Ernest Hemingway

CAPITOLUL 1 Ştiţi cum e la Havana în primele ore ale dimineţii: vagabonzii mai dorm pe lângă zidurile caselor, iar camioanele cu gheaţă n-au pornit-o încă spre baruri. Aşa că atunci când am trecut prin piaţă venind din port şi ducându-ne la „Perla din San Francisco” să luăm o cafea, n-am văzut decât un cerşetor care se trezise şi bea apă de la cişmea. Dar când am intrat în cafenea şi ne-am aşezat la masă, cei trei erau acolo, ne aşteptau. Nici nu ne aşezarăm bine, că şi veni unul dintre ei la masa noastră. — Ei? mă întrebă el. — Nu pot să fac ce-mi cereţi, i-am răspuns. Aş face-o, de dragul vostru, dar cum ţi-am mai spus şi azi-noapte, nu pot. — Îţi dăm cât vrei. — Nu-i vorba de asta. Nu pot. Asta e. Ceilalţi doi se apropiară şi ei şi, în picioare, ne priveau cu feţele posomorâte. Păreau să fie nişte băieţi de treabă şi tare aş fi vrut să le fac un bine. — O mie de cap! îmi spuse cel care vorbea bine englezeşte. — Nu mă necăji. Ţi-am spus adevărul adevărat: nu pot. — Mai târziu, când o să se schimbe vremurile, ai să vezi ce bine o să-ţi fie… — Ştiu. Sunt cu totul de partea voastră. Dar nu pot face treaba asta pe cate mi-o cereţi. — De ce? — Cu vasul ăsta îmi scot pâinea. Dacă-l pierd, m-am curăţat. — Păi dacă ai bani, îţi cumperi alt vas. — Da, dar nu în închisoare… Gândindu-se că nu eram de ajuns de convins, tipul îi tot dădea întruna, încercând să mă încânte. — Deocamdată pui mâna pe trei mii de dolari, şi mai târziu ar putea să-ţi prindă bine că ai făcut ce ţi-am cerut. Ştii bine că povestea asta n-o să mai ţină mult… — Uite ce e, mie puţin îmi pasă cine-i preşedinte aici. Dar nu transport în Statele Unite mărfuri care pot vorbi. — Nu cumva vrei să spui că noi o să vorbim? se amestecă unul dintre ceilalţi doi, care tăcuseră până atunci. Era furios. — Am spus mărfuri care pot vorbi. — Poate crezi cumva că suntem nişte lenguas largas? — Nuu… — Ştii ce-i aia un lengua larga? — Da. Un om cu limba lungă. — Şi ştii ce facem noi cu oameni de ăştia? — Nu mă lua aşa, că nu v-am cerut nimic. Voi aţi venit la mine. — Gura, Pancho! se răsti cel care vorbise până atunci. — Spune că o să vorbim. — Ia ascultă, l-am întrerupt. Am spus că nu transport dincolo mărfuri care pot vorbi. Băutura de contrabandă nu vorbeşte. Damigenele nu vorbesc. Mai sunt şi alte lucruri care nu vorbesc. Oamenii însă pot vorbi. — Dar chinezii pot vorbi? interveni răutăcios Pancho. — Pot vorbi, dar nu înţeleg ce spun. — Aşadar, nu vrei. — Cum v-am spus şi az-noapte. Nu pot. — Dar de vorbit, n-ai să vorbeşti, nu-i aşa? mă întrebă Pancho. O ţinea întruna cu chestia asta, pe care n-o pricepuse deloc, şi de aceea era şi pornit. Poate şi din pricină că nu făcuse nimic. Nici nu i-am răspuns. — La spune-mi, dar lengua larga nu eşti, nu-i aşa? repetă el, încă pornit. — N-aş crede… — Şi asta ce-o mai fi? Ne ameninţi? — Ia ascultă, nu mă lua aşa, şi încă pe stomacul gol. Sunt convins că ai sucit gâtul multora. Dar lasă-mă-n pace, să-mi beau cafeaua. — Vasăzică eşti convins că am sucit gâtul multora? — Nu sunt convins şi nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. Nu poţi face afaceri şi fără să te înfurii? — Abia acuma m-am înfuriat. Şi tare-aş mai vrea să te curăţ! — Dă-o dracului! i-am spus. Vorbeşti prea mult. — Hai, Pancho, îi spuse cel care vorbise la început. Şi apoi mi se adresă mie: Îmi pare rău. Ţineam mult să ne duci dincolo. — Şi mie îmi pare rău, dar nu pot. O porniră spre uşă toţi trei. Mă uitam la ei. Băieţi frumoşi, bine îmbrăcaţi. Nu purtau pălărie, dar arătau a oameni plini de bani. Cel puţin aşa se purtau ca şi cum banii nu contau pentru ei şi vorbeau englezeşte aşa cum vorbesc cubanii bogaţi. Doi dintre băieţi păreau a fi fraţi, iar celălalt, Pancho, deşi mai înalt, semăna la chip cu ei. Ştiţi cum arată tinerii de felul ăsta: zvelţi, bine îmbrăcaţi şi cu părul lucios. Şi nici nu cred că era chiar atât de râu. Mai mult era gura de el. Şi apoi se şi înfuriase grozav. O luaseră la dreapta, când văzui, tăind prin piaţă, că se apropie de ei o maşină închisă. Deodată geamul se făcu ţăndări, şi un glonte sfărâmă un şir de sticle, aranjat în dreapta vitrinei. Pistolul-mitralieră „Thompson” păcănea întruna: „Pac, pac, pac!” şi sticlele se făceau praf una după alta. Dintr-un salt fui după tejghea, în stânga, aşa că puteam vedea ce se întâmplă uitându-mă peste marginea ei. Maşina se oprise, şi doi tipi coborâră şi se trântiră la pământ lângă ea. Unul ţinea în mână un pistol-mitralieră, şi celălalt, o carabină cu ţeava retezată. Cel cu pistolul-mitralieră era un negru. Celălalt purta o manta de praf, albă, de şofer. Unul dintre băieţi zăcea pe trotuar, cu faţa în jos, chiar lângă fereastra cea mare, care fusese făcută ţăndări. Ceilalţi doi stăteau la pândă după un camion cu gheaţă de la „Tropical Beer”, care se oprise în faţa barului vecin, „Cunard Bar”. Unul dintre caii camionului fusese doborât şi se zbătea încurcat în hăţuri; celălalt scutura din cap. De după camion, unul dintre băieţi trase. Glontele se lovi de trotuar şi ricoşă. Negrul cu pistolul-mitralieră îşi scoase capul de după maşină şi slobozi o salvă înspre camion, de jos în sus, şi iată că un om se prăbuşi, lungindu-se pe trotuar cu capul înspre bordură. Zbătându-se, îşi acoperi faţa cu mâinile, iar şoferul îl împroşcă cu gloanţe, în timp ce negrul punea un încărcător nou; nu mai era nevoie. Pe trotuar se zăreau peste tot urmele gloanţelor, ca nişte dâre argintii. Cel rămas în spatele camionului îl apucă pe mort de picioare şi-l târî spre el. Negrul îşi lipi capul de pavaj, ca să tragă o noua salvă. Şi atunci îl văzui pe Pancho că ocoleşte camionul şi merge aplecat, adăpostindu-se după calul care rămăsese în picioare. Trecu de cal şi ieşi în mijlocul străzii. Faţa-i era albă ca hârtia. Cu un „Luger” mare şi greoi, pe care-l ţinea cu amândouă mâinile ca să nu greşească, îl doborî pe şofer, şi apoi, îndreptându-se spre negru, trase de două ori peste capul lui şi o dată în jos. Nimeri într-o anvelopă, fiindcă praful ţâşni imediat în jurul roţii, şi negrul, de la vreo trei metri, îl împuşcă pe Pancho în burtă, probabil cu ultimul cartuş pe care-l mai avea, deoarece îl văzui după aceea că aruncă pistolul. Celălalt căzu greoi la pământ, dar se târa înainte. Încerca să se ridice, ţinând strâns în mâini „Luger”-ul, dar nu putea să înalţe capul, şi atunci negrul luă carabina, care zăcea aproape de roata maşinii, lângă şofer, şi-i zbură creierii. Cineva, negrul ăsta! Am tras o duşcă din prima sticlă pe care o văzui deschisă, şi dacă m-ai fi întrebat atunci, n-aş fi putut să-ţi spun ce se petrecuse. Întreaga poveste nu-mi plăcuse deloc. Mă strecurai pe lângă tejghea, ieşii prin bucătăria din fund şi pe-aci ţi-e drumul! O ştersei, ocolind piaţa, fără să mă uit înapoi la mulţimea care se adunase în grabă în faţa cafenelei, şi, trecând pe poarta docului, o luai spre vas şi mă urcai pe punte. Tipul care-l închinase mă aştepta pe vas. Îi spusei ce se întâmplase. — Unde e Eddy? mă întrebă Johnson, ăsta care-mi închiriase vasul. — După ce au început să tragă, nu l-am mai văzut. — Crezi c-a fost rănit? — Pe dracu! V-am spus că singurele lovituri care au nimerit în cafenea au fost acelea care-au spart geamurile vitrinei. Şi asta s-a întâmplat când maşina venea, spre ei, din spate. Atunci l-au împuşcat pe primul băiat, chiar în faţa vitrinei. Au tras cam din unghiul ăsta… — Pari grozav de sigur că a fost aşa… observă el. — Păi eram numai ochi şi urechi! Ridicând privirea, îl văzui pe Eddy venind dinspre docuri. mai înalt şi mai muiat în toate sosurile ca oricând. Păşea de parcă i s-ar fi desprins toate încheieturile de la locul lor. — Uite-l că vine! Eddy arăta rău de tot. Nu era el niciodată prea chipeş dimineaţa, dar acuma era mototolit rău. — Unde-ai fost? — Pe podea. — Ai văzut totul? îl întrebă Johnson. — Să nu mai vorbim de asta, mister Johnson. Mi se face rău numai când mă gândesc… — Ar trebui să bei ceva, îi spuse Johnson. Şi apoi. adresându-mi-se, zise: Ei, pornim în larg? — Depinde numai de dumneata. — Cum crezi c-o să fie ziua de azi? — Ca şi aia de ieri. Poate ceva mai bună. — Atunci s-o pornim. — Imediat, să vină numai cu momeala. Pescuia cu noi în larg de trei săptămâni şi nu-mi dăduse încă nicio para. În afară de cei o sută de dolari cu care plătisem taxele la consulat, ca să pot ieşi în larg, luasem ceva haleală şi alimentasem motorul cu benzină. Eu trebuia să am grijă de toate dichisurile pentru pescuit, şi el avea să-mi dea treizeci şi cinci de dolari pe zi. Dormea la hotel şi venea pe vas în fiecare dimineaţă. Eddy îmi făcuse rost de combinaţia asta, aşa că trebuise să-l iau şi pe el. Îi dădeam patru dolari pe zi. — Trebuie să iau benzină, i-am spus lui Johnson. — Păi ia. — Dar am nevoie de ceva bani. — Cât? — Un galon[1] e douăzeci şi opt de cenţi. Ca să umplu rezervorul, îmi trebuie cel puţin patruzeci de galoni. Adică unsprezece dolari şi douăzeci de cenţi. Îmi dădu cincisprezece dolari. — N-ar fi mai bine ca din rest să iau bere şi gheaţă? îl întrebai. — Ba da, ar fi chiar foarte bine. Şi le treci la socoteală la ce-ţi datorez. Trei săptămâni, îmi ziceam, e cam mult să-l las aşa, dar dacă e bun de plată, ce importanţă are? Ar fi trebuit să-mi dea banii în fiecare săptămână. Pe alţii nu-i lăsasem o lună şi totuşi îmi plătiseră după aceea? Era greşeala mea, dar la început mă bucurasem că am un client. În ultimele zile devenisem însă mai nervos. Totuşi, nu voiam să-i spun nimic, ca să nu-l scot din sărite. Dacă era bun de plată, cu cât ţinea să pescuiască mai mult, cu atât era mai bine. — Nu bei o bere? mă întrebă el deschizând lădiţa cu sticle. — Mulţumesc, nu beau. Văzând că negrul care ne aducea momeala se îndreaptă spre noi, îi spusei lui Eddy să fie gata de plecare. Negrul urcă pe punte şi pornirăm. Ieşirăm din port, în timp ce negrul punea ca momeală, în undiţe, două scrumbii, trecându-le cârligul prin gură şi scoţându-l prin urechi, despicându-le apoi burta şi scoţând cârligul prin partea cealaltă. După aceea le lega cu gura strânsă de saulă[2] şi prindea undiţa bine, să nu alunece şi momeala să joace uşor, fără să se răsucească sau să se încurce. Era un adevărat negru, isteţ şi întunecat, cu o veche pălărie de paie în cap şi cu un şirag de mărgele magice, albastre, sub cămaşă. Ce-i plăcea să facă pe vas era să doarmă sau să citească ziare. Dar ştia să pună momeala bine şi repede. — Ascultă, şefule, dumneata nu poţi să pui momeala tot atât de bine? mă întrebă Johnson. — Ba da, sir. — Atunci de ce-l mai pui pe negru s-o facă? — Dacă o să dăm de peşte mare, o să vedeţi. — Adică. — Negrul e mai rapid ca mine. — Dar Eddy nu se pricepe? — Nu, sir. — Totuşi, mi se pare că e o cheltuială inutilă. Îi dădea negrului un dolar pe zi, şi negrul se ducea în fiecare seară să petreacă. Acuma pica de somn. — Avem nevoie de el, spusei. Cu una, cu alta, trecusem de pescadoarele ancorate lângă La Cabana[3] şi de luntrile plecate la pescuit, ancorate pe lângă Morro[4], şi ne îndreptam acum spre larg, într-acolo unde se vedea o dungă întunecată pe ape. Eddy zvârlise cele două năluci, iar negrul pusese momeala la trei undiţe. Curentul răzbătea aproape până la fund. şi, ajungând la marginea lui, văzurăm că undele repezi, purpurii, sunt răscolite din loc în loc de câte un vârtej. Dinspre răsărit se ridicase o briză uşoară, şi în jurul nostru ţâşneau din apă o mulţime de peşti zburători, din cei mari, cu aripioare negre, care în aer parcă erau Lindbergh[5] traversând Atlanticul. Peştii ăştia zburători sunt cel mai bun semn la pescuit. Cât vedeai cu ochii se zăreau plutind pe valuri grămezi de alge, din acelea gălbui, ceea ce însemna că eram în plin curent. În faţa noastră, păsări zburau agitate deasupra unui banc de peştişori. Îi vedeai sărind din apă, nu aveau mai mult de două-trei livre[6] unul. — Puteţi să-i daţi drumul când vreţi, îi spusei lui Johnson. Îşi puse centura şi luă undiţa cea mare. care avea un mulinet cu şase sute de iarzi de fir de treizeci şi şase. M-am uitat înapoi, momeala juca pe apă, săltând uşor când se umfla valul, iar cele două năluci se cufundau şi ieşeau mereu la suprafaţă. Mergeam cu viteză potrivită şi o pornii spre mijlocul curentului. — Luaţi mai bine băţul şi fixaţi-l de fundul scaunului, i-am spus. Atunci n-o să vă mai fie atât de greu la ţinut. Lăsaţi manivela liberă, ca să-i daţi fir când muşcă. Dacă muşcă vreunul şi manivela e împiedicată, vă trage peste bord. În fiecare zi trebuia să-i spun acelaşi lucru, dar nici că-mi păsa. Din cincizeci de amatori de pescuit, dacă se întâmplă unul să se priceapă. Şi atunci e plin de ifose şi vrea morţiş să folosească un fir care nu ţine la peşte mare. — Ei, cum ţi se pare ziua de azi? mă întrebă el. — Mai bună nici că se putea. Într-adevăr, era o zi foarte frumoasă. L-am lăsat pe negru la timonă şi i-am spus s-o ţină pe marginea curentului, drept înainte, spre răsărit. M-am dus apoi la pupa, unde şedea Johnson şi se uita cum sălta momeala pe apă. — Să punem încă o undiţă? — Nu, nu! Vreau să prind peştele, să mă lupt cu el şi să-l trag afară eu singur. — Bine. Dar n-aţi vrea cumva ca Eddy să pună încă o undiţă şi să v-o ţină la îndemână, ca, în caz că poştele rupe firul, să puteţi să-l prindeţi cu celălalt cârlig? — Nu. Prefer să pescuiesc cu o singură undiţă. — Bine. Negrul era la timonă. În faţa noastră, cam în sensul curentului, săreau din apă, ca un stol, peştii zburători. Înapoi se vedeau Havana, strălucind de soare, şi un vapor care ieşea din port, trecând pe lângă Morro. — Mister Johnson, azi cred că o să aveţi norocul să prindeţi un peşte din ăia mari. — Era şi timpul, îmi răspunse el. De cât timp, ieşim la pescuit? — Azi s-au împlinit trei săptămâni. — De, e de ajuns de multă vreme. — Nu ştiţi cum e cu peştii? Nu sunt, şi nu sunt, şi deodată, când vin, mişună apa de ei! Şi vin întotdeauna. Dacă nici acuma n-or mai veni, apoi nu mai vin niciodată! Luna nu face zâmbre, curentul e puternic, şi iată că se ridică şi briza! — Când am ieşit prima oară, am dat peste nişte peşti mici. — Da. Cum v-am spus. Cei mici se fac din ce în ce mai rari şi dispar înaintea sosirii celor mari. — Vă ştiu eu pe voi, căpitanii de vase de-astea pescuit… Sunteţi cu toţii la fel. Ba că-i prea devreme, ba că-i prea târziu, ba că vântul nu-i prielnic, ba că luna e rea. Banii însă îi luaţi, în orice caz! — Păi, porcăria e că, de obicei, e chiar prea devreme sau chiar prea târziu şi de cele mai multe ori vântul ţi-e potrivnic. Însă dacă se întâmplă să fie o zi când toate sunt cum trebuie, atunci stai pe uscat şi nu ieşi la pescuit cu nimeni. — Dar azi zici că e o zi bună? — Cât despre mine, astăzi am văzut destule. Sunt însă aproape sigur că vă vine şi dumneavoastră rândul. — Sper şi eu… Tăcurăm, atenţi la pescuit. Eddy se duse la prova şi se culcă pe punte. Stăteam şi mă uitam în apă dacă nu se iveşte cumva coada vreunui peşte. Din când în când, negrul aţipea de-a binelea şi trebuia să-l supraveghez şi pe el. Petrecuse, desigur, câteva nopţi de-a rândul. — Dacă eşti bun, căpitane, îmi spuse Johnson, vrei să-mi dai o sticlă cu bere? — Desigur, spusei şi scotocii prin lada cu gheaţă, ca să-i dau o sticlă mai rece. — Nu bei şi dumneata? mă întrebă el. — Nu. O să aştept până la noapte. Am deschis sticla şi i-am întins-o, când, ce să vezi, o namilă de peşte cafeniu cu lance, mai lungă decât braţul, îşi scoate capul din apă şi se repede la momeală. Şi era gros cât un buştean. — Dă drumul la fir! strigai. — N-a muşcat, îmi spuse Johnson. — Atunci ţine-o tot aşa. Venea din adânc şi nu nimerise momeala. Ştiam că se va întoarce din nou, să o înhaţe. — Fiţi gata să lăsaţi firul moale când o să muşte. Şi atunci îl văzui venind pe sub apă. I se zăreau înotătoarele