Posts
 Dezintoxicare fizica si psihica de Mihaita Toma CUVÂNT ÎNAINTE Lucrarea de faţă vine în mod firesc după „Apa, mira­colul vieţii”, înscriindu-se în proiectul nostru de a pune la îndemâna publicului larg şi a terapeuţilor specializaţi în terapii complementare informaţii şi tehnici pentru menţi­nerea sau recâştigarea stării de sănătate, pe căi naturale. Pentru că din ignoranţă şi neglijenţă ne pierdem sănătatea aşa de uşor şi din ce în ce mai repede, la vârste tot mai fragede. Conform definiţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, „starea de sănătate este o stare completă de bine din punct de vedere psihic, mental şi social, şi nu doar absenţa dure­rii.” Deci sănătatea este mai mult decât absenţa durerii. Este o stare de armonie, de bine cu privire la evoluţia complexului biologic, psihologic şi a dimensiunilor socia­le ale comportamentului uman. Sănătatea este moştenirea noastră, dreptul nostru. Ea este uniunea totală dintre minte, suflet şi trup şi este NATURALĂ. Ca urmare, orice abor­dare în medicina preventivă şi în terapie, ar trebui să fie holistică, pentru că fiinţa umană este un întreg, compus din trup, suflet şi spirit, aflat în interacţiune cu Universul, Natura şi Semenii. Şi orice abordare parţială a OMULUI şi a problemelor sale, neţinând seama de toate nivelele fiinţei, riscă să nu producă efectele aşteptate, să accentueze unele dezechilibre şi să ne îndepărteze tot mai mult de starea na­turală a omului, aceea de SĂNĂTATE şi FERICIRE. Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. După ..chipul’' înseamnă că avem în noi toate puterile şi energii­le cosmice, inclusiv capacitatea de VINDECARE. Pentru ..asemănare"’ trebuie însă să lucrăm asupra noastră, cu asumarea responsabilităţii, cu răbdare. încredere şi perse­verenţă, pentru a risipi ignoranţa şi a ne aduce aminte că suntem fiinţe de lumină, capabile de miracole. Si aşa cum spunea doctorul Edward Bach „ dacă ne reamintim că sun­tem copiii Creatorului şi ca atare SUNTEM DIVINI, atunci suntem perfecţi, imbatabili, invincibili, pentru că Dumnezeu ne-a dat cu adevărat stăpânire asupra tuturor lucrurilor ”. Am ales titlul „Dezintoxicarea fizică şi psihică” con­siderând ca termenul „ psihic ” este mai cunoscut şi acope­ră aproape toată gama fenomenelor care se petrec în cor­purile emoţional, mental şi spiritual. De ce este nevoie de dezintoxicare? Pentru că ne-am îndepărtat tot mai mult de natură şi de tot ce este NATU­RAL, mediul nostru de viaţă este tot mai artificial, mân­căm alimente chimizate, fără gust, „moarte”, respirăm aer tot mai poluat, nu bem apa care trebuie şi în cantitatea care trebuie, trăim într-un stres permanent, alergăm continuu după bunuri materiale şi uităm de suflet şi spirit, ne miş­căm într-o mare de radiaţii electromagnetice, etc. Reacţia normală la toate acestea ar trebui să fie infor­marea şi grija mai mare faţă de propria fiinţă, ceea ce în­seamnă iubire şi respect de sine. Dezintoxicarea fizică şi psihică este o condiţie esenţială a VINDECĂRII, uneori fiind prima etapă necesară, alteori constituindu-se în chiar terapia propriu-zisă. Avantajele Dezintoxicării fizice sunt: 6 Dezintoxicarea fizică fi psihică - Curăţă de toxine în primul rând intestinul gros. locul unde se strâng cele mai multe şi periculoase otrăvuri; - Prin curăţirea intestinului gros se uşurează extraordi­nar munca ficatului, această uzină a organismului cu peste 500 de funcţii şi milioane de miliarde de reacţii biochimi­ce pe zi. Se ştie că ficatul este principalul organ de neutra­lizare a otrăvurilor şi toxinelor din organism; - Intestinul gros fiind curat, toxinele şi microbii care au migrat în ţesuturi revin aici, şi vor fi eliminaţi mult mai uşor; - Calitatea şi pH-ul sângelui revin la normal ceea ce înseamnă o mai bună funcţionare a tuturor organelor cor­pului pentru că sângele, cel care aduce nutrienţii la acestea, este acum fără toxine; - Se reface flora intestinală normală în special cea pri­etenoasă; - Sistemul Imunitar revine la o funcţionare normală şi eficientă pentru că terenul a fost curăţat, şi orice agresiune a microbilor sau viruşilor va fi mult mai uşor şi mai repede rezolvată; - Toate substanţele folosite pentru terapii (medicamen­te, suplimente alimentare, remedii, etc.) vor fi asimilate într-un procent mult mai mare (chiar până la 100%) efec­tul lor fiind astfel mult mai rapid şi puternic; - Mintea noastră va fi mai limpede, creierul va funcţi­ona mai eficient pentru că sângele nu mai aduce toxine la el şi viaţa va fi mai frumoasă. Insă după dezintoxicarea fizică, un proces care durea­ză 1- 3 luni sau chiar mai mult trebuie să nu mai revenim la alimentaţia greşită de dinainte, să folosim cât mai multe 7 Mihăiţă Toma alimente vii în stare naturală, neprelucrate, să încercăm să menţinem proporţia 80% alimente alcaline, 20% alimente acide şi să repetăm o cură de dezintoxicare de 1-2 ori pe an pentru a nu se mai strânge depozite mari de toxine în organism. în plus, trebuie să facem şi dezintoxicarea psi­hică, ale cărei avantaje sunt: - eliminarea toxinelor mentale (gânduri negative griji, stres, enervări,idei fixe, etc.) şi emoţionale( cer­turi, şocuri emoţionale, răutate, invidie ură, lăcomie, stres, etc.) - armonizarea corpurilor emoţional şi mental şi ri­dicarea vibraţiilor acestora, lucru ce conduce la efecte benefice şi asupra corpului fizic; - schimbarea modului de gândire şi trăire, adică a modului de A FI, ceea ce ne dă mai multe şanse de a primi energia divină, vindecătoare şi ziditoare; - dobândim VOINŢĂ, CLARITATE, PUTERE DE ÎNŢELEGERE, LINIŞTE şi PUTEREA DE A IUBI ŞI DE ANE IUBI; - prin acestea ne apropiem de starea noastră natu­rală de A FI care este: SĂNĂTATE, FERICIRE şi BUCURIE. Este foarte important să facem concomitent ambele faze ale dezintoxicării, pentru ca rezultatele să fie mai re­levante şi mai persistente, ducând în ultimă instanţă la vindecarea noastră şi chiar la regăsirea SINELUI. Lucrarea de faţă poate fi socotită şi un Program de In­struire. Pentru că oferă 3 lucruri principale: a)   Informaţia , aşa numitul „ CE SĂ FAC” şi „DE CE SĂ FAC” Dezintoxicarea fizică fi psihică b) Metodele şi tehnicile „AŞA NUMITUL CUM SĂ FAC" c) Testul cu acid, adică producerea rezultatelor. Pen­tru asta trebuie să puneţi singuri informaţia „CE SĂ FAC" prin metoda „CUM SĂ FAC’ în practică. Adică să acţio­naţi şi să verificaţi personal. Oricum, toate metodele prezentate au fost verificate în practică, individual sau în clinici de sănătate, sub suprave­ghere, de mii şi sute de mii de oameni (dacă luăm în con­siderare şi postul religios atunci numărul este mult mai mare!) cu rezultate, de cele mai multe ori, extraordinare. 9 Dezintoxicarea fizică şi psihică CAPITOLUL 1 CONSIDERAŢII GENERALE t Moto: „Sănătatea se merită, se câş­tigă şi se apără zi de zi prin metode pre­văzute de Natură şi nu prin medicină ” Hipocrate Viaţa tot mai agitată, stresul zilnic, alergătura perma­nentă concentrarea pe valorile materiale, ruperea sau înde­părtarea de natură, sedentarismul, alimentaţia greşită, apa şi aerul poluate, bombardamentul informaţional, radiaţiile aparatelor electrocasnice şi telefoanelor mobile precum şi ale antenelor şi multe altele constituie surse sau factori pentru intoxicarea fiinţei umane, pe plan fizic şi psihic (emoţional, mental şi spiritual). De regulă, atunci când se vorbeşte de toxine şi intoxicare, oamenii se gândesc ime­diat la corpul fizic, dar corpul fizic este numai 1/3 din fiin­ţa umană, celelalte 2/3 fiind sufletul şi spiritul (corpurile emoţional şi spiritual)1. Ceea ce înseamnă că intoxicarea părţii nevăzute a fiinţei noastre, care este 2/3, este mai im­portantă şi mai periculoasă decât intoxicarea părţii văzute (corpul fizic). Dar cum corpul fizic este un ÎNTREG, tre­buie să acordăm atenţie tuturor celor 3 părţi, adică să abordăm orice problemă de sănătate sau dezechilibru energetic în mod HOLISTIC. Şi să nu uităm că acest ÎN- 11 Mihăijă Toma TREG, care este fiinţa umană, este interconectat (primeşte şi transmite informaţii şi energie), cu toate fiinţele de pe Pământ şi din Univers, pentru că toate sunt UNA în Uni­vers. în această lume bulversată de ignorantă şi de neîncre­derea în capacitatea propriului organism de a-şi restabili ordinea firească, omul se neglijează si uită că este respon­sabil, prin modul cum gândeşte şi cum se hrăneşte, de să­nătatea sa. Principiul hipocratic “Eu sunt primul meu medic” ar trebui să fie călăuză în viată. Dar pentru asta trebuie să ne informăm, să ştim concret ce trebuie să facem pentru sănă­tatea noastră. Sănătate prin educaţie - asta înseamnă me­dicina preventivă şi este necesară în societatea contempo­rană. Dezintoxicarea asigură înlăturarea cauzelor bolii şi implicit a simptomelor neplăcute care compun suferinţa. Ea determină aducerea organismului spre echilibru şi funcţionarea într-un regim uşor alcalin ceea ce este ideal. De asemenea, readuce sistemul imunitar la parametri op­timi de funcţionare, acest lucru fiind cheia pentru lupta împotriva agenţilor patogeni. Ideea este ca eu însumi să particip la propria vindecare, antrenând în acest proces mintea si sufletul. Transformarea trebuie să survină din in­terior. Să ne adresăm cu blândeţe mediului din lăuntru, căci de aici vine vindecarea! Cine se lasă dominat de gânduri negative de genul: “N-am timp”, “Nupot", “Egreu”, “O fi bună terapia as­ta ”, îşi merită soarta. El va fi un bolnav cronic, plătindu-si ignoranţa cu felii de sănătate, cu bani mulţi, pe care-i va 12 Dezintoxicarea fizică fi psihică da, disperat, pentru o iluzie de sănătate. Cauza principală a bolilor este IGNORANŢA. Ea ne împinge la păcatul de a încălca legile divine - ale armoni­ei, adevărului, iubirii, măsurii (echilibrului) şi respectului de sine şi ne aduce inevitabil, suferinţă, boală, deznădejde. Aşa cum spun înţelepţii, cel mai bun tratament este să te schimbi în bine! Din păcate, conform statisticilor, doar 6% din popula­ţie este receptivă la nevoile sale de sănătate şi numai 4% îşi vede de sănătate în mod corect şi onest. Plantele şi alimentele sunt importante mai ales prin vibraţiile pe care le aduc (informaţii + energie), prin sufle­tul lor. Ele alimentează, înainte de toate, structurile subtile ale corpului (corpurile eteric, emoţional şi mental). Rezo­năm cu pământul si cu roadele lui, cu apa din locul unde ne-am născut. De aceea e bine să folosim hrană vie, proas­pătă, bio, provenită din locurile noastre de baştină. Fructele şi legumele din alte ţări sau continente, sunt recoltate verzi, se coc artificial, îşi pierd pe drum şi prin depozitare, valoarea iniţială, sufletul, lumina şi nu mai re­zonează cu structura noastră spirituală şi biofizică. Dezintoxicarea mentală si spirituală stimulează siste­mul imunitar la nivelul mental şi spiritual şi se face prin schimbarea gândirii şi întărirea credinţei că veţi fi sănătoşi. Atitudinile mentale negative - ura, mânia, invidia şi neîncrederea în forţele proprii - anulează beneficiile orică­rui tratament. Foarte importantă este diminuarea fricii si a stresului. Să nu urăşti. Pacea din suflet alungă orice tristeţe. Nu lăsaţi îndoiala să vă clatine. Să-ţi cunoşti nevoia de sănăta- 13 Mihăiiă Toma te şi să-ţi corectezi deprinderile de viaţă, este totuna cu a te îndrepta către Dumnezeu. Pentru că El vrea