Guy de Maupassant carti autori straini

Vagabondul de Guy de Maupassant VAGABONDUL     Umbla de patruzeci de zile, căutînd pretutin­deni de lucru. Plecase din locul lui de baştină, Ville-Avaray, din departamentul La Manche, pentru că nu se găsea de lucru. Era dulgher, avea douăzeci şi şapte de ani, era băiat serios, harnic şi rămăsese două luni pe spinarea fami­liei, el, fiul cel mai mare, nemaiavînd altceva de făcut în şomajul general decât să-şi încrucişeze braţele puternice. In casă era din ce în ce mai puţină pîine ; cele două surori ale lui se duceau să lucreze cu ziua, dar cîştigau puţin ; iar el, pentru că n-avea nimic de făcut şi mînca ciorba celorlalţi. Atunci ceruse informaţii la primărie ; secre­tarul îi răspunse că se găsea de lucru în cen­trul ţării. Plecase, înarmat cu hîrtii şi certificate, cu şapte franci în buzunar şi cu o legătură pe băţ,o legătură făcută dintr-o basma albastră, în care se aflau o pereche de pantofi de schimb, nişte pantaloni şi o cămaşă. Mersese fără odihnă, zile şi nopţi întregi, pe drumuri nesfîrşite, sub arşiţa soarelui şi pe ploaie, fără să ajungă niciodată în ţinutul acela tainic în care muncitorii găsesc de lucru. Întîi se încăpăţînase socotind că nu trebuie să lucreze decît dulgherie, de vreme ce era dulgher. Dar, pe toate şantierele la care se pre­zentase, i se răspunse că tocmai se concediaseră oameni din lipsă de comenzi, aşa că se hotări, ajungînd la fundul pungii, să facă orice treabă i s-ar ivi în drum. Lucră deci întîi la terasamente, pe urmă ca grăjdar, apoi ca pietrar ; tăie lemne, curăţă pomii de crăci, săpă o fîntînă, amestecă mortar, legă buşteni, păzi caprele pe un munte, toate astea pentru cîţiva gologani, pentru că nu că­păta decît rareori lucru pe două-trei zile, şi atunci numai cerînd un preţ mic, care momea zgîrcenia patronilor şi a ţăranilor. Acum, de o săptămînă, nu mai găsea nimic, nu mai avea nimic, şi mînca numai cîte o fărîmă de pîine din mila femeilor pe care le ruga pe prag, cînd trecea de-a lungul uliţelor. Se însera. Jacques Randel, zdrobit de obo­seală, cu picioarele frînte, cu burta goală, cu disperarea în suflet, mergea desculţ pe iarba de pe marginea drumului, pentru că îşi cruţa ultima pereche de pantofi — cealaltă nu mai exista demult. Era într-o sîmbătă, către sfîrşitul toamnei. Nori cenuşii se rostogoleau sub cer, grei si iuţi, împinşi de răbufnirile vîntului care şuiera în copaci. Se simţea că va ploua în curînd. Cîmpul era pustiu acum, în asfinţit, în ajunul duminicii. Din loc în loc, pe ogoare, se ridicau, asemeni unor ciuperci galbene, mons­truoase, clăi de paie rămase de la treierat ; pâmîntul părea gol, semănat cum era pentru anul vuitor. Lui Randel îi era foame, o foame de animal, o foame ca aceea care face lupii să se repeadă la oameni. Istovit, îşi întindea mult picioarele ca să facă mai puţini paşi şi, cu capul greu, cu sîngele zvîcnindu-i în tîmple, cu ochi înroşiţi, cu gura uscată, îşi strîngea băţul în mină, cu o poftă nelămurită de a pocni din răsputeri primul trecător pe care l-ar fi întîlnit întorcîndu-se spre casă, ca să-şi mănînce supa. Se uita spre marginea drumului, avind în ochi imaginea cartofilor dezgropaţi, rămaşi pe pămîntul răscolit. Dacă ar fi găsit cîţiva, ar fi adunat vreascuri, ar fi făcut un foc mic în şant şi s-ar fi săturat foarte bine, zău, cu cartofii călduţi; rotunzi, pe care mai întîi i-ar fi ţinut, fierbinţi, în mîinile îngheţate. Dar le trecuse timpul şi Randel trebui, ca în ajun, să roadă o sfeclă crudă, smulsă dintr-o brazdă. De două zile vorbea tare, lungind pasul, ur­mărit de aceleaşi gînduri. Pînă atunci, nu se gîndise adunîndu-şi toate minţile, toate posibi­lităţile lui reduse, la meseria lui.: Acum însă, oboseala, goana necontenită după lucrul care nu era de găsit, refuzurile, răstelile, nopţile petre­cute pe iarbă, foamea, dispreţul pentru vagabond pe care le simţea la cei legaţi de locul lor, întrebarea care i se punea zilnic : ,,De ce n-ai rămas acasă ?“, supărarea de a nu-şi putea în­trebuinţa braţele harnice pe care le simţea pline de putere, amintirea rudelor rămase acasă şi care nici ele n-aveau nici un ban îl umpleau treptat de o furie înceată, adunată o zi după alta, în fiecare ceas, în fiecare minut, care-i scăpa, fără vrere, în fraze scurte ameninţătoare. Pocnindu-Se de pietrele care se rostogoleau sub picioarele lui goale bombănea : „Ce tică­loşi ... ce ticăloşie .. . porcii. .. lasă să moară de foame un om ... un dulgher ... porcii... nici doi gologani. . nici doi gologani. . . uite că plouă . . . porcii ! .. . “ Il revolta nedreptatea sorţii şi se supăra pe oameni, pe toţi oamenii, pentru că firea mama cea oarbă, e strîmbă, crudă şi vicleană. Repeta, cu dinţii strînşi : „Porcii !“, privind fumul subţire care ieşea din acoperişuri, la ora asta a cinei. Şi fără să se gîndească la cealaltă nedreptate, omenească de data asta, care se numeşte violenţă şi furt, avea poftă să intre în una din aceste case, să ucidă locuitorii şi să se aşeze la masă în locul lor. Îşi spunea : „Nu mai am dreptul să trăiesc acum . . . de vreme ce mă lasă să crăp de foa­me ... şi eu nu cer decît să muncesc . .. porcii!“ Suferinţa mădularelor, suferinţa burţii, sufe­rinţa  inimii i se suiau la cap ca o beţie primej­dioasă, şi-i zămisleau în minte o idee simplă ; „Am dreptul să trăiesc, de vreme ce respir, de vreme ce aerul e al tuturor. Va să zică ei n-au dreptul să mă lase fără pîine !“ Ploaia cădea măruntă, deasă, îngheţată. Se opri şi îngînă : „Ticăloşii. .. încă o lună de drum pînă să ajung acasă .. .“. In adevăr, acum se întorcea acasă, înţelegînd că mai curînd a- vea să găsească de lucru, apucîndu-se de orice, în oraşul în care se născuse, în care era cunos­cut; decît pe drumurile pe care toată lumea îl privea bănuitor. Dacă nu mai mergea dulgheritul, avea să se facă salahor, să lucreze la pregătirea tencuielii, la terasamente, la spart piatră. Chiar dacă n-avea să cîştige decît un franc pe zi, tot ar avea ce mînca. Işi înnodă în jurul gîtului ceea ce-i rămăsese din ultima batistă, ca să nu-i intre apa rece pe spate şi pe piept. Dar simţi curînd că ploaia îl pătrundea prin pînza subţire a hainelor, şi aruncă în jurul lui o privire înspăimîntată, de făptură pierdută care nu mai ştie unde să-şi ascundă trupul, unde să-şi pună capul, care n-are nici un adăpost pe lume. Noaptea venea, acoperind cîmpia cu întune­ric. Zări departe, pe un imaş, o pată întunecată pe iarbă, o vacă. Sări peste şanţul drumului şi se îndreptă către ea fără să-şi dea prea bine seama ce face. Cînd se află lingă ea, vaca îşi ridcă capul mare, şi el gîndi : „Dacă cel puţin aş avea o oală, aş putea bea puţin lapte“. Se uită la vacă ; şi vaca se uita la el ; apoi, deodată, îi trase un picior în coaste şi strigă : „Sus !" Vita se ridică încet, lăsînd să-i atîrne ugerul greu sub ea. Atunci omul se culcă pe spate, între picioarele vitei, şi bău îndelung, îndelung, apăsînd cu amîndouă mîinile ugerul umflat, cald, care mirosea a staul. Bău cît lapte se afla în izvorul acela viu. Dar ploaia îngheţată cădea şi mai deasă, şi întreaga cîmpie deşartă nu-i arăta nici o putin­ţă de adăpostire. Ii era frig ; se uita la o lumi­nă care