larg întinse, ca nişte aripi purpurii, şi dungile roşietice care-i brăzdau trupul cenuşiu. Urca asemeni unui submarin, şi înotătoarele de deasupra ieşiră la suprafaţă, despicând undele. Se îndrepta ţintă spre momeală, şi lancea-i lucitoare se legăna deasupra valurilor. — Lăsaţi-l s-o înghită, îi atrăsei atenţia lui Johnson, şi el dădu drumul manivelei, iar mulinetul începu să zbârnâie. Bătrânul marlin se răsuci pe o parte şi se cufundă. Când se întoarse, îl văzui, cât era de lung, pornind ca o săgeată argintie spre ţărm. — Răsuciţi puţin manivela, îi spusei. Nu prea mult. Johnson răsuci manivela. — Nu prea mult. Văzui că saula se întinde. Strângeţi mai tare şi atingeţi-l o dată. Trebuie să-l atingeţi. Oricum, o să sară afară din apă. Johnson răsuci manivela din nou şi se aplecă peste băţul undiţei. — Atingeţi-l! Ca să se înfigă-n el! Trageţi de vreo şase ori. Trase vârtos de mai multe ori, şi băţul se îndoi, iar mulinetul începu să scârţâie strident. Şi iată-l că sări din apă, ţâşnind drept în sus, lucitor şi argintiu în lumina soarelui, împroşcând apă în jur, de parcă s-ar fi aruncat un cal de pe o stâncă. — Lăsaţi-l mai liber, îi spusei lui Johnson. — S-a dus, îmi răspunse el. — Pe dracu s-a dus! Lăsaţi repede manivela liberă! Vedeam cum se curbează firul, şi când sări pentru a doua oară, marlinul era la pupa şi înota spre larg. Plesnind apa, într-o volbură de spumă, ţâşni la suprafaţă din nou, şi atunci zării cârligul înfipt în bot. I se vedeau dungile de pe trup. Era un peşte frumos, argintiu, cu dungi purpurii şi gros ca un buştean. — S-a dus, spuse iar Johnson. Firul era moale. — Strângeţi firul. E bine prins. Dă-i drumul cu toată viteza! strigai către negru. Marlinul sărea mereu, drept ca un stâlp, ieşind cu totul din valuri şi împroşcând apă în jur când se cufunda. Firul se întinse şi se vedea că peştele înoată înspre ţărm, când deodată se întoarse. — Acum începe să-şi facă mendrele şi o să fugă spre larg. Dacă trage, îi dau şi eu bătaie. Lăsaţi manivela liberă. Avem fir destul. Bătrânul marlin se îndrepta spre nord-vest, ca toţi peştii cei mari, şi trăgea, frate, nu glumă! Începu să sară iar, făcând salturi lungi deasupra valurilor, şi, de fiecare dată când se cufunda, parcă era o barcă-automobil gonind pe apă. De când se întorsese, îl urmăream, ţinându-l în tribord. Stăteam la timonă şi-i tot strigam lui Johnson să lase manivela liberă şi să dea drumul la fir repede. Deodată văzui însă că băţul undiţei se îndreaptă, şi firul se moaie. Nu ţi s-ar fi părut că-i moale dacă n-ai fi ştiut ce se întâmplă, fiindcă firul făcea burtă în apă. Dar eu ştiam. — S-a dus, îi spusei. Peştele sărea întruna şi continuă să sară până-i pierdurăm din vedere. Frumos peşte mai fusese şi ăsta, ce mai încolo, încoace! — Îl simt cum trage încă, îmi spuse Johnson. — Trage firul, că-i greu. — Dar abia pot răsuci manivela. Poate c-a murit. — Ia uitaţi-vă la el! Mai sare încă. Se mai vedea încă, la o jumătate de milă depărtare, împroşcând apă în jur. Încercai manivela. O răsucise strâns de tot. Nu se mai putea da drumul la fir. Trebuia să se rupă. — Nu v-am spus să lăsaţi manivela liberă? — Dar trăgea de fir. — Şi dacă? — Am tras şi eu. — Uite ce e, dacă nu le dai fir când trag aşa, apoi o rup. Niciun fir nu-i poate ţine. Când vor să tragă, n-ai încotro, trebuie să le dai drumul şi să laşi manivela cât mai liber. Chiar pescarii de meserie nu pot ţine peştii când trag aşa, nici cu saulă de harpon. Şi atunci îi dai bătaie cu vasul şi te ţii după ei, ca să nu-ţi tragă toată saula când o iau la goană. Şi după ce-au gonit cât au vrut, se cufundă, şi atunci strângi firul, ca să-i aduci înapoi. — Aşadar, dacă nu s-ar fi rupt firul, l-aş îi prins? — S-ar fi putut, cine ştie?… — Ce, ar fi gonit chiar atât de mult? — E în stare să facă o mulţime de lucruri. Abia după ce-şi termină cursa începe lupta adevărată. — Atunci să încercăm să mai prindem unul. — Mai întâi trebuie să înfăşurăm firul ăla pe mulinet. Prinsesem şi pierdusem peştele, dar Eddy nici nu se trezise. Şi acum iată-l că venea înspre pupa; — S-a întâmplat ceva? întrebă el. Cândva fusese şi Eddy un om de nădejde pe vas, dar asta înainte de a fi devenit un beţivan. Acum însă nu mai era, bun de nimic. Îl priveam cum stătea în faţa noastră – înalt, cu obrajii supţi, cu buzele atârnându-i moale, cu o zeamă albă în colţul ochilor şi cu părul decolorat de soare. Ştiam că-i mort după o duşcă. — Ce-ar fi să bei o sticlă de bere? i-am spus. Luă o sticlă din lădiţă şi bău. — Şi acuma, mister Johnson, cred c-ar fi mai bine să-mi termin somnul. Vă sunt foarte obligat pentru bere, mister Johnson. Cineva, Eddy ăsta! Prindeam peşte, nu prindeam, lui nici nu-i păsa! Ei, şi totuşi era să prindem unul către prânz, dar ne scăpă. La vreo treizeci de picioare zbură cârligul în aer când îl zvârli peştele! — Acum cu ce-am greşit? mă întrebă Johnson. — Cu nimic. Pur şi simplu a zvârlit cârligul. — Mister Johnson, spuse Eddy, care se sculase cu speranţa că o să capete o altă sticlă cu bere. Mister Johnson, sunteţi probabil nenorocos. Poate că aveţi noroc la femei. Ce-aţi spune, mister Johnson, să mergem undeva în seara asta, să petrecem? După aceea se duse înapoi la locul lui şi se culcă din nou. Cam pe la 4 ne întorceam, mergând drept spre ţărm, împotriva curentului, ale cărui ape curgeau cu repeziciune. Soarele ne bătea din spate. Şi, atunci, cel mai mare marlin negru pe care l-am văzut vreodată muşcă din momeala lui Johnson. Îi pusesem un calmar, iar negrul trecuse cârligul undiţei printr-unul dintre cei patru toni mici pe care îi prinsesem. Momeala se legăna greoi la suprafaţă, lăsând în urmă o dâră largă de spumă. Johnson îşi scosese centura, ca să poată ţine băţul undiţei pe genunchi. Îl dureau braţele de atâta ţinut. Şi fiindcă obosise tot stând cu mâna pe manivela mulinetului, într-un moment când nu mă uitam la el, îi pusese piedica. Habar n-am avut că a făcut asta. Nu-mi plăcea deloc felul în care-şi ţinea acum undiţa, dar nu voiam să-l tot sâcâi mereu. Şi, apoi, dacă manivela era liberă, nu era nicio primejdie. Totuşi, vai de pescuitul ăsta… Stăteam la timonă şi mă strecuram pe marginea curentului, prin faţa vechii fabrici de ciment, acolo unde apa e foarte adâncă, iar curentul, apropiindu-se mult de ţărm, face vârtejuri şi unde mişuna întotdeauna tot felul de peşti mărunţi. Deodată, de parcă s-ar fi aruncat o bombă în adânc, ţâşni la suprafaţa o trombă uriaşă de apă şi se iviră deasupra valurilor lancea, ochiul, botul căscat şi capul imens, negru-purpuriu, al unui marlin. Înotătoarele de pe spate ieşeau din apă, înalte ca pânza unei bărci, iar coada îi era cât o coasă de lungă. Lancea, groasă cât o crosă de baseball, o ţinea în sus, şi când se repezi la momeală, despică larg valurile. Avea o culoare închisă, negru-purpuriu, şi nişte ochi cât o farfurie de supă. Era enorm. Pariez c-avea vreo mie de livre. Strigai la Johnson să-i dea fir, dar n-apucai să scot o vorbă, că-l şi văzui că se înalţă de pe scaun în aer, ca şi cum ar fi fost ridicat cu cricul, se apleacă peste băţ, băţul se îndoaie ca un arc şi-l loveşte cu capătul în burtă, iar în clipa următoare toate dichisurile zburară peste bord. Strânsese manivela prea tare, şi când peştele a muşcat, l-a tras pe Johnson de pe scaun, şi el n-a putut rezista. Ţinea băţul pe genunchi, cu capătul trecut sub un picior. Dac-ar fi fost cu centura pe el, l-ar fi tras în apă. Am oprit motorul şi m-am dus la pupa. Şedea acolo, apăsându-se cu mâinile pe locul în care fusese lovit. — Cred că pentru azi e de ajuns, i-am spus. — Ce-a fost ăsta? mă întrebă Johnson. — Un marlin negru. — Dar cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? — Ia gândiţi-vă şi dumneavoastră. Mulinetul, cu toate dichisurile, costă două sute şi cincizeci de dolari. Acuma costă şi mai mult. Băţul costă patruzeci şi cinci. Şi aproape şase sute de iarzi de fir, de treizeci şi şase. Tocmai atunci, hop şi Eddy! Vine şi-l bate pe spate. — Mister Johnson, zice el, n-aveţi noroc. Ştiţi, aşa ceva n-am mai văzut niciodată în viaţa mea! — Tacă-ţi gura, beţivanule! i-am spus. — Vă spun, mister Johnson, repetă Eddy, asta-i cea mai neobişnuită împrejurare prin care am trecut vreodată în viaţa mea! — Ce puteam face dacă am dat peste un peşte ca ăsta? — Aţi vrut să luptaţi cu el singur-singurel. Eram foarte necăjit… — Sunt prea mari, spuse Johnson. Ei, ce să-i faci, am păţit-o şi eu! — La drept vorbind, un peşte ca ăsta v-ar fi ucis. — Dar sunt oameni care reuşesc să-i prindă. — Da, oameni care ştiu să pescuiască. Dar să nu credeţi că n-o păţesc şi ei. — Am văzut fotografia unei fete care a prins unul. — Da. În poză. Peştele însă a înghiţit momeala, apoi i-au scos maţele afară şi după aceea a ieşit la suprafaţă şi a murit. Eu vorbesc însă de pescuitul ăsta, când îl prinzi de-adevăratelea, cu undiţa de bot. — În orice caz, spuse Johnson, sunt prea mari Şi, apoi, dacă nu-ţi face nicio plăcere, la ce să te mai osteneşti? — Asta-i adevărat, mister Johnson, interveni Eddy. Dacă nu-ţi face nicio plăcere, la ce să le mai osteneşti? Vedeţi, mister Johnson, aici aţi pus punctul pe i. Dacă nu-ţi face nicio plăcere, la ce să te mai osteneşti? Nu puteam uita peştele acela uriaş şi mă simţeam grozav de necăjit din pricina uneltelor de pescuit. N-am mai stat să-i ascult ce vorbesc. M-am dus şi i-am spus negrului s-o ţină drept spre Morro. Nu le-am mai zis nimic. Şedeau pe pupa, Eddy pe un scaun, cu o sticlă de bere în mână, şi Johnson, cu alta. — Căpitane, îmi spuse el după câtva timp, n-ai vrea să-mi faci un highball[7]? I l-am făcut şi i l-am dat, fără să-i spun vreun cuvânt, şi după aceea mi-am făcut şi mie unul, dar aşa, cum se cuvine. Mă gândeam: „Uite la Johnson ăsta, care, după ce-a pescuit cincisprezece zile, dă peste un peşte pentru care un pescar şi-ar da un an din viaţă să-l prindă şi-l pierde, pierde şi uneltele mele de pescuit, se face de râs, iar acum stă foarte mulţumit şi bea cu un beţiv!” Când am ajuns la ţărm şi negrul stătea lângă mine, aşteptând, l-am întrebat: — Mâine ieşim în larg? — Nu, sunt sătul de pescuitul ăsta! — Atunci, dacă vreţi, plătiţi-i negrului. — Cât trebuie să-i dau? — Un dolar. Puteţi să-i daţi şi un bacşiş, dacă doriţi. Şi Johnson îi dădu negrului un dolar şi două monede cubane de douăzeci de cenţi. — Astea pentru ce? mă întrebă negrul arătându-mi monedele. — E un bacşiş, i-am spus în spaniolă. Cu tine a terminat. Şi-ţi dă banii ăştia. — Nu vin mâine? — Nu. Negrul îşi luă ghemul de sfoară cu care îşi lega momeala, îşi puse ochelarii de soare pe nas. pălăria de paie pe cap şi plecă fără să ne spună măcar bună ziua. Nu făcuse el niciodată prea mare caz de noi. — Când vreţi să încheiem socoteala, mister Johnson? l-am întrebat. — Mâine dimineaţă mă duc la bancă, aşa că putem să ne socotim după-amiază. — Ştiţi câte zile sunt? — Cincisprezece. — Nu, sunt mai multe. Cu ziua de azi sunt şaisprezece, şi cu câte o zi la dus şi la întors, tocmai optsprezece. După aceea e băţul de pescuit, mulinetul şi firul de azi. — Uneltele de pescuit nu mă privesc. — Ba nu, sir. Vă privesc când le pierdeţi în felul ăsta. — Am plătit chirie zilnic pentru folosirea lor. E riscul dumitale. — Nu-i aşa, sir. Dacă le-ar fi distrus vreun peşte şi n-ar fi fost din vina dumneavoastră, ar fi fost cu totul altceva. Dar uneltele s-au pierdut din cauza neglijenţei dumneavoastră. — Mi le-a smuls peştele din mână. — Da, dar din pricină c-aţi pus piedica şi n-aţi ţinut băţul la locul lui, proptit pe fundul scaunului. — Pentru asta nu-mi poţi cere să ţi le plătesc. — Dar dacă aţi închiria o maşină şi v-aţi rostogoli de pe o stâncă, n-ar trebui s-o plătiţi? — Dacă aş fi în ea, în orice caz, nu. — Asta-i bună, mister Johnson! interveni Eddy. Înţelegi, căpitane? Dacă ar fi fost în maşină, s-ar fi curăţat! Aşa că n-ar mai trebui să plătească. Asta-i bună!… Nu-i dădui nicio atenţie beţivanului. — Pentru băţ, mulinet şi fir îmi datoraţi două sute şi nouăzeci şi cinci de dolari. — Nu, n-ai dreptate, spuse Johnson. Totuşi; fiindcă ţi se pare că-i aşa, mai scade ceva din preţ. — Nu-mi pot cumpăra altele fără mai puţin de trei sute şaizeci de dolari. Uite, pentru fir, nu vă mai iau niciun ban. Un peşte ca ăsta ar fi putut trage tot firul şi n-ar fi fost vina dumneavoastră. Oricine – nu vorbesc de beţivul ăsta de aici – poate să vă spună cât de corect mă port cu dumneavoastră. Ştiu că suma pare mare, dar şi eu am dat mulţi bani când mi-am cumpărat uneltele de pescuit. Nu poţi prinde peşti de ăştia dacă n-ai cele mai bune unelte. — Mister Johnson, se amestecă Eddy, el spune că-s un beţivan. Poate că sunt. Dar vă spun eu că are dreptate. Are dreptate, şi suma e rezonabilă. — Hai, să nu-ţi mai fac nicio dificultate, spuse Johnson în cele din urmă. O să-ţi plătesc pentru unelte, deşi nu văd de ce. Adică optsprezece zile a treizeci şi cinci de dolari şi două sute nouăzeci şi cinci pe deasupra. — Până acuma mi-aţi dat o sută de dolari. Vă voi face o listă de tot ce am cheltuit şi voi scădea alimentele care au mai rămas. Ce aţi cumpărat pentru drum. — Aşa se şi cuvine, spuse Johnson. — Ascultă-mă pe mine, mister Johnson, spuse Eddy. Dacă aţi şti cât iau de obicei proprietarii de bărci străinilor, v-aţi da seama că e mai mult decât rezonabil! Ştiţi cum e? E nemaipomenit! Căpitanul se poartă cu dumneavoastră la fel ca şi cum s-ar purta cu maică-sa. — Mă duc mâine la bancă şi vin aici după-amiază, spuse Johnson. Şi după aceea plec poimâine cu vaporul. — Puteţi merge cu noi şi economisiţi costul biletului, i-am spus. — Nu. Cu vaporul merg mai repede. — Bine. Şi acum ce-ar fi să bem ceva? — Cu plăcere, spuse Johnson. Şi fără duşmănie, nu-i aşa? — Desigur, domnule, i-am răspuns. Şi am stat acolo la pupa şi am băut toţi trei câte un highball. A doua zi am trebăluit pe vas toată dimineaţa, schimbând uleiul şi meşterind ba una, ba alta. La prânz m-am dus în oraş şi am mâncat la un restaurant chinezesc, unde poţi lua o masă bună cu patruzeci de cenţi, şi după aceea am cumpărat câteva lucruri pentru acasă, să le duc nevestei şi celor trei fete ale mele. Ştiţi, parfum, două evantaie şi trei piepteni din aceia înalţi. Când am terminat, m-am dus la „Donovan”, am băut o bere, am pălăvrăgit cu patronul, şi după aceea m-am întors în docuri, oprindu-mă în vreo trei sau patru locuri, ca să beau câte o bere. I-am plătit lui Frankie o bere la „Cunard Bar” şi m-am urcat pe vas plin de voie bună. Nu mai aveam decât patruzeci de cenţi. Frankie s-a urcat pe vas cu mine şi, stând şi aşteptându-l pe Johnson, am mai băut şi noi vreo două sticle de bere rece, de la gheaţă. Eddy nu se mai arătase deloc, nici în noaptea aceea, nici în cursul zilei, dar ştiam că mai devreme sau mai târziu, când n-o să mai poată bea pe datorie, o să se ivească şi el. Donovan îmi spusese c-a fost şi noaptea trecută acolo cu Johnson, şi Eddy ceruse să le dea de băut pe credit. Tot aşteptând, începui să mă mir de ce nu se mai arată Johnson ăsta odată. Lăsasem vorbă la intrarea docurilor să i se spună să urce pe vas şi să mă aştepte, dar mi se spusese că nu fusese deloc pe acolo. A stat, desigur, târziu azi-noapte şi probabil că nu se sculase până la prânz. Băncile erau deschise până la ora trei şi jumătate. Avionul de după-amiază trecu pe deasupra capetelor noastre, şi pe la cinci jumătate buna mea dispoziţie se topise cu totul şi începui să fiu din ce în ce mai îngrijorat. La 6 l-am trimis pe Frankie la hotel, să vadă dacă nu cumva Johnson e pe acolo. Mai credeam că, cine ştie, o fi ieşit să se plimbe sau o fi la hotel, simţindu-se prea rău ca să se poată scula din pat. Aşteptai şi iar aşteptai, până se făcu seară. Dar eram din ce în ce mai îngrijorat, fiindcă îmi datora opt sute douăzeci şi cinci de