Ernest Hemingway

Vremea rea începea pe neaşteptate. Venea peste noapte şi ştiai că toamna s-a sfârşit. De acum încolo, noaptea, trebuia să închidem ferestrele din pricina ploii, iar vântul rece smulgea frunzele copacilor din Place de la Contrescarpe. Frunzele zăceau pe jos, ude leoarcă şi vântul izbea ploaia în autobuzul mare, verde, oprit la capătul liniei; Café des Amateurs, cu geamurile aburite de căldura şi fumul dinăuntru, gemea de lume. Era o cafenea tristă şi murdară, unde se îngrămădeau beţivii din cartier, care răspândeau un miros greu de trupuri nespălate şi duhneau acru a băutură; de aceea mă feream să intru acolo. Clienţii obişnuiţi ai cafenelei des Amateurs, atât bărbaţii cât şi femeile, erau tot timpul beţi, mai bine zis atâta timp cât aveau pe ce să se îmbete; de obicei beau vin, pe care îl consumau cu litrul sau cu jumătatea. Pe pereţi se vedeau reclame de băuturi alcoolice cu nume ciudate, dar puţini erau aceia care şi le puteau îngădui, cel mult un păhărel la început, ca apoi să se îmbete temeinic cu vin. Femeile beţive erau poreclite poivrottes, ceea ce însemna beţivane înrăite. Café des Amateurs era cloaca de pe rue Mouffetard, acea minunată stradă îngustă, plină de prăvălii, de tarabe şi de lume, care ducea în Place de la Contrescarpe. În casele vechi, cu multe apartamente, se găsea la fiecare etaj, lângă scară, câte un closet turcesc, având de ambele părţi ale deschizăturii o mică ridicătură de ciment striată, de forma unei tălpi de gheată, pentru ca nu cumva să alunece vreun locataire; noaptea closetele erau golite cu ajutorul unor pompe în nişte camioane-cisterne trase de cai. Vara, când toate ferestrele erau deschise, auzeam zgomotul pompelor şi ne izbea o duhoare puternică. Cisternele erau vopsite brun sau în culoarea şofranului, iar în nopţile cu lună, când lucrau pe rue Cardinal Lemoine, cilindrii aceia pe roate, traşi de cai, aminteau de tablourile lui Braque[1]. Niciuna n-ar fi izbutit să golească însă Café des Amateurs, unde sta afişată legea împotriva beţiei în localurile publice, cu toate articolele şi sancţiunile prevăzute în ea, dar afişul îngălbenit era tot atât de punctat de muşte şi dispreţuit, pe cât de constantă şi rău mirositoare era clientela de beţivi a localului. Odată cu primele ploi reci de toamnă, peste oraş se lăsa brusc o tristeţe grea; acoperişurile clădirilor înalte şi albe pe lângă care treceai se pierdeau în întuneric, iar pe strada cufundată în bezna umedă nu mai zăreai decât uşile închise ale unor mici dughene: de plante medicinale, de papetărie, de ziare, firma moaşei – de categoria a doua – hotelul unde murise Verlaine şi în care eu închiriasem o cameră de lucru la mansardă. Trebuia să urc şase etaje, dacă nu chiar opt până la mansardă şi acolo era tare frig, iar eu ştiam cât de scump costă un braţ de vreascuri şi trei legături de surcele de pin cât o jumătate de creion, legate cu sârmă, pentru aţâţat focul şi apoi cele câteva bucăţi de lemn mai tare, uscate doar pe jumătate, pe care trebuia să le cumpăr ca să-mi pot încălzi cât de cât odaia. Am trecut deci peste drum, de unde puteam zări acoperişul hotelului în ploaie, ca să văd dacă ieşea fum prin vreun coş şi încotro îl mâna vântul. Dar cum nu era nici urmă de fum, m-am gândit cât de rece trebuie să fie coşul şi ce mă fac dacă nu trage şi mi se mai şi umple odaia de fum; mi-am zis că-i păcat de lemne şi de bani, şi am pornit mai departe prin ploaie. Am luat-o la vale, trecând pe lângă Lycée Henri IV şi pe lângă vechea biserică Saint-Etienne du Mont, am străbătut piaţa Pantheonului, unde vântul sufla îngrozitor, am cotit la dreapta în căutarea unui adăpost şi, în cele din urmă, am dat în Boulevard Saint-Michel, am trecut pe partea unde vântul nu bătea chiar atât de tare şi mi-am văzut de drum, lăsând în urmă Muzeul Cluny, am traversat Boulevard Saint-Germain, ajungând în sfârşit în Place Saint-Michel, unde ştiam o cafenea bună. Era o cafenea într-adevăr simpatică, bine încălzită, curată şi primitoare; mi-am atârnat vechiul meu impermeabil în cuier să se usuce, mi-am pus pălăria uzată pe agăţătoarea de deasupra banchetei şi am comandat o cafea cu lapte. După ce chelnerul mi-a adus-o, am scos din buzunarul hainei un caiet şi un creion şi am început să scriu. Scriam despre întâmplări petrecute la noi, în Michigan, dar cum era o zi posomorâtă, rece şi bătea un vânt sălbatic, am descris-o aidoma în povestire. Trăisem asemenea zile de sfârşit de toamnă în copilărie, şi în adolescenţă, şi în prima tinereţe, totuşi în anumite locuri puteai să scrii despre ele mai bine decât în altele. Aceasta înseamnă să te transplantezi, mi-am zis, ceea ce probabil e la fel de necesar pentru oameni ca şi pentru orice alt fel de fiinţe vii. Dar cum băieţii din povestirea mea tocmai începuseră să bea, mi s-a făcut şi mie sete şi am comandat un rom St. James. Avea un gust grozav pe o zi atât de friguroasă, şi mă simţeam foarte bine în timp ce scriam mai departe, fiindcă romul gustos de Martinica îmi încălzise şi trupul şi sufletul. La un moment dat a intrat în cafenea o fată şi s-a aşezat singură la o masă lângă fereastră. Era tare frumuşică; faţa proaspătă îi strălucea de tinereţe ca o monedă nouă – dacă s-ar putea bate monedă dintr-o piele netedă şi proaspătă ca o floare după ploaie – iar părul ei negru ca pana corbului, era tuns scurt şi tăiat în diagonala de-a curmezişul obrajilor. O priveam şi prezenţa ei mă tulbura. Aş fi vrut s-o descriu în povestirea la care lucram sau în alta, dar cum se aşezase într-un loc de unde să poată supraveghea strada şi intrarea, am înţeles că aştepta pe cineva. Aşa că mi-am văzut înainte de scris. Povestirea se desfăşura de la sine, şi atât de repede, încât abia izbuteam s-o aştern pe hârtie. Am mai comandat un rom St. James şi mă uitam şi la faţă de câte ori îmi ridicam privirea ori îmi ascuţeam creionul cu ascuţitoarea, lăsând să cadă spirala subţire de rumeguş în farfurioara de sub paharul cu rom. Te-am văzut, fată frumoasă, şi ai devenit a mea, chiar dacă aştepţi pe altcineva, oricine ar fi, chiar dacă n-am să te mai văd niciodată, îi spuneam în gând. Şi tu eşti a mea, şi tot Parisul este al meu, după cum eu aparţin acestui caiet şi acestui creion. Pe urmă am început iar să scriu şi m-am cufundat atât de adânc în povestire, încât am uitat de toate. Acum scriam ceea ce voiam eu şi nu mă mai lăsam târât de povestire; nu mai ridicam ochii de pe hârtie, pierdusem noţiunea timpului, nu mai ştiam unde mă aflu, nici măcar rom St. James n-am mai comandat. Mi-era lehamite de această băutură, deşi nu mi-era gândul la ea. Când am terminat în sfârşit povestirea, m-a cuprins o mare oboseală. Am recitit ultimul paragraf, mi-am ridicat ochii şi m-am uitat după fată, dar n-am mai găsit-o. „Sper că a plecat cu un om bun”, mi-am zis. Totuşi eram trist. Am închis povestirea în caietul pe care l-am vârât în buzunarul interior al hainei, apoi am cerut chelnerului să-mi aducă o duzină de portugaises[2] şi o jumătate de carafă din obişnuitul vin alb, sec, al localului. De câte ori încheiam o povestire, mă simţeam vlăguit, dar totodată trist şi fericit ca după o noapte de dragoste, şi nu mă îndoiam că povestirea de acum era foarte bună, deşi numai recitind-o a doua zi aveam să-mi dau seama precis dacă era într-adevăr. În timp ce mâncam stridiile cu gustul lor puternic de apă de mare, amestecat cu un uşor iz metalic pe care vinul alb de la gheaţă îl făcea să dispară lăsându-ţi pe limbă doar gustul mării şi savoarea delicioasă a miezului, şi pe măsură ce sorbeam lichidul rece din fiecare scoică şi apoi îmi clăteam gura cu vinul aspru, senzaţia de pustietate mi-a trecut; am început să mă simt iar fericit şi să fac planuri. Acum, când a început vremea rea, mi-am zis, am putea să plecăm pentru un timp din Paris şi să ne ducem undeva unde în loc de ploaie s-ar cerne zăpada printre brazi, acoperind drumurile şi coastele munţilor; ne-am alege un loc destul de înalt, pentru ca noaptea, când ne întoarcem acasă, să auzim zăpada scârţâind sub paşii noştri. Ceva mai jos de Les Avants era o pensiune unde se mânca admirabil şi unde vom fi numai noi amândoi, ne vom lua şi cărţi, iar noaptea, în pat, ne va fi cald şi vom privi prin ferestrele deschise stelele strălucitoare. Acolo ar trebui să plecăm. Călătoria cu trenul, clasa a treia, nu costă prea scump. Iar la pensiune vom plăti doar cu puţin mai mult decât cheltuim la Paris. Aş renunţa la camera de hotel unde lucrez şi n-aş mai avea de plătit decât o chirie derizorie pentru apartamentul din rue du Cardinal Lemoine 74. Publicasem câteva articole într-un ziar din Toronto, pentru care trebuia să primesc onorariul. Aş putea continua să scriu oriunde şi în orice condiţii, iar bani de drum aveam. Poate că departe de Paris aş fi putut scrie despre Paris, aşa cum la Paris puteam scrie despre Michigan. Pe atunci nu-mi dădeam seama că era prea devreme, fiindcă nu cunoşteam încă destul de bine Parisul. Acest lucru l-am înţeles abia mai târziu. Oricum, am luat hotărârea să plecăm, dacă soţia mea va fi de acord; mi-am terminat stridiile şi vinul, am plătit şi am pornit pe drumul cel mai scurt către casa din vârful colinei, urcând Montagne Sainte-Geneviève, prin ploaia care acum înceţoşa numai aspectul oraşului, nu şi viaţa mea. — Găsesc că e o idee minunată, Tatie, spuse soţia mea. Chipul ei cu trăsături gingaşe era luminat de un zâmbet şi, la orice hotărâre, îi sclipeau ochii de parcă ar fi primit un dar preţios. — Când plecăm? — Când vrei. — Eu doresc şi acum. Mă cunoşti doar! — Când o să ne întoarcem, poate că va fi vreme frumoasă şi cer senin. Îmi place grozav când e senin şi frig afară. — Sunt sigură că va fi frumos, zise ea. E foarte drăguţ din partea ta că te-ai gândit să plecăm.   [1] Georges Braque (1882–1963), pictor francez, reprezentant al cubismului. [2] O specie de stridii mai ieftine.  

BĂTRÎNUL MEU.             Dacă stau şi mă gândesc bine, cred că bătrânul meu era făcut să fie un' om gras, ştiţi, un om din aceia scunzi şi rotofei, dar n-a ajuns aşa niciodată, decât la urmă şi pentru scurtă vreme şi atunci nu din vina lui, fiindcă alerga numai în cursele cu obstacole şi putea să ia în greutate oricât ar fi vrut. Îmi aduc aminte că-şi punea bluza de cauciuc peste două pulovere şi peste ea o cămaşă largă de transpirat şi mă lua cu el înainte de prânz, să alergăm, când era soarele mai fierbinte. Câteodată, pe la patrii dimineaţa, când sosea la Torino, se repezea cu trăsura de la gară la grajduri şi făcea o cursă de probă cu unul dintre caii lui Razzo şi atunci, pe rouă aceea' care acoperea totul şi pe soarele acela care abia începea să încălzească, îl ajutam să-şi scoată cizmele şi îşi punea o pereche de tenişi şi toate puloverele pe el şi o porneam la drum.             — Iv.ca ei, mergând pe vârfurij de colo până colo prin faţa vestiarului în care se-m-bracau jocheii, să ne mişcăm puţin.             Şi atunci o porneam la pas de-a lungul peluzei,; înconjurând-o poate o dată, el înainte alergând în-' tins şi apoi ocoleam poarta şi ne îndreptam spre una dintre şoselele acelea, mărginite de o parte şi de cealaltă de copaci, care pleacă din Sân Şiro. Când ajungeam la şosea, o luam înainte şi dă-i bătaie, dar J ci, când mă uitam înapoi, alerga uşor în spatele meu, l şi după câtva timp mă uitam din nou şi-l vedeam j| că a început să asude. Asuda, nu glumă şi se ţinea i după mine fără să mă piardă din ochi şi când mă, prindea că rnă uit la el, zâmbea şi-mi zicea: „Ce zici? Asud, nu glumă!” Când bătrânul meu zâmbea, nn se putea să nu zâmbeşti şi tu. Alergam aşa, în direcţia munţilor şi deodată bătrânul meu striga: „Ei, Joc!” şi mă uitam înapoi şi el se şi aşezase Ia umbra unui copac şi-şi înfăşurase în jurul gâtului • prosopul cu care fusese încins.             Mă-ntorceam şi mă aşezam lingă el şi scotea din buzunar o coardă şi începea să sară în plin soare şi sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă şi el sărea într-una în praful acela alb şi coarda vâjâia, vâjâia, vâjj, vâjj, vâjj şi soarele era tot mai fierbinte şi el sărea într-una în sus şi-n jos pe peticul acela de şosea. Da, da, era o adevărată desfătare să-l vezi pe bătrânul meu cum sărea coarda. O învârtea când repede, când încetişor, cum îi venea. Da, da, trebuia să-i fi văzut pe macaronari cum se uitau la noi când treceau pe-acolo, ducâudu-se la oraş, mergând pe lângă boii aceia mari şi albi care trăgeau carele. Cred şi eu că se uitau la el ca la un om care şi-a ieşit din minţi. Şi atunci, începea să-iivârte coarda şi mai repede, până se opreau cu toţii locului şi-l priveau şi după aceea îşi îndemnau boii cu gura şi cu joarda s-o pornească din nou la drum.             Gând stăteam aşa şi mă uitam la el cum lucrează în soare, mi-era, fără doar şi; poate, tare drag. Avea haz şi lucrase din greu şi la urmă făcea nişte salturi grozave, de-i curgea sudoarea pe faţă ca apa şi după aceea agăţa coarda în copac şi venea sa se. Aşeze lingă mine, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului, şi-şi înfăşură în jurul gâtului prosopul şi puloverul.             — E greu al dracului să nu iei în greutate, Joc, îmi zicea el şi se lăsa pe spate şi închidea ochii şi respira adânc. Nu e ca atunci când eşti puşti.             Apoi se scula şi, înainte de a începe să se zvânte sudoarea pe el, o porneam la pas înapoi spre grajduri. Aşa se păstra greutatea de care aveai nevoie. Se frământa tot timpul din cauza asta. Mai toţi jocheii dau jos cât vor în timpul curselor. La fiecare cursă se pierde cam un chil, însă bătrânul meu avea, ca să zic aşa, pielea groasă şi nu putea să-şi păstreze greutatea fără toată'alergătura asta.             Îmi aduc aminte că într-o zi, pe când eram la Sân Şiro, Regoli, un mic macaronar care călărea pentru Buzoni, după ce se cântări, trecu prin pa-             — Ileramgway – Nuvele doc ', lovindu-şi cizmele cu biciuşca şi se duse la bar să bea ceva rece, iar bătrânul meu, care se cântărise şi el, ieşi, cu şaua sub braţ, roşu la faţă, obosit şi cu costumul de mătase cam strâmt pe el şi rămase acolo uitându-se la micul Regoli, care bea la bar, j calm şi cu aerul lui de puşti şi l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat, tăticule?”, gândindu-mă că Regoli l-o fi lovit cumva sau cine ştie ce i-o fi făcut şi el se uita lung la Regoli şi zise: „Ah, fir-ar al dracului de treabă!” şi se duse la vestiar.             