strălucea între copaci, la ferestrele unei case. Vaca se culcase la loc, greoi. Se aşeză lîngă ea, mîngîind-o pe cap, recunoscător că fusese hrănit. Răsuflarea grea şi fierbinte a vitei, ră­suflarea care-i ieşea pe nări ca două şuvoaie de abur în aerul serii trecea peste obrazul mun­citorului. Omul îngînă : — Ţie nu ţi-e frig acolo. Işi plimba mîinile pe pieptul ei, de-a lungul picioarelor vitei, ca să găsească un pic de căl­dură. Şi îi veni în gînd să se culce şi să-şi pe­treacă noaptea lîngă pîntecele acela cald. îşi căută locul ca să se aşeze bine şi-şi puse frun­tea tocmai pe ugerul puternic, care îl alăptase mai înainte. Apoi, fărîmat de oboseală cum era, adormi pe loc. Se trezi însă de cîteva ori cu spatele sau cu pîntecul îngheţat, după cum se lipise, cu unul sau cu celălalt, de animal; se întorcea ca să-si încălzească şi să-şi usuce partea de trup care-i rămăsese în aerul nopţii ; şi adormea la loc, copleşit de somn. Cîntecul cocoşului îl ridică în picioare. Zo­rile erau aproape ; nu mai ploua, cerul era senin. Vaca se odihnea cu botul în pămînt; se aplecă rezemîndu-se în mîini ca să-i sărute nara mare de carne umedă şi-i spuse : — Rămas bun, frumoaso ... pe altădată . . . Eşti o vită bună . . . Rămas bun . . . Apoi îşi puse pantofii şi plecă. Merse două ceasuri drept înainte, pe acelaşi drum ; dar îl năpădi o oboseală atît de mare, încît se aşeză pe iarbă. Se făcuse ziuă ; clopotele bisericilor sunau, bărbaţi cu cămăşi albastre, femei cu bonete al­be începeau să treacă pe drumuri , fie pe jos, fie în căruţe, îndreptîndu-se către satele veci­ne, să-şi petreacă duminica la prieteni, la ru­de. Un ţăran gras care mîna in faţa lui vreo douăzeci de berbeci ce behăiau neliniştiţi, pă­ziţi de un cîine iute, trecu pe drum. — N-ai cumva de lucru pentru un muncitor care moare de foame? întrebă el. Celălalt răspunse arunncîd o privire rea asupra vagabondului: — N-am de lucru pentru oamenii pe care-i intilnesc pe drum. Dulgherul se întoarse şi se aşeză în şanţul lui. Aşteaptă vreme îndelungată, privind cum trec ţăranii prin faţa lui, aşteptînd să vadă un chip bun, un chip compătimitor, ca să-i fa­că aceeaşi rugăminte. Alese un fel de tîrgoveţ, îmbrăcat cu o redin­gotă, care purta un lanţ de aur pe pintece. Ii vorbi : — Caut de lucru de două luni. Nu găsesc nimic. Nu mai am un ban în buzunar. Acel tîrgoveţ pe jumătate îi răspunse : — Ar fi trebuit să citeşti avizul care e afi­şat la intrarea în sat. Cerşetoria e oprită pe te­ritoriul acestei comune. Află că eu sînt prima­rul şi că dacă n-o ştergi iute, pun să te aresteze. Randel, care începea să clocotească de furie, şopti : — Pune să mă aresteze dacă vrei, sînt chiar bucuros, pentru că cel puţin aşa n-am să mor de foame. Şi se întoarse să se aşeze în şanţ. Peste un sfert de ceas, în adevăr, doi jan­darmi se iviră pe drum. Mergeau alături, încet, la vedere, strălucind în soare cu tricornurile lor lăcuite, cu curelele galbene şi nasturii lor de metal, de parcă ar fi vrut să-i sperie pe răufăcători şi să-i alunge departe, foarte de­parte.  

CAPITOLUL I         — FIR-AR SĂ FIE! STRIGĂ DINTR-o dată bătrînul Roland. De vreun sfert de oră stătea încremenit, cu ochii ţintă la apă şi, din cînd în cînd doar, cu o mişcare foarte în­ceată, ridica undiţa cufundată în adînc. Doamna Roland, care moţăia pe banca din spate a bărcii, lîngă doamna Rosémilly, invitata lor la pescuit, se trezi şi întoarse capul: — Ce s-a întîmplat, Gerome? îl întrebă pe bărbatul ei. — Nu mai muşcă deloc... răspunse furios Roland. De la prînz n-am mai prins nimic... La pescuit nu-i bine să mergi decît cu bărbaţii, femeile totdeauna te întîrzie. Cei doi fii ai lor, Pierre şi Jean, unul la babord şi celălalt la tribord, fiecare cu cîte un fir înfăşurat pe de­getul arătător, izbucniră în rîs amîndoi deodată. — Nu eşti prea drăguţ cu musafira noastră, tată... Îi spuse Jean. Domnul Roland se scuză, fîstîcit: — Iertaţi-mă, doamnă Rosémilly, aşa-s eu, invit doamnele fiindcă îmi place să fiu cu ele şi pe urmă, cum dau de apă, nu mă mai gîndesc decît la peşte. Doamna Roland se trezise de-a binelea şi privea visă­toare marea şi falezele care se întindeau cît zăreai cu ochii. — Aţi prins totuşi destui, zise, cu o voce scăzută. Bărbatul ei negă dînd din cap, dar în acelaşi timp aruncă o privire mulţumită înspre coşul unde peştele prins de ei trei încă se mai zbătea, cu un zgomot slab de solzi lunecoşi şi de aripioare deschise, cu zvîcniri neputincioase şi guri căscate larg în aerul care le aducea moartea. Luă coşul între genunchi, îl aplecă; înclină pînă la marginea lui valul argintiu al vietăţilor, ca să le vadă pe cele de la fund; zvîrcolirea lor agonică se înteţi şi un miros tare, un iz sănătos de peşte, se ridică dinăuntru, din pîntecele plin al coşului. Vechi pescar, Roland îl trase în piept cu nesaţ, ca pe-o mireasmă de trandafiri: — Mamă, doamne! strigă. Ăştia tot mai mişcă! Apoi continuă: — Tu cîţi ai prins, doctore? Pierre, fiul cel mare, un bărbat la vreo treizeci de ani, cu mustaţa şi bărbia rase şi cu favoriţi negri ca de ma­gistrat, răspunse: — Nu cine ştie ce, vreo trei-patru. Tatăl se întoarse spre mezin: — Şi tu, Jean? Jean, un băiat înalt, blond, foarte bărbos, cu mult mai tînăr decît fratele lui, zîmbi şi spuse încet: — Cam tot atîţia, patru sau cinci. De fiecare dată spuneau aceeaşi minciună, care-l in­cinta pe Roland. Bătrînul îşi înfăşurase firul pe minerul unei vîsle şi, încrucişîndu-şi braţele, declară: — N-o să mai ies niciodată după-amiaza la pescuit. Cum trece de ora zece, s-a isprăvit, afurisiţii nu mai muş­că, dorm la soare. Privea marea dimprejur cu un aer mulţumit, de pro­prietar. Fusese bijutier la Paris şi patima pentru navi­gaţie şi pescuit îl smulsese de la tejghea de îndată ce ago­nisise destul ca să poată trăi modest, din rente. Se retră­sese deci în portul Havre, cumpărase o ambarcaţie şi de­venise marinar amator. Băieţii, Pierre şi Jean, rămăse­seră la Paris să-şi continue studiile şi mai veneau din cînd în cînd, să-şi petreacă orele libere pe mare cu tatăl lor. Cu cinci ani mai mare decît Jean, Pierre îşi descoperise pe rînd diferite vocaţii şi, după terminarea liceului, în­cercase una după alta vreo şase profesiuni, dar, plictisindu-se repede, visa de fiecare dată la altceva. Ultima atrac­ţie fusese medicina şi se pusese pe treabă cu atîta ardoare, încît devenise doctor în scurtă vreme, cu dispense de timp obţinute de la ministru. Era exaltat, inteligent, schimbă­tor şi dîrz, utopic şi idealist. Pe cît era Pierre de negricios, pe atît de blond era fra­tele său, pe cît era el de nestăpînit şi de răzbunător, pe atît era celălalt de calm şi de blînd. Jean îşi terminase liniştit Facultatea de drept şi amîndoi fraţii îşi luaseră diplomele odată. Acum se odihneau pentru scurt timp în familie, sperînd să se poată stabili în Havre. Dar o gelozie surdă, una din acele gelozii adormite care dospesc pe neştiute între fraţi sau între surori pînă la vîrsta maturităţii şi ies la lumină abia atunci cînd unui dintre ei se căsătoreşte sau cînd dă peste el vreun noroc neaşteptat, îi ţinea treji, într-o ostilitate frăţească şi ino­fensivă. Se iubeau, fără îndoială, dar se pîndeau