dolari. Frankie plecase de peste o jumătate de ceas. Când l-am zărit venind, mergea repede şi clătina din cap. — A plecat cu avionul, îmi spuse. În regulă. Vasăzică aşa stăteau lucrurile. Consulatul era închis. Aveam patruzeci de cenţi şi, oricum, avionul la ora asta era la Miami. Nu puteam trimite nici măcar o telegramă. Cineva, mister Johnson ăsta, nimic de zis! Greşeala mea. Trebuia să-mi dau seama, — Ei, îi spusei lui Frankie, asta nu trebuie să ne oprească să bem o bere rece. Mister Johnson a cumpărat sticlele astea. Mai rămăseseră trei sticle de bere „Tropical”, Frankie arăta la fel de necăjit ca şi mine. Nu ştiu cum se putea una ca asta, dar aşa părea. Mă tot bătea pe spate şi tot clătina din cap. Vasăzică aşa stăteau lucrurile! Eram la pământ. Pierdusem şi cinci sute treizeci de dolari pentru chiria vasului, şi uneltele de pescuit, pe care nu le puteam pune la loc decât cu peste trei sute cincizeci de dolari. Cum o să se mai bucure cei din banda care dădea târcoale în jurul docurilor! Şi ce-o să-i mai facă povestea asta fericiţi pe vreo câţiva conches[8] de pe aici. Cu o zi înainte refuzasem trei mii de dolari, care mi se dădeau ca să transport trei străini la Keys[9] sau cel puţin să-i scot din ţară. Ei, şi acum ce era de făcut? Ca să iau alcool şi să-l aduc după aia aici, prin contrabandă, aveam nevoie de bani, şi apoi nici nu făcea, fiindcă tot oraşul era plin şi nimeni nu mai cumpăra. Dacă mă întorceam acasă, eram condamnat să n-am un ban şi să mor de foame o vară întreagă în oraşul acela. Şi, apoi, cum aveam s-o scot la capăt cu familia? Când am venit, am plătit taxele de navigaţie. De obicei taxa se plăteşte anticipat, agentul maritim te înregistrează, şi totul e în regulă. Şi, ca un făcut, nu aveam bani nici măcar pentru benzină. Afurisită socoteală mai fusese şi asta, nimic de zis! Cineva, mister Johnson acesta! — Trebuie să transport ceva, i-am spus lui Frankie, trebuie să fac rost de bani! — Să vedem… mi-a răspuns el. Se învârtea de obicei prin port şi făcea tot felul de treburi. Era surd de-a binelea şi bea până nu mai putea noapte de noapte. Dar n-am văzut un om mai cinstit şi cu o inimă mai bună ca a lui. Îl cunoscusem când începusem să mă învârtesc pe aici. Mă ajuta de multe ori la încărcat. După aceea, când renunţasem la contrabandă şi începusem să ies cu străinii în larg la pescuit, îl vedeam adesea prin docuri sau prin cafenele. Părea mut şi zâmbea în loc să vorbească, din cauză că era surd. — Duce-orice? mă întrebă Frankie. — Desigur, acuma n-am încotro. — Orice? — Da, orice. — Bine, spuse Frankie. Să văd. Unde găsesc pe tine? — La „Perla”, mă duc să mănânc. La „Perla” se putea mânca bine cu douăzeci şi cinci de cenţi. Orice fel de mâncare costa zece cenţi, în afară de supă, care costa cinci. Am mers împreună până la restaurant, şi acolo eu am intrat, iar el a plecat mai departe. Înainte de a pleca, mi-a scuturat mâna şi m-a bătut pe spate. — Tu nu necăjit, mi-a spus. Eu, Frankie, multă politică. Multe afaceri. Multă băutură. Bani ioc! Dar bun prieten. Tu nu necăjit. — Salutare, Frankie! i-am spus. Şi nu te necăji nici tu, băiatule!   [1] Unitate de măsură de capacitate, folosită în ţările anglo-saxone; în S.U.A., un galon este egal cu 3,705 l. [2] Frânghie cu un diametru de 1–2 cm. [3] Vechi fort, construit de spanioli în 1764, pe malul răsăritean al canalului care leagă bazinul portului Havana cu largul. [4] Promontoriu care străjuieşte intrarea în portul Havana. [5] Aviator american, care în 1927 a zburat fără escală de la New York la Paris. [6] Unitate de măsură de greutate folosită în ţările anglo-saxone, egală cu 0,453 kg. [7] Pahar mare de whisky cu apă şi gheaţă. [8] Poreclă dată albilor săraci care locuiesc pe litoralul de sud al peninsulei Florida si locuitorilor din insulele Bahame. [9] Insuliţe de coral, aparţinând S.U.A. înşirate ca o salbă pe o lungime de 277 km, pe latura de miazănoapte a Strâmtorii Floridei, care desparte Cuba de S.U.A.  

CARTEA ÎNTÂI CAPITOLUL I ÎN VARA TÂRZIE din anul acela, locuiam într-o casă dintr-un sat, dincolo de care, departe, peste fluviu[1] şi câmpie, se înălţau munţii. Albia fluviului era plină de prundiş şi de bolovani uscaţi şi albiţi de soare, iar apa curgea limpede în şuvoaie repezi şi albăstrii. Trupele treceau pe lângă casă, pe şosea, şi praful pe care-l ridicau se aşternea pe frunzele copacilor. Praful se aşternuse şi pe trunchiurile copacilor şi frunzele lor căzură mai devreme în anul acela. Trupele mărşăluiau pe şosea şi vedeam praful ridicându-se, frunzele căzând în bătaia vântului, soldaţii în marş şi apoi iar şoseaua pustie şi albă cu frunzele risipite pe drum. Câmpia era bogată în grâne; livezile, pline de roade, şi dincolo de câmpie munţii se înălţau cenuşii şi golaşi. În munţi se dădeau lupte şi noaptea era brăzdată de exploziile artileriei. În întuneric ai fi zis că fulgeră ca vara, dar nopţile erau reci şi nu ţi se părea deloc că se apropie furtuna. Auzeam uneori, în întuneric, trecând pe sub ferestre soldaţi şi tunuri trase de tractoare. Noaptea se circula mult pe şosea: treceau catâri împovăraţi de lăzi cu muniţii şi camioane cenuşii care transportau soldaţi şi alte camioane care, cu încărcătura acoperită cu prelate, abia se mişcau în acest du-te-vino. Tunurile grele, trase de tractoare, treceau şi în timpul zilei. Ţevile lungi ale tunurilor erau acoperite cu crengi verzi şi peste tractoare fuseseră aruncate ramuri şi frunze. De cealaltă parte a văii, spre miazănoapte, se zărea o pădure de castani şi dincolo de pădure se înălţa un alt munte. Şi pentru muntele acesta se dădeau lupte, dar fără niciun rezultat, şi în toamnă când începură ploile, frunzele castanilor căzură şi crengile erau despuiate şi trunchiurile înnegrite de ploaie. Viile erau şi ele rărite şi despuiate şi întreg ţinutul era pustiit de toamnă şi înecat în ploaia cenuşie. Ceţurile pluteau peste fluviu, norii învăluiau munţii şi camioanele împroşcau noroiul de pe şosea iar soldaţii, sub pelerinele lor, erau uzi şi murdari de noroi; puştile le erau ude şi sub pelerine, prinse de centiron, cele două cartuşiere de piele cenuşie pline de încărcătoare cu cartuşe subţiri şi lungi de 6,5 mm, ieşeau în afară în aşa fel încât soldaţii care mărşăluiau pe şosea păreau nişte femei în luna a şasea. Automobilele mici şi cenuşii treceau în mare viteză; lângă şofer şedea de obicei un ofiţer şi în spate şedeau alţi câţiva. Împroşcau cu noroi mai mult decât camioanele şi dacă unul dintre ofiţerii care şedeau în spate era încadrat de doi generali şi era mărunt de statură, atât de mărunt încât nici nu-i zăreai faţa ci numai chipul şi spatele îngust, şi dacă automobilul gonea neobişnuit de repede se putea să fie regele[2]. Stătea la Udine[3] şi trecea aproape în fiecare zi să vadă cum stau lucrurile şi lucrurile stăteau foarte prost. La începutul iernii ploile începură să cadă fără întrerupere şi odată cu ploile sosi şi holera. Epidemia fu stăvilită şi, până la urmă, dintre oamenii de sub arme muriră numai şapte mii.   CAPITOLUL II ÎN ANUL URMĂTOR fură câştigate multe bătălii. Fu cucerit muntele de dincolo de valea unde creşteau castanii şi dincolo de câmpie, pe podişul dinspre sud, fură câştigate câteva bătălii şi în august trecurăm fluviul şi ne stabilirăm la Gorizia[4], într-o casă care avea zidul acoperit de glicină mov-purpurie şi în grădina cu gardul de piatră o fântână şi mulţi copaci cu umbra deasă. Luptele se dădeau acum în munţii din apropiere la o distanţă de mai puţin de o milă. Oraşul ca şi casa în care stăteam erau foarte frumoase. Fluviul curgea în spatele casei şi oraşul fusese cucerit în chip strălucit, dar nu şi munţii de dincolo de el şi mă bucuram foarte mult că austriecii păreau a voi să revină în oraş când războiul avea să ia sfârşit, deoarece nu-l bombardau ca să-l distrugă ci căutau numai obiectivele militare. Locuitorii rămăseseră pe loc şi în oraş erau spitale, cafenele şi pe străzile mai dosnice baterii de artilerie şi două bordeluri, unul pentru soldaţi şi celălalt pentru ofiţeri. Sfârşitul verii, nopţile reci, luptele purtate în munţii din spatele oraşului, fierăria ciocănită de obuze a podului de cale ferată, tunelul dărâmat de lângă fluviu unde se dăduseră lupte, copacii din jurul pieţii şi lungul bulevard mărginit de copaci care ducea spre piaţă; acestea precum şi fetele din oraş, regele, care trecea cu maşina şi acum puteai să-i vezi faţa, gâtul lung şi bărbiţa cenuşie de ţap; toate acestea, ca şi apariţia neaşteptată a unor interioare de case cu câte un zid prăbuşit din cauza bombardamentelor, apoi molozul din grădini şi uneori de pe străzi, ca şi faptul că în Carso lucrurile mergeau bine făceau ca toamna aceea să fie foarte deosebită de toamna trecută, când trăisem la ţară. Războiul se schimbase şi el. Pădurea de stejari de pe muntele de dincolo de oraş pierise. În vară, când intrasem în oraş, pădurea fusese verde, dar acum în locul ei nu mai erau decât cioturi şi trunchiuri retezate şi pământ răscolit şi, într-o zi, la sfârşitul toamnei, când mă aflam pe locul unde fusese pădurea de stejari văzui un nor care venea dinspre munte. Aluneca foarte repede şi soarele se făcu palid şi totul deveni cenuşiu şi cerul fu acoperit şi norul coborî pe munte şi deodată ne învălui şi începu să ningă. Ninsoarea era biciuită de vânt, pământul gol fu acoperit, dar cioturile rămaseră afară. Tunurile fură acoperite de zăpadă şi pe jos, în zăpadă, se iviră cărări care duceau la latrinele din spatele tranşeelor. Mai târziu, când am coborât în oraş, mă uitam cum cade zăpada, privind pe fereastra bordelului, cel pentru ofiţeri, unde eram cu un prieten, cu două pahare şi cu o sticlă de „Asti” şi uitându-ne cum cade zăpadă încet şi greoi, ne dădurăm seama că în anul acela n-avea să se mai întâmple nimic. Munţii din faţa oraşului nu fuseseră cuceriţi; niciunul dintre munţii de dincolo de râu nu fusese cucerit. Aveau să fie, dar în anul viitor. Prietenul meu îl văzu pe preotul nostru trecând pe stradă, păşind cu grijă prin zăpada topită şi bătu în geam ca să-i atragă atenţia. Preotul ridică privirile. Ne văzu şi zâmbi. Prietenul meu îi făcu semn să vină sus. Preotul clătină din cap şi se depărta. În seara aceea, la popotă, după spaghetti, pe care toţi le mâncau foarte repede şi cu o mare seriozitate, ridicându-le mai întâi cu furculiţa în aşa fel încât capetele să atârne în aer şi apoi băgându-le în gură sau ridicându-le şi înghiţindu-le fără întrerupere, mai bând din când în când şi câte un pahar de vin dintr-o carafă acoperită cu împletitură de rafie – carafa oscila pe un suport de metal şi când apăsai cu degetul pe gâtul ei, vinul roşu, limpede, taninos şi bun curgea în paharul pe care-l ţineai în aceeaşi mână – după spaghetti, căpitanul începu să-l cicălească pe preot. Preotul era tânăr şi se-nroşea repede. Purta aceeaşi uniformă ca şi noi toţi dar avea cusută pe tunica cenuşie, deasupra buzunarului de la piept, o cruce de catifea roşu-închis. Pentru îndoielnicul mea folos, căpitanul vorbea într-o italiană stâlcită aşa ca să pot înţelege totul perfect, ca nimic să nu-mi scape. — Preot astăzi cu femei, spuse căpitanul şi se uită la preot şi la mine. Preotul zâmbi, roşi şi clătină din cap. Căpitanul îl cicălea adesea. — Nu-i adevărat? întrebă căpitanul. Astăzi văzut preot cu femei. — Nu, zise preotul. Pe ceilalţi ofiţeri povestea îi amuza. — Preot nu cu femei, reluă căpitanul. Preot niciodată cu femei, îmi explică el. Luă paharul şi mi-l umplu, uitându-se tot timpul la mine, dar nepierzându-l din ochi pe preot. — Preot fiecare noapte cinci contra unu. Toţi mesenii izbucniră în râs. Înţelegi? Preot în fiecare noapte cinci contra unu. Făcu un gest şi râse zgomotos. Preotul luă lucrurile în glumă. — Papa vrea ca austriecii să câştige războiul, spuse maiorul. Ţine cu Franz Joseph[5]. De acolo îi vin banii. Eu sunt ateu. — Ai citit vreodată Porcul cel negru? mă întrebă locotenentul. O să-ţi fac rost de un exemplar. Cartea asta mi-a zdruncinat credinţa în Dumnezeu. — E o carte dezgustătoare şi plină de josnicii, spuse preotul. Nu cred că ţi-a plăcut. — O găsesc foarte folositoare, spuse locotenentul. Îţi arată cine sunt preoţii ăştia. O să-ţi placă, zise el. Zâmbii preotului şi el îmi zâmbi pe deasupra sfeşnicului. — Să n-o citiţi, îmi spuse el. — O să-ţi fac rost de ea, spuse locotenentul. — Toţi oamenii care gândesc sunt atei, interveni maiorul. Totuşi, nu cred în francmasonerie. — Eu cred în francmasonerie, spuse locotenentul. E o organizaţie care are scopuri nobile. Cineva intră, şi prin uşa deschisă se văzu cum cade zăpada. — Acum că a început să ningă n-o să se mai pornească nicio ofensivă, spusei. — Desigur că nu, întări maiorul. Ar trebui să pleci în permisie. Să te duci la Roma, la Neapole, în Sicilia…” — Ar trebui să se ducă la Amalfi, spuse locotenentul. O să-ţi dau o scrisoare de recomandare pentru familia mea din Amalfi. Ca pe un fiu au să te primească. — Ar fi bine să se ducă la Palermo. — Ar trebui să se ducă la Capri. — Eu v-aş sfătui să mergeţi în Abruzzi[6] şi să vă duceţi şi la familia mea, în Caprocotta, spuse preotul. — Ia ascultă-l cum vorbeşte de Abruzzii lui. Acolo e mai multă zăpadă decât aici. Şi omul nu vrea să vadă ţărani. Să se ducă să viziteze centrele de cultură şi de civilizaţie. — Are nevoie de fete drăguţe… O să-i dau adresele caselor din Neapole. Fete frumoase şi tinere… însoţite de mamele lor. Ha, ha, ha! Căpitanul ridică palma, cu degetele desfăcute, ca atunci când vrei să faci umbre chinezeşti pe perete. Umbra mâinii lui se proiecta pe zid. Începu să vorbească din nou, într-o italiană stricată: — Te duci aşa, şi arătă spre degetul cel mic. Toată lumea râdea. — Uitaţi-vă aici, zise căpitanul şi îşi răşchira din nou degetele. Şi iar, la lumina lumânărilor, umbra mâinii lui se proiectă pe perete. Începu cu degetul cel gros aţintit în sus şi spuse, în ordine, numele fiecărui deget: Soto-tenente[7] (degetul cel mare); tenente (arătătorul); capitano (mijlociul); maggiore[8] (inelarul) şi tenente-colonello (degetul cel mic). Te duci soto-tenente şi te-ntorci soto-colonello… Toţi râdeau. Căpitanul avea un mare succes cu jocul lui de umbre chinezeşti. Se uită la preot şi strigă: — Fiecare noapte preot cinci contra unu! Toţi râseră. — Trebuie să pleci în permisie imediat, spuse maiorul. — Aş vrea să plec cu tine, să-ţi arăt o mulţime de lucruri, spuse locotenentul. — Când te întorci, să aduci un gramofon. — Să ne aduci plăci bune de operă. — Să ne aduci plăci cu Caruso. — Nu, nu cu Caruso. Rage. — Ai vrea să ragi ca el. — Rage, îţi spun eu că rage! — Aş fi tare bucuros dacă v-aţi duce la Abruzzi, spuse preotul. Ceilalţi strigau. — E mult vânat pe acolo. Oamenii or să vă placă şi, deşi e frig, aerul e limpede şi uscat… Aţi putea sta la familia mea. Tatăl meu e un vânător renumit. — Haideţi, spuse căpitanul. Să mergem la bordel înainte de a se închide. — Noapte bună, spusei preotului. — Noapte bună, îmi răspunse.   [1] Fluviul Isonzo, din nord-vestul Italiei. Valea fluviului Isonzo a fost în 1915 teatrul unor lupte grele între armatele italiene şi cele austro-ungare. [2] Vittorio Emanuele al III-lea de Savoia (1869—1947), rege al Italiei între 1900 şi 1946. [3] Oraş în nord-estul Italiei. [4] Oraş în nord-estul Italiei, pe linia ferată care leagă Triestul de Austria. [5] Franz Joseph I (1830—1916), împărat al Austriei între 1843 – 1916 şi rege al Ungariei între 1867—1916. La 28 iunie 1914 ca urmare a asasinării nepotului său, arhiducele Franz-Ferdinand, el a declarat război Serbiei: sprijinit de Germania, care s-a alăturat Austro-Ungariei, acest conflict a constituit începutul primului război mondial. [6] Masiv muntos şi podiş din Apenini. [7] Sublocotenent (it.). [8] Maior (it.).  

