot aşa mi‑am zis: ce‑mi strică? Lumea se bazează pe şarlatanie, iar viaţa este o iluzie. Şi sufletul este tot o iluzie. Trebuie doar să te pricepi a deosebi iluziile plăcute de cele neplăcute. În hypocaustum[9]‑ul meu pun să se ardă lemn de cedru presărat cu ambră, fiindcă în viaţă prefer parfumurile mirosurilor urâte. În privinţa zeiţei Cipris, pe care de asemenea mi‑ai urat să o am protectoare, i‑am simţit protecţia în junghiul din piciorul drept. De altfel, este o zeiţă bună! Presupun că, mai devreme sau mai târziu, ai să duci şi tu porumbei albi la altarul ei. Aşa este, spuse Vinicius. Nu m‑au atins săgeţile parţilor, dar m‑a lovit săgeata lui Amor… în chipul cel mai neaşteptat, la câteva stadii de poarta oraşului. Pe genunchii albi ai Graţiilor! Să‑mi povesteşti şi mie, când o să ai puţin timp liber, zise Petronius. Tocmai venisem să‑mi dai un sfat, răspunse Marcus. În clipa aceea însă, intrară epilatorii şi începură să se ocupe de Petronius, iar Marcus, scoţându‑şi tunica, păşi în cada cu apă călduţă, căci Petronius îl invitase să facă baie. Ah, nici nu te‑am întrebat măcar dacă te bucuri de reciprocitate, zise Petronius, privind trupul tânăr al lui Vinicius, cioplit parcă în marmură. Dacă te‑ar fi văzut Lisip[10], ai împodobi acum poarta Palatinului, ca statuie a lui Hercule la vârsta tinereţii. Tânărul zâmbi încântat şi se cufundă în cadă, stropind din abundenţă cu apă caldă mozaicul care o reprezenta pe Hera în clipa când imploră Somnul să‑l adoarmă pe Zeus. Petronius se uita la el cu ochi încântaţi de artist. Când Vinicius termină baia, lăsându‑se la rândul lui pe mâinile epilatorilor, intră lectorul, ţinând atârnată pe burtă o cutie de bronz plină cu suluri de hârtie. Vrei să asculţi? îl întrebă Petronius. Dacă este opera ta, cu plăcere! răspunse Vinicius, dar dacă nu, prefer să stăm de vorbă. Acum poeţii te agaţă pe la toate colţurile de stradă. Într‑adevăr. Nu poţi să treci pe lângă nici o bazilică, pe lângă terme, pe lângă vreo bibliotecă sau librărie, fără să zăreşti vreun poet gesticulând ca o maimuţă. Agrippa, când a revenit din Orient, i‑a luat drept nebuni. Aşa‑s vremurile, împăratul scrie versuri şi toţi îi urmează exemplul. Nu ai voie însă să scrii versuri mai bune decât ale cezarului şi din cauza asta mă tem niţel pentru Lucan. Eu prefer să scriu proză, cu care, de altfel, nu mă tratez nici pe mine şi nici pe alţii. Ceea ce lectorul urma să ne citească, sunt Codicilii bietului Fabricius Veiento[11]. De ce „bietul”? Pentru că a fost sfătuit să se joace de‑a Ulise şi să nu se întoarcă acasă până la noi dispoziţiuni. Odiseea asta are s‑o îndure mult mai uşor decât Ulise, mai ales că nevasta lui nu‑i o Penelopă. De altfel, nu‑i nevoie să‑ţi spun că s‑a procedat prosteşte. Aici însă nimeni nu ia lucrurile în serios. Cartea‑i destul de proastă şi de plicticoasă. Oamenii au început s‑o citească cu pasiune, abia după ce autorul a fost exilat. Acum auzi pretutindeni: „Scandal! Scandal!” şi poate că Veiento o fi scris unele lucruri din imaginaţie. Eu, însă, care cunosc Roma, îi cunosc pe senatori şi pe femeile noastre, te asigur că lucrarea e mult mai palidă decât realitatea. Fiecare se caută în ea pe sine cu teamă, iar pe cunoscuţi cu plăcere. În librăria lui Avirnus o sută de scribi copiază cartea după dictare – şi succesul ei e asigurat. Nu‑i vorba şi de isprăvile tale în ea? Ba este, dar autorul a greşit, căci sunt mai rău şi în acelaşi timp mai puţin obtuz decât m‑a prezentat. Vezi, noi cei de aici am pierdut de mult sentimentul a ceea ce este demn sau nedemn, iar mie mi se pare că într‑adevăr nu există această deosebire, deşi Seneca, Musonius şi Thraseas se prefac că ar desluşi‑o. Mie mi‑e perfect egal! Pe Hercule, spun ce gândesc! Mi‑am păstrat însă capacitatea să deosebesc ce e diform de ceea ce e frumos şi asta, de exemplu, nu înţelege poetul, conducătorul de care, cântăreţul, dansatorul şi actorul nostru cu barbă arămie. Totuşi îmi pare rău de Fabricius! Era un amic bun. L‑a pierdut amorul propriu. Toţi îl bănuiau, nimeni nu ştia nimic precis, el însă nu se putea abţine şi şuşotea în dreapta şi în stânga. Ai auzit de povestea cu Rufinus? Nu. Să trecem în frigidarium[12] să ne răcorim şi ţi‑o povestesc acolo. Trecură în frigidarium în mijlocul căruia, dintr‑o fântână arteziană ţâşnea apă colorată în roz, răspândind parfum de viorele. Tolănindu‑se pe nişte aşternuturi din mătase, se lăsară cuprinşi de răcoarea încăperii. Un timp, domni tăcerea. Vinicius se uită îngândurat la faunul care îmbrăţişa o nimfă cu capul dat pe spate, căutându‑i lacom buzele. După aceea, spuse: El are dreptate! Iată lucrul cel mai bun în viaţă. Mai mult sau mai puţin. Ţie însă, în afară de asta, îţi place şi războiul, care mie nu‑mi place, pentru că în corturi unghiile crapă şi îşi pierd culoarea roză. De altfel, fiecare îşi are pasiunile lui. Lui Barbă‑Arămie[13] îi place cântecul, mai ales al lui propriu, iar bătrânului Scaurus vaza de Corint pe care o ţine noaptea lângă patul lui şi pe care o sărută, când nu‑i vine somnul. De‑atâta sărutat, i s‑au tocit marginile. Spune‑mi tu, nu scrii versuri? Nu. N‑am compus niciodată un hexametru întreg. Poate cânţi din lăută, sau din gură… Nu. Nu conduci care la întreceri? Am concurat cândva în Antiohia, dar fără succes. În cazul acesta sunt liniştit. Cu cine ţii la hipodrom? Cu partida Verzilor. Atunci, sunt pe deplin liniştit. Ce‑i drept, deşi ai o avere mare, nu eşti atât de bogat ca Pallas sau ca Seneca. Căci, vezi, acum la noi e bine să scrii versuri, să cânţi la lăută, să declami şi să concurezi în arenă, dar e şi mai bine şi mult mai sigur să nu scrii versuri, să nu cânţi la lăută sau din gură şi să nu iei parte la întreceri. Şi mai bine decât toate e să ştii admira ceea ce face Barbă‑Arămie. Eşti un băiat minunat, aşa că te poate paşte primejdia să se îndrăgostească Poppea de tine, deşi e mult prea înţeleaptă în treburi de‑acestea. A avut de ajuns parte de dragoste de la primii ei doi soţi. Ajunsă la al treilea, caută altceva. Ştii oare că prostul acela de Otho continuă s‑o iubească la nebunie până şi acum?… Rătăceşte printre stâncile Spaniei şi oftează. Şi‑a pierdut într‑atât vechile deprinderi şi atât de mult a încetat să se îngrijească de persoana lui, încât îi ajung pentru aranjarea părului trei ore pe zi. Cine s‑ar fi aşteptat la una ca asta, mai ales din partea lui Otho!? Îl înţeleg, răspunse Vinicius. În locul lui însă eu aş fi făcut altceva. Ce anume? Mi‑aş fi format nişte legiuni credincioase din muntenii de acolo. Viteji soldaţi, iberii aceia! Vinicius! Vinicius! Aproape că‑mi vine să spun că n‑ai fi în stare de aşa ceva. Şi ştii de ce? Pentru că asemenea lucruri se fac, dar nu se vorbeşte despre ele nici măcar la condiţional. În ceea ce mă priveşte, în locul lui, aş râde de Poppea şi de Barbă‑Arămie şi mi‑aş face legiuni, dar nu din iberi, ci din iberiene. Cel mult aş scrie epigrame pe care, de altfel, nu le‑aş citi altora, ca bietul Rufinus. Am să ţi‑o spun în unctorium[14]. În unctorium însă atenţia lui Vinicius fu atrasă de altceva şi anume de splendidele sclave care‑i aşteptau acolo. Două dintre ele, negrese, ca nişte statui minunate de abanos, începură să ungă trupurile lor cu parfumuri delicate de Arabia, altele, frigiene, pricepute la pieptănat ţineau în mâinile moi şi mlădioase ca nişte şerpi, oglinzi de oţel lustruite şi piepteni, iar două grecoaice din Cos, adevărate zeiţe, aşteptau ca vestiplicae[15], să vină momentul aşezării statuare a cutelor la togile stăpânilor. Pe Zeus adunătorul de nori! zise Marcus Vinicius. Ce colecţie ai tu aici! Prefer numărului calitatea, răspunse Petronius. Toată „familia”[16] mea din Roma nu trece de patru sute de capete şi cred că pentru serviciul lor personal numai parveniţii au nevoie de un număr mai mare de oameni. Trupuri mai minunate nici Barbă‑Arămie nu are, spuse Vinicius cu nările fremătânde. La care Petronius răspunse cu prietenească nepăsare: Tu mi‑eşti rudă, iar eu nu sunt nici atât de neserviabil ca Bassus, nici atât de pedant ca Aulus Plautius. Vinicius, auzind acest ultim nume, uită pentru o clipă fetele din Cos şi, ridicând repede capul, întrebă: Cum de ţi‑a venit în minte Aulus Plautius? Ştiai oare că după ce mi‑am frânt mâna la marginea oraşului am stat vreo două săptămâni în casa lui? Plautius trecea întâmplător pe acolo tocmai în momentul accidentului şi, văzând cât sufăr, m‑a luat la el. Acolo, un sclav de‑al lui, medicul Merion, m‑a vindecat. Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu tine. De ce? Nu cumva te‑ai îndrăgostit de Pomponia? În cazul ăsta mi‑e milă de tine: bătrână şi virtuoasă! Nu‑mi pot închipui o combinaţie mai proastă ca asta. Brr! Nu de Pomponia – ah! spuse Vinicius. Atunci de cine? Parcă eu ştiu cine e? Nu ştiu bine nici măcar cum o cheamă: Ligia sau Callina? În casă i se spune Ligia pentru că se trage din tribul ligienilor, dar are şi un nume barbar: Callina. E ciudată casa acestui Plautius. E plină de lume, dar tăcută ca pădurea din Subiacum. Zece zile nici n‑am ştiut că locuieşte în ea o zeiţă. Până ce o dată, în zori, am văzut‑o scăldându‑se la havuzul din grădină. Şi‑ţi jur pe spuma din care s‑a născut Afrodita, că razele aurorei străbăteau prin trupul ei. Mă temeam că în clipa când are să apară soarele, are să se risipească asemenea umbrelor nopţii la lumina zilei. Am mai văzut‑o pe urmă, de două ori. De‑atunci nu mai ştiu ce‑i liniştea, nu mai am alte dorinţe, nu vreau să ştiu ce poate să‑mi dea Roma, nu vreau femei, nu vreau aur, nici bronz de Corint, nici chihlimbar, nici perle, nici vin, nici petreceri, numai pe Ligia o vreau. Îţi spun sincer, Petronius, că tânjesc după ea cum tânjea Somnul de pe mozaicul tepidarium‑ului tău după Pasitea. Tânjesc ziua şi noaptea. Dacă‑i sclavă, cumpăr‑o. Nu‑i sclavă. Atunci ce‑i? E vreo libertă de‑a lui Plautius? Cum n‑a fost niciodată sclavă, nu poate să fie nici libertă. Atunci? Nu ştiu, o fiică de rege sau aşa ceva. Mă faci curios, Vinicius. Dacă vrei să mă asculţi, am să‑ţi satisfac imediat curiozitatea. Nu‑i o poveste prea lungă. Tu poate că l‑ai cunoscut personal pe Vannius, regele suebilor, care, izgonit din ţara sa, a stat multă vreme aici la Roma şi chiar a devenit renumit datorită norocului său la jocul de zaruri şi priceperii lui de conducător de care la întreceri. Cezarul Drusus l‑a repus pe tron. Vannius, care era de felul lui un om destoinic, a condus bine la început şi a purtat războaie norocoase, pe urmă însă a început să‑i cam jupoaie nu numai pe vecini, dar şi pe suebii lui. Atunci Vangio şi Sido, doi nepoţi de‑ai săi, fiii lui Vibilius, regele hermandurilor au hotărât să‑l expedieze la Roma… ca să‑şi mai încerce norocul la zaruri. Îmi amintesc, asta n‑a fost aşa de mult. Era pe vremea lui Claudius. Da. A izbucnit războiul. Vannius a chemat în ajutor pe iazigi, iar scumpii săi nepoţi – pe ligieni, care, auzind de bogăţiile lui Vannius şi ademeniţi de speranţa prăzii, au venit într‑un număr atât de mare, încât însuşi împăratul Claudius a început să se teamă pentru pacea graniţelor sale. Claudius nu voia să se amestece în războiul dintre barbari, totuşi i‑a scris lui Atelius Hister, care comanda legiunea de la Dunăre, să fie foarte atent la desfăşurarea războiului şi să nu permită să ni se tulbure pacea. Hister a cerut atunci ligienilor să jure că n‑au să încalce graniţa, lucru cu care ei nu numai că au fost de acord, dar au dat şi ostateci, printre care se aflau şi soţia şi fiica regelui lor… Ştii şi tu că barbarii merg la război cu nevestele şi copiii, iată deci că Ligia mea este fiica regelui ligian. De unde ştii toate astea? Mi le‑a spus însuşi Aulus Plautius. Într‑adevăr, ligienii n‑au încălcat graniţa. Barbarii însă vin ca furtuna şi se duc ca furtuna. Aşa au dispărut şi ligienii cu coarne de bour la coifuri. I‑au bătut pe suebii lui Vannius şi pe iazigi, regele lor însă a murit în luptă. Au plecat cu prăzile, iar ostatecele au rămas în mâna lui Hister. Mama a murit curând, iar Hister, neştiind ce să facă cu copilul, l‑a trimis guvernatorului întregii Germanii, Pomponius. Acesta, după terminarea războiului cu caţii, s‑a întors la Roma, unde, după cum ştii, Claudius i‑a permis să‑şi sărbătorească triumful. Atunci, fata a mers după carul învingătorului, însă după încheierea festivităţilor, deoarece ostateca nu putea fi considerată sclavă, Pomponius, la rândul său, neştiind ce să facă cu ea, în cele din urmă, a dat‑o în grija surorii sale Pomponia Graecina, soţia lui Plautius. În casa aceasta, unde totul este virtuos, începând de la stăpâni şi până la găinile din coteţe – a crescut o fecioară din păcate tot atât de virtuoasă ca Graecina însăşi şi atât de frumoasă, încât pe lângă ea chiar şi Poppea ar arăta ca o smochină tomnatecă pe lângă un măr din grădina hesperidelor[17]. Şi? Şi, îţi repet, că din clipa când am văzut cum razele soarelui îi străbăteau trupul acolo, la havuz, m‑am îndrăgostit pe viaţă şi pe moarte. E deci tot aşa de transparentă ca un ţipar sau ca o sardea tânără? Nu glumi, Petronius, iar dacă te‑ar putea înşela uşurinţa cu care am vorbit de propria‑mi pasiune, află că un veşmânt strălucitor ascunde adesea răni adânci. Trebuie să‑ţi mai spun că, înapoindu‑mă din Asia am dormit o noapte în templul lui Mopsus ca să am un vis prevestitor. Şi iată că în vis mi s‑a arătat Mopsus şi mi‑a prevestit că în viaţa mea se va produce o mare schimbare datorită dragostei. L‑am auzit pe Plinius spunând că nu crede în zei, dar crede în vise şi poate că are dreptate. Glumele mele nu mă împiedică să mă gândesc uneori că, de fapt, există numai o singură zeitate, veşnică, atotputernică, creatoare: Venus Genitrix. Ea apropie sufletele, trupurile şi lucrurile. Eros a scos lumea din haos. Dacă a făcut bine, sau nu, asta‑i altceva, dar de vreme ce este aşa, trebuie să‑i recunoaştem puterea, chiar dacă nu vrem s‑o şi binecuvântăm… Ah, Petronius! E mai uşor să afli pe lume o filozofie, decât un sfat bun. Spune‑mi ce vrei de fapt? Vreau s‑o am pe Ligia. Vreau ca braţele mele, care acum îmbrăţişează doar aerul, s‑o poată cuprinde pe ea şi s‑o strângă la pieptul meu. Dac‑ar fi fost o sclavă, pentru ea i‑aş fi dat lui Aulus o sută de fete cu picioarele unse cu var, semn că sunt pentru prima oară scoase la vânzare. Vreau s‑o am în casa mea, până când capul îmi va albi ca piscul Soracte iarna. Nu‑i sclavă, dar, în fond, face parte din familia lui Plautius şi, deoarece este un copil părăsit, poate fi considerată o alumna[18]. Plautius ar putea să ţi‑o cedeze daca‑ar vrea. Pesemne că n‑o cunoşti pe Pomponia Graecina. De altfel, amândoi s‑au ataşat de ea ca de propriul lor copil. O ştiu pe Pomponia. Un adevărat chiparos. Dacă n‑ar fi soţia lui Aulus, ai putea‑o angaja ca bocitoare. De la moartea Iuliei, n‑a lepădat veşmântul negru şi, în general, arată de parcă de pe acum ar rătăci prin lunca aşternută cu asfodele a Câmpiilor Elizee. În acelaşi timp este o univira[19], aşa că printre femeile noastre divorţate de patru şi cinci ori e un adevărat Fenix… Dar… ai auzit? Se spune că Fenix a renăscut într‑adevăr în Egiptul de Sus, lucru care se întâmplă nu mai des decât la cinci sute de ani o dată? Petronius! Petronius! O să vorbim altă dată de Fenix. Ce să‑ţi spun, dragă Marcus? Îl cunosc pe Aulus Plautius, care, deşi condamnă felul meu de viaţă, are o anumită slăbiciune pentru mine. Sau poate mă respectă mai mult decât pe alţii fiindcă ştie că n‑am fost niciodată delator, ca de pildă Domitius Afer Tigellinus şi toată ceata aceea de prieteni ai lui Ahenobarbus[20]. Fără să mă prefac stoic, mi‑am arătat destule ori nemulţumirea la unele dintre isprăvile lui Nero, pe care Seneca şi Burrus le treceau cu vederea. De crezi că pot să obţin ceva de la Aulus pentru tine, îţi stau la dispoziţie. Cred că poţi. Tu ai influenţă asupra lui. În plus, mintea ta isteaţă cunoaşte nenumărate mijloace de convingere. Dacă ai cerceta puţin situaţia şi ai vorbi cu Plautius… Ai o părere exagerată despre influenţa şi isteţimea mea, dar dacă‑i vorba numai de asta, am să discut cu Plautius, îndată ce‑au să se întoarcă la Roma. S‑au şi întors acum două zile. În cazul acesta să mergem în triclinium[21], unde ne aşteaptă gustarea. După aceea, cu puteri împrospătate, poruncim să fim duşi la Plautius. Întotdeauna mi‑ai fost drag, spuse Vinicius, voios, acum însă am să pun statuia ta printre larii mei, una aşa frumoasă ca asta, şi am să‑i aduc jertfe. Vorbind astfel, se întoarse spre statuile care împodobeau un perete întreg al sălii parfumate şi arătă cu mâna spre statuia lui Petronius, reprezentându‑l în chip de Hermes cu caduceul în mână. Apoi adăugă: Pe lumina lui Helios! Dacă „divinul” Paris[22] a semănat cu tine, atunci n‑ai de ce să te miri de Elena. În exclamaţia lui era tot atâta sinceritate cât şi linguşire. Petronius, deşi era mai în vârstă şi nu atât de atletic, era mai frumos chiar şi decât Vinicius. Femeile din Roma îi admirau nu numai mintea ageră şi gustul ales care‑i atrăsese numele de arbitrul eleganţei, ci şi înfăţişarea. Admiraţia aceasta se vedea chiar şi pe feţele celor două fete din Cos, care acum îi aranjau faldurile togii. Una dintre ele, îl privea în ochi cu supunere şi admiraţie. Însă el nu‑i dădu nici o atenţie, ci, zâmbind către Vinicius, începu să‑i citeze drept răspuns ceea ce spusese Seneca despre femei. Animal impudens[23]… etc. Apoi, cuprinzându‑l cu braţul pe după umeri, îl conduse în triclinium. În unctorium, cele două grecoaice, frigienele şi cele două negrese începură să strângă epilichnia[24] cu parfumuri. În aceeaşi clipă, se dădu la o parte draperia de la frigidarium, apărură capetele balneatorilor şi se auzi în şoaptă: „pssst”. La acest semnal, una din grecoaice, frigienele, şi cele două etiopiene săriră cu vioiciune şi dispărură într‑o clipită după draperie. În piscină începea acum vremea nebuniilor şi a desfrâului, la care nici supraveghetorul sclavilor nu se opunea, căci el însuşi lua parte adesea la asemenea petreceri. Le bănuia, de altfel, şi Petronius, dar, ca om înţelegător şi căruia nu‑i plăcea să pedepsească, închidea ochii. În unctorium rămăsese numai Eunice. O vreme ascultă vocile şi râsetele care se îndepărtau, pe urmă, ridicând scăunelul încrustat cu chihlimbar şi fildeş pe care şezuse adineauri Petronius, îl puse cu grijă alături de statuia lui. Unctoriul era plin de lumina soarelui şi de răsfrângerile de curcubeu ale marmurei, cu care erau căptuşiţi pereţii. Eunice se urcă pe scăunel şi, ajungând la înălţimea statuii, îşi aruncă deodată braţele pe după gâtul ei, apoi, lăsându‑şi pe spate părul auriu şi lipindu‑şi trupul trandafiriu de marmura albă, începu să sărute extaziată buzele reci ale chipului de piatră. Capitolul  II     După masa pe care o numea gustarea de dimineaţă, la care însă cei doi prieteni se aşezaseră, când pentru muritorii de rând de mult trecuse vremea prandiu‑ului[25], Petronius propuse să tragă amândoi un pui de somn. După părerea lui, era prea devreme pentru vizită. Adevărat că sunt oameni care încep să‑şi viziteze cunoscuţii de pe la răsăritul soarelui şi, în plus, consideră că acesta este un vechi obicei roman. El, Petronius, însă, îl consideră un obicei barbar. Orele de după‑amiază sunt cele mai potrivite, însă nu mai înainte ca soarele să fi trecut de templul lui Jupiter de pe Capitoliu, privind pieziş înapoi spre Forum. Toamna este însă destul de caldă şi oamenii dorm cu plăcere după‑masă. Deocamdată, e plăcut să asculţi susurul havuzului din atrium şi după ce ai făcut o mie de paşi, neapărat obligatorii, să aţipeşti în lumina roşie ce se strecoară printre draperiile de purpură lăsate pe jumătate. Vinicius îi dădu dreptate şi începură să se plimbe, discutând cu nepăsare despre ceea ce se auzea la Palatin şi prin Roma şi filozofând câte puţin asupra vieţii. Pe urmă, Petronius se duse în cubiculum[26], dar nu dormi mult. După scurgerea unei jumătăţi de oră, ieşi; poruncind să i se aducă verbină, începu să o miroasă şi să‑şi frece cu ea mâinile şi tâmplele. Nici nu‑ţi închipui cum te trezeşte şi te înviorează, zise el. Acum sunt gata. Lectica îi aştepta de mult, aşa că urcară şi porunciră să fie duşi pe Vicus Patricius, la casa lui Aulus. „Insula” lui Petronius era aşezată pe coasta de sud a Palatinului, în apropiere de Carinae şi drumul cel mai scurt ar fi trecut pe lângă Forum. Petronius însă voia să treacă şi pe la aurarul Idomen. Porunci să fie duşi prin Vicus