neconte­nit, încă de cînd se născuse Jean, Pierre, care avea cinci ani, privise cu duşmănia unui mic animal alintat noua vietate care se răsfăţa în braţele mamei şi ale tatălui. Jean fusese din copilărie un model de bunătate şi de cu­minţenie; şi, încetul cu încetul, Pierre ajunsese la exaspe­rare tot auzind laudele aduse acestui băiat zdravăn, căci blîndeţea lui i se părea moliciune, bunătatea — neghio­bie, bunăvoinţa — opacitate. Părinţii, oameni liniştiţi, care visau pentru odraslele lor situaţii mediocre şi respec­tabile, îi reproşau ezitările, entuziasmele, avîntul spre profesiuni strălucitoare şi pornirile idealiste care toate dăduseră greş. De cînd ajunsese om în toată firea, nu i se mai spunea „Uită-te la Jean şi fă ca el”, dar, ori de cîte ori auzea „Jean a făcut aşa, Jean a făcut pe dincolo”, pri­cepea foarte bine şi înţelesul, şi aluzia strecurată. Gospodină chibzuită şi sentimentală, cu un suflet sim­ţitor de casieriţă, mama potolea fără încetare micile riva­lităţi iscate între fraţi, din toate fleacurile, mai în fiece zi. Acum însă, un fapt mărunt o neliniştea şi o făcea să se teamă de o încurcătură; în timpul iernii, pe cînd amîn­doi băieţii îşi terminau studiile, făcuse cunoştinţă cu o vecină, doamna Rosémilly, văduva unui căpitan de cursă lungă, mort pe măreau doi ani în urmă. Văduva, foarte tînără, de numai douăzeci şi trei de ani, o femeie şi ju­mătate, care înţelegea viaţa din instinct, ca o sălbăticiune, de parcă pînă atunci ar fi trecut prin toate întîmplările posibile, le-ar fi trăit şi le-ar fi cîntărit cu mintea ei să­nătoasă, chibzuită şi îngustă, îşi luase obiceiul să vină seară de seară cu lucrul de mînă, la taifas, în casa aces­tor vecini primitori unde i se oferea o ceaşcă de ceai. Bătrînul Roland, pe care-l tot îmboldeau veleităţile ma­rinăreşti, o descosea pe noua lor prietenă despre răposa­tul căpitan, şi ea, fără să se arate tulburată în nici un fel, vorbea despre el, despre povestirile lui de altădată, ca o femeie înţeleaptă şi resemnată, care iubeşte viaţa şi ştie cum se vorbeşte despre morţi. La întoarcerea lor, băieţii o găsiseră în casă pe atrăgătoarea văduvă şi imediat în­cepuseră să-i dea tîrcoale, ţinînd nu atît să-i placă, cît să ia, fiecare, locul celuilalt. Practică şi prevăzătoare, mama ar fi vrut să învingă unul dintre ei, pentru că tînăra era bogată, dar fără ca celălalt să sufere din cauza asta. Doamna Rosémilly era blondă cu ochi albaştri, cu o cunună de păr din care îi scăpau zulufi neastîmpăraţi şi cu un aer puţin înfipt, îndrăzneţ şi bătăios, deloc potrivit cu firea ei aşezată. De la început păruse să încline spre Jean, atrasă de asemănarea dintre felul lor de a fi. Pre­ferinţa nu se manifesta, de altfel, decît printr-o abia sim­ţită diferenţă de ton sau de privire şi prin faptul că, uneori, se sfătuia cu el. Îşi dădea parcă seama că opinia lui Jean o susţinea totdeauna pe a ei, în timp ce a lui Pierre, ca un făcut, era întotdeauna alta. Cînd vorbea despre vreo idee de-a doctorului, fie ea politică, artistică, filosofică sau morală şi spunea: „o trăsnaie de-a dumitale”, el o măsura cu privirea rece a unui judecător care deschide proces tuturor femeilor, acestor biete creaturi. Pînă la întoarcerea băieţilor, bătrînul Roland nu o in­vitase niciodată la pescuit. De altfel, nu-şi lua nici nevasta, îi plăcea să pornească în zori cu Beausire, un căpitan de cursă lungă în retragere, cu care se împrietenise, tot întîlnindu-l la ora fluxului în port. Îl luau cu ei şi pe bătrînul marinar Papagris, supranumit Jean Bart, care avea în grijă barca. Cu o săptămînă înainte însă, într-o seară, cînd doamna Rosémilly, care cina la ei, aruncase: „Trebuie să fie foarte plăcut să mergi la pescuit, nu-i aşa?”, fostul bijutier, măgulit şi cuprins de dorinţa de a-şi face prozeliţi ca misionarii, strigă: — Aţi vrea să mergeţi? — Cum să nu. — Marţea viitoare? — Da, marţea viitoare. — Eşti dumneata femeie în stare să plece la cinci dimineaţa? — Aaa, nu, asta nu, exclamă ea. Roland fu dezamăgit, îşi pierdu entuziasmul şi îi puse imediat vocaţia la îndoială. Totuşi, o întrebă: — Dar atunci la cît? — ... Pe la nouă. — Mai înainte nu? — Nu, mai înainte nu, şi-aşa e prea devreme! Bietul om şovăi. Era clar că n-aveau să mai prindă nimic, pentru că atunci cînd arde soarele peştele nu mai muşcă; cei doi fraţi însă se grăbiseră să pună totul la cale pe loc, pînă în cele mai mici amănunte. Aşadar, marţea următoare, Perla aruncase ancora sub stîncile albe ale promontoriului de la Heve; pescuiseră pînă la prînz, pe urmă aţipiseră un timp, pescuiseră din nou, fără să mai prindă, de data asta, nimic. Iar bătrînul Roland, înţelegînd, cam tîrziu, că pentru doamna Rosémilly nu conta decît plimbarea pe mare, că numai ea îi plăcuse. Într-adevăr, văzînd şi că undiţele lui continuau să rămînă nemişcate, se smucise nervos şi aruncase un: „Fir-ar să fie!” adresat atît văduvei nepăsătoare, cît şi vietăţilor ce nu se lăsau prinse. Se uita acum la peşte, la peştele lui, fremătînd de bucurie ca un avar; după un timp ridică ochii spre cer şi văzu că soarele cobora. — Ei, copii! zise, ce-ar fi dacă ne-am mai şi întoarce? Băieţii răsuciră firele, le înfăşurară şi înfipseră cîrligele curăţate în dopurile de plută. Pe urmă îl aşteptară pe Roland, care se ridicase în picioare şi scruta zarea ca un căpitan. — Nici pic de vînt, băieţi, zise, va trebui să vîslim. Şi deodată făcu semn cu mîna spre nord: — Ia te uită, vaporul de Southampton. Acolo unde arătase el, deasupra mării netede şi întinse ca o nesfîrşită pînză albastră, cu licăriri de foc şi aur, se înălţa un nor întunecat profilat pe cerul trandafiriu. Dedesubtul lui se zărea vasul care, din depărtare, părea foarte mic. Înspre sud se mai zăreau multe alte dîre de fum, îndreptîndu-se toate spre farul drept ca un catarg şi spre digul din Havre, al cărui contur alb abia se desluşea. — Nu azi trebuia să intre în port vasul Normandia? întrebă Roland. — Ba da, tată, răspunse Jean. — Cred că se vede acolo, jos... dă-mi ocheanul. Roland deşurubă tubul de aramă, îl potrivi la ochi, căută punctul şi zise, încîntat de ce văzuse: — Da, da, îi recunosc amîndouă coşurile. Vreţi să vă uitaţi, doamnă Rosémilly? Ea luă luneta, o îndreptă spre transatlantic, dar, fără îndoială, nu fu în stare să-l prindă în obiectiv pentru că, în afară de un albastru nemărginit, nu distingea decît un cerc colorat, un fel de curcubeu rotund şi nişte umbre negre, ciudate, care o ameţeau. — Niciodată n-am ştiut cum să umblu cu un ochean, zise, dîndu-i-l înapoi. Asta îl scotea din sărite pe bărbatul meu, care petrecea ore întregi la fereastră, uitîndu-se la vapoare. Roland se simţi jignit. — Poate c-aveţi ceva la ochi, îi spuse, luneta mea e foarte bună. Pe urmă i-o oferi şi nevestei. — Nu vrei să te uiţi şi tu? — Nu, mulţumesc, ştiu dinainte că n-am să văd nimic. Doamna Roland, care nu-şi arăta cei patruzeci şi opt de ani, părea să se bucure mai mult decît oricare dintre ei de plimbarea pe mare şi de amurgul acestei zile. Pă­rul castaniu abia începea să-i încărunţească. Iţi făcea plă­cere s-o vezi cum arăta, calmă şi ponderată, cu o expresie binevoitoare şi mulţumită întipărită pe faţă. Pierre