ca noi să fim sănătoşi! Trebuie să nu mai greşim în primul rând faţă de noi înşine. însănătoşirea presupune ridicarea vibraţiilor, astfel încât ţesutul viu să intre în rezonanţă cu Energiile Creatoa­re, să atingă pragul de conştiinţă care permite comunicarea cu Dumnezeu. Orice însănătoşire vine de la viată, iar viata este Dumnezeu. Să ne împăcăm cu noi, cu lumea, cu Crea­torul, să respectăm legile sale şi ne va fi bine. VOM FI ATÂT DE SĂNĂTOŞI PE CÂT MERITĂM ! Egoismul, ranchiuna, invidia, ura şi alte sentimente negative opresc accesul nostru către Tatăl Ceresc. Când teama, frica, deznădejdea, suspiciunea, inconsecvenţa dis­par, câştigăm un mare aliat: încrederea în noi înşine, în viaţă, în tot ceea ce reprezintă binele. Se stinge URA şi în­floreşte DRAGOSTEA. Dispare IGNORANŢA şi înmu­gureşte ÎNŢELEPCIUNEA. Sănătatea se păstrează şi se recâştigă cu răbdare, disciplină şi consecvenţă. Conform specialiştilor, principalele surse generatoare de toxine în corp sunt: Dieta inadecvată: se consumă prea multe alimente acidifiante, chimizate, semipreparate (carne şi preparate din carne, zahăr şi dulciuri, sucuri cu E-uri, alcool, tutun, cafea, sare în exces, etc.) Stresul şi gândirea pesimistă: stările psihice şi menta­le negative (ura, invidia, lăcomia, furia, enervările zilnice, frica, agresivitatea, nemulţumirea, etc.) şi ritmul de viaţă tensionat, modifică în rău compoziţia sângelui şi a altor fluide corporale (pH-ul devine acid), şi dereglează funcţi­ 14 Dezintoxicarea fizică ţi psihică onarea unor organe şi sisteme. Aceasta produce reacţii ne­faste în lanţ, în întregul organism, favorizând acumularea de toxine. Mediul toxic (poluat) - aerul şi apa devin tot mai poluate, inclusiv cu metale foarte greu de eliminat (plumb, mercur, aluminiu, cadmiu, etc.), aceste metale putând pro­veni şi din ambalaje sau chiar alimente. Modul de viaţă sedentar - cu foarte puţină mişcare sau deloc, conduce la încetinirea digestiei şi la dereglarea funcţiilor ficatului, rinichilor, stomacului. Abuzul de medicamente - folosirea de cantităţi mari sau pe perioade îndelungate de antibiotice şi pilule cu acţiune hormonală (anticoncepţionale), determină stocarea unor substanţe chimice, îndeosebi la nivelul colonului, foarte greu de eliminat. Radiaţiile electromagnetice - trăim într-o mare de ra­diaţii electromagnetice, în special ale antenelor de telefo­nie celulară şi ale antenelor TV, dar şi a aparaturii electro­nice şi electrocasnice de acasă sau de la lucru. Toate aces­te radiaţii interferează şi perturbă vibraţia proprie a fiecă­rui om, determinând grave dezechilibre energetice, care se traduc până la urmă în boli la nivelul corpului fizic. Trebuie să discutăm puţin despre acumularea de toxi­ne în organism prin autointoxicare, datorată modului de viaţă defectuos şi în special unei alimentaţii greşite. Fiecare celulă a corpului produce în timpul funcţionă­rii o serie de toxine. Există însă o sursă permanentă de au­tointoxicare foarte periculoasă şi aceasta este constituită de otrăvurile acumulate în intestinul gros, cu precădere în colon. Acestea trec prin pereţii intestinului în sânge pentru 15 Mihăiţă Toma că nu există organe de purificare între mucoasa colonului şi circulaţia sanguină, toxinele ajungând în tot organismul şi afectând îndeosebi ficatul, rinichii, plămânii, pielea, etc. Aceste toxine, acumulate ani sau zeci de ani de zile, ajung să formeze o aşa numită placă de mucoid, care are în com­ponenţa sa metale grele toxice, reziduuri de medicamente, pesticide, e-uri, etc. Această placă poate ajunge la o gro­sime de câţiva centimetri, zona utilă (canalul) prin care se deplasează substanţele în intestin reducându-se până la 0,5 cm diametru. Evident că toate procesele care ar fi trebuit să se desfăşoare normal în colon sunt perturbate şi ob- strucţionate şi se produce intoxicarea sângelui, a limfei, şi a întregului corp. Mai mult, datorită acestor toxine, pH-ul colonului care în mod normal trebuie să fie 7,5- 8 (alcalin) devine foarte acid (1-4). ceea ce conduce la schimbarea dramatică a microflorei intestinale. In locul bacteriilor pri­etenoase, Lactobacillus acidofillus şi Lactobacillus bifidus, care în mod normal reprezintă 85% din populaţia de bacte­rii din colon, se dezvoltă alarmant, datorită mediului acid, alte categorii de bacterii cum ar fi Escherichia coli sau ci­uperci Candida albicans care produc infecţii, dezechilibre şi boli. Se ştie de exemplu că 80% din infecţiile urinare sunt produse de E.coli şi tot mai multe femei au infecţii cu candida albicans. Aşa cum am spus, cauza principală a acumulării aces­tor toxine în colon este alimentaţia greşită (acidă, chimiza- tă, nevie, exagerată cantitativ). Aceasta, coroborată cu lip­sa de mişcare, conduce la Constipaţie, afecţiune întâlnită la extrem de mulţi oameni (sute de milioane). In mod normal, la un tranzit obişnuit ar trebui să avem 2-3 scaune 16 Dezintoxicarea fizica şi psihică pe zi. Alimentele nu ar trebui să stea în organism mai mult de 18 ore. Ori. conform cercetărilor din SUA. Anglia. Germania, alimentele ingerate de noi în modul obişnuit de alimentaţie stau în organism până la 72 de ore, ceea ce este extrem de mult. Culmea, există persoane care au scaun o dată la 4-7 zile ceea ce este de-a dreptul criminal pentru organism!! Acestea ar trebui să ia măsuri urgente pentru dezintoxicare (curăţarea colonului) şi să-şi schimbe ime­diat modul de a se alimenta. Constipaţia şi auto intoxicarea sunt direct responsabile de boli cum ar fi: reumatism, artri­tă, dizenterie, ciroză, psihoze, nevrite, boli de pile, boli de inimă, litiaze, anemie, insomnii, hemoroizi, cancer, apen­dicită, varice, etc. Din cauza constipaţiei se schimbă dramatic procentul florei de putrefacţie din intestine: de la 15% normal ajunge la 90%. Iar flora de fermentaţie de la 85% scade la numai 10%!! Consecinţa exploziei florei de putrefacţie este mo­dificarea „terenului”, crearea unui exces de ptomaină şi al­te otrăvuri în timpul digestiei, pe care ficatul nu le mai poate neutraliza. Aceste substanţe se răspândesc în ţesuturi, intoxicându-le progresiv, deteriorând astfel şi mai mult te­renul organic. Având în vedere toate acestea ne dăm sea­ma că este extraordinar de importantă curăţarea completă a colonului, cel mai mare depozit de toxine. Şi aceasta se poate realiza prin mai multe metode pe care le vom pre­zenta în continuare, unele din ele conducând şi la elimina­rea „plăcii de mucoid”, mai mult, prin curăţarea colonului, sarcinile de dezintoxicare ale ficatului, rinichilor, plămâni­lor, devin mai uşoare şi funcţionarea acestora revine la normal, permiţând organismului să deverseze în intestine 17 Mihăiţă Toma toxinele migrate în ţesuturi, lucru care eliberează şi curăţă ..terenul". Dacă după dezintoxicare se reface procentul normal de floră intestinală (85% floră de fermentaţie şi 15% floră de putrefacţie), folosind un regim naturist cu multe fructe, legume, cereale, iaurturi, ulei de in şi supli­mente cu acidophillus, atunci „terenul", care este cheia pentru menţinerea sănătăţii, redevine echilibrat şi sistemul imunitar poate lupta cu succes contra agenţilor patogeni. în toată lumea este relevată legătura clară între lumea noastră tot mai poluată şi sănătatea noastră tot mai precară ! în două domenii importante - producţia de alimente şi medicina - consumatorii, adică noi. oamenii, trebuie să impună o nouă atitudine: libertatea de a face alegeri, după ce au fost informaţi în prealabil de ce anume conţin produ­sele respective. Dacă dorim o schimbare în bine, atunci noi trebuie să o facem. Fiecare în parte. Să ne informăm (adică să elimi­năm ignoranţa), să acţionăm şi să devenim responsabili. Pentru viaţa noastră şi pentru viaţa PLANETEI.
Mă hrănesc, deci nu îmbătrânesc de Michel Montignac CUPRINS:             INTRODUCERE             PARTEA I             CINCIZECI DE ANI ÎN DEPLINĂ STRĂLUCIRE             Lăsaţi în urmă trecutul             Refuzaţi îmburghezirea şi goniţi conformismul 18             Acordaţi atenţie propriului corp             PARTEA AII-A             SĂ ÎNŢELEGEM ÎNAINTE             DE A ACŢIONA             CAPITOLUL I             CE SE SCHIMBĂ DUPĂ CINCIZECI DE ANI 27             Modificările aparatului digestiv 27             Pofta de mâncare 28             Digestia 28             Metabolismul substanţelor nutritive 29             Proteinele 29 l             Lipidele             Glucidele             Eliminarea deşeurilor 'T             Factorii psihologici ' i             Resursele financiare.11             Supraconsumul de medicamente 31] j             CAPITOLUL II             NEVOILE NUTRIŢIONALE PENTRU 3             A RĂMÂNE TINERI 35             Să ştim să ne recunoaştem greşelile 33             Tradiţie şi convivialitate 36             Feriţi-vă de regimuri! 37             Aportul energetic 3H             Valoarea energetică a alimentelor 38             Raţia alimentară de dorit 39             Trebuie să mâncăm suficient 39             Trebuie să mâncăm mai bine 41             CAPITOLUL III             DIFERITELE CATEGORII DE ALIMENTE 42             Macronutrienţii 43             Proteinele 43             Proporţia de masă proteică din organism 43             Putem înlocui carnea? 44             Mâncăm destule proteine?             Glucidele 45             Hiperglicemie şi hiperinsulinism 46             Intoleranţa faţă de lactoză 47             Atenţie la zahăr! 47             Glucidele se aleg după indicele lor glicemic 48             Lipidele, 50             Grăsimile sunt indispensabile 50             Cele două feţe ale colesterolului 51             Grăsimile sau acizii graşi 52             |t Substanţele nutritive neenergetice 56             Aportul de fibre 56             Fibrele insolubile 56             Fibrele solubile 56             Inconvenientele consumului de fibre 57             Cum să consumăm zilnic fibrele? 57             Aportul de lichide 58             Vârstnicii nu beau suficiente lichide 59             Când trebuie să bem? 60             Cu privire la băuturile alcoolice 61             Micronutrienţii 62             Antioxidanţii 63             Ceilalţi micronutrienţi 66             Vitamina B9 sau acidul folie 66             Vitamina B6 68             Vitamina D 69             Vitamina Bl             Calciul 71             Magneziul 73             Potasiul 73             Fierul 75             Cromul 77             PARTEA AIII-A             PLANUL DE ACŢIUNE:             SĂ ACŢIONĂM ÎN CUNOŞTINŢĂ DE CAUZĂ             CAPITOLUL I             STRATEGIE PENTRU A NE PĂSTRA ÎN FORMĂ 81             Să învingem oboseala 81             Multiplele faţete ale oboselii 81             Cauzele oboselii 8.<             Surmenajul 8.<             Oboseala legată de abuzul de medicamente 84             Oboseala psihică 85             Oboseala patologică 80             Oboseala datorată carenţelor nutriţionale 87             Hipoglicemia, o sursă de oboseală 88             Acidoza 90             Alimente ce favorizează oboseala contra alimentelor ce întreţin forma? 