Ei şi poate că totul ar fi mers bine dac-am fi rămas la Milano şi dacă n-am fi alergat decât la Milano şi Torino, fiindcă dacă existau alergări uşoare, apoi astea erau.             — Pianola2, Joe, îmi zicea bătrânul când descăleca în boxa câştigătorilor, după o alergare despre care macaronarii spuneau că fusese o cursă cu obstacole drăcească.             L-am întrebat o dată de ce zice aşa.             — Cursa asta se aleargă singură. Săriturile sunt primejdioase numai când viteza e mare. Aici, nic viteza nu-i cine ştie ce şi nici săriturile nu-s cu ade vărat periculoase. Şi întotdeauna viteza… Nu salturile îţi joacă festa.             La Sân Şiro erau cele mai minunate curse din câte am văzut, dar bătrânul se plângea că duce o viaţă de câinc. Trebuia să faci naveta mereu între 1 Loc îngrădit lângă hipodrom, unde sunt plimbaţi caii înainte de alergare.             — Fără obstacole (it.).             Mirafiore şi Sân Şiro şi să alergi aproape în fiecare zi şi pe deasupra să mai şi călătoreşti cu trenul o dată la două nopţi.             Îmi plăceau şi mie caii la nebunie. Era ceva grozav să-i vezi cum trec pe pistă înspre locul de plecare. Jucau din picioare, încordaţi şi jocheii îi struneau şi din când în când îi lăsau să mai alerge puţin. Şi când ajungeau la start mă topeam, nu alta. Asta mai ales la Sân Şiro, cu peluza aceea mare şi verde şi cu munţii cieparte în zare şi cu macaro-narul acela gros care era starter şi ţinea în mână un bici lung şi cu jocheii care-şi mângâiau caii şi deodată coarda zvâcnea în lături şi clopotul începea să sune şi toţi porneau grămadă şi după aceea începeau să se înşire unul câte unul. Ştiţi cum o pornesc caii în pluton. Dacă eşti sus la tribună cu binoclul la ochi, îi vezi doar cum se reped înainte şi clopotul sună într-una, de parc-ar suna de o mie de ani şi după aceea apar trecânci vijelios turnanta. Nimic nu se poate compara cu asta.             Bătrânul meu îmi spuse însă într-o zi, la vestia? Câncâ îşi punea hainele ce oraş:             — Ăştia nu-s cai, Joe. La Paris oamenii ar duce gloabele astea şi le-ar omorî ca să le ia pielea şi copitele.             Asta în ziua în care câşcigase Prernio Commer-cio, călărind pe Lanterna, pe care o scosese prima pe ultima sută de metri, de parc-ar fi scos un dop din gâtul unei sticle.             Şi imediat după Premio Commcrcio am luat-o din loc şi am plecat din Italia. Bătrânul meu se certase cu Holbrook şi cu un macaronar gras cu pălărie de paie, care-şi tot ştergea faţa cu batista, la o masă la Gallena'. Vorbeau cu toţii franţuzeşte şi cei doi se luaseră de bătrânul meu, pentru nu ştiu ce chestie, în cele din urma, bătrânul tăcu şi şedea la masă şi se uita-la Holbrook şi cei doi îl tot certau, vorbind când unul, când celălalt şi macaronarul acela gras îl întrerupea mereu pe Holbrook.             — Nu vrei să te duci să-mi iei • unsportsman, Joe? Mă întrebă bătrânul meu, şi-mi dădu doi şoldi ~, fără să-şi ia privirea de la Holbrook.             Aşa că am plecat şi m-am dus în faţă la Scala 3, ca să iau ziarul şi m-am întors şi am stat ceva mai la o parte, pentru că nu voiam să mă bag în su-'-• fleţul lor şi bătrânul meu şedea rezemat de spătarul • scaunului şi se uita la ceaşca lui de cafea şi se juca cu linguriţa şi Holbrook şi macaronarul acela gras stăteau în picioare şi macaronarul îşi ştergea faţa şi l clătina din cap. M-am apropiat şi bătrânul meu îmi, zise, ca şi cum cei doi n-ar fi, stat acolo: —• Nu. Vrei o îngheţată, Joe?             * Ansamblu arhitectonic de galerii şi arcade amenajate de-a lungul clădirilor care înconjoară Piaţa Domului din Milano ji străzile, aflate în imediata apropiere a acestuia. Se află aci” magazine-: şi localuri. Elegante; Galleria este unul din locurile, preferate de plimbare ale. Milanezilor.             ~ Bani, monedă măruntă (it)…             3 Celebru teatru de operă şi balet din Milano, construit în 1778, important centru al vieţii muzicale din Italia.             Holbrook se uită atunci la bătrânul meu şi zise rar şi răspicat:             — Eşti un porc-de-câine şi plecă împreună; cu macaronarul cel gras, făcându-şi loc printre mese.             Bătrânul meu şedea pe scaun şi încerca să-mi zâm-bească, dar era alb la faţă şi arăta de parcă i-ar fi fost tare rău şi mi se făcuse frică şi un gol în stomac, fiindcă îmi dădeam seama că se întâmplă ceva şi nu vedeam cum se poate să-r spună cineva bătrî-niilui meu „porc-de-câine” şi să plece aşa, fără să păţească nimic. Bătrânul meu desfăcu ziarul şi după ce cercetă cu atenţie cotele curselor îmi zise:             — În lumea asta, Joe, trebuie să-nghiţi multe.             Şi după trei zile plecam pentru totdeauna din Milano, cu trenul de Torino şi ne duceam la Paris, după ce vândusem la licitaţie, în faţa grajdurilor lui Turner, tot ce nu putusem pune într-un cufăr şi într-o valiză.             Am ajuns la Paris dimineaţa în zori şi am coborât într-o gară mare şi murdară, care – îmi spuse bătrânul – se chema Gare de Lyon. În comparaţie cu Milano, Parisul era un oraş grozav de mare. La Milano ziceai că fiecare om merge la treaba lui şi ca tramvaiele se duc şi ele acolo unde trebuie şi că din asta nu iese nici o încurcătură, dar la Paris totul era încurcat şi nimeni nu descurca nimic. Până la urmă, au început să-mi placă totuşi unele cartiere şi apoi, ce mai, aici erau cele mai grozave curse de cai din lume. Ai fi zis că ăsta-i şi lucrul care făcea ca totul să meargă cum trebuie şi aproape singurul lucru pe care puteai sa te bizui era ca auto-» buzele mergeau zilnic la stadioanele unde se ţineau cursele, ducându-te, orug-ar fi fost, drept acolo,             De fapt, n-am ajuns niciodată să cunosc oraşul prea • • bine, pentru că de la Maisons nu veneam cu bătrânul la Paris decât o dată sau de două ori pe sap- ' tămână şi întotdeauna mă ducea la Cafe de la Paix şi ne instalam acolo pe terasa din rând cu Opera,             Împreună cu ceilalţi prieteni din Maisons şi cred j că locul acela era unul dintre cele mai aglomerate j din oraş. Dar, spuneţi, nu e ciudat că un oraş atât j de mare ca Parisul să n-aibă şi el o Galleria? Ei, j şi ne-am stabilit la Maisons-Lafitte, unde locuiam!             Mai toţi, în afară de cei din Chantilly, la o doamnă!             Mayers, care ţinea o pensiune. Maisons e, cred, cel mai drăguţ loc în care am trăit vreodată. Oraşul nu-i cine ştie ce, dar e acolo un lac şi o pădure pe cinste, pe unde hoinăream toată ziua, eu şi încă uil băiat şi bătrânul îmi făcuse o praştie şi am vânaa cu ea o mulţime de chestii şi cea mai grozavă a fost o coţofană, într-o zi, Dick Atkinson, puştiul] 'doborî cu praştia un iepure şi l-am dus sub un co-j pac şi ne-am aşezat în jurul lui şi Dick a scos nişta ţigări şi deodată, ţuşti, iepurele sări în tufiş şi dispăru şi am alergat după el, dar nu l-am mai ga sit. Ţii, ce mai petreceam la Maisons! Mrs. l MayeJ.             Îmi dădea dimineaţa de mâncare pentru la prârfil şi după aceea plecam şi hoinăream toată ziua. AM             1 Prescurtare de la mistress (engl.), doamna.             Învăţat să vorbesc franţuzeşte repede. E o limbă uşoară.             Imediat după ce am ajuns Ia Maisons, bătrânul a scris la Milano să i se trimită permisul şi până a venit a fost tare necăjit. Stătea la Cafe de Paris din Maisons, împreună cu alţi jochei, pe care-i cunoscuse când alerga la Paris, înainte de război şi care locuiau în Maisons şi aveau tot timpul să stea la cafenea, pentru că la grajdurile cailor de curse lucrul pentru jochei se termină pe la vreo nouă, Dimineaţa, la 5,30, scot la antrenament primul lot de cai şi pe cel de-al doilea – la 8. Asta înseamnă că trebuia să te scoli devreme şi să te culci devreme. Şi când aleargă pentru cineva, jocheul n-are voie să tragă la măsea, fiindcă antrenorul îl ţine din scurt dacă e puşti şi dacă nu-i puşti are grijă el singur să nu bea. Aşa că de cele mai multe ori când nu lucra, omul se instala la Cafe de Paris împreună cu ceilalţi şi stăteau acolo două-trei ore cu un pahar de – să zicem – vermut cu apă minerală în faţă şi vorbeau şi-şi povesteau tot felul de istorii şi jucau biliard, ca la un fel de club sau ca la Galleria din Milano. Numai că nu era chiar ca la Galleria, pentru că acolo treceau mereu alţi oameni pe lingă mese, iar aici, toată lumea şedea pe la mese.             Ei şi bătrânul primi în cele din urmă permisul. l-l trimiseră, fără nici un cuvânt şi bătrânul alergă de vreo două ori. La Amiens, undeva în provincie şi prin locuri din astea, dar nu i se oferi nici un angajament. Toţi îl îndrăgiseră, şi ori de câte ori veneam ia carenea inaime-ae pnnz n gustam <^^^ l cu cineva, pentru că bătrânul meu nu era zgârcit, j ca mulţi dintre jocheii care-şi câştigaseră primul lor dolar alergând în cursele organizate în '904 la Ex-l poziţia Universală din St. LouisJ. Aşa zicea bătrânul j meu când voia să-i necăjească pe George Burns. Dar j ai fi zis că toţi se fereau să-i propună batonului vreun angajament.             Plecam zilnic din Maisons cu maşina, la curse şi j ăsta era cel mai plăcut lucru din toate. M-am bucurat când s-au întors caii de la Deauville şi s-a sfârşit vara. Chiar dacă asta însemna că se terminase cu] hoinăreala prin pădure, pentru că ne duceam la curse la Enghien, Tremblay sau la St. Cloud, ca să-i • < privim din tribuna antrenorilor şi a jocheilor, învăţasem, fireşte, o mulţime de lucruri despre aler-j gări, mergând cu toţi tipii aceia şi de fiecare dată ne distram de minune.             Îmi aduc aminte că am fost o dată la Saint Cloud. Era o alergaremare, de vreo două sute de mii de franci, cu: şapte concurenţi şi War Cloud mare favorit. M-am dus cu bătrânul în padoc să văd caii şi cai ca ăia n-aţi mai văzut niciodată. War Cloud era un cal înalt, cu părul galben, făcut parcă numai să alerge la curse. Nu mai văzusem cal ca ăsta. Îl duceau de dârlogi prin jurul padocului şi când trecu 1 Expoziţie organizată în oraşul St. Louis, centru industrial j din statul Missouri, pentru aniversarea a 100 de ani de la semnarea actului prin care S. U. A, au cumpărat de la Franţa-(aprilie 1803), teritoriul statului Louisiana.             ^ _, _„^ «. U» j”j, «mu-suimt l'n goi m stomac, atât de frumos era. Nu mai fusese nicicând pe lume un cal atât de minunat şi de zvelt, născut pentru curse. Mergea în jurul padocului cu paşi lini şi măsuraţi, mişcându-se uşor de parc-ar fi ştiut ce: face şi nu zvârlea şi nu se cabra şi nu-şi holba ochii înnebunit, cum fac mârţoagele care au fost drogate. Era atâta lume, încât nu i-am mai putut vedea de-cât picioarele lucind auriu pe lângă mine şi bătrânul meu îşi făcu loc prin mulţime şi m-am dus după el la vestiarul jocheilor, din spatele copacilor şi acolo se adunase o grămadă de lume, dar omul cu pălărie tare de la uşă îl salută pe bătrân şi intrarăm şi toţi băieţii şedeau şi se-mbrăcau; unii îşi trăgeau cămaşa peste cap, alţii îşi trăgeau cizmele şi mirosea a cald şi a sudoare şi a vaselină şi afară lumea stătea şi se uita înăuntru.             Bătrânul se duse şi se aşeză lângă George Gardner, care-şi trăgea pe el pantalonii, şi-l întrebă: „Ei, cum e, George?”, pe tonul cel mai obişnuit, căci n-avea rost să se ferească, fiindcă George putea să-i spună sau să nu-i spună nimic.             — N-o să câştige, zise George în şoaptă, aplecân-du-se şi încheindu-şi buzunarele de la spate.             — Atunci, cine? Întrebă bătrânul, aplecându-se şi el aşa ca nimeni să nu-l poată auzi.             — Foxless, zise George, şi-n caz că-i aşa, păs-trează-mi şi mie vreo două bilete.             Bătrânul îi spuse ceva lui George, cu glasul lui obişnuit şi George îi zise: „Să nu care cumva să li joci pe caii pe care ţi-i spun”, ca şi cum ar fi glumit şi am şters-o şi ne-am făcut loc prin mulţimea care se uita înăuntru, ca să ajungem la chioşcul unde se vindeau biletele de 100 de franci pentru pariul mutual. Eu însă ştiam că se pregăteşte ceva necurat, pentru că George era jocheul lui War Cloud. În drum, bătrânul ia o foaie din cele galbene cu cotele cailor şi War Cloud era trecut cu 5 la 10, Cefi-sidote, al doilea, cu 3 la l şi al cincilea, în coada listei, Foxless – cu 8 la 1. Bătrânul meu parie cinci mii pe Foxless câştigător şi o mie plasat şi apoi ne-am dus în spatele tribunei, ca să urcăm şi sa găsim un loc de unde să putem urmări cursele.             Eram înghesuiţi ca sardelele şi primul se-ndrepta spre pistă un om îmbrăcat în redingotă, cu joben gri pe cap şi cu o cravaşa îndoită în mână şi după el veniră caii, cu jocheii în şa şi cu câte un băiat de la grajduri ţinând caii de dârlogi, de o parte şi de alta. Calul acela mare şi galben, War Cloud, era în frunte. La prima vedere nu ţi se părea atât de mare şi abia apoi vedeai ce picioare Jungi are şi cât de bine e legat şi cum se mişcă. Dumnezeule, ca! Ca ăsta na mai văzusem niciodată, îl călărea George! Gardner şi caii treceau încet pe pistă, în spatele batonului cu joben gri, care mergea ca şi curn ar fi r fost August Prostu la circ. După War Cloud, care -j păşea lin şi auriu în soare, venea un cal negru şi j frumos, cu un cap drăguţ, având în şa, pe Tommy l Archibald şi după calul acela negru se-nşirau, unul j după altul.             — Cinci cai,. Trecâhd într-o procesiune lentă i prin faţa tribunei şi a pavilionului de cântărire. Bătrânul îmi spuse că Foxless e ăla -negru şi m-am uitat bine la el şi, nimic de zis, era el frumos, dar nu se compara cu War Cloud.             