avea dreptate cînd spunea despre ea că ştie exact cît preţuiesc banii, dar asta n-o împiedică să guste şi farmecul visării. Citea mult, îi plăceau romanele şi poeziile, nu «atît ca li­teratură, cît pentru melancolia duioasă pe care i-o tre­zeau. Un vers, chiar banal sau prost, făcea să-i vibreze coarda sensibilă, cum spunea ea, îi dădea senzaţia unei dorinţe tainice, aproape împlinite. Se lăsa în voia acestor mici emoţii care-i tulburau uşor sufletul, altminteri ţinut în perfectă ordine, ca un registru de socoteli. De cînd se stabiliseră în Havre, ea, altădată atît de zveltă şi de subţire, începuse să se cam îngraşe. Ieşirea de astăzi pe mare o încîntase. Cu toate că nu era om rău, bărbatul ei o bruftuia tot timpul din orişice, ca un pa­tron autoritar care se răsteşte în dugheana lui ori de cîte ori dă o poruncă, chiar atunci cînd nu e furios sau pornit îm­potriva cuiva. Faţă de străini, Roland se stăpînea, dar în familie 'îşi dădea drumul şi făcea pe grozavul, deşi era fri­cos din fire. De teama scandalului, a certurilor, a justi­ficărilor de prisos, doamna Roland se supunea totdeauna şi nu cerea nimic pentru ea; aşa încît nu mai îndrăznise de multă vreme să-l roage pe Roland s-o plimbe pe mare. Fusese foarte bucuroasă să prindă prilejul acesta şi îl gusta din plin. Din clipa plecării se dăruise, cu trup şi suflet, plăcerii de-a aluneca pe apă. Nu se gîndea la ni­mic, nu se lăsa în voia amintirilor sau a speranţelor; i se părea că, la fel ca şi sufletul, trupul ei plutea într-o dulce toropeală, peste ceva mătăsos, fluid, nespus de plăcut. La porunca tatălui „Fiţi gata pentru vîslit!” doamna Ro­land zîmbi văzînd cum băieţii ei, oameni în toată firea, îşi scot hainele şi-şi suflecă mînecile cămăşilor. Pierre, care stătea lîngă cele două femei, luă vîsla de la tribord, Jean pe cea de la babord şi, pentru că Roland ţinea ca manevrele să fie executate regulamentar, aştep­tară ordinul căpitanului: — Cu toată puterea înainte! Atunci cufundară, amîndoi odată, ramele în apă, apoi se lăsară pe spate, trăgînd din toate puterile; şi începu între ei o luptă ca să arate, fiecare, ce poate. La venire, barca fusese împinsă de vîntul care-i um­flase uşor pînzele, dar acum nu se mai simţea nici o adiere şi orgoliul lor de bărbaţi se deşteptă dintr-o dată, la gîndul că se vor măsura unul cu altul. De obicei, cînd se duceau la pescuit cu tatăl lor, băieţii se mulţumeau să vîslească fără ca vreunul să încerce să ia comanda. Pregătind undiţele, Roland supraveghea şi mersul ambarcaţiei, pe care o conducea doar cu un gest sau cu un cuvînt: — Las-o mai domol, Jean, spunea. Sau: — Pierre, dă-i bătaie! Ori: — Hai, „unu”, hai, „doi”, mai cu tragere de inimă! Cel care era cu gîndul în altă parte începea să tragă mai tare, cel care o luase razna se mai potolea şi vasul îşi recăpăta direcţia. Astăzi însă voiau amîndoi să-şi arate puterea. Pierre avea braţe subţiri, păroase şi agile; cele ale lui Jean erau zdravene şi albe şi un ghem de muşchi îi juca sub pielea trandafirie.  

I         Jeanne, după ce‑şi termină de făcut bagajele, se apro­pie de fereastră; ploaia nu mai contenea. Toată1 noaptea rafalele izbiseră în geamuri şi pe aco­periş. Cerul greu şi încărcat cu apă părea spart, golindu‑se pe pămînt, făcîndu‑l lipicios, topindu‑l ca pe zahăr. Va­lurile de ploaie treceau pline de o căldură apăsătoare. Clipocitul pîrîiaşelor revărsate umplea străzile goale şi casele, ca nişte bureţi, sorbeau apa care pătrundea înă­untru şi se prelingea pe toţi pereţii, de la pivniţă pînă în pod. Jeanne, ieşită în ajun de la mînăstire, liberă în sfîrşit pentru totdeauna, gata să simtă toate bucuriile vieţii la care visa de atîta timp, se temea că tatăl ei nu va mai vrea să plece dacă cerul nu se limpezea; şi, pentru a suta oară în dimineaţa aceea, scrută zărea. Apoi îşi dădu seama că uitase să‑şi pună calendarul în săculeţul ei de voiaj, Luă de pe perete cartonaşul îm­părţit în luni, care avea în mijlocul unui desen data anu­lui în curs, 1819, scrisă cu cifre de aur. Apoi tăie cu creionul primele patru coloane, trăgînd cîte o linie pe fiecare nume de sfînt pînă la 2 mai, ziua ieşirii ei din mînăstire. O voce strigă de dincolo de uşă: - Jeannette! Jeanne răspunse: - Intră, papa! Şi tatăl ei îşi făcu apariţia. Baronul Simon-Jacques de Perthuis des Vauds era un gentilom de modă veche, tipicar şi bun. Discipol entu­ziast al lui J.J. Rousseau, iubea natura, cîmpiile, pădurile, animalele, cu un suflet de îndrăgostit. Aristocrat prin naş­tere, ura din instinct anul '93; dar filosof prin tempera­ment şi liberal prin educaţie, ura la culme tirania, cu o ură declamatorie şi inofensivă. Marea lui forţă şi slăbi­ciunea lui cea mare era bunătatea, o bunătate care n‑avea destule braţe ca să mîngîie, ca să dea, ca să strîngă la piept, o bunătate de creator, fără margini, fără rezistenţă, ca paralizia unui nerv al voinţei, ca un vid de energie, aproape un viciu. Om al teoriei, el făurise un întreg plan de educaţie pentru fiica sa, voind s‑o facă fericită, dreaptă si sensi­bilă. Ea stătuse acasă pînă la doisprezece ani, după care, cu toate plînsetele mamei ei, fusese trimisă la Sacre-Coeur. Acolo o ţinuse închisă cu străşnicie, izolată, neştiută şi neştiutoare de lucruri omeneşti. Dorea s‑o primească înapoi la şaptesprezece ani, pentru ca s‑o scufunde el într‑un fel de baie de poezie înţeleaptă ca mai tîrziu, în mijlocul naturii fecunde, să‑i deschidă sufletul, să‑i alunge neştiinţa în ceea ce priveşte iubirea curată, dra­gostea simplă a animalelor, legile senine ale vieţii. Jeanne ieşea acum din mînăstire luminoasă, plină de viaţă şi însetată de fericire, dornică de toate bucuriile, de toate întîmplările fermecătoare pe care şi le imaginase deja în zilele plictisitoare, în nopţile lungi, în singurăta­tea speranţelor ei. Părea un tablou de Veronese cu părul ei blond, stră­lucitor, care parcă se răsfrîngea şi asupra cărnii, o carne de aristocrată bătînd doar puţin în trandafiriu, umbrită de un puf fin, de un fel de catifea abia vizibilă cînd o mîngîia soarele. Ochii ei erau albaştri, acel albastru opac al figurinelor de faianţă olandeze. Avea o aluniţă pe nara stingă şi alta pe bărbie, unde se ondulau cîteva firişoare de păr care aproape nu se distingeau. Era înaltă, bine făcută, cu talia zveltă. Vocea ei clară părea câteodată prea ascuţită; dar rîsul ei deschis împrăştia în jur vese­lie. Deseori, cu un gest familiar, îşi ducea mîinile la tîmple ca pentru a‑şi netezi părul. Alergă la tatăl ei şi‑l sărută, îmbrăţişîndu‑l: - Ei, plecăm? El zîmbi, îşi clătină părul albit de timpuriu, pe care‑l purta destul de lung, şi întinse mîna spre fereastră: - Cum vrei să călătoreşti pe o vreme ca asta? Dar ea îl rugă, alintată şi iubitoare: - Papa, să plecăm, te rog mult! După amiază va fi frumos! - Dar maică‑ta nu va fi de acord în ruptul capului! - Ba da, îţi promit, asta e treaba mea. - Dacă reuşeşti s‑o convingi pe mama, eu n‑am nimic împotrivă. Jeanne o luă la fugă spre camera baroanei - aştep­tase această zi a plecării cu o nerăbdare crescîndă. De cînd intrase la mînăstirea Saere-Coeur nu pără­sise Rouenul; tatăl ei nu‑i permisese nici o distracţie înainte de vîrsta pe care