Bătrânul şi marea           Ernest Miller Hemingway (1899-1961) este unul dintre marii prozatori americani ai secolului XX şi un clasic al literaturii universale. Scrierile lui s-au bucurat de un succes imediat încă din timpul vieţii autorului. Hemingway a primit în 1953 premiul Pulitzer, în 1954 premiul Nobel, iar multe dintre cărţile lui au fost ecranizate la scurt timp după apariţie. Ernest Hemingway a avut o viaţă extrem de tumultuoasă. A fost căsătorit de patru ori. A fost un vânător şi un pescar pasionat. A participat la ambele conflagraţii mondiale şi la Războiul Civil din Spania. În Primul Război Mondial a fost şofer pe ambulanţă, a fost rănit pe frontul italian, iar guvernul Italiei i-a acordat Medaglia d'argento pentru eroism. După război devine corespondent al ziarului Toronto Star, iar în 1921 se mută la Paris, unde o cunoaşte pe Gertrude Stein şi ajunge în cercul intelectualilor americani expatriaţi ce va fi cunoscut ulterior sub numele de „Generaţia pierdută”. Printre apropiaţii săi din acea epocă se numără poetul Ezra Pound şi prozatorul Francis Scott Fitzgerald. În aceeaşi perioadă (1926) apare şi primul roman de succes al lui Hemingway, The Sun Also Rises (Fiesta), o carte cu tentă autobiografică ce descrie în principal viaţa comunităţii americane din Europa. În timpul Războiului Civil din Spania a lucrat ca jurnalist. Simpatizant al republicanilor de stânga, Hemingway rupe prietenia cu John Dos Passos din pricina reportajelor acestuia despre atrocităţile comise de ambele tabere implicate în război. Viaţa agitată a marelui prozator a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru multe din cărţile sale. Printre ele se numără şi romanele care l-au făcut cunoscut lumii întregi, cum ar fi A Farewell to Arms (Adio, arme) din 1929 sau For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele), apărut în 1940, dar şi numeroasele povestiri şi nuvele strânse în volume. Hemingway atinge culmea gloriei literare după apariţia, în 1952, a volumului The Old Man and the Sea (Bătrânul şi marea). Prozatorul s-a sinucis în casa lui din Ketchum, Idaho, la 2 iulie 1961.             Era un om bătrân, care pescuia singur într-o barcă pe ocean, în Gulf Stream, şi trecuseră de-acum optzeci şi patru de zile de când nu prinsese niciun peşte. În primele patruzeci de zile avusese un puşti cu el. Dar după patruzeci de zile fără niciun peşte prins părinţii îi spuseseră puştiului că bătrânul era de-acum în mod clar şi irevocabil salao, adică forma cea mai rea de ghinion, iar puştiul se supusese deciziei lor şi se mutase la o altă barcă, unde în prima săptămână s-au şi prins trei peşti zdraveni. Puştiul se întrista când vedea că bătrânul vine în fiecare zi cu barca goală şi cobora întotdeauna pe mal ca să-l ajute să care fie mosoarele cu sfoara de pescuit, fie cangea, harponul şi vela înfăşurată în jurul catargului. Vela era peticită cu nişte saci de făină şi atunci când era strânsă semăna cu un drapel al înfrângerii eterne. Bătrânul era slab şi ciolănos şi avea nişte riduri adânci pe ceafă. Pe obraji i se distingeau petele maronii ale îngăduitorului cancer de piele pe care-l provoacă lumina soarelui când se reflectă în apele mării tropicale. Petele i se întindeau mult în jos pe pielea feţei, iar mâinile îi erau pline de cicatrici lungi şi adânci, de la greutatea peştilor traşi afară cu năvodul. Dar niciuna din cicatrici nu era proaspătă. Toate erau la fel de vechi ca şi eroziunile dintr-un deşert lipsit de peşte. Totul la el era bătrân, cu excepţia ochilor, iar ei aveau aceeaşi culoare ca şi marea şi erau veseli şi neînfrânţi. — Santiago, îi zise puştiul pe când se căţărau pe mal, după ce trăseseră barca la ţărm. Aş putea veni iar cu tine. Am făcut şi noi ceva bani. Bătrânul îl învăţase pe puşti să pescuiască, iar puştiul îl adora. — Nu, îi răspunse bătrânul. Eşti într-o barcă norocoasă. Rămâi cu ei. — Dar aminteşte-ţi cum ai avut optzeci şi şapte de zile în care n-ai prins niciun peşte şi după aia ai prins numai din cei mari trei săptămâni la rând. — Îmi amintesc, spuse bătrânul. Ştiu că n-ai plecat de la mine fiindcă te-ai fi îndoit. — Tata m-a pus să plec. Sunt un puşti şi trebuie să îl ascult. — Ştiu, răspunse bătrânul. E absolut normal. — El n-are prea multă încredere. — Nu, zise bătrânul. Dar noi avem. Nu-i aşa? — Ba da, răspunse puştiul. Hai să-ţi iau o bere la Terasă şi după aia mergem să cărăm lucrurile acasă. — De ce nu? spuse bătrânul. Ca între pescari. Se aşezară la Terasă, unde mulţi dintre pescari îl luară peste picior pe bătrân, dar el nu se supără. Alţii, dintre pescarii mai vârstnici, se uitară la el şi se întristară. Dar n-o arătară şi vorbiră politicos despre curenţi şi despre adâncimea la care dăduseră cu undiţele, despre vreme, care rămânea bună, şi despre ce văzuseră. Pescarii cu noroc din ziua aceea se întorseseră deja, îşi măcelăreau captura de marlin[1] şi cărau peştii, întinşi pe toată lungimea lor, pe două scânduri purtate de doi inşi ce se clătinau la capătul fiecăreia din ele, îndreptându-se spre pescărie, ca să aştepte camionul frigorific ce urma să transporte marfa la piaţa din Havana. Cei care prinseseră rechini îi duseseră la cherhanaua de rechini, la celălalt capăt al golfului, unde aceştia erau atârnaţi pe nişte scripeţi, li se scoteau măruntaiele, li se tăiau înotătoarele, li se jupuia pielea, apoi carnea le era tăiată în fâşii şi sărată. Când vântul bătea dinspre est, peste întreg portul plutea un miros greu, venit dinspre cherhanaua de rechini. Dar astăzi nu se simţea decât o undă palidă de miros, fiindcă vântul îşi schimbase direcţia înspre nord, după care încetase, iar pe Terasă era soare şi plăcut. — Santiago, zise puştiul. — Da, răspunse bătrânul. Ţinea paharul în mână şi se gândea la anii de demult. — Să ies în larg ca să-ţi aduc sardele pentru mâine? — Nu. Du-te şi joacă baseball. Încă mai pot să vâslesc, iar Rogelio o să arunce năvodul. — Mi-ar plăcea să mă duc. Dacă nu mai pot pescui cu tine, aş vrea să te ajut altfel. — Mi-ai cumpărat o bere, îi spuse bătrânul. Eşti deja bărbat. — Câţi ani aveam când m-ai luat prima dată în barcă? — Cinci şi era cât pe ce să fii omorât când am tras peştele afară prea devreme şi mai-mai că a făcut barca bucăţi. Îţi aminteşti? — Îmi amintesc cum izbea cu coada şi se zbătea şi-apoi cum s-a rupt banca şi-mi amintesc sunetul loviturilor de ciomag, îmi amintesc că m-ai aruncat la prora, unde stătea mosorul de sfoară ud, şi am simţit cum se cutremură toată barca. Am auzit cum îl pocneai cu ciomagul şi suna de parcă doborai un copac, apoi am simţit pe mine, peste tot, mirosul dulceag de sânge. — Chiar îţi aminteşti toate astea sau ţi le-am povestit eu? — Îmi amintesc absolut tot, din prima clipă în care am ieşit împreună. Bătrânul se uită la el cu ochii lui iubitori, încrezători şi orbiţi de soare. — Dacă ai fi băiatul meu, te-aş lua cu mine în larg şi ne-am încerca norocul, îi zise el. Dar eşti băiatul tatălui tău şi al mamei tale şi eşti într-o barcă norocoasă. — Pot să-ţi aduc sardelele? Ştiu şi de unde pot să iau patru momeli. — Mi-au rămas şi-ale mele de astăzi. Le-am pus în cutie, la saramură. — Lasă-mă să mă duc să-ţi aduc patru proaspete. — Una, zise bătrânul. Nu-şi pierduse niciodată speranţa şi încrederea. Dar acum ele i se însufleţeau, ca atunci când începe să sufle briza. — Două, zise puştiul. — Două, căzu de acord bătrânul. Nu le-ai furat? — Aş fi putut, răspunse puştiul. Dar pe astea le-am cumpărat. — Mulţumesc, îi spuse bătrânul. Era un om prea simplu ca să se întrebe când ajunsese la starea de umilinţă. Dar ştia că ajunsese la ea şi mai ştia că nu era ceva ruşinos şi că nu presupunea pierderea mândriei autentice. — Dacă e să mă iau după curent, mâine s-ar zice c-o să fie o zi bună. — Unde te duci? întrebă puştiul. — Departe în larg, ca să mă întorc când se schimbă vântul. Vreau să ajung în larg înainte să se facă lumină. — O să-ncerc să-l conving să ieşim la treabă cât mai departe, zise puştiul. Aşa, dacă prinzi ceva mare-mare, o să putem veni să te ajutăm. — Nu-i place să meargă prea departe. — Nu, răspunse puştiul. Dar o să văd eu ceva ce el n-o să vadă, cum ar fi o pasăre venită la pescuit, şi-o să-l fac să iasă în larg după dorade[2]. — Vede chiar aşa de prost? — E aproape orb. — Ciudat, comentă bătrânul. Doar n-a ieşit niciodată la pescuit de ţestoase. Aia îţi strică ochii. — Dar tu ai prins ani în şir ţestoase în largul coastei Mosquito şi tot ai ochi buni. — Eu sunt un bătrân ciudat. — Dar mai eşti şi-acum destul de puternic pentru un peşte mare-mare? — Eu zic că da. Şi mai există o mulţime de şmecherii. — Hai să ducem acasă calabalâcul, ca să pot să iau prostovolul şi să ies după sardele, zise puştiul. Luară tot echipamentul din barcă. Bătrânul căra catargul pe umăr, iar puştiul ducea cutia din lemn, cu mosoarele de sfoară cafenie strâns împletită, cangea şi harponul, cu tot cu ţepuşă. Cutia cu momeala era dedesubt, la pupa bărcii, laolaltă cu ciomagul pe care îl folosea bătrânul ca să potolească peştii mai mari atunci când îi trăgea la bord. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l fure tocmai pe el, dar era mai bine să ia cu el acasă vela şi mosoarele grele de sfoară, pentru că roua le făcea rău şi, cu toate că era convins că nimeni de prin partea locului nu le-ar fi furat, bătrânul socotea că un harpon şi o cange lăsate într-o barcă erau totuşi nişte ispite inutile. O porniră unul lângă altul pe drum, luând-o către coliba unde locuia bătrânul şi unde intrară pe uşa larg deschisă. Bătrânul sprijini de perete catargul cu vela înfăşurată pe el, iar puştiul puse alături cutia şi restul sculelor de pescuit. Catargul era aproape la fel de înalt cât singura încăpere a cocioabei. Coliba era făcută din vlăstari uscaţi de palmier regal, cărora li se spunea guano, iar înăuntru erau un pat, o masă, un scaun şi o vatră cu mangal pentru gătit direct pe podeaua de lut. Pe pereţii maronii, acoperiţi cu frunze turtite şi suprapuse de guano cu fibre puternice, se vedeau o icoană cu imaginea colorată a Sfintei Inimi a lui Iisus şi alta cu Fecioara din Cobre. Erau amintiri rămase de la soţia lui. Odinioară pe perete stătea şi o fotografie veche, în culori şterse, a nevestei sale, dar bătrânul o dăduse jos, fiindcă atunci când o vedea, se întrista, aşa că acum poza stătea pe raftul din colţ, sub cămaşa lui curată. — Ce-ai de mâncare? îl întrebă puştiul. — O oală de orez galben cu peşte. Vrei un pic? — Nu. O să mănânc acasă. Vrei să-ţi fac focul? — Nu. Îl fac eu mai târziu. Sau poate c-o să mănânc orezul rece. — Pot să iau prostovolul? — Sigur că da. Nu se vedea niciun prostovol şi puştiul îşi aminti de ziua când îl vânduseră. Dar cei doi reluau povestea de la capăt în fiecare zi. Nici oala cu orez galben şi peşte nu exista, iar puştiul ştia şi asta. — Optzeci şi cinci e-un număr cu noroc, spuse bătrânul. Ce-ai zice dacă m-ai vedea cum aduc la vânzare o bucată de vreo cinci sute de kile? — Eu iau prostovolul şi mă duc după sardele. O să stai la soare, în prag? — Da. Am ziarul de ieri şi-o să citesc despre baseball. Puştiul nu mai ştia sigur dacă ziarul de ieri nu era cumva tot o poveste. Dar bătrânul îl scoase de sub pat. — Mi l-a dat Perico la bodega, îi explică el băiatului. — O să mă-ntorc după ce prind sardelele. Le ţin la gheaţă laolaltă şi pe-ale tale, şi pe-ale mele, şi le împărţim mâine-dimineaţă. După ce mă-ntorc, poţi să-mi povesteşti despre baseball. — Yankees n-au cum să piardă. — Da’ eu mă tem de Indians din Cleveland. — Ai încredere în Yankees, băiete! Gândeşte-te la marele DiMaggio. — Mă tem şi de Tigers din Detroit, şi de Indians din Cleveland. — Ai grijă să n-ajungi să te temi până şi de Reds din Cincinnati şi de White Sox din Chicago. — Citeşte-l tu şi povesteşte-mi când mă întorc. — Ce zici, să cumpărăm un bilet de loterie cu numărul optzeci şi cinci pe el? Mâine e a optzeci şi cincea zi. — Am putea s-o facem, acceptă puştiul. Dar ce zici de numărul optzeci şi şapte, de la marele tău record? — Aşa ceva nu se întâmplă de două ori în viaţă. Crezi că poţi să găseşti un optzeci şi cinci? — Pot să cer unul. — Un bilet întreg. Asta înseamnă doi dolari jumate. De unde am putea să-i împrumutăm? — Asta-i uşor. Eu pot împrumuta oricând doi dolari jumate. — Mă gândesc că s-ar putea să pot şi eu. Dar o să-ncerc să nu iau cu împrumut. La început împrumuţi. După aia ajungi să cerşeşti. — Ai grijă să nu-ţi fie frig, bătrâne, îi zise puştiul. Nu uita că suntem în septembrie. — Luna în care apar peştii mari, comentă bătrânul. În mai oricine e în stare să fie pescar. — Eu mă duc acum după sardele, zise puştiul. Când puştiul se întoarse, bătrânul dormea în scaun, iar soarele apusese. Puştiul luă pătura veche, de armată, care stătea pe pat şi o întinse pe spătarul scaunului şi peste umerii bătrânului. Erau nişte umeri ciudaţi, încă zdraveni, deşi foarte îmbătrâniţi, ca şi gâtul lui, care îi rămăsese puternic, iar când bătrânul dormea şi capul îi cădea în piept, aproape că nici nu i se mai vedeau ridurile de pe ceafă. Cămaşa îi fusese peticită de atâtea ori, încât semăna cu vela de la barcă, iar peticele fuseseră decolorate de soare în nuanţe dintre cele mai felurite. Capul bătrânului era totuşi foarte îmbătrânit, iar când ţinea ochii închişi, chipul său se golea de viaţă. Ziarul îi stătea pe genunchi, iar greutatea braţului său îl împiedica să zboare în bătaia vântului de seară. Bătrânul era desculţ. Puştiul îl lăsă să stea aşa, iar când se întoarse, îl găsi dormind în continuare. — Trezeşte-te, bătrâne, spuse el şi-şi lăsă mâna pe unul din genunchii lui. Bătrânul deschise ochii şi, preţ de o clipă, păru că revine de undeva de foarte departe. În clipa următoare zâmbi. — Ce-ai adus? întrebă el. — Cina, răspunse puştiul. O să luăm cina. — Nu prea mi-e foame. — Hai şi mănâncă. Nu se poate să pescuieşti şi să nu mănânci. — Am mai făcut-o, zise bătrânul, ridicându-se şi luând ziarul, pe care îl împături. Apoi începu să adune şi pătura. — Ţine pătura pe lângă tine, zise puştiul. Cât timp trăiesc eu, n-o să ieşi la pescuit fără să mănânci. — Atunci trăieşte mult şi ai grijă de tine, răspunse bătrânul. Ce-avem de mâncare? — Fasole neagră, orez, banane coapte şi nişte tocăniţă. Pustiul adusese mâncarea de la Terasă într-un sufertaş de metal cu două compartimente. Cele două seturi de tacâmuri – cuţit, furculiţă şi lingură – le ţinea în buzunar, învelite fiecare în câte un şerveţel de hârtie. — Cine ţi-a dat aşa ceva? — Martin. Proprietarul. — Trebuie