Toată lumea îl aplauda pe War Cloud şi chiar era un cal grozav. Procesiunea făcu ocolul pistei şi trecu de cealaltă parte a peluzei şi apoi se întoarse şi August Prostu le spuse băieţilor de la grajduri să lase caii liberi pe rând, ca să poată trece în galop prin faţa tribunelor îndreptându-se spre potou şi ca fiecare să-i poată vedea în voie. Abia se aliniaseră la start, că se şi auzi gongul, şi-i văzui de cealaltă parte a peluzei, pornind-o ca nişte jucării, în pluton şi îuând prima turnantă. Mă uitam la ei cu binoclul şi când trecură prin faâEfcpoastră, War Cloud alerga în urmă bine, în frunte nind un cal murg. Se apro-piară, făcură ocolul pistei şi reveniră în galop şi War Cloud era mult în urmă şi calul acela Foxless alerga uşor în frunte. Ţii, ce grozav e când îi vezi trecând prin faţa ta şi după aceea te uiţi la ei cum se-ndepărtează şi se fac din ce în ce mai mici şi apoi se îngrămădesc cu toţii la turnante şi iar se înşiră când ajung în linia dreaptă şi-ţi vine să-njuri de toate alea f în sfârşit, ocoliră şi ultima turnantă şi o porniră pe linia dreaptă, cu Foxless în frunte. Oamenii aveau un aer ciudat şi spuneau mereu cu glasul stins de parc-ar fi fost bolnavi: „War Cloud” şi caii se apropiau în galop şi -deodată ţâşni ceva din pluton, chiar în lentila binocluâui meu, o săgeată galbenă cu cap de cal şi toţi începură să strige ca nişte nebuni: „War Cloud”. Calul înainta cum nu se poate mai repede, apropiindu-se de Fox-less, care, biciuit nebuneşte, de jocheu, alerga cât poate s-alerge de repede un cal negru şi timp de-o secundă fură alături unul de celălalt, dar War Cloud părea să alerge de două ori mai repede, cu picioarele lui lungi şi cu capul întins înainte şi când trecură linia de sosire erau unul lângă altul şi pe tabela de marcaj numărul 2 fu în prima căsuţă, ceea ce însemna că Foxless câştigase.             Tremuram tot şi nu ştiam ce-i cu mine şi după aceea ne-am înghesuit să coborâm de la tribună ca să aşteptăm, împreună cu ceilalţi, în faţa tabelei unde avea să se anunţe cât plătea Foxless. Cinstit vorbind, prins de desfăşurarea cursei, uitasem cât de mulţi bani pariase bârorânul meu pe Foxless şi tare-aş fi vrut să câşuge War Cloud! Dar acuma, că totul se terminase, mă simţeam grozav de bine ştiind că pariasem pe câştigător.             — Ce zici, tăticule, aşa-i c-a fost o cursă grozavă?             Bătrânul, cu pălăria tare dată pe ceafa, se uită lung la mine.             — Straşnic jocheu mai e şi Gardner ăsta! Zise el. Trebuie să fii un as în meserie ca să-l ţii pe War Cloud să nu câştige.             Fireşte, ştiam tot timpul că e ceva în neregula. Dar să m i-o spună aşa în faţă, asta nii-a stricat loc cheful şi nu m-am mai bucurat nici când au afişat rezultatele şi clopotul a sunat. Începerea plăţilor şi am văzut că Foxless plătea 67,50 pentru 10. În jurul meu, oamenii spuneau într-una: „Săracu War Cloud! Săracu War Cloud!” Şi mi-am zis că tare aş fi vrut să fiu jocheu şi să-l fi călărit eu în locul porcului ăluia. Şi avea haz ca mă gândeam ca George Gardner e un porc, fiindcă îmi plăcuse întotdeauna şi în afară de asta ne şi spusese cine avea să fie câştigătorul cursei. Cu toate astea, cred ca de fapt chiar aşa şi era.             După cursa asta, bătrânul se umplu de bani şi începu să vină mai des la Paris. Când erau curse la Tremblay, la întoarceri, în drum spre Maisons, băieţii ne lăsau în oraş şi ne duceam împreună pe terasa de la Cafe de la Paix şi ne uitam la oamenii care treceau pe stradă. Era amuzant să stai acolo. Trecea multă lume şi veneau tot felul de ţipi şi încercaţi să-ţi vândă diferite lucruri şi-mi plăcea să stau acolo cu bătrânul meu. Şi petreceam amândoi de minune. Veneau ţipi care vindeau nişte iepuri tare amuzanţi, care săreau când apăsai pe o pară de cauciuc şi veneau la masa noastră şi bătrânul glumea cu ei. Vorbea franceza aşa cum vorbea engleza şi oamenii aceia îl cunoşteau, fiindcă nu se poate să nu recunoşti un jocheu… Şi mai şi şedeam întotdeauna la aceeaşi masă şi se obişnuiseră să ne jtie acolo. Unii vindeau ziare cu anunţuri de căsătorie, nişte fete vindeau ouă de gumă, din care, când le apăsai, ieşea un cocoş şi un bătrân jerpelit şi prăpădit trecea cu nişte vederi din Paris şi le arăta la toată aj şi, desigur, nimeni nu le cumpăra şi atunci se întorcea şi-ţi arăta ce avea sub vraful de cărţi poştale – un teanc de ilustrate porcoase – şi foarte mulţi oameni începeau să se caute prin buzunare şi să cumpere ilustrate.             Da, îmi mai aduc aminte de tipii ăia ciudaţi care treceau pe-acolo. Fetele care pe la ora prânzului căutau pe cineva să le invite la masă şi vorbeau cu bătrânul meu, care glumea cu ele în franceză şi fetele mă mângâiau pe cap şi plecau. O dată, la masa de lângă noi s-a aşezat o americană cu fetiţa ei şi amândouă mâncau îngheţată şi eu mă tot uitam la fată şi era grozav de drăguţă şi i-am zâmbit şi mi-a zâmbit, dar asta a fost tot, pentru că după aceea le-am căutat în fiecare zi pe ea şi pe maică-sa şi mă gândeam cum să-i vorbesc şi mă-ntrebam: dacă aş fi cunoscut-o i-ar fi dat voie maică-sa să meargă cu rnine la Tremblay sau la Auteuil? Dar de atunci nu le-am mai văzut niciodată. Cred însă că n-ar fi ieşit oricum nimic, fiindcă, tot gândindu-mă aşa, mi-am adus aminte că socotisem că mijlocul cel mai bun de a intra în vorbă cu ea era să o întreb: „Mă scuzaţi, dar poate că vă interesează ce cal va câştiga azi la cursele din Enghien?” şi m-ar fi luat drept un escroc şi nu un om care vrea într-adevăr să-i spună ce cal câştiga.             Stăteam la Cafe de la Paix, bătrânul şi cu mine şi chelnerul era foarte atent cu noi, pentru că bătrânul meu bea whiskycare costa cinci franci paharul şi asta însemna că la socoteală avea să ia un bacşiş gras. Bătrânul bea atunci mai mult ca oricând, dar nu mai călărea de loc şi pe lângă asta mai şi zicea că wbisky-uâl face să slăbească. Eu însă observam că totuşi se îngraşă. O rupsese cu băieţii din Mai-sons şi se părea că nu-i p-lace altceva decât să stea cu mine acolo, pe bulevard, în fiecare zi pierdea bani la curse. Când pierdea, după ultima cursă rămâ-nea mofluz până ajungeam la masa noastră şi-şi bea primul whisky, după aceea devenea iar 'vesel.             Se apuca să citească Paris Sport şi deodată se uita la mine peste ziar şi mă-ntreba: „Unde ţi-e fata, Joe?”, glumind pe chestia că-i spusesem povestea cu fata de la masa vecină. Şi eu mă-nroşeam, dar îmi făcea plăcere să glumească despre asta. Mă bucuram.             — Fii cu ochii-n patru, Joe, zicea el, o să se-n-toarcă.             Mă-ntreba tot felul de lucruri şi de multe ori rî-dea de ce-i spuneam. Şi după aceea începea să-mi povestească despre cursele de cai în care alergase în Egipt, sau la St. Moritz pe gheaţă, asta înainte de a muri mama şi cum era în timpul războiului când se organizau curse adevărate în sudul Franţei, fără premii, pariuri sau public, fără nimic, numai aşa, ca să se antreneze caii. Alergări în toată regula, cu jochei care mânau caii ca nişte diavoli. Doamne, eram în stare să stau să-l ascult vorbin'd pe bătrân ore întregi, mai ales după ce băuse un păhăruţ, două. Îmi povestea cum vâna dihori în Kentucky pe vremea când era băiat şi ce timpuri erau altădată în America, înainte ca totul să se fi dus de râpă. Şi-mi zicea:             — Joe, când o să punem mâna. pe bani, o să te întorci în America şi o să te duci la şcoală.             — Da de ce să mă-ntorc acolo ca să merg la şcoală, când totul s-a dus de râpă? Îl întrebam.

Aştepta să răsară luna şi simţi că părul lui Kibo se zburleşte sub mâna lui când îl mângâie ca să stea liniştit şi amândoi stăteau la pândă şi ascultau în timp ce luna se înălţa şi le lungea umbrele. Apoi luă câinele de gât şi-l simţi cum tremură. Toate zgomotele nopţii încetaseră. Nu auzise elefantul şi David nu-l văzu până ce câinele nu-şi întoarse capul şi păru că se face una cu el. Apoi umbra elefantului îi acoperi şi el trecu fără să facă deloc zgomot şi-i simţiră mirosul în briza care venea dinspre munte. Mirosea pătrunzător, dar a bătrâneţe şi a acru, şi când trecu, David văzu că părea să atingă pământul cu colţul stâng.             Aşteptară, dar nu mai trecu nici un elefant şi atunci David o porni la fugă cu câinele în lumina lunii. Câinele se ţinea aproape şi când David se opri, câinele îşi lipi botul de scobitura genunchiului său.             David trebuia să mai vadă o dată elefantul şi-l ajunseră la marginea pădurii. Se îndrepta spre munte şi mergea încet în adirerea brizei de noapte. David se apropie destul de mult ca să-l poată vedea trecând în lumina lunii şi să simtă mirosul de bătrâneţe acră, dar nu reuşi să-i observe colţul drept. Îi era teamă să se apropie mai mult din cauza câinelui şi-l luă cu el şi se întoarse împotriva vântului şi-l împinse să stea jos la rădăcina unui copac, încercând să-l facă să înţeleagă ce vrea. Se gândi că o să stea acolo, dar când David se îndreptă spre masă elefantului îi simţi din nou botul umed în scobitura genunchiului.             Amândoi îl urmară pe elefant până ajunse într-un luminiş. Stătea acolo, clătinându-şi urechile uriaşe. Trupul îi era în umbră, dar razele lunii îi luminau capul. David îşi trase mâna îndărăt şi strânse uşurel botul câinelui, şi apoi se mişcă încetişor şi fără să respire înspre dreapta lui, pe lângă suflul brizei de noapte, simţind-o pe obraz, alături de el, nelăsând-o să fie între el şi elefant, până-i văzu capul şi urechile clătinându-i-se încetişor. Colţul drept era tot atât de gros cât coapsa lui şi se încovoia aproape până la pământ.             Împreună cu Kibo se întoarse, vântul răcorindu-i acum ceafa, şi o porniră înapoi, ieşind din pădure şi venind la loc deschis. Câinele mergea acum înaintea lui şi se opri acolo unde David lăsase cele două suliţe de vânătoare pe lângă cărare, când începuse să urmărească elefantul. Le puse pe umăr în teacă lor de piele şi cu suliţa cea mai bună pe care o ţinea tot timpul în mână, o porniră pe cărare către shamba. Luna se ridicase sus pe cer şi David se miră de ce nu se auzea zgomotul tobelor dinspre shamba. Era ceva ciudat, căci tatăl sau era acolo şi tobele nu băteau.             David se simţi obosit imediat ce o porniră din nou pe urmele elefantului. Mult timp fusese mai vioi şi într-o formă mai bună decât cei doi oameni şi n-avea răbdare cu mersul lor încet şi cu opririle regulate pe care tatăl său le făcea la fiecare jumătate de oră. Ar fi putut să înainteze cu mult mai repede decât Juma şi tatăl sau, dar când începu să obosească ei erau la fel ca înainte şi la prânz se opriră doar pentru cele cinci minute obişnuite şi văzu că Juma îşi mărise puţin pasul. Poate că nu. Poate că numai i se păruse mai grăbit, dar baliga de elefant era acum mai proaspătă, deşi nu era caldă când o atingeai. Juma îi dădu să ducă puşca după ce ajunseră la ultimul morman de baligă, dar după un ceas se uită la el şi i-o luă înapoi. Urcau întruna pe coasta muntelui, dar acum urma cobora printr-un luminiş în pădure către terenul accidentat dinaintea lor. „Aici începe partea cea mai grea, Davey”, zise tatăl sau.             Atunci îşi dădu seama că trebuia să fi fost trimis înapoi la shamba de îndată ce-i pusese pe urma elefantului. Juma ştiuse treaba asta de multă vreme. Tatăl lui o aflase acum, dar nu mai era nimic de făcut. Era încă una din greşelile sale şi nu putea face altceva decât să rişte.             David se uită la urma mare, turtită şi circulară a piciorului elefantului şi observă locul în care ferigile fuseseră călcate şi în care tulpina unei buruieni se uscase. Juma o smulse şi se uită la soare. Juma dădu tulpina ruptă tatălui lui David şi el o frecă între degete. David remarcă florile albe care păleau ofilindu-se. Dar încă nu se uscaseră la soare şi nu-şi pierduseră petalele.             „O să fie a' dracului de greu”, zise tatăl lui. „Să mergem”.             După amiaza târziu erau încă pe drumul care şerpuia prin terenul accidentat. Îi era somn de multă vreme şi uitându-se la cei doi oameni îşi dădu seama că dorinţa de a dormi e adevăratul lui duşman şi ţinea pasul cu ei şi încerca să meargă în ciuda somnului care îl cuprindea şi îl lăsa şi care-l dobora. Cei doi se schimbau la fiecare ceas, mergând pe urmele elefantului şi cel care era în urmă se uită la el la intervale regulate ca să vadă dacă mai e cu ei. Când se opriră în pădure, în întuneric, David adormi de îndată ce se aşeza jos şi când se trezi, Juma era cu mocasinii lui în mână şi-i pipăia tălpile desculţe să vadă dacă n-a făcut băşici. Tatăl său îl acoperise cu haina şi se aşezase lângă el cu o bucată de carne rece gătită şi doi biscuiţi. Îi dădu sticla cu ceai rece.             „Va trebui să mănânci, Davey,” îi spuse tatăl. „Cu picioarele stai bine. Stai la fel de bine că şi Juma. Mănâncă încet şi bea puţin ceai şi culcă-te din nou. N-avem nici o problemă”.             „Iartă-mă dacă am fost atât de somnoros”.             „Tu şi Kibo aţi fost la pândă şi aţi mers ieri toată noaptea. De ce să nu fii somnoros? Dacă vrei, să-ţi mai dau puţină carne.” „Nu mi-e foame.” „Bine. O să mergem vreo trei zile. Mâine o să dăm din nou de apă. De pe munte coboară o mulţime de pâraie.” „Încotro se îndreaptă?” „Juma crede că ştie unde.” „Nu e greu?” „Nu prea greu, Davey.” „O să mă culc din nou” zise David. „N-am nevoie de haina ta.” „Juma şi cu mine n-avem nevoie de ea” zise tatăl lui. „Ştii că mi-e întotdeauna cald când dorm”.             David adormi înainte ca tatăl sau să-i spună noapte bună. Apoi se trezi cu lumina clarului de lună pe obraz şi se gândi la elefantul cu urechile mari care stătea în pădure, cu capul tras în jos de greutatea colţilor. David se gândi atunci, în toiul nopţii, că golul pe care-l simţea când şi-l amintea era din pricină că se trezise flămând. Dar nu era aşa şi avea să descopere acest lucru în următoarele trei zile.             A doua zi fu foarte grea, deoarece cu mult înainte de prânz îşi dădu seama că nu era vorba de nevoia de somn care deosebea un băiat de un bărbat. Primele trei ore fusese mai vioi decât erau ei şi-i ceruse lui Juma să ducă el puşca de 303, dar Juma clătinase din cap. Nu zâmbise şi dintotdeauna fusese cel mai bun prieten al lui David şi-l învăţase să vâneze. Ieri mi-a dat-o el, se gândi David, şi astăzi sunt într-o formă mai bună decât am fost atunci. Era, desigur, dar pe la ora zece ştia că ziua avea să fie tot atât de grea sau chiar mai grea decât ziua trecută.             Era o prostie să creadă că poate urmări un animal împreună cu tatăl sau şi tot aşa să creadă că se poate măsura cu el. Ştia, de asemeni, că asta nu se datora numai faptului că erau bărbaţi. Erau vânători de profesie şi îşi dădu acum seama de ce Juma n-ar fi irosit nici măcar un zâmbet. Ştiau tot ce făcuse elefantul. Îşi arătau unul altuia urmele fără o vorbă, şi când urmărirea devenea mai grea, tatăl lui era întotdeauna de părerea lui Juma. Când se opriră să-şi umple sticlele cu apă, la un rău, tatăl lui spuse: „Ţine-te bine doar ziua asta, Davey.” Apoi când trecură de terenul accidentat şi urcară înspre pădure, urmele elefantului se abătură înspre o veche potecă de elefanţi. Îi văzu pe Juma şi pe tatăl discutând când ajunse, Juma se înapoi pe unde veniseră apoi la o de dealuri de de pe pământurile păru de departe erau de crestele a trei dealuri albastre care se zăreau la orizont.             „Juma ştie unde se duce acum elefantul” îi explică tatăl lui. „Credea şi mai înainte că ştie, dar elefantul şi-a schimbat direcţia pe aici.” Se uită înapoi spre locurile pe care le străbătuseră în ziua aceea. „Acolo unde se îndreaptă acum e de-ajuns de bine de umblat, dar o să trebuiască să urcăm.”             Urcară până se întuneca şi făcură o nouă tabără într-un loc fără apă. David omorî cu praştia două potârnichi dintr-un cârd care trecuse pe cărare tocmai înainte de apusul soarelui. Păsările mergeau pe vechea cărare de elefanţi scuturându-se de praf, curăţele şi dolofane, şi când piatra zdrobi spatele uneia şi pasărea începu să se zbată şi să se zvârcolească, o altă pasăre fugi să o ciugulească şi David puse o noua piatră în praştie şi trase şi ochi a doua pasăre în coaste. Când alergă şi puse mână pe ea, celelate păsări se înălţară fâlfâind din aripi. Juma se uită la el şi-i zâmbi de data asta şi David luă cele două păsări, calde şi dolofane, cu penajul moale, şi le izbi cu capul de mânerul cuţitului său de vânătoare.             Şi acum, acolo unde îşi făcuseră tabăra pentru noapte, tatăl lui zise: „N-am văzut niciodată soiul ăsta de potârnichi atât de sus. E foarte bine că ai doborât o pereche de potârnichi.”             Juma găti potârnichile, înfipte în frigare, pe jarul unui foc foarte mic. Tatăl său bău un whiskey cu apă din capacul bidonului său în timp ce stăteau lungiţi şi priveau pe Juma cum găteşte. Apoi Juma le dădu fiecăruia câte un piept cu inimă şi el mânca cele două gâturi şi spinările şi picioarele.             „Situaţia s-a schimbat foarte mult, Davey,” zise tatăl lui. „Acuma stăm foarte bine cu raţiile.” „La ce distanţă suntem de el?” întrebă David.             „Suntem foarte aproape, „ zise tatăl său. „Depinde dacă o va porni la drum când se ridică luna. Astă-seară va apărea mai târziu cu o oră, şi cu două mai târziu faţă de ziua când ai dat de el.” „De ce crede Juma că ştie încotro se-ndreapta?” „L-a rănit şi i-a omorât askary-ul nu prea departe de locul unde suntem acum.” „Când?” „Acum 5 ani, spune el. Asta poate să însemne oricând. Când erai un toto, zice el.” „Şi de atunci a rămas singur?” „El aşa zice. Nu l-a mai văzut. Numai a auzit vorbindu-se despre el.” „Cât de mare zice el că e?” „Aproape de 200. Mai mare decât tot ce am văzut vreodată. El zice că există numai un singur elefant mai mare şi acela tot de pe aici.” „Mai bine să mă culc,” zise David. „Sper că mâine să fiu într-o formă mai bună.” „Astăzi ai fost grozav,” zise tatăl lui. „M-am mândrit cu ţine şi Juma a fost şi el mândru.”             Noaptea când se sculă, după ce răsărise luna, era sigur că nu se mândreau cu el, poate doar pentru îndemânarea cu care omorâse cele două păsări. Dăduse peste elefant în timpul nopţii şi-l urmărise să vadă dacă avea amândoi colţii şi apoi se întorsese să-i caute pe cei doi şi să-i pună pe urma lui. David ştia că se mândreau cu acest lucru. Dar de îndată ce se pornise urmărirea aceea ucigătoare nu le mai era de nici un folos şi chiar era o primejdie pentru reuşita lor, tot aşa cum fusese Kibo pentru el când se apropiase noaptea de elefant, şi-şi dădea seama că şi unul şi celălalt se afuriseau că nu-l trimiseseră înapoi la vreme. Colţii de elefant cântăreau 200 de livre fiecare. De când colţii aceştia crescuseră mai mari decât lungimea lor obişnuită, elefantul fusese urmărit mereu pentru ei şi acum ei trei aveau să-l omoare pentru asta.             David era sigur că aveau să-l omoare acum fiindcă el, David, rămăsese în picioare toată ziua şi rezistase după ce pe la prânz mersul îl făcuse praf. Aşa că erau mândri probabil că reuşise să reziste. Dar nu făcuse nimic folositor în timpul vânătorii şi ei ar fi fost într-o situaţie cu mult mai bună pentru el. De multe ori în cursul zilei dorise să nu-l fi trădat pe elefant şi după-amiază îşi aduse amine că-şi dorise să nu-l fi văzut vreodată. Treaz, în lumina lunii, îşi dădu seamă că acest lucru nu era adevărat.             A două zi dimineaţă erau pe urmele elefantului, mergând pe o veche cărare de elefanţi, un drum de pământ bătătorit străbătând pădurea. Arată de parcă elefanţii trecuseră pe aoclo încă din vremea în care lava din munţi se răcise şi copacii crescuseră şi se înălţaseră unul lângă altul.             Juma era foarte sigur şi mergea repede. Atât tatăl lui, cât şi Juma, păreau să fie siguri de ei şi mersul pe cărarea de elefanţi era atât de uşor încât Juma îi dădu să ducă puşca de 303 prin lumina mereu întreruptă a pădurii. Apoi pierdură urma din cauza fumegândelor grămezi de bălegar proaspăt şi a urmelor rotunde, turtite, ale unei turme de elefanţi care trecuse pe potecă, venind dinspre pădurea deasă din stânga urmelor. Juma, furios, îi luă puşca lui David. Se făcu după-amiază până izbutiră să ajungă turma şi să o ocolească, văzând formele masive, cenuşii, printre copaci şi mişcările urechilor mari şi ale trompelor care scotoceau, încolăcindu-se şi descolăcindu-se, auzind pârâiturile crengilor rupte, bubuitul copacilor dezrădăcinaţi, şi ghiorăiala din pântecele elefanţilor şi plezniturile şi zgomotul surd al balegii căzând pe jos.             În cele din urmă găsiră urma bătrânului elefant şi, când se abătu pe o poteca mai îngustă de elefanţi, Juma se uită la tatăl lui David, zâmbind larg şi arătânduşi dinţii ascuţiţi şi tatăl lui dădu din cap. Arătau de parcă şi-ar fi împărtăşit un secret obscen, exact aşa cum arătaseră când îi găsise în seara aceea la shamba.             Nu trecu mult timp şi ajunseră la secret. Era undeva mai departe spre dreapta, în pădure, şi urmele bătrânului elefant duceau într-acolo. Era un craniu tot atât de mare cât pieptul lui David, albit de soare şi de ploi. În frunte se vedea o adâncitură profundă şi o dâră care pornea dintre ochi şi se pierdea într-un şir de găuri inegale acolo unde colţii fuseseră tăiaţi.             Juma le arătă locul în care stătuse marele elefant pe care îl urmăreau cât se uitase la cranii şi unde trupul lui îl mişcase puţin mai departe de locul unde se odihnise până atunci şi unde vârful colţilor lui atinsese pământul. Îi arătă lui David singura gaură din marea adâncitură din osul albit al frunţii şi apoi patru găuri una lângă alta în osul din jurul urechii. Îi zâmbi lui David şi tatălui său şi luă un glonte dumdum 303 din buzunar şi-l potrivi cu vârful în osul frunţii.             „Aici Juma l-a rănit pe elefantul cel mare, „ zise tatăl său. „Acesta era askariul lui. De fapt, prietenul lui, fiindcă şi el era un elefant uriaş. S-a năpustit şi Juma l-a doborât şi l-a sfârşit împuşcându-l în ureche.”             Juma le arătă oasele împrăştiate şi cum trecuse elefantul cel mare printre ele. Juma şi tatăl lui David erau încântaţi de ce văzuseră acolo.             „Cam cât timp crezi că au fost împreună el şi prietenul lui?” îl întrebă David pe tatăl lui.             „N-am nici cea mai mică idee,” zise tatăl său. „Întreabă-l pe Juma.” „Întreabă-l tu, te rog.”             Juma discută cu tatăl sau şi Juma se uită la Daivd şi râse.             „Probabil de 4 sau 5 ori mai mult decât câţi ani ai tu, zice el,” îi spuse tatăl lui David. „Nu ştie, şi de fapt nici nu-l interesează.”             Pe mine mă interesează, se gândi David. L-am văzut în lumina lunii şi era singur, dar eu eram cu Kibo. Kibo era şi el cu mine. Elefantul nu făcea nimic rău şi acum noi l-am urmărit până în locul în care el a venit să-l vadă pe prietenul lui mort şi acum îl vor omorî. E greşeala mea. Eu l-am trădat.             Tatăl meu n-are nevoie să omoare elefanţi ca să trăiască, îşi spuse David. Juma nu l-ar fi găsit dacă nu l-aş fi văzut. A avut posibilitatea să-l prindă şi tot ce a izbutit a fost că l-a rănit şi i-a omorât prietenul. Kibo şi cu mine l-am găsit şi n-ar fi trebuit niciodată să le spun şi ar fi trebuit să păstrez secretul şi să-l am pentru totdeauna şi să-i las să fie beţi la berăria din shamba. Juma era atât de beat, încât nu l-am putut trezi. De aici înainte am să păstrez totul secret. N-o să le mai spun niciodată nimic. Dacă-l vor omori, Juma îşi va bea partea lui de fildeş sau îşi va cumpăra o altă soţie afurisită. De ce n-ai ajutat elefantul când ai putut? Tot ce-aveai de făcut era să nu fi mers mai departe a doua zi. Nu, asta nu i-ar fi oprit. Juma ar fi mers mai departe. Niciodată n-ar fi trebuit să le spui. Niciodată, niciodată să nu le spui. Încearcă să-ţi aduci aminte de acest lucru. Niciodată să nu spui nimic nimănui. Niciodată să nu mai spui nimic nimănui.             Tatăl lui îl aştepta să-i ajungă şi-i spuse foarte blând: „S-a odihnit aici. Nu mai merge că înainte. O să dăm acum de el dintr-un moment într-altul.” „Dracu' să ia vânătoarea de elefanţi,” zise David foarte liniştit.             „Ce-i asta?” întreabă tatăl lui.             „Dracu' să ia vânătoarea de elefanţi”, zise David încetişor.             „Ai grijă să n-o încurci,” îi zise tatăl său şi se uită rece la el.             Asta-i, îşi spuse David. Nu-i prost. Acum ştie totul şi nu va mai avea încredere în mine niciodată. Ăsta-i un lucru bun. Nu vreau să aibă încredere, fiindcă niciodată n-o să-i mai spun nici lui nici altcuiva ceva, niciodată nimic. Niciodată vreodată, niciodată.             Dimineaţa urcau din nou pe coasta îndepărtată a muntelui. Elefantul nu mai mergea ca până acum, ci înainta la întâmplare, oprindu-se uneori să mănânce şi David îşi dădu seama că se apropiau de el.             Încerca să-şi aducă aminte cum se simţise. Încă nu ţinea la elefant. Trebuie să-şi aducă aminte de acest lucru. Îi părea doar rău, ceea ce se datora propriei sale oboseli, care-i dădea o înţelegere a vârstei. Prin faptul că era foarte tânăr, îşi dăduse seama cum trebuie să fie când eşti prea bătrân.             Se simţise singur fără Kibo şi gândindu-se cum îl omorâse Juma pe prietenul elefantului, se ridicase împotriva lui Juma şi făcuse ca elefantul să-i fie frate. Îşi dădu seama atunci cât de important fusese pentru el faptul că-l văzuse pe elefant în lumina lunii şi că-l urmărise şi că se apropiase de el în luminiş în aşa fel încât să-i vadă colţii uriaşi. Dar nu ştia că nimic nu va mai fi vreodată la fel. Acum ştia că vor omorî elefantul şi că nu va mai putea face nimic. Îl trădase pe elefant atunci când se întorsese la shamba că să le spună. Ei m-ar omorî şi pe mine şi l-ar omorî şi pe Kibo dacă am avea colţi de fildeş, se gândi el şi ştia că nu era aşa.             Elefantul se ducea probabil acolo unde se născuse şi ei îl vor omorî acolo. Asta le trebuia ca totul să fie perfect. Le-ar fi plăcut să-l omoare acolo unde-l omorâseră pe prietenul lui. Asta ar fi fost ceva grozav. Asta le-ar fi plăcut. Blestemaţii, ucigaşi de prieteni!             Se îndreptau acum spre marginea desişului şi elefantul era aproape, undeva înainte. David îi simţea mirosul şi auzeau cu toţii cum rupe şi cum striveşte crengile. Tatăl lui David îi puse mâna pe umăr ca să-l tragă înapoi şi să aştepte la o parte şi apoi luă un pumn de cenuşă din punga din buzunar şi-l aruncă în aer. Cenuşa abia se întoarse căzând spre ei şi tatăl lui îi făcu un semn de încuviinţare lui Juma şi se aplecă să-l urmeze în desiş. David se uită la spatele şi la fundurile lor intrând în desiş şi dispărând. Nu-i auzea cum se mişcă.             David stătea nemişcat şi auzea cum mănâncă elefantul. Îi simţea mirosul tot atât de puternic ca şi în noaptea aceea în lumina lunii când se apropiase de el şi-i văzuse colţii lui minunaţi. Apoi, cum stătea, se făcu linişte şi nu mai simţi mirosul elefantului. Apoi se auzi un ţipăt ascuţit şi o bufnitură şi o împuşcătură a carabinei 303 şi după aceea bubuitul profund şi dublu al puştii 450 a tatălui său, apoi bufniturile şi trosniturile continuară să se îndepărteze şi intrând în desiş îl găsi pe Juma tremurând şi sângerând pe frunte şi pe faţă şi pe tatăl lui alb şi furios.             „S-a repezit la Juma şi l-a trântit pe jos,” îi spuse tatăl său. „Juma l-a atins la cap.” „Tu unde l-ai lovit?” „Unde dracu' am putut,” spuse tatăl său. „Să mergem după urma de sânge.”             Sânge care era peste tot. Un şiroi înalt cât capul lui David, care ţâşnise lucind pe tulpini şi frunze şi liane şi un altul mult mai jos, întunecat şi plin de murdării din stomac.             „Lovit la plămâni şi în burtă,” îi zise tatăl lui. „O să-l găsim la pământ sau sprijinit, sper, ce dracu',” adaugă el.             Îl găsiră sprijinindu-se şi chinuindu-se şi într-un asemenea hal de disperare încât nu se mai putea mişca. Se năpustise prin desişul în care se hrănea şi trecuse peste o potecă deschisă din pădure şi David împreună cu tatăl lui alergară pe urma stropită din plin cu sânge. Apoi elefantul intrase în desişul pădurii şi David îl zări în faţa lui uriaş şi cenuşiu, în picioare, rezemat de tulpina unui copac. David îi vedea numai spatele şi atunci tatăl lui se duse înainte şi el îl urmă şi amândoi trecură pe lângă elefant ca şi cum ar fi fost o corabie şi David văzu sângele care îi ţâşnea din coaste şi şiroia în jos şi tatăl lui ridică puşca şi trase şi elefantul îşi întoarse capul cu colţii uriaşi mişcându-se încet şi greoi şi se uită la ei şi când tatăl lui trase şi al doilea încărcător elefantul păru să se clatine ca un copac tăiat şi se prăbuşi bufnind spre ei. Dar nu murise. Se sprijinise de copac şi acum se prăbuşise, cu grumazul zdrobit. Nu se mişca, dar ochiul lui era cel mai viu lucru pe care îl văzuse David vreodată.             „Împuşcă-l în ureche cu 303,” zise tatăl lui. „Hai.” „Împuşcă-l tu,” spusese David.             Juma venise şchiopătând şi plin de sânge, pielea frunţii atârnându-i peste ochiul stâng, osul nasului vizibil şi o ureche ruptă şi luase fără să spună nici un cuvânt puşca din mână lui David şi apăsând ţeava puştii aproape de gaura urechii elefantului trase de două ori, smucind şi împingând furios trăgaciul.             Ochiul elefantului se holbă la prima împuşcătură şi apoi începu să se întunece şi sângele ţâşni din ureche şi curse în două şiroaie pe pielea cenuşie încreţită. Sângele avea o culoare diferită şi David îşi spuse trebuie să ţin minte acest lucru şi ţinu minte, dar niciodată nu-i fu de vreun folos. Acum întreaga demnitate şi măreţie şi întreaga frumuseţe a elefantului pieriseră şi nu mai era decât un morman uriaş de piele zbârcită.             „Ei, l-am prins. Davey, datorită ţie”, zise tatăl lui. „Acum mai bine ai face un foc ca să-l pun la loc pe Juma. Vino încoa', Humpty Dumpty însângerat. Colţii ăia nu fug.”             Juma se apropie zâmbind cu toţi dinţii, ţinând în mână coada elefantului care n-avea păr deloc. Făcură o glumă obscenă şi apoi tatăl lui începu să vorbească repede în swahiei. Apa la ce depărtare e? Cât de departe trebuie să mergi că să aduci oamenii care să care colţii acolo? Cum te simţi, netrebnic şi bătrân f… Ce fracturi ai?             Când primi răspunsul la întrebări, tatăl lui zise: „Tu şi cu mine ne întoarcem să luăm rucsacurile de unde le-am last. Juma o să strângă lemne şi o să pregătească focul. Trusa medicală e în rucsacul meu. Trebuie să aducem rucsacurile înainte să se întunece. N-o să se infecteze. Nu e ca rănile făcute de gheare. Să mergem.”             În seara aceea David şedea lângă foc şi se uita la Juma cu obrazul lui cusut şi cu coastele rupte şi se întreba dacă elefantul l-a recunoscut când a încercat să-l omoare. Spera să-l fi recunoscut. Acum elefantul era eroul lui, aşa cum fusese tatăl său multă vreme, şi se gândi nu cred c-ar fi putut s-o facă fiind atât de bătrân şi de obosit. El l-ar fi omorât şi pe Juma. Dar nu s-a uitat la mine ca şi cum ar fi vrut să mă omoare. Arăta doar trist, aşa cum mă simţeam şi eu. Venise la prietenul lui în ziua în care murise.             David îşi aminti cum pierise întreaga măreţie a elefantului de îndată ce ochiul lui încetase să mai fie viu şi când tatăl lui se întorsese cu rucsacurile, elefantul şi începuse să se umfle, în ciuda răcorii serii. Nu mai era nici un elefant, ci numai un leş cenuşiu şi zbârcit care se umflă şi nişte colţi pătaţi, cafenii şi gălbui, pentru care-l omorâseră. Colţii erau mânjiţi cu sânge închegat şi cu unghia de la degetul mare răzui puţin sângele care arăta ca o bucată de ceară de peceţi şi o puse în buzunarul cămăşii. Aceasta fu tot ce luă de la elefant în afară de începutul cunoaşterii a ce e singurătatea.             În seara aceea, după măcel, tatăl lui încerca în preajma focului să-i vorbească.             „Ştii că era un ucigaş, Davey,” zise el. „Juma spune că nimeni nu ştie câţi oameni a omorât”.             „Încercau cu toţii să-l omoare, nu-i aşa?” „Desigur,” zise tatăl său, „Cu perechea aceea de colţi”.             „Atunci cum putea fi un ucigaş?” „Fie cum vrei.” zise tatăl lui. „Îmi pare rău că eşti atât de încurcat în ceea ce-l priveşte.” „Aş fi vrut să-l omoare pe Juma”, zise David.             „Cred că mergi cam prea departe,” zise tatăl lui. „Juma e prietenul tău, ştii asta.” „Nu mai e.” „Nu trebuie să i-o spui.” „O ştie,” zise David.             „Cred că-l judeci greşit,” spuse tatăl lui şi lucrurile rămaseră aşa.             Când fură în cele din urmă înapoi şi cu colţii în siguranţă după tot ce se întâmplase şi colţii fură rezemaţi de zidul casei de chirpici, stând acolo cu vârfurile atingându-se, colţii atât de lungi şi de groşi că nimeni nu-i putea crede aievea chiar când îi atingeau şi nimeni, nici chiar tatăl lui, nu putea ajunge acolo unde se curbau ca vârfurile să li se atingă, când Juma şi tatăl lui şi el erau nişte eroi şi Kibo era câinele unui erou şi oamenii care căraseră colţii erau eroi, de pe acum nişte eroi cam beţi şi care aveau să fie şi mai beţi, tatăl lui îi spuse: „Vrei să facem pace, Davey?” „Da,” zise el, fiindcă ştia că acesta era începutul a nespunerii niciodată pe care o hotărâse.             „Mă bucur foarte mult,” zise tatăl lui. „E cu mult mai simplu şi mai bine.” Apoi se aşezară pe scăunelele bătrânilor sub umbra smochinului, colţii sprijiniţi de zidul colibei, şi băură bere din ploşti de piele care fură aduse de o tânără fată şi de fratele ei mai tânăr, servitorul eroilor, şezând pe jos lângă eroicul câine al unui erou care ţinea un bătrân cocoşel, ridicat de curând la rangul de pasăre favorită a eroilor. Şedeau acolo şi beau bere şi toba mare începu să bubuie şi ngoma să înceapă.                                                                                                                               SFÂRŞIT

Capitolul unu Şedea pe burtă, culcat peste covorul cafeniu al solzilor de cetini de la umbra pădurii, cu bărbia proptită pe braţele împreunate, iar în înălţimi vântul foşnea printre crestele brazilor. În locul acela coasta muntelui se înclina domol; dar ceva mai jos se prăvălea dintr-odată, dându-i putinţa să desluşească panglica întunecată a şoselei gudronate ce şerpuia prin trecătoare. De-a lungul şoselei se scurgea o pânză de apă, şi departe, în vale, dincolo de trecătoare, vedea un joagăr la marginea pârâului şi undele revărsându-se peste stăvilar, albe în bătaia soarelui de vară. Întrebă: — Acela e joagărul? — Da. — Nu mi-l mai aduc aminte. — A fost ridicat după ce fuseseşi dumneata pe aici. Joagărul cel vechi e mai departe, către vale; mult mai în jos de trecătoare. Întinse peste covorul pădurii harta fotografică militară şi o cercetă cu luare-aminte. Bătrânul privea peste umărul tovarăşului său. Era un om în vârstă, scurt şi îndesat, îmbrăcat cu o bluză neagră, ţărănească, şi pantaloni scorţoşi ca tinicheaua, de culoare cenuşie, iar în picioare avea pantofi cu talpă de sfoară. Gâfâia din greu de pe urma urcuşului şi îşi odihnea o mână pe una dintre cele două raniţe grele pe care le căraseră amândoi până acolo. — Atunci, înseamnă că din locul ăsta nu se vede podul. — Nu, răspunse bătrânul. Aici e partea mai lină a trecătorii, pe unde apa curge domol. Mai la vale, la locul în care şoseaua se pierde printre copaci, pârâul se prăvale dintr-odată şi se face o strungă prăpăstioasă… — Mi-aduc aminte. — Peste strunga aceea se întinde podul. — Şi unde-s posturile de pază? — Unul e acolo, la joagăr. Tânărul, ocupat acum să cerceteze împrejurimile, scoase binoclul din buzunarul cămăşii lui decolorate, de flanelă kaki, şterse lentilele cu o batistă şi potrivi focarele, până ce scândurile pereţilor joagărului i se arătară dintr-odată desluşit şi văzu banca de lemn din preajma uşii; văzu, de asemenea, mormanul înalt de rumeguş din dosul barăcii deschise, unde se aflau fierăstraiele circulare, şi o parte a jgheabului prin care erau aduşi din munţi butucii de pe celălalt mal al pârâului. Pânza apei i se arăta în lentile limpede şi neîncreţită, iar ceva mai încolo, din josul buclei de apă revărsată peste stăvilar, spumele se risipeau în vânt. — Nu se vede nicio santinelă. — Iese fum de la căsoaia joagărului, spuse bătrânul. Şi se văd şi rufe întinse pe frânghie. — Astea le-am văzut şi eu, dar nu zăresc nicio santinelă. — Poate c-o fi stând la umbră, lămuri bătrânul. Acolo acuma-i zăpuşeală. Eu aşa cred, că stă la umbră, în capătul unde nu putem vedea noi. — Aşa o fi. Şi postul celălalt unde-i? — Mai în jos de pod. La cantonul picherului, la kilometrul cinci pornind de la culmea trecătorii. — Câţi oameni sunt acolo? întrebă tânărul, arătând către joagăr. — Cred că vreo patru şi un caporal. — Şi la vale? — Mai mulţi. Am să aflu. — Dar la pod? — Totdeauna doi. Câte unul la fiecare capăt. — O s-avem nevoie de ceva oameni, zise tânărul. Dumneata câţi poţi să aduni? — Pot s-adun câţi pofteşti, răspunse bătrânul. Acuma-s mulţi pe-aici, prin munţi. — Cât de mulţi? — Mai bine de-o sută. Da-s strânşi în cete mici. De câţi oameni o să ai nevoie? — Am să-ţi spun după ce-om cerceta şi podul. — Şi vrei să-l cercetezi acuma? — Nu. Acuma vreau să mergem la locul unde trebuie să ascundem explozivul ăsta până i-o veni vremea. Dacă e cu putinţă, mi-ar plăcea să-l ţin ascuns în cea mai deplină siguranţă, la o depărtare nu mai mare de o jumătate de ceas de la pod. — Asta e treabă uşoară, răspunse bătrânul. De la locul către care mergem noi n-avem decât drum la vale până la pod. Şi ca să ajungem acolo, avem de urcat acuma o coastă pieptişă tare. Ţi-e foame? — Da, zise tânărul. Dar nu face nimic, o să mâncăm mai târziu. Cum te cheamă pe dumneata? Am uitat. Şi uitarea asta i se păru a fi un semn rău. — Anselmo, răspunse bătrânul. Mă cheamă Anselmo şi-s de felul meu de la Barco de Avila. Lasă-mă să-ţi dau o mână de ajutor la raniţa asta. Celălalt, un tânăr înalt şi subţiratic, cu păr blond învrâstat cu şuviţe pălite de soare şi obraz ars de vânt şi arşiţă, îmbrăcat în cămaşă de flanelă decolorată şi nişte pantaloni ţărăneşti, încălţat şi el în pantofi cu talpă de sfoară, se plecă spre pământ, băgă braţul pe sub una dintre curelele raniţei şi o săltă cu greu pe umăr. Apoi îşi îndesă braţul pe sub cealaltă curea şi-şi aşeză pe spate greutatea raniţei. Cămaşa îi era încă umedă pe locul unde stătuse povara. — Acuma-s gata, vesti tânărul. Încotro apucăm? — Pieptiş la deal, răspunse Anselmo. Încovoiaţi sub greutatea raniţelor, asudând din greu. porniră să suie cu nădejde prin pădurea de brad ce înveşmânta coasta muntelui. Tânărul nu putea să deosebească nici măcar urmă de potecă, dar urcau mereu la deal şi puţin pieziş pe coasta muntelui, până ce ajunseră la un pârâiaş, îl trecură, şi bătrânul porni cu aceeaşi înverşunare în sus pe marginea albiei stâncoase a firului de apă. Urcuşul se făcuse acum mai prăpăstios şi mai greu, până când, în cele din urmă, pârâiaşul păru a se prăvăli peste marginea unei stânci netede de granit ce se înălţa deasupra lor, iar acolo bătrânul se opri la piciorul stâncii şi zăbovi în aşteptarea tânărului. — Ei, cum merge? — E-n regulă, răspunse tânărul. Năduşise tare, şi din pricina greutăţii urcuşului i se puseseră cârcei la muşchii picioarelor. — Stai aici şi aşteaptă-mă. Eu mă duc înainte, să-i vestesc. Doar n-ai fi vrând să tragă în dumneata când ai ce ai în spinare! — Nici măcar în glumă, răspunse tânărul. Mai avem mult? — Nu, e foarte aproape. Dar dumitale cum îţi zice? — Roberto, răspunse tânărul. Îşi scosese raniţa din spinare şi o aşezase încet la pământ, între două pietroaie mari de pe marginea albiei. — Atuncea aşteaptă-mă în locul ăsta, Roberto, până mă întorc să te iau. — Bine, încuviinţă tânărul. Tot pe-aici ai de gând să coborâm la pod? — Nu. Când om coborî înspre pod, o să apucăm prin altă parte. Pe-un drum mai scurt şi mai lesnicios. — N-aş vrea să lăsăm materialul ăsta prea departe de pod. — Aşteaptă, şi-ai să vezi. Dacă n-o să fii mulţumit, o să alegem alt loc. — O să vedem, spuse tânărul. Se aşeză lângă raniţe şi privi cum se caţără bătrânul în sus pe stâncă. Urcuşul nu era prea greu, şi după felul cum găsea, fără să caute, scobituri ale stâncii de care să se prindă cu mâinile, tânărul înţelese că până atunci mai urcase de multe ori pe stânca aceea. Oricum ar fi fost, însă, cei ce se aflau deasupra avuseseră mare grijă să nu lase nici cea mai mică urmă. Tânărul acela, pe care îl chema Robert Jordan, era lihnit de foame şi chinuit de griji. Flămând era deseori, dar griji de obicei nu avea, fiindcă nu acorda niciun fel de importanţă celor ce i se puteau întâmpla şi ştia din experienţă cât de uşor este să te mişti prin spatele liniilor inamice oriunde în ţara asta. Puteai umbla prin spatele liniilor inamice la fel de uşor cum te puteai strecura printre ele dacă aveai o călăuză pricepută. Numai gândul la ce ţi s-ar întâmpla dacă ai fi prins făcea ca o asemenea încercare să ţi se pară dificilă; gândul acesta şi alegerea celor în care să te încrezi. În oamenii cu care lucrai trebuia să te încrezi ori până în pânzele albe, ori deloc, iar în privinţa asta hotărârea se cerea neapărat luată. Despre lucruri de felul acesta nu-şi făcea niciun soi de griji. Dar erau altele. Bătrânul Anselmo era o călăuză straşnică şi urca pe munte de mai mare dragul. Robert Jordan era el însuşi un căţărător iscusit, dar tot mergând în urma călăuzei încă dinainte de revărsatul zorilor, înţelesese că bătrânul ar fi fost în stare să-l poarte prin munţi până l-ar fi văzut dându-şi ultima suflare. De aceea, Robert Jordan avea deplină încredere în Anselmo în orice privinţă, afară de discernământ. Încă nu avusese niciun prilej de a-i pune la încercare discernământul, şi, de altminteri, datoria de a lua hotărâri cădea în sarcina sa. Nu, nu în privinţa lui Anselmo era el îngrijorat, iar treaba pe care o avea cu podul nu putea fi mai anevoioasă decât multe altele. Ştia cum trebuie aruncat în aer orice fel de pod de pe lume şi nimicise poduri de toate felurile şi de toate mărimile. Avea în cele două raniţe destul exploziv şi toate materialele trebuincioase ca să arunce în aer podul acela, chiar dacă ar fi fost de două ori mai mare decât spunea Anselmo, decât şi-l amintea el de pe vremea când trecuse pe aici, în 1933, cu prilejul unei excursii făcute pe jos către La Granja, sau decât se arăta în descrierea pe care i-o citise Golz cu două nopţi în urmă, acolo, în camera de la etaj a casei de lângă Escurial. — Să arunci podul în aer e un nimic, spusese Golz, arătând cu creionul un punct pe harta uriaşă, în vreme ce lumina lămpii cădea asupra ţestei lui rase şi crestate de cicatrice. Înţelegi? — Da, înţeleg. — Absolut nimic. Doar să arunci podul în aer este chiar un eşec. — Da, tovarăşe general. — Aruncarea în aer a podului trebuie să aibă loc la o oră dinainte fixată, în raport cu momentul hotărât pentru începerea atacului. Pricepi, nici vorbă. Dumneata singur hotărăşti cum şi în ce fel procedezi. Golz îşi privise creionul şi pe urmă se ciocănise cu el peste dinţi. Robert Jordan nu spusese nimic. — Înţelegi că dumneata singur hotărăşti cum şi în ce fel procedezi, continuase Golz, uitându-se la el şi clătinând din cap. Pe urmă se apucase din nou să bată cu creionul în hartă. Ar trebui s-o fac eu. Numai că n-o putem face. — De ce, tovarăşe general? — De ce? repetase Golz înfuriat. Ai văzut atâtea atacuri şi întrebi de ce? Cine poate garanta că ordinele mele n-au să fie schimbate? Cine poate garanta că atacul nu-i contramandat? Cine poate garanta că n-o să fie amânat? Cine poate garanta că începe la cel mult şase ceasuri de la ora stabilită? A fost vreodată vreun atac aşa cum ar fi trebuit? — Dacă e atacul dumneavoastră, are să înceapă la ora stabilită, spuse Robert Jordan. — Nu există niciodată atacurile mele, răspunsese Golz. Eu le organizez. Dar nu sunt ale mele. Artileria nu-i a mea. Este lucrul de care trebuie să ţin seama. Niciodată nu mi-au dat ce am cerut, chiar când puteau să dea. Şi nu numai asta contează. Există şi altele. Ştii doar cum sunt aici