o hotărîse. Numai de două ori o luase cu el la Paris, cîte cincisprezece zile, dar şi Pari­sul era tot oraş, iar ea nu visa decît să se ducă la ţară. Acum avea să‑şi petreacă vara la proprietatea lor, Peuples, în vechiul castel al familiei ridicat pe faleza de lingă Yport; şi îşi promitea o bucurie infinită de la a‑ceastă viaţă pe malul mării. Mai tîrziu era de la sine înţeles că părinţii îi vor dărui acel loc, unde va locui şi după ce se va mărita. Iar ploaia, care nu mai contenea, era prima mare su­părare din viaţa ei, Dar, după trei minute ieşi, în goană din camera mamei, strigînd prin toată casa: - Papa, papa! Mama e de acord, pune să înhame caii! Potopul nu se potolea deloc; s‑ar putea spune chiar că se înteţea, cînd caleaşca fu adusă în faţa uşii. Jeanne era gata să se urce în trăsură, cînd baroana coborî scările, susţinută de o parte de soţul ei şi de cea­laltă de o cameristă voinică şi înaltă ca un bărbat. Era o normandă din Caux, căreia îi dădeai cel puţin douăzeci de ani, deşi n‑avea decît optsprezece. În familie era soco­tită într‑un fel ca o a doua fiică, pentru că fusese sora de lapte a Jeannei. Se numea Rosalie. Treaba ei de căpe­tenie era să‑şi ajute stăpîna la mers, deoarece aceasta devenise enormă în ultimii ani, din cauza unei hipertrofii a inimii, de care se plîngea tot timpul. Gîfîind, baroana ajunse la scara trăsurii, aruncă o privire la curtea şiroind de apă, şi murmură: - Într‑adevăr, nu‑i înţelept ce facem. Soţul ei, veşnic zîmbitor, îi răspunse: - Dumneata ai vrut‑o, doamnă Adelaide. Cum baroana purta numele pompos de „Adelaide”, el îi punea mereu în faţă „doamnă”, ca un fel de respect puţin ironic. Baroana îşi continuă mersul şi urcă cu chiu cu vai în trăsura care scîrţîi din toate încheieturile. Baronul se aşeză lîngă ea, iar Jeanne şi Rosalie pe bancheta din faţa lor. Bucătăreasa Ludivine aduse grămezi de haine groase pe care le stivui pe genunchii baroanei şi două coşuri pe care le ascunseră sub picioare; apoi se caţără pe capră lîngă moş Simon, învelindu‑se într‑o pătură care o aco­perea cu totul. Portarul şi nevastă‑sa veniră să‑i salute; închizînd uşa trăsurii, le dădură ultimele sfaturi pentru drum, apoi porniră. Moş Simon, vizitiul, cu capul aplecat, cocîrjat sub ploaie, nici nu se mai vedea din mantaua lui cu guler triplu. Vijelia gemea, umplînd drumul cu apă şi izbind în ferestre. în galopul cailor, trăsura coborî spre chei, trecu de‑a lungul vapoarelor care stăteau ca nişte copaci desfrunziţi sub ploaie, cu catargele, vergile şi parîmele profilîndu‑se trist pe cerul înnegurat, şi o luă pe bulevardul lung de pe colina Riboudet. Curînd traversară cîmpiile; din cînd în cînd cîte o salcie înecată, cu ramurile ei plîngătoare înţepenite ca de moarte, se zărea nedesluşit prin valurile de apă. Pot­coavele cailor plescăiau şi cele patru roţi făceau băi de nămol. Tăceau cu toţii. Pînă şi gîndurile păreau la fel de înglodate ca pămîntul. Lăsîndu‑se pe spate, măicuţa pi­cotea cu capul în piept. Baronul privea întunecat cîmpurile înmuiate şi monotone. Rosalie, cu un pachet pe genunchi, cugeta cu gîndirea neşlefuită a oamenilor din popor. Jeanne, sub şuvoaiele călduţe, se simţea renăscînd ca o plantă închisă pe care o scoţi la aer; şi bucuria revărsată îi acoperea ca un frunziş tristeţea inimii. Nu scotea nici un cuvînt, dar ar fi vrut să cînte, să întindă afară mîinile, să le umple cu apă şi să bea; şi era totuşi fericită să treacă în goana cailor, să vadă peisajele pustii şi să se simtă adăpostită în mijlocul acestui potop. Sub ploaia întărîtată, crupele lucitoare ale cailor sco­teau aburi. Încetul cu încetul, baroana aţipi. Figura ei, încadrată de sase caltaboşi de păr care ii atîrnau de‑o parte şi de alta, se lăsă puţin cîte puţin, susţinută molcom de valu­rile de grăsime de pe piept care se ridicau pe gît. Capul i se ridica şi cobora în ritmul respiraţiei; obrajii i se umflau, în timp ce printre buzele ei întredeschise ieşea un sforăit răsunător. Baronul se aplecă spre ea şi‑i puse încetişor în mîinile încrucişate peste pîntecele enorm, un portofel de piele. Atingerea o trezi şi ea privi obiectul cu nişte ochi goi, avînd în ei nedumerirea buimacă a celui trezit din somn. Portofelul se deschise. Peste tot în trăsură se răspîndiră monede de aur şi bancnote. Ea se trezi de tot, iar rîsul zglobiu al fiicei sale izbucni ca o cascadă. Baronul strînse banii şi i‑i puse pe genunchi: - Poftim, draga mea, e tot ce a rămas din ferma de la Eletot. Am vîndut‑o ca să pun să se repare castelul de la Peuples, unde vom locui deseori de aici înainte. Ea numără şase mii de franci, pe care‑i puse liniştită în buzunar. Era o nouă fermă vîndută astfel, din cele treizeci şi una pe care părinţii le lăsaseră moştenire ba­ronilor. Totuşi mai aveau încă vreo douăzeci de mii de livre rentă din pămînturi care, bine administrate, le‑ar fi adus cu uşurinţă treizeci de mii pe an. Cum trăiau simplu, acest venit ar fi fost suficient dacă n‑ar fi avut în casă acea prăpastie fără fund, bunătatea. Ea le scurgea banii printre degete cum usucă soarele apa de ploaie. Curgeau, se risipeau, dispăreau. Cum f Nimeni nu ştia nimic. De fiecare dată unul dintre ei spunea: - Nu ştiu cum s‑a întîmplat, am cheltuit azi o sută de franci fără să cumpăr nimic important. Această uşurinţă de a da era de altfel un» dinu* marile bucurii ale vieţii lor; şi se potriveau în asta într‑un mod înduioşător de perfect. Jeanne întrebă: - E frumos acum castelul meu? - O să vezi, micuţa mea, spuse el cu veselie, încetul cu încetul furtuna se potolea; mai rămăsese doar un fel de ceaţă, un praf uşor de ploaie risipit în aer. Bolta de nori părea să se ridice, să se lumineze; şi dintr‑o dată, printr‑o spărtură nevăzută, o rază oblică de soare coborî pe cîmpie. Norii se desfăcură; apăru culoarea albastră a fundalului, apoi ruptura se mări ca o mătase care se destramă şi un frumos cer limpede, de un azur clar şi adînc se deschise deasupra lumii. Se simţi o răsuflare proaspătă şi dulce ca un suspin fericit al pămîntului; şi cînd treceau prin dreptul grădi­nilor sau pădurilor, se auzea cîteodată cîntecul vioi al unei păsări ce‑şi usca penele, însera. Toată lumea clin trăsură dormea, în afară de Jeanne. De două ori se opriră la cîte un han ca să lase caii să răsufle şi să le dea puţin ovăz cu apă. Se auzeau clopote răsunînd departe. Într‑un sătuc aprinseră feli­narele trăsurii;- iar. cerul se lumină şi el sub puzderia de stele. Case luminate apăreau ici şi colo, străpungînd întu­nericul cu puncte de foc. Dintr‑o dată, la o cotitură, apăru luna imensă, roşie, parcă adormită. Era aşa de plăcut că lăsară ferestrele coborîte. Jeanne, istovită de visuri, covîrşită de viziuni fericite, se odihnea. Cîteodată, cînd amorţea, stînd prea mult în aceeaşi pozi­ţie, deschidea ochii, privea afară, vedea în noaptea stră­lucitoare cum pier în depărtare arborii de la o fermă, sau, cîteodată, vaci culcate pe cîmp, care îşi ridicau cape­tele, îşi căuta o poziţie mai comodă, încerca să‑şi reînnoade visul pierdut; dar uruitul continuu al trăsurii îi răsuna în urechi, îi risipea gîndurile şi ea deschidea din nou ochii, simţindu‑şi mintea şi trupul frînte de oboseală.  