Apollinis şi prin Forum înspre Vicus Sceleratus, la colţul căruia se aflau tot felul de prăvălii. Nişte negri uriaşi ridicară lectica şi porniră pe urma sclavilor numiţi pedisequi[27]. Petronius îşi ridică în tăcere palmele parfumate cu verbină în dreptul nărilor şi rămase o vreme aşa, părând că se gândeşte la ceva. Pe urmă, zise: Mă gândeam că dacă zeiţa ta silvestră nu este sclavă, atunci ar putea părăsi casa lui Plautius ca să se mute la tine. Ai înconjura‑o cu dragoste, ai copleşi‑o cu daruri ca eu pe adorata mea Crysothemis, de care, fie vorba între noi, sunt cel puţin tot atât de plictisit, cât şi ea de mine. Marcus scutură din cap. Nu? întrebă Petronius. În cel mai rău caz, treaba ar ajunge la împărat şi poţi fii sigur că, măcar datorită trecerii mele, Barbă‑Arămie al nostru va fi de partea ta. N‑o cunoşti pe Ligia! răspunse Vinicius. Atunci dă‑mi voie să te întreb: tu o cunoşti altfel decât din vedere? Ai vorbit cu ea? I‑ai mărturisit dragostea ta? Am văzut‑o mai întâi la havuz, pe urmă am mai întâlnit‑o de două ori. Ţine seama că în timpul şederii mele în casa lui Aulus, am locuit într‑o aripă lăturalnică, destinată oaspeţilor şi, fiind cu mâna ruptă, nu puteam să mănânc la masa comună. Abia în ajunul zilei în care îmi anunţasem plecarea, am întâlnit‑o pe Ligia la cină, dar n‑am putut să‑i spun nici un cuvânt. A trebuit să‑l ascult pe Aulus povestind despre victoriile obţinute în Britania, apoi despre decăderea micilor gospodării din Italia, lucru pe care încă Licinius Stolon[28] se străduise să‑l preîntâmpine. În general, nu ştiu dacă Aulus e în stare să vorbească şi despre altceva şi să nu‑ţi închipui c‑o să reuşim să scăpăm de asta, doar dacă n‑o să vrei să‑l asculţi vorbind despre decăderea moravurilor în vremea noastră. În curţile lor de păsări cresc fazani, dar nu‑i mănâncă, pornind de la principiul că fiecare fazan mâncat apropie sfârşitul puterii romane. A doua oară, am întâlnit‑o lângă bazinul de apă din grădină. Ţinea în mână un mănunchi de stuf proaspăt rupt, pe care‑l tot cufunda în apă şi stropea cu el irişii ce creşteau în jur. Priveşte genunchii mei. Jur pe scutul lui Heracles că atunci când asupra trupelor noastre se năpusteau hoardele de parţi, genunchii mei nu tremurau, dar au tremurat lângă bazinul acela. Şi, emoţionat ca un flăcăiandru care mai poartă încă bulla adolescenţei la gât, i‑am cerşit milă numai din priviri; multă vreme n‑am putut să scot o vorbă. Petronius îl privi cu un fel de invidie parcă. Fericitule! zise el. Chiar dacă lumea şi viaţa ar fi mai rele decât sunt, ne rămâne un singur lucru întotdeauna bun: tinereţea. După o clipă însă, întrebă: Şi nu i‑ai vorbit deloc? Ba da. Venindu‑mi în fire, i‑am spus că de curând m‑am înapoiat din Asia, că mi‑am rupt mâna lângă oraş şi că am suferit cumplit, dar în clipa când trebuie să părăsesc această casă ospitalieră, văd că aici suferinţa are mai mult preţ decât petrecerile oriunde aiurea, că boala aici e mai plăcută decât sănătatea în altă parte. Ea asculta cuvintele mele, tulburată la rândul ei, şi, cu capul plecat, desena ceva cu stuful pe nisipul galben ca şofranul. După aceea ridică ochii, se mai uită o dată la semnele desenate, încă o dată la mine, parcă voind să mă întrebe ceva – şi deodată o luă la fugă ca o hamadriadă[29] din faţa unui faun prost. Trebuie să aibă ochi minunaţi. Ca marea – şi m‑am pierdut în ei ca într‑o mare. Crede‑mă, apele Arhipelagului sunt mai puţin azurii. După aceea, a venit micul Plautius şi a început să mă întrebe ceva. Dar eu nu înţelegeam ce spune. O, Atena! strigă Petronius. Îndepărtează de pe ochii acestui băiat legătura cu care i‑a acoperit Eros, căci altfel are să‑şi spargă capul, lovindu‑se de vreo coloană a templului lui Venus. Apoi se întoarse spre Vinicius: O, tu, boboc primăvăratec pe arborele vieţii, tu primă mlădiţă verde a viţei! În loc să te duc la casa lui Plautius, ar trebui să poruncesc să te ducă la casa lui Gelocius, unde‑i o şcoală pentru băieţii care nu cunosc încă viaţa. Ce vrei să spui? Ce‑a desenat ea pe nisip? Oare nu numele lui Amor, sau o inimă străpunsă de săgeata lui, sau aşa ceva, din care să poţi deduce că satirii au şi destăinuit la urechea acestei nimfe diferitele taine ale vieţii? Cum ai putut să nu te uiţi la semnele acelea? Am îmbrăcat toga de mai multă vreme decât îţi închipui, răspunse Vinicius, şi înainte de a sosi micul Aulus am cercetat cu atenţie semnele acelea. Doar ştiu că şi în Grecia şi la Roma, fetele frumoase obişnuiesc să deseneze pe nisip mărturisiri pe care buzele lor nu vor să le rostească… Dar, ghiceşte ce‑a desenat? Dacă e altceva decât am presupus, atunci nu ghicesc. Un peşte. Ce spui? Zic: un peşte. Oare asta să însemneze că în vinele ei curge sânge rece? Nu ştiu! Tu, însă, care m‑ai numit boboc primăvăratec pe arborele vieţii, cu siguranţă că ai să înţelegi mai bine semnul acesta. Carissime[30]! Întreabă‑l pe Plinius[31]. El se pricepe la peşti. Dac‑ar mai trăi încă bătrânul Apicius[32], poate că ar şti să‑ţi spună ceva despre asta, căci a mâncat în cursul vieţii sale mai mulţi peşti decât ar putea să încapă în golful Neapolis. Discuţia se întrerupse aici, căci pătrunseră în străzile aglomerate, unde vacarmul îi împiedica să se mai audă. Prin Vicus Apollinis cotiră spre Forum Romanum unde în zilele senine, înainte de apusul soarelui, se adunau gloatele de gură‑cască să se plimbe printre coloane, să‑şi povestească noutăţi şi să le asculte, să se uite la lecticile cu oameni de vază şi, în sfârşit, să se uite prin magazinele aurarilor, prin librării, prin prăvăliile unde se schimbau banii, prin dughenele cu ţesături, bronzuri şi prin toate celelalte, care se găseau în număr mare în clădirile ce împrejmuiau piaţa peste drum de Capitoliu. O bună parte din Forum, dominat de palat, se afla în umbră. În schimb, coloanele care se ridicau în preajma templelor aşterneau umbre lungi pe plăcile de marmură; erau atât de multe, încât privirile se pierdeau printre ele ca într‑o pădure. Uitându‑te de la oarecare distanţă, aveai impresia că aceste clădiri şi coloane, sunt îngrămădite una într‑alta. Se zăreau ţâşnind unele deasupra altora, în dreapta şi la stânga, se căţărau pe înălţimi, sau se cuibăreau lângă zidul palatului înghesuindu‑se ca nişte tulpini mari şi mici, groase şi subţiri, aurii sau albe, etalându‑şi fie florile de acant ale arhitravelor, fie străpungând văzduhul cu zvelteţea lor ionică, fie încheindu‑se cu simplele pătrate ale stilului doric. Deasupra acestei păduri sclipeau triglifele colorate, de pe timpane se aplecau figurile zeilor sculptaţi, de pe frontoane cvadrigi de aur păreau că vor să‑şi ia zborul spre cer, în azurul neclintit de deasupra oraşului înţesat cu temple. În mijlocul pieţii şi pe marginile ei, se scurgea un fluviu de oameni; mulţimile se plimbau pe sub arcadele bazilicii lui Julius Caesar, alţii şedeau pe treptele templului lui Castor şi Pollux sau îşi pierdeau vremea pe lângă templul Vestei, arătând pe fondul acesta enorm de marmură ca nişte roiuri de fluturi multicolori sau de cărăbuşi. De sus, pe treptele uriaşe dinspre templul lui „Jupiter Optimus Maximus”, veneau noi valuri de oameni. Lângă rostrae[33] publicul îi asculta pe nişte oratori ocazionali; ici şi colo, se auzeau strigătele negustorilor care vindeau fructe, vin sau apă amestecată cu suc de smochine, strigătele şarlatanilor care recomandau leacuri extraordinare, ale ghicitorilor care promiteau taina unor comori ascunse, ale tălmăcitorilor de vise. Pe alocuri, se amestecau în larma discuţiilor şi ţipetelor acorduri de sistre, de sambucă egipteană sau de flaute greceşti. Ici şi colo oameni bolnavi, cucernici sau necăjiţi duceau ofrande la temple. Printre oameni, pe lespezile de piatră se adunau la grăunţele aduse jertfă stoluri lacome de porumbei, asemenea unor pete mişcătoare, pestriţe sau întunecate, ridicându‑se pentru moment în văzduh, însoţite de fâlfâit puternic de aripi, lăsându‑se din nou la pământ, pe spaţiile eliberate de lume. Din când în când grupurile se dădeau la o parte din faţa lecticilor în care se zăreau chipuri elegante de femei sau capetele de senatori şi cavaleri, cu trăsături sleite şi obosite de viaţă. Mulţimea repeta în cele mai diverse limbi, cu voce tare, numele lor, adăugând porecle, ironii sau laude. Printre grupurile învălmăşite îşi făceau loc în răstimpuri, păşind măsurat, detaşamente de ostaşi sau vigili[34], care menţineau ordinea pe străzi. Limba greacă se auzea în jur la fel de des ca şi cea latină. Vinicius, care nu mai fusese de mult în oraş, se uita cu oarecare curiozitate la roiul acela de oameni şi la Forum Romanum, care domina valurile omenirii, dar care era în acelaşi timp înecat de aceste valuri. Petronius, ghicind gândul tovarăşului său, îl numi „cuibul quiriţilor – fără quiriţi[35]”. Într‑adevăr, romanii de baştină aproape că dispăreau în mulţimea aceasta formată din toate neamurile şi popoarele. Puteai să vezi etiopieni, uriaşi cu părul blond din îndepărtatul nord, britani, gali şi germani, oameni din Sericum cu ochii oblici, oameni de pe malurile Eufratului sau ale Indului, cu bărbile vopsite în culoarea cărămizii, sirieni de pe malurile Orontului, cu ochi negri, languroşi; locuitori ai pustiurilor, arabi uscaţi ca osul, evrei cu pieptul supt, egipteni cu veşnicul lor surâs impasibil pe faţă, numizi şi africani; greci din Hellada, care dirijau oraşul în aceeaşi măsură ca şi romanii, însă îl conduceau prin ştiinţă, artă, înţelepciune şi spadă, greci din insule şi din Asia Mică şi din Egipt şi din Italia şi din Galia Narbonensis. Din mulţimea sclavilor cu urechile găurite nu lipsea nici populaţia liberă şi trândavă pe care împăratul o distra, o hrănea şi chiar o îmbrăca, şi nici călătorii liberi atraşi în marele oraş de ieftinătatea vieţii şi perspectivele Fortunei; nu lipseau nici negustorii, nici preoţii lui Serapis[36] cu ramuri de laur în mână, nici preoţi de‑ai zeiţei Isis[37], pe ale cărei altare se aduceau mai multe jertfe decât în templul lui Jupiter de pe Capitoliu, nici preoţii Cibelei[38], ducând în mâini mănunchiuri de orez auriu şi nici chiar preoţi ai zeităţilor împrumutate de la alte popoare, dansatoare orientale cu mitre în culori ţipătoare pe cap, vânzători de amulete şi îmblânzitori de şerpi, magi din Caldeea şi, în sfârşit, oameni fără nici o ocupaţie, care se prezentau săptămânal la magaziile de pe malul Tibrului după grâu, se băteau pentru bilete de loterie la circ, îşi petreceau nopţile în casele într‑o rână din cartierul de dincolo de Tibru, iar zilele însorite şi calde în criptoporticele şi în cârciumile murdare din Subura, pe podul Milvius sau în faţa „insulelor” celor avuţi, unde, din când în când, li se aruncau resturile de la masa sclavilor. Petronius era bine cunoscut de aceste mulţimi. La urechile lui Vinicius ajungeau mereu vorbele: „Hic est!” – El este! Era iubit pentru generozitatea lui, dar popularitatea îi sporise mai ales de când se aflase că vorbise în faţa împăratului împotriva condamnării la moarte a întregii „familii”, adică a tuturor sclavilor prefectului Pedanius Secundus, fără deosebire de sex şi vârstă, pentru că unul din ei, într‑un moment de disperare, îl omorâse pe acest monstru. De fapt, Petronius repeta tuturor că lui îi fusese indiferent şi că vorbise împăratului numai în particular, ca arbiter elegantiarum, ale cărui sentimente estetice s‑au revoltat în faţa unui asemenea măcel barbar, demn de nişte sciţi, nu de romani. Totuşi, poporul care se revoltase din pricina acestui masacru, ţinea de‑atunci la Petronius. Lui însă nu‑i păsa de asta. Ţinea minte că acelaşi popor îl iubise şi pe Britanicus, otrăvit de Nero, şi pe Agripina ucisă din porunca aceluiaşi, şi pe Octavia sufocată în Pandataria[39] după ce i‑au fost deschise vinele în abur cald, şi pe Rubelius Plautus cel exilat, şi pe Thraseas, căruia orice dimineaţă îi putea aduce condamnarea la moarte. Dragostea poporului putea fi considerată mai degrabă drept rău prevestitoare, iar scepticul Petronius era în acelaşi timp un superstiţios. Dispreţuia mulţimea din două motive: întâi, ca aristocrat, şi pe urmă, ca estet. Cei care duhneau de la bobul prăjit purtat în sân şi erau veşnic răguşiţi şi transpiraţi, căci jucau „mora” pe la colţurile străzilor şi prin peristile, nu erau demni în ochii lui să poarte numele de oameni. De aceea, fără să răspundă deloc la aplauze, nici la sărutările trimise cu mâna inutil, îi relata lui Marcus povestea lui Pedanius, ironizând caracterul schimbător al gloatei care, a doua zi după ameninţătoarea revoltă, îl aplaudase pe Nero, în timp ce trecea spre templul lui Jupiter Stator. În faţa librăriei lui Avirnus, porunci să oprească, coborî şi cumpără un manuscris frumos împodobit pe care i‑l dădu lui Vinicius. E un dar pentru tine, zise el. Mulţumesc, răspunse Vinicius. Dar după ce se uită la titlu, îl întrebă: Satyricon[40]? E ceva nou. De cine? De mine. Dar nu vreau să merg pe urmele lui Rufinus, a cărui poveste voiam să ţi‑o spun, nici pe ale lui Fabricius Vaiento, de aceea nu ştie nimeni acest lucru şi nici tu să nu‑l spui cuiva. Spuneai că nu scrii versuri, zise Vinicius, uitându‑se în manuscris, iar aici văd proză înţesată cu versuri. Când ai să citeşti, să fii atent la petrecerea lui Trimalchion[41]. În privinţa versurilor, m‑am scârbit de ele de când Nero scrie o epopee. Ascultă! Vitelius, când vrea să‑şi uşureze stomacul, foloseşte un beţişor de fildeş pe care‑l vâră pe gât; alţii se folosesc de pene de flamingo înmuiate în ulei sau în zeamă de cimbrişor. Eu, în schimb, citesc poeziile lui Nero, iar efectul este instantaneu. Pe urmă le pot lăuda, dacă nu cu conştiinţa curată, cel puţin cu stomacul uşurat. Zicând acestea, opri din nou lectica în faţa aurarului Idomen şi după ce rezolvă problema gemelor, porunci să fie dusă lectica direct la casa lui Aulus. Pe drum, zise el, ca dovadă a ceea ce înseamnă amorul propriu al autorului, am să‑ţi spun povestea lui Rufinus. Înainte de a începe însă, cotiră pe Vicus Patricius şi ajunseră imediat în faţa casei lui Aulus. Un ianitor[42] tânăr şi solid le deschise uşa care ducea la ostium[43] şi deasupra căreia o gaiţă închisă în colivie îi salută, ţipând: „Salve!” Trecând spre adevăratul atrium, Vinicius spuse: Ai observat că aici portarul nu‑i legat în lanţuri? E o casă ciudată, răspunse în şoaptă Petronius. Ştii, desigur, că Pomponia Graecina a fost suspectată că ar împărtăşi superstiţia aceea răsăriteană, care constă în slăvirea unui oarecare Christos. Se pare că datorează treaba aceasta Crispinillei, care s‑ar fi răzbunat astfel pe ea, neputându‑i ierta Pomponiei că s‑a mulţumit cu un singur soţ toată viaţa. Univira!… Astăzi la Roma e mai uşor să găseşti un platou cu ciuperci din Noricum[44]. A fost judecată de tribunalul ginţii… Ai dreptate, e o casă ciudată. Am să‑ţi povestesc pe urmă ce‑am auzit şi ce‑am văzut aici. Între timp, pătrunseră în atrium. Sclavul care îndeplinea aici oficiile gazdei, numit atriensis, trimise nomenclatorul să anunţe sosirea oaspeţilor, în timp ce servitorii le aduseră scaune şi scăunele sub picioare. Petronius, care închipuindu‑şi că în casa aceasta austeră domneşte o veşnică tristeţe, nu pusese niciodată piciorul aici şi acum se uita în juru‑i oarecum mirat şi parcă dezamăgit, căci atrium‑ul făcea o impresie mai curând veselă. Din tavan, printr‑o deschizătură mare, cădea un snop de lumină strălucitoare, răsfrângându‑se în mii de scântei în jetul de apă al fântânii arteziene. Bazinul pătrat cu fântână în mijloc, destinat captării ploii care ar cădea prin deschizătura din tavan, numit impluvium, era înconjurat cu anemone şi crini. Se pare că în casa asta crinii erau iubiţi îndeosebi, fiindcă se găseau tufe întregi, şi albi şi roşii, şi mai erau, în sfârşit, irişi de culoarea safirului, ale căror petale delicate păreau argintate cu pulbere de apă. În muşchiul umed, în care erau ascunse ghivecele cu crini, şi printre frunze, se zăreau statuete de bronz reprezentând copii sau păsări acvatice. La un colţ, o căprioară turnată tot din bronz îşi apleca spre apă capul verzui, brumat de umezeală, de parc‑ar fi vrut să se adape. Podeaua din atrium era de mozaic; pereţii, în parte acoperiţi cu marmură roşie, în parte pictaţi cu pomi, peşti, păsări şi grifoni atrăgeau privirile prin jocul lor de culori. Tocurile uşilor dinspre încăperile vecine erau împodobite cu plăci din carapace de broască ţestoasă, sau chiar din fildeş; pe lângă pereţi, între uşi, se aflau statuile strămoşilor lui Aulus. Pretutindeni se vedea o îndestulare tihnită, departe de a fi luxoasă, dar nobilă şi sigură de sine. Petronius, care locuia într‑o casă incomparabil mai arătoasă şi mai elegantă, nu putu totuşi găsi aici nici un lucru care să supere simţul lui de frumos şi tocmai voia să‑i comunice această observaţie şi lui Vinicius, când un sclav velarius[45] dădu la o parte draperia care despărţea atrium de tablinum[46] şi din adâncul casei apăru, venind în grabă, Aulus Plautius. Era un om care se apropia de amurgul vieţii, cu capul cărunt, dar viguros, cu o faţă energică, cu bărbia lată aducând, din profil, cu un cap de vultur. De data aceasta, avea zugrăvită pe chip o oarecare nedumerire, ba poate chiar nelinişte, pricinuită de vizita neaşteptată, a prietenului, amicului şi confidentului lui Nero. Petronius, care era un om de lume rafinat şi mult prea pătrunzător ca să nu‑şi dea seama de asta, după primele saluturi anunţă, cu toată elocinţa şi iscusinţa de care era capabil, că venise să mulţumească pentru îngrijirea pe care a primit‑o în această casă fiul surorii sale, că numai recunoştinţa este motivul vizitei lui şi că şi‑a luat această îndrăzneală numai fiindcă el şi cu Aulus se cunosc de mult. La rândul lui, Aulus îl asigură că vizita îi face plăcere; cât despre recunoştinţă, mărturisi că el însuşi îi este îndatorat, deşi Petronius cu siguranţă nici nu bănuieşte care sunt motivele. Într‑adevăr, Petronius nu le bănuia. În zadar ridică ochii de culoarea alunei şi se strădui să‑şi amintească de cel mai mic serviciu făcut lui Aulus sau altcuiva. Nu‑şi amintea de nici unul, poate doar cu excepţia aceluia pe care dorea acum să i‑l facă lui Vinicius. Probabil c‑a făcut ceva asemănător în mod întâmplător, numai întâmplător. Îl iubesc şi‑l preţuiesc mult pe Vespasian, spuse Aulus, căruia i‑ai salvat viaţa când a avut o dată ghinionul să adoarmă ascultând versurile împăratului. A fost un noroc pentru el, spuse Petronius, fiindcă nu le‑a mai auzit, însă nu neg că s‑ar fi putut termina cu o nenorocire. Barbă‑Arămie ţinea neapărat să‑i trimită un centurion cu recomandarea prietenească de a‑şi deschide venele. Iar tu, Petronius, ai râs de el. Da, sau mai degrabă, dimpotrivă: i‑am spus că dacă Orfeu[47] a ştiut să adoarmă fiarele prin cântec, succesul lui este cel puţin egal, de vreme ce a reuşit să‑l adoarmă pe Vespasian. Pe Ahenobarbus poţi să‑l dezaprobi, cu condiţia ca sub o mică dezaprobare să se ascundă o mare linguşire. Iubita noastră Augustă Poppea înţelege perfect acest lucru. Din păcate, aşa‑s vremurile! răspunse Aulus. Îmi lipsesc doi dinţi în faţă de la o piatră aruncată de mâna unui britan şi din cauza asta vorbirea mea a devenit şuierătoare, totuşi, cele mai fericite clipe din viaţa mea le‑am petrecut în Britania… Pentru că erau victorioase, completă Vinicius. Petronius, însă, temându‑se că bătrânul comandant de oşti o să înceapă să povestească despre războaiele sale îndepărtate, schimbă subiectul discuţiei. Spuse că în ţinutul Praeneste ţăranii au găsit un pui de lup mort, cu două capete, iar în timpul furtunii de‑acum câteva zile, trăsnetul rupsese un colţ din templul Dianei, ceea ce era nemaipomenit pentru o vreme de toamnă târzie ca acum. Un oarecare Cotta, care‑i povestise acest lucru, adăugase că preoţii templului prevestesc în legătură cu asta prăbuşirea Romei sau cel puţin distrugerea unei case mari, ceea ce numai prin jertfe extraordinare s‑ar putea evita. Aulus, ascultând povestirile, îşi exprimă părerea că asemenea semne nu pot fi nesocotite. Poate că zeii s‑au mâniat, deoarece crimele oamenilor au întrecut orice măsură, ceea ce‑i lesne de înţeles, iar în acest caz jertfele de înduplecare ar fi foarte nimerite. La care Petronius spuse: Casa ta, Plautius, nu este prea mare, deşi în ea locuieşte un om mare; a mea, ce‑i drept prea mare pentru un proprietar atât de umil, e de asemenea mică. Dacă e vorba de distrugerea unei case