oamenii. Nu are rost s-o luăm iarăşi de la capăt. Totdeauna e ceva. Totdeauna se amestecă cineva. Acuma cred c-ai înţeles, sunt sigur. — Prin urmare, când trebuie aruncat în aer podul? întrebase Robert Jordan. — După ce porneşte atacul. Imediat după ce porneşte atacul, şi nu înainte. Aşa că niciun fel de întăriri să nu poată veni pe şosea. Şi arătase cu creionul: Trebuie să fiu sigur că nimic n-are să poată străbate pe şoseaua asta. — Şi când o să înceapă atacul? — Am să-ţi spun. Dar trebuie să consideri data şi ora pe care am să ţi le dau doar ca un indiciu de probabilitate. La vremea aceea urmează să fii gata pregătit. Ai să arunci podul în aer îndată după începerea atacului. Înţelegi? Pe urmă arătase din nou cu creionul pe hartă: Asta e singura cale pe unde ar putea să aducă întăriri. Este singura cale pe care pot trimite tancuri, artilerie sau chiar numai un singur camion către trecătoarea atacată de mine. Trebuie să fiu sigur că podul va fi distrus. Nu mai înainte, pentru ca nu cumva să poată fi reparat în cazul când atacul se amână. Nu. Trebuie distrus atunci când începe atacul, şi eu am nevoie să fiu sigur că a fost distrus. Nu-s la pod decât două santinele. Omul care o să te însoţească abia a venit de acolo. Mi se spune că e demn de toată încrederea. O să vezi. Şi are oameni de-ai lui în munţi. Ia oricâţi or să-ţi fie de trebuinţă. Cât mai puţini, dar să fie de ajuns. Nu-i nevoie să-ţi explic eu. — Şi cum am să pot şti că atacul a început? — La atac ia parte o întreagă divizie. Pentru pregătire vom folosi un bombardament de aviaţie. Doar nu eşti surd, nu-i aşa? — Prin urmare, pot considera că atunci când avioanele îşi vor lansa bombele atacul a început? — Nu totdeauna este cazul să tragi o asemenea concluzie, spusese Golz clătinând din cap. Dar de data asta poţi proceda aşa. E atacul meu. — Înţeleg, zisese Robert Jordan. N-aş putea spune că îmi place în mod deosebit. — Nici mie nu-mi place prea mult. Dacă nu vrei să primeşti misiunea, spune-mi-o acum, pe loc. Dacă ţi se pare că n-ai s-o poţi duce la bun sfârşit, spune-mi-o aici, pe loc. — Am s-o îndeplinesc, răspunsese Robert Jordan. Bineînţeles c-am s-o îndeplinesc. — Asta-i tot ce vreau să ştiu, spusese Golz. Că nimic n-are să poată trece peste podul acela. E indispensabil! — Înţeleg. — Nu-mi place să cer oamenilor îndeplinirea unor asemenea misiuni şi în astfel de împrejurări, continuase Golz. Nici nu ţi-aş putea da ordin s-o îndeplineşti, înţeleg la ce te-aş sili punându-ţi asemenea condiţii. Îţi ofer însă explicaţii amănunţite ca să poţi pricepe şi să-ţi dai seama ce mari greutăţi ţi se pot ivi în cale şi cât de importantă este misiunea ce ţi-a fost încredinţată. — Şi cum o să înaintaţi către La Granja dacă podul va fi aruncat în aer? — Vom fi pe deplin pregătiţi pentru repararea lui de îndată ce vom lua cu asalt trecătoarea. Este o operaţiune foarte complicată şi de mare frumuseţe. Tot atât de complicată şi de frumoasă ca şi toate celelalte. Planul a fost alcătuit la Madrid. Este o altă capodoperă a lui Vicente Rojo, profesorul acela ghinionist. Eu conduc atacul, şi îl conduc la fel ca totdeauna, cu forţe insuficiente. Totuşi, este o operaţiune care poate fi foarte lesne dusă la bun sfârşit. De data asta sunt mult mai fericit decât în alte prilejuri. Poate fi încununată de succes dacă izbutim să distrugem podul. Am putea să luăm Segovia. Uite, să-ţi arăt cum stau lucrurile. Nu luăm cu asalt chiar culmea trecătorii. Aici stăm pe poziţii. Atacăm mult mai încolo. Uite… aici… uite-aşa… — Prefer să nu ştiu, spusese Robert Jordan. — Bine, continuase Golz. Ai mai puţine bagaje de cărat cu tine de partea cealaltă, aşa-i? — Totdeauna prefer să nu ştiu. În cazul acesta, orice se va întâmpla pe urmă, nu eu voi fi cel care a vorbit. — E mai bine să nu ştii, convenise şi Golz, lovindu-se în frunte cu capătul creionului. De multe ori parcă aş vrea să nu ştiu nici eu. Dar lucrul acela, singurul, pe care trebuie să-l ştii despre pod. Îl ţii minte, da? — Da. Pe acela îl ştiu. — Cred şi eu că-l ştii! urmase Golz. N-am să-ţi mai ţin deci niciun fel de cuvântare. Hai să bem ceva. Atâta vorbărie îmi face o sete cumplită, tovarăşe Hordan. Pe spanioleşte numele dumitale sună caraghios, tovarăşe Hordown. — Dar Golz cum se spune pe spanioleşte, tovarăşe general? — Hotze, răspunsese Golz rânjind, rostind cuvântul din fundul gâtului şi cu glas cât mai îngroşat, ca şi cum ar fi suferit de o răceală gravă. Hotze, cârâise el încă o dată. Tovarăşul heneral Khotze. Dacă aş fi ştiut cum pronunţă ăştia Golz în spanioleşte, mi-aş fi ales un nume mai potrivit înainte de a veni să mă războiesc aici. Când mă gândesc că am venit încoace să comand o divizie şi mi-aş fi putut alege orice nume mi-ar fi fost pe plac, iar eu l-am ales tocmai pe Hotze! Heneralul Hotze! Acuma e prea târziu să mi-l mai schimb. Cum îţi place munca de partizan? Folosise cuvântul rusesc pentru luptătorii de guerrilla din spatele liniilor inamice. — Foarte mult, răspunsese Robert Jordan. Apoi, râzând strâmb: E sănătos să lucrezi în aer liber. — Şi mie mi-a plăcut tare mult pe vremea când eram de vârsta dumitale, continuase Golz. Mi s-a spus că te pricepi foarte bine să arunci podurile în aer. Lucrezi foarte ştiinţific. Mai mult nu ştiu, dar aşa se spune. Cu ochii mei nu te-am văzut niciodată la treabă. Poate că de fapt n-ai făcut niciodată nimic. Chiar te pricepi să le arunci în aer? De data asta încerca să-l necăjească. Ia şi bea, urmase el, întinzându-i lui Robert Jordan paharul cu rachiu spaniol. Chiar le arunci în aer? — Câteodată. — Cu podul ăsta ar fi mai bine să nu existe niciun fel de „câteodată”. Gata, hai să nu mai pomenim deloc despre pod. Acuma ştii destul de bine despre ce este vorba. Suntem amândoi îndeajuns de serioşi, aşa că putem spune glume oricât de piperate. Ascultă, sunt multe fete de partea cealaltă a frontului? — Nu, acolo n-avem vreme de fete. — Nu sunt de aceeaşi părere. Când slujba ţi-e răvăşită, şi viaţa trebuie să fie răvăşită. Iar slujba ţi-e cum nu se poate mai răvăşită. Află, de asemenea, că ar trebui să te tunzi. — Mă tund de câte ori e nevoie, răspunsese Robert Jordan. Iar în sinea lui gândise: Să fiu eu al naibii dacă m-aş rade în cap aşa cum se rade Golz! Apoi adăugase încruntat: Am destule griji pe cap, şi fără fete. Ceva mai târziu Robert Jordan întrebase: — Şi ce fel de uniformă ar trebui să port? — Niciuna, răspunsese Golz. Şi eşti tuns destul de bine. Am vrut să te necăjesc. Ai o fire cu totul deosebită de a mea, spusese Golz şi umpluse din nou paharele. Apoi urmase: — Nu te gândeşti niciodată la vreo fată. Eu nu mă gândesc niciodată la nimic. De ce m-aş gândi? Eu sunt Général Soviétique. Nu gândesc niciodată. Nu încerca să mă prinzi în cursă şi să mă faci să gândesc. Un ofiţer de stat-major, aşezat pe scaun dinaintea unei hărţi întinse pe planşetă, îl mustrase mormăind ceva în limba pe care Robert Jordan n-o înţelegea. — Lasă vorba! strigase Golz în englezeşte. Glumesc de câte ori am chef. Tocmai fiindcă sunt aşa de serios, am dreptul sa glumesc. Acuma bea paharul şi pleacă. Ei, ai înţeles? — Da, răspunsese Robert Jordan. Am înţeles. Îşi strânseseră mâinile şi. după ce salutase, pornise către maşina Statului-Major, în care bătrânul aştepta dormind; şi cu aceeaşi maşină străbătuse şoseaua până dincolo de Guadarrama, alături de bătrânul mereu adormit, apoi o luaseră pe drumul către Navacerrada şi ajunseseră la cabana clubului „Alpin”, dar acolo, el, Robert Jordan, dormise trei ceasuri înainte de a pleca mai departe. Atunci îl văzuse pentru ultima oară pe Golz şi-i cercetase straniul obraz alb, ce nu se bronza niciodată la soare, ochii vultureşti, nasul mare şi buzele subţiri şi ţeasta rasă, brăzdată de zbârcituri şi cicatrice. A doua zi seara aveau să se afle în întuneric, dincolo de Escurial, înaintând de-a lungul şoselei; în beznă, şiruri lungi de camioane încărcau infanterişti; oameni împovăraţi de echipament urcau în camioane; unităţi de mitraliere săltau piese pe platformele camioanelor; tancuri erau împinse peste planuri înclinate până pe remorcile speciale ale unor camioane uriaşe, cu platforme prelungi; în toiul nopţii divizia se pregătea de plecare pentru atacul împotriva trecătorii. Dar gândurile nu-i stăteau la asta. Nu era treaba lui. Era treaba lui Golz. El n-avea de făcut decât un singur lucru, şi doar la acel lucru trebuia să se gândească; trebuia să judece temeinic şi să cumpănească toate amănuntele pe măsură ce urmau să se ivească, fără să-şi facă griji mai dinainte. Îngrijorarea e la fel de rea ca şi frica. Nu face decât să îngreuneze şi mai mult lucrurile. Iar acum şedea pe marginea pârâului, privea cleştarul apei ce luneca printre stânci şi băgă de seamă că pe malul celălalt se întinde un covor gros de cardamă. Trecu pârâul, culese doi pumni din iarba aceea, spălă în şuvoiul apei rădăcinile mocirloase, apoi se aşeză din nou lângă raniţe şi mestecă frunzele verzi, curate şi răcoritoare, iar la urmă tulpinile aspre şi iuţi la gust. Îngenunche la marginea pârâului, şi după ce împinse pistolul automat de-a lungul centurii până îl aduse la spate, ca să nu se ude, se aplecă, sprijinindu-se cu fiece mână pe câte o piatră, şi bău din unda pârâului. Apa era atât de rece, că îl dureau dinţii. Se ridică proptindu-se în mâini, întoarse capul şi îl văzu pe bătrân cum coboară stânca. Împreună cu bătrânul venea şi un alt bărbat, îmbrăcat tot cu bluză neagră, ţărănească, şi pantaloni de un cenuşiu-închis, ce păreau a fi un fel de uniformă prin părţile acelea, încălţat cu pantofi cu talpă de sfoară şi ducând o carabină atârnată pe umăr. Bărbatul acesta n-avea nimic pe cap. Amândoi coborau pe stâncă în jos cu iscusinţa unor capre. Veniră către el, şi Robert Jordan se ridică în picioare. — Salud, camarada! îl întâmpină zâmbind pe omul cu carabină. — Salud! răspunse acela, încruntat. Robert Jordan privi faţa masivă, împânzită de barbă ţepoasă, a noului sosit. Era aproape rotundă, iar capul îl avea tot rotund şi aşezat de-a dreptul pe umeri. Ochii îi erau mici şi parcă prea depărtaţi, urechile mici şi lipite de ţeastă. Arăta voinic, fiind înalt de vreo cinci picioare şi zece inci[1], şi avea mâinile şi picioarele mari. Nasul îi fusese sfărâmat şi gura tăiată la un colţ, iar dâra cicatricei îi străbătea obrazul de pe buza de sus până în jos spre falcă şi se vedea desluşit prin păienjenişul de ţepi al bărbii. Bătrânul făcu semn cu capul către omul acela, pe urmă zâmbi şi zise: — El e mai mare aici. Apoi îi îndoi braţul, ca şi cum ar fi vrut să silească muşchii a ieşi la iveală, şi se uită la bărbatul cu carabină având în ochi o admiraţie pe jumătate zeflemitoare. E voinic ca un taur! — Se vede cât de colo! zise Robert Jordan, şi iară zâmbi. Nu-i plăcea înfăţişarea bărbatului aceluia, şi în sinea lui nu zâmbea deloc. — Cu ce poţi dovedi cine eşti? întrebă bărbatul cu carabina. Robert Jordan desfăcu încet acul de siguranţă cu care prinsese capacul buzunarului de la piept, din stânga cămăşii de flanelă, de unde scoase o hârtie împăturită şi o întinse bărbatului cu carabina; celălalt o despături şi o cercetă neîncrezător, întorcând-o pe toate părţile. Vasăzică, nu ştie să citească, îşi zise Robert Jordan. Şi spuse tare: — Uită-te la ştampilă. Bătrânul îi arătă ştampila, iar bărbatul cu carabina o cercetă şi o pipăi între degete. — Ce ştampilă e asta? — N-ai mai văzut-o până acum? — Nu. — Sunt două, spuse Robert Jordan. Una este de la S.I.A. – adică de la Serviciul de Informaţii al Armatei. Cealaltă e a Statului-Major. — Da, pe asta am văzut-o eu şi mai înainte. Dar aicea nimeni nu dă porunci afară de mine, zise omul, mereu încruntat. Ce ai acolo, în raniţe? — Dinamită, răspunse tare mândru bătrânul. Astă-noapte am trecut peste linia frontului, la adăpostul întunericului, şi toată ziua am cărat peste munte dinamita de-aici. — Mi-ar trebui dinamită, zise bărbatul cu carabina. Îi înapoie lui Robert Jordan hârtiile şi îl cercetă din cap până-n picioare. Da. Chiar aveam nevoie de dinamită. Câtă mi-aţi adus? — Nu ţi-am adus niciun fel de dinamită, îi răspunse Robert Jordan cu glas potolit. Dinamita e pentru alte treburi. Cum te cheamă? — Da’ ce te priveşte? — Pablo îl cheamă, răspunse bătrânul. Omul cu carabina continuă să-i privească pe amândoi, încă şi mai încruntat. — A, foarte bine! Am auzit despre dumneata multe vorbe bune, spuse Robert Jordan. — Ce vorbe ai auzit despre mine? întrebă Pablo. — Am auzit că eşti un straşnic conducător de guerrilla, că eşti credincios republicii şi-ţi dovedeşti credinţa prin fapte, precum şi că eşti un bărbat pe cât de aşezat, pe atât de viteaz. Îţi aduc felicitări din partea Statului-Major. — Unde ai auzit dumneata toate astea? întrebă Pablo, iar Robert Jordan îşi dădu seama că laudele umflate nu-l emoţionaseră de fel. — Pretutindeni, de la Buitrago şi până la Escurial, răspunse el atunci, indicând astfel toată întinderea de ţară de dincolo de linia frontului. — Nu cunosc pe nimeni nici la Buitrago şi nici la Escurial, zise Pablo. — De cealaltă parte a munţilor se află acum mulţi oameni care n-au călcat niciodată mai înainte pe acolo. De unde eşti de fel? — De la Avila. Şi ce ai de gând să faci cu dinamita? — S-arunc un pod în aer. — Ce pod? — Asta-i treaba mea. — Dacă e din ţinutul ăsta, atunci e treaba mea. Nu se poate să arunci în aer podurile din preajma locului unde trăieşti. Trebuie să trăieşti într-un loc şi de luptat să lupţi într-altul. Ştiu foarte bine care e treaba mea. Cine a izbutit să rămână în viaţă până astăzi, după un an întreg de zile, înseamnă că ştie care e treaba lui. — O fi, dar treaba cu podul e numai a mea, zise Robert Jordan. Ne putem sfătui asupra ei. Vrei să ne dai o mână de ajutor la raniţele astea? — Nu, răspunse Pablo, scuturând din cap. Bătrânul se răsuci deodată înspre el şi-i vorbi repede, cu furie, într-un dialect pe care Robert Jordan abia îl putea urmări. Era ca şi cum ar fi citit din Quevedo. Anselmo vorbea în castiliana veche, şi vorbele lui sunau cam aşa: — Gândeşti a te arăta oare ca o lighioană? Da. Eşti cumva sălbătăciune? Da, în mare noian de prilejuri. Ai glagorie la capul tău? Nu. Nici fărmătură. Purcedem noi într-aceste locuri cu treburi de mare însemnătate, iar tu stai împotrivă, cum că sălaşul tău cată a nu suferi tulburare, şi cu a ta vizuină de vulpe te zbaţi a trece ‘naintea unei lumi întregi. Şi vrei s-o iei 'naintea foloaselor aşteptate de norodul tău. Fac aşa şi pe dincolo în aceea şi în celelalte ale tătânelui tău. Fac aşa şi pe dincolo în aceea şi în celelalte toate ale tale. Saltă în spinare dăsaga! Pablo coborî ochii în pământ. — Fiecare este ţinut să facă ceea ce poate îndeplini după puterile sale, zise el. De trăit, trăiesc aici. dar de luptat, lupt tocmai dincolo de Segovia. Dacă aveţi să faceţi vreo stricăciune pe-aici, o să fim hăituiţi şi alungaţi din munţii ăştia. Numai fiindcă nu făptuim nimic prin împrejurimi avem putinţa să trăim în munţii de aici. Legea asta o urmează şi vulpea. — Da, se împotrivi Anselmo cu răutate. Ne ţinem de legea vulpii, când noi trebuie să fim lupi. — Îs mai lup eu decât tine, răspunse Pablo, şi la vorbele acestea Robert Jordan înţelese că de acum n-avea să mai ducă el raniţa. — Hi, ho!