SFOARA Lui Harry Alis Ţăranii şi nevestele lor se îndreptau către oraş pe toate drumurile care duceau spre Goderville, pentru cât era zi de târg. Bărbaţii păşeau liniştit, aple«iiulu-vi trupul înainte la fiecare mişcare a picioarelor lor strâmbe, deformate de muncile grele, de apăsarea pe plug care suceşte mijlocul şi ridică în acelaşi timp umărul stâng, de cositul fâneţelor care depărtează genunchii pentru că omul caută să aibă un echilibru solid, de toată truda înceată şi istovitoare a câmpului. (Eămăşile lor albastre, scrobite, strălucitoare, lăcuite parcă, împodobite la guler şi la manşete cu o mică broderie cu aţă albă, umflate în jurul pieptului osos, păreau nişte baloane gata să-şi ia zborul, din care ieşeau un cap, două braţe şi două picioare. Unii trăgeau de capătul unei funii o vacă sau un viţel. Nevestele lor, în spatele vitelor, le plesneau şalele cu câte o rămurică încă împodobită cu frunze, ca să le grăbească mersul. Duceau în braţe coşuri mari din care ieşeau ici inpete de pui, dincolo capete de raţe. Călcau cu paşi mai inurunţi şi mai iuţi decât bărbaţii lor, cu mijlocul uscat, drept şi înfăşurat în câte un şăluţ ponosit, prins cu un iu: pe pieptul lor turtit, cu capul învelit într-o basma ulbă, lipită de păr, peste care era pusă o bonetă. Mai trecea şi câte o şarabană, În pasul smucit al unu! căluţ, zguduind de nădejde doi bărbaţi aşezaţi aiătur! şi, în fundul vehiculului, o femeie, care sa ţinea de marginile trăsurii ca să domolească hurducăturile vârtoase. În piaţa din Goderville era mulţime, îmbulzeală de oameni şi vite la un loc. Coarnele boilor, pălăriile pluşate ale ţăranilor bogaţi şi bonetele ţărancelor pluteau pe deasupra mulţimii. Vocile ţipătoare, ascuţite, lătrătoare, făceau un zgomot continuu şi sălbatic, peste care se ridica câteodată un strigăt ieşit din pieptul puternic al unui ţăran prins de veselie, sau mugetul prelung al unei vaci priponite de zidul unei case. Mirosea a grajd, a lapte, a bălegar, a fin şi a sudoare, răzbea duhoarea acră, groaznică, umană şi animală, a oamenilor de la ţară. Jupânul Hauchecorne, din Breaute, ajunsese tocmai la Goderville şi se îndrepta către piaţă, când văzu un căpăţel de sfoară pe jos. Jupânul Hauchecorne, econom ca un adevărat normand, se gândi că orice lucru care poate sluji ia ceva era vrednic să fie cules şi se aplecă cu greu, pentru că suferea de reumatism. Luă de pe jos bucăţica de sfoară subţire şi se pregătea s-o învălătucească eu grijă, când îl văzu pe jupânul Malandain, curelarul, stând pe pragul prăvăliei lui şi privindu-l. Se certaseră odinioară din pricina unui căpăstru şi rămăseseră supăraţi, pentru că amândoi erau îndrăciţi. Jupânul Hauchecorne se ruşină că duşmanul lui îl văzuse culegând din bălegar un capăt de sfoară. O ascunse repede sub bluză, apoi în buzunarul pantalonilor. Pe urmă se prefăcu a căuta pe jos ceva ce nu găsea şi se îndreptă spre piaţă, cu capul înainte, cocârjit de junghiurile lui. Se pierdu repede în mulţimea zgomotoasă şi înceată, zbuciumată de tocmeli nesfârşite. Ţăranii pipăiau vacile, plecau, se întorceau, încurcaţi, mereu cu teamă că vor fi păcăliri, neîndrăznind niciodată să se hotărască, căutând privirea negustorului, căutând la nesfârşit să descopere viclenia omului şi cusurul vitei. Femeile îşi puseseră coşurile mari Ja picioare şi scoseseră păsările care zăceau acum pe pământ cu labele legate, cu ochii speriaţi, cu crestele stacojii. Ascultau ce li se oferea, ţineau la preţ, cu o expresie aspră, cu chipul nepăsător sau, când se hotărau să lase mai ieftin, strigau dintr-o dată către muşteriul care se depărta încet: — Bine, jupân Anthime. Ţi-o dau. Apoi, încet, încet, piaţa se goli, şi când clopotele bătură amiaza, cei care locuiau prea departe se răspândiră prin hanuri. La Jourdain, sala cea mare era plină de oameni care mâncau, aşa cum curtea largă era plină de tot soiul de vehicule, de faetoane, de cabriolete, de şarabane, de trăsurici, de nenumărate căruţe, galbene de balegă, hodorogite, peticite, ridicându-şi către cer hulubele ca pe nişte briile.’iu proptite cu botul în pământ şi cu dosul ridicat în aer. Aproape de meseni, vatra uriaşă, plină de flăcări luminoase, arunca o dogoare aprinsă în spatele şiragului de oameni aşezaţi în dreapta. Trei frigări se învârteau, încărcate de pui, de porumbei şi de pulpe. O mireasmă îmbătătoare de carne friptă şi de grăsime care mustea peste cojiţa rumenită se desprindea din vatră, înteţea veselia oamenilor, făcea să le lase gura apă. Toată aristocraţia plugului venise acolo, la jupân Jourdain, hangiu şi geambaş, şmecher plin de bani, Farfuriile treceau şi se goleau ca şi ulcelele de cidru galben. Fiecare îşi povestea treburile, cumpărăturile, vân/. Iirile. Îşi dădeau unul altuia veşti despre recoltă. Vremea era bună pentru fâneţe, dar cam prea umedă pentru grâu. Deodată, în curte, în faţa casei, se auzi toba bătând. Toată lumea sări în picioare, afară de câţiva nepăsători, şi alergă la uşă, la ferestre, cu gura încă plină şi cu • şervetul în mână. După ce isprăvi de bătut, crainicul striga sacadat, scarţ-. Dârid frazele? n contratimp: — Se aduce la cunoştinţa locuitorilor din Goderville ca şi tuturor persoanelor care au fost la târg că, azi de dimineaţă, între nouă şi zece, s-a pierdut pe şoseaua care duce la Beuzeville un portofel negru de piele, în care se aflau cinci sute de franci şi acte. Cel care l-a găsit e rugat să-l aducă numaidecât la primărie sau la jupânul Fortune Houlbreque din Manneville. Va avea douăzeci de franci recompensă. Apoi omul plecă. Bătăile înăbuşite ale tobei şi glasul slab al crainicului se mai auziră o dată, de departe. Oamenii începură să vorbească despre întâmplare, socotind dacă jupân Houlbreque avea să aibă norocul să-şi găsească portofelul sau nu. Prânzul se sfârşi. Tocmai isprăveau cafeaua, când în prag se ivi brigadierul de jandarmi şi întrebă: — Jupânul Hauchecorne din Breaute e aici? Jupânul Hauchecorne, aşezat la celălalt capăt al mesei, răspunse. — Uite-mă. Brigadierul urmă: — Jupâne Hauchecorne, vrei să fii aşa de bun să mă întovărăşeşti până la primărie? Domnul primar vrea să-ţi vorbească. Ţăranul, surprins, neliniştit, îşi dete pe gât păhărelul, se ridică şi mai cocârjit încă decât de dimineaţă, pentru că primii paşi după fiecare masă îi erau mai grei, şi porni la drum, repetând: — Uite-mă. Uite-mă. Se luă după brigadier. Primarul îl aştepta, •  aşezat într-un fotoliu. Era un om gras, grav, plin de fraze pompoase, care îndeplinea şi funcţia de notar al târgului. — Jupâne Hauchecorne, spuse el, ai fost văzut azi de dimineaţă ridicând de pe şoseaua care duce la Beuzeville, portofelul pierdut de jupânul Houlbreque din Manneville. Ţăranul se uita uluit la notar, speriat de pe acum de bănuiala care apăsa asupra lui, fără să priceapă de unde venea. — Io, io am ridicat portofelul ăla? — Da, chiar dumneata. — Pe cinstea mea că habar n-am de el. — Ai fost văzut. — Io, m-a văzut pe mine? Adică cine m-a văzut? — Domnul Malandain, curelarul. Atunci bătrânul îşi aduse aminte, pricepu şi se înroşi de furie. — Ah, m-a văzut ţopârlanul! M-a văzut când am adunat sfoara asta, clom’le primar, uite-o! Se scormoni în fundul buzunarului şi scoase un căpeţel de funie. Dar primarul, neîncrezător, dădu din cap: N-o să mă faci să cred, jupâne Hauchecorne, că domnul Malandain, care e un om vrednic de încredere, a luat firişorul ăsta drept un portofel. Ţăranul, furios, ridică mâna, scuipă în lături ca să-şi întărească jurământul, şi repetă: — Asta e adevărat în faţa lui Dumnezeu, adevăru’ adevărat, doin’Je primar. Pe sufletu’ şi pe mântuirea mea, ăsta el Primarul urmă: — După ce ai cules obiectul, ai mai căutat multă vrem o în noroi, să vezi dacă nu mai scăpase din el vreo monedă. Omul se îneca de furie şi de teamă. — Să spuie una ca asta!