91             Alimentele ce favorizează oboseala 91             Alimentele ce întreţin forma 92             Cum să avem un corp performant 98             Trebuie să ne mişcăm 98             Nutriţia la efort 99             Cum mâncăm înainte de efort 99'             Cum mâncăm în timpul efortului 101             Cum mâncăm după efort 101             Menţinerea vitalităţii sexuale 102             Când vrei, poţi 102             Bucătăria afrodiziacă —f-*             Cum să „fortificăm" creierul pentru a ne păstra memoria 109             Creierul nu se uzează decât dacă nu-1 folosim 109             Alimentaţia şi îmbătrânirea cerebrală 110             Maladia lui Alzheimer 113             Trebuie să ne intereseze totul 114             CAPITOLUL II             SĂ ÎNVĂŢĂM CUM SĂ NE GESTIONĂM             GREUTATEA 119             Variaţia componentelor masei corporale 119             Corpolenţa după cincizeci de ani 120             Care este greutatea potrivită? 120             Clasificarea obezităţii 121             Obezitatea androidă 121             Obezitatea ginoidă 121             Obezitatea abdominală profundă 122             Este necesar să slăbim? 122             La bărbaţi 122             La femei 123             Riscurile obezităţii 123             Problemele respiratorii 123             Problemele reumatologice 124             Cancerul şi obezitatea 124             Riscurile chirurgicale 124             Consecinţele psihosociale 125             Efectele pierderii în greutate 125             Poate fi obezitatea un avantaj? 125             Menopauza duce laângrăşare? 126             CAPITOLULUI )             METODA MONTIGNAC: O SIMPLĂ »3             SCHIMBARE DE ORIENTARE ÎN             OBIŞNUINŢELE ALIMENTARE 127             De ce ne îngrăşăm? 12'^             Glicemia 130             Hiperinsulinismul 131             Indicele glicemic 132             Zahărul 13.1             Făina 13ft             Cartoful 137             Obişnuinţele alimentare 138             Principiile de bază ale metodei Montignac 141             Faza 1 141             Faza II 144             Recomandări generale pentru faza 1 144             CAPITOLUL IV             PREVENIREA RISCURILOR             CARDIO-VASCULARE 146             Factorii răspunzători pentru bolile cardio-vasculare 147             Colesterolul 148             Trigliceridele 150, Hiperglicemia şi hiperinsulinismul 151             Hiperuricemia 152             Deficitul de antioxidant! 152             Igiena vieţii 152             Tabagismul 152             Stresul 153             Sedentarismul 153             Prevenirea bolilor cardio-vasculare prin intermediul alimentaţiei 154             Alegerea grăsimilor 154             Alegerea proteinelor 154             Alegerea glucidelor 156             Adoptarea unei alimentaţii bogate în fibre 156             Alegerea alimentelor bogate în antioxidanţi 156             Alţi nutrienţi necesari 157             Potasiul 157             Magneziu! 158             Calciul 158             Sodiul 158             Fierul 159             Vitamina B9 (sau acidul folie) 159             Băuturile 159             Trebuie să bem vin 159             Cafeaua 160             Ceaiul 160             Ciocolata 161             Laptele 161             Băuturile dulci 161             Proprietăţile condimentelor             Busuiocul 162             Usturoiul 162             Alimentaţia de tip mediteranean 162             CAPITOLUL V             CUM SĂ COEXISTĂM PAŞNIC CU DIABETUL 170             Diabetul insulino-dependent (diabetul de tip I) 170             Diabetul gras, fără dependenţă de insulina (tipul II). 17|             Dietetica diabeticilor 171             Diabetul de tip II 171             Diabetul de tip 1 172             CAPITOLUL VI             AMELIORAREA BOLILOR REUMATISMALE 174             Osteoporoza 174             Cele două tipuri de osteoporoză 175             Osteoporoza de tip 1 175             Osteoporoza de tip II 17d             Examinarea problemei 17d             Factorii favorizanţi ai osteoporozei 17d             Alimentaţia dietetică în osteoporoză 11(>             Asigurarea unui aport caloric corect 17'^             Asigurarea unui aport bun de fosfor 181             Asigurarea unei concentraţii suficiente de vitamina D 182             Anumiţi nutrienţi previn osteoporoza 182             Excesul anumitor nutrienţi favorizează osteoporoza 183             Osteomalacia 184             Cauzele 184             Când ne putem gândi la osteomalacie? 185             Cum să dovedim prezenţa bolii? 185             Tratamentul 185             Reumatismele inflamatorii 186             Postul 186             Regimul personalizat, prin excludere 186             Regimul Dr. Seignalet 187             Raţia de proteine 187             Untura de peşte 188             Artroza 188             Cauzele 188             Remediile 189             Hiperuricemia 190             Cauzele 190             Complicaţiile 191             Tratamentul 192             CAPITOLUL VII             ELIMINAREACONSTIPAŢIEI ŞI ACOLITEI 194             Constipaţia 194             Diferitele tipuri de constipaţie 195             Constipaţia recentă 195             Constipaţia cronică 195             Lipsa reflexului rectal 195             Pentru a nu mai fi constipaţi, trebuie să mâncăm mai corect 196             Colitele 198             CAPITOLUL VIII             STIMULAREA MIJLOACELOR DE             AUTOAPĂRARE 200             Imunitatea 200             Mecanismele imunitare 200             Stimularea imunităţii 202             Alimentaţia corectă ne fereşte de infecţii 201             Trebuie să mâncăm proteine 2(M             Aportul energetic 20>             Sporirea raţiei de vitamine 20.">             Să ne facem plinul de oligo-elemente 205             Să alegem grăsimile bune 20(>             Alimentele care stimulează imunitatea 20(>             Atenţie la preparare 200             Igiena de viaţă 207             CAPITOLUL IX             PREVENIREA CANCERULUI CU AJUTORUL             NUTRIŢIEI.210             Ce este cancerul? 210             Frecvenţa cancerelor 211             Cauzele cancerului 212             Factorii care pot favoriza apariţia cancerului 212             Excesul de greutate 212             Grăsimile „rele" 213             Unele proteine 213             Glucidele „rele" 214             Abuzul de alcool 214             Alimentele sărate şi afumate 214             Nitratul din apă '. 215             Apele cu clor 215             Pesticidele, insecticidele, erbicidele, fungicidele 215             Modul de preparare a hranei 215             Carenţa de antioxidanţi 216             Alimentele care protejează organismul împotriva cancerului 217             Fibrele 217             Antioxidanţii 217             Legumele verzi 217             Fructele 217             Pentru a ne asigura o bună protecţie împotriva cancerului 218             CAPITOLUL X             EVITAREA DENUTRIŢIEI             Cauzele denutriţiei 219             Aporturile insuficiente (anabolismul redus) 219 „ Uzura " accelerată a stocului de proteine             (catabolismul crescut) 220             Consecinţele denutriţiei 221             Deficitul imunitar 221 întârzierea cicatrizărilor 221             Deficitul de sinteză a albuminei 222             Cum să luptăm împotriva denutriţiei? 222             CONCLUZIE 223             ANEXE             ANEXA I             BILANŢUL NUTRIŢIONAL             Reţineţi!             Începând cu 15 octombrie a.c. veţi găsi pe piaţă             CALENDARUL GASTRONOMIC 2003 at cu reţete, în special, din regimul diso6'             TIPOGRAFIA l R EC SON l             ŞIR FRANCE2ANR. 66.6UCUBEŞH. ia.: 3M. U.90/35. 092.728.632             Examen de conştiinţă. alimentară 227             Rezultate, 228             Starea fizică 228             Cum stăm cu greutatea? 230             Indicele de masă corporală sau             Body Mass Index (BMI) 230             Aprecierea stării de hidratare 232             Starea danturii 232             Examenele de laborator 233             Radiografiile 234             ANEXAU i             SĂ ÎNŢELEGEM BINE FENOMENUL             DE ÎMBĂTRÂNIRE 235             Ce vârstă poate atinge omul? 235             Factorii de îmbătrânire 236             Impactul genetic 236             Impactul mediului înconjurător 239             ANEXA III             CUM SĂ FACEM BINE CUMPĂRĂTURILE 241             Plăcerea de a mânca 241             Să facem bine cumpărăturile 242             Micul comerciant 243             Piaţa din cartier 243             Supermagazânele > 244             Viaţa în casele de bătrâni 245                   Introducere             Jeanne Calmet tocmai şi-a sărbătorit împlinirea vârstei de 101 ani. Ea nu e numai o reprezentantă a speciei noastre, ci – pe lângă aceasta – mai este şi franţuzoaică, fapt ce face să ne vibreze coarda patriotică.             I-am amintit naţionalitatea doar pentru a sublinia că, în general, compatrioţii noştri au – statistic vorbind – o stare de sănătate mai bună decât a locuitorilor din alte ţări industrializate. Această menţiune ar fi, totuşi, insuficientă, dacă nu am preciza că decana oficială a omenirii a trăit mereu în ţinutul Pagnol, din Provence, ceea ce constituie un punct de referinţă în calificarea celui mai sănătos mod de hrană din lume: regimul mediteranean.             Când intri în clubul foarte deschis, de acum, al persoanelor de cincizeci de ani, este îmbucurător să ştii că străbunicii multora dintre noi sunt încă în viaţă. Fără doar şi poate că te simţi ca un flăcău! Căci astăzi este posibil să atingi o asemenea vârstă venerabilă şi nu e deloc o prostie să te gândeşti că fiecare dintre noi poate deveni cel puţin centenar. Dacă suntem cu toţii de acord să trăim până atunci, această dorinţă este obligatoriu şi implicit condiţionată de o bună stare de sănătate, deoarece ideea că nu ne-am putea duce zilele decât târâş-grăpiş este insuportabilă.             Totuşi, se cuvine să constatăm că epoca noastră prezintă, în acest domeniu, o situaţie care ar trebui să fie un semnal de alarmă: în timp ce durata vieţii s-a prelungit dincolo de ceea ce ne puteam imagina la începutul secolului 20, suntem siliţi să vedem că -paradoxal – specia noastră nu a fost nicicând mai bolnavă.             Realitatea statistica este chiar îngrijorătoare: unele boli, care, pe vremuri, iniervencau târziu în cursul vieţii, acum apar din ce în ce mai devreme. l;ciiomenul este deosebit de des întâlnit într-o ţară ca Statele Unite, unde, populaţia ce trece de şaizeci de ani şi uneori chiar mai tânără se află într-o stare de decrepitudine ce dă de gândit.             Hste uşor să-ţi dai seama de acest fapt, dacă îţi petreci câteva orc pe un aeroport american. Numărul de persoane coapte, cu siguranţă, dar încă tinere, care se deplasează într-un scaun cu rotile, este impresionant. Aceste wheel-chairs se pot lega, de altfel, unele de altele şi sunt trase de nişte tractoare mici. Vezi, prin urmare, trenuri întregi de scaune pe rotile, circulând între diferitele porţi de îmbarcare, făcând naveta între sosirile şi plecările terminalelor. Unii s-ar putea gândi că ăsta e un lux pe care şi-1 oferă americanii ce călătoresc, asemenea jucătorilor de golf din ţara lor, care se deplasează în maşinuţe, pe teren, pentru a merge de la o gaură la alta. Nici vorbă: acest mod de transport este o necesitate impusă de starea sănătăţii respectivelor persoane.             