să-i mulţumesc. — I-am mulţumit eu deja, îl asigură puştiul. Nu-i nevoie să-i mai mulţumeşti şi tu. — O să-i dau carnea de pe burtă de la un peşte mare, spuse bătrânul. A mai făcut asta pentru noi şi altădată? — Cred că da. — Atunci trebuie să-i dau ceva mai mult decât carnea de pe burtă. E foarte grijuliu cu noi. — A trimis şi două beri. — Mie cel mai mult îmi place berea la cutie. — Ştiu. Dar asta e la sticlă. Bere Hatuey. Şi trebuie să-i duc sticlele înapoi. — Foarte drăguţ din partea ta, zise bătrânul. Mâncăm? — Asta te-am întrebat eu pe tine, răspunse cu blândeţe puştiul. N-am vrut să deschid sufertaşul până când nu eşti gata. — Acum sunt gata, anunţă bătrânul. N-aveam nevoie decât de un pic de timp, cât să mă spăl. „Unde să se spele?” se gândi puştiul. Cisterna de apă a satului era la două străzi mai încolo, după ce treceai drumul. „Trebuie să-i aduc apă aici. Apă şi săpun. Şi un prosop ca lumea”, îşi spuse el. „De ce sunt atât de nechibzuit? Trebuie să-i fac rost de altă cămaşă şi de o haină pentru iarnă. Şi de nişte pantofi de vreun fel. Şi de altă pătură.” — Tocăniţa asta a ta e excelentă, comentă bătrânul. — Povesteşte-mi despre baseball, îi ceru puştiul. — În Liga Americană, cei de la Yankees fac legea, aşa cum am şi zis, îi spuse fericit bătrânul. — Azi au pierdut, zise puştiul. — Asta nu înseamnă nimic. Marele DiMaggio e iarăşi în formă. — Mai au şi alţi oameni în echipă. — Normal. Dar el face legea. În cealaltă divizie, între Brooklyn şi Philadelphia, trebuie să ţin cu Brooklyn. Dar după aia mă gândesc la Dick Sisler[3] şi la loviturile lui meseriaşe de pe vechiul stadion. — Nimic nu se compară cu alea. Tipul a dat cele mai lungi mingi pe care le-am văzut vreodată. — Îţi aduci aminte de vremea când trecea pe la Terasă? Aş fi vrut să-l iau cu mine la pescuit, dar mi-era prea ruşine ca să-l întreb. Şi-atunci te-am rugat pe tine să-l întrebi, dar şi ţie ţi-a fost prea ruşine. — Ştiu. Mare greşeală am făcut! Poate că ar fi venit cu noi. Am fi avut ce să ţinem minte toată viaţa! — Mi-ar plăcea să-l iau cu mine la pescuit pe marele DiMaggio, zise bătrânul. Se zice că taică-său era pescar. Poate c-a fost tot aşa de sărac ca şi noi şi-atunci ar înţelege. — Tatăl marelui Sisler n-a fost niciodată sărac şi el, taică-său, a jucat în liga întâi când era de vârsta mea. — Când eu eram de vârsta ta, stăteam în faţa catargului, pe o goeletă cu vele pătrate care mergea spre Africa, şi seara am văzut lei pe plajă. — Ştiu. Mi-ai zis. — Vrei să vorbim despre Africa sau despre baseball? — Cred că despre baseball, răspunse puştiul. Povesteşte-mi despre marele John J. McGraw.[4] Pronunţă „i” în loc de J. — Cândva, mai demult, venea şi el pe la Terasă. Dar atunci când bea, devenea brutal, vorbea urât şi nu te mai puteai înţelege cu el. Mintea îi era mai mult la cai şi la baseball. Sau cel puţin avea tot timpul prin buzunare liste cu nume de cai şi pomenea adesea nume de cai la telefon. — A fost un mare manager, zise puştiul. Tata crede că a fost cel mai bun dintre toţi. — Pentru că a venit aici de cele mai multe ori, îi spuse bătrânul. Dacă şi Durocher ar fi continuat să vină aici an după an, taică-tău l-ar fi considerat pe el cel mai bun manager dintre toţi. — Acum, zău, cine-i mai bun ca manager, Luque sau Mike Gonzalez[5]? — Eu zic că-s egali. — Iar cel mai bun pescar eşti tu. — Nu. Ştiu alţii mai buni. — Que va![6] comentă puştiul. Ştiu mulţi pescari buni şi câţiva foarte buni. Dar niciunul ca tine. — Mulţumesc. Mă umpli de bucurie. Sper să nu mă trezesc că apare un ditamai peştele, unul care să ne arate că ne-am înşelat. — Dacă mai eşti atât de puternic precum ziceai, un asemenea peşte nici nu există. — S-ar putea să nu fiu atât de puternic pe cât cred, spuse bătrânul. Dar ştiu multe şmecherii şi sunt plin de hotărâre. — Acum ar trebui să te duci să te culci, ca să fii odihnit mâine-dimineaţă. Duc eu lucrurile astea înapoi la Terasă. — Atunci noapte bună. O să te trezesc mâine-dimineaţă. — Tu eşti ceasul meu deşteptător, zise puştiul. — Vârsta e ceasul meu deşteptător, îi răspunse bătrânul. De ce se trezesc bătrânii devreme? Ca să aibă parte de o zi mai lungă? — Nu ştiu, spuse puştiul. Tot ce ştiu e că băieţii dorm buştean până târziu. — Mi-aduc şi eu aminte, comentă bătrânul. O să te trezesc la vreme. — Nu-mi place să mă trezească el. E ca şi cum i-aş fi inferior. — Ştiu. — Somn uşor, bătrâne. Puştiul plecă. Mâncaseră fără niciun fel de lampă pe masă, iar acum bătrânul îşi scoase pantalonii şi se duse spre pat pe întuneric. Îşi făcu pantalonii sul, ca să-i folosească drept pernă, şi strecură ziarul în interiorul sulului. Se înveli apoi cu pătura şi se întinse pe restul ziarelor vechi care acopereau arcurile patului. În scurt timp adormi şi visă la Africa aceea de pe vremea când era puşti, la lungile plaje aurite şi la plajele albe, atât de albe încât te usturau ochii de la ele, la culmile albe şi la munţii înalţi şi cafenii. De-acum îşi ducea viaţa pe coasta aceea în fiecare noapte, iar în visele sale auzea vuietul valurilor spărgându-se de mal şi vedea cum bărcile indigenilor vin călare pe ele. În timp ce dormea, simţea mirosul de la catranul şi călăfătuiala punţii şi mai simţea şi mirosul Africii, pe care îl aducea spre dimineaţă vântul ce bătea dinspre uscat. De obicei, atunci când simţea vântul dinspre uscat, se scula din pat, se îmbrăca şi se ducea să-l trezească pe puşti. Dar în seara asta mirosul vântului dinspre uscat veni foarte devreme, iar el îşi dădu seama încă din vis că era prea devreme şi continuă să viseze cum vede piscurile albe ale Insulelor ridicându-se din mare, după care visă tot felul de porturi şi rade din Insulele Canare. De-acum nu mai visa nici furtuni, nici femei, nici întâmplări extraordinare, nici peşti imenşi, nici lupte, nici concursuri de forţă şi nici pe soţia lui. Nu mai visa decât locuri şi lei pe plajă. Leii se jucau ca nişte pisici tinere în amurg, iar el îi iubea tot aşa cum îl iubea şi pe puşti. Pe puşti nu-l visase niciodată. Se trezi aşa, pur şi simplu, se uită la lună prin cadrul uşii deschise, îşi întinse pantalonii şi îi puse pe el. Urină lângă colibă şi o luă la picior pe drum, ca să-l trezească pe puşti. Tremura din pricina răcorii de dimineaţă. Dar ştia că tremuratul o să-l încălzească şi că în curând o să înceapă să dea la vâsle. Uşa casei în care locuia puştiul era descuiată, aşa că bătrânul o deschise şi intră, călcând încetişor cu tălpile lui desculţe. Puştiul dormea pe un prici din prima încăpere, iar bătrânul îl văzu limpede în lumina lunii muribunde, ce se strecura înăuntru. Îl prinse cu blândeţe de un picior şi îl ţinu aşa până când puştiul se trezi, se răsuci şi se uită la el. Bătrânul dădu din cap aprobator, iar puştiul îşi luă pantalonii de pe scaunul de lângă pat şi, stând aşezat pe prici, şi-i trase pe el. Bătrânul ieşi pe uşă şi puştiul veni după el. Era adormit. Bătrânul îl cuprinse cu braţul pe după umeri şi-i spuse: — Îmi pare rău. — Que va, răspunse puştiul. Asta-i menirea bărbaţilor. O luară înapoi pe drum până la coliba bătrânului. În întuneric, cât era drumul de lung, se vedeau bărbaţi desculţi care îşi cărau catargele bărcilor. Când ajunseră la coliba bătrânului, puştiul băgă într-un coş colacii de sfoară, harponul şi cangea, iar bătrânul îşi puse pe umăr catargul, cu vela strânsă. — Vrei o cafea? întrebă puştiul. — Stai să punem sculele în barcă şi după aia o să bem. Băură cafea din nişte cutii metalice de lapte condensat la un local pentru pescari ce se deschidea devreme. — Cum ai dormit, bătrâne? întrebă puştiul. Deja începea să se trezească, deşi încă îi venea greu să se scuture de somn. — Foarte bine, Manolin, zise bătrânul. Azi mă simt încrezător. — Şi eu, spuse puştiul. Acum stai să aduc sardelele tale şi pe-ale mele şi momelile tale proaspete. El îşi aduce singur sculele. Nu vrea să lase pe nimeni să-i care niciodată nimic. — Suntem diferiţi, comentă bătrânul. Eu te las să-mi cari lucrurile de pe vremea când aveai cinci ani. — Ştiu, spuse puştiul. Mă-ntorc imediat. Mai bea o cafea. Aici ni se dă pe datorie. Puştiul ieşi, călcând cu picioarele goale pe stâncile de coral, şi se îndreptă spre gheţăria unde erau depozitate momelile. Bătrânul îşi bău cafeaua fără grabă. Ştia că n-o să mai aibă parte de nimic altceva toată ziua şi că trebuie să se bucure de ea. Trecuse deja multă vreme de când i se urâse să mai mănânce şi nu-şi lua niciodată nimic pentru prânz. La prora bărcii avea o sticlă cu apă şi altceva nici că-i mai trebuia toată ziua. Puştiul se întoarse deja cu sardelele şi cu cele două momeli, învelite într-o bucată de ziar. O porniră amândoi pe cărarea spre barcă, simţind sub tălpi nisipul zgrunţuros. Ridicară barca şi o împinseră în apă. — Noroc, bătrâne! — Noroc, îi răspunse bătrânul. Fixă opacele[7] vâslelor în strapazane[8] şi, aplecându-se cu toată greutatea pe lopeţile lăsate în apă, începu să vâslească, ieşind din port pe întuneric. Alte bărci ieşeau pe mare de pe alte plaje. Bătrânul auzi plescăitul şi scârţâitul vâslelor lor, chiar dacă nu mai izbuti să le vadă, căci luna coborâse în spatele dealurilor. Uneori vreun ins din câte o barcă spunea ceva. Dar cele mai multe bărci rămâneau tăcute. Se auzea doar plescăitul vâslelor. După ce ieşiră din gura portului, bărcile se împrăştiară şi fiecare o porni spre acea parte de ocean în care spera să găsească peşte. Bătrânul ştia că o să iasă mult în larg, aşa că lăsă în urma lui mirosul uscatului şi vâsli înainte, spre mirosul curat al oceanului de la prima oră a dimineţii. Văzu în apă fosforescenţa algelor golfului în timp ce trecea vâslind peste acea parte din ocean pe care pescarii o numeau marele puţ, pentru că acolo începea brusc un abis de o mie patru sute de metri, unde, din pricina vârtejului făcut de curentul ce se izbea de pereţii abrupţi de pe fundul oceanului, se strângeau toate soiurile de peşti. Aici, în gropile cele mai adânci, se găseau colonii de creveţi şi peşte pentru momeală, uneori chiar şi grupuri de calmari, iar noaptea toate aceste făpturi se ridicau aproape de suprafaţă şi toţi peştii rătăcitori se hrăneau cu ele. Cum stătea aşa, în întuneric, bătrânul simţea că se apropie dimineaţa şi, în timp ce vâslea, auzea sunetul tremurător al peştilor zburători, care ţâşneau din apă, şi fâşâitul pe care îl scoteau perechile lor de aripi ţepene atunci când se avântau prin aer în beznă. Peştii zburători îi erau foarte dragi, căci ei erau principalii săi prieteni pe ocean. Îi părea rău de păsări, mai ales de micile şi delicatele rândunici de mare negre, care zburau şi căutau mereu şi nu găseau aproape niciodată, şi se gândi că păsările au o viaţă mai grea decât avem noi, cu excepţia păsărilor de pradă şi a celor mari şi puternice. De ce au fost făcute păsările atât de plăpânde şi de delicate, aşa cum sunt chirele de baltă, când marea poate fi atât de crudă? Ea e blândă şi atât de frumoasă... Dar marea poate fi şi foarte crudă şi se schimbă atât de iute, iar păsările astea care zboară, se cufundă şi vânează, cu glasurile lor mici şi triste, sunt dintr-o plămadă prea delicată pentru ea. În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, aşa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri, cei care foloseau geamanduri pe post de plute pentru undiţele lor şi aveau bărci cu motor, bărci cumpărate pe vremea când se puteau face bani frumoşi cu ficatul de rechin, vorbeau despre ea ca despre el mar, adică la masculin. Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar ca despre un duşman. Dar în mintea bătrânului ea fusese întotdeauna la feminin şi însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau ticăloşii, era din cauză că nu se putea abţine. Luna o influenţează tot aşa cum influenţează o femeie, îşi zicea bătrânul. Vâslea ritmic şi fără să facă niciun efort, deoarece reuşea să-şi menţină foarte bine viteza, iar suprafaţa oceanului era netedă, cu excepţia unor vârtejuri provocate ici şi colo de curent. Bătrânul lăsa curentul să facă o treime din treabă şi, când începu să se lumineze, văzu că ajunsese deja mai departe de locul unde sperase să fie la acea oră. „Am pescuit la puţurile cele adânci o săptămână întreagă şi n-am făcut nicio treabă”, se gândi el. „Azi o să merg să pescuiesc în larg, acolo unde se adună bancurile de pălămidă şi ton alb[9], şi poate că printre peştii ăia o să dau şi peste unul mare.” Până să se lumineze cu adevărat de ziuă, bătrânul dădu drumul momelilor în apă şi se lăsă dus de curent. Aşeză una dintre momeli la mai bine de şaptezeci de metri adâncime. Celei de-a doua îi dădu drumul până la o sută patruzeci de metri, iar a treia şi a patra se scufundară mult de tot în apa albastră – la o sută optzeci şi două sute treizeci de metri. Fiecare peşte pus ca momeală stătea atârnat cu capul în jos, cu capătul cârligului înăuntrul momelii, care era legată şi cusută zdravăn, iar toate părţile exterioare ale cârligului – curba şi vârful – erau acoperite cu sardele proaspete. Fiecare sardea era agăţată bine, cârligul traversându-i amândoi ochii, astfel încât toate laolaltă formau o jumătate de ghirlandă pe oţelul proiectat înspre exterior. Din părţile de cârlig pe care un peşte mare ar fi putut să le simtă, nu era niciuna care să nu aibă un miros ademenitor şi un gust bun. Puştiul îi dăduse doi toni mici şi proaspeţi, doi toni albi, care atârnau ca nişte plumbi la capătul celor două undiţe lăsate la cea mai mare adâncime, iar în celelalte două cârlige bătrânul pusese două soiuri de stavrid – unul albastru-argintiu şi altul gălbui –, peşti pe care îi mai folosise, dar erau încă în stare bună şi aveau pe lângă ei şi nişte sardele superbe, ce le dădeau un gust şi un aspect atrăgător. Fiecare sfoară avea grosimea unui creion mare şi era legată de un băţ de un verde aprins, astfel încât orice se atingea sau smucea de momeală făcea băţul să se scufunde, iar fiecare undiţă avea două mosoare de câte şaptezeci şi ceva de metri de sfoară, care puteau fi legate rapid de celelalte mosoare de rezervă, aşa că, dacă ar fi fost cazul, un peşte putea să târască după el mai bine de cinci sute de metri de sfoară. Acum bătrânul stătea cu ochii aţintiţi la cele patru beţe ce pluteau dincolo de marginea bărcii şi vâslea încetişor, ca să menţină sforile undiţelor drepte şi la adâncimile potrivite. De-acum se luminase de-a binelea şi în curând urma să răsară şi soarele. Soarele apăru palid din mare, iar bătrânul zări şi celelalte bărci, împrăştiate de curent, care pluteau în apa mai puţin adâncă şi mult mai aproape de ţărm. Apoi soarele lumină mai puternic şi apa luci tăios, iar când discul lui se arătă complet, întinderea netedă îi reflectă lumina în ochii bătrânului, care îl usturară atât de tare, încât omul vâsli fără să se mai uite la soare. Privea în jos, în profunzimea apei, şi urmărea sforile ce se lăsau drept în jos, în adâncuri. Se pricepea să le ţină mai drepte decât oricine altcineva, astfel încât la fiecare nivel din bezna curentului să existe câte o momeală exact în locul unde voia el, pentru orice peşte ce înota pe-acolo. Alţii îşi lăsau sforile să plutească, duse de curent, aşa că uneori abia dacă ajungeau la vreo sută, o sută zece metri, măcar că pescarii îşi închipuiau că ar sta la o sută optzeci. „Dar eu le pun exact aşa cum trebuie”, se gândi bătrânul. „Doar că nu mai am noroc. Dar cine ştie? Poate că azi. Nicio zi nu seamănă cu cealaltă. E mai bine să fii norocos. Numai că eu vreau mai degrabă să le pun cum trebuie. Ca să fii pregătit atunci când dă norocul peste tine.” Soarele era acum cu două ceasuri mai sus pe cer şi nu-i mai rănea ochii atât de tare atunci când bătrânul privea înspre răsărit. Deja nu mai zărea decât trei bărci, dar şi acelea se vedeau foarte departe, undeva jos, spre ţărm. „De când mă ştiu, soarele de dimineaţă mi-a rănit ochii”, se gândi el. „Şi totuşi îmi sunt încă destul de zdraveni. Când apune, pot să mă uit direct la el fără să mi se întunece privirea. Asta cu toate că seara are mai multă putere. Dar dimineaţa răneşte.” În clipa aceea observă o fregată cu aripi mari şi negre, care zbura în cercuri pe cer, deasupra capului său. Pasărea se lansă într-un picaj rapid, coborând vertiginos, cu aripile strânse pe spate, după care începu să zboare iarăşi în cercuri. — A văzut ea ceva, zise bătrânul cu voce tare. N-a venit doar aşa, ca să se uite.   [1] Peşte din genul Makaira, cu botul terminat printr-o excrescenţă ca o lance sau o spadă. Descrierea lui aduce cu cea a peştelui-cu-spadă (Xiphias gladius), însă e vorba de peşti din familii, genuri şi specii diferite. [2]Peşte marin din fam. sparidae (sparoşi), obişnuit pe coastele Mediteranei şi în Atlantic, de 30-40 cm lungime, având o coloraţie galben-aurie minunată, foarte apreciat ca peşte de consum. [3] Richard Alan Sisler (1920-1998), faimos jucător de baseball, antrenor şi manager în liga întâi americană. [4] John Joseph McGraw (1873-1934), jucător de baseball şi manager în liga întâi americană. A jucat, printre alte echipe, la New York Giants, unde a devenit ulterior şi manager. [5] Mike (Miguel Angel) Gonzalez (1890-1977) şi Adolfo Domingo de Guzman Luque (1890-1957) au fost printre primii jucători de baseball de origine cubaneză din liga întâi americană. [6] Nici vorbă! (sp.) [7]Cui cu care se prinde vâsla de luntre. [8]Cui (de lemn) fixat pe marginea bărcii, de care se leagă vâsla cu ajutorul unei cureluşe. [9]Sarda sarda şi Thunnus alalunga, specii de peşte din mările calde.

BĂTRÂNUL MEU Dacă stau şi mă gândesc bine, cred că bătrânul meu era făcut să fie un om gras, ştiţi, un om din aceia scunzi şi rotofei, dar n-a ajuns aşa niciodată, decât la urmă şi pentru scurtă vreme, şi atunci nu din vina lui, fiindcă alerga numai în cursele cu obstacole şi putea să ia în greutate oricât ar fi vrut. Îmi aduc aminte că-şi punea bluza de cauciuc peste două pulovere, şi peste ea o cămaşă largă de transpirat, şi mă lua cu el înainte de prânz, să alergam, când era soarele mai fierbinte. Câteodată, pe la patru dimineaţa, când sosea la Torino, se repezea cu trăsura de la gară la grajduri şi făcea o cursă de probă cu unul dintre caii lui Razzo, şi atunci, pe roua aceea care acoperea totul şi pe soarele acela care abia începea să încălzească, îl ajutam să-şi scoată cizmele şi îşi punea o pereche de tenişi şi toate puloverele pe el şi o porneam la drum. — Hai, băiete, îmi zicea el, mergând pe vârfuri de colo până colo prin faţa vestiarului în care se-mbrăcau jocheii, să ne mişcăm puţin. Şi atunci o porneam la pas de-a lungul peluzei, înconjurând-o poate o dată, el înainte alergând întins, şi apoi ocoleam poarta şi ne îndreptam spre una dintre şoselele acelea, mărginite de o parte şi de cealaltă de copaci, care pleacă din San Siro. Când ajungeam la şosea, o luam înainte şi dă-i bătaie, dar el, când mă uitam înapoi, alerga uşor în spatele meu, şi după câtva timp mă uitam din nou şi-l vedeam că a început să asude. Asuda, nu glumă, şi se ţinea după mine fără să mă piardă din ochi, şi când mă prindea că mă uit la el, zâmbea şi-mi zicea:, „Ce zici? Asud, nu glumă!” Când bătrânul meu zâmbea, nu se putea să nu zâmbeşti şi tu. Alergam aşa, în direcţia munţilor, şi deodată bătrânul meu striga: „Ei, Joe!” şi mă uitam înapoi, şi el se şi aşezase la umbra unui copac şi-şi înfăşurase în jurul gâtului prosopul cu care fusese încins. Mă-ntorceam şi mă aşezam lângă el şi scotea din buzunar o coardă şi începea să sară în plin soare şi sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă şi el sărea întruna în praful acela alb, şi coarda vâjâia, vâjâia, vâjj, vâjj, vâjj, şi soarele era tot mai fierbinte, şi el sărea întruna în sus şi-n jos pe peticul acela de şosea. Da, da, era o adevărată desfătare să-l vezi pe bătrânul meu cum sărea coarda. O învârtea când repede, când încetişor, cum îi venea. Da, da, trebuia să-i fi văzut pe macaronari cum se uitau la noi când treceau pe-acolo, ducându-se la oraş, mergând pe lângă boii aceia mari şi albi care trăgeau carele. Cred şi eu că se uitau la el ca la un om care şi-a ieşit din minţi. Şi atunci, începea să-nvârte coarda şi mai repede, până se opreau cu toţii locului şi-l priveau, şi după aceea îşi îndemnau boii cu gura şi cu joarda s-o pornească din nou la drum. Când stăteam aşa şi mă uitam la el cum lucrează în soare, mi-era, fără doar şi poate, tare drag. Avea haz şi lucrase din greu, şi la urmă făcea nişte salturi grozave, de-i curgea sudoarea pe faţă ca apa, şi după aceea agăţa coarda în copac şi venea să se aşeze lângă mine, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului, şi-şi înfăşură în jurul gâtului prosopul şi puloverul. — E greu al dracului să nu iei în greutate, Joe, îmi zicea el, şi se lăsa pe spate şi închidea ochii şi respira adânc, nu e ca atunci când eşti puşti. Apoi se scula şi, înainte de a începe să se zvânte sudoarea pe el, o porneam la pas înapoi spre grajduri. Aşa se păstra greutatea de care aveai nevoie. Se frământa tot timpul din cauza asta. Mai toţi jocheii dau jos cât vor în timpul curselor. La fiecare cursă se pierde cam un chil, însă bătrânul meu avea, ca să zic aşa, pielea groasă şi nu putea să-şi păstreze greutatea fără toată alergătura asta. Îmi aduc aminte că într-o zi, pe când eram la San Siro, Regoli, un mic macaronar care călărea pentru Buzoni, după ce se cântări, trecu prin padoc[1], lovindu-şi cizmele cu biciuşca, şi se duse la bar să bea ceva rece, iar bătrânul meu, care se cântărise şi el, ieşi, cu şaua sub braţ, roşu la faţă, obosit şi cu costumul de mătase cam strâmt pe el, şi rămase acolo uitându-se la micul Regoli, care bea la bar, calm şi cu aerul lui de puşti, şi l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat, tăticule?”, gândindu-mă că Regoli l-o fi lovit cumva sau cine ştie ce i-o fi făcut, şi el se uită lung la Regoli şi zise: „Ah, fir-ar al dracului de treabă!” şi se duse la vestiar. Ei, şi poate că totul ar fi mers bine dac-am fi rămas la Milano şi dacă n-am fi alergat decât la Milano şi Torino, fiindcă dacă existau alergări uşoare, apoi astea erau. — Pianola[2], Joe, îmi zicea bătrânul când descăleca în boxa câştigătorilor, după o alergare despre care macaronarii spuneau că fusese o cursă cu obstacole drăcească. L-am întrebat odată de ce zice aşa. — Cursa asta se aleargă singură. Săriturile sunt primejdioase numai când viteza e mare. Aici, nici viteza nu-i cine ştie ce şi nici săriturile nu-s cu adevărat periculoase. Şi întotdeauna viteza… nu salturile îţi joacă festa. La San Siro erau cele mai minunate curse din câte am văzut, dar bătrânul se plângea că duce o viaţă de câine. Trebuia să faci naveta mereu între Mirafiore şi San Siro şi să alergi aproape în fiecare zi, şi pe deasupra să mai şi călătoreşti cu trenul o dată la două nopţi. Îmi plăceau şi mie caii la nebunie. Era ceva grozav să-i vezi cum trec pe pistă înspre locul de plecare. Jucau din picioare, încordaţi, şi jocheii îi struneau, şi din când în când îi lăsau să mai alerge puţin. Şi când ajungeau la start mă topeam, nu alta. Asta mai ales la San Siro, cu peluza aceea mare şi verde şi cu munţii departe în zare, şi cu macaronarul acela gros care era starter şi ţinea în mână un bici lung, şi cu jocheii care-şi mângâiau caii, şi deodată coarda zvâcnea în lături şi clopotul începea să sune şi toţi porneau grămadă, şi după aceea începeau să se înşire unul câte unul. Ştiţi cum o pornesc caii în pluton. Dacă eşti sus la tribună cu binoclul la ochi, îi vezi, doar cum se reped înainte, şi clopotul sună întruna, de parc-ar suna de o mie de ani, şi după aceea apar trecând vijelios turnanta. Nimic nu se poate compara cu asta. Bătrânul meu îmi spuse însă într-o zi, la vestiar, când îşi punea hainele de oraş: — Ăştia nu-s cai, Joe. La Paris oamenii ar duce gloabele astea şi le-ar omorî ca să le ia pielea şi copitele. Asta în ziua în care câştigase Premio Commercio, călărind pe Lantorna, pe care o scosese prima pe ultima sută de metri, de parc-ar fi scos un dop din gâtul unei sticle. Şi imediat după Premio Commercio am luat-o din loc şi am plecat din Italia. Bătrânul meu se certase cu Holbrook şi cu un macaronar gras cu pălărie de paie, care-şi tot ştergea faţa cu batista, la o masă la Galleria[3]. Vorbeau cu toţii franţuzeşte, şi cei doi se luaseră de bătrânul meu, pentru nu ştiu ce chestie, în cele din urmă, bătrânul tăcu şi şedea la masă şi se uita la Holbrook, şi cei doi îl tot certau, vorbind când unul, când celălalt, şi macaronarul acela gras îl întrerupea mereu pe Holbrook. — Nu vrei să te duci să-mi iei un Sportsman, Joe? mă întrebă bătrânul meu, şi-mi dădu doi soldi[4], fără să-şi ia privirea de la Holbrook. Aşa că am plecat şi m-am dus în faţă la Scala[5], ca să iau ziarul, şi m-am întors şi am stat ceva mai la o parte, pentru că nu voiam să mă bag în sufletul lor, şi bătrânul meu şedea rezemat de spătarul scaunului şi se uita la ceaşca lui de cafea şi se juca cu linguriţa, şi Holbrook şi macaronarul acela gras stăteau în picioare, şi macaronarul îşi ştergea faţa şi clătina din cap. M-am apropiat, şi bătrânul meu îmi zise, ca şi cum cei doi n-ar fi stat acolo: — Nu vrei o îngheţată, Joe? Holbrook se uită atunci la bătrânul meu şi zise rar şi răspicat: — Eşti un porc-de-câine, şi plecă împreună cu macaronarul cel gras, făcându-şi loc printre mese. Bătrânul meu şedea pe scaun şi încerca să-mi zâmbească, dar era alb la faţă şi arăta de parcă i-ar fi fost tare rău, şi mi se făcuse frică şi un gol în stomac, fiindcă îmi dădeam seama că se întâmplă ceva şi nu vedeam cum se poate să-i spună cineva bătrânului meu „porc-de-câine” şi să plece aşa, fără să păţească nimic. Bătrânul meu desfăcu ziarul, şi după ce cercetă cu atenţie cotele curselor îmi zise: — În lumea asta, Joe, trebuie să-nghiţi multe. Şi după trei zile plecam pentru totdeauna din Milano, cu trenul de Torino, şi ne duceam la Paris, după ce vândusem la licitaţie, în faţa grajdurilor lui Turner, tot ce nu putusem pune într-un cufăr şi într-o valiză. Am ajuns la Paris dimineaţa în zori, şi am coborât într-o gară mare şi murdară, care – îmi spuse bătrânul – se chema Gare de Lyon. În comparaţie cu Milano, Parisul era un oraş grozav de mare. La Milano ziceai că fiecare om merge la treaba lui şi că tramvaiele se duc şi ele acolo unde trebuie, şi că din asta nu iese nicio încurcătură; dar la Paris totul era încurcat şi nimeni nu descurca nimic. Până la urmă, au început să-mi placă totuşi unele cartiere, şi apoi, ce mai, aici erau cele mai grozave curse de cai din lume. Ai fi zis că ăsta-i şi lucrul care făcea ca totul să meargă cum trebuie, şi aproape singurul lucru pe care puteai să te bizui era că autobuzele mergeau zilnic la stadioanele unde se ţineau cursele, ducându-te, orice-ar fi fost, drept acolo. De fapt, n-am ajuns niciodată să cunosc oraşul prea bine, pentru că de la Maisons nu veneam cu bătrânul la Paris decât o dată sau de două ori pe săptămână, şi întotdeauna mă ducea la Café de la Paix şi ne instalam acolo pe terasa din rând cu Opera, împreună cu ceilalţi prieteni din Maisons, şi cred că locul acela era unul dintre cele mai aglomerate din oraş. Dar, spuneţi, nu e ciudat că un oraş atât de mare ca Parisul să n-aibă şi el o Galleria? Ei, şi ne-am stabilit la Maisons-Lafitte, unde locuiam mai toţi, în afară de cei din Chantilly la o doamnă Mayers, care ţinea o pensiune. Maisons e, cred, cel mai drăguţ loc în care am trăit vreodată. Oraşul nu-i cine ştie ce, dar e acolo un lac şi o pădure pe cinste, pe unde hoinăream toată ziua, eu şi încă un băiat, şi bătrânul îmi făcuse o praştie şi am vânat cu ea o mulţime de chestii, şi cea mai grozavă a fost o coţofană. Într-o zi, Dick Atkinson, puştiul, doborî cu praştia un iepure, şi l-am dus sub un copac şi ne-am aşezat în jurul lui, şi Dick a scos nişte ţigări, şi deodată, ţuşti, iepurele sări în tufiş şi dispăru, şi am alergat după el, dar nu l-am mai găsit. Tii, ce mai petreceam la Maisons! Mrs.