… să spuie una ca asta… minciuni de astea, ca să facă de râs un om cinstit! Una ca asta! Dar protestă degeaba, pentru că nu fu crezut. Fu confruntat cu domnul Malandain, care îşi repetă şi îşi susţinu afirmaţia. Se ocăriră unul pe altul vreme de un ceas. Jupân Hauchecorne fu căutat, la cererea lui. Nu se găsi nimic la el. În sfârşit, primarul, foarte încurcat, îl trimise acasă, după ce îl preveni că avea să vestească parchetul şi să ceară să se ia măsuri. Ştirea se şi răspândise. Când ieşi din primărie, bătrânul fu înconjurat, întrebat cu o curiozitate serioasă sau batjocoritoare, dar în care nu se amesteca niciun fel de revoltă. Începu sa istorisească povestea sforicelei. Nu fu crezut. Lumea râdea. Mergea, oprit de toţi, oprindu-şi şi el Ia rândul lui cunoştinţele, începând iar, la nesfârşit, aceeaşi poveste, protestând iar, arătându-şi buzunarele întoarse pe dos, ca să dovedească că n-avea nimic la el. se spunea: — Ei, şmecher bătrân! El se supura, îşi ieşea din fire, înfierbântat, disperat că nu era crezut, neştiind ce să facă şi povestind mereu întâmplarea. Se înnopta. Trebuia să plece acasă. O apucă Ia drum cu trei vecini cărora le arătă locul unde culesese bucata de sfoară. Tot drumul vorbi numai despre păţania lui. Seara colindă satul Breaute, ca s-o spună tuturor. Nu întâlnea decât oameni care nu-l credeau. Fu bolnav toată noaptea de supărare. A doua zi, către ora unu după-amiază, Marius Paumelle, argatul jupânului Breton, agricultor din Ymauville, îi adusa jupânului Ilaulbreque din Manneville portofelul cu tot cuprinsul lui. Omul susţinea că-i găsise, în adevăr, pe drum, dar că neştiind carte, îl adusese acasă şi-l dăduse stăpânului lui. Vestea se răspândi în împrejurimi. Jupânul Hauchecorne află şi el. Începu iar să colinde şi să istorisească întâmpâareă, întregită de deznodământ. Triumfa. — Ce mă durea pe mine, spunea el, nu era lucrul, vedeţi dumneavoastră, era minciuna. Nimic nu te păgubeşte mai rău decât ocara care te apasă dintr-o minciună. Toată ziua vorbi despre păţania lui, o povesti oamenilor care treceau pe drum, celor care beau la circiumă, duminica următoare celor care ieşeau de ia biserică. Oprea necunoscuţi, ea să îe-o spună. Acum era liniştit, şi totuşi îl mai sâcâia ceva, fără să ştie lămurit ce. Oamenii, când îl ascultau, păreau că glumesc. I se părea că murmură în spatele lui. în săptămâna următoare, marţi, se duse la târg, la Goderville, împins numai de dorinţa să povestească ce se petrecuse cu el. Malandain, în picioare pe pragul prăvăliei, începu să râdă când îl văzu trecând. De ce? Se apropie de un gospodar din Criquetot, care nu-l lăsă să isprăvească, îi dădu un ghiont în stomac şi-i strigă în obraz: „Hei, şmecher bătrân!“, apoi îi întoarse spatele. Jupânul Hauchecorne rămase înlemnit şi din ce în ce mai neliniştit. De ce-i spusese: „Şmecher bătrân?“ Când se aşeză la masă la hanul lui Jourdain, începu iar Mii l. Imurească întâmplarea. Un jţc’ombuş din Montsvilliers îi strigă: Haide, haide, hoţoman bătrân, ştim noi sfoara ta! Hauchecorne îngână: — Păi de vreme ce s-u găsit portofelu’! Dar celălalt răspunse: — Ia taci. Tată, unu găseşte şi altu aduce. Eu nu ştiu, n-am văzut, te duc de nas. ’ [Viranul simţi că se înăbuşă, în sfârşit, înţelegea. Era acuzat că trimisese portofelul înapoi printr-un fârtat, printr-un complice. Vru să protesteze. Toată lumea de la masă începu să rida. Nu-şi putu isprăvi prânzul şi plecă, în mijlocul batjocurilor. Se întoarse acasă ruşinat şi revoltat, sugrumat de furie, buimac, cu atât mai zdrobit cu cât ar fi fost în stare, cu şmecheria lui de normand, să facă lucrul de care era. Icuzat şi chiar să se laude cu el, ca şi cum ar fi fost o Ispravă grozavă. Vedea tulbure că nevinovăţia lui era (/ivii de dovedit, pentru că viclenia îi era cunoscută. Se nimica lovit în inimă de nedreptatea bănuielii. Atunci începu iar să-şi povestească păţania, lungindu-şi în fiecare zi istorisirea, adăugind de fiecare dată dovezi noi, proteste şi mai energice, jurăminte şi mai solemne pe care le închipuia, pe care le pregătea în ceasurile de singurătate, cu mintea muncită numai de întâmplarea cu sforicică. Era crezut cu atât mai puţin, cu cât se apăra mai complicat şi argumenta mai dibaci. — Astea sunt dovezi de mincinos, se spunea în spatele lui. O simţea, îşi făcea inimă rea, se istovea în silinţe zadarnice. Se topea vă’zând cu ochii. Glumeţii îl puneau acum să povestească „Despre sfoară“ ca să facă haz, aşa cum pui un soldat care_vine de la război să povestească o bătălie. Sufletul lui, lovit adânc, se stingea. Către sfârşitul lui decembrie căzu la pat. Muri în primele zile ale lui ianuarie şi în aiurelile agoniei, mărturisea necontenit că e nevinovat, repetând: — O sforicică… O sforicică… poftim, uite-o, domnule primar. O VENDETTA’ Văduva lui Paolo Saverini locuia numai cu fiul ei într-o casă sărăcăcioasă, aşezată pe meterezele oraşului Bonifacio. Oraşul, clădit pe o ieşitură a muntelui, ’ suspendat chiar pe alocuri deasupra mării, priveşte, peste o strâmtoare stâncoasă, spre coasta mai joasă a Sardiniei. La poalele lui, de cealaltă parte, o fâşie a falezei, care îl înconjoară aproape în înti’egime şi care seamănă cu un culoar uriaş, îi serveşte drept port. Bărcuţele pescarilor italieni sau sarzi şi, la fiecare două săptămâni, un vapor vechi şi gâfâitor care vine de la Ajaccio, îl străbat întreg, până în dreptul primelor case, după ce fac un drum lung între doi pereţi abrupţi. O grămadă de case pune o pată şi mai albă pe muntele alb, casele par nişte cuiburi de păsări sălbatice, agăţate de stâncă, privind de sus această strâmtoare grozavă, în care corăbiile nu încearcă să pătrundă. Vântul fără odihnă chinuieşte marea, chinuieşte coasta goală, roasă de el, abia îmbrăcată în iarbă. Se cufundă în strâmtoare şi pustieşte amândouă malurile. Şiroaiele de spumă palidă străpung pretutindeni valurile, par nişte fişli de pânză care plutesc şi tresaltă pe suprafaţa apei. Casa văduvei Saverini, lipită chiar de marginea falezei, îşi deschidea cele trei ferestre spre această privelişte sălbaticii şi deznădăjduită. Trăia acolo numai cu fiul ei, Antoine, şi cu căţeaua Sprinţar. I, o căţea mare, slabă, cu părul lung şi aspru, de viţă ciobănească, şi care mergea cu flăcăul la vânat. Într-o seară, după o ceartă, Antoine Saverini fu ucis mişeleşte, cu cuţitul, de Nicolas Ravolati, care chiar în noaptea aceea fugi în Sardinia. Când bătrâna mamă primi trupul copilului ei pe care i-l aduseră nişte trecători, nu plânse, ci rămase mult timp nemişcată cu ochii la el; apoi îşi întinse mâna zbârcită deasupra cadavrului lui şi îi jură vendetta. Nu vru să rămână nimeni cu ea şi se închise singură cu trupul mort ■şi cu clinele care urla. Animalul urla necontenit, la capul patului, cu botul întins spre stăpân şi cu coada între picioare. Nu se urnea din loc cum nu se urnea nici mama care stătea acum aplecată peste cadavru, eu ochii aţintiţi, îl privea şi plângea fără zgomot, cu lacrimi mari. Flăcăul, culcat pe spate, îmbrăcat cu haina lui de aba găurită şi^ sfâşiată la piept, părea că doarme, dar era tot plin de sânge: pe cămaşa care îi fusese smulsă ca să i se dea primele ajutoare, pe vestă, pe pantaloni, pe obraz, pe mâini. Cheaguri de sânge i se prinseseră în păr şi în barbă. Bătrâna mamă începu să-l vorbească. La zgomotul vocii ei, căţeaua tăcu. — Lasă, lasă, ai să fii răzbunat, puiul meu, băiatul meu, sărmanul meu copil. Dormi, dormi, o să fii răzbunat, auzi? Ţi-o făgăduieşte maică-ta! Şi ştii bine că maică-ta se ţine totdeauna de cuvânt.  