Dar, dacă problema este identificată în mod corespunzător, în schimb soluţia propusă e departe de a fi eficientă. Totuşi, medicina şi auxiliarul său, industria farmaceutică, n-au fost niciodată mai active, mai inventive şi mai productive. Zadarnic. Bugetul alocat cheltuielilor pentru sănătate devine, pe zi ce trece, tot mai insuficient.             I'atologiile sunt, în majoritate, cunoscute. Depistarea lor, bine pusă la punct. Terapeutica, bine elaborată, în tehnica chirurgicală, în tratamente, îngrijire, medicaţie s-au făcut progrese fenomenale. Dar, în ansamblu, problema rămâne aceeaşi: ştim să prelungim viaţa, dar nu şi sa menţinem sănătatea.             Cu ţoale astea, soluţia ne este la îndemână şi nu a fost niciodată altfel. Omul modern, cu aroganţa lui ştiinţifică, e cel care a igno-rat-o, a dispreţuit-o în mod voit. Soluţia ţine de bun-simţ, de raţiune – ce zic eu? – de înţelepciune.             Ea este, pur şi simplu, în propria noastră farfurie. Pentru că se află în ceea ce mâncăm, în calitatea alimentaţiei noastre. Cum spunea Hippocrate, cu cinci secole înaintea lui Hristos: „Hrana ne este cel mai bun leac".             Avem motive să fim mândri de medicii, de cercetătorii şi de toţi oamenii noştri de ştiinţă, care, cu hotărâre şi curaj, au făcut ca ştiinţa să progreseze – în cincizeci de ani – într-un mod cu totul excepţional. Ei au împins limitele cunoaşterii din domeniul medical dicolo de orice imaginaţie, dar, în acelaşi timp, au dat la o parte esenţialul: factorul alimentar. Au uitat unul dintre principalele postulate ale existenţei unei fiinţe vii – indiferent dacă aceasta aparţine regimului vegetal sau celui animal – şi care condiţionează, în mod strâns, supravieţuirea şi sănătatea sa de calitatea hranei consumate.             De la al doilea război mondial, producţia alimentară a cunoscut o adevărată revoluţie. La originea acesteia stau două fenomene. Pe de o parte, creşterea considerabilă a populaţiei din ţările occidentale (baby-boom), care a obligat guvernele să încurajeze producţia de masă. Singurul criteriu al agriculturii a devenit productivitatea. Pe de altă parte, fenomenala creştere a urbanizării a făcut ca, în câteva decenii, regiunile rurale să se golească în favoarea marilor oraşe, creând astfel un decalaj important între zonele de producţie alimentară şi zonele de consum.             Pentru a se produce mai mult, s-a recurs, în neştire, la mecanizare, la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, la utilizarea masivă a pesticidelor, insecticidelor şi erbicidelor chimice, agresând mediul înconjurător. Totodată, s-au selecţionat seminţele, prin hibridare controlată, cu un singur scop: randamentul.             Pentru a se putea păstra alimentele, chiar şi pe durata transportului de la locul de producţie la cel de prelucrare şi de consum, s-a recurs la recoltarea înaintea maturării, la coacerea artificială, la refrigerare, la congelare şi la o întreagă gamă de practici industriale diverse (ca ionizarea) destinate să menţină o impresie artificială de prospeţime a produselor, care – în timp normal – ar f i putrezit.             La capătul traseului, industria alimentară nu s-a lăsat mai prejos: a făcut inovaţii în domeniul condiţionării şi al conservării, folosind aditivii alimentari meniţi să dea produselor un aspect mai atrăgător, să le îmbunătăţească artificial gustul sau să le împiedice, mulţumită conservanţilor, să se auto-distrugă în mod natural.             Paralel, producţia animală a devenit intensivă, prin crearea de ferme zootehnice concentraţionare, unde hormonii şi antibioticele au devenit auxiliari eficienţi ai productivităţii.             Rezultatul acestei revoluţii agro-alimentare a fost, mai întâi, progresul. Trebuie să recunoaştem, într-adevăr, că persoanele din ţările occidentale nu suferă de foame, nici chiar cele care au nenorocul să fie printre indivizii excluşi, fără muncă şi fără domiciliu fix. Căci belşugul alimentar la care am ajuns, în această civilizaţie a abundenţei, este suficient pentru ca să hrănească pe toată lumea, inclusiv pe cei fără mijloace.             Reversul medaliei este că, dacă suntem siguri de cantitate, descoperim tot mai mult, pe zi ce trece, că nu avem asigurată calitatea. Calitatea nutriţională a alimentelor este atât de scăzută, încât putem considera, de acum, că a fost atinsă cota de alertă. Aceasta înseamnă că alimentaţia care ne este oferită astăzi nu mai răspunde necesităţilor nutriţionale ale corpului nostru, pentru că, în afară de energia care ne permite să supravieţuim, ea este lipsită de elementele vitale de care avem nevoie pentru a ne păstra sănătatea.             Totuşi, ar fi exagerat să considerăm că toate alimentele aflate la dispoziţia noastră sunt suspecte. Noi denunţăm mai ales mediocritatea nutriţională a acelora ce fac obiectul unei producţii intensive si, deseori, al proceselor industriale de transformare şi prelucrare. Celelalte – pentru că, slavă Domnului, mai există şi dintre acestea – sunt acceptabile şi chiar recomandate.             Obişnuinţele alimentare s-au schimbat în mod considerabil, în ultimii cincizeci de ani. Dar este regretabil că tendinţa contemporanilor noştri este aceea de a le privilegia pe cele rele, în detrimentul celor bune. Or, în toate cazurile, în care oamenii au devenit conşl u-iiţi şi s-au luat măsuri concrete cu toată seriozitatea, rezultatele obţinute au fost suficient de clare pentru a încuraja răspândirea lor, cu toate că, pe moment, încă nu se poate avea în vedere o generalizare.             În decursul primei perioade de viaţă şi – în mare – până la cincizeci de ani, organismul suportă, fără a se manifesta prea mult, carenţele şi insuficienţele unei alimentaţii sărace calitativ. El compensează – în parte – aceste deficituri, luând din propriile sale rezerve, ceea ce explică faptul că simptomele ce premerg eventualele patologii sunt rareori descoperite în această perioadă.             Şi, într-o bună zi, soneriile de alarmă încep să sune. Dar situaţia nu este luată chiar în serios decât atunci când se declanşează o adevărată alertă. Atunci vine clipa surprizelor dureroase, a decepţiilor şi regretelor, dar şi a hotărârilor de ultimă oră. Pentru că nu este niciodată prea târziu să iei o hotărâre bună. Oricum, este mai bine să nu fim obligaţi să o facem când nu mai avem încotro. Cartea de faţă răspunde tocmai acestei preocupări.             Mulţi dintre dumneavoastră treceţi de pragul celor cincizeci de ani, fiind în deplină putere. Adică, păstrându-vă plenitudinea calităţilor fizice şi intelectuale. Chiar vă şi minunaţi că sunteţi, mai mult ca niciodată, într-o formă atât de perfectă. Cartea de faţă este scrisă pentru dumneavoastră, căci ea vă va permite să vă evaluaţi starea sănătăţii, să conştientizaţi că este înţelept să-i oferiţi acestei maşini, care este corpul dumneavoastră – după o jumătate de secol de servicii bune şi de toată încrederea – dacă nu un consult general şi o revizie în toată legea, măcar un program de prevenire. Corpul are raţiunile sale, pe care raţiunea ar trebui să le cunoască.             Dar cartea aceasta se adresează şi celor ce au înaintat ceva mai mult în a doua parte a vieţii, în special celor care au anumite probleme de sănătate. Sfaturile pe care le vor găsi în această lucrare le vor permite, dacă nu să se însănătoşească, cel puţin să obţină o anumită ameliorare a afecţiunilor lor.             Şi unii, şi ceilalţi, vor descoperi, cu siguranţă, că factorul alimentar este determinant pentru sănătate şi că unele schimbări ale obişnuinţelor lor din acest domeniu pot fi de ajuns ca să-i facă să vadă viaţa într-o lumină dintre cele mai optimiste. Vor înţelege fără nici un efort că singurul mijloc de a rămâne tânăr şi sănătos este, pur şi simplu, să te hrăneşti mai bine.
Adevarul despre medicina alternativa de Simon Singh 1 CUM STABILIM ADEVĂRUL?   Adevărul există – numai minciunile sunt inventate. Georges Braque             Această carte se ocupă de stabilirea adevărului în privinţa medicinei alternative. Care terapii sunt eficiente şi care sunt nefolositoare? Care terapii sunt neprimejdioase şi care sunt vătămătoare? Iată întrebările pe care şi le-au tot pus medicii de mii de ani încoace în privinţa tuturor formelor de medicină, însă doar de puţină veme au stabilit un mod de abordare care le permite să le deosebească pe cele eficiente de cele nefolositoare şi pe cele neprimejdioase de cele vătămătoare. Acesta, numit medicina bazată pe dovezi, a revoluţionat practica medicală, transformând-o dintr-o zonă de activitate a şarlatanilor şi incompetenţilor într-un sistem de servicii medicale care poate să ofere miracole cum sunt transplantul de rinichi, eliminarea cataractei, combaterea maladiilor infantile, eradicarea variolei şi salvarea reală a milioane de vieţi în fiecare an. Dat fiind că vom utiliza principiile medicinei bazate pe dovezi pentru a testa terapiile alternative, este esenţial să explicăm cum se cuvine ce anume este ea şi cum funcţionează. Nu o prezentăm într-un context modem, ci ne întoarcem în vreme, ca să vedem cum a apămt şi cum s-a dezvoltat, ceea ce îngăduie o înţelegere mai profundă a calităţilor sale inerente. Vom examina mai ales felul în care acest mod de abordare a permis testarea flebotomiei (a luării de sânge), un tratament ciudat şi foarte obişnuit odinioară, care implica tăierea pielii şi incizarea în lung a vasului de sânge ca remediu pentru orice afecţiune. Avântul flebotomiei a început în Grecia antică, unde se potrivea perfect cu ideea larg răspândită că bolile sunt provocate de dezechilibrul celor patru fluide din corp, numite umori: sângele, bila galbenă, bila neagră şi flegma. Dezechilibrele acestor umori, pe lângă afectarea sănătăţii, aveau ca rezultat anumite temperamente. Sângele era asociat cu optimismul, bila galbenă cu irascibilitatea, bila neagră cu deprimarea, iar flegma cu lipsa emoţiilor. Încă mai desluşim ecouri ale teoriei umorilor în cuvinte ca „sanguin”, „coleric”, „melancolic” şi „flegmatic”. Medicii greci, care nu cunoşteau felul în care circulă sângele prin corp, credeau că el poate să stagneze şi, prin aceasta, să provoace boală. Prin urmare, recomandau înlăturarea acestui sânge stagnant, prescriind anumite proceduri pentru fiecare boală. De exemplu, afecţiunile hepatice erau tratate prin practicarea unei incizii la o venă a mâinii drepte, iar în cazul afecţiunilor legate de splină trebuia incizată o venă a mâinii stângi. Tradiţia medicală grecească se bucura de un prestigiu atât de mare, încât, în veacurile următoare, lăsarea de sânge a devenit o metodă foarte populară de tratare a pacienţilor din întreaga Europă. La începutul Evului Mediu, cei avuţi apelau adesea, pentru lăsarea de sânge, la călugări, cărora însă, în 1163, papa Alexandru III le-a interzis să aplice această practică medicală crudă. După aceea, bărbierii au ajuns să preia răspunderea specialistului local în lăsarea de sânge. Ei şi-au luat sarcina în serios, rafinându-şi tehnicile şi adoptând noi tehnologii. Alături de lama simplă, a apărut lanţeta, o lamă acţionată de un resort, care pătrundea până la o anumită adâncime. I-a urmat scarificatorul, alcătuit dintr-o duzină, sau mai mult, de lame cu resort care despicau pielea simultan. Bărbierii