[6] Mayers îmi dădea dimineaţa de mâncare pentru la prânz, şi după aceea plecam şi hoinăream toată ziua. Am învăţat să vorbesc franţuzeşte repede. E o limbă uşoară. Imediat după ce am ajuns la Maisons, bătrânul a scris la Milano să i se trimită permisul, şi până a venit a fost tare necăjit. Stătea la Café de Paris din Maisons, împreună, cu alţi jochei, pe care-i cunoscuse când alerga la Paris, înainte de război, şi care locuiau în Maisons şi aveau tot timpul să stea la cafenea, pentru că la grajdurile cailor de curse lucrul pentru jochei se termină pe la vreo nouă. Dimineaţa, la 5.30, scot la antrenament primul lot de cai, şi pe cel de-al doilea – la 8. Asta înseamnă că trebuia să te scoli devreme şi să te culci devreme. Şi când aleargă pentru cineva, jocheul n-are voie să tragă la măsea, fiindcă antrenorul îl ţine din scurt dacă e puşti, şi dacă nu-i puşti are grijă el singur să nu bea. Aşa că de cele mai multe ori când nu lucra, omul se instala la Café de Paris împreună cu ceilalţi, şi stăteau acolo două-trei ore cu un pahar de – să zicem – vermut cu apă minerală în faţă şi vorbeau şi-şi povesteau tot felul de istorii şi jucau biliard, ca la un fel de club sau ca la Galleria din Milano. Numai că nu era chiar ca la Galleria, pentru că acolo treceau mereu alţi oameni pe lângă mese, iar aici, toată lumea şedea pe la mese. Ei, şi bătrânul primi în cele din urmă permisul. I-l trimiseră, fără niciun cuvânt, şi bătrânul alergă de vreo două ori. La Amiens, undeva în provincie şi prin locuri din astea, dar nu i se oferi niciun angajament. Toţi îl îndrăgiseră, şi ori de câte ori veneam la cafenea înainte de prânz îl găseam bând cu cineva, pentru că bătrânul meu nu era zgârcit, ca mulţi dintre jocheii care-şi câştigaseră primul lor dolar alergând în cursele organizate în ’904 la Expoziţia Universală din St. Louis[7]. Aşa zicea bătrânul meu când voia să-l necăjească pe George Burns. Dar ai fi zis că toţi se fereau să-i propună bătrânului vreun angajament. Plecam zilnic din Maisons cu maşina, la curse, şi ăsta era cel mai plăcut lucru din toate. M-am bucurat când s-au întors caii de la Deauville şi s-a sfârşit vara. Chiar dacă asta. Însemna că se terminase cu hoinăreala prin pădure, pentru că ne duceam la curse la Enghien, Tremblay sau la St. Cloud, ca să-i privim din tribuna antrenorilor şi a jocheilor. Învăţasem, fireşte, o mulţime de lucruri despre alergări, mergând cu toţi tipii aceia, şi de fiecare dată ne distram de minune. Îmi aduc aminte că am fost o dată la Saint Cloud. Era o alergare mare, de vreo două sute de mii de franci, cu şapte concurenţi şi War Cloud mare favorit. M-am dus cu bătrânul în padoc să văd caii, şi cai ca ăia n-aţi mai văzut niciodată. War Cloud era un cal înalt, cu părul galben, făcut parcă numai să alerge la curse. Nu mai văzusem cal ca ăsta. Îl duceau de dârlogi prin jurul padocului, şi când trecu pe lângă mine, cu capul în jos, am simţit un gol în stomac, atât de frumos era. Nu mai fusese nicicând pe lume un cal atât de minunat şi de zvelt, născut pentru curse. Mergea în jurul padocului cu paşi lini şi măsuraţi, mişcându-se uşor de parc-ar fi ştiut ce face, şi nu zvârlea şi nu se cabra şi nu-şi holba ochii înnebunit, cum fac mârţoagele care au fost drogate. Era atâta lume, încât nu i-am mai putut vedea decât picioarele lucind auriu pe lângă mine, şi bătrânul meu îşi făcu loc prin mulţime, şi m-am dus după el la vestiarul jocheilor, din spatele copacilor, şi acolo se adunase o grămadă de lume, dar omul cu pălărie tare de la uşă îl salută pe bătrân şi intrarăm, şi toţi băieţii şedeau şi se-mbrăcau; unii îşi trăgeau cămaşa peste cap, alţii îşi trăgeau cizmele şi mirosea a cald şi a sudoare şi a vaselină, şi afară lumea stătea şi se uita înăuntru. Bătrânul se duse şi se aşeză lângă George Gardner, care-şi trăgea pe el pantalonii, şi-l întrebă: „Ei, cum e, George?”, pe tonul cel mai obişnuit, căci n-avea rost să se ferească, fiindcă George putea să-i spună sau să nu-i spună nimic. — N-o să câştige, zise George în şoaptă, aplecându-se şi încheindu-şi buzunarele de la spate. — Atunci, cine? întrebă bătrânul, aplecându-se şi el aşa ca nimeni să nu-l poată auzi. — Foxless, zise George, şi-n caz că-i aşa, păstrează-mi şi mie vreo două bilete. Bătrânul îi spuse ceva lui George, cu glasul lui obişnuit, şi George îi zise: „Să nu care cumva să joci pe caii pe care ţi-i spun”, ca şi cum ar fi glumit, şi am şters-o şi ne-am făcut loc prin mulţimea care se uita înăuntru, ca să ajungem la chioşcul unde se vindeau biletele de 100 de franci pentru pariul mutual. Eu însă ştiam că se pregăteşte ceva necurat, pentru că George era jocheul lui War Cloud. În drum, bătrânul ia o foaie din cele galbene cu cotele cailor, şi War Cloud era trecut cu 5 la 10, Cefisidote, al doilea, cu 3 la 1, şi al cincilea, în coada listei, Foxless – cu 8 la 1. Bătrânul meu parie cinci mii pe Foxless câştigător şi o mie plasat, şi apoi ne-am dus în spatele tribunei, ca să urcăm şi să găsim un loc de unde să putem urmări cursele. Eram înghesuiţi ca sardelele, şi primul se-ndreptă spre pistă un om îmbrăcat în redingotă, cu joben gri pe cap şi cu o cravaşă îndoită în mână, şi după el veniră caii, cu jocheii în şa, şi cu câte un băiat de la grajduri ţinând caii de dârlogi, de o parte şi de alta. Calul acela mare şi galben, War Cloud, era în frunte. La prima vedere nu ţi se părea atât de mare şi abia apoi vedeai ce picioare lungi are şi cât de bine e legat şi cum se mişcă. Dumnezeule, cal ca ăsta nu mai văzusem niciodată. Îl călărea George Gardner, şi caii treceau încet pe pistă, în spatele bătrânului cu joben gri, care mergea ca şi cum ar fi fost August Prostu la circ. După War Cloud, care păşea lin şi auriu în soare, venea un cal negru şi frumos, cu un cap drăguţ, având în şa pe Tommy Archibald, şi după calul acela negru se-nşirau, unul după altul, cinci cai, trecând într-o procesiune lentă prin faţa tribunei şi a pavilionului de cântărire. Bătrânul îmi spuse că Foxless e ăla negru şi m-am uitat bine la el şi, nimic de zis, era el frumos, dar nu se compara cu War Cloud. Toată lumea îl aplauda pe War Cloud, şi chiar era un cal grozav. Procesiunea făcu ocolul pistei şi trecu de cealaltă parte a peluzei şi apoi se întoarse, şi August Prostu le spuse băieţilor de la grajduri să lase caii liberi pe rând, ca să poată trece în galop prin faţa tribunelor îndreptându-se spre potou şi ca fiecare să-i poată vedea în voie. Abia se aliniaseră la start, că se şi auzi gongul, şi-i văzui de cealaltă parte a peluzei, pornind-o ca nişte jucării, în pluton şi luând prima turnantă. Mă uitam la ei cu binoclul, şi când trecură prin faţa noastră, War Cloud alerga în urmă bine, în frunte fiind un cal murg. Se apropiam, făcură ocolul pistei şi reveniră în galop, şi War Cloud era mult în urmă, şi calul acela Foxless alerga uşor în frunte. Tii, ce grozav e când îi vezi trecând prin faţa ta şi după aceea te uiţi la ei cum se-ndepărtează şi se fac din ce în ce mai mici şi apoi se îngrămădesc cu toţii la turnante şi iar se înşiră când ajung în linia dreaptă şi-ţi vine să-njuri de toate alea! În sfârşit, ocoliră şi ultima turnantă şi o porniră pe linia dreaptă, cu Foxless în frunte. Oamenii aveau un aer ciudat şi spuneau mereu cu glasul stins de parc-ar fi fost bolnavi: „War Cloud”, şi caii se apropiau în galop, şi deodată ţâşni ceva din pluton, chiar în lentila binoclului meu, o săgeată galbenă cu cap de cal, şi toţi începură să strige ca nişte nebuni: „War Cloud”. Calul înainta cum nu se poate mai repede, apropiindu-se de Foxless, care, biciuit nebuneşte de jocheu, alerga cât poate s-alerge de repede un cal negru, şi timp de-o secundă fură alături unul de celălalt, dar War Cloud părea să alerge de două ori mai repede, cu picioarele lui lungi şi cu capul întins înainte, şi când trecură linia de sosire erau unul lângă altul, şi pe tabela de marcaj numărul 2 fu în prima căsuţă, ceea ce însemna că Foxless câştigase. Tremuram tot şi nu ştiam ce-i cu mine, şi după aceea ne-am înghesuit să coborâm de la tribună ca să aşteptăm, împreună cu ceilalţi, în faţa tabelei unde avea să se anunţe cât plătea Foxless. Cinstit vorbind, prins de desfăşurarea cursei, uitasem cât de mulţi bani pariase bătrânul meu pe Foxless şi tare-aş fi vrut să câştige War Cloud! Dar acuma, că totul se terminase, mă simţeam grozav de bine ştiind că pariasem pe câştigător. — Ce zici, tăticule, aşa-i c-a fost o cursă grozavă? Bătrânul, cu pălăria tare dată pe ceafă, se uită lung la mine. — Straşnic jocheu mai e şi Gardner ăsta! zise el. Trebuie să fii un as în meserie ca să-l ţii pe War Cloud să nu câştige. Fireşte, ştiam tot timpul că e ceva în neregulă. Dar să mi-o spună aşa în faţă, asta mi-a stricat tot cheful şi nu m-am mai bucurat nici când au afişat rezultatele şi clopotul a sunat începerea plăţilor şi am văzut că Foxless plătea 67,50 pentru 10. În jurul meu, oamenii spuneau întruna: „Săracu War Cloud! Săracu War Cloud!” Şi mi-am zis că tare aş fi vrut să fiu jocheu şi să-l fi călărit eu în locul porcului ăluia. Şi avea haz că mă gândeam, că George Gardner e un porc, fiindcă îmi plăcuse întotdeauna, şi în afară de asta ne şi spusese cine avea să fie câştigătorul cursei. Cu toate astea, cred că de fapt chiar aşa şi era. După cursa asta, bătrânul se umplu de bani şi începu să vină mai des la Paris. Când erau curse la Tremblay, la întoarcere, în drum spre Maisons, băieţii ne lăsau în oraş şi ne duceam împreună pe terasa de la Café de la Paix şi ne uitam la oamenii care treceau pe stradă. Era amuzant să stai acolo. Trecea multă lume şi veneau tot felul de tipi şi încercau să-ţi vândă diferite lucruri şi-mi plăcea să stau acolo cu bătrânul meu. Şi petreceam amândoi de minune. Veneau tipi care vindeau nişte iepuri tare amuzanţi, care săreau când apăsai pe o pară de cauciuc, şi veneau la masa noastră şi bătrânul glumea cu ei. Vorbea franceza aşa cum vorbea engleza, şi oamenii aceia îl cunoşteau, fiindcă nu se poate să nu recunoşti un jocheu… şi mai şi şedeam întotdeauna la aceeaşi masă şi se obişnuiseră să ne ştie acolo. Unii vindeau ziare cu anunţuri de căsătorie, nişte fete vindeau ouă de gumă, din care, când le apăsai, ieşea un cocoş, şi un bătrân jerpelit şi prăpădit trecea cu nişte vederi din Paris şi le arăta la toată lumea, şi, desigur, nimeni nu le cumpăra, şi atunci se întorcea şi-ţi arăta ce avea sub vraful de cărţi poştale – un teanc de ilustrate porcoase – şi foarte mulţi oameni începeau să se caute prin buzunare şi să cumpere ilustrate. Da, îmi mai aduc aminte de tipii ăia ciudaţi care treceau pe-acolo. Fetele care pe la ora prânzului căutau pe cineva să le invite la masă şi vorbeau cu bătrânul meu, care glumea cu ele în franceză, şi fetele mă mângâiau pe cap şi plecau. Odată, la masa de lângă noi s-a aşezat o americană cu fetiţa ei, şi amândouă mâncau îngheţată, şi eu mă tot uitam la fată şi era grozav de drăguţă şi i-am zâmbit şi mi-a zâmbit, dar asta a fost tot, pentru că după aceea le-am căutat în fiecare zi pe ea şi pe maică-sa şi mă gândeam cum să-i vorbesc şi mă-ntrebam: dacă aş fi cunoscut-o i-ar fi dat voie maică-sa să meargă cu mine la Tremblay sau la Auteuil? dar de atunci nu le-am mai văzut niciodată. Cred însă că n-ar fi ieşit oricum nimic, fiindcă, tot gândindu-mă aşa, mi-am adus aminte că socotisem că mijlocul cel mai bun de a intra în vorbă cu ea era să o întreb: „Mă scuzaţi, dar poate că vă interesează ce cal va câştiga azi la cursele din Enghien?”, şi m-ar fi luat drept un escroc, şi nu un om care vrea într-adevăr să-i spună ce cal câştiga. Stăteam la Café de la Paix, bătrânul şi cu mine, şi chelnerul era foarte atent cu noi, pentru că bătrânul meu bea whisky, care costa cinci franci paharul, şi asta însemna că la socoteală avea să ia un bacşiş gras. Bătrânul bea atunci mai mult ca oricând, dar nu mai călărea deloc, şi pe lângă asta mai şi zicea că whisky-ul îl face să slăbească. Eu însă observam că totuşi se îngraşă. O rupsese cu băieţii din Maisons şi se părea că nu-i place altceva decât să stea cu mine acolo, pe bulevard. În fiecare zi pierdea bani la curse. Când pierdea, după ultima cursă rămânea mofluz până ajungeam la masa noastră şi-şi bea primul whisky, după aceea devenea iar vesel. Se apuca să citească Paris Sport, şi deodată se uita la mine peste ziar şi mă-ntreba: „Unde ţi-e fata, Joe?” glumind pe chestia că-i spusesem povestea cu fata de la masa vecină. Şi eu mă-nroşeam, dar îmi făcea plăcere să glumească despre asta. Mă bucuram. — Fii cu ochii-n patru, Joe, zicea el, o să se-ntoarcă. Mă-ntreba tot felul de lucruri, şi de multe ori râdea de ce-i spuneam. Şi după aceea începea să-mi povestească despre cursele de cai în care alergase în Egipt, sau la St. Moritz pe gheaţă, asta înainte de a muri mama, şi cum era în timpul războiului când se organizau curse adevărate în sudul Franţei, fără premii, pariuri sau public, fără nimic, numai aşa, ca să se antreneze caii. Alergări în toată regula, cu jochei care mânau caii ca nişte diavoli. Doamne, eram în stare să stau să-l ascult vorbind pe bătrân ore întregi, mai ales după ce băuse un păhăruţ, două. Îmi povestea cum vâna dihori în Kentucky pe vremea când era băiat şi ce timpuri erau altădată în America, înainte ca totul să se fi dus de râpă. Şi-mi zicea: — Joe, când o să punem mâna pe bani, o să te întorci în America şi o să te duci la şcoală. — Da de ce să mă-ntorc acolo ca să merg la şcoală, când totul s-a dus de râpă? îl întrebam. — Asta-i altceva, zicea el, şi chema chelnerul şi-i plătea, şi luam un taxi, care net ducea la Gara St. Lazare, şi ne urcam în trenul de Maisons. Într-o zi, la Auteuil, după o cursă cu obstacole, bătrânul meu cumpără cu 30.000 de franci calul care câştigase cursa. Trebui să ofere ceva mai mult ca să-l poată obţine, dar până la urmă grajdul acceptă să-i cedeze calul, şi într-o săptămână bătrânul avu permisul şi culorile proprii. Doamne, ce mândru eram că bătrânul meu a devenit proprietar! Se aranjă cu Charles Drake ca să-i dea un loc în grajd şi încetă să se mai ducă la Paris şi începu din nou să alerge şi să asude, şi el şi cu mine eram tot personalul de grajd. Numele calului nostru era Gilford, cal de rasă irlandeză, care ştia să sară bine şi frumos. Bătrânul îşi făcuse socoteala că, antrenându-l şi călărindu-l chiar el, Gilford avea să fie un bun plasament. Eram mândru de toate astea şi ziceam că Gilford e un cal tot atât de bun ca şi War Cloud. Ştia să sară bine şi era un murg care alerga foarte repede pe teren plat dacă-l îndemnai s-o facă şi era şi frumos. Da, îl iubeam mult de tot. Când alergă prima dată cu bătrânul, se plasă al treilea într-o cursă cu obstacole pe 2.500 de metri, şi când bătrânul descălecă, asudat şi fericit, în boxa plasaţilor şi se duse să se cântărească mă simţeam atât de mândru de el, ca şi cum ar fi fost prima cursă în care să se fi plasat de când îl ştiam. Vă daţi seama: când cineva n-a mai alergat la curse de multă vreme, parcă nu-ţi mai vine să crezi că a alergat vreodată. De data asta era cu totul altceva, fiindcă la Milano chiar cursele mai importante păreau să nu-l impresioneze pe bătrân, şi când câştiga nici măcar nu se bucura, acuma însă abia reuşeam să adorm în noaptea dinaintea cursei şi ştiu că şi bătrânul era agitat, chiar dacă nu arăta. E cu totul altceva să călăreşti pentru tine. A doua oară, bătrânul meu alergă cu Gilford la Auteuil într-o duminică ploioasă, în Prix du Marat, o cursă de 4500 metri cu obstacole. După ce-o porni spre start, am şters-o, ducându-mă sus la tribună, cu binoclul cel nou, cumpărat