… exclamă Anselmo, uitându-se iar la omul cu carabina. Ăi fi fiind tu mai lup decât mine, care-s om de şaizeci şi opt de ani! Scuipă cu scârbă înspre pământ şi clătină din cap. — Ai chiar atâţia ani? întrebă Robert Jordan, văzând că deocamdată lucrurile se limpeziseră şi încercând să le mai liniştească şi el. — Şaizeci şi opt în luna lui iulie. — Dacă mai apucăm vreodată luna aceea, zise Pablo. Lasă-mă să-ţi dau o mână de ajutor la raniţă, urmă apoi către Robert Jordan. Cealaltă să rămâie în seama bătrânului. Nu mai vorbea cu furie, ci-aproape cu tristeţe. Bătrânul e tare voinic. — Raniţa o duc eu, răspunse Robert Jordan. — Ba nu, se împotrivi bătrânul. Las-o vlăjganului celuilalt. — Am s-o iau eu, îi spuse Pablo, şi în mânia cu care vorbea se amesteca o tristeţe ce-l cam îngrijoră pe Robert Jordan. Cunoştea acest soi de tristeţe, şi prezenţa ei în asemenea împrejurări îl neliniştea. Îi spuse lui Pablo: — Atunci dă-mi mie carabina. Iar după ce Pablo i-o încredinţă, şi-o trecu peste umăr şi, mergând în urma celorlalţi doi, începură să urce din greu, trudindu-se şi căţărându-se pe stâncă până la marginea ei de sus, unde se deschidea o pajişte verde în mijlocul pădurii. O luară pe marginea pajiştii, iar Robert Jordan, uşurat acum de povara raniţei, înainta cu paşi sprinteni, simţind peste umăr tăria plăcută a carabinei în locul greutăţii ce-l făcuse să năduşească. Băgă de seamă că, din loc în loc, iarba fusese păscută şi se vedeau limpede urmele unor ţăruşi ce stătuseră bătuţi în pământ. Zări de asemenea o potecă întinsă de-a curmezişul poieniţei, pe unde fuseseră duşi caii să se adape la pârâu, iar de-a lungul potecii, băligar proaspăt de cal. Îi priponesc deci noaptea aici ca să pască, şi ziua îi ţin ascunşi în pădure, gândi el. Câţi cai o fi având Pablo ăsta? Îşi aminti că observase la pantalonii lui Pablo un lucru căruia la început nu-i înţelesese rostul: erau unsuroşi şi tociţi tare în genunchi şi pe pulpe. O fi având vreo pereche de cizme, ori călăreşte aşa, chiar cu aceşti alpargatas ai lui? gândi Robert Jordan. S-ar putea să aibă un echipament complet. Dar tristeţea aceasta nu-mi place, îşi urmă el firul gândurilor. O astfel de tristeţe e primejdioasă. E tristeţea care îi cuprinde înainte de a da bir cu fugiţii, sau înainte de a trăda. E tristeţea ce se arată înaintea vânzării. Din faţă se auzi nechezat de cal înlăuntrul pădurii, şi atunci, printre trunchiurile cafenii ale brazilor, deşi doar puţine şi firave raze de soare se puteau strecura prin desişul crestelor rămuroase şi aproape îngemănate, zări oborul, alcătuit din funii petrecute în jurul copacilor. Caii îşi ţineau capetele îndreptate către oamenii ce se apropiau, iar în afara oborului, la poalele unui brad, şeile stăteau grămadă, acoperite cu o foaie de cort. Când ajunseră chiar lângă obor, cei doi bărbaţi care purtau raniţele se opriră, iar Robert Jordan înţelese că făcuseră aşa pentru a-i da lui putinţa să admire caii. Şi atunci spuse: — Da. Sunt foarte frumoşi. Apoi se întoarse spre Pablo: Prin urmare, ai şi cavalerie, şi toate celelalte. Se aflau acolo, în oborul împrejmuit cu frânghii, cinci cai: trei murgi, un roib şi un şarg. Cercetându-i cu atenţie pe fiecare, după ce mai întâi îi privise pe toţi laolaltă, Robert Jordan îi cântări iarăşi din ochi, unul câte unul. Pablo şi Anselmo ştiau bine ce cai de soi sunt, iar în vreme ce Pablo le arunca priviri pline de dragoste şi se arăta mândru şi mai puţin supărat, bătrânul se purta de parcă ar fi fost vorba de o mare surpriză, pe care el, şi numai el, o scosese, pe nepregătite, la iveală. Şi-l întrebă pe Robert Jordan: — Ei, cum ţi se par? — Eu am pus mâna pe toţi, spuse Pablo, şi Robert Jordan se bucură auzindu-l că vorbeşte cu mândrie. — Ăla de colo, zise Robert Jordan arătând spre unul dintre murgi – un armăsar înalt, ţintat cu alb în frunte şi pintenog la un singur picior, la stângul de dinainte – ăla e un cal grozav. Era un animal frumos, ce părea să fi coborât chiar atunci de pe o pânză de Velásquez. — Toţi sunt straşnici, zise Pablo. Te pricepi la cai? — Da. — Asta nu-i rău, încuviinţă Pablo. Vezi cumva un beteşug la vreunul dintre ei? Robert Jordan îşi dădu seama că, în clipa aceea, omul fără ştiinţă de carte îi cerceta, în felul său, hârtiile. Caii stăteau nemişcaţi şi, cu capetele înălţate, se uitau înspre oameni. Robert Jordan se strecură printre cele două funii ale oborului, se apropie de şarg şi îl bătu cu palma peste şold. Apoi se rezemă cu spatele de funii şi urmări cu privirea caii ce dădeau roată oborului. Rămase aşa încă un minut după ce caii încremeniră iarăşi, pe urmă se aplecă şi ieşi la lărgime. — Roaiba şchioapătă de dreptul de dinapoi, îi spuse el lui Pablo fără să-l privească. Are copita crăpată, şi cu toate că s-ar putea foarte bine să nu-i meargă rău dacă e potcovită cum trebuie, poţi şi s-o pierzi de-o umbla cale lungă pe pământ tare. — Aşa i-a fost copita de când am luat-o, răspunse Pablo. — Calul vostru cel mai bun, armăsarul murg, ţintat în frunte, are o umflătură la fluierul piciorului, chiar mai jos de genunchi, care nu-mi place. — E-un fleac, zise Pablo. S-a lovit acum trei zile. Dacă ar fi fost ceva rău, de atuncea s-ar fi arătat. Pe urmă trase la o parte foaia de cort şi arătă şeile. Erau printre ele două şei obişnuite, de vaquero sau de alt fel de slugă, cum sunt şeile cele mai ordinare, o şa de vaquero foarte ornamentată, din piele incrustată de mână şi cu scări grele, cu gardă lată, şi două şei militare de piele neagră. — Am împuşcat doi inşi din guardia civil, zise Pablo ca să lămurească prezenţa celor două şei militare. — Ăsta-i vânat de preţ. — Descălecaseră pe şoseaua dintre Segovia şi Santa Maria del Real. Descălecaseră ca să cerceteze hârtiile unui om care mergea pe drum cu căruţa. Am izbutit să-i ucidem fără să vătămăm caii. — Aţi omorât mulţi din garda civilă? — Vreo câţiva, răspunse Pablo. Dar numai pe ăştia doi fără să facem vreun rău cailor. — Pablo e cel de-a aruncat în aer trenul de la Arevalo, zise Anselmo. El a făcut isprava asta. — A fost cu noi un străin, şi ăla a făcut ce trebuie pentru explozie, urmă Pablo. Îl cunoşti? — Cum îl cheamă? — Nu-mi mai aduc aminte. Era un nume tare ciudat. — Dar de arătat, cum arăta la înfăţişare? — Era bălai, cum eşti şi dumneata, dar nu chiar aşa de înalt, şi-avea mâini mari şi nasul sfărâmat. — Kaşkin, rosti Robert Jordan. Kaşkin trebuie să fi fost. — Da, încuviinţă Pablo. Era un nume tare ciudat. Şi cam aşa suna. Ce s-o fi întâmplat cu el? — A murit încă din aprilie. — Asta îl aşteaptă pe fiecare, spuse Pablo, întunecându-se. Aşa o să sfârşim cu toţii. — Aşa sfârşesc toţi muritorii, adăugă Anselmo. Tot aşa au sfârşit oamenii încă de la zidirea lumii. Ce-i cu tine, măi? Ce ţi s-a aşternut pe suflet? — Ăia sunt tari de tot, rosti Pablo. Şi parcă şi-ar fi vorbit doar lui însuşi. Privea întunecat înspre cai. Nici nu vă daţi seama cât de tari sunt. Îi văd că-s din ce în ce mai tari, din ce în ce mai bine înarmaţi. Au mereu mai multe materiale. Iată, stau aici cu asemenea mândreţe de cai, şi la ce mă pot aştepta în viitor? Să fiu hăituit şi ucis. Atâta tot. — Hăituieşti şi tu pe alţii cât te hăituiesc şi alţii pe tine, zise Anselmo. — Nu, se împotrivi Pablo. Nu mai este aşa. Iar dacă acuma o să ne părăsim munţii ăştia, încotro putem apuca? Răspunde-mi mie la asta! încotro? — În Spania sunt munţi sumedenie. Dacă am pleca de-aici, ne-om duce către Sierra de Gredos. — Nu mai am poftă, zise Pablo. M-am săturat să tot fiu hăituit. Aicea stăm în bună pace. Da’ de v-aţi apuca să aruncaţi un pod în aer prin părţile astea, au să pornească hăituiala împotriva noastră. Dacă or să afle că suntem pe-aici şi-or să ne caute cu avioanele, au să dea peste noi. De-or trimite mauri să ne hăituiască, au să dea peste noi şi va trebui să plecăm de-aici. M-am săturat de toate astea. Auzi? Apoi, întorcându-se către Robert Jordan: Ce drept ai dumneata, un străin, să vii la mine şi să-mi spui ce trebuie să fac? — Nu ţi-am cerut să faci nimic, îi răspunse Robert Jordan. — Da’ ai să-mi ceri, fără îndoială, urmă Pablo. Asta-i. Aici e tot răul. Arătă către cele două raniţe grele lăsate la pământ în răstimpul cât se uitaseră la cai. S-ar fi zis că vederea cailor îi adusese în minte toate gândurile acestea, iar faptul că Robert Jordan se pricepea la cai îi dezlegase limba. Toţi trei stăteau acum lângă oborul de funii, şi pete de soare străluceau pe pielea armăsarului murg. Pablo îl privi o clipă, apoi împinse cu piciorul raniţa cea grea şi zise iar: — Aici e tot răul! — Eu am venit doar ca să-mi fac datoria, îi spuse Robert Jordan. Am venit fiindcă aşa mi-au ordonat cei ce conduc războiul. Dacă ţi-oi cere vreun ajutor, poţi să mă refuzi, şi s-or găsi alţii să mă ajute. Dar până acuma nu ţi-am cerut niciun fel de ajutor. Am datoria să îndeplinesc ce mi s-a ordonat să duc la bun sfârşit, şi te pot încredinţa că e vorba de o treabă importantă. Că sunt străin, asta nu-i vina mea. M-ar fi bucurat să mă fi născut în ţara asta. — Pentru mine lucrul cel măi de seamă, acuma, e să nu fim tulburaţi prin locurile astea, răspunse Pablo. Eu, acuma, am îndatoriri faţă de cei ce sunt cu mine şi faţă de mine însumi. — Pentru tine, da, zise Anselmo. Acest „acuma” al tău ţine de îndelungă vreme. Tu şi caii tăi. Până ce n-ai agonisit caii, erai fără greş laolaltă cu noi. Acuma ai adăogit încă un suflet la tagma capitaliştilor. — Asta nu-i vorbă cu dreptate! se burzului Pablo. Pentru cauză, mereu pui caii în primejdie. — Atâta-i foarte puţin, zise Anselmo dispreţuitor. După cât mă duce pe mine capul, e tare puţin. Ca să furi, cu adevărat ai înfruntat primejdii. Ca să mănânci bine, da, e-adevărat. Ca să ucizi, aşijderea. Dar ca să lupţi – nu! — Eşti un biet bătrân care are să dea de multe buclucuri din pricina limbii lui veninoase. — Sunt un bătrân căruia nu-i e frică de nimenea pe lumea asta! îl înfruntă Anselmo. Şi mai sunt un bătrân care n-are cai. — Eşti un bătrân care s-ar putea să nu mai aibă zile multe. — Sunt un bătrân care o să trăiască până în ziua când va răposa, zise Anselmo. Iar de vulpoi nu mi-e frică. Pablo nu mai spuse nicio vorbă şi ridică de jos raniţa. — Şi nici de lupi, urmă Anselmo, ridicând-o de jos pe cealaltă. Dacă eşti cumva asemenea sălbătăciune. — Tacă-ţi gura! se răsti Pablo. Eşti un sărman bătrân, care totdeauna vorbeşte mai mult decât se cuvine. — Şi care totdeauna va îndeplini ceea ce a făgăduit să îndeplinească, răspunse Anselmo, încovoindu-se sub povara raniţei. Şi care la ceasul acesta e flămând. Şi însetat. Dă-i drumul înainte, măi, căpetenie de guerrilla cu chipul veşnic trist. Îndrumă-ne către un loc unde să avem ce mânca. Începe destul de prost, gândi Robert Jordan. Dar Anselmo e un om adevărat. Pe aici, cei care-s oameni de ispravă sunt cu adevărat minunaţi, gândi el mai departe. Nu există pe lume alţi oameni ca ei: dacă sunt buni, sunt fără seamăn, iar dacă apucă pe căi rele, nimeni nu-i întrece în ticăloşie. De bună seamă că Anselmo a ştiut ce face când a hotărât să venim aici. Dar povestea asta nu-mi place. Nu-mi place deloc. Singurul semn bun era că Pablo căra acum raniţa şi că îi dăduse lui carabina. Poate că aşa o fi el mereu, îşi spuse Robert Jordan. Poate că e doar unul dintre cei totdeauna încruntaţi! Nu. Îşi spuse iarăşi în sinea lui, nu te păcăli singur. Nu ştii cum a fost omul acesta înainte; dar ştii că a apucat pe un drum greşit şi că înaintează pe el grabnic şi fără să se ascundă. Când o începe să se şi ascundă, înseamnă că s-a hotărât definitiv. Să ţii minte lucrul acesta, se dăscăli el singur. Primul semn de prietenie va arăta că s-a hotărât. Dar straşnici cai mai are! îşi urmă el mai departe gândurile. Tare-s frumoşi caii din obor! Mă întreb ce anume mă poate face să trăiesc chiar simţămintele pe care le stârnesc caii aceia în sufletul lui Pablo? Bătrânul avea dreptate. Caii l-au făcut om bogat, şi de îndată ce s-a îmbogăţit, a vrut să se bucure de viaţă. Nu va mai trece mult, te pomeneşti, şi are să sufere că nu poate intra la „Jockey Club”, îşi zise mai departe. Pauvre Pablo. Il a manqué son Jockey”.[2] Gândul acesta îl făcu să se simtă mai uşurat. Zâmbi amar privind la cele două spinări încovoiate şi la raniţele grele de dinaintea lui, care se strecurau printre copaci. Toată ziua nu glumise deloc cu sine însuşi, iar acum, după ce făcuse măcar o singură glumă, se simţea mult mai bine. Eşti pe cale de a ajunge la fel cu toţi ceilalţi, îşi spuse Robert Jordan. Devii şi tu morocănos şi întunecat. Fără îndoială că faţă de Golz se arătase solemn şi morocănos. Misiunea asta îl copleşise puţin. Te cam copleşise, îşi spuse. Te copleşise cam mult. Golz fusese vesel, şi ar fi vrut şi el să se arate vesel înainte de despărţire, dar nu izbutise. Cei mai buni dintre cei buni, când stai să te gândeşti temeinic, sunt veseli. E mult mai bine să fii vesel, iar afară de asta, veselia mai indică şi altceva. E ca şi cum ai deveni nemuritor încă de când eşti în viaţă. Treabă complicată. Şi, cu toate astea, nu mai rămăseseră mulţi. Nu, nu mai rămăseseră mulţi dintre cei veseli. Rămăseseră cumplit de puţini, al dracului de puţini! Şi dacă ai să mai gândeşti mult aşa, flăcăule, nici tu n-ai să întârzii pe-aici cine ştie cât. Schimbă-ţi şirul gândurilor, veterane, bătrâne tovarăş! Astăzi eşti distrugător de poduri. Nu gânditor. Mamă, că foame îmi mai e! gândi el. Sper că lui Pablo îi place să mănânce bine.   [1] Aproximativ 1,78 m. [2] Sărmanul Pablo. Nu i-a fost dat să ajungă la „Jockey Club”. (Franc.).