foarte mari, ca de exemplu „domus transitoria[48]”, atunci merită oare să depunem jertfe ca s‑o salvăm de la pieire? Plautius nu răspunse la această întrebare şi rezerva lui îl cam şocă pe Petronius, căci, cu toate că nu prea făcea deosebire între bine şi rău, nu era un denunţător şi cu el se putea discuta în absolută siguranţă. Aşa că schimbă din nou discuţia şi începu să laude locuinţa lui Plautius, orânduită cu atâta bun gust. E o locuinţă veche, răspunse Plautius, în care n‑am schimbat nimic de când am moştenit‑o. După ce dădeai la o parte draperia ce despărţea atrium de tablinum, casa era deschisă de la un capăt la altul, aşa că prin tablinum, prin peristil şi sala următoare, numită oecus[49], privirea străbătea până în grădină, care se vedea de departe ca un tablou luminos încadrat într‑o ramă întunecată. Râsete vesele de copii se auzeau de acolo până în atrium. Ah, comandante, zise Petronius, permite‑ne să ascultăm de aproape râsul acesta sincer, care astăzi se aude atât de rar. Cu plăcere, răspunse Plautius, ridicându‑se. E micuţul meu Aulus şi cu Ligia. Se joacă cu mingile. Cât despre râs, cred, Petronius, că‑ţi petreci toată vremea râzând. Viaţa e demnă de râs, deci râd, răspunse Petronius. Aici însă râsul răsună cu totul altfel. Da, altfel, adăugă Vinicius. Petronius nu râde toată ziua, ci mai degrabă toată noaptea. Discutând astfel, străbătură casa în tot lungul ei şi ajunseră în grădină, unde Ligia şi micul Aulus se jucau cu mingile pe care sclavii, destinaţi special acestei distracţii şi numiţi spheristae, le adunau de pe jos şi li le dădeau în mână. Petronius aruncă o privire fugitivă spre Ligia. Micul Aulus, zărindu‑l pe Vinicius, alergă să‑l salute, în timp ce acesta, înaintând, înclină capul în faţa frumoasei fete, care se oprise cu mingea în mână, cu părul cam răvăşit, înfierbântată de joacă, rumenă la faţă. Însă în triclinium‑ul din grădină, umbrit de iederă, viţă şi liane stătea Pomponia Graecina; se duseră deci să o salute. Petronius, deşi nu frecventa casa lui Plautius, o cunoştea pe Pomponia, căci o întâlnea la Antistia, fiica lui Rubelius Plautus, şi apoi în casa lui Seneca şi la Pollion. Nu‑şi putu stăpâni nici acum un fel de uimire pe care i‑o provoca faţa ei tristă, dar senină, nobleţea figurii ei, a mişcărilor şi a cuvintelor sale. Pomponia îi contrazicea în aşa măsură părerile despre femei, încât acest bărbat, stricat până în măduva oaselor şi sigur de sine ca nimeni altul în toată Roma, nu numai că simţea pentru ea un anumit respect, dar îşi pierdea chiar într‑o anumită măsură siguranţa de sine. Şi iată că acum, mulţumindu‑i pentru îngrijirea dată lui Vinicius, rosti parcă fără voie cuvântul „domina”, care nu‑i trecea niciodată prin minte când vorbea de exemplu cu Calvia, Crispinilla, Scribonia, Valeria, Solina sau alte femei din societatea înaltă. După salutări şi mulţumiri, începu imediat să se plângă că Pomponia este văzută atât de rar, că nu poate fi întâlnită nici la circ, nici în amfiteatru, iar ea răspunse liniştit, punând mâna pe mâna soţului ei: Îmbătrânim şi amândoura ne place tot mai mult liniştea casei. Petronius vru să protesteze, dar Aulus Plautius adăugă cu vocea lui şuierătoare: Şi ne simţim tot mai străini printre oamenii care chiar şi pe zeii noştri romani îi numesc cu nume greceşti. De la o vreme zeii au ajuns simple figuri de stil ale retoricii, spuse nepăsător Petronius, şi fiindcă retorica am învăţat‑o de la greci, chiar şi mie, de exemplu, îmi vine mai uşor să spun Hera decât Iunona. Spunând acestea, întoarse privirea spre Pomponia, dând parcă de înţeles că în faţa ei nici o altă zeitate nu i‑ar fi putut veni în minte. Pe urmă, începu s‑o contrazică cu privire la bătrâneţe: „E adevărat că oamenii îmbătrânesc repede, însă numai aceia care trăiesc o altfel de viaţă şi, în afară de asta, există obraji de care Saturn[50] se pare că a uitat.” Petronius spuse aceste cuvinte, strecurând în ele chiar o anumită doză de sinceritate, deoarece Pomponia Graecina, deşi cobora dincolo de amiaza vieţii, păstrase o neobişnuită prospeţime a pielii şi, având un cap mic şi obraji ca de copil, cu toate că purta rochii mohorâte şi era gravă şi tristă, uneori făcea impresia unei femei foarte tinere. Între timp, micul Aulus, care se împrietenise cu Vinicius, se apropie şi îl chemă să joace mingea cu ei. În urma băiatului intră şi Ligia în triclinium. Sub perdeaua de iederă, cu pete de lumină tremurându‑i pe faţă, îi apăru acum lui Petronius mai frumoasă decât la prima vedere şi într‑adevăr asemănătoare unei nimfe. Deoarece nu‑i vorbise până acum, se ridică, îşi plecă capul în faţa ei şi, în loc de formulele obişnuite de salut, începu să citeze cuvintele cu care Ulise a salutat‑o pe Nausicaa: Nu ştiu de eşti zeiţă sau fată muritoare, Dar dacă eşti locuitoare a nefericitului pământ. Binecuvântat să‑ţi fie tatăl şi mama dimpreună. Binecuvântaţi fraţii… Chiar şi Pomponiei îi plăcu politeţea rafinată a acestui om de lume. În ceea ce o privea, Ligia îl ascultă tulburată, roşind, fără a îndrăzni să ridice ochii. Treptat însă, pe la colţurile gurii începu să‑i tremure un zâmbet ştrengăresc. Faţa ei trăda lupta dintre sfiala feciorelnică şi dorinţa de a răspunde şi se vede că aceasta din urmă învinse, căci, uitându‑se deodată la Petronius, îi răspunse prin cuvintele aceleiaşi Nausicaa, citându‑le dintr‑o răsuflare, niţel cam şcolăreşte: Nu eşti un oarecare şi n‑ai un chip de rând. …………………………………………………... După aceste cuvinte, se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă, ca o pasăre speriată. De astă dată, fu rândul lui Petronius să se mire – căci nu se aşteptase să audă versurile lui Homer din gura unei fete de a cărei origină barbară aflase de la Vinicius. Privi întrebător spre Pomponia, ea însă nu‑i putea răspunde, fiindcă în clipa aceea se uita, zâmbind, la bătrânul Aulus, al cărui chip exprima mândrie, întrucât el nu ştia să‑şi ascundă sentimentele. În primul rând, se ataşase de Ligia ca de propriul lui copil, iar în al doilea rând, cu toate vechile prejudecăţi romane care cereau să tune şi să fulgere împotriva limbii greceşti şi a răspândirii ei, considera totuşi cunoaşterea ei o culme a bunelor maniere. El personal nu izbutise să o înveţe bine, lucru pentru care suferea în ascuns, aşa că era bucuros acum că acestui patrician distins şi totodată literat, care probabil ar fi fost gata să considere casa lui drept barbară, i s‑a răspuns în limba şi cu versurile lui Homer. Avem un pedagog grec, zise el, adresându‑se lui Petronius, care dă lecţii băiatului nostru, iar fata asistă şi ea. E doar o pitulice, dar o pitulice drăgălaşă, cu care ne‑am obişnuit amândoi. Petronius se uita printre frunzele de iederă şi caprifoi la cei trei care se jucau în grădină. Vinicius îşi scoase toga şi, rămânând numai în tunică, arunca mingea în aer, iar Ligia, care stătea în faţa lui cu braţele ridicate, se străduia să o prindă. La prima vedere, fata nu făcuse cine ştie ce impresie asupra lui Petronius. I se păruse cam slabă. Însă în clipa când o privise în triclinium mai îndeaproape, se gândise că aşa ar putea să arate aurora – şi ca un cunoscător, înţelese că este o fiinţă deosebită. Observase şi cântărise totul: şi faţa roză, transparentă, şi buzele proaspete parcă aşteptând sărutul, şi ochii albaştri ca azurul mărilor, şi paloarea de alabastru a frunţii, şi bogăţia părului cu cârlionţii lucind ca bronzul de Corint sau chihlimbarul, şi gâtul sprinten, şi curba divină a umerilor, şi întreaga ei făptură mlădioasă, suplă, tânără ca tinereţea lunii mai şi a florilor de curând înflorite. Se trezise în el artistul, adoratorul frumuseţii, care simţea că pe statuia acestei fete s‑ar putea scrie: „Primăvara”. Îşi aminti brusc de Chrysothemis şi un râs amar îl crispă. Cu părul ei presărat cu pudră aurită, cu genele ei înnegrite, uşor fanată, îi apăru ca un trandafir trecut care începe să‑şi scuture petalele. Totuşi întreaga Romă îl invidia pentru Chrysothemis. Îşi aminti apoi de Poppea – şi prea faimoasa Poppea i se păru de asemenea o mască neînsufleţită, de ceară. În fata aceasta cu forme tanagriene era nu numai primăvară – era şi o Psyche[51] radioasă care străbătea prin trupul ei de trandafir aşa cum raza luminează prin cristalele unui policandru. „Vinicius are dreptate – se gândi el – iar Chrysothemis a mea e bătrână, bătrână… ca Troia!” După aceea, adresându‑i‑se Pomponiei Graecina şi arătând spre grădină, zise: Acum înţeleg, domina, că avându‑i pe dânşii, preferaţi să staţi acasă decât să mergeţi la petreceri, la Palatin sau la arenă. Da, răspunse ea, întorcând privirile spre micul Aulus şi Ligia. Bătrânul comandant începu să spună povestea fetei şi ceea ce auzise cu ani în urmă de la Atelius Hister despre poporul ligienilor care locuieşte în nordul întunecos. În ăst timp, ceilalţi terminaseră jocul cu mingea şi o vreme se plimbară pe nisipul grădinii, desluşindu‑se pe fondul negru de mirt şi chiparoşi ca trei statui albe. Ligia îl ţinea de mână pe micul Aulus. După ce se plimbară puţin, se aşezară pe o bancă lângă piscina care ocupa mijlocul grădinii. Îndată însă, Aulus se ridică grăbit să‑şi facă de joacă, speriind peştii din apa transparentă. Vinicius continua convorbirea începută în timpul plimbării. Aşa‑i, zise, şi vocea‑i profundă tremura. Imediat ce am aruncat toga praetexta[52], am fost trimis la legiunile din Asia. Nu cunosc oraşul, nici viaţa, nici dragostea. Ştiu pe dinafară câte ceva din Anacreon şi Horaţiu, dar n‑aş fi în stare să vorbesc în versuri ca Petronius, atunci când mintea mi se tulbură de admiraţie şi nu mai găseşte cuvinte s‑o exprime. Când eram copil, mergeam la şcoala lui Musonius, care ne spunea că fericirea constă în a voi ceea ce voiau zeii – deci fericirea ar depinde de voinţa noastră. Eu însă cred că există o altă fericire, mai mare şi mai scumpă, care nu depinde de voinţă şi pe care numai dragostea ţi‑o poate da. Zeii înşişi caută această fericire, aşa că şi eu, o, Ligia, care până acum n‑am cunoscut dragostea, mergând pe urmele lor, o caut pe aceea care ar voi să‑mi dea fericirea… Tăcu şi o vreme nu se mai auzi decât plescăitul uşor al pietricelelor, pe care micul Aulus le arunca în apă, speriind peştii. Curând însă, Vinicius continuă să vorbească cu o voce şi mai moale, şi mai şoptită: Îl ştii poate pe Titus, fiul lui Vespasian? Se spune că abia ieşit din vârsta copilăriei s‑a îndrăgostit cu atâta patimă de Berenice, încât de dor era gata să moară… Aşa aş fi în stare să iubesc şi eu, o, Ligia!… Bogăţia, gloria şi puterea – sunt fum! Neant! Bogatul găseşte pe unul şi mai bogat decât sine, gloria oricui poate fi întunecată de gloria mai mare a altuia, cel puternic e învins de altul şi mai puternic… Dar oare împăratul sau zeii înşişi pot încerca o bucurie mai mare, sau pot să fie mai fericiţi decât muritorul de rând, atunci când strânge la piept fiinţa dragă sau când sărută buzele iubite… Da, dragostea ne face egali cu zeii, o Ligia!… Ea ascultă neliniştită, mirată. În anumite momente avea impresia că Vinicius cântă un cântec ciudat, care, picurând în urechile ei, îi aprinde sângele în vine. În acelaşi timp însă îşi simţea trupul moleşit, ca de un leşin. O înfiora spaima şi o neînţeleasă bucurie… I se părea că el vorbeşte despre lucruri la care şi ea se gândise mereu înainte, dar pe care nu le înţelesese până acum. Vorbele lui trezeau într‑însa un simţământ care până atunci dormise; în clipa aceea, visul tulbure lua forme tot mai clare, mai atrăgătoare, mai frumoase. Soarele trecuse de mult dincolo de Tibru şi coborâse spre dealul Janiculus. Lumina lui roşie se revărsa peste chiparoşii nemişcaţi, umplând aerul de irizări arămii. Ligia îşi ridică ochii azurii parcă trezită din somn, uitându‑se la Vinicius şi deodată – cum stătea în lumina asfinţitului, aplecat spre ea, cu dorul tremurându‑i în priviri, îi apăru mai frumos decât toţi oamenii şi decât toţi zeii greci şi romani ale căror statui le văzuse pe frontoanele templelor. El o prinse uşor cu degetele de mână, mai sus de încheietură şi întrebă: Oare, Ligia, nu ghiceşti de ce‑ţi spun toate astea?… Nu! şopti ea atât de încet, că Vinicius abia o auzi. N‑o crezu însă şi ţinându‑i mâna tot mai strâns, era gata s‑o ducă la inimă, care‑i bătea ca un ciocan, şi să‑i mărturisească dragostea lui mistuitoare, când pe poteca mărginită de mirt, apăru bătrânul Aulus care, apropiindu‑se, zise: Soarele apune, aşa că feriţi‑vă de răcoarea serii, nu glumiţi cu Libitina[53]… Nu mi‑am pus încă toga, răspunse Vinicius, dar n‑am simţit răcoarea. Abia se mai zăreşte jumătate din disc, după deal, răspunse bătrânul războinic. Unde‑i clima dulce a Siciliei? Acolo seara, poporul se adună în pieţe şi, cântând în cor, îşi ia rămas bun de la Phoebus care asfinţeşte. Uitând că adineauri el însuşi îl avertizase de pericolul Libitinei, începu să povestească despre Sicilia unde avea proprietăţi şi o moşie mare, la care ţinea mult. Mărturisi că se gândise să se mute în Sicilia şi să‑şi sfârşească viaţa acolo, în linişte. E sătul de chiciură cel căruia iarna i‑a albit de pe acum părul. Încă n‑au căzut frunzele din pomi şi deasupra oraşului mai râde încă cerul blând, dar când va cădea zăpada în munţii Albani, şi zeii vor trimite viforul rece să măture Campania, atunci cine ştie dacă n‑are să se mute cu toată casa la locuinţa sa liniştită de la ţară. Vrei să părăseşti Roma, Plautius? întrebă Vinicius cu subită nelinişte. De mult doresc s‑o părăsesc, răspunse Aulus. Acolo e mai multă linişte şi mai mare siguranţă. Şi începu din nou să‑şi laude livezile, turmele, casa ascunsă în mijlocul grădinilor verzi şi dealurile acoperite cu cimbru şi cimbrişor, printre care bâzâie roiurile de albine. Vinicius însă nu era atent la aceste povestiri bucolice – se gândea numai că ar putea s‑o piardă pe Ligia şi se uita la Petronius de parcă numai de la el aştepta salvarea. În acest timp Petronius, stând alături de Pomponia, privea încântat, la apusul soarelui, la grădină şi la oamenii de lângă piscină. Veşmintele lor albe pe fondul întunecat al mirtului străluceau în razele asfinţitului ca aurul. Amurgul împrăştia pe cer culori de purpură şi violet, jucând în ape ca de opal. Bolta devenea cu încetul liliachie. Siluetele negre ale chiparoşilor se reliefau şi mai clar decât în timpul zilei, iar peste oameni, peste copaci şi peste întreaga grădină se lăsa liniştea înserării. Pe Petronius îl izbi liniştea asta, şi îl izbi mai ales înfăţişarea oamenilor. Pe chipul Pomponiei, al bătrânului Aulus, al băiatului lor şi al Ligiei strălucea o lumină cum nu mai văzuse pe feţele care‑l înconjurau zi de zi, sau mai degrabă noapte de noapte; împăcare şi seninătate, care izvorau din viaţa pe care o trăiau aici cu toţii. Se gândi cu oarecare uimire că totuşi s‑ar putea să existe o frumuseţe şi o plăcere pe care el, alergând veşnic după frumuseţe şi plăcere, să nu le fi gustat. Nu putu să ţină pentru sine acest gând, deci, întorcându‑se spre Pomponia, zise: Constat, surprins, cât de diferită este lumea voastră de lumea pe care o cârmuieşte Nero al nostru. Dar ea, îndreptându‑şi faţa‑i mică spre asfinţit, spuse cu simplitate: Lumea nu este condusă de Nero, ci de Cel‑de‑Sus. Se lăsă o clipă de tăcere. Lângă triclinium se auziră apropiindu‑se pe alee paşii bătrânului comandant, ai lui Vinicius, al Ligiei şi ai micului Aulus – însă, înainte să fi ajuns ei acolo, Petronius mai întrebă: Deci tu crezi în zei, Pomponia? Cred în Dumnezeu care este unul, drept şi atotputernic, răspunse soţia lui Aulus Plautius.   [1]Aşa îşi numeau romanii casa în care locuiau. [2]Ţesătură fină din in, foarte scumpă. [3]Încăpere pentru masaje. [4]Încăpere pentru duşuri calde. [5]Zeul medicinii. [6]Supranumele zeiţei Venus. [7]Numele antic al bumbacului. [8]Filozof grec (365–270 î.e.n.), întemeietorul scepticismului. [9]Un fel de calorifer subteran. [10]Lisip din Sicyona (cca. 370–324 î.e.n.), celebru sculptor grec. [11]Autorul Codicililor. Învinuit de a‑i fi ponegrit pe senatori şi pe preoţi în cărţile sale şi de a fi scos la vânzare privilegiile primite din partea împăratului, a fost judecat şi expulzat din Italia, iar cărţile lui au fost arse. [12]Partea din termele romane în care se făceau băi reci. [13]Supranume dat lui Nero. [14]Încăpere în care se ungeau corpurile cu uleiuri parfumate. [15]Vestiplicus, a – sclav sau libert însărcinat cu păstrarea şi îngrijirea veşmintelor. [16]Sclavii folosiţi în casă purtau numele de „familie”. [17]Grădini în care se găseau mere de aur. [18]Alumnus, a – copil părăsit, care devenea sclavul celui ce l‑a luat în grijă şi l‑a crescut. [19]Univira – femeie care a fost căsătorită o singură dată. [20]Barbă‑Arămie. [21]Sală de mâncare în casele romane. [22]Fiul lui Priam, regele Troiei. A răpit‑o pe Elena, soţia regelui Spartei, provocând războiul troian. [23]Fiinţă neruşinată… [24]Vase speciale pentru ars răşini. [25]Prânz. [26]Camera de culcare în casele romane. [27]Sclavi care îşi urmau pe jos stăpânul. [28]Tribun al plebei (anul 376 î.e.n.); izbuteşte să treacă câteva legi favorabile acesteia. [29]Hamadriade – nimfe ale arborilor, care se năşteau şi mureau o dată cu copacul de care ţineau. [30]Iubitule! [31]Plinius cel Bătrân (Caius Plinius Secundus – 23 sau 24–79), istoric, literat şi filolog roman. Dintre operele sale s‑a păstrat Istoria naturală, concepută ca o enciclopedie. A murit cu prilejul erupţiei Vezuviului, încercând să studieze îndeaproape fenomenul. [32]Apicius era numele a patru faimoşi gastronomi romani. [33]Tribune de pe care se rosteau discursuri, aşezate în mijlocul forului roman. [34]Vigiles – membrii cohortelor puse sub comanda unui prefect, însărcinate mal ales cu paza oraşului în timpul nopţii, dar care aveau totodată şi misiunea de pompieri sau agenţi de circulaţie. [35]Quirites – nume sub care erau desemnaţi romanii. [36]Zeu egiptean din perioada ptolemeică, al cărui cult era destul de răspândit în Imperiul roman. [37]Zeiţa naturii fecunde şi a maternităţii la vechii egipteni. În epoca greco‑romană, cultul ei s‑a răspândit sub diferite forme în tot bazinul mediteranean. [38]Divinitate antică frigiană; personifică natura ca izvor al vieţii. [39]Insuliţă în Marea Tireniană, vestită ca loc de exil. Acolo au fost exilate Iulia, fiica lui Augustus, Agripina, soţia lui Germanicus, şi Octavia, prima soţie a lui Nero. [40]Pamflet satiric, în care se descriu, se pare, şi unele moravuri din timpul domniei lui Nero. [41]Libert foarte bogat, unul, dintre personajele pamfletului. [42]Portar. [43]Poartă, intrare. [44]Provincie romană situată pe teritoriul Austriei de azi. [45]Uşier. [46]Iniţial sală de mâncare. Apoi s‑a numit aşa salonul, unde se păstra şi arhiva familiei. [47]După mitologie, cântăreţ sau poet trac. Se spune că la auzul cântecului său animalele sălbatice se îmblânzeau, arborii îşi mişcau ramurile în cadenţă, apele îşi opreau cursul. [48]Nero a prelungit palatul imperial în afara Palatinului, peste Velia şi partea superioară a Viei Sacre până la Esquilin. Pe această colină a construit „domus transitoria”, dispărut în incendiul din 64. [49]La început cuvântul desemna întreaga casă, apoi o sală spaţioasă, amenajată pentru banchete. [50]Zeul timpului. [51]În mitologia greacă personificare a sufletului omenesc sub forma unei fete gingaşe. Aici în sensul cuvântului grecesc de suflet. [52]Pe care o purtau adolescenţii. [53]Zeiţa voluptăţii şi a morţii.    