PARTEA ÎNTÂI     I   Cei care se îmbăiaseră primii, sculaţi de dimineaţă şi la vremea asta gata ieşiţi din apă, se plimbau cu paşi rari, doi câte doi sau singuratici, sub copacii cei mari, de-a lungul râului care coboară din cheile Envalului. Alţii soseau din sat şi intrau în stabiliment cu un aer grăbit. Era o clădire mare, al cărei parter rămăsese rezervat pentru tratamentul termal, în vreme ce primul cat slujea drept cazinou, cafenea şi sală de biliard. De când doctorul Bonnefille descoperise în adâncul văii Envalului izvorul cel mare, botezat de el izvorul Bonnefille, câţiva proprietari din partea locului şi de prin împrejurimi, afacerişti sfioşi, se hotărâseră să construiască în mijlocul acestei minunate vâlcele din Auvergne, care era şi sălbatică şi veselă în acelaşi timp, plină de nuci şi de castani uriaşi, o căsoaie bună la de toate, care să servească şi la vindecări şi la plăceri, în care, jos, se vindeau apă minerală, duşuri şi băi, iar sus halbe, lichioruri şi muzică. Îngrădiseră o parte din văgăună, pe marginea râului, ca să se creeze parcul indispensabil oricărei staţiuni balneare; croiseră trei alei, una aproape dreaptă şi două şerpuitoare; la capătul primei alei făcuseră să ţâşnească un izvor artificial, desprins din izvorul principal, care bulbucea într-un bazin mare de ciment, ocrotit de un acoperiş de paie şi era păzit de o femeie nepăsătoare, pe care toată lumea o numea familiar Marie. Auvergnata asta liniştită, care purta o boneţică totdeauna foarte albă şi era acoperită aproape de sus până jos cu un şorţ mare totdeauna foarte curat, care îi ascundea rochia de lucru, se ridica încet, de cum zărea pe drum un vilegiaturist venind către ea. Îl recunoştea, alegea paharul lui dintr-un dulăpior mobil, cu geamuri, apoi îl umplea încetişor cu o căniţă de tinichea cu coadă de lemn. Vilegiaturistul, trist, zâmbea, bea şi dădea paharul înapoi spunând: „Mulţumesc, Marie!”, apoi se întorcea şi pleca. Marie se aşeza iar pe scaunul ei de paie ca să aştepte pe următorul. De altfel, nu erau mulţi. Staţiunea de la Enval nu era deschisă pentru bolnavi decât de şase ani şi, după şase ani de funcţionare, nu număra de fel mai mulţi muşterii decât în primul an. Veneau vreo cincizeci de persoane, atrase mai ales de frumuseţea locului, de farmecul sătucului înecat sub pomii uriaşi ale căror trunchiuri răsucite păreau tot atât de mari cât casele, şi de renumele strâmtorilor, al acestui fund de văgăună ciudat, deschis către larga câmpie a Auvergnei şi curmat brusc de poalele munţilor înalţi, al munţilor plini de vechi cratere pe culmi, curmaţi într-o prăpastie sălbatică şi minunată, plină de stânci surpate sau ameninţătoare, printre care curge un râu care sare peste pietre enorme şi alcătuieşte câte un mic lac în faţa fiecăreia dintre ele. Această staţiune termală debutase, aşa cum debutează toate, printr-o broşură scrisă de doctorul Bonnefille despre izvorul lui. Începea, lăudând într-un stil măreţ şi sentimental farmecele alpestre ale ţinutului. Întrebuinţa numai adjective alese, de lux, care fac efect fără să spună nimic. Toate împrejurimile erau pitoreşti, pline de privelişti grandioase sau de peisaje de o intimitate graţioasă. Toate plimbările de prin împrejurimi aveau un ce original, creat anume ca să izbească spiritul artiştilor şi al turiştilor. Apoi, deodată, trecea la calităţile terapeutice ale izvorului Bonnefille, care era bicarbonat, sodat, mixt, acidulat, litinat, feruginos etc… şi în stare să vindece toate bolile. Le şi enumerase de altfel, sub acest titlu: afecţiuni cronice sau acute, în special vindecabile la Enval. Lista acestor boli vindecabile la Enval era lungă, variată, dătătoare de nădejdi pentru toate categoriile de bolnavi. Broşura se încheia printr-o serie de informaţii folositoare vieţii practice, cu preţul locuinţelor, al alimentelor, al hotelurilor. Pentru că, o dată cu stabilimentul distractiv-medical, răsăriseră şi trei hoteluri. Hotel Splendid, nou de tot, clădit pe coasta care domina băile, Hotelul Băilor, un vechi han cârpăcit de pospăială şi Hotelul Vidaillet, alcătuit din trei case vecine, care fuseseră cumpărate şi între care se spărseseră zidurile, ca să formeze una singură. Apoi, deodată, într-o bună dimineaţă, se văzu că doi medici noi se instalaseră în localitate, fără să se ştie când veniseră, pentru că în staţiunile balneare doctorii parcă ţâşnesc din izvoare, ca băşicuţele de gaz. Erau doctorii Honorat, un auvergnat, şi doctorul Latonne, din Paris. O ură sălbatică izbucnise numaidecât între doctorul Latonne şi doctorul Bonnefille, în vreme ce doctorul Honorat, un bărbat gras, curat şi bine bărbierit, zâmbitor şi maleabil, îi întinse dreapta celui dintâi, stânga celui de-al doilea, şi rămăsese în raporturi bune cu amândoi. Doctorul Bonnefille domina însă situaţia prin titlul său de inspector al apelor şi al stabilimentului de băi de la Enval-Băi. Acest titlu era puterea lui şi stabilimentul treaba lui de căpetenie. Îşi petrecea zilele acolo, ba se spunea că şi nopţile. Dimineaţa se ducea de o sută de ori de la casa lui, care era în sat, foarte aproape, la cabinetul său de consultaţie, instalat pe dreapta, de cum intrai în culoar. Aşezat acolo la pândă ca un păianjen în pânza lui. Stătea cu ochii pe intrările şi ieşirile bolnavilor, îi supraveghea pe ai lui cu o privire severă şi pe ai celorlalţi cu o privire furioasă. Le vorbea tuturor ca un căpitan în larg şi-i înspăimânta pe noii-veniţi, dacă cumva nu-i făcea să zâmbească. În ziua aceea, tocmai venea cu un pas iute, care făcea să-i fâlfâie ca două aripi pulpanele largi ale vechii lui redingote, când fu oprit pe loc de o voce care striga: „Doctore!” Se întoarse. Chipul lui uscat, brăzdat de zbârcituri rele, negre parcă în adâncul lor, mânjit de o barbă cenuşie, rareori tăiată, se sili să zâmbească. Îşi scoase jobenul înalt, ros, pătat, unsuros, care îi acoperea părul încărunţit, „împuţit”, după cum spunea rivalul lui, doctorul Latonne, apoi făcu un pas, se înclină şi şopti: — Bună ziua, domnule marchiz. Cum te simţi azi? Marchizul Ravenel, un omuleţ foarte îngrijit, îi întinse mâna şi răspunse: — Foarte bine, doctore, sau, cel puţin, nu rău. Continui să sufăr de rinichi, dar, în sfârşit, mi-e mai bine, mult mai bine. Şi nu sunt decât la cea de-a zecea baie. Anul trecut nu le-am simţit efectul decât la cea de-a şaisprezecea, Ţi-aduci aminte? — Cum să nu, perfect. — Dar nu despre asta voiam să-ţi vorbesc. Azi de dimineaţă a sosit fiica mea şi aş vrea să-ţi vorbesc despre ea, pentru că ginerele meu, domnul Andermatt, William Andermatt, bancherul… — Da, ştiu. — Ginerele meu are o scrisoare de recomandare către doctorul Latonne. Eu n-am încredere decât în dumneata şi vreau să te rog să ai bunăvoinţa de a veni până la hotel, înainte… mă înţelegi… Mai bucuros îţi spun lucrurile deschis… Eşti liber acum? Doctorul Bonnefille, foarte emoţionat, foarte neliniştit, îşi puse pălăria pe cap. Răspunse iute: — Da, sunt liber, numaidecât. Vrei să vin cu dumneata? — Fără îndoială. Întoarseră spatele clădirii băilor şi urcară repede una dintre aleile şerpuitoare care ducea la uşa Hotelului Splendid, cel clădit pe coasta muntelui, pentru ca vizitatorii să aibă o privelişte frumoasă. Intrară la primul cat, în salonul care ţinea de camerele familiilor de Ravenel şi Andermatt. Marchizul îl lăsă pe doctor singur şi se duse să-şi aducă fiica.