PARTEA ÎNTÎI BIMINI   I   Casa era construită pe cel mai înalt punct al îngustei limbi de pămînt ce se întindea între port şi mare. Rezistase la trei uragane şi fusese durată solid, ca o navă. Palmieri înalţi, care se îndoiau în bătaia alizeelor, îşi aruncau umbra asupra ei. Pe uşa dinspre ocean pu­teai coborî drept spre faleză, spre plaja cu nisip alb, spre Gulf-Stream. Apa curentului era de obicei de un albastru închis, de te uitai la ea de departe, cînd nu bă­tea vîntul. Dar, cînd intrai în ea, te întîmpina o apă de un verde deschis deasupra nisipului alb şi fin şi puteai zări umbra oricărui peşte mai mare cu mult înainte ca acesta să ajungă prea aproape de ţărm. Era un loc minunat de scăldat, ferit de primejdii în timpul zilei, dar nu şi noaptea. Noaptea, rechinii ajungeau foarte aproape de mal, ieşind la vînat la mar­ginea curentului şi, în nopţile liniştite, de pe terasa de sus a casei puteai auzi cum peştii pe care-i hăituiau ei împroşcau apa în toate părţile, iar de coborai la ţărm, vedeai dîra fosforescentă pe care o lăsau în apă. Noaptea, rechinii nu se temeau de nimic, în schimb totul se te­mea de ei. Ziua însă se aţineau departe de nisipul acela alb şi neîntinat şi, chiar de se arătau, le puteai zări umbrele de la mare distanţă. Un bărbat pe nume Thomas Hudson, care era pictor bun, locuia acolo, în casa aceea şi acolo, ca şi în alte părţi ale insulei, muncea el cea mai mare parte a anu­lui. Dacă ai trăit la acea latitudine destul de multă vreme, atunci schimbarea anotimpurilor devine la fel de importantă ca oriunde în altă parte, iar Thomas Hudson, care era îndrăgostit de insulă, nu voia să piardă nici o primăvară ori vară, nici o toamnă ori iarnă. Uneori arşiţa verii era prea puternică atunci cînd cădea vîntul în august, sau cînd nu băteau cîteodată alizeele în iunie şi iulie. Prin septembrie şi octombrie, sau chiar pe la începutul lui noiembrie se putea în­tîmpla să se abată vreun uragan, iar din iunie încolo în orice clipă te puteai aştepta la vreo capricioasă fur­tună tropicală. Dar în adevăratele luni de uragane dom­nea o vreme splendidă atunci cînd nu se pomeneau furtuni. Thomas Hudson studiase furtunile tropicale timp de mai mulţi ani, încît putea spune numai uitîndu-se la cer cînd se pregătea vreo tulburare tropicală, cu mult înainte ca barometrele să-i indice apariţia. Ştia cum să estimeze furtunile şi ce măsuri să ia în faţa lor. De asemenea ştia ce înseamnă să supravieţuieşti, împre­ună cu ceilalţi locuitori ai insulei, unui uragan şi ce le­gături apăreau între toţi cei ce trecuseră prin el. Ştia de asemenea că uraganele puteau fi atît de amarnice încît să nu le poată supravieţui nimic. Cu toate astea, întotdeauna se gîndise că, de avea să se abată asupra insulei unul cumplit, ar fi vrut să fie şi el acolo şi să fie şters de pe faţa pămîntului cu casă cu tot, dacă avea să fie năruită. Casa arăta aproape în aceeaşi măsură şi a casă şi a navă. Aşezată acolo tocmai ca să înfrunte furtunile, fu­sese durată în solul insulei ca şi cum ar fi fost parte din ea; dar pe toate ferestrele vedeai marea şi avea un sistem de ventilaţie în cruce, aşa încît aveai parte de răcoare chiar şi în nopţile cele mai zăpuşitoare. Casa fusese văruită în alb ca să fie răcoroasă vara, şi se vedea de departe, din largul Gulf-Streamului. Era punctul cel mai ridicat de pe insulă în afară de şirurile lungi ale copacilor înalţi de casuarina, cei dintîi pe care-i zăreai atunci cînd urmăreai cum se ridică insula din valuri. Îndată ce distingeai pata întunecată a copacilor de casuarina înălţîndu-se deasupra orizontului mării, zăreai şi linia albă a casei. Apoi, în vreme ce te apro­piai vedeai cum se înalţă insula în toată lungimea ei, cu palmieri, casele sale din scîndură, cu linia albicioasă a plajei şi, dincolo de ea, verdele din South Island. Tho­mas Hudson nu putea zări niciodată casa, acolo pe insulă, fără ca priveliştea ei să nu-l facă fericit. Iarna, cînd bîntuiau vînturile dinspre nord şi se făcea cu ade­vărat rece, casa era călduroasă şi confortabilă fiindcă era înzestrată cu singurul şemineu de pe insulă. Era un şemineu imens, şi Thomas Hudson punea pe foc lemne aruncate de valuri pe ţărm. Clădise o stivă mare de lemne din astea lîngă peretele dinspre sud al casei. Lemnele erau albite de soare şi roase de nisipul mînat de vînt şi unele bucăţi îi plăceau atît de mult, încît nu se îndura să le pună pe foc. Dar totdeauna după furtuni mari afla pe ţărm şi mai multe bucăţi de lemn aruncate de valuri, şi găsea amuzant să pună pe foc chiar şi bucăţile ce-i plăceau. Ştia că marea avea să sculpteze altele şi, în cîte o noapte mai răcoroasă, rămînea în fotoliul cel mare dinaintea focu­lui, citind la lumina lămpii aşezate pe masa grea de lemn şi, în vreme ce citea, ridica din cînd în cînd pri­virea de pe carte şi asculta vîntul de nord-vest care bîntuia afară, vuietul valurilor ce se spărgeau la ţărm, şi privea buştenii mari, albiţi, care ardeau. Uneori avea obiceiul să stingă lampa şi să se întindă jos pe covor şi să urmărească jocul de culori pe care-l dădeau flăcării sarea şi nisipul ce pătrunseseră lemnul. Stînd pe podea, era la acelaşi nivel cu lemnele care ar­deau şi vedea exact linia flăcării acolo unde se desprin­dea de lemn şi asta îl şi întrista şi-l făcea şi fericit tot­odată. Orice lemn care ardea îl tulbura totdeauna în chipul acesta. Însă cînd ardea lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o putea defini. Îi trecea prin minte că poate nu era bine să-l pună pe foc cînd îl îndrăgise atît de mult; dar nu se simţea cîtuşi de puţin vinovat. Cînd stătea întins pe podea se simţea la adăpost de vînt, deşi vîntul şuiera cu adevărat prin toate colţurile mai joase ale casei, ca şi prin cele mai mărunte fire de iarbă din insulă, prin scaieţii şi ciulinii de nisip şi chiar prin nisip. Cînd stătea întins pe podea simţea izbitura brizanţilor şi îşi amintea că în acelaşi fel simţise canonadele de artilerie grea pe cînd stătuse li­pit la pămînt aproape de o baterie, cu mulţi ani înainte, pe cînd era un tinerel. Iarna, soba aceea era mare lucru, şi în cursul tuturor celorlalte luni se uita la ea cu dragoste şi se gîndea cum va fi cînd avea să vină din nou iarna. Pe insulă iarna era cel mai minunat anotimp şi în tot restul anului aş­tepta cu nerăbdare sosirea iernii.   II   În anul acela cînd veniră pe insulă băieţii lui Thomas Hudson, iarna trecuse de mult şi primăvara era şi ea pe sfîrşite. Lucrurile fuseseră puse la cale în aşa fel încît toţi trei să se întîlnească la New York, ca să vină împreună cu trenul şi apoi cu avionul de pe continent. Avuseseră loc şi obişnuitele necazuri cu mama celor doi băieţi. Ea plănuise o călătorie în Europa, fără să-i spună bineînţeles nimic tatălui copiilor cînd îşi făcuse planul şi voia neapărat să aibă copiii cu ea în timpul verii. Dacă el ţinea morţiş, îi putea trimite copiii în vacanţa de Crăciun, după ce trecea Crăciunul, bineîn­ţeles; Crăciunul propriu-zis aveau să şi-l petreacă ală­turi de ea. Thomas Hudson se familiarizase cu stilul ei şi, în cele din urmă, avu loc obişnuitul compromis. Cei doi băieţi mai mici aveau să vină să stea la tatăl lor pe insulă vreme de cinci săptămîni, şi apoi aveau să plece de acolo pentru a se îmbarca la New York pe un vas de linie francez, la clasa studenţi, pentru a o întîlni pe mama lor la Paris, unde trebuia ea să-şi cumpere cîteva articole de îmbrăcăminte. În timpul călătoriei, de ei avea să aibă grijă fratele lor mai mare, Tom. După aceea, tînărul Tom urma să-şi întîlnească şi el mama, care făcea un film prin sudul Franţei. Mama tînărului Tom nu-i ceruse fiului ei să vină şi ar fi preferat să-l ştie pe băiat pe insulă cu taică-său. Dar i-ar fi plăcut să-l vadă, aşa că urmă un compromis convenabil cu hotărîrea de neclintit a mamei celorlalţi doi băieţi. Aceasta era o femeie fermecătoare care  în viaţa ei nu-şi schimbase niciodată un plan odată ce-l făcuse. Planurile ei erau totdeauna întocmite în taină, ca ale unui mare general, şi erau impuse eu aceeaşi ri­giditate. Se mai putea face cîte un compromis, dar nici­odată vreo schimbare fundamentală, indiferent dacă pla­nul fusese conceput în vreo noapte de insomnie, ori în vreo dimineaţă plină de draci, sau în cursul vreunei seri sub imperiul ginului. Planul era plan şi hotărârea cu adevărat hotărîre şi, cunoscând toate astea şi fiind bine instruit în timpul procedurilor divorţului, Thomas Hudson era fericit că se ajunsese la un compromis, şi copiii aveau să vină să stea cinci săptămâni cu el. Dacă numai cu cinci săptămâni ne-am ales, atunci ăsta ni-i norocul, gîndi el. Cinci săptămîni e destul de mult timp dacă ţi se îngăduie să stai împreună cu cei care ţi-s dragi şi alături de care ai vrea să trăieşti mereu. Dar mai întîi de toate, de ce-am părăsit-o pe mama lui Tom? Mai bine nu te gîndi la asta, îşi spuse. E una dintre treburile la care e mai bine să nu te gîndeşti. Şi-s minunaţi şi copiii pe care ţi i-a dăruit cealaltă. Tare ciudat şi tare complicat e totul şi numai tu ştii cîte dintre trăsăturile lor bune i se datoresc ei. E femeie minunată şi nu trebuia s-o părăseşti nici pe ea. Apoi îşi spuse: Da. Am fost nevoit. Nu se mai amăra prea mult din nici o pricină. În­cetase de mult să se mai amărască şi, înhămîndu-se la muncă, îşi alungase sentimentele de vinovăţie cît pu­tuse, iar acum nu-i mai păsa decît că băieţii aveau să vină şi că trebuiau să aibă parte de o vară minunată. Apoi avea să se întoarcă din nou la treabă. Reuşise să înlocuiască orice, în afară de copii, prin muncă şi prin ritmul obişnuit al unei vieţi de muncă necurmată pe care şi le statornicise în insulă. Socotea că durase ceva care va dăinui şi şi-l va ţine acolo. Acum, ori de cîte ori jinduia după Paris, prefera să-şi aducă aminte de Paris decît să se ducă acolo. Acelaşi lucru îl făcea cu toată Europa şi cu mare parte din Asia şi Africa. Îşi aminti ce spusese Renoir cînd aflase că Gauguin plecase în Tahiti ca să picteze. „De ce oare-i nevoit să cheltuiască atîta amar de bani şi să se ducă atît de de­parte ca să picteze, cînd se poate picta atît de bine la Batignolles?” Suna mai bine în franţuzeşte: „quand on peint si bien aux Batignolles”, şi Thomas Hudson se gîndi la insulă ca la un quartier al său, unde se stabilise definitiv şi-şi cunoştea toţi vecinii şi trudea cu aceeaşi îndîrjire cu care trudise şi la Paris pe vremea cînd tînărul Tom era abia prunc. Uneori se mai desprindea de insulă pentru a pescui în largul coastelor Cubei, sau ca să se ducă în munţi, toamna. Dar îşi închiriase ferma pe care o avea în Montana, pentru că acolo cea mai bună perioadă era vara şi toamna, iar acum toamna băieţii trebuiau să se ducă la şcoală. Cîteodată era nevoit să meargă la New York ca să se întîlnească cu cel ce-i vindea lucrările. Acum însă mai des acesta îi făcea vizite şi la plecare lua pînzele cu el în nord. Reputaţia lui de pictor fusese stabilită şi era respectat atît în Europa cît şi în propria-i ţară. Avea un venit stabil din concesionarea dreptului de a extrage petrol pe terenul care fusese al bunicului său. Fusese de fapt o păşune, dar atunci cînd o vînduseră, se păs­trase dreptul de proprietate asupra subsolului. Aproape jumătate din acest venit se ducea pe pensia alimentară; restul însă constituia fondul ce-i dădea siguranţă finan­ciară, aşa încît putea picta exact cum poftea fără să fie influenţat de nevoia de a vinde. De asemenea îi dădea libertatea de a locui unde voia şi a călători  cînd avea chef. Avusese parte de succes aproape în orice, în afară de viaţa matrimonială, deşi nu-i păsase niciodată cu ade­vărat de succes. Nu-i păsa decît de pictură şi de copii şi chiar şi acum era îndrăgostit tot de prima femeie pe care o iubise. De atunci iubise multe femei şi uneori cîte una venea să stea în insulă. Simţea nevoia să vadă femei şi o vreme erau binevenite. Îi plăcea să le ştie acolo, uneori chiar pentru mai multă vreme. Dar, pînă la urmă, era totdeauna fericit cînd le vedea plecate, chiar şi atunci cînd îi plăceau. Învăţase să nu se mai certe cu femeile şi învăţase şi cum să nu ajungă la că­sătorie cu ele. Aceste două lucruri fuseseră aproape la fel de greu de învăţat ca şi deprinderea de a se apuca de pictat în chip statornic şi cu bună rînduială. Învăţase şi spera că învăţase odată pentru totdeauna. Ştia să picteze de-o groază de vreme, şi socotea că învăţa cu fiecare an mai mult. Îi venise însă greu să înveţe cum să picteze în chip statornic şi să-şi impună o disciplină, mai ales pentru că în viaţa lui fusese o vreme cînd nu se prea împăcase cu disciplina. Niciodată nu fusese cu adevărat necugetat, dar fusese nedisciplinat, egoist, ne­îndurător. Acum îşi cunoştea păcatele şi nu numai pen­tru că i le spuseseră şi multe femei, ci şi pentru că şi le descoperise singur. Se hotărîse să fie egoist numai pentru pictura lui, neîndurător numai în munca lui şi să-şi impună disciplina şi s-o accepte ca atare. Avea să-şi îngăduie plăcerile vieţii în limitele acestei discipline pe care şi-o impusese şi avea să muncească din greu. Iar în ziua aceea era foarte fericit deoarece copiii aveau să sosească a doua zi dimineaţă. — Domnule Tom, nu doriţi nimic? îl întrebă Joseph, valetul. Aţi lăsat treaba deoparte pe ziua de azi, aşa? Joseph era înalt şi-avea o faţă prelungă şi foarte tuciurie, iar mîinile şi picioarele imense. Purta haină şi pantaloni albi şi umbla cu picioarele goale. — Mulţumesc, Joseph, nu mai am nevoie de nimic. — Puţin gin tonic? — Nu. Cred că am să mă duc să iau un pahar la localul lui Bobby. — Mai bine beţi unul aici. E mai ieftin. Cînd am tre­cut pe-acolo, domnul Bobby era cam prost dispus. Prea multe băuturi de amestecat, spunea el. Una de pe un iaht i-a comandat ceva căreia îi spunea White Lady şi el i-a dat o sticlă de apă minerală din aia americană, pe etichetă cu o doamnă într-un veşmînt de plasă albă contra ţînţarilor, şezînd lîngă un izvor. — Mai bine aş lua-o din loc într-acolo. — Mai întîi să vă pregătesc eu o băutură. Tot aţi primit nişte scrisori cu vasul poştal. Numai bine puteţi să vă citiţi scrisorile şi să vă beţi paharul şi apoi o porniţi spre domnul Bobby. — În regulă. — Mai bine aşa, spuse Joseph. Fiindcă am şi pre­gătit băutura. Nu-s chiar atît de multe scrisori, dom­nule Tom. — Unde-s? — În bucătărie. Le aduc cu. Pe vreo două e un scris de femeie. Una-i din New York. Alta din Palm Beach. Frumos scris. Una de la domnul care vă vinde tablourile, din New York. Iar vreo cîteva nu ştiu nici eu de unde-s. — Nu vrei să şi răspunzi tu în locul meu la ele? — Da, domnule. Dacă aşa vreţi. Şi aşa am eu mai multă şcoală decît îmi dă mîna. — Mai bine adu-le încoace. — Da, domnule Tom. E şi un ziar. — Pe ăla lasă-l pentru micul dejun, te rog, Joseph. Thomas Hudson se aşeză, îşi citi corespondenţa, în vreme ce sorbea din băutura rece. Mai citi o dată una din scrisori şi apoi le puse pe toate în sertarul biroului. — Joseph, strigă el. E totul pregătit pentru băieţi? — Da. domnule. Avem şi două lăzi de Coca-Cola. Tînărul Tom, bănui că-i mai nalt ca mine, aşa-i? — Încă nu. — Credeţi că acum mă poate da jos? — Nu cred. — Am avut de furcă cu băiatul ăsta de atîtea ori cînd eram numai noi între noi, continuă Joseph. Tare-i ca­raghios acum să-i spun „domnule”. Domnul Tom, dom­nul David şi domnul Andrew. Trei dintre cei mai buni şi mai afurisiţi copii pe care i-am văzut vreodată. Dar cel mai pungaş e Andy. — De la început a fost pungaş, spuse Thomas Hudson. — Şi s-a făcut tot mai pungaş, adăugă Joseph plin de admiraţie. — Vara asta să le fii o bună pildă. — Domnule Tom, doar nu vă bate gîndul să le fiu eu băieţilor o pildă bună în vara asta. Poate acum vreo trei, patru ani, cînd eram şi eu neprihănit. Am de gînd să mă iau eu după Tom. A fost pe la o şcoală aleasă şi a deprins apucături bune şi alese. N-am să pot arăta taman ca el, dar am să mă port ca el. Liber, degajat, dar politicos. Apoi am de gînd să fiu deştept ca Dave. Asta-i partea cea mai grea. Apoi am să mă apuc să învăţ cum de izbuteşte Andy să fie atît de pungaş. — Să nu te apuci şi tu de pungăşii pe-aici.