CAPITOLUL I   Anul 1647 se arătase un an neobişnuit, în care diferite semne apărute pe cer şi pe pământ vesteau parcă nenorociri şi întâmplări nemaipomenite. Cronicarii din acele vremuri amintesc că încă din primăvară un nor uriaş de lăcuste roise din Câmpiile Sălbatice şi prăpădise semănăturile şi iarba, prevestind năvălirea tătarilor. Vara, fusese o puternică eclipsă de soare, după care se ivise pe cer o cometă. Tot aşa, la Varşovia, oamenii văzuseră deasupra oraşului un mormânt şi o cruce de foc în nori, aşa că ţinuseră posturi şi făcuseră pomeni, fiindcă unii susţineau că asupra ţării avea să se abată ciuma şi toată suflarea omenească va pieri. În sfârşit, urmase o iarnă atât de uşoară, cum nici cei mai vârstnici nu‑şi aminteau să fi apucat vreodată. În regiunile de miazăzi gheţurile nu mai încătuşaseră apele care, umflate de zăpada ce se topea în fiecare zi, ieşiseră din albii înecând malurile. Cădeau ploi dese. Stepa se înmuiase, transformându‑se într‑o mocirlă fără sfârşit, iar soarele pripea atât de puternic la amiază, încât – minune a minunilor! – pe la jumătatea lui decembrie, în ţinutul Bracławului şi în Câmpiile Sălbatice, stepele şi întinderile se acoperiseră de verdeaţă. În prisăci, roiurile de albine începeau să se mişte şi să zumzăie, vitele mugeau prin ocoale. Când rânduiala firii părea astfel cu totul schimbată, în Ucraina, în aşteptarea întâmplărilor neobişnuite, oamenii îşi îndreptau gândurile neliniştite şi ochii mai ales către Câmpiile Sălbatice de unde putea să se arate primejdia mai lesne decât de oriunde. În acest timp pe Câmpii nu se întâmpla nimic deosebit; nu mai aveau loc alte lupte şi hărţuieli în afară de cele obişnuite, de care aveau ştiinţă doar vulturii, ereţii, corbii şi animalele de câmp. Căci aşa se înfăţişau pe atunci Câmpiile Sălbatice. Mergând spre miazăzi, către Nipru, ultimele urme de viaţă aşezată se sfârşeau nu departe după Czehryn, iar spre Nistru ajungeau până dincolo de Humań, după care, până hăt către limanuri şi Mare, se întindea stepa şi iar stepa, cuprinsă ca într‑o ramă între cele două râuri. În arcul Niprului, la Niż, dincolo de pragurile stâncoase, clocotea încă viaţa cazacilor, dar în Câmpiile Sălbatice nu se statornicise nimeni; doar pe la margini, din loc în loc se înălţau palăncile[1], ca nişte insule în plină mare. De nomine, pământul aparţinea Poloniei, dar era nelocuit şi Republica[2] le îngăduia tătarilor să folosească păşunile, cu toate că adeseori cazacii se împotriveau, aşa că imaşul era în acelaşi timp şi câmp de bătaie. Nimeni nu numărase, nimeni nu‑şi mai aducea aminte câte lupte se desfăşuraseră acolo, câţi oameni pieriseră. Ştiau numai vulturii, ereţii şi corbii; cine auzea de departe fâlfâit de aripi şi croncănituri, cine vedea păsările rotindu‑se deasupra vreunui loc, acela ştia că acolo se află hoituri sau oase neîngropate încă… Omul era vânat prin ierburi ca lupii ori ca antilopele saiga. Vâna cine voia. Omul hăituit de lege se ascundea în stepele sălbatice, păstorul îşi păzea turmele înarmat; tot acolo căuta aventuri cavalerul şi hoţul ieşea la pradă. Cazacul vâna pe tătar, tătarul pe cazac. Câteodată cete întregi apărau turmele împotriva mulţimii hoţilor. Stepa era pustie şi locuită în acelaşi timp, tăcută şi ameninţătoare, liniştită şi plină de capcane, sălbatică din cauza Câmpiilor Sălbatice, dar şi din cauza sufletelor sălbatice. Din vreme în vreme se năpusteau asupră‑i războaiele. Atunci se revărsau în valuri ciambuluri[3] tătărăşti, pâlcuri de cazaci, steaguri poloneze sau moldovene; noaptea, nechezatul cailor însoţea urletele lupilor, răpăitul tobelor şi cântecul trâmbiţelor de aramă răsunau până către lacul lui Ovidiu şi spre Mare, iar pe Drumul Negru, în ţinutul Kuczmanului, se scurgeau puhoaie de oameni. De la Kamieniec până la Nipru, graniţele Republicii erau păzite de staniţe[4] şi palănci, care cunoşteau apropierea primejdiei după cârdurile nenumărate de păsări ce zburau spre miazănoapte, speriate de ciambuluri. Era de ajuns ca tătarul să scoată capul din Pădurea Neagră ori să treacă Nistrul dinspre părţile moldovene, ca să apară odată cu păsările, pe drumurile stepei, în regiunile de miazăzi. Ciudat este că în iarna aceea stolurile de păsări nu se îndreptau către ţinuturile Republicii. Stepa era mai liniştită ca de obicei. În clipa când începe povestirea noastră, tocmai apunea soarele, luminând cu razele‑i roşietice locurile pustii. La marginea de miazănoapte a Câmpiilor Sălbatice, de‑a lungul Omelniczekului, până la vărsare, cea mai ageră privire n‑ar fi putut să descopere nici o vietate, nici măcar o mişcare prin ierburile veştejite, uscate, negre. Soarele se mai uita doar cu o jumătate de disc de dincolo de orizont. Cerul se întunecase şi stepa se acoperea treptat de neguri. Pe malul stâng, pe o înălţime care semăna mai mult cu un curgan decât cu o colină, mai luceau doar resturile unei staniţe, ridicate odinioară de Teodoryk Buczacki, pe care o distruseseră năvălirile. Dărâmăturile aruncau o umbră alungită. În apropiere străluceau apele larg revărsate ale Omelniczekului care, în acest loc, coteşte spre Nipru. Razele de lumină se stingeau tot mai mult în văzduh şi pe pământ. Din înălţimile cerului mai răzbăteau numai strigătele cocoarelor care se îndreptau spre mare, încolo, nici un zgomot nu tulbura liniştea. Noaptea se lăsa asupra întinderilor pustii şi odată cu ea venea vremea duhurilor. Pe atunci, oştenii care vegheau în staniţe povesteau că pe Câmpiile Sălbatice apar noaptea umbrele celor căzuţi, care şi‑au găsit acolo moartea năprasnică în păcat, şi îşi fac de cap, neputând fi împiedicate de cruce şi biserică. De aceea, când semnele care arată miezul nopţii începeau să se stingă, prin staniţe se rosteau rugăciuni pentru sufletele morţilor. Se mai vorbea că umbrele călăreţilor care rătăcesc prin pustie aţin calea drumeţilor, gemând şi cerşind semnul sfintei cruci. Printre ele se nimereau şi strigoi, care alergau urlând după oameni. O ureche deprinsă deosebea de departe urletul strigoilor de cel al haitelor de lupi. De asemenea se puteau vedea armate întregi de umbre care uneori se apropiau atât de mult de staniţe, că străjile dădeau alarma. Astfel de întâmplări prevesteau de obicei războaie crâncene. Nici întâlnirea unor umbre singuratice nu însemna nimic bun, dar nu trebuia să‑ţi faci inimă rea întotdeauna, fiindcă adeseori chiar omul viu apărea şi dispărea înaintea călătorilor ca o umbră, aşa că de multe ori putea să fie luat cu uşurinţă drept un duh al întunericului. Nu e deci nimic de mirarea că numaidecât după căderea nopţii deasupra Omelniczekului, în jurul staniţei pustiite, apăru o stafie, sau poate un om. Tocmai ieşise Luna de dincolo de Nipru albind locul însingurat, măciuliile scaieţilor şi nemărginirea stepei. Deodată, mai jos, în stepă se arătară alte făpturi ale nopţii. Zdrenţe mişcătoare de nori acopereau când şi când razele Lunii, siluetele când apăreau strălucitoare din neguri, când dispăreau. Uneori se pierdeau cu totul, părând să se topească în întuneric. Înaintând spre înălţimea pe care stătea primul călăreţ, se furişau tăcute, cu grijă, încet, oprindu‑se mereu. În mişcările lor era ceva înfricoşător, ca şi în toată această stepă care părea atât de liniştită. Vântul adia în răstimpuri dinspre Nipru, făcând să fâşâie jalnic scaieţii uscaţi, care se aplecau şi parcă tremurau de teamă. În cele din urmă, siluetele dispărură, ascunzându‑se în umbra dărâmăturilor. În lumina palidă a nopţii se vedea numai călăreţul singuratic care stătea pe movilă. În sfârşit, un zgomot îi atrase luarea‑aminte. Apropiindu‑se de marginea colinei, începu să scruteze întunericul stepei. Vântul nu mai adia, foşnetul încetase şi se aşternuse liniştea deplină. Deodată se auzi un şuierat ascuţit. Glasuri amestecate începură să strige înfiorat: „Allah! Allah! Iisuse Cristoase! Ajutor! Loveşte!” Răsună pocnetul sâneţelor, lumini roşii sfâşiară beznele. Tropotul cailor se amesteca cu zăngănitul fierului. În stepă apărură ca din pământ alţi călăreţi. Ai fi zis că se dezlănţuie dintr‑odată furtuna în această pustie tăcută, înfiorătoare. Urletele înspăimântătoare fură însoţite de gemete omeneşti, apoi totul se linişti: lupta se sfârşise. Avusese loc, pesemne, una din încăierările obişnuite în Câmpiile Sălbatice. Călăreţii se adunară pe colnic şi câţiva săriră din şa, uitându‑se cu atenţie la ceva. Deodată, o voce puternică şi poruncitoare se auzi în întuneric: Hei, voi de‑acolo! Scăpăraţi şi aprindeţi focul! După o clipă, săriră mai întâi câteva scântei, apoi flăcăruia ţâşni din puful de trestie şi vreascurile răşinoase pe care călătorii prin Câmpiile Sălbatice le purtau întotdeauna cu ei. Capătul faclei fu înfipt în pământ şi lumina puternică, ce cădea de sus, făcu să se vadă limpede vreo doisprezece oameni aplecaţi asupra unui trup întins pe jos, fără viaţă. Erau oşteni îmbrăcaţi în mundire de culoare roşie, domneşti, şi cu căciuli din piele de lup. Unul dintre ei, care călărea un cal focos, părea să le fie căpetenie. Descălecând, se apropie de trupul lungit pe jos şi întrebă: Ei, cum e, vagmistrule[5], trăieşte sau e mort? Trăieşte, înălţimea Voastră, da’ horcăie; laţul i s‑a strâns în jurul gâtului şi l‑a sugrumat. Ce neam de om e? Nu e tătar, e cineva de soi. Slavă Domnului! Şi porucinicul[6] se uită cu atenţie la bărbatul lungit pe pământ. Arată ca un hatman, spuse. Şi are un cal tătărăsc pe cinste, unul mai bun nu se află nici în herghelia hanului, răspunse vagmistrul. Uite că l‑au şi adus. Porucinicul privi încotro îi arăta vagmistrul şi faţa i se lumină. Nu departe de el, doi oşteni ţineau într‑adevăr un armăsar sprinten, care, ciulindu‑şi urechile şi forăind pe nări, îşi întindea gâtul şi privirea înfricoşată la stăpânul său. Înălţimea Voastră, da’ calul rămâne al nostru? se amestecă întrebător vagmistrul. Cum, păcătosule, vrei să laşi creştinul fără cal în mijlocul stepei? E pradă de luptă şi… Un horcăit mai puternic al omului sugrumat le întrerupse convorbirea. Turnaţi‑i horilcă[7] pe gât şi slăbiţi‑i cureaua, spuse porucinicul. Înnoptăm aici? Da, luaţi şeile de pe cai şi aprindeţi focul. Oştenii descălecară în mare grabă. Unii începură să‑l mişte ca să‑l readucă în simţiri pe cel ce zăcea fără să scoată o vorbă, alţii plecară după uscături, iar ceilalţi aşternură pe pământ piei de cămilă şi de urs pentru somnul de noapte. Fără a se mai îngriji de omul sugrumat, porucinicul îşi desfăcu cingătoarea şi se întinse pe burtă lângă foc. Era foarte tânăr, uscăţiv şi negricios, bine clădit, cu faţa prelungă şi nasul mare, vulturesc. În ochi i se citea curajul şi semeţia, dar expresia feţei era aceea a unui om cinstit. O mustaţă destul de bogată şi barba nerasă de multă vreme îi dădeau un aer de seriozitate nepotrivită cu vârsta lui. În acest timp, doi slujitori începură să pregătească cina. Sferturi întregi de berbec fură puse pe jăratic: se aduseră de pe cai şi câteva dropii vânate în timpul zilei, câteva potârnichi albe şi o antilopă saiga, pe care un slujitor începu numaidecât s‑o jupoaie de piele. Grămada de vreascuri ardea răspândind asupra stepei un cerc uriaş de lumină roşiatică. Omul prins cu arcanul începu să‑şi vină încet în fire. Un timp, ochii năpădiţi de sânge stăruiră asupra străinilor, cercetându‑le chipurile, apoi încercă să se ridice. Oşteanul care vorbise mai înainte cu porucinicul îl săltă în sus de subţiori; altul îi puse în mână baltagul, pe care necunoscutul se sprijini cu toată puterea. Era încă roşu la faţă, cu venele umflate, în sfârşit, cu vocea sugrumată, îngăimă primul cuvânt: Apă! Îi dădură horilcă şi bău cu nesaţ; se vede că‑i făcea bine fiindcă, după ce luă sticla de la gură, întrebă cu glasul mai sigur: În mâinile cui mă aflu? Porucinicul se ridică şi se apropie de el. În mâinile celor care te‑au scăpat de la moarte. Aşadar nu Domniile Voastre m‑aţi prins cu arcanul? Află Domnia Ta că arma noastră e sabia, nu arcanul. Bănuiala Domniei Tale nedreptăţeşte pe aceşti oşteni vrednici. Te‑au prins niscaiva lotri prefăcuţi în tătari, pe care, dacă eşti curios, poţi să‑i şi vezi zăcând acolo ciopârţiţi ca nişte berbeci. Spunând acestea, îi arătă cu mâna câteva trupuri întunecate care zăceau fără suflare la poalele colinei. Dar necunoscutul rosti: Lăsaţi‑mă să mă odihnesc. Îi aduseră o şa ostăşească, pe care se aşeză şi se adânci în tăcere. Era un bărbat în puterea vârstei, de statură mijlocie, lat în spate, un trup de uriaş şi trăsături care impuneau. Avea capul mare, pielea smeadă, arsă puternic de soare, ochii negri şi puţin oblici, ca ai tătarilor, iar peste gura mică îi atârna o mustaţă subţire, care se despărţea abia spre colţurile gurii în două smocuri răsfirate. Faţa‑i puternică arăta curaj şi mândrie. Avea în ea ceva atrăgător şi respingător în acelaşi timp – autoritatea hatmanului însoţită cu şiretenia tătărască, blândeţe şi sălbăticie. După ce se odihni o vreme pe şa, se ridică şi, în pofida tuturor aşteptărilor, în loc să mulţumească, se duse să vadă trupurile celor ucişi. Un necioplit! mormăi porucinicul. În acest timp, necunoscutul se uita cu atenţie la fiecare faţă, clătinând din cap, ca un om care înţelege totul; se întoarse apoi încet spre porucinic, plimbându‑şi mâinile pe şolduri şi căutând din obişnuinţă brâul în care voia pesemne să‑şi bage mâna. Asemenea purtare, nepotrivită pentru un om abia scăpat de moarte, nu fu pe placul tânărului porucinic care spuse batjocoritor: Dacă te‑ar vedea cineva, ar crede că Domnia Ta cauţi cunoştinţe printre lotrii aceia sau rosteşti rugăciuni pentru sufletul lor. Necunoscutul răspunse grav: Domnia Ta greşeşti şi nu greşeşti; nu greşeşti, fiindcă într‑adevăr căutam chipuri cunoscute, şi greşeşti pentru că aceştia nu sunt lotri, ci slugile unui şleahtic[8], vecin al meu. E, se vede că Domnia Ta şi vecinul Domniei Tale nu beţi amândoi din aceeaşi fântână. Un zâmbet neînţeles înflori pentru o clipă pe buzele subţiri ale necunoscutului. Şi aici te înşeli, mormăi printre dinţi. După o clipă adăugă mai tare: Dar să mă ierte Domnia Ta că nu i‑am adus mulţumirile cuvenite pentru auxilium care m‑a scăpat de la o moarte atât de năprasnică. Vitejia Domniei Tale a făcut să se sfârşească cu bine nesocotinţa mea, fiindcă m‑am îndepărtat de oamenii mei, dar recunoştinţa mea este într‑adevăr pe măsura grabei cu care mi‑ai venit într‑ajutor. Spunând acestea, întinse mâna porucinicului. Dar tânărul semeţ nu se mişcă din loc şi, în loc să se grăbească să i‑o dea pe a lui, zise: Aş vrea să ştiu mai întâi dacă am de‑a face cu un şleahtic, căci, deşi nu mă îndoiesc de acest lucru, nu se cade să primesc mulţumirile cuiva pe care nu‑l cunosc. Văd în Domnia Ta mândria unui bărbat curajos; vorbeşti cu dreptate. Trebuia să‑mi încep vorba şi mulţumirile spunându‑mi numele. Sunt Zenobi Abdank, cu blazonul Abdank cu o cruciuliţă, şleahtic din voievodatul Kievului, împroprietărit în ţinuturile de răsărit, şi polcovnicul[9] steagului de cazaci ai prinţului Dominik Zasławski. Iar eu sunt Jan Skrzetuski, porucinic în steagul de cuirasieri ai prealuminatului prinţ Jeremi Wiśniowiecki[10]. Domnia Ta slujeşti sub un războinic vestit. Primeşte acum recunoştinţa şi mâna mea. Porucinicul nu mai stătu pe gânduri. Într‑adevăr cuirasierii priveau de sus la oştenii din alte flamuri, dar Skrzetuski se afla în plină stepă, în Câmpiile Sălbatice, unde asemenea deosebiri nu prea se luau în seamă. Pe urmă avea de‑a face cu un polcovnic, lucru de care se convinse numaidecât, deoarece, când oştenii îi aduseră lui Abdank brâul şi sabia, din care îl descinseseră ca să‑şi revină, îi înmânară şi un buzdugan scurt de os, cu capul de corn lustruit, aşa cum aveau numai polcovnicii cazaci. În afară de aceasta, straiele lui Zenobi Abdank vădeau îndestulare, iar vorbirea aleasă arăta o minte ageră şi cunoaşterea lumii. Aşa că Skrzetuski îl rugă să‑i ţină tovărăşie. Mirosul de carne friptă tocmai începuse să se răspândească dinspre focuri, gâdilând plăcut nările şi cerul gurii. Un slujitor scoase carnea din jăratic şi le‑o servi într‑o strachină de cositor. Începură să mănânce, iar când li se aduse şi un burduf pântecos din piele de capră, cu vin moldovenesc, limbile începură să se dezlege. Dea Domnul să ajungem cu bine acasă! spuse Skrzetuski. Domnia Ta te întorci acasă? De unde, rogu‑te? întrebă Abdank. Vin de departe, tocmai de la Crîm. Ce‑ai căutat acolo? Ai dus banii de răscumpărare cuiva? Nu, jupâne polcovnic; am fost chiar la hanul în persoană. Abdank ciuli urechile curios. Ia te uită, ai intrat într‑o tovărăşie aleasă! Şi ce treburi ai avut cu hanul? I‑am dus o scrisoare a prealuminatului prinţ Jeremi. Domnia Ta ai fost trimisul lui! Şi ce i‑a scris prinţul hanului? Porucinicul îşi întoarse repede privirile spre tovarăşul său. Jupâne polcovnic, zise, dacă te‑ai uitat în ochii tâlharilor care te‑au prins cu arcanul – e treaba ta, dar ce i‑a scris prinţul hanului, nu e nici a mea, nici a ta, ci numai a lor. Mai înainte mă miram, răspunse şiret Abdank, că prinţul şi‑a ales un om atât de tânăr ca să‑l trimită la han, dar după răspunsul Domniei Tale nu mă mai mir deloc, fiindcă văd că eşti tânăr numai de ani, dar eşti bătrân la minte şi ai multă înţelepciune. Porucinicul înghiţi uşor cuvântul măgulitor, îşi răsuci mustaţa şi întrebă: Spune‑mi, jupâne polcovnic, ce treburi te‑au adus pe malurile Omelniczekului şi cum ai ajuns aici de unul singur? Nu sunt singur, mi‑am lăsat oamenii în urmă, pe drum; mă duc la pan Grodzicki, comandantul garnizoanei din Kudak. Marele hatman m‑a însărcinat să‑i duc nişte scrisori. Şi de ce nu călătoreşti Domnia Ta pe apă, cu baidacul[11]? Aşa a fost porunca, şi nu pot să mă abat de la ea. E de mirare că înălţimea Sa hatmanul a putut să‑ţi dea o astfel de poruncă; mergând pe apă ai fi înlăturat primejdiile pe care le‑ai întâmpinat prin mijlocul stepei. Să ştii Domnia Ta că stepa e liniştită acum, o cunosc nu de ieri, de alaltăieri, iar pentru cele ce mi s‑au întâmplat, de vină e numai răutatea omenească şi invidia. Cine te asupreşte atâta? E mult de vorbit. Am un vecin rău, care mi‑a distrus averea, m‑a izgonit de pe pământurile mele, mi‑a bătut feciorul, iar acum, ai văzut şi Domnia Ta cum a vrut să‑mi ia viaţa. Bine, dar Domnia Ta nu porţi sabie la şold? Pe faţa puternică a lui Abdank fulgeră ura, ochii i se aprinseră mohorât şi răspunse încet, dar apăsat: Cum de nu, port, şi să‑mi ajute Dumnezeu, că de aci înainte nu voi folosi alte mijloace împotriva vrăjmaşilor mei. Porucinicul vru să zică ceva, când în stepă răsună deodată un tropot de copite, mai bine zis un fâsâit grăbit de picioare de cai prin iarba moale. Numaidecât slujitorul lui Skrzetuski, care stătea de strajă, alergă cu vestea că se apropie nişte oameni. Cred că sunt însoţitorii mei, i‑am lăsat nu departe de Taśmina. Nu mă gândeam la nici o primejdie şi le‑am făgăduit să‑i aştept aici. Cât ai bate din palme, o ceată de călăreţi se rândui în semicerc în jurul colinei. În lumina focului apărură capetele cailor, cu nările larg deschise, sforăind de oboseală, iar deasupra lor, aplecate, se iviră feţele călăreţilor care priveau cu atenţie în lumină, ferindu‑şi ochii cu mâinile de strălucirea flăcărilor. Hei, oameni buni! Cine sunteţi? întrebă Abdank. Slugile Domnului! răspunseră voci din întuneric. Da, sunt flăcăii mei, repetă Abdank, adresându‑se porucinicului. Fiţi bine‑veniţi! Fiţi bine‑veniţi! Câţiva descălecară şi se apropiară de foc. Tătucule, ce‑i cu tine? Am ostenit caii ca să te ajungem. Am căzut într‑o capcană. Chwedko, trădătorul, cunoştea locul şi mă aştepta aici cu alţi ticăloşi. Trebuie să fi ajuns cu mult înaintea mea. M‑au prins cu arcanul! Doamne, păzeşte‑ne! Doamne, păzeşte‑ne! Şi cine sunt lehii ăştia de lângă tine? Spunând acestea, priveau ameninţător la Skrzetuski şi la tovarăşii lui. Sunt prieteni buni, zise Abdank. Slavă Domnului, sunt viu şi nevătămat. Pornim într‑o clipă mai departe. Laudă Domnului! Noi suntem gata. Şi începură să‑şi încălzească mâinile la foc, fiindcă noaptea era friguroasă, deşi senină. Erau ca la patruzeci de oameni vânjoşi şi bine înarmaţi. Nu semănau deloc a cazaci înrolaţi în oastea Republicii, şi Skrzetuski se miră mult, mai ales că ceata era aşa de mare. Toate acestea îi păreau porucinicului destul de ciudate. Dacă marele hatman l‑ar fi trimis pe polcovnicul Abdank la Kudak, i‑ar fi dat însoţitori dintre cazacii înregistraţi[12], apoi, din care pricină i‑a poruncit să meargă până la Czehryn prin stepă şi nu pe apă? Trecerea peste toate râurile care curg prin Câmpiile Sălbatice până la Nipru nu putea decât să‑i întârzie mersul. Aşa părea mai degrabă că jupânul Abdank voia să se ferească de Kudak. Dar până şi persoana polcovnicului îl punea mult pe gânduri pe tânărul porucinic. Băgă de seamă dintr‑odată că zaporojenii, care se purtau destul de familiar cu căpeteniile lor, pe el îl înconjurau cu un respect neobişnuit, ca şi când ar fi fost un adevărat hatman. Trebuia să fie vreun cavaler plin de faimă, şi Skrzetuski era cu atât mai mirat, cu cât, cunoscând Ucraina pe amândouă părţile Niprului, nu auzise nimic despre un asemenea viteaz pe care să‑l cheme Abdank. Pe de altă parte, faţa acestui bărbat avea ceva deosebit – o putere tăinuită, care i se degaja din obraz, precum căldura din flăcări, o voinţă neînduplecată, care arăta că acest om nu se dă înapoi din faţa nimănui şi de la nimic. O asemenea voinţă se citea pe chipul prinţului Jeremi Wiśniowiecki, însă acest dar înnăscut al naturii, potrivit cu naşterea aleasă şi purtarea prinţului, putea să uimească la un bărbat cu un nume necunoscut, rătăcit pe întinderile stepei. Skrzetuski chibzui multă vreme. Îi trecu prin minte că poate să fie vreun izgonit de neam mare, care, urmărit de vreo condamnare, se ascundea în Câmpiile Sălbatice, ori căpetenia vreunei cete de tâlhari, dar ultima presupunere era puţin probabilă, îmbrăcămintea şi vorbirea acestui om arătau cu totul altceva. Aşa că porucinicul nu mai ştia ce să creadă; urmărea cu atenţie ce se petrecea, în timp ce Abdank porunci să‑i fie adus calul. Porucinice Skrzetuski, spuse, călătorului îi stă bine cu drumul. Dă‑mi voie să‑ţi mulţumesc încă o dată pentru ajutorul pe care mi l‑ai dat. Să‑mi ajute Dumnezeu să te răsplătesc şi eu cu un bine tot atât de mare! Nu ştiam pe cine ajut, aşa că nu sunt vrednic de recunoştinţa Domniei Tale. În Domnia Ta vorbeşte modestia care este pe măsura bărbăţiei. Primeşte din partea mea acest inel. Porucinicul se încruntă şi se dădu un pas înapoi, măsurându‑l din ochi pe Abdank, dar acesta vorbi mai departe cu o autoritate aproape părintească în glas şi în înfăţişare: Priveşte, rogu‑te. Nu vreau să‑ţi atrag atenţia asupra valorii acestui inel, alte însuşiri ale lui doresc să le cunoşti. L‑am căpătat încă din anii tinereţii, pe când mă aflam în robie turcească, de la un pelerin care se întorcea din Ţara Sfântă. În ochiul acesta este ferecată pulbere din mormântul lui Cristos. Un asemenea dar nu se cuvine să refuzi, chiar dacă l‑ai primi din mâini necinstite. Domnia Ta eşti tânăr şi oştean, dar dacă nici bătrâneţea cea mai apropiată de mormânt nu ştie ce‑o aşteaptă înainte de a‑i suna ceasul din urmă, ce să mai vorbim de adolescenţa care, având înainte o viaţă lungă, trebuie să treacă prin multe împrejurări grele! Acest inel te va feri de necazuri şi te va apăra când va sosi ziua judecăţii, iar eu îţi spun că această zi va sosi în curând în Câmpiile Sălbatice. Urmă o clipă de linişte; se auzeau doar fâlfâitul flăcărilor şi sforăitul cailor. Din stufărişurile îndepărtate răsuna urletul jalnic al lupilor. Deodată Abdank repetă, parcă pentru sine: Ziua judecăţii se apropie prin Câmpiile Sălbatice, iar când va sosi – omenirea întreagă va fi uimită de… Porucinicul luă inelul fără să se mai gândească la nimic, atât de zguduit de vorbele acestui om neînţeles. Abdank îşi aţinti privirile în depărtarea neguroasă a stepei. Se întoarse apoi încet şi încalecă. Ostaşii îl aşteptau la poalele colnicului. La drum! la drum!