care preferau o metodă mai puţin tehnică şi mai naturală optau pentru varianta lipitorilor. Ventuzele acestor viermi paraziţi care se hrănesc cu sânge au câte trei maxile separate, fiecare prevăzută cu circa 100 de dinţi minusculi. Ele oferă o metodă ideală pentru lăsarea de sânge din gingiile, buzele sau nasul pacientului. În plus, lipitorile secretă un agent anestezic care atenuează durerea, un anticoagulant care împiedică închegarea sângelui şi un vasodilatator care lărgeşte vasele de sânge ale victimei, mărind debitul. Pentru ca şedinţele de lăsare de sânge să fie mai îndelungate, medicii efectuau bdelatomia, adică despicau corpul lipitorii, astfel încât sângele pătrundea pe la capul ei şi apoi se scurgea afară prin tăietură. Aceasta împiedica lipitoarea să se umfle cu sânge şi o făcea să nu se oprească din supt. Se spune adesea că stâlpul roşu cu alb din faţa frizeriilor din zilele noastre este emblema rolului de chirurg pe care l-au avut cândva bărbierii, însă în realitate el este asociat cu rolul lor de specialişti în lăsarea de sânge. Roşul simbolizează sângele, albul este garoul, bila din vârf simbolizează vasul de alamă cu lipitori, iar stâlpul însuşi reprezintă băţul pe care îl strângea în mână pacientul ca să sporească debitul sângelui. În acelaşi timp, cei mai mulţi dintre medicii de frunte ai Europei practicau şi studiau şi ei lăsarea de sânge – de exemplu, Ambroise Pare, care a fost medicul oficial al regilor Franţei în secolul al XVI-lea. El a scris mult despre acest subiect, oferind numeroase recomandări şi sugestii valoroase: Când sunt prinse cu mâna goală, lipitorile se stârnesc, iar asta le face atât de îndărătnice, încât nu mai muşcă; prin urmare, trebuie să le ţii într-o pânză de în albă şi curată şi să le pui pe pielea deja zgâriată oleacă, ori mânjită cu sângele altei vietăţi, căci atunci ele se înfig deplin în piele şi came, cu mai mare lăcomie. Ca să le faci să se desprindă, să le pui la capete niţel praf de aloe, sare ori cenuşă. Dacă voieşti să ştii cât sânge au tras, se cere să presari pe ele, de cum s-au desprins, sare făcută pulbere, căci atuncea varsă tot sângele pe care l-au supt. Când europenii au colonizat Lumea Nouă, au dus cu ei practica lăsării de sânge. Medicii americani nu au găsit de cuviinţă să pună sub semnul întrebării tehnicile care se învăţau în marile spitale şi universităţi europene, aşa încât şi ei au considerat lăsarea de sânge o procedură medicală convenţională, care poate fi folosită în numeroase împrejurări. Şi totuşi, când a fost utilizată la tratarea celui mai important pacient al naţiunii, în 1799, a iscat dintr-odată gâlceavă. Era oare cu adevărat lăsarea de sânge o intervenţie medicală salvatoare a vieţii, ori făcea să se scurgă viaţa din pacienţi? Controversa a început în dimineaţa zilei de 13 decembrie 1799, când George Washington s-a trezit cu simptome de răceală. Când secretarul său personal l-a sfătuit să ia leacuri, Washington i-a răspuns: „Ştii doar că nu iau niciodată leacuri pentru răceală. O las să plece aşa cum a venit.“ Fostul preşedinte, în vârstă de şaizeci şi şapte de ani, nu credea că ar trebui să-şi facă griji dacă-i curge un pic nasul şi-l doare în gât, cu atât mai mult cu cât avusese el a face cu boli mult mai rele, şi nu l-au răpus. În adolescenţă, s-a molipsit de variolă, urmată de un atac de tuberculoză. Apoi, pe când făcea lucrări topografice în mlaştinile pline de ţânţari din Virginia, s-a îmbolnăvit de malarie. În 1755, a scăpat ca prin minune cu viaţă din bătălia de la Monongahela, cu toate că i s-au prăpădit în luptă doi cai, iar patru gloanţe de muschetă i-au străpuns uniforma. A mai suferit şi de pneumonie, crizele de malarie i s-au repetat şi i-a apărut la şold un „carbuncul malign“, care l-a ţintuit la pat timp de şase săptămâni. Ironia sorţii face ca, după ce a scăpat cu viaţă din bătălii sângeroase şi din înfruntarea cu boli grave, ceea ce părea să fie un fleac de răceală cu care se pricopsise în acea zi de vineri, 13, s-a dovedit a fi, pentru Washington, primejdia cea mai mare. Starea i s-a înrăutăţit în noaptea de vineri aşa de mult, încât s-a trezit la mijirea zorilor cu senzaţia de sufocare. Când domnul Albin Rawlins, administratorul moşiei lui Washington, i-a pregătit un amestec de melasă, oţet şi unt, a constatat că pacientul nu o poate înghiţi decât cu mare greutate. Rawlins, care se pricepea foarte bine la lăsarea de sânge, a hotărât că tratamentul nu e suficient. Dornic să uşureze suferinţa stăpânului, a făcut o mică incizie în braţul generalului, folosind un instrument chirurgical cunoscut sub numele de lanţetă, şi a lăsat să se scurgă într-un vas de porţelan o treime de litru de sânge. În dimineaţa zilei de 14 decembrie, nu se arătase încă niciun semn de îmbunătăţire a stării pacientului, aşa că Marthei Washington i s-a luat o piatră de pe inimă când au venit trei medici să se ocupe de soţul ei. Dr. James Craik, medicul personal al generalului, era însoţit de dr. Gustavus Richard Brown şi dr. Elisha Cullen Dick. Ei au diagnosticat corect o cynanche trachealis („sugrumarea câinelui44), pe care în zilele noastre am interpreta-o drept umflarea şi inflamarea epiglotei. Aceasta bloca gâtul lui Washington şi îl făcea să respire cu mare greutate. Dr. Craik i-a pus pe gât puţină cantaridă (preparată din insecte uscate). Când a văzut că remediul nu are niciun efect, a optat pentru lăsarea de sânge, şi i-a mai scos generalului o jumătate de litru de sânge. La ora 11, a mai scos o dată aceeaşi cantitate. Corpul omenesc conţine, în medie, doar cinci litri de sânge, aşa încât, de fiecare dată, generalul a pierdut un procent considerabil. Dr. Craik nu părea să fie îngrijorat. În cursul după-amiezii, i-a incizat din nou vena şi a lăsat să se mai scurgă un litru întreg de sânge. În următoarele câteva ore, s-ar fi zis că lăsarea de sânge a fost de folos. Washington părea să-şi revină, şi o vreme a putut să şadă. A fost însă doar o revenire temporară. Mai târziu, în aceeaşi zi, starea i s-a înrăutăţit iar, iar medicii au efectuat încă o lăsare de sânge. De data aceasta, sângele arăta vâscos şi curgea încet. Din perspectivă modernă, aceasta reflectă deshidratarea, reducerea generală a fluidelor corporale, provocată de sânge- rarea prea mare. Pe măsură ce se scurgeau orele serii, doctorii nu puteau decât să constate întristaţi că numeroasele lăsări de sânge şi prişniţele nu aveau drept consecinţă niciun semn de vindecare. Dr. Craik şi dr. Dick au notat mai târziu: „Forţele vitale păreau acum să cedeze vizibil în faţa forţei bolii. Pe extremităţi, au fost aplicate vezicatoare, iar pe gât o cataplasmă din tărâţe şi oţet.44 George Washington Custis, nepotul după soţie al muribundului, a consemnat ultimele clipe ale primului preşedinte al Americii: Pe măsură ce se înnopta, era din ce în ce mai limpede că el se pierde, şi părea pe deplin conştient că „i se apropie clipa“. A întrebat ce oră e şi i s-a spus că mai sunt zece minute până la zece. Apoi, n-a mai glăsuit – mâna morţii era asupra lui, şi-şi dădea seama că „i-a sunat ceasul“. Cu o uimitoare stăpânire de sine, s-a pregătit să moară. Culcat pe pat, Părintele Naţiunii şi-a îndreptat trupul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi, fără vreun oftat, fără vreun geamăt, a murit. Niciun spasm ori zvârcolire n-a vestit clipa în care duhul său nobil şi-a luat tăcut zborul; atât de liniştit arăta în somnul morţii chipul său plin de bărbăţie, încât abia după câteva clipe au putut cei din jur să creadă că patriarhul s-a săvârşit din viaţă. George Washington, un uriaş de 1,92 m, fusese golit de jumătate din sânge în mai puţin de o zi. Medicii răspunzători de tratarea lui Washington susţineau că aceste măsuri drastice au fost necesare ca o ultimă şansă de a salva viaţa pacientului, şi cei mai mulţi dintre colegii lor au aprobat această decizie. Au fost totuşi şi păreri opuse în comunitatea medicală. Cu toate că lăsarea de sânge era de veacuri o procedură acceptată, unii doctori începeau acum să se îndoiască de valoarea ei. Ei susţineau că lăsarea de sânge e riscantă pentru pacienţi, în orice loc de pe corp ar fi efectuată şi indiferent dacă se scot o jumătate de litru sau doi. După părerea acelor medici, dr. Craik, dr. Brown şi dr. Dick l-au omorât de-a binelea pe fostul preşedinte, golindu-l, fără niciun rost, de sânge. Cine avea însă oare dreptate – cei mai grozavi medici din ţară, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-l salveze pe eroul naţiunii, ori medicii care au ales să meargă pe propriul drum şi în ochii cărora lăsarea de sânge era o moştenire zănatică şi primejdioasă, lăsată de Grecia antică? Printr-o coincidenţă, în ziua în care a murit Washington, 14 decembrie 1799, un tribunal se ocupa exact de problema dacă lăsarea de sânge le face bolnavilor rău sau bine. Sentinţa a apărut ca rezultat al unui articol scris de reputatul jurnalist englez William Cobbett, care locuia în Philadelphia şi căruia îi stârnise interesul activitatea unui doctor pe nume Benjamin Rush, cel mai renumit şi mai aprig susţinător al lăsării de sânge. Pe doctorul Rush îl admira toată America pentru strălucita sa carieră medicală, ştiinţifică şi politică. Scrisese optzeci şi cinci de lucrări importante, printre care primul manual de chimie din America, fusese medic-şef al armatei americane şi, lucrul cel mai important, fusese unul dintre semnatarii Declaraţiei de Independenţă. Poate că succesele sale erau de aşteptat, dacă ne gândim că absolvise la numai paisprezece ani College of New Jersey, devenit ulterior Universitatea Princeton. Rush lucra la Pennsylvania Hospital din Philadelphia şi era profesor la şcoala medicală afiliată acestuia, unde, în perioada în care el a deţinut acest post, şi-au desăvârşit pregătirea trei sferturi dintre medicii americani. Se bucura de un respect atât de mare, încât i se zicea „Hipocratele Pennsylvaniei“, şi este, până în prezent, singurul medic căruia American Medical Association i-a făcut statuie în Washington, D. C. Cariera sa prolifică i-a permis să convingă o întreagă generaţie de medici de binefacerile lăsării de sânge, printre aceştia numărându-se şi cei trei care l-au îngrijit pe generalul Washington. Căci Rush luptase, alături de doctorul Craik, în Războiul de Independenţă, fusese studentul doctorului Brown la Edinburgh şi profesorul doctorului Dick în Pennsylvania. Doctorul Rush chiar punea în practică ceea ce afirma. Cele mai multe consemnări despre lăsarea de sânge practicată de el sunt din timpul epidemiilor de febră galbenă din Philadelphia din anii 1794 şi 1797. Uneori, lăsa sânge la o sută de pacienţi pe zi, ceea ce înseamnă că în clinica sa duhnea a sânge putrezit, ceea ce atrăgea roiuri de muşte. Şi iată că William Cobbett, care avea o aplecare specială în dezvăluirea scandalurilor medicale, era convins că Rush omora, fără să-şi dea seama, mulţi pacienţi. Cobbett a început să cerceteze listele de decese locale şi a observat, desigur, creşterea ratei deceselor după ce colegii lui Rush i-au urmat recomandările în privinţa lăsării de sânge. Aceasta l-a făcut să declare că metodele lui Rush „au contribuit la depopularea Pământului”. Reacţia doctorului Rush la această acuzaţie de malpraxis a fost să-l dea pe Cobbett în judecată pentru calomnie, la