de bătrân, ca să-i văd cum aleargă. Luară startul de la celălalt capăt al pistei, şi de la început se produseră încurcături. Un cal cu clape la ochi se tot agita pe acolo şi se cabra, şi la un moment dat rupse şi coarda, totuşi reuşii să-l văd pe bătrân îmbrăcat cu tunica noastră neagră cu cruce albă şi cu şapca neagră pe cap, cum îl mângâie pe Gilford. Şi deodată, o porniră şi dispărură pe sub copaci, şi gongul suna întruna, şi obloanele ghişeurilor de pariuri mutuale se coborau cu zgomot. Dumnezeule, eram atât de agitat, că mi-era teamă să mă uit la ei, dar mi-am îndreptat totuşi binoclul spre locul în care ar fi trebuit să apară de după copaci, şi iată-i apărând, şi tunica neagră era a treia şi zburau cu toţii peste obstacole, ca nişte păsări. Apoi dispărură din nou şi apărură iar, coborând dealul în galop, şi alergau cu toţii frumos şi repede, sărind uşor şi toţi odată peste garduri, şi se îndepărtară în goană. Arătau de parcă ai fi putut merge pe spatele lor, atât de strâns şi de lin goneau. Apoi se arcuiră pe deasupra dublei banchete irlandeze, şi cineva căzu. N-am putut vedea cine e, dar imediat calul se ridică şi o porni singur în galop peste câmp, iar ceilalţi, tot în pluton, înconjurau marea turnantă din stânga înainte de a porni iar în linie dreaptă. Săriră peste zidul de piatră şi alergau grămadă pe pistă înspre şanţul cu apă, care era drept în faţa tribunelor. Îi văzui venind şi strigai la bătrân, când trecu pe lângă tribună şi era înaintea celorlalţi cu o lungime şi călărea mult în faţa plutonului, uşor ca o maimuţică, şi se apropiau de şanţ. Săriră grămadă, cu toţii, gardul cel înalt din faţa apei, dar aici se produse o învălmăşeală, şi doi cai izbutiră să se desprindă şi-şi continuară cursa, iar alţi trei rămaseră trântiţi unul peste celălalt. Pe bătrân nu-l văzui nicăieri. Un cal se ridică sprijinindu-se în genunchi, şi jocheul îl trase de hăţuri şi-l încălecă, cravaşându-l, ca măcar să izbutească să se plaseze. Celălalt cal se ridică singur, zvârlind cu capul, şi o porni cu hăţurile atârnânde, iar jocheul, clătinându-se pe picioare, se târî spre marginea pistei şi se rezemă de gard. Şi atunci Gilford, care zăcea trântit peste bătrânul meu, se rostogoli într-o parte şi se ridică şi o porni poticnindu-se, în trei picioare, copita celui de-al patrulea atârnându-i în aer, şi acolo în iarbă îl văzui strivit pe bătrânul meu, zăcând cu faţa în sus într-un lac de sânge. Am coborât în fugă de la tribună şi mi-am făcut loc cu greu în înghesuiala aceea şi am ajuns la gard, dar un poliţist mă prinse şi mă ţinu în loc, şi doi brancardieri voinici se duseră să-l ridice pe bătrânul meu, şi dincolo, de partea cealaltă a pistei, departe, am zărit trei cai înşiraţi unul după altul, cum apar pe după copaci şi sar peste un obstacol. Când l-au adus înăuntru, bătrânul meu era mort, şi în timp ce doctorul îi asculta inima cu o chestie pe care şi-o băgase în urechi am auzit răsunând undeva pe câmp o împuşcătură, ceea ce însemna că-l omorâseră pe Gilford. Când au adus brancarda în infirmerie m-am aşezat pe jos lângă bătrân şi agăţându-mă de brancardă am plâns, şi-am plâns, şi arăta atât de palid şi de pierit şi atât de îngrozitor de mort şi nu puteam să nu mă gândesc că de vreme ce bătrânul meu murise, n-avea rost să-l mai fi omorât şi pe Gilford. Rana de la copită s-ar fi putut vindeca. Nu ştiu, poate. Şi-l iubisem atât de mult pe bătrânul meu. Şi atunci intrară doi indivizi, şi unul mă mângâie pe spate, şi după aceea se duseră şi se uitară la bătrân şi luară un cearşaf şi-l acoperiră, şi unul telefonă, vorbind în franceză, şi ceru să se trimită o ambulanţă ca să-l ia şi să-l ducă la Maisons. Şi eu nu mă puteam opri din plâns şi plângeam şi mai că mă-neca plânsul, şi George Gardner intră şi se aşeză lângă mine pe podea şi mă luă de umeri şi-mi zise: — Linişteşte-te, Joe. Hai, dragul meu, scoală-te şi vino să aşteptăm ambulanţa. Ne-am dus la poartă, George şi cu mine, şi eu încercam să mă opresc din bocit, şi George îmi şterse obrazul cu batista lui, şi stăteam amândoi acolo, ceva mai departe, şi lumea ieşea pe poartă, şi doi indivizi se-apropiară de noi în timp ce aşteptam ca lumea să plece, şi unul dintre ei număra un teanc de bilete de pariu mutual şi-i spuse celuilalt: — Ei, vezi că până la urmă şi-a găsit-o şi Butler? — Puţin îmi pasă, zise celălalt. Escrocul ăsta şi-a primit plata pe care a meritat-o. — Şi-a găsit-o, asta-i, spuse celălalt, şi rupse teancul de bilete în două. Şi George Gardner se uită la mine, să vadă dacă am auzit, şi eu auzisem totul, şi-mi zise: — Nu te uita, Joe, la ce spun derbedeii ăştia. Bătrânul tău era un om minunat. Ştiu şi eu. S-ar părea că atunci când se apucă oamenii să facă ceva praf, nu mai rămâi cu nimica.   [1] Loc îngrădit lângă hipodrom, unde sunt plimbaţi caii înainte de alergare. [2] Fără obstacole (it.). [3] Ansamblu arhitectonic de galerii şi arcade amenajate de-a lungul clădirilor care înconjoară Piaţa Domului din Milano şi străzile aflate în imediata apropiere a acestuia. Se află aci magazine şi localuri elegante; Galleria este unul dintre locurile preferate de plimbare ale milanezilor. [4] Bani, monedă măruntă (it.). [5] Celebru teatru de operă şi balet din Milano, construit în 1778, important centru al vieţii muzicale din Italia. [6] Prescurtare de la mistress (engl.), doamna. [7] Expoziţie organizată în oraşul St. Louis, centru industrial din statul Missouri, pentru aniversarea a 100 de ani de la semnarea actului prin care S.U.A. au cumpărat de la Franţa (aprilie 1803), teritoriul statului Louisiana.

CARTEA ÎNTÂI Capitolul 1 Robert Cohn fusese cândva campion de box, la categoria mijlocie, al Universităţii Princeton. Să nu vă închipuiţi că un asemenea titlu câştigat la box mă impresionează în mod deosebit, dar pentru Cohn însemna foarte mult. Nu prea îi păsa lui de box, ba în realitate chiar nici nu putea să-l sufere, însă îl învăţase cu mult chin şi într-adevăr temeinic pentru a contracara complexul de inferioritate şi timiditatea pricinuite de faptul că la Princeton toţi îi aduceau aminte că e evreu. Gândul că ar fi în stare să trântească la pământ pe oricine l-ar fi jignit reprezenta un anumit suport moral, deşi fiind foarte timid şi totdeauna îndatoritor, niciodată nu se bătea în afara sălii de sport. A fost cel mai strălucit elev al lui Spider Kelly. După obiceiul său, Spider Kelly îi învăţa pe toţi tinerii ce-i erau elevi să boxeze ca la categoria pană, indiferent dacă ar fi cântărit o sută cinci sau două sute cinci funturi. Dar se părea că lui Cohn metoda i se potriveşte. Era într-adevăr foarte iute în mişcări. Se dovedise atât de înzestrat, încât Spider i-a alcătuit numaidecât un program supraîncărcat, făcându-l să umble întruna cu nasul zdrobit. Lucrul acesta a sporit aversiunea lui Cohn faţă de box, dar în acelaşi timp i-a oferit o satisfacţie oarecum ciudată, şi nu încape nicio îndoială că i-a corectat forma nasului. În ultimul an petrecut la Princeton, a citit prea mult şi a trebuit să-şi pună ochelari. Niciodată n-am întâlnit vreun coleg de-al lui care să-l mai ţină minte. Nu-şi mai aminteau nici măcar că fusese campion de box la categoria mijlocie. N-am de fel încredere în oamenii sinceri şi modeşti, mai ales atunci când istorisirile lor sunt convingătoare, şi totdeauna m-a încercat o vagă bănuială că probabil Robert Cohn n-a fost niciodată campion de box la categoria mijlocie, şi mai curând îl călcase un cal pe mutră, ori maică-sa se speriase sau văzuse cine ştie ce, sau el însuşi; poate, se izbise în copilărie cu nasul de ceva, însă în cele din urmă am pus un prieten să verifice toată povestea întrebându-l pe Spider Kelly. Iar Spider Kelly nu numai că-l ţinea minte pe Cohn, dar deseori se gândise ce s-o fi ales de el. După tată, Robert Cohn se trăgea din una dintre cele mai bogate familii evreieşti din New York, iar după mamă din una dintre cele mai vechi. La liceul militar, unde se pregătise pentru a intra la Princeton şi unde făcuse figură foarte frumoasă ca fundaş în echipa de fotbal, nimeni nu-i dăduse prilej să se jeneze din pricina originii sale rasiale. Nimeni nu-l făcuse vreodată să simtă că e evreu, şi prin urmare deosebit de orice alt semen – asta până la Princeton. Era un băiat drăguţ, foarte prietenos şi foarte sfios, şi jignirile l-au înăcrit. Şi-a vărsat necazul în box şi a plecat de la Princeton cu un dureros complex de inferioritate şi cu nasul turtit, apoi a fost luat în căsătorie de cea dintâi fată care s-a purtat drăguţ cu el. A rămas însurat vreme de cinci ani, a avut trei copii, a tocat cea mai mare parte din cei cincizeci de mii de dolari lăsaţi de taică-său, întrucât restul averii îi rămăsese mamei, şi sub apăsarea nefericirilor casnice pricinuite de o nevastă bogată, s-a închistat într-o carapace foarte puţin plăcută; apoi, chiar când se hotărâse să-şi părăsească nevasta, l-a părăsit ea pe el şi a fugit cu un pictor miniaturist. Dar cum luni întregi se tot gândise să-şi părăsească nevasta şi n-o făcuse numai fiindcă nu putuse fi atât de crud încât s-o lase el, fuga consoartei a fost o lovitură deosebit de binefăcătoare. Chestiunea divorţului s-a aranjat repede şi Robert Cohn a plecat pe coasta Pacificului. În California s-a întâmplat să dea peste oameni cu veleităţi literare, şi cum tot îi mai rămăsese ceva din cei cincizeci de mii de dolari, în scurtă vreme a ajuns susţinătorul financiar al unei reviste de artă. Revista lui Cohn a apărut mai întâi la Carmel, în California, apoi şi-a încheiat existenţa la Provincetown, în Massachusetts. Cohn, care fusese socotit un adevărat dar al providenţei şi al cărui nume apăruse pe copertă doar înşirat printre ceilalţi membri ai consiliului de conducere, ajunsese la data aceea să figureze ca unic conducător al revistei. Banii ai lui erau, şi deodată a descoperit că prestigiul de publicist îi procură satisfacţii. Aşa încât i-a părut rău când revista a devenit prea costisitoare şi a trebuit s-o lase baltă. Pe vremea aceea, însă, avea alte griji. Încăpuse pe mâna unei cucoane care nădăjduia să facă o carieră strălucită cu ajutorul revistei. Fiind o femeie foarte voluntară, Cohn n-avea nici cea mai mică şansă de a scăpa din chingi. De altminteri era şi convins că o iubeşte. Când doamna îşi dădu seama că revista nu are de gând să înainteze pe calea succesului, începu să fie cam dezgustată din pricina lui Cohn şi hotărî că totuşi ar fi bine să pună mâna pe ce mai rămăsese, atâta vreme cât mai exista ceva disponibil, aşa că-i ceru stăruitor să plece amândoi în Europa, unde Cohn ar avea putinţa să scrie. Au venit deci în Europa, unde doamna îşi făcuse studiile, şi au rămas aici vreme de trei ani. În aceşti trei ani, dintre care primul l-au petrecut călătorind iar ultimii doi stând la Paris, Robert Cohn a avut doi prieteni: pe Braddocks şi pe mine. Braddocks era prietenul lui literar. Eu, prietenul lui de tenis. Către sfârşitul celui de al doilea an, doamna care îl ţinea sub stăpânire, şi pe care o chema Frances, a descoperit că farmecele încep să i se veştejească, iar atunci atitudinea ei faţă de Robert a trecut de la stăpânire şi exploatare nepăsătoare la hotărârea neclintită de a-l face să se însoare cu ea. În aceeaşi vreme mama lui Robert îi instituise o rentă, cam de trei sute de dolari pe lună. Timp de doi ani şi jumătate cred că Robert Cohn nu se uitase la altă femeie. Era îndeajuns de fericit, singurul lui necaz fiind că, asemenea multor americani aflaţi în Europa, ar fi preferat să trăiască în America, iar pe deasupra mai descoperise şi plăcerea scrisului. Scrisese un roman, şi de fapt nu un roman chiar atât de prost pe cât au spus criticii mai târziu, deşi era un roman foarte slab. Citise o mulţime de cărţi, jucase bridge, jucase tenis şi boxase într-o sală de cartier. Atitudinea doamnei faţă de el am înţeles-o prima oară într-o noapte, după ce câteşitrei luaserăm masa împreună. Cinaserăm la „L’Avenue” şi după aceea am plecat să bem cafeaua la „Café de Versailles”. După cafea am băut mai multe fines[1], iar la o vreme am anunţat că trebuie să mă retrag. Cohn vorbise despre nişte proiecte de-ale noastre privitoare la o excursie pe care plănuiam s-o facem împreună de week-end. Dorea neapărat să plece din oraş şi să facă o lungă plimbare pe jos. Eu propusesem să plecăm cu avionul până la Strasbourg, iar de acolo s-o luăm pe jos până la Saint Odile sau către orice altă localitate din Alsacia. — La Strasbourg cunosc o fată care ne-ar putea arăta oraşul, adăugasem. Cineva m-a lovit cu piciorul pe sub masă. Mi-am închipuit că e vorba de o simplă întâmplare, şi am continuat: — Şade acolo de doi ani şi ştie tot ce merită să fie ştiut despre Strasbourg. E o fată încântătoare. Din nou am primit pe sub masă o lovitura de picior şi, ridicând ochii, am văzut-o pe Frances, doamna lui Robert, cu bărbia împinsă înainte şi chipul încruntat. — Dar în definitiv, am spus eu atunci, ce să căutăm la Strasbourg? Ar fi mult mai bine să ne ducem la Bruges, ori în Ardeni. Cohn răsuflă uşurat. De data asta n-am mai primit nicio lovitură pe sub masă. Am spus noapte bună şi am plecat. Cohn a pretextat că vrea să-şi cumpere un ziar şi s-a oferit să mă conducă până la colţ. Pe drum mi-a spus: — Pentru numele lui Dumnezeu, ce ţi-a venit să vorbeşti despre fata aceea de la Strasbourg? Nu te-ai uitat la Frances? — Nu. Pentru ce să mă uit? Ce dracu o priveşte pe Frances dacă eu cunosc o fată din America şi care trăieşte acuma la Strasbourg? — Asta n-are nicio importanţă. Nu contează cine e fata. Numai că n-am să mai pot merge acolo, atâta tot. — Nu mai face pe nebunul. — N-o cunoşti pe Frances. Să n-audă de fete. N-ai văzut cum se schimbase la faţă? — Bine, am răspuns eu. Hai să mergem la Senlis. — Să nu te superi. — Nu mă supăr deloc. La Senlis e foarte frumos, putem trage la „Grand Cerf” facem o plimbare lungă prin pădure şi ne întoarcem acasă. — E-n regulă. Are să fie minunat. — Bine. Ne vedem mâine la terenul de tenis, i-am răspuns. — Noapte bună, Jake, mi-a urat Robert şi a pornit îndărăt spre cafenea. — Ai uitat să-ţi iei ziarul, i-am atras eu atenţia. — Ai dreptate. Şi a mers împreună cu mine până la chioşcul din colţ. Nu te-ai supărat. Jake, aşa-i? m-a întrebat întorcându-se cu ziarul în mână. — Nu. De ce să mă supăr? — Ne întâlnim la tenis, spuse Cohn. M-am uitat după el, cum se ducea spre cafenea cu ziarul în mână. Îmi era chiar simpatic şi înţelegeam limpede ce viaţă senină îi făcea doamna.   [1] Lichioruri de calitate.