… Rămâi sănătos, prietene oştean! se adresă porucinicului. Vremurile sunt de vină că fratele nu mai crede fratelui; Domnia Ta nu ştii pe cine ai scăpat de la moarte, pentru că nu ţi‑am spus numele meu. Aşadar Domnia Ta nu eşti Abdank? Acesta este inelul meu… Şi numele Domniei Tale? Bohdan Zenobi Chmielnicki[13]. Acestea rostind, coborî de pe movilă urmat de oamenii săi. În curând îi înghiţiră ceaţa şi noaptea. Abia după ce se depărtaseră ca la o jumătate de milă, vântul aduse dinspre ei cuvintele unui cântec căzăcesc: Oi, sloboade‑ne, Doamne, Pe noi, bieţii robi, Din greaua robie, Turceasca urgie – Fă zori de lumină, Pe aceste ape, În lumea creştină, Adu veselie!   Ascultă‑ne, Doamne, Sărmana moliftă, Ascultă‑ne, Doamne, Pe noi, bieţii robi.   Glasurile se stinseră treptat, până când se pierdură în adierile vântului care fâşâia printre trestii.   [1] Palanca – întăritură făcută din trunchiuri de copaci aşezate orizontal sau din pari groşi înfipţi în pământ. [2] Începând din secolul al XV‑lea, forma de stat specifică Poloniei feudale este Republica (Rzeczypospolita; l. lat. – Res publica), întemeiată pe stăpânirea şleahtei; în frunte se afla regele, care însă nu putea să ia nici un fel de hotărâre fără aprobarea Seimului (un fel de senat). La sfârşitul secolului al XVI‑lea democraţia şleahtei este înlocuită practic de oligarhia aristocraţiei nobiliare, dar şleahticii îşi păstrează juridic drepturile prin existenţa privilegiului de liberum veto. Aşadar, termenul Republică defineşte mai mult principiul exercitării puterii, decât forma de stat. [3] Ciambul – ceată mare de tătari porniţi după pradă. [4] Staniţă – sat căzăcesc. [5] Vagmistru – grad în armată, corespunzător sergentului‑major. [6] Porucinic – grad militar, echivalent cu locotenentul de astăzi. [7] Rachiu. [8] Nobil polonez. [9] Polcovnic – comandant al unui polc (regiment); colonel. [10] Jeremi Wiśniowiecki (1612–1651) – prinţ şi voievod al Ruteniei, din 1646. A înăbuşit în sânge răscoalele cazacilor şi ale ţăranilor ucraineni. În războiul cu Bohdan Chmielnicki a jucat un rol de seamă în timpul asedierii Zbarażului; a luat parte şi la bătălia de la Beresteczko. [11] Baidac – ambarcaţiune cu un catarg şi fundul plat. [12] Cazaci înrolaţi în oastea polonă. În timpul regelui Stefan Batory, în 1578, se încearcă o reorganizare a cazacilor; o parte, cei înregistraţi ca oşteni, primeşte soldă din vistieria Republicii şi au unele privilegii faţă de ceilalţi. [13] Bohdan Chmielnicki (cca. 1595–1657) – hatman al cazacilor, din 1649; conducătorul răscoalei de eliberare naţională a poporului ucrainean. În fruntea oştilor cazace, aliate cu tătarii, a înfrânt armatele Republicii la Apele Galbene (16 mai 1648), Korsuń (26 mai 1648) şi Piławce (23 septembrie 1648). După negocierile zadarnice cu regele Poloniei, Jan Kazimierz, asediază cetatea Zbaraż, fără a o cuceri. După lupta de la Zborów (15–16 august 1649) s‑a încheiat pacea favorabilă cazacilor. Răscoala a izbucnit din nou în 1651, dar Chmielnicki a fost învins la Beresteczko (29–30 iunie 1651). La începutul anului 1654 rupe legăturile cu Polonia, trecând ţinuturile ucrainene de pe malul stâng al Niprului în stăpânirea Rusiei.  
INTRODUCERE   Trăia în Samogiţia neamul avut al Billewiczilor, descinzând din Mendog, cu multe încrengături şi respectat mai mult decât altele în tot olatul Rosienie. La cinuri înalte Billewiczii nu ajunseseră niciodată, avându-le în grijă, cel mult, pe cele ale judeţelor, dar pe câmpul lui Marte aduseseră ţării foloase însemnate pentru care în diferite timpuri fuseseră răsplătiţi cu dărnicie. Cuibul familiei, care mai dăinuia, se chema tot Billewicze, dar mai aveau şi alte moşii în ţinutul Rosienie şi mai departe spre Krakinów, de-a lungul Laudei, Szojei şi Niewiażei până hăt dincolo de Poniewież. Abia mai târziu se răsfiraseră în câteva ramuri ale căror vlăstare nu mai ştiau unele de altele. Se strângeau cu toţii doar atunci când în Rosienie, pe câmpia Stărilor, se ţinea strânsura şleahticilor samogiţieni. Din când în când, se mai întâlneau în steagurile[1] oştirii lituaniene şi pe la adunări, iar pentru că erau bogaţi şi se bucurau de multă trecere, erau nevoiţi să ţină cont de ei până şi Radziwiłłii cei atotputernici în Lituania şi Samogiţia. În timpul domniei lui Jan Kazimierz[2], patriarhul întregii stirpe Billewicz era Herakliusz Billewicz, polcovnic[3] de călărime uşoară şi cămăraş[4] de Upita. Acesta nu mai trăia în cuibul de baştină pe care-l stăpânea în acea vreme Tomasz, spătarul[5] de Rosienie; lui Herakliusz îi reveniseră Wodokty, Lubicz şi Mitruny, aşezate în apropierea Laudei înconjurate, ca de o mare revărsată, de pământurile şleahtei mărunte, fiindcă prin împrejurimi, în afară de Billewiczi, mai erau câteva neamuri mai acătării, ca Sołłohub, Montwiłł, Schylling, Koryzno, Siciński, cu toate că nu lipseau destule nume de şleahtici mai puţin însemnaţi. De altminteri, tot malul Laudei era presărat cu aşa-numitele „cătune”, în vorbirea obişnuită aşezări, locuite de faimoasa şleahtă laudaniană, binecunoscută în istoria Samogiţiei. În alte părţi ale ţării, neamurile îşi luaseră numele de la aşezări sau aşezările de la neamuri, cum se întâmplase în Polesia; aici însă, de-a lungul ţărmului Laudei, era altfel. La Morozy trăiau Stakjenii, aşezaţi acolo din vremuri de demult de însuşi, Batory[6], pentru vitejia arătată la Psków. Pe glia roditoare de la Wolmontowicze roiau Butrymii, cei mai zdraveni bărbaţi din toată Lauda, vestiţi prin vorba puţină şi braţul greu, care în timpul adunărilor, al încălcărilor de pământuri sau al războaielor învăţaseră să înainteze tăcuţi ca un zid. Câmpurile de la Drożejkany şi Mozgi erau muncite de Domaszewiczii cei mulţi, vânători cunoscuţi, care umblau după urma ursului din codrul Zielonka până la Wiłkomierz. Gasztowţii stăteau la Pacunele; jupâniţele lor erau atât de vestite prin frumuseţe, încât până la urmă toate fetele chipeşe din împrejurimile Krakinówului, Poniewieżului şi Upitei erau numite pacunelence. Sołłohubii mici erau bogaţi în cai şi vite de soi, crescute pe imaşurile din păduri, iar Gościewiczii scoteau smoală prin codri, îndeletnicire pentru care fuseseră porecliţi Gościewiczii negri sau afumaţi. Mai erau, fireşte, şi alte aşezări şi alte neamuri. Multe din numele lor dăinuie încă, dar cea mai mare parte nu mai sunt pe locurile dinainte, iar oamenii se cheamă şi ei altfel. Trecuseră peste ei războaie, nenorociri, pojaruri, şi aşezările nu se mai ridicaseră pe vechile ruine, într-un cuvânt, se schimbaseră multe. Dar în acel timp bătrâna Lauda înflorea încă în starea de început, şi şleahta laudaniană ajunsese la cea mai mare faimă, deoarece cu câţiva ani înainte, luptând la Łojowe împotriva cazacilor răsculaţi, se acoperise de slavă sub conducerea lui Janusz Radziwiłł[7]. Altfel, toţi laudanienii slujeau în steagul bătrânului Herakliusz Billewicz; cei mai bogaţi ca oşteni de elită, cu doi cai, cei mai puţin avuţi cu câte unul, iar cei săraci de tot printre slujitori. Erau cu toţii luptători destoinici care îndrăgiseră peste poate meşteşugul armelor. Se pricepeau, în schimb, mai puţin la treburile obişnuite ale adunărilor. Ştiau că regele e la Varşovia, Radziwiłł şi jupân Hlebowicz, starostele[8], în Samogiţia, iar jupân Billewicz în Lauda la Wodokty. Asta le era de ajuns şi votau cum îi învăţa jupân Billewicz, convinşi că dorinţa lui este şi a starostelui Hlebowicz, care merge mână-n mână cu Radziwiłł. Radziwiłł reprezenta însă în Lituania şi Samogiţia braţul regelui, iar acesta era soţul Republicii[9] şi părintele şleahticilor. La drept vorbind, jupân Billewicz era mai degrabă prietenul, decât supusul stăpânilor puternici de la Birże. Şi încă unul preţuit cum se cuvine, fiindcă la fiecare chemare avea pregătite o mie de voturi şi o mie de săbii laudaniene, iar săbiile în mâinile Stakjenilor, Butrymilor, Domaszewiczilor sau ale Gasztowţilor nu le dispreţuise nimeni pe lume până atunci. Abia mai târziu, după moartea lui Herakliusz Billewicz, aveau să se schimbe toate. Iar acest părinte şi binefăcător al şleahtei laudaniene, muri în anul 1654. Tocmai atunci izbucnise un război cumplit de-a lungul fruntariilor de răsărit ale Republicii. Jupân Billewicz nu mai plecase să lupte din pricina vârstei şi a surzeniei, dar laudanienii porniseră cu toţii. Şi când veni veste că Radziwiłł a fost bătut la Szkłów, iar steagul laudanian ciopârţit aproape în întregime de pedestrimea lefegiilor francezi, asupra căreia năvălise, bătrânul polcovnic, lovit de apoplexie, îşi dădu obştescul sfârşit. Vestea o aduse Michał Wołodyjowski, un oştean tânăr, dar plin de faimă, care-l înlocuise pe jupân Herakliusz la conducerea steagului laudanian din porunca lui Radziwiłł. Cei rămaşi în viaţă reveniseră şi ei la aşezările părinteşti abătuţi, flămânzi şi, asemenea întregii oştiri, învinovăţindu-l pe marele hatman[10] că încrezându-se prea mult în spaima şi vraja pe care le răspândea numele său, se aruncase cu forţe prea puţine asupra unei armii de zece ori mai puternice, ducând astfel la pierzanie oastea, ţara întreagă. Printre cei care se tânguiau, nici un glas nu se ridica împotriva tânărului polcovnic Jerzy Michał Wołodyjowski. Dimpotrivă, cei care scăpaseră din măcel îl ridicau în slăvi, povestind adevărate minuni despre îndemânarea şi faptele-i războinice. De altfel, singura mângâiere pentru laudanienii rămaşi în viaţă era să-şi aducă aminte de isprăvile pe care le săvârşiseră sub conducerea lui jupân Wołodyjowski: cum atacaseră şi trecuseră, ca prin fum peste primele şiruri ale oştenilor de rând; cum năvăliseră după aceea asupra lefegiilor francezi, cum îi luaseră în săbii, împrăştiind unul din polcurile[11] de frunte, cu care prilej jupân Wołodyjowski tăiase cu propria mână pe căpetenia acelui polc; cum în cele din urmă, înconjuraţi şi loviţi din patru părţi, luptaseră ca nişte disperaţi ca să scape din învălmăşeală, presărând câmpul cu morţi şi răzbind pe vrăjmaş. Aceia dintre laudanieni care, neslujind în oştirea lituană, trebuiau să răspundă numai chemării la oaste a şleahticilor, ascultau cu amărăciune, dar şi cu mândrie, aceste istorisiri. De altminteri, aşteptau cu toţii ca şleahta, ultimul reazim al ţării, să fie chemată curând la arme. Se ştia dinainte că în asemenea împrejurare jupân Wołodyjowski avea să fie ales căpetenia laudanienilor, pentru că, deşi nu se număra printre şleahticii din partea locului, nici unul dintre localnici nu-l întrecea în faimă. Cei scăpaţi cu viaţă mai spuneau despre el că-l scosese din vâltoare pe hatmanul însuşi. De aceea întreaga Lauda aproape că-l purta pe braţe, o aşezare smulgându-l alteia. Se certau mai ales Butrymii, Domaszewiczii şi Gasztowţii, la care avea să rămână mai multă vreme în ospeţie. Cât despre el, îi îndrăgise atât de mult pe aceşti şleahtici bătăioşi, încât atunci când rămăşiţele oştilor lui Radziwiłł se îndreptară spre Birże, ca să se refacă acolo cât de cât după înfrângerea suferită, nu plecă odată cu ceilalţi, ci, trecând de la o aşezare la alta, se stabili într-un sfârşit la Gasztowţii din Pacunele, la jupân Pakosz Gasztowt, mai mare peste toţi şleahticii de aici. La drept vorbind, nici nu era cu putinţă ca jupân Wołodyjowski să plece la Birże fiindcă se îmbolnăvi şi căzu la pat; la început îl prinse o fierbinţeală grea, apoi îi paraliză mâna dreaptă din pricina unei lovituri căpătate la Cybichów. Cele trei jupâniţe ale lui Pakosz, pacunelence cunoscute prin frumuseţe, îl luară îndată sub oblăduirea lor gingaşă şi se jurară să-i întoarcă acestui cavaler atât de vestit sănătatea dinainte. Toată şleahta era ocupată acum cu îngropăciunea fostului conducător Herakliusz Billewicz. După înmormântare se deschise testamentul răposatului, în care se arăta că bătrânul polcovnic lăsa întreaga avere, afară de satul Lubicz, nepoatei sale Aleksandra Billewicz, fiica starostelui de vânătoare din Upita, iar grija asupra ei, până când avea să se căsătorească, o încredinţa tuturor şleahticilor laudanieni. „...Care, binevoitori fiindu-mi mie (glăsuia testamentul) şi cu dragoste pentru dragoste plătindu-mi, tot astfel să se arate şi faţă de orfană, iar în aceste vremuri de stricăciune şi minciună, când înaintea samavolniciei şi a răutăţii omeneşti nimeni nu poate sta ferit şi nici fără de teamă, gândindu-se la mine, s-o apere pe orfană de orice vătămare.” Să aibă în grijă, de asemenea, ca să se bucure în tihnă de avere, afară de satul Lubicz pe care-l dau, îl dăruiesc şi-l înscriu tânărului stegar[12] de Orsza, ca să nu aibă nici o piedică întru aceasta. Iară cine se va minuna de această bunăvoinţă a mea pentru sus-numitul Andrzej Kmicic, sau va vedea în ea o strâmbătate faţă de buna mea nepoată Aleksandra, are şi trebuie să ştie că încă din tinereţe şi până în ceasul morţii am cunoscut prietenie şi dragoste din partea bunului părinte al lui Jędrzej Kmicic, cu care am bătut războaie, şi viaţa de multe ori mi-a scăpat. Iar când răutatea şi invidia panilor Siciński au vrut să-mi răpească averea, şi la această ananghie m-a ajutat. Aşadar eu, Herakliusz Billewicz, cămăraş de Upita şi păcătos nevrednic, care mă aflu astăzi înaintea judecăţii aspre a lui Dumnezeu, m-am dus acum paisprezece ani (în viaţă fiind pe acest pământ) la părintele lui jupân Kmicic, spătarul de Orsza, ca să-i juruiesc mulţumită şi prietenie statornică. Acolo, cu voia amândoura, am hotărât ca, în puterea vechiului şi creştinescului obicei al şleahticilor, copiii noştri, anume fiul lui, Andrzej, şi nepoata mea, Aleksandra, fiica starostelui de vânătoare, să lege căsnicie pentru ca din ei să crească urmaşi spre slava lui Dumnezeu şi folosul Republicii... Ceea ce mult îmi doresc, legând-o prin aceasta pe nepoata mea Aleksandra să dea ascultare voinţei mele înscrise aici, afară de împrejurarea când stegarul de Orsza îşi va fi pătat (Doamne fereşte!) slava cu fapte nemernice şi ar fi fost arătat drept necinstit. Iar dacă va fi să-şi piardă averea din părinţi, ceea ce la hotarul Orszei cu uşurinţă poate să se întâmple, să-l aibă de bărbat juruit, şi de-ar fi să piardă şi moşia Lubicz, de nimica să nu-i pese. Cu toate acestea, dacă nepoata mea, cunoscând harul lui Dumnezeu, va vroi să-şi închine fecioria slavei Lui şi să îmbrace mantia de călugăriţă, e liberă să facă aceasta, deoarece slava dumnezeiască trebuie să stea înaintea celei lumeşti...” Astfel îşi orândui averea şi nepoata jupân Herakliusz Billewicz şi nimeni nu se miră prea mult. Jupâniţa Aleksandra ştia ce o aşteaptă, iar şleahta auzise şi ea mai de mult de prietenia dintre Billewicz şi Kmicic. Atunci însă, la vreme de cumpănă, aveau cu toţii alte griji, aşa că încetară în curând să mai vorbească despre testament. Doar la curtea din Wodokty se vorbea mereu de cei doi Kmicic, mai degrabă despre jupân Andrzej, fiindcă şi bătrânul spătar se petrecuse dintre cei vii. În lupta de la Szkłów, fiul îşi adusese steagul de volintiri de la Orsza. Mai târziu i se pierduse urma, dar nimeni nu se gândea că a pierit, pentru că moartea unui războinic atât de cunoscut n-ar fi trecut nebăgată în seamă. În ţinutul Orszei neamul Kmicic era puternic şi stăpânea moşii însemnate, dar acele locuri fuseseră nimicite de vâlvătaia războiului. Judeţe şi olaturi întregi se schimbau în întinderi pustii, averile se împuţinau, piereau oamenii. După înfrângerea lui Radziwiłł, vrăjmaşul nu mai întâmpina aproape nici o împotrivire. Gosiewski[13], hatmanul de câmp, n-avea oşteni; hatmanii coroanei cu oştile care le mai rămăseseră luptau în Ucraina şi nu puteau să-l ajute, ca şi Republica, vlăguită de războaiele cu cazacii. Talazul neprieten se revărsa tot mai departe peste ţară, izbindu-se din loc în loc de zidurile fortăreţelor, dar şi acestea cădeau una după alta, cum căzuse Smoleńskul. Ţinutul Smoleńsk, în care se aflau proprietăţile neamului Kmicic, putea fi socotit ca şi pierdut. În învălmăşeala şi spaima care se înstăpâniseră pretutindeni, oamenii se risipiseră ca frunzele bătute de vântoasă, aşa că nu mai ştia nimeni ce se întâmplase cu tânărul stegar de Orsza. Dar pentru că războiul nu ajunsese încă până în stărostia Samogiţiei, şleahta laudaniană îşi revenea cu încetul după înfrângerea de la Szkłów. „Cătunele” începeau să se adune şi să chibzuiască asupra treburilor obştii sau ale fiecăruia. Butrymii, cei mai bătăioşi, spuneau cu jumătate de glas „că ar trebui să plece cu toţii la congresus-ul[14] oştenilor şleahtici de la Rosienie, iar după aceea la Gosiewski, ca să răzbune înfrângerea de la Szkłów: Domaszewiczii, ca vânători ce se aflau, se afundau prin păduri, ajungând prin Codrul Rogowska până aproape de cetele vrăjmaşe, de unde se întorceau cu veşti, iar Gościewiczii afumaţi uscau carnea la fum pentru campaniile viitoare Cât priveşte treburile particulare, hotărâră cu toţii să trimită oameni umblaţi şi cu experienţă în căutarea lui Andrzej Kmicic. Sfatul era alcătuit din laudanienii vârstnici sub conducerea lui Pakosz Gasztowt şi a lui Kasjam Butrym, cei doi patriarhi ai aşezărilor, aşa că toată şleahta, prea măgulită de încrederea pe care i-o arătase răposatul jupân Billewicz, îşi jură să respecte cu credinţă testamentul şi s-o înconjure pe jupâniţa Aleksandra cu părintească grijă. De aceea, cu toate că în vremi, de război se iscau neînţelegeri şi tulburări chiar prin regiunile în care războiul nu ajunsese, pe malurile Laudei stăpânea liniştea. Nici un glas nu se ridică împotrivă, nimeni nu încalcă moşiile tinerei moştenitoare; nu se mutară din loc movilele de hotar, nu se tăiară pinii însemnaţi de la marginea pădurilor, nu intră nimeni cu anasâna pe imaşuri. Dimpotrivă, fiecare „cătun” o ajuta pe avuta moştenitoare cu ce putea. Stakjenii de pe malul râului îi trimiteau peşte sărat, de la tăcuţii Butrymi din Wolmontowicze primea grâie, Gasztowţii îi aduceau fân, Domaszewiczii o îndestulau cu vânat, iar Gościewiczii afumaţi cu cărbuni şi smoală. Prin aşezări, jupâniţei Aleksandra nu-i spunea nimeni altfel decât „jupâniţa noastră”, iar frumoasele pacunelence îl aşteptau pe jupân Kmicic tot atât de nerăbdătoare ca şi ea. Cam tot în această vreme veniră gonacii[15], vestind chemarea şleahticilor la oaste, astfel că Lauda începu să freamăte. Aceia dintre flăcăi care crescuseră devenind bărbaţi, aceia pe care povara vârstei nu-i aplecase în jos, aceia trebuiau să încalece pe cal. Jan Kazimierz venise la Grodno şi tot acolo hotărâse şi locul de strânsură a oştilor. Într-acolo se şi îndreptau cu toţii. Primii plecară în tăcere Butrymii, ceilalţi după ei, iar Gasztowţii la urmă, cum făceau întotdeauna, fiindcă le părea rău să plece de lângă pacunelence. Şleahta din alte părţi ale ţării se înfăţişă în număr mic şi ţara rămase fără apărare, dar cei din Lauda se duseră până la unul. Jupân Wołodyjowski nu plecă şi el, fiindcă tot nu era în stare să-şi mişte braţul, aşa că rămase printre pacunelence ca unul mai mare care să aibă grijă de ele. „Cătunele” se goliră şi doar bătrânii şi femeile se mai înşirau seara în jurul focurilor. La Poniewież şi la Upita era linişte — pretutindeni lumea aştepta noutăţi. Jupâniţa Aleksandra se însingura şi ea la Wodokty; nu mai vedea pe nimeni afară de slujitori şi de ocrotitorii săi din Lauda.       [1] Unitate militară de 100—200 de oameni. [2] Jan al II-lea Kazimierz (1609 – 1672) — rege al Poloniei între 1648—1668, fiul lui Zygmunt al III-lea de Waza, frate cu Władysław a) IV-lea, căsătorit cu văduva acestuia, Maria Ludovica. În timpul domniei lui au loc răscoalele ţărăneşti din Ucraina şi războiul cu suedezii. Cu ajutorul Franţei, încearcă fără rezultat să introducă reforme care să întărească puterea monarhică. În 1665, Lubomirskj se ridică împotriva lui, în 1668 abdică şi pleacă în Franţa. [3] Colonel. [4] Iniţial slujbaş la odăile domnului, ulterior titlu onorific. [5] Iniţial purtător al spadei domnului, ulterior titlu onorific. [6] Ştefan Batory (1553—1586) — prinţ de Transilvania din 1571, rege al Poloniei din 1576; fiul lui Ştefan, voievod de Transilvania. A purtat războaie cu Rusia, 1579—1582, cucerind Letonia. Renunţă la drepturile juridice ale regelui, constituind tribunalul şleahtei din Polonia (1578) şi Lituania (1581). În 1578 înfiinţează Academia de la Wilno. S-a străduit să întărească puterea monarhică, luptând împotriva aristocraţiei şi a samavolniciei şleahtei. [7] Janusz Radziwiłł (1612—1655) — prinţ, voievod de Wilno din 1653, mare hatman de Lituania din 1654. A luptat biruitor cu ostile lui Chmielnicki în Lituania, apoi cu cele ruseşti (a învins la Szkłów în 1654). În timpul „potopului”, la 10 aug. 1655, a trădat Republica şi a încheiat alianţă cu Carol Gustav la Kiejdany, recunoscând protectoratul suedezilor asupra Lituaniei. [8] Mai-mare peste un ţinut, peste o stărostie. [9] Începând din secolul al XV-lea, forma de stat specifică Poloniei feudale este Republica (Rzeczypospolita), întemeiată pe stăpânirea şleahtei; în frunte se afla regele, care însă nu putea să la nici un fel de hotărâre fără aprobarea Seimului. La sfârşitul secolului al XVI-lea democraţia şleahtei este înlocuită practic de oligarhia aristocraţiei nobiliare, dar şleahticii îşi păstrează juridic drepturile prin existenţa privilegiului de liberum veto. Aşadar, termenul Republică defineşte mai mult principiul exercitării puterii decât forma de stat. [10] Comandant suprem al unei oştiri. [11] Regiment [12] Portdrapel într-o unitate militară; aici titlu onorific. [13] Wincenty Gosiewski (n. 1662) — vistiernic şi hatman de câmp al Lituaniei. În timpul „potopului” luptă alături de Jan Kazimierz; mai târziu va fi ucis de oştenii răsculaţi. [14] Adunarea (lat.). [15] Trimişi, cei care duceau veştile, olăcari.    
CAPITOLUL I   Iarna din anul 1682 spre 1683 era atât de geroasă, încât nici măcar bătrânii încovoiaţi de vârstă nu-şi mai aminteau una la fel. Toamna, căzuseră ploi îndelungate, iar pe la jumătatea lui noiembrie dăduse primul îngheţ şi acoperise copacii cu o pojghiţă ca sticla. Prin păduri, chiciura se aşezase din belşug pe ramurile de pin, care se frângeau trosnind sub greutate. În primele zile din decembrie, după geruri repetate, păsăretul începuse să se adune prin sate şi târguri; până şi fiarele sălbatice părăsiseră bungetul codrilor şi se apropiaseră de aşezările oamenilor. Cu toate acestea, la sf. Damazy, cerul se înnourase şi ninsese zece zile fără întrerupere. Zăpada acoperise ţinutul cu un strat de câţiva coţi, troienind drumurile pădurii, îngrăditurile şi pe alocuri chiar ferestrele caselor. Oamenii îşi făceau drum prin nămeţi cu lopeţile, ca să ajungă la grajduri şi ocoale. În sfârşit, când ninsoarea contenise, se lăsase iarăşi un ger năprasnic, de trosneau copacii asemenea sâneţelor. Dacă aveau nevoie de lemne, ţăranii se duceau la pădure numai în grupuri mari, având grijă să nu-i prindă noaptea departe de sat. După apusul soarelui, nu mai cuteza nimeni să iasă nici în propria ogradă fără furcă sau secure, iar câinii lătrau înspăimântaţi până dimineaţa, ca de obicei când simţeau lupii. Într-o asemenea noapte şi pe un asemenea ger cumplit, pe şleaul din pădure înainta o caretă mare pe talpeţi de sanie, trasă de patru cai şi înconjurată de oameni. În faţă, pe o iapă voinică, mergea un slujitor cu felinarul, la drept vorbind, cu un coşuleţ de fier prins la capătul unei prăjini, în care ardeau vreascuri muiate în smoală, nu pentru a lumina drumul, fiindcă era lună, ci pentru a speria lupii. Pe capră, şedea surugiul, pe unul din caii dinainte, înşeuat, ajutorul lui, iar pe amândouă părţile caretei călăreau alţi doi slujitori înarmaţi cu trombloane[1] şi ghioage. Tot alaiul se deplasa foarte greu din cauza drumului neumblat şi a nămeţilor care, din loc în loc, mai ales la cotituri, se înălţau ca nişte valuri de-a curmezişul. Această încetineală nu-i era pe plac şi-l neliniştea pe Gedeon Pągowski. Încrezându-se în numărul şi armele slujitorilor, se hotărâse totuşi să plece la drum, deşi la Radom fusese prevenit asupra primejdiei; cu atât mai mult, cu cât până la Bełczączka trebuia să treacă prin pădurile de la Kozienice. Codrii uriaşi începeau în acele timpuri cu mult înainte de Jedlnia şi se întindeau hăt departe, dincolo de Kozienice, până la Vistula, spre Stężyca, aflată pe malul celălalt al râului, iar spre miazănoapte până la Ryczywół. Jupân Gedeon crezuse că, plecând înainte de amiază, la apusul soarelui va fi acasă. În câteva locuri, însă, fusese nevoie să deszăpezească drumul, treabă care-i luase de fiecare dată câteva ceasuri, aşa că trecuseră prin Jedlnia abia în amurg. Acolo, fuseseră avertizaţi încă o dată că ar fi mai bine să rămână în sat pentru noapte, dar pentru că găsiseră la fierar vreascuri cu care să lumineze drumul, jupân Pągowski poruncise să meargă mai departe. Şi uite că-i prinsese noaptea în pădure. Nu puteau înainta mai repede din pricina nămeţilor tot mai mari, aşa că jupân Pągowski era tot mai îngrijorat. În cele din urmă, începu să blesteme, dar în limba latină, ca să nu le sperie pe jupâneasa Winnicka, o rudă a sa, şi pe jupâniţa Sienińska, fiica adoptivă, care-l însoţeau. Jupâniţa Sienińska era tânără şi nepăsătoare, aşa că nu se temea prea mult. Din contră, dând la o parte perdeluţa de piele de la fereastra caretei şi poruncind slujitorului ce călărea alături să nu-i acopere vederea, privea veselă la troiene şi la pinii împodobiţi cu brâie lungi de zăpadă; lucirile roşietice ale vreascurilor aprinse se întindeau peste ramuri şi împreunându-se cu lumina lunii, alcătuiau jocuri plăcute ochilor. După aceea, ţuguindu-şi buzele, începu să sufle, bucurându-se că-şi vedea răsuflarea trandafirie în strălucirile focului. În schimb, fricoasa şi mai vârstnică jupâneasă Winnicka prinse să se vaiete: De ce am mai plecat de la Radom şi de ce n-am înnoptat măcar la Jedlnia, unde ne-au prevenit asupra primejdiei? Şi toate astea din cauza îndărătniciei nu ştiu cui. Până la Bełczączka mai e o bucată bună de drum şi numai prin pădure, aşa că ne vor ataca lupii, dar poate că arhanghelul Rafał, patronul călătorilor, se va milostivi de nişte rătăciţi ca noi, deşi n-o merităm. Auzind aceasta, jupân Pągowski se supără de-a binelea. Asta mai lipsea, să mai trăncănească şi de rătăcirea drumului. Şleaul se vedea ca-n palmă, iar lupii nu se ştie sigur dacă le vor aţine calea sau nu. Avea câţiva slujitori, oşteni de nădejde, pe care lupii nu-i atacă niciodată de bunăvoie; nu pentru că aceştia i-ar înfricoşa mai mult decât ceilalţi oameni, ci pentru că, animale cu mintea ageră, nutresc faţă de ei un fel de dragoste. Lupul înţelege bine că nici târgoveţul, nici ţăranul nu-i dau nimic pe degeaba, oşteanul, în schimb, îl hrăneşte nu o dată pe săturate, fiindcă lumea nu vorbeşte de-a surda de război ca de secerişul lupilor. Cu toate acestea, vorbind astfel şi lăudându-i întrucâtva pe lupi, jupân Pągowski nu era prea sigur de dragostea lor; prin urmare, se gândi dacă nu era mai bine să poruncească unuia dintre slujitori să descalece şi să se aşeze lângă jupâniţă. În acest fel, el ar apăra una din uşile caretei, iar slujitorul pe cealaltă, nemaivorbind că fugarul slobod ar alerga înainte sau înapoi, atrăgând lupii pe urmele lui. Dar lui jupân Gedeon i se păru că este prea devreme pentru acest lucru. Până una-alta, puse pe bancheta din faţă, alături de jupâniţă Sienińska, câteva pistoale şi un cuţit, pe care voia să le aibă la îndemână, deoarece lipsindu-i braţul stâng, nu se putea folosi decât de cel drept. Parcurseră totuşi câteva sute de paşi în linişte. Pşgowski, cunoscând foarte bine drumul, răsuflă uşurat întrucâtva şi spuse: Ne apropiem de luminişul lui Malik. Socotea că oricum, la câmp deschis, primejdia era mai mică decât prin pădure. Tocmai în clipa aceea, călăreţul ce mergea înainte cu „felinarul”, întoarse deodată calul, se repezi spre caretă şi începu să vorbească repede cu vizitiul şi slujitorii care îi răspundeau cu vorbe întrerupte, ca atunci când n-ai vreme de pierdut. Ce-i asta? întrebă jupân Pągowski. Stăpâne, se aude ceva dinspre luminiş. Sunt lupii? Dumnezeu ştie ce-ar putea fi! Jupân Pągowski era gata să-i poruncească slujitorului cu „felinarul” să dea fuga înainte şi să vadă ce se întâmplă, dar se gândi că în asemenea împrejurări este mai bine să nu rămână fără foc şi să se ţină laolaltă. Chibzui apoi că, în poiana luminată, apărarea era mai uşoară decât în mijlocul pădurii, aşa că îşi continuară drumul. Curând, însă, slujitorul apăru din nou la fereastra caretei. Sunt mistreţi, stăpâne, dădu de ştire. Mistreţi? Se aud nişte grohăituri cumplite în dreapta drumului. Slavă domnului! Poate că i-au atacat lupii. Nici aşa nu-i prea rău. O să trecem liniştiţi pe lângă ei. La drum! Presupunerea slujitorului se arătă îndreptăţită. Intrând în poiană, zăriră la două sau trei aruncături de săgeată înainte, în dreapta şleaului, o ceată de mistreţi îmbulzită, în jurul căreia lupii alcătuiau o adevărată cunună mişcătoare. Grohăiturile înspăimântătoare răsunau tot mai puternice, arătând mai degrabă turbarea decât teama. Când careta ajunse la mijlocul luminişului, slujitorii călări văzură că lupii nu se încumetau să atace ciurda, deşi se năpusteau asupra ei cu tot mai multă furie. Mistreţii se strânseseră laolaltă, purceii la mijloc şi cei mai puternici pe margine, alcătuind parcă o fortăreaţă mobilă, neînfrântă şi neînfricată, în care se vedeau lucind colţii îndoiţi. De aceea, între cercul lupilor şi zidul format de colţi şi râturi, se vedea o fâşie albă de zăpadă, luminată, ca şi poiana, de razele strălucitoare ale lunii. La răstimpuri, câţiva lupi se repezeau spre ciurdă, dar se retrăgeau îndată, speriaţi parcă de clănţănitul colţilor şi de răbufnirile grohăiturilor şi mai ameninţătoare. Dacă lupii s-ar fi încăierat deja cu mistreţii, prinşi în încleştare, n-ar mai fi luat seama la cele ce se întâmplau în jur şi careta ar fi putut trece neobservată pe lângă ei; dar, de vreme ce nu era aşa, exista posibilitatea să lase baltă atacul periculos şi să încerce altceva. Într-adevăr, după o clipă, câţiva se desprinseră de haită şi alergară spre caretă. Numaidecât le urmară pilda şi alţii, dar la vederea oamenilor înarmaţi, se speriară. Unii începură să se adune în urma convoiului, ceilalţi oprindu-se la o depărtare de zece-cincisprezece paşi sau alergând într-o goană nebună în jurul oamenilor, de parcă voiau să se îndemne astfel unii pe alţii. Slujitorii oşteni vrură să tragă în ei, dar jupân Pągowski nu le îngădui, de teamă că împuşcăturile să nu atragă toată haita. În acest timp, caii, deşi obişnuiţi cu lupii, începură să se ridice în două picioare şi să-şi întoarcă într-o parte capetele, sforăind puternic. În curând, avu loc o întâmplare care mări şi mai mult primejdia. Fugarul călărit de slujitorul cu „felinarul” se înălţă dintr-o dată pe picioarele dinapoi, apoi sări într-o parte. Înţelegând că dacă va cădea, va fi îndată sfârtecat de fiare, slujitorul se prinse de oblânc, scăpând prăjina cu coşuleţul de fier, care se afundă adânc în zăpadă. Vreascurile aprinse împrăştiară scântei şi se stinseră, lăsând poiana scăldată numai în lumina lunii. Vizitiul, un rusin de pe lângă castelul de la Pomorzany, începu să se roage, iar oştenii mazurieni să înjure. Încurajaţi de întuneric, lupii atacară cu mai multă îndrăzneală, în vreme ce dinspre ceata de mistreţi veneau în fugă şi alţii. Unii se apropiau destul de mult, clănţănind din dinţi cu părul înfoiat pe grumaz. Ochii le sclipeau sângeriu - verzui. Sosise clipa de năprasnă Tragem, stăpâne? întrebă unul dintre slujitori. Speriaţi-i prin strigăte! răspunse jupân Pągowski. Numaidecât răsunară auituri ascuţite: „n-a! ii-a!” Caii se mai liniştiră, iar lupii, înfricoşaţi de răcnetele oamenilor, se retraseră la câteva zeci de paşi. Dar se petrecu un lucru şi mai ciudat. Deodată, ecourile pădurii repetară strigătele slujitorilor în urma caretei, dar cu mai multă putere parcă; în plus, se mai auziră şi hohote sălbatice de râs, pentru ca după aceea o ceată de călăreţi să înnegrească de amândouă părţile drumului, îndreptându-se în goană nebună spre turma de mistreţi, înconjurată de lupi. Cât ai clipi din ochi, şi unii, şi alţii, neputând să le ţină piept, se împrăştiată prin luminiş, ca goniţi de vifor. Se auziră împuşcături, strigăte şi iarăşi răbufnirile acelea de râs neînţelese. Slujitorii lui jupân Pągowski se repeziră pe urmele călăreţilor, astfel că lângă caretă rămaseră doar vizitiul şi ajutorul lui de pe calul din faţă. În caretă, erau toţi atât de uimiţi, încât un răstimp nu cuteză nimeni să deschidă gura. Cuvântul s-a întrupat! exclamă într-un târziu jupâneasa Winnicka. Ajutorul ăsta ne-a picat din cer. Ori de unde ar fi, să fie binecuvântat! răspunse jupân Pągowski. Altminteri era rău de noi. Jupâniţă Sienińska, însă, vrând să spună şi ea o vorbă, adăugă: Dumnezeu ni i-a trimis pe aceşti tineri cavaleri! De unde putea să ştie jupâniţă Sienińska că era vorba de nişte cavaleri şi încă de unii tineri, era greu de ghicit, deoarece călăreţii trecuseră ca vijelia pe lângă sanie; dar n-o întrebă nimeni, fiindcă amândoi călătorii mai vârstnici erau preocupaţi de cele petrecute. În poiană, ecourile urmăririi răsunară încă o vreme, cam cât ai spune câteva rugăciuni, iar nu prea departe de caretă, un lup cu spinarea frântă se vede de o lovitură de ghioagă şedea pe picioarele dinapoi şi urla de durere atât de fioros, încât te treceau fiorii. Ajutorul surugiului sări din şa şi se duse să-l omoare, deoarece caii speriaţi se smuceau izbind atât de tare cu copitele, încât oiştea se îndoi şi plesni. După un răstimp, însă, ceata călăreţilor înnegri din nou pe întinderea înzăpezită. Mergeau în neorânduială prin ceaţă, fiindcă deşi noaptea era senină şi văzduhul străveziu, caii osteniţi abureau din belşug în gerul straşnic. Călăreţii se apropiau râzând şi cântând, iar când ajunseră lângă sanie, unul dintre ei îşi împinse calul înainte şi întrebă cu glasul răsunător şi plin de veselie: Cine sunteți? Pągowski din Bełczączka. Cui îi datorez scăparea noastră? Eu sânt Cyprianowicz din Jedlinka! Iar noi fraţii Bukojemski! Mulţămesc domniilor voastre! Dumnezeu v-a trimis la timp, mulţămesc! Mulţămesc! repetă un glas de femeie tânără. Slavă Domnului că am picat la timp! răspunse Cyprianowicz, scoțându-și căciula de blană. Cum aţi aflat de noi, domniile voastre? Nu ne-a spus nimeni nimic, dar pentru că lupii se adună în haite, am ieşit să scăpăm oamenii aflaţi la nevoie. Bucuria noastră şi meritul în faţa lui Dumnezeu sânt cu atât mai mari, cu cât printre ei s-a aflat şi o persona atât de însemnată, răspunse Cyprianowicz cuviincios. Iar unul dintre jupânii Bukojemski adăugă: Fără să mai punem la socoteală pieile. E o ispravă vrednică de nişte cavaleri adevăraţi, îi lăudă jupân Gedeon, şi o faptă bună, pentru care dă, Doamne, să vă răsplătesc cât mai repede. Cred că şi lupilor le-a pierit pofta de carne omenească, aşa că vom putea ajunge acasă fără primejdie. Hm, asta nu-i prea sigur. Fiarele se strâng cât ai bate din palme şi s-ar putea să vă atace iarăşi. Atunci, n-avem încotro. N-o să ne lăsăm cu una, cu două! Există un mijloc mai bun, acela de a vă însoţi pe domniile voastre până acasă. E cu putinţă să măi salvăm vreo viaţă pe drum. Nu îndrăzneam să vă rog, dar de vreme ce asta este dorinţa domniilor voastre, fie şi aşa, fiindcă şi jupânesele mele se vor teme mai puţin. Mie nici aşa nu mi-e frică, dar vă sânt recunoscătoare din tot sufletul! se auzi jupâniţă Sienińska din caretă. Jupân Pągowski dădu poruncă şi porniră. Dar abia înaintaseră vreo zece-cincisprezece paşi că oiştea plesnită se frânse şi careta se opri. Alt motiv de întârziere. E drept, slujitorii aveau frânghii şi se apucară îndată să lege capetele rupte, dar nu se ştie dacă asemenea treabă de mântuială avea să ţină mai mult de câteva sute de metri. Aşa că tânărul Cyprianowicz chibzui o clipă, apoi scoase din nou calpacul[2] şi propuse: De-a dreptul peste câmp, Jedlinka este mai aproape decât Belczşczka, Domnia ta, fă-ne cinstea de a poposi la noapte în casa noastră. Nu ştiu ce ni s-ar putea întâmpla în mijlocul pădurii, dar e cu putinţă să fim totuşi prea puţini împotriva lupilor care mai mult ca sigur că vor ieşi la drum de pretutindeni. Cu careta o să ne descurcăm într-un fel şi cu cât e mai aproape, cu atât va fi mai uşor. Este adevărat că cinstea va fi mai mare decât meritul nostru, dar asta-i aproape dura necessitas[3], aşa că n-o să ne împăunăm prea mult. Jupân Pągowski nu răspunse dintr-o dată la asemenea cuvinte, deoarece simţi în ele un reproş. Îşi aduse aminte că atunci când bătrânul Cyprianowicz venise cu doi ani în urmă să-i dea bineţe la Bełczączka, îl întimpinase într-adevăr cu bunăvoinţă, dar şi cu anume mândrie şi nu-i întorsese vizita, socotindu-l un homo novus[4], dintr-un neam înnobilat abia de două generaţii, şi de origine armeană, al cărui părinte făcuse negoţ cu mătăsuri la Kamieniec. Feciorul acestui mătăsar, Jakub, slujise sub marele Chodkiewicz[5] la artilerie şi la Hotin adusese foloase atât de mari, încât, proteguit de Stanisław Lubomirski[6], obţinuse titlul de şleahtic[7] şi moşia Jedlinka din averile regelui pe toată durata vieţii. Urmaşul lui, Serafin, preschimbase această rentă în arendă cu ajutorul împrumutului făcut vistieriei Republicii după năvălirea suedezilor. Tânărul care venise în ajutorul călătorilor era tocmai fiul lui Serafin. Aşadar, jupân Pągowski simţi reproşul cu atât mai uşor, cu cât tânărul Cyprianowicz rostise cuvintele „n-o să ne împăunăm prea mult” cu anume trufie apăsându-le dinadins. Dar tocmai această semeţie cavalerească îi plăcu bătrânului şleahtic şi, pentru că nu-l putea refuza pe izbăvitorul său, iar pe de altă parte, până la Bełczączka drumul era într-adevăr greu şi primejdios, nu mai stătu la îndoială şi zise: Fără ajutorul domniei tale, poate că lupii s-ar fi înfruptat din oasele noastre, aşa că vreau să te răsplătesc măcar arătându-ţi bunăvoinţa... Să mergem! Cyprianowicz dădu poruncă să lege careta. Oiştea era frântă ca retezată cu toporul, astfel că legară un capăt de talpeţi, celălalt de şeile cailor şi porniră repede cu toţii în cântecele şi strigătul jupânilor Bukojemski. Până la Jedlinka, mai mult o aşezare în mijlocul pădurii decât un sat, nu era prea mult. Înaintea călătorilor se arătă în curând o poiană largă de câteva zeci de pogoane, mai degrabă