Philadelphia, în 1797. Amânările şi întreruperile au tărăgănat procesul timp de doi ani, dar, la sfârşitul anului 1799, juriul era gata să se pronunţe. Esenţa problemei era dacă avea dreptate Cobbett când afirma că Rush îşi omora pacienţii prin lăsarea de sânge, sau afirmaţiile sale erau nefondate şi răuvoitoare. Deşi Cobbett putea să-şi susţină afirmaţiile arătând listele deceselor, aici nu era vorba despre o analiză riguroasă a impactului lăsării de sânge, în plus, tot restul era împotriva lui. La proces, au fost chemaţi bunăoară doar trei martori, toţi trei fiind medici care agreau concepţiile despre medicină ale doctorului Rush. De asemenea, au participat şapte avocaţi, ceea ce sugerează că forţa de persuasiune a fost mai mare decât cea a dovezilor. Rush, cu averea şi reputaţia sa, avea cei mai buni avocaţi din oraş, drept care sarcina lui Cobbett era cum nu se poate mai grea. Şi, peste toate astea, probabil că juriul mai era influenţat şi de faptul că William Cobbett nu era medic, în vreme ce Rush era unul dintre fondatorii medicinei americane, aşa încât părea firesc să-l susţină pe Rush. Nu-i de mirare că Rush a avut câştig de cauză. Cobbett a fost condamnat să-i plătească lui Rush o despăgubire de 5.000 de dolari, cea mai mare plătită vreodată în Pennsylvania. Prin urmare, exact în momentul în care George Washington murea în urma unei serii de lăsări de sânge, un tribunal hotăra că acesta e un tratament medical întru totul satisfăcător. Şi totuşi, nu ne putem baza pe sentinţa unui tribunal din secolul al XVIII-lea în problema dacă foloasele medicale ale lăsării de sânge depăşesc – sau nu – efectele ei secundare vătămătoare. La urma urmei, probabil că sentinţa a fost influenţată puternic de toţi factorii menţionaţi mai sus. De asemenea, să nu uităm că, în vreme ce Cobbett era un străin, Rush era erou naţional, aşa încât o sentinţă împotriva lui Rush era aproape de neconceput. Pentru a stabili adevărata valoare a lăsării de sânge, medicina avea nevoie de o procedură mai riguroasă, ceva care să fie mai puţin influenţabil chiar şi decât cel mai cinstit tribunal posibil. De fapt, în vreme ce dezbăteau probleme medicale în faţa unui tribunal, Rush şi Cobbett habar n-aveau că, de cealaltă parte a Atlanticului, fusese deja descoperită exact procedura potrivită pentru stabilirea adevărului în privinţa problemelor medicale, şi aceasta era folosită cu mare succes. Iniţial, fusese utilizată pentru a testa un tratament cu totul nou pentru o boală care-i afecta doar pe marinari, însă, în scurt timp, avea să fie utilizată pentru o serie de intervenţii medicale, printre care şi terapiile alternative. Scorbut, limeys* şi analiza sângelui în iunie 1744, un erou al marinei britanice, comandantul George Anson, se întorcea acasă după o călătorie în jurul lumii care durase aproape patru ani. Pe drum, Anson a înfruntat galionul spaniol „Covadonga” şi l-a capturat, cu toate cele 1.313.843 monede de argint de opt reali şi cele 35.682 de uncii de argint curat pe care acesta le avea la bord, cea mai mare pradă dintr-un deceniu de lupte împotriva Spaniei. Când Anson şi oamenii săi au mărşăluit triumfal prin Londra, au fost însoţiţi de comoară, treizeci şi două de care pline cu lingouri. Anson a plătit însă scump aceste trofee. Echipajul său a fost în repetate rânduri lovit de o boală numită scorbut, care a ucis peste două treimi dintre marinari. Ca să avem imaginea completă, în vreme ce doar patru oameni au murit în luptele navale purtate de Anson, peste o mie au fost răpuşi de scorbut. Scorbutul a fost un flagel permanent încă de când corăbiile au ridicat ancora pentru călătorii care au depăşit câteva săptămâni. Primul caz de scorbut pe o corabie a fost înregistrat în 1497, când Vasco da Gama a trecut de Capul Bunei Speranţe, iar apoi cazurile s-au înmulţit când căpitanii tot mai îndrăzneţi s-au avântat din ce în ce mai departe. Medicul militar englez William Clowes, care a însoţit flota reginei Elisabeta, a descris amănunţit simptomele groaznice care aveau să ucidă, în cele din urmă, două milioane de marinari: Gingiile le erau putrede tocmai până la rădăcina dinţilor, iar obrajii le erau tari şi umflaţi, dinţii li se clătinau, gata-gata să cadă… respiraţia le era urât mirositoare. Picioarele le erau nesigure şi atât de slăbite, încât simţeau peste tot dureri şi junghiuri, cu multe pete ori puncte albăstrii şi roşietice, unele mari, iar altele mici, ca pişcăturile de purice. Din perspectivă modernă, toate acestea devin inteligibile, deoarece ştim că scorbutul este rezultatul deficitului de vitamina C. Corpul omenesc foloseşte vitamina C pentru a produce colagen, care aglutinează muşchii, vasele de sânge şi alte structuri ale corpului, ajutând astfel la vindecarea tăieturilor şi vânătăilor. Lipsa vitaminei C duce, prin urmare, la sângerare şi la deteriorarea cartilajelor, ligamentelor, tendoanelor, oaselor, pielii, gingiilor şi dinţilor. Pe scurt, bolnavul de scorbut se dezintegrează treptat şi moare în chinuri. Termenul „vitamină” descrie o substanţă nutritivă vitală pentru supravieţuire, dar pe care organismul nu o poate produce singur, aşa încât trebuie procurată din alimente. Vitamina C o luăm, de obicei, din fructe, care, din păcate, lipseau din hrana marinarilor de rând. Ei mâncau biscuiţi, came sărată, peşte uscat, toate acestea lipsite de vitamina C şi, probabil, pline de gărgăriţe. De fapt, prezenţa acestora era socotită de obicei semn bun, căci gărgăriţele părăseau carnea doar când devenea primejdios de stricată şi cu totul necomestibilă. Soluţia simplă ar fi fost modificarea alimentaţiei marinarilor, dar oamenii de ştiinţă încă nu descoperiseră vitamina C şi nu cunoşteau importanţa fructelor proaspete în prevenirea scor- butului. Doctorii au propus, în schimb, multe alte remedii. Totdeauna merita, desigur, să se încerce lăsarea de sânge, iar printre celelalte tratamente se număra consumarea de pastă de mercur, apă sărată, oţet, acid sulfuric, acid clorhidric sau vin de Mosella. Alt tratament implica îngroparea bolnavului în nisip până la gât, lucru care nu prea era la îndemână în mijlocul Pacificului. Remediul cel mai sucit era munca grea, întrucât doctorii au băgat de seamă că scorbutul are în general legătură cu marinarii leneşi. Doctorii confundaseră, desigur, cauza cu efectul, căci scorbutul era cel care îi făcea pe marinari leneşi, nu lenea îi făcea pe marinari vulnerabili la scorbut. Această gamă de remedii inutile a făcut ca ambiţiile maritime din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea să fie frânate în continuare de moartea provocată de scorbut. Învăţaţii de pretutindeni au născocit teorii ezoterice despre cauzele scorbutului şi au dezbătut meritele diferitelor tratamente, însă nimeni nu părea să fie în stare să pună stavilă putrezirii care ucidea sute de mii de marinari. Apoi, în 1746, a avut loc o descoperire capitală, când un tânăr medic de marină scoţian, pe nume James Lind, s-a îmbarcat pe „Salisbury’7 Mintea lui ascuţită şi meticuloasă i-a îngăduit să facă abstracţie de modă, prejudecăţi, poveşti şi zvonuri şi a abordat flagelul scorbutului în mod extrem de logic şi raţional. Pe scurt, James Lind era menit să izbândească acolo unde toţi ceilalţi eşuaseră, deoarece a pus în aplicare ceea ce pare să fi fost prima testare clinică controlată din lume. În timpul serviciului militar, Lind a navigat prin Canalul Mânecii şi Marea Mediterană şi, cu toate că „Salisbury“ nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de ţărm, în primăvara lui 1747 o zecime dintre marinari aveau simptome de scorbut. Prima reacţie a lui Lind a fost, probabil, să le ofere marinarilor unul dintre numeroasele tratamente populare în acea vreme, însă ea a fost depăşită de altă idee care i-a venit. Ce-ar fi dacă ar trata marinarii în feluri diferite? Observând care se simte mai bine şi care se simte mai rău, ar putea să afle care tratamente sunt eficiente şi care nu sunt bune de nimic. Chiar dacă nouă lucrul acesta ne pare de la sine înţeles, era o abatere cu adevărat radicală de la tradiţia medicală. Pe 20 mai, Lind a identificat doisprezece marinari cu simp- tome de scorbut la fel de grave, aşa încât aveau toţi „gingiile putrede, pete şi letargie, şi slăbiciunea genunchilor44. Le-a aşezat apoi hamacele în aceeaşi parte a navei şi a avut grijă ca ei să primească aceleaşi alimente la micul-dejun, prânz şi cină, stabilind astfel „un regim alimentar comun44. În acest fel, Lind asigura corectitudinea testării, deoarece toţi pacienţii erau la fel de bolnavi şi beneficiau de aceleşi condiţii de cazare şi hrănire. A împărţit după aceea marinarii în şase perechi şi a oferit fiecărei perechi un tratament diferit. Primei perechi i-a dat un sfert de litru de cidru, celei de-a doua i-a administrat de trei ori pe zi câte douăzeci şi cinci de picături de elixir de vitriol (acid sulfuric), cea de-a treia pereche a primit de trei ori pe zi câte două linguri de oţet, cea de-a patra a primit o dată pe zi câte un sfert de litru de apă de mare, celei de-a cincea perechi i-a administrat o pastă medicinală din usturoi, muştar, ridichi şi smirnă, iar cea de-a şasea a primit în fiecare zi două portocale şi o lămâie. A fost monitorizat încă un alt grup de marinari bolnavi, care au mâncat ca de obicei, funcţionând ca grup de control. Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim două lucruri importante. În primul rând, includerea portocalelor şi lămâilor era pură întâmplare. Cu toate că au existat încă din 1601 câteva rapoarte despre faptul că lămâile ameliorează simptomele scorbutului, în ochii medicilor de la sfârşitul veacului al XVIII-lea fructele ar fi fost un remediu bizar. Dacă ar fi existat în vremea lui Lind termenul „medicină alternativă44, colegii lui poate că ar fi pus portocalelor şi lămâilor eticheta „alternative44, întrucât erau remedii naturale, care nu se bazau pe o teorie plauzibilă, şi astfel era puţin probabil să se compare cu medicamentele cele mai consacrate. Cel de-al doilea lucru important este că Lind n-a inclus în testul său lăsarea de sânge. Cu toate că alţii ar fi putut crede că lăsarea de sânge este utilă în tratarea scorbutului, Lind nu era convins de asta şi a presupus că tratamentul real este legat de alimentaţie. Vom reveni curând la problema testării lăsării de sânge. Testarea clinică a început, iar Lind aştepta să vadă dacă vreunul dintre marinari se va simţi mai bine, şi care anume. Cu toate că testarea urma să dureze paisprezece zile, după numai şase zile s-a terminat rezerva de citrice de pe navă, aşa încât Lind a trebuit să evalueze rezultatele în această fază timpurie. Din fericire, concluzia era aproape evidentă, deoarece marinarii care au primit lămâi şi portocale se simţeau remarcabil de bine, aproape vindecaţi. Toţi ceilalţi pacienţi sufereau în continuare de scorbut, în afară de consumatorii de cidru, care prezentau mici semne de ameliorare. Aceasta se datora, probabil, faptului că şi cidrul poate să conţină mici cantităţi de vitamina C, în funcţie de felul în care este preparat. Prin controlarea variabilelor, cum sunt mediul şi regimul alimentar, Lind demonstrase că portocalele şi lămâile erau esenţiale în vindecarea scorbutului. Chiar dacă numărul de pacienţi implicaţi în testare a fost extrem de mic, rezultatele obţinute erau atât de izbitoare, încât el a fost convins de rezultate. Habar nu avea, desigur, că portocalele şi lămâile conţin vitamina C, ori că vitamina C este un ingredient-cheie în producţia de colagen, dar niciunul dintre aceste lucruri nu era important – esenţialul era că tratamentul lui a dus la vindecare. Demonstrarea faptului că un tratament este eficient e o prioritate absolută în medicină; cunoaşterea detaliilor exacte ale mecanismului care stă la bază poate fi lăsată în seama cercetărilor ulterioare. Dacă Lind ar fi făcut cercetare în secolul al XXI-lea, şi-ar fi prezentat rezultatele într-o conferinţă importantă şi apoi le-ar fi publicat într-o revistă medicală. Alţi oameni de ştiinţă ar fi citit despre metodologia sa şi ar fi repetat testarea, iar într-un an sau doi ar fi existat consens internaţional în privinţa capacităţii portocalelor şi lămâilor de a vindeca scorbutul. Din nefericire, comunitatea medicală din veacul al XVIII-lea era destul de fragmentată, aşa încât adeseori descoperirile erau ignorate. Lind însuşi n-a ajutat prea mult, deoarece era timid, aşa că nu şi-a publicat lucrarea de cercetare şi n-a contribuit la cunoaşterea ei. În cele din urmă, la şase ani după testare, a scris despre aceasta într-o carte dedicată comandantului Anson, despre care se ştia că pierduse, cu numai câţiva ani înainte, o mie de oameni din pricina scorbutului. Treatise on the Scurvy {Tratat despre scorbut) era un tom de patru sute de pagini de natură să intimideze, scris într-un stil greoi, şi nu-i de mirare că i-a adus doar puţini adepţi. Lucrurile au fost înrăutăţite de faptul că Lind a subminat credibilitatea tratamentului său prin crearea unei versiuni concentrate a sucului de lămâie, care ar fi fost mai uşor de transportat, stocat, păstrat şi administrat. Acest soi de sirop a fost obţinut prin încălzirea şi evaporarea sucului de lămâie, dar Lind nu şi-a dat seama că acest procedeu distrugea vitamina C, ingredientul activ care vindeca scorbutul. Prin urmare, cei care au urmat recomandările lui Lind au fost curând dezamăgiţi, deoarece siropul de lămâie era aproape cu totul nefolositor. Aşadar, în ciuda unei testări încununate de succes, tratamentul simplu cu lămâie a fost ignorat, scorbutul a continuat să facă ravagii şi au mai murit mulţi marinari. În 1723, la sfârşitul Războiului de Şapte ani cu Franţa, documentele arătau că 1.512 marinari britanici au fost ucişi în luptă şi 100.000 au fost ucişi de scorbut. Şi totuşi, în 1780, la treizeci şi trei de ani după testarea iniţială, lucrarea lui Lind a fost remarcată de influentul medic Gilbert Blane. Acesta, poreclit „Chillblain“* din pricina purtării glaciale, a dat – pe când se pregătea de primul său post în marină, în cadrul flotei britanice din Caraibe – peste tratatul despre scorbut al lui Lind. A fost impresionat de declaraţia lui Lind că nu va „propune nimic dictat de simpla teorie, ci va confirma totul prin experienţe şi fapte, cele mai de nădejde călăuze”. Inspirat de metoda lui Lind şi interesat de concluziile acestuia, Blane a hotărât să monitorizeze scrupulos rata mortalităţii în cadrul flotei britanice în Indiile Occidentale, pentru a vedea ce se întâmplă dacă introduce lămâi în regimul alimentar al tuturor marinarilor. Cu toate că studiul lui Blane a fost mai puţin riguros controlat decât cel al lui Lind, el a implicat un număr mult mai mare de marinari, iar rezultatele au fost, fără îndoială, şi mai izbitoare. În primul an petrecut de el în Indiile Occidentale, flota britanică număra 12.019 marinari, dintre care 60 au murit în luptă şi încă 1.518 de boli, scorbutul fiind răspunzător de majoritatea copleşitoare a acestor decese. După ce Blane a introdus însă lămâile în regimul alimentar, rata mortalităţii a scăzut la jumătate. Mai târziu, în locul lămâilor galbene, s-au folosit adesea lămâile verzi (limes), de unde se trage termenul argotic limeys care-i desemna pe marinarii englezi şi, ulterior, pe englezi, în general. Nu numai că Blane a fost convins de importanţa fructelor proaspete, dar, după cincisprezece ani – când a fost numit în Sick and Hurt Board*, care răspundea de stabilirea procedurilor medicale navale –, a izbutit să realizeze prevenirea scorbutului în întreaga flotă britanică. Pe 5 martie 1795, Comisia şi Amiralitatea au căzut de acord asupra faptului că vieţile marinarilor vor fi salvate dacă li se dă zilnic o raţie de suc de lămâie nu mai mare de trei sferturi de uncie**. Lind murise chiar în anul precedent, însă misiunea lui de a scăpa de scorbut navele britanice a fost iscusit dusă la îndeplinire de Blane. Englezii nu se grăbiseră defel să adopte tratamentul cu lămâi, căci trecuse aproape o jumătate de veac de la testul revoluţionar al lui Lind, însă multe alte naţiuni au întârziat şi mai mult. Aceasta le-a dat englezilor un avantaj imens în ceea ce priveşte colonizarea teritoriilor îndepărtate şi înfruntările navale cu vecinii lor europeni. De exemplu, înainte de bătălia de la Tra- falgar, în 1805, Napoleon plănuise să invadeze Marea Britanie, dar n-a putut s-o facă, din pricina blocadei navale britanice, care i-a împiedicat timp de câteva luni navele să iasă din porturi. Ţinerea pe loc a flotei franceze a fost posibilă doar pentru că echipajele de pe navele britanice erau aprovizionate cu fructe, ceea ce însemna că nu trebuie să-şi întrerupă misiunea ca să aducă la bord marinari sănătoşi în locul celor răpuşi de scorbut. Într-adevăr, nu este exagerat să spunem că inventarea testării clinice de către Lind şi, ulterior, faptul că Blane a popularizat consumul de lămâi ca tratament al scorbutului au salvat naţiunea, deoarece armata lui Napoleon era mult mai puternică decât cea britanică, aşa încât eşecul blocadei ar fi avut drept consecinţă, probabil, izbânda invaziei franceze. Soarta unei naţiuni are o însemnătate istorică imensă, însă aplicarea testării clinice avea să aibă, în veacurile următoare, O importanţă şi mai mare. Cercetările medicale aveau să folosească în mod curent testările clinice, pentru a stabili care tratamente dau roade şi care sunt ineficiente. Acest lucru avea, la rândul său, să permită medicilor – capabili de-acum să vindece boli apelând mai degrabă la leacuri verificate, decât recomandând greşit remedii de-ale şarlatanilor – salvarea a sute de milioane de vieţi din întreaga lume. Dat fiind rolul ei principal în medicină, lăsarea de sânge a fost unul dintre primele tratamente supuse verificării prin intermediul testării clinice controlate. În 1809, la numai zece ani de la momentul în care lui Washington, aflat pe patul pe moarte, I s-a luat sânge, un medic militar scoţian, pe nume Alexander Hamilton, s-a hotărât să afle dacă este – sau nu – recomandabil să se aplice pacienţilor lăsarea de sânge. În mod ideal, testarea clinică efectuată de el ar fi trebuit să examineze impactul lăsării de sânge asupra unei singure maladii sau asupra unui singur simptom, cum ar fi gonoreea sau febra, deoarece rezultatele tind să fie mai clare dacă testarea se concentrează pe un singur tratament, pentru o singură afecţiune. Testarea a avut însă loc în vreme ce Hamilton participa la Războiul Peninsular din Portugalia, unde condiţiile de pe câmpul de luptă nu-i ofereau luxul de a efectua o testare ideală – aşa că a examinat impactul lăsării de sânge asupra unei game largi de afecţiuni. Ca să fim drepţi cu Hamilton, trebuie să spunem că acest proiect n-a fost chiar atât de nerezonabil, dat fiind că în epocă lăsarea de sânge era recomandată insistent ca panaceu – dacă medicii credeau că lăsarea de sânge poate să vindece orice boală, atunci putem spune că testarea ar trebui să includă pacienţi cu toate bolile. Hamilton a început testarea prin împărţirea în trei grupuri a unui lot de 366 de soldaţi cu diferite probleme medicale. Primele două grupuri au fost tratate de el însuşi şi de un coleg (domnul Anderson) fără să recurgă la lăsarea de sânge, în vreme ce de al treilea grup s-a ocupat un medic al cărui nume nu a fost consemnat, care a administrat tratamentul uzual al lăsării de sânge cu ajutorul lanţetei. Rezultatele testului au fost clare: A fost aranjat în aşa fel, încât acest număr a fost admis, alternativ, ca fiecare dintre noi să aibă câte o treime. Bolnavii erau primiţi fără osebire şi se bucurau pe cât posibil de aceeaşi îngrijire şi acelaşi confort. […] Nici domnul Anderson, nici eu nu am folosit lanţeta nici măcar o dată. El a pierdut doi bolnavi, eu patru; iară din cealaltă treime au murit treizeci şi cinci de pacienţi. Rata deceselor la pacienţii trataţi prin lăsarea de sânge a fost de zece ori mai mare decât la ceilalţi. Era o acuzaţie incrimi- natorie la adresa lăsării de sânge şi o spectaculoasă demonstraţie că ea mai degrabă provoacă moartea decât salvează vieţi. Ar fi fost însă greu de combătut concluzia testării, deoarece aceasta era cu mult în avantaj în privinţa a doi dintre principalii factori ce determină calitatea unei testări. În primul rând, testarea a fost controlată atent, ceea ce înseamnă că grupuri separate de pacienţi au fost tratate similar, cu excepţia unui factor distinct, şi anume lăsarea de sânge. Aceasta i-a îngăduit lui Hamilton să izoleze impactul lăsării de sânge. Dacă grupul la care s-a practicat lăsarea de sânge ar fi fost ţinut în condiţii mai proaste, ori ar fi avut alt regim alimentar, rata mai mare a deceselor ar fi putut fi pusă pe seama mediului ori hranei, însă Hamilton a avut grijă ca toate grupurile să primească „aceeaşi îngrijire” şi „acelaşi confort”. Prin urmare, lăsarea de sânge a putut fi identificată ca singurul factor răspunzător de rata mai mare a deceselor în al treilea grup. În al doilea rând, Hamilton s-a străduit să asigure corectitudinea testării prin garantarea faptului că grupurile studiate sunt, în medie, cât mai asemănătoare posibil. A realizat acest lucru evitând orice repartizare sistematică a pacienţilor, cum ar fi direcţionarea deliberată a soldaţilor mai vârstnici către grupul tratat prin lăsare de sânge, ceea ce ar fi făcut ca rezultatele testului lăsării de sânge să fie distorsionate. Hamilton a inclus însă pacienţii în fiecare grup în mod „alternativ” şi „fără osebire”, lucru cunoscut în prezent ca randomizare a alocării tratamentelor într-o testare. Dacă pacienţii sunt repartizaţi în grupuri în mod aleatoriu, se poate presupune că grupurile vor fi, în mare, similare din perspectiva oricărui factor – cum ar fi vârsta, veniturile, sexul sau gravitatea maladiei – care ar putea afecta evoluţia unui pacient. Randomizarea face ca până şi factorii necunoscuţi să fie distribuiţi echilibrat între grupuri. Corectitudinea asigurată de randomizare este deosebit de utilă când lotul inţial de participanţi este mare. În cazul amintit, numărul participanţilor (366) era impresionant. În prezent, cercetătorii din domeniul medicinei numesc aceasta testare controlată randomizată (TER)*, sau testare clinică randomizată, şi este considerată etalonul-aur al verificării terapiilor. Cu toate că Hamilton a reuşit să facă prima testare clinică randomizată a efectelor lăsării de sânge, nu a reuşit să publice rezultatele. De fapt, ştim de cercetarea efectuată de Hamilton doar pentru că documentele sale au fost redescoperite, în 1987, printre documente ascunse într-un cufăr aflat la Royal College of Physicians