un câmp întins, străjuit din toate părţile de pădure, unde să înălţau zece - cincisprezece clădiri, ale căror acoperişuri, înzăpezite, scânteiau în lumina lunii. Puţin mai departe, dincolo de colibele ţăranilor, se zăreau acareturile, aşezate în jurul curţii, iar în fund conacul nu prea arătos, deoarece neamul Cyprianowicz îl ridicase din fosta casă a pădurarilor regali, dar destul de spaţios pentru o aşezare atât de neînsemnată. Ferestrele împrăştiau o lumină puternică, înroşind zăpada dinaintea prispei, tufele din faţa casei şi cumpenele fântânilor se înălţau în partea dreaptă a medeanului. Se vede că bătrânul Cyprianowicz îşi aştepta fiul, poate şi oaspeţi de la drum, care puteau să sosească o dată cu el, fiindcă abia ajunse careta la poartă, că în cerdac apărură câţiva slujitori cu făclii, urmaţi îndată de stăpânul casei într-un caftan de jder şi calpac de nevăstuică, pe care şi-l scoase numaidecât la vederea caretei. Ce oaspeţi ne-a trimis Dumnezeu la sihăstria noastră din pădure? întrebă coborând treptele cerdacului. Tânărul Cyprianowicz sărută mâna părintelui său, spunându-i pe cine adusese, iar jupân Pągowski coborî din caretă şi rosti: Voiam să vin mai demult, dar astăzi m-a silit nevoia, pe care o binecuvântez că s-a împăcat atât de exquisite[8] cu dorinţa mea. Oamenii au parte de tot felul de întâmplări, dar pentru mine nevoia domniei tale este un mare noroc, aşa că te poftesc cu bucurie sub acoperişul meu. Spunând acestea, jupân Serafin se înclină din nou şi îi oferi braţul jupânesei Winnicka, în urma căreia intrară cu toţii în casă. De la început, oaspeţii încercară un simţământ de mulţumire, cum se întâmplă întotdeauna cu călătorii când din gerul şi întunericul de afară intră într-o încăpere luminoasă şi caldă. Într-adevăr, în tindă şi în celelalte odăi, focul ardea în căminele mari de teracotă; ici şi colo, slujitorii începură să aprindă lumânările. Jupân Pągowski privi în jur cu anume uimire, deoarece conacele şleahticilor obişnuiţi erau departe de îndestularea ce domnea pretutindeni în casa lui Cyprianowicz. În strălucirile focului şi ale lumânărilor, în toate încăperile se vedeau lucruri care nu se găseau nici în destule castele mai acătării: scrinuri şi scaune italiene din lemn sculptat, unde şi unde o pendulă şi oglinzi veneţiene, sfeşnice turnate din alamă de calitate, arme orientale încrustate cu turcoaze şi agăţate pe macaturi vârstate cu fire de argint. Pe podele, erau întinse chilimuri moi de Crimeea, iar pe doi pereţi lungi, două gobelinuri de Arras ce ar fi împodobit cu cinste până şi încăperile unui aristocrat. „S-au pricopsit din negoţ, se gândi jupân Pągowski mânios, iar acum se pot socoti deasupra şleahticilor, lăudându-se cu bogăţii pe care nu le-au dobândit cu armele”. Dar buna cuviinţă şi ospitalitatea neprefăcută a celor doi Cyprianowicz îl dezarmară pe bătrânul şleahtic, iar puţin mai târziu, când auzi clinchetul tacâmurilor în odaia de oaspeţi, se îmbună cu totul. Între timp, pentru ca oaspeţii să se mai încălzească, se aduse vin fiert cu mirodenii. Începură să vorbească despre primejdia trecută. Jupân Pągowski îl lăudă foarte mult pe tânărul Cyprianowicz că, în loc să stea acasă la căldură, ieşise la drum să ajute oamenii, neţinând seama de gerul năprasnic, de trudă şi de pericole. De bună seamă, spuse, aşa făceau acei cavaleri de demult care, umblând prin lume, apărau oamenii de balauri, harpii şi tot felul de fiare. Iar dacă vreunul izbutea să izbăvească o prinţesă frumoasă, răspunse tânărul Cyprianowicz, se socotea nespus de fericit, cum suntem şi noi acum. Întocmai! Nici unul n-a izbăvit una mai frumoasă! Pe Dumnezeul meu! Vorbeşte cu dreptate! strigară cu înflăcărare cei patru fraţi Bukojemski. Jupâniţa Sienińska zâmbi bucuroasă, aşa că pe obraji îi înfloriră două gropiţe atrăgătoare, şi îşi plecă ochii. Jupân Pągowski, însă, avu impresia că asemenea compliment este prea familiar, întrucât jupâniţa Sienińska, deşi orfană şi fără avere, descindea totuşi din neam de magnaţi, de aceea schimbă vorba şi întrebă: Domniile voastre cutreieraţi drumurile de mult? De când au crescut nămeţii şi n-o să ne lăsăm până nu se va muia gerul, dădu răspuns tânărul Stanisław Cyprianowicz. Şi aţi omorât mulţi lupi? Atâţia cât să ne ajungă la toţi pentru o burcă de fiecare. Aici, jupânii Bukojemski începură să râdă atât de tare, de parcă nechezau patru cai, iar când se mai domoliră, cel mai mare, Jan, glumi: Măria sa, regele, va fi mulţumit de slujitorii săi. Adevărat, încuviinţă jupân Pągowski. Am auzit că domniile voastre sunteți supraveghetorii pădurilor regale de aici. Ştiam, însă, că neamul Bukojemski se trage din Ucraina. Din acela ne tragem şi noi. Mă rog... mă rog... e un neam de vază, Jeło-Bukojemski... Are legături şi cu marile familii... Şi cu sfântul Petru! exclamă Łukasz Bukojemski. Cum adică? se miră jupân Pągowski. Şi începu să se uite cu asprime şi bănuitor la cei patru fraţi, vrând parcă să afle dacă nu-şi îngăduie cumva să râdă de el. Toţi, însă erau voioşi şi dădeau din cap cu convingere, întărind în acest fel cuvintele lui Łukasz. Aşa că jupân Pągowski rămase descumpănit şi repetă: Sunteţi rudă cu sfântul Petru? Quo modo[9]? Aşa-i, prin Przegonowski! Prea bine! Şi Przegonowski? Prin Uświat! Iar Uświat prin nu ştiu mai cine, răspunse zâmbind bătrânul şleahtic, şi aşa mai departe până la naşterea lui Isus Cristos... Aşa-i!... Nu e rău să ai rude şi în senatul pământesc, ce să mai vorbim de cel din cer... Urcuşul e asigurat... Dar cum de-aţi ajuns tocmai din Ucraina până aici în pădurea Kozienice, fiindcă am auzit că sunteți aici de câţiva ani? Da, de trei ani. Moşiile din Ucraina ne-au fost făcute una cu pământul de răscoală, iar după aceea s-a schimbat şi hotarul. N-am vrut să slujim în ciambulurile[10] păgânilor, aşa că am fost mai întâi în oştire, apoi ne-am câştigat pâinea ca arendaşi, până când o rudă de-a noastră, jupân Malczyński, ne-a pus supraveghetori aici. Chiar aşa-i! se amestecă bătrânul Cyprianowicz. De mirare cum ne-am găsit cu toţii în pădurile astea, pentru că nici unul dintre noi nu este de pe aici; ne-a adus soarta schimbătoare a omului. Moştenirea domniei tale de asemenea, aici se adresă lui Pągowski, după câte cunosc, se află în Rutenia, ca şi castelul Pomorzany. Jupân Pągowski tresări, de parcă i-ar fi scormonit cineva o rană nevindecată. Am avut şi încă mai am acolo unele bunuri, lămuri, dar mi s-a scârbit de locurile acelea, unde s-au abătut asupra mea, ca trăsnetul, numai nenorociri. Voia Domnului! rosti Cyprianowicz resemnat. Fără îndoială. N-are rost să te sumeţeşti împotriva ei, dar nici să trăieşti aşa nu-i prea uşor... Toată lumea ştie că domnia ta ai slujit multă vreme în oştire. Până când mi-am pierdut braţul. Am răzbunat nedreptăţile ţării şi pe ale mele. Iar dacă Isus îmi va ierta câte un păcat pentru fiecare cap de păgân, trag nădejde că n-am să mai ajung în iad. Mai mult ca sigur! Slujba şi durerea sânt mari. Hai mai bine să lăsăm gândurile triste. Eu le-aş lăsa bucuros, numai că ele nu vor să mă lase. Dar ajunge cu asta. Rămânând schilod şi, în acelaşi timp, devenind tutore al acestei jupâniţe, m-am mutat la bătrâneţe într-un ţinut mai liniştit, unde nu dau năvală ciambulurile, şi stau, cum vezi domnia ta, la Bełczączka. Cu drept cuvânt, şi eu la fel, acceptă bătrânul Cyprianowicz. Tinerii, deşi acolo-i linişte acum, se îndeamnă la drum în căutare de primejdii, dar locurile acelea sânt cumplite şi îndoliate, fiecare plângând pe câte cineva. Jupân Pągowski îşi duse mâna la frunte şi o ţinu aşa mai multă vreme, apoi spuse cu glas trist: Într-adevăr, numai un ţăran sau un magnat pot rămâne prin acele olaturi. Ţăranul, pentru că atunci când năvălesc păgânii, fuge prin păduri şi trăieşte luni întregi ca un animal sălbatic, iar magnatul, fiindcă are castele şi steaguri proprii care-l apără... Dar nici măcar magnaţii!... Neamuri de mare vază, precum Żółkiewski şi Daniłowicz, au pierit. Din familia Sobieski a murit acolo fratele milostivului nostru rege, Jan, care domneşte acum... Şi câţi alţii!... Un Wiśniowiecki s-a zbătut în cârlig la Stambul... Korecki a fost ucis cu măciuci de fier... Au pierit cei din spiţa lui Kalinowski, iar înaintea lor au plătit dania de sânge bărbaţi din casele Herburt şi Jazłowiecki. Au căzut, de asemenea, în diferite timpuri câţiva Sieniński, care stăpâneau mai demult aproape tot ţinutul... Un cimitir întreg! Dacă aş vrea să-i pomenesc pe toţi, n-aş sfârşi până mâine dimineaţă... Iar dacă ar trebui să vorbesc nu numai de magnaţi, ci şi de şleahtici, nu mi-ar ajunge nici o lună întreagă. Întocmai, întocmai! De aceea, este de mirare că Dumnezeu a îngăduit gunoaielor tătărăşti şi turceşti să se înmulţească atâta. Că doar şi dintre ei au murit atâţia acolo, încât primăvara, când săteanul îşi ară ţarina, tigvele păgâne scrâşnesc la fiecare pas sub cormană... Ehei, dragă Doamne, câţi dintre ei a nimicit acolo şi stăpânul nostru de astăzi... Sângele lor ar alcătui un râu întreg, iar ei zac în pământ! Era adevărat. Republica[11], măcinată de neorânduială şi samavolnicii, nu-şi putea îngădui să adune o oştire mare care, într-un război de pomină, să sfârşească o dată pentru totdeauna cu năvălirile turco-tătare. De altminteri, asemenea oştire nu era în stare să strângă nici întreaga Europă. Republica, în schimb, era locuită de un popor îndrăzneţ ce nu-şi pleca de bunăvoie grumazul sub cuţitul năvălitorilor răsăriteni. Din contră, spre hotarul acela înfricoşător, presărat cu morminte şi mânjit de sânge, aşadar în Podolia, Ucraina şi Rutenia, tălăzuiau mereu noi valuri de colonişti polonezi, atraşi nu numai de pământul mănos, ci şi de dorinţa neostoită de a se război întruna, de bătălii şi de slavă. „Polonezii, scria bătrânul cronicar, se duc în Ucraina să-i hărţuiască pe tătari”[12]. Se scurgeau astfel ţăranii din Mazowia şi şleahticii bătăioşi, ruşinaţi să moară „în pat şi cu capul pe pernă”. În Rutenia, apăreau astfel aristocraţi puternici care nu se mulţumeau să reziste în aşezările lor, ci mergeau nu o dată până hăt! în Crimeea şi Moldova, ca să afle acolo putere, izbânzi, moarte, mântuire şi glorie. Se spunea chiar că polonezii nu vor un război mare, tocmai pentru a se putea lupta mereu. Dar, cu toate că aceasta nu era adevărat, mândra seminţie îndrăgea totuşi viforniţa neîntreruptă şi năvălitorul plătea adesea cu sânge încălcarea hotarului. Nici pământurile dobrogene, nici cele de la Białogród şi cu atât mai puţin râpele sterpe din Crimeea nu-şi puteau hrăni locuitorii sălbatici, astfel că foamea îi gonea spre ţinutul bogat, unde-i aştepta hrană din belşug, dar la fel de des şi moartea. Aura pojarului lumina acolo măceluri necunoscute în istorie. Polcuri izolate împrăştiau în praf şi pulbere, în săbii şi copite ciambuluri de zeci de ori mai numeroase. Doar iuţeala nemăsurată a întoarcerii îi scăpa pe năvălitori, fiindcă de cele mai multe ori un ciambul urmărit de oştile regulate ale Republicii era pierdut fără speranţă. Aveau loc uneori campanii, e drept, mai mici, din care nu se mai întorcea nimeni din Crimeea. Numele lui Pretwic şi Chmielecki deveniseră înspăimântătoare pentru tătarii şi turcii din acel timp. Dintre cavalerii mai puţin însemnaţi, se înscriseseră cu sânge în amintirea lor Wołodyjowski, Pełka şi bătrânul Ruszczyc, ce odihneau de câţiva sau de câteva zeci de ani în morminte şi slavă. Dar nici măcar din cei de vază, nici unul nu slobozise atâta sânge închinătorilor islamului ca regele Jan al III-lea Sobieski[13]. La Podhajce, Kałusz, Hotin şi Lwów se înălţau acum mormane de oase păgâne neîngropate, ce albeau câmpurile ca omătul. Până când, în cele din urmă, spaima pusese stăpânire pe toate urdiile. Era linişte pe atunci la hotare, iar pentru că nesăţioasa putere turcească îşi căuta cuceriri mai uşoare, răsufla uşurată şi Republica zdruncinată. Rămăseseră doar amintirile dureroase. Departe de conacul de acum al familiei Cyprianowicz, în vecinătatea castelului Pomorzany, se înălţa pe colină o cruce mare cu două suliţe, ridicată cu peste douăzeci de ani în urmă de jupân Pągowski în locul reşedinţei arse. Ori de câte ori se gândea la ea şi la toate fiinţele dragi pe care le pierduse în acel loc, bătrâna-i inimă scâncea şi acum de durere. Dar pentru că era un om aspru cu sine însuşi şi cu ceilalţi şi se ruşina să lăcrimeze în faţa străinilor, nesuferind mila ieftină, nu vru să mai vorbească despre nenorocirile lui şi începu să-l întrebe pe stăpânul casei cum trăieşte în pustietatea codrului. Iar acesta spuse: O, aici domneşte liniştea. Când pădurea nu foşneşte şi nu urlă lupii, aproape că auzi cum ninge. E pace, focul trosneşte în cămin şi bărdaca plină cu vin fiert mă aşteaptă în fiecare seară; bătrâneţea n-are nevoie de mai mult. Mai încape vorbă? Dar feciorul? Mai devreme sau mai târziu, pasărea tânără zboară din cuib. Pe la noi, copacii zvonesc un mare război cu păgânii! La războiul ăsta vor zbura şi şoimii cărunţi. Aş zbura şi eu o dată cu ceilalţi, dacă n-ar fi asta!... Aici, jupân Pągowski îşi scutură mâneca goală, în care-i mai rămăsese doar un ciot lângă umăr. Cyprianowicz îi turnă vin în pahar. Pentru biruinţa oştilor creştine! Să dea Dumnezeu! Până la fund! În acest timp, tânărul Cyprianowicz îi cinstea dintr-un urcior la fel de frumos pe jupâneasa Winnicka, jupâniţa Sienińska şi pe fraţii Bukojemski. Jupânesele abia atingeau marginea cupelor cu buzele, în schimb, jupânii Bukojemski nu se lăsau rugaţi, drept care lumea li se părea tot mai veselă, iar jupâniţa Sienińska tot mai frumoasă. De aceea, neavând cuvintele potrivite pentru a-şi exprima încântarea, începură să se uite la ea cu uimire, răsuflând greu şi înghiontindu-se. În sfârşit, cel mai mare, Jan, rosti: Nu e de mirare că lupii au poftit să se înfrupte din oscioarele şi carnea domniei tale, pentru că până şi o fiară sălbatică ştie ce e bun!... Ceilalţi trei se loviră cu palmele peste pulpe, bucurându-se: A nimerit! A nimerit drept la ţintă! Dulceaţă! nu altceva. Marţipan! Auzind aceasta, jupâniţă Sienińska îşi împreună mâinile şi prefăcându-se înfricoşată, i se adresă tânărului Cyprianowicz: Scapă-mă, domnia ta! Văd că jupânii Bukojemski m-au scos din gura lupilor ca să mă mănânce domniile lor. Jupâniţă, răspunse vesel Cyprianowicz, jupân Jan Bukojemski a spus: nu e de mirare că lupii!... iar eu zic: nu e de mirare că jupânii Bukojemski... Atunci eu încep să mă rog: „Cine-n grija Domnului...” Nu glumi cu lucrurile sfinte! o dojeni jupâneasa Winnicka. Ehei, mătuşă, aceşti cavaleri sânt gata să te mănânce şi pe domnia ta o dată cu mine. Nu-i aşa? Întrebarea rămase o vreme fără răspuns, dar pe feţele jupânilor Bukojemski se putea vedea lesne că nu prea aveau poftă de aşa ceva. Totuşi Łukasz, care avea o minte mai ageră decât fraţii săi, propuse: Să spună Jan; el este cel mai mare dintre noi. Jan se zăpăci puţin şi răspunse: Cine poate şti ce-i aduce ziua de mâine. Înţeleaptă vorbă, remarcă Cyprianowicz, dar ce vrei să spui, domnia ta? Cum adică? Adică bine; te întreb numai de ce aminteşti de ziua de mâine? Păi domnia ta nu ştii că dragostea e mai rea decât lupul, pentru că pe lup poţi să-l omori, dar dragostea nu? Ştiu prea bine, însă asta e altă materie. Gluma să fie bună, materia nu interesează. Eh, dacă-i aşa, ajută-i, Doamne, glumei! Jupâniţă Sienińska începu să râdă în pumni, urmată de Cyprianowicz şi de jupânii Bukojemski. Voroava le fu întreruptă de o slujitoare care-i pofti la cină. Jupân Cyprianowicz, bătrânul, îi dădu braţul jupânesei Winnicka, după ei merse jupân Pągowski, iar tânărul Cyprianowicz o conduse pe jupâniţă Sienińska. E greu să te încontrezi cu jupân Bukojemski, aprecie jupâniţă înveselită. Pentru că gândurile lui sânt ca nişte cai nărăvaşi, fiecare trage în altă parte; oricum, a spus două adevăruri şi n-ai cum să tăgăduieşti. Care-i cel dintâi? Acela că nimeni nu ştie ce-i poate aduce ziua de mâine; aşa cum n-am ştiut nici eu că ochii mei te vor vedea astăzi pe domnia ta. Şi al doilea? Că-i mai uşor să omori un lup decât dragostea... E un mare adevăr. Rostind aceste cuvinte, tânărul Cyprianowicz oftă, iar jupâniţa îşi cobori pleoapele umbroase şi tăcu. Abia după o clipă, când se aşezară la masă, îl sfătui: Domniile voastre să veniţi curând la Bełczączka, fiindcă tutorele meu vrea să-şi arate recunoştinţa pentru scăparea şi găzduirea noastră. Mohoreala lui jupân Pągowski pieri aproape cu totul în timpul cinei, iar când stăpânul casei rosti cuvinte meşteşugite mai întâi în sănătatea femeilor, apoi în aceea a vrednicului oaspete, bătrânul şleahtic îi răspunse foarte îndatoritor, mulţumindu-i pentru că scăpase dintr-o mare primejdie şi asigurându-l de recunoştinţa lui veşnică. Vorbiră după aceea de publicis[14]; despre rege şi izbânzile lui, despre seimul care avea să se adune în aprilie şi despre războiul ce-l ameninţa pe împăratul nemţilor din partea sultanului turcilor; în acest scop, jupân Hieronim Lubomirski[15], cavaler de Malta, începuse deja să recruteze voluntari. Jupânii Bukojemski ascultau cu mare interes cum că în ţara Rinului fiecare polonez era primit cu braţele deschise, deoarece turcii dispreţuiau călărimea nemţească, cea polonă, însă, trezea în ei spaima cuvenită. Jupân Pągowski se arătă împotriva mândriei cavalerului Lubomirski, care spunea despre grafii germani: „în mănuşa mea încap zece din ăştia”, dar îl lăudă pentru faptele de arme, curajul nemăsurat şi marea îndemânare în treburile războiului. La aceste cuvinte, Łukasz Bukojemski declară în numele lui şi al fraţilor că de îndată ce se va face primăvară, nu vor mai putea rămâne locului şi vor pleca la cavalerul Lubomirski, dar atâta vreme cât vor dura gerurile grozave, vor continua să vâneze lupii, ca să se răzbune cum se cuvine pentru jupâniţa Sienińska. Fiindcă, deşi Jan spusese că nu se miră că lupii au atacat-o, dacă stai să te gândeşti că asemenea porumbel nevinovat putea să le cadă pradă, ţi se sfâşie inima de durere şi cu greu îţi poţi stăpâni lacrimile. Păcat, sfârşi, că pieile de lup sânt atât de ieftine şi ovreii nu le plătesc decât cu trei taleri, dar e greu să opreşti lacrimile şi chiar să nu le laşi să curgă pârâu, căci cine n-ar deplânge asuprirea nevinovăţiei şi a virtuţii, acela s-ar arăta a fi un barbarus nevrednic de numele de cavaler şi şleahtic. Într-adevăr, îl podidiră lacrimile, iar ceilalţi fraţi îi urmară pilda numaidecât, pentru că deşi lupii puteau în cel mai rău caz să-i ameninţe viaţa, nu însă şi virtutea jupâniţei Sienińska, elocinţa fratelui îi mişcase atât de mult, încât inimile li se topiră ca ceara încălzită la foc. După cină, avură poftă să tragă cu pistoalele în cinstea jupâniţei, dar stăpânul casei se împotrivi, spunând că într-una din încăperi zace pădurarul, un om cu mari merite, care-i bolnav şi are nevoie de linişte. Jupân Pągowski crezu că era vorba de vreo rudă săracă, în cel mai rău caz de vreun şleahtic din vecinătate, aşa că din bunăcuviinţă începu să se intereseze de el. Aflând, însă, că nu era decât un ţăran ce slujea la curte, ridică din umeri şi privind uimit la bătrânul Cyprianowicz, spuse: Aşa-i, am uitat ce se vorbeşte despre inima prea bună a domniei tale. Să dea Dumnezeu, se rugă jupân Serafin, să nu se vorbească niciodată altfel. Sunt îndatorat până peste cap acestui om şi asta i se poate întâmpla oricui, fiindcă el se pricepe de minune la ierburi şi e în stare să lecuiască orice boală. Mie mi se pare ciudat că-i vindecă numai pe alţii, dar pe el nu. Rogu-te, trimite-l o dată la jupâneasa Winnicka, ruda mea, care face din ierburi tot felul de extracta şi îmbată oamenii cu ele; acum, însă, fie-ne îngăduit să ne gândim la odihnă, pentru că pe mine drumul m-a ostenit grozav, iar vinul m-a moleşit de tot, ca şi pe jupânii Bukojemski. De bună seamă, cei patru fraţi erau ameţiţi de-a binelea, aveau ochii înceţoşaţi şi înduioşaţi, aşa că atunci când tânărul Cyprianowicz îi conduse la o clădire din curte, unde avea să doarmă împreună cu ei, îl urmară cu paşi nesiguri prin zăpada ce scârțâia de ger, mirându-se că luna râdea la ei, şezând pe acoperişul şurii, în loc să lumineze pe cer. Jupâniţa Sienińska le pătrunsese atât de adânc în suflet, încât nu se îndurau să nu mai vorbească de ea. Tânărul Cyprianowicz n-avea nici el chef de somn, aşa că porunci să se aducă un urcior de mied[16], apoi se aşezară lângă căminul uriaş şi la lumina strălucitoare a vreascurilor aprinse, băură la început în tăcere, ascultând greierii care ţîrluiau prin odaie. În cele din urmă, cel mai mare, Jan, trase aer în piept şi suflând în foc cu atâta putere, că se înclinară flăcările, se minună: O, Isuse! Fraţii mei dragi, plângeţi-mă, că mă aflu la mare ananghie! Ce ananghie? Spune, nu ascunde nimic! Mi-e atât de dragă, de mi se îndoaie genunchii. Dar mie, crezi că nu mi-e la fel de dragă? exclamă Łukasz. Şi eu? strigă Mateusz. Şi eu? încheie Marek. Jan vru să le răspundă, dar nu mai fu în stare, fiindcă îl apucă sughiţul. Holbă ochii de mirare şi începu să se uite la ei, de parcă îi vedea pentru prima dată în viaţă. În sfârşit, mânia i se răsfrânse în obraji. Cum aşa, feciori de câini, răcni, vreţi să-i staţi în drum fratelui vostru mai mare şi să-l lipsiţi de fericire? Oho, răspunse Łukasz. Păi ce, jupâniţa Sienińska e ca o moşie, care i se cuvine doar celui mai mare? Ne tragem din acelaşi tată şi aceeaşi mamă, aşa că dacă ne zici feciori de câini, întinezi mormintele părinţilor. Fiecare are dreptul să se îndrăgostească. Fiecare are dreptul, dar nu voi, fiindcă îmi sunteți datori oboedientiam[17] . Trebuie să ascultăm toată viaţa de un cap de cal? De ce? Huleşti, păgânule, ca un câine! Ba tu huleşti. Pentru că Iacov a fost mai mic decât Ezav, iar Iosif era cel mai mic dintre fraţi, aşa că tu latri împotriva Sfintei Scripturi şi împotriva credinţei. Ţintuit la zid cu aceste argumente, Jan nu mai ştiu ce să răspundă, iar când Mateusz îi mai aduse aminte şi de Cain, alt frate mai mare, îşi pierdu capul de-a binelea. Mânia se învârtoşa tot mai mult în el, până când, în cele din urmă, începu să-şi caute cu dreapta sabia pe care n-o avea la şold. Nu se ştie la ce s-ar fi ajuns, dacă n-ar fi fost Marek. Acesta, ducându-şi mai demult un deget la frunte, ca şi când se lupta cu un gând anume, izbucni deodată cu un glas de tunet: Eu sânt cel mai mic, eu sânt Iosif, aşa că jupâniţă Sienińska este pentru mine! Ceilalţi se întoarseră îndată spre el revoltaţi şi cu ochii scânteietori: Cum? Pentru tine? Pentru tine, ou de gâscă, păpuşă de slănină, răpciugă de cal, uscă-halbă, beţivanule!... Pentru tine? Închideţi-vă pliscurile, de vreme ce aşa zice Scriptura! Care Scriptură, burete nesăţios? E totuna, dar aşa zice. Voi v-aţi cherchelit, nu eu! Stanisław Cyprianowicz intră între ei şi-i luă la rost: Cum de nu vă este ruşine, şleahtici şi fraţi fiind, să vă luaţi la ceartă? Asta-i dragoste frăţească la voi? Şi pentru ce vă certaţi? Ce, jupâniţă Sienińska este o ciupercă din pădure pe care o culege şi o aruncă în coş cine dă peste ea mai întâi? Până şi printre pelicani, deşi nu sunt nici şleahtici şi nici oameni, există obiceiul de a ceda din dragoste unul în folosul celorlalţi, iar atunci când nu prind peşte, se hrănesc unii pe alţii cu propriul sânge. Vă aduceţi aminte de părinţii răposaţi, dar ei plâng cu lacrimi amare în morminte, văzând gâlceava copiilor cărora fără îndoială le-au poruncit să se poarte altfel, binecuvântându-i. Gândesc că nu le mai plac nici bunătăţile cereşti şi nu mai cutează să ridice ochii la cei patru evanghelişti, ale căror nume vi le-au dat la sfântul botez. Astfel vorbi Staszko Cyprianowicz şi cu toate că la început îi cam venea să râdă, pe măsură ce vorbea, se lăsa şi el convins tot mai mult de propria elocinţă, fiindcă se ameţise puţin tot ciocnind cu ceilalţi. Dar până la urmă, jupânii Bukojemski se înduioşară nespus de vorbele lui şi izbucniră toţi patru în hohote de plâns, iar cel mai vârstnic, Jan, strigă: Pentru Dumnezeu, omorâţi-mă, dar nu mă numiţi Cain! Mateusz, care pomenise de Cain, se aruncă în braţele lui. Frate, ar trebui să mă dai pe mâna călăului pentru asta! Iartă-mă, că am să crăp de atâta jale! exclamă Łukasz. Iar Marek: Am lătrat ca un câine împotriva sfintelor porunci. Şi începură să se îmbrăţişeze, însă Jan, eliberându-se în sfârşit din braţele fraţilor, se aşeză deodată pe laviţă, îşi descheie bojocul, desfăcu cămaşa şi dezvelindu-şi pieptul, răbufni cu glasul întretăiat. Luaţi! uite, ca pelicanul!... Luaţi! Hohotele celorlalţi se înteţiră: Pelicanul! Un adevărat pelican!... Pe Dumnezeul meu! ca pelicanul! Luaţi-o pe jupâniţa Sienińska! E a ta! Tu trebuie s-o iei! Să fie a celui mai mic... Niciodată! Nu e cu putinţă! S-o ia dracu'! S-o ia dracu'! N-o mai vrem! Deodată. Łukasz îşi lovi pulpele cu palmele, de răsună încăperea. Ştiu! răcni. Ce ştii? Spune, nu ascunde nimic! N-are decât s-o ia Cyprianowicz! Auzind aceasta, ceilalţi zvâcniră de pe laviţă şi-l înconjurară pe Cyprianowicz. Propunerea era pe gustul tuturor. Ia-o tu, Staszek. În acest fel, ne împaci şi pe noi. Dacă ţii la noi! Fa asta pentru noi! Dumnezeu să te binecuvânteze! rosti Jan, înălțându-și braţele şi ochii către cer. Lui Cyprianowicz i se urcă sângele în obraji şi rămase uluit, repetând: Temeţi-vă de rănile Domnului!... Dar numai la acest gând îşi simţea inima bătând să-i spargă pieptul. Aflându-se de doi ani alături de părintele său în bunget de codru şi văzând prea puţină lume, nu mai întâlnise de mult o fată atât de frumoasă. Altele ca ea mai văzuse doar odinioară la Brzeżany, când tatăl său îl trimisese la curtea de acolo să deprindă bunele purtări şi cunoştinţa treburilor publice. Pe atunci, însă, nu era decât un băieţandru şi timpul ştersese amintirile îndepărtate. Şi iată că acum, când abia zărise această floare minunată în pădure, i se spunea netam-nesam, ia-o! Aşa că se zăpăci cu totul şi repetă: Temeţi-vă de Dumnezeu! Cine sunteți voi sau eu alături de ea? Dar cei patru fraţi, asemenea omului beat care nu vede nici o piedică nicăieri, o ţinură pe-a lor: Ia-o tu, îl îndemnă Łukasz, aşa cel puţin n-o să ne invidiem unul pe altul. Tot voiam noi să plecăm la luptă, pentru că ni s-a urât să tot păzim pădurile. Treizeci de taleri pentru un an întreg. Nici pentru băutură n-ajung, ce să mai vorbim de îmbrăcăminte! Caii i-am vândut şi acum călărim pe ai tăi, când mergem după lupi, şeile tot aşa... Se ştie, nişte orfani nu pot s-o ducă bine. Mai bine să pierim în război, aşa că ia-o tu, dacă ţii la noi. Ia-o! strigă Jan, iar noi o să plecăm în Austria, la cavalerul Lubomirski. Să-i ajutăm pe nemţi să-i jupoaie pe păgâni. Ia-o numaidecât... Mâine, în faţa altarului!... Dar Cyprianowicz îşi revenise din uimire şi se trezise de-a binelea, de parcă nu băuse nimic toată ziua. Oameni buni, gândiţi-vă şi voi, ce tot vorbiţi! Credeţi că aici e nevoie numai de voinţa mea şi a voastră? Ea ce va zice? Dar jupân Pągowski, care-i un om mândru şi aspru? Chiar dacă aş câştiga inima jupâniţei cu timpul, poate că el ar prefera să rămână nemăritată, decât să ajungă soţia unui pârlit ca mine sau ca vreunul dintre voi. Na-ţi-o bună! se cruci Jan. Păi ce jupân Pągowski e castelan de Cracovia sau marele hatman? Dacă eşti bun pentru noi, nici lui nu-i este îngăduit să strâmbe din nas. Suntem noi, Bukojemski, nişte peţitori neînsemnaţi pentru el? Nepricopsitul! E bătrân şi în curând o să-şi dea duhul, mai bine să aibă grijă ca sfântul Petru să nu-i zdrobească degetele cu poarta cerului. Apără-l, sfinte Petre, şi spune-i aşa: „O, fiule, cât timp ai fost în viaţă, n-ai ştiut să-i respecţi pe cei de un sânge cu mine, acum pupă câinele-n bot!” Aşa să-i spui după ce-o muri! Noi, însă, nu-l vom lăsa să ne umilească nici în timpul vieţii. Cum adică? Dacă n-avem avere, trebuie să-şi bată joc de noi şi să ne socotească ţărani neciopliţi?... Asta să fie răsplata pentru slujirea ţării, pentru sângele şi rănile noastre? O, fraţii mei, orfanii Domnului, nu puţine nedreptăţi am indurat până acum, dar nimeni nu ne-a adus o jignire atât de mare. Adevărat, adevărat! întăriră jalnic Łukasz, Marek şi Mateusz. Şi lacrimi de durere le şiroiră din belşug pe obraji. Când se mai liniştiră, începură să se revolte, deoarece socoteau că nişte oameni vrednici nu trebuiau să uite asemenea insultă. Marek, cel mai viforos dintre fraţi, fu cel dintâi care aminti de răsplată. Nu putem să-l provocăm la duel cu sabia, îşi dădu cu părerea, pentru că este bătrân şi-i lipseşte braţul stâng, dar dacă a arătat că ne dispreţuieşte, trebuie să ne răzbunăm. Ce trebuie să fac? Spuneţi voi!... Mi-au îngheţat picioarele de ger, răspunse Łukasz, şi acum îmi ard grozav. Dacă nu era asta, născoceam îndată ceva. Iar mie îmi arde capul, nu picioarele. Din bărdaca goală şi aşa n-ai ce turna. Râde ciob de oală spartă! i-o reteză Jan. În loc să vă gândiţi la răspuns, voi începeţi iar să vă certaţi! se burzului Marek. Interveni, însă, iarăşi Cyprianowicz. Răspuns? întrebă. Pentru cine? Pentru Pągowski. Şi de ce vreţi să-i răspundeţi? De ce? Cum adică de ce? Se priviră uluiţi, apoi se întoarseră spre Marek. Tu ce vrei de la noi? Dar voi ce vreţi?... Sfatul se amână până mâine, îi potoli Cyprianowicz. Uite că şi focul se stinge în cămin, iar miezul nopţii a trecut de mult. Paturile vă aşteaptă lângă perete; odihna ni se cuvine cu prisosinţă după cât am trudit prin ger. Focul se stinse într-adevăr şi în încăpere se lăsă întunericul, aşa că îndemnul gazdei îi convinse pe jupânii Bukojemski. Mai tăifăsuiră un răstimp, din ce în ce mai încet, apoi se auziră şoaptele rugăciunilor întrerupte de oftaturi adânci. Tăciunii din cămin începură să se acopere cu cenuşă şi să înnegrească; din când în când, ţiuia ceva în focul ce se stingea, iar greierii țârâiau prin colţuri parcă de dorul luminii. În obscuritatea încăperii, se mai auzi bocănitul cizmelor aruncate din picioare pe podea, după care se aşternu un timp tăcerea, întreruptă curând de sforăiturile celor patru fraţi adânciţi în somn. Tânărul Cyprianowicz nu putea să adoarmă, deoarece toate gândurile i se roteau în jurul jupâniţei Sienińska, asemenea albinelor harnice în jurul florii. Cum putea să adoarmă cu astfel de roi în cap. Închise ochii o dată şi încă o dată, dar văzând că nu foloseşte la nimic, se gândi: „Mă duc să văd dacă la ea mai e lumină.” Şi ieşi. Fereastra jupâniţei Sienińska nu mai era luminată, doar razele lunii tremurau în geamuri ca pe o apă curgătoare. Totul era tăcut şi cufundat într-un somn atât de adânc, că până şi zăpada părea că doarme în scalda verzuie a luminii împrăştiate de lună. Ştii oare că mi te peţesc? şopti tânărul Cyprianowicz, privind la fereastra argintată a jupâniţei.       [1] Puşcă cu ţeava nu prea lungă, lărgită mult la vârf, ca o trompetă.   [2] Căciulă de piele tivită cu blană. [3] Necesitatea aspră (lb. lat.). [4] Om nou (lb. lat.). [5] Jan Karol Chodkiewicz (1560-l621) - hatman de câmp al Lituaniei din 1600, mare hatman al Lituaniei din 1605, voievod de Wilno din 1616. Comandant de oşti şi strateg polonez renumit. A învins pe suedezi la Kircholm (27.IX.1605) şi pe răsculaţii lui Zebrzydowski la Guzów (6. VII. 1607). Este căpetenia oştilor polone în prima fază a bătăliei de la Hotin (1611). [6] Este vorba, probabil, de Stanisław Herakliusz Lubomirki (164l-l702) - mare mareşal al Coroanei din 1676, dramaturg şi poet. [7] Nobil polonez. [8] Aici cu sensul de bine (lb. lat.). [9] În ce fel (lb. lat.). [10] Unitate de luptă la tătari. [11] Începând din secolul al XV-lea, forma de stat specifică Poloniei feudale este Republica, întemeiată pe stăpânirea şleahtei; în frunte se afla regele, care însă nu putea să ia nici un fel de hotărâre fără aprobarea seimului (un fel de senat). La sfârşitul secolului al XVI-lea, democraţia şleahtei este înlocuită practic de oligarhia aristocratici, dar şleahta îşi păstrează juridic drepturile prin existenţa privilegiului liberum veto. Aşadar, termenul Republică defineşte mai mult principiul exercitării puterii, decât forma de stat. [12]Marcin Kromer (n. ed. polone). [13] Jan al III-lea Sobieski (1624-1696) - rege al Poloniei din 1674. Mai înainte mare mareşal al Coroanei din 1664, hatman de câmp din 1666, mare hatman al Coroanei din 1668. Învinge pe turci la Hotin şi la Viena. Căsătorit cu Maria Kazimiera d'Arquien, a sprijinit arta şi cultura. În timpul domniei lui, s-au înfruntat partida franceză cu cea habsburgică. [14]Despre treburile publice (lb. lat.). [15] Hieronim Lubomirski (cca. 1648-1706) - mareşal al Coroanei din 1683, ajutor de vistiernic al Coroanei din 1692, mare hatman al Coroanei şi castelan de Cracovia din 1702. Luptă cu turcii la început, potrivnic al lui August al II-lea, trece de partea suedezilor, dar neputând obţine tronul Poloniei, revine alături de regele August. [16] Vin dulce din miere. [17] Supunere (Ib. lat.).    
„Schiţe în cărbune” şi…   Cu abateri de ordinul excepţiilor, nuvelistica lui Sienkiewicz, cea cu tematică socială îndeosebi, este concepută în poetica realistă cu intenţii apăsat critice, impusă de teoreticienii, publiciştii şi marii scriitori ai vremii şi ca reacţie faţă de subiectivitatea romantismului. Conducătorul spiritual al tinerilor pozitivişti, Al. Świętochowski, revendica în articolul Putregaiul social şi literar o literatură care să descrie cât mai exact şi să aprecieze cu luciditate critică toate domeniile existenţiale, conferind premeditat operei tendinţa instructivă în sensul unor finalităţi cu expresă aplicabilitate socială. Prin urmare, cu oricâte intruziuni idilizante, mai ales în a doua fază a creaţiei, în atmosfera de ansamblu sau în compoziţia de amănunt, realitatea înfăţişată impresionează prin reliefurile autentice, viguroase, vizând nu o dată asprimea bolovănoasă, naturalistă[1], prezentate cel mai adesea în maniera comicului de situaţii, moravuri, limbaj, vestimentaţie, onomastică etc., ale cărui posibilităţi le foloseşte şarjat sau discret până la vlăguire. În contextul disputelor aprige din epocă, nu este de mirare că scriitorul şi-a îndreptat atenţia în destul de multe dintre schiţele, povestirile şi nuvelele sale asupra lumii rurale, pe care o cunoscuse nemijlocit în timpul vacanţelor petrecute la ţară[2]. Un deziderat, fundamental al pozitiviştilor polonezi era ridicarea ţărănimii la un grad de cultură care să-i permită înţelegerea propriei meniri istorice în cadrul efortului general pentru refacerea economică şi politică a Poloniei. Ca urmare, aproape toţi scriitorii realişti critici, care şi-au apropriat ca ideal conceptele tinerilor „progresişti”, au acordat o mare atenţie observării şi descrierii relaţiilor agreste. Şi, cu toată intenţia, uneori expresă, de atenuare a conflictelor sociale, aşadar de prezentare a tuturor straturilor populaţiei rurale ca unite printr-un prestigios interes comun: renaşterea patriei asuprite, în satul înfăţişat în operele lor, ciocnirile dintre diferitele grupări economice transpar cu destulă claritate. Pentru că sensibilitatea lui B. Prus şi a E. Orzaszkowa, a lui H. Sienkiewicz şi a M. Konopnicka, susţinută pe un fond umanitar puternic, nu putea să nu vibreze profund faţă de starea de înapoiere care persista şi după reforma agrară din 1861. În cele mai multe dintre nuvele — doar în câteva îşi face loc o uşoară notă optimistă, de pildă, Slugă bătrână, în care fosta ordonanţă îşi petrecea tihnit şi îndestulat, ca servitor, ultimii ani ai vieţii în casa stăpânului—, Sienkiewicz se vădeşte un maestru al condeiului, prin notaţia veridică în zugrăvirea unor situaţii intens dramatice, care solicită în permanenţă emoţia cititorului. În aceste scurte capodopere literare, interesul autorului se suprapune, cu preferinţe vizibile, realităţilor satului polon din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reliefând laturi caracteristice din viaţa ţărănimii împilate. Iată, spre exemplu, un tablou impresionant al relaţiilor sociale din satul Barania Głowa în nuvela Schiţe în cărbune: Notarul Zołzikiewicz, înrudit îndeaproape cu „avocatul” Ludwik din romanul Abisuri (Niziny) de E. Orzeszkowa[3], e un parvenit incult, cu pretenţii de superioritate, care învârte fără prea multe reţineri morale treburile comunei după bunul plac, ajutat cu osârdie slugarnică de primarul Burak şi asesorul Gomuła. Plăcându-i soţia frumoasă a unui ţăran, Rzepa, ca s-o intimideze, îl pune pe acesta, ilegal, să recruteze în locul fiului primarului. În scene în care ironia comentariului întreprins de narator evoluează de la tonul sec, cu ascuţişuri satirice, când vorbeşte despre „educaţia” lui Zołzikiewicz, la sarcasmul dureros şi meditativ din capitolul V, în care aflăm modul făţarnic şi interesat în care judecă puterea legislativă din sat, atingând uneori izbucnirea spontană a hohotului de râs prin burlescul apropierilor: „Rostind aceste cuvinte, domnul Wiktor aruncă înaintea sa o uitătură atât de războinică, încât un câine care tocmai atunci ieşea dintr-o ogradă, cuprins de spaimă, se trase îndată înapoi, cu coada între picioare”, Sienkiewicz ne dezvăluie treptat demersurile soţiei lui Rzepa la primar, preot, moşier şi prefect pentru a-şi scăpa soţul de armată, în cele din urmă, disperată, iubindu-şi soţul şi voind să-l salveze cu orice preţ, cedează capriciului notarului. Acum, motivarea psihologică fiind încheiată, urmează deznodământul tragic al dramei. Un cercetător de prestigiu al operei lui Sienkiewicz, J. Krzyżanowski, apropia tragismul elevat al nuvelei de atmosfera aproape inumană din piesa lui L. N. Tolstoi: Puterea întunericului (1887), apărată cu zece ani mai târziu[4]. Rzepa, incapabil să reacţioneze raţional în vreun fel, aflând de trădarea soţiei, nu-i înţelege sacrificiul şi, cu o resemnare şi un calm zguduitor, îi taie capul cu securea. Scena vizează accente naturaliste prin apăsarea exagerată asupra cruzimii liniştite, animalice, cu care Rzepa îşi omoară soţia, dar finalul nuvelei simbolizează modul în care se rezolvau de cele mai multe ori litigiile dintre ţărani şi oficialităţi[5]. De bună seamă, adevărul crud despre satul polonez este expus cu atâta putere şi convingere, autorul utilizând mijloace artistice atât de simple, încât unii critici au socotit nuvela drept primul semn al naturalismului în Polonia[6]. Şi fiindcă Schiţele în cărbune sunt scrise cu sânge şi fiere, cum sublinia B. Prus, fără distanţa epică, existentă de obicei între expunerea la persoana a treia şi imaginea plăsmuită, care împrumută relatării obiectivitatea detaşării. Tabloul, sumbru, se alcătuieşte, e adevărat, printr-o aglomerare graduală de momente aproape coşmareşti, dar această supralicitare a tragismului în destinul personajelor până la limita verosimilului nu este decât un artificiu narativ care, contrar aşteptărilor, întăreşte şi mai mult expresivitatea adevărului cuprins în operă, mărindu-i totodată forţa reprobatoare[7]. E una din cele mai bune nuvele ale lui Sienkiewicz.   [1] Cu toate că, teoretic, va respinge fără rezerve înfăţişarea nudă, fotografică a realităţii. În 1880 ţine la Varşovia două conferinţe despre Naturalismul în roman (Naturalizm w powieści), în care polemizează, dezinvolt cu adepţii romanului naturalist. [2] F. Hoesick, un istoric literar polonez cu înclinaţie spre interpretări confabulative, relatează că l-a întrebat odată pe scriitor care sunt factorii care i-au influenţat cel mai mult formarea, iar aceasta a răspuns printre altele: „Cel mai important lucru pentru formaţia mea îl constituie faptul că mi-am petrecut toată copilăria la ţară. Fără îndoială, acestei împrejurări îi datorez cunoaşterea poporului meu şi a limbii lui” [F. Hoesick, La Henryk Sienkiewicz la Varşovia (U Henryka Sienkiewicza w Warszawie), în vol. Sienkiewicz şi Wyspiański, Varşovia, 1918, p. 33—34]. [3] Vezi şi J. Krzyżanowski, Despre „Schiţe în cărbune” (O „Szkicachwęglem”), vol. cit., p. 102. [4] J. Krzyżanowski, Creaţia lui Henryk Sienkiewicz (Twórczośč Henryka Sienkiewicza), Varşovia, 1976, p. 76. [5] Prin reforma agrară din 1864, pe lângă împroprietărirea ţăranilor, se statua şi independenţa acestora faţă de moşierime care nu mai avea dreptul să intervină în diferendele obştii. Satul devenea astfel o pradă uşoară pentru oficialităţile comunale, parveniţi de tot felul, mulţi neştiutori de carte, care profitau excesiv de slujbele deţinute. Se asigura, în schimb, controlul mai eficient al cotropitorilor ţarişti în dirijarea economici rurale. Sienkiewicz, alături de alţi scriitori, critica astfel „principiul neintervenţiei” proprietarilor funciari în problemele colectivităţii săteşti, participând în acest fel la discuţiile aprinse care se purtau în presa vremii în legătură cu salvarea nu numai morală a ţărănimii prin grabnice măsuri administrative. [6] Literatura polonă de la evul mediu la pozitivism (Literatura polska od średniowiecza do pozytywizmu ), Varşovia, 1975, p. 637 [7] Cf. A. Hofer, op. cit., p. 109.