din Edinburgh. Nepublicarea este o abatere gravă de la datoria fiecămi cercetător medical, deoarece publicarea are două urmări importante. În primul rând, îi încurajează pe alţii să repete cercetarea, lucru care poate fie să dezvăluie erori ale cercetării iniţiale, fie să confirme rezultatele. În al doilea rând, publicarea este cea mai bună cale de a face cunoscută descoperirea, aşa încât alţii pot să aplice ceea ce au învăţat din ea. Nepublicarea lucrării a făcut ca testarea luării de sânge efectuată de Hamilton să nu aibă nicio influenţă asupra entuziasmului manifestat de multă lume faţă de această practică. A trebuit să mai treacă nişte ani până ce alţi pionieri ai medicinei, cum este medicul francez Pierre Louis, să efectueze propriile testări şi să confirme concluziile lui Hamilton. Aceste rezultate, care au fost publicate şi difuzate cum se cuvine, arătau în mod repetat că lăsarea de sânge nu este un procedeu care salvează viaţa, ci este mai degrabă un potenţial ucigaş. În lumina acestor descoperiri, este foarte probabil ca lăsarea de sânge să fie în mare măsură răspunzătoare de moartea lui George Washington. Din păcate, dat fiind că aceste concluzii defavorabile lăsării de sânge erau contrare concepţiei predominante, mulţi medici le-au acceptat cu greu şi chiar au făcut tot ce le stătea în puteri ca să le submineze. De exemplu, când Pierre Louis şi-a publicat, în 1828, rezultatele testelor, mulţi medici au respins concluzia sa despre lăsarea de sânge tocmai din cauză că se baza pe date obţinute prin analizarea unui număr mare de pacienţi. Ei au atacat aşa-numita sa „metodă numerică44, deoarece îi interesa mai mult tratarea pacientului individual care zăcea în faţa lor decât ceea ce s-ar putea întâmpla unui eşantion mare de pacienţi. Louis a ripostat cu argumentul că era imposibil să ştii dacă un anumit tratament este – sau nu – neprimejdios şi eficient pentru pacientul individual dacă nu s-a demonstrat că este neprimejdios şi eficient pentru un număr mare de pacienţi: „Un agent terapeutic nu poate fi folosit cu discernământ ori probabilitate de succes într-un anumit caz decât dacă a fost dovedită anterior eficienţa lui generală în cazuri analoge […] fără ajutorul statisticilor, nu e posibil nimic care să semene cu medicina adevărată.44 Iar când medicul scoţian Alexander Maclean, care lucra în India în 1818, a susţinut ideea utilităţii testărilor medicale pentru a verifica tratamentele, criticii au spus că nu se cuvine să faci astfel de experienţe cu sănătatea bolnavilor. Răspunsul lui a fost că evitarea testărilor ar face ca medicina să nu fie niciodată mai mult decât o colecţie de tratamente neverificate, care ar putea fi cu totul nefolositoare ori primejdioase. El a descris medicina practicată fără niciun fel de dovezi ca pe „o serie continuă de experimente cu vieţile semenilor noştri44. În ciuda inventării testării clinice şi fără să ţină cont de dovezile împotriva lăsării de sânge, mulţi medici europeni au continuat să lase sânge pacienţilor lor, în aşa măsură, încât, în 1833, Franţa a trebuit să importe 42 de milioane de lipitori. Dar, cu fiecare deceniu ce trecea, doctorii au devenit mai raţionali, testările au devenit un lucru mai obişnuit, iar terapiile primejdioase şi nefolositoare, cum este lăsarea de sânge, şi-au început declinul. Înainte de testarea clinică, un doctor stabilea tratamentul pentru un anumit pacient, bazându-se pe propriile prejudecăţi, sau pe ceea ce învăţase de la colegii săi, sau pe amintirile distorsionate ale cazurilor în care tratase alţi câţiva pacienţi cu aceeaşi afecţiune. După apariţia testării clinice, doctorii puteau să aleagă tratamentul pentru un singur pacient, examinând dovezile obţinute prin mai multe testări, în care se poate să fi fost implicaţi mii de pacienţi. Tot nu exista garanţia că un tratament care se dovedise eficient într-o serie de testări va vindeca un anumit pacient, însă orice medic care adopta această metodă îi oferea pacientului său cele mai mari şanse de vindecare. Faptul că Lind a inventat testarea clinică a declanşat o revoluţie treptată, care a luat avânt pe parcursul secolului al XIX-lea. Ea a transformat medicina, din loteria periculoasă care era în veacul al XVIII-lea, în disciplina raţională din secolul al XX-lea. Testarea clinică a ajutat la apariţia medicinei modeme, care ne-a permis să ducem o viaţă mai lungă, mai sănătoasă şi mai fericită. Medicina bazată pe dovezi Dat fiind că testările medicale sunt un factor important în stabilirea celor mai bune tratamente pentru pacienţi, ele au rolul principal în mişcarea numită medicina bazată pe dovezi. Cu toate că principiile esenţiale ale medicinei bazate pe dovezi ar fi fost apreciate de James Lind în veacul al XVIII-lea, mişcarea s-a răspândit cu adevărat abia pe la mijlocul secolului al XX-lea, iar denumirea însăşi a apărut în presă abia în 1992, când a fost inventată de David Sackett, de la Memaster University, Ontario. El a definit-o astfel: „Medicina bazată pe dovezi înseamnă utilizarea conştientă, explicită şi judicioasă a celor mai bune dovezi existente în luarea deciziilor legate de îngrijirea fiecărui pacient în parte.” Medicina bazată pe dovezi sporeşte puterea doctorilor prin faptul că le oferă cele mai fiabile informaţii şi, prin urmare, este benefică pacienţilor, deoarece măreşte probabilitatea ca ei să primească tratamentul cel mai potrivit. Din perspectiva secolului al XXI-lea, pare evident că deciziile medicale trebuie să se bazeze pe dovezi, provenite, în mod caracteristic, din testările clinice randomizate, însă apariţia medicinei bazate pe dovezi reprezintă un moment de răscruce în istoria medicinei. Anterior dezvoltării medicinei bazate pe dovezi, medicii erau cât se poate de ineficienţi. De obicei, pacienţii care se vindecau izbuteau să-şi revină de pe urma bolilor în ciuda tratamentelor primite, nu datorită acestora. După ce corpul medical a adoptat însă idei la îndemână, cum e testarea clinică, progresul a devenit rapid. În zilele noastre, testarea clinică este uzuală în verificarea noilor tratamente, iar experţii medicali sunt de acord că medicina bazată pe dovezi e cheia îngrijirii medicale eficiente. Cu toate acestea, celor care nu fac parte din corpul medical conceptul de medicină bazată pe dovezi le pare uneori rece, confuz şi intimidant. Dacă înclinaţi către acest punct de vedere, atunci, repetăm, merită să ne amintim cum stăteau lucrurile înainte de apariţia testării clinice şi a medicinei bazate pe dovezi: doctorii nu erau conştienţi de răul pe care-l făceau lăsând sânge la milioane de oameni, omorându-i de-a binelea pe mulţi dintre ei, printre care se numără şi George Washington. Aceşti doctori nu erau proşti sau răi; le lipseau pur şi simplu cunoştinţele care apar când iau amploare testările medicale. Amintiţi-vă de Benjamin Rush, prolificul specialist în lăsare de sânge, care a acţionat în judecată pentru calomnie şi a avut câştig de cauză în ziua în care a murit Washington. Era un om sclipitor, foarte învăţat şi plin de compasiune, căruia i se datorează identificarea dependenţei drept maladie şi înţelegerea faptului că alcoolicii îşi pierd capacitatea de a se controla în privinţa consumului de alcool. A pledat, de asemenea, pentru drepturile femeilor, a luptat pentru abolirea sclaviei şi a participat la campania împotriva pedepsei capitale. Şi totuşi, această combinaţie de inteligenţă şi decenţă n-a fost suficientă pentru a-l împiedica să ucidă sute de pacienţi prin lăsare de sânge şi să-şi încurajeze mulţi dintre studenţi să facă exact acelaşi lucru. Respectul faţă de ideile vechi, laolaltă cu motivele inventate ad hoc pentru justificarea lăsării de sânge au fost de natură să-l înşele pe Rush. Rush ar fi putut, bunăoară, confunda cu uşurinţă sedarea provocată de lăsarea de sânge cu o reală îmbunătăţire a stării pacienţilor, nedându-şi seama că, de fapt, îi secătuia de viaţă. Probabil că a fost derutat şi de propria memorie, amintindu-şi selectiv pacienţii care supravieţuiseră lăsării de sânge şi uitându-i în mod corespunzător pe cei care muriseră. Mai mult, Rush se poate să fi fost ispitit să atribuie orice succes tratamentului său şi orice eşec pacientului, care oricum era sortit morţii. Cu toate că medicina bazată pe dovezi condamnă acum tipul de lăsare de sânge practicată de Rush, este important să arătăm că medicina bazată pe dovezi înseamnă, de asemenea, să rămânem deschişi la dovezile noi şi să revizuim concluziile. De pildă, datorită ultimelor dovezi aduse de noile testări, lăsarea de sânge este din nou un tratament acceptabil în situaţii bine determinate – s-a demonstrat bunăoară că lăsarea de sânge folosită în ultimă instanţă poate reduce excesul de fluid provocat de atacul de cord. Tot aşa, lipitorile joacă acum un nou rol, cel de a-i ajuta pe pacienţi să-şi revină după unele intervenţii chirurgicale. În 2007, de pildă, unei femei din Yorkshire i s-au pus în gură lipitori de patru ori pe zi, timp de o săptămână şi jumătate, după rezecţia unei tumori canceroase şi reconstruirea limbii – deoarece lipitorile secretă substanţe chimice care măresc fluxul sanguin, accelerând astfel vindecarea. În ciuda faptului că este, fără îndoială, o forţă a binelui, medicina bazată pe dovezi e privită uneori cu neîncredere. Pentru unii, ea pare o strategie ce îngăduie autorităţilor medicale să-şi protejeze membrii şi tratamentele utilizate de ei, excluzându-i pe cei din afară, care oferă tratamente alternative. De fapt, aşa cum am văzut deja, tocmai opusul este adesea adevărat, deoarece, în realitate, medicina bazată pe dovezi le permite celor din afară să fie auziţi – sprijină orice tratament care se dovedeşte eficient, indiferent cine îl propune şi indiferent cât de ciudat poate să pară. Sucul de lămâie ca tratament al scorbutului era un remediu neplauzibil, însă autorităţile medicale au fost silite să-l accepte, deoarece se sprijinea pe dovezi obţinute prin testări. Pe de altă parte, lăsarea de sânge era, în mare măsură, un tratament-standard, însă autorităţile medicale au fost silite să-şi respingă propria practică, deoarece era subminată de dovezile obţinute prin testări. Există în istoria medicinei un episod care dovedeşte de minune că abordarea bazată pe dovezi sileşte autoritatea medicală să accepte concluziile care apar când medicina e supusă testării. Florence Nightingale, „Femeia cu lampa“*, nu era o persoană de vază, şi iată că a izbutit să aibă ultimul cuvânt într-o dispută îndârjită cu autorităţile medicale dominate de bărbaţi, dat fiind că s-a înarmat cu date solide, irefutabile. Ea poate fi socotită cu adevărat unul dintre primii susţinători ai medicinei bazate pe dovezi, şi a folosit-o cu succes, pentru a transforma sistemul victorian de servicii medicale. Florence şi sora ei s-au născut în timpul unei luni de miere prelungite şi foarte rodnice, de care părinţii lor, William şi Frances Nightingale, s-au bucurat timp de doi ani în Italia. Sora mai mare a lui Florence s-a născut în 1819 şi a primit numele Parthenope, după oraşul în care a venit pe lume – Parthenope fiind denumirea grecească a oraşului Neapole. Florence s-a născut în primăvara lui 1820 şi a primit, la rândul ei, numele oraşului în care a venit pe lume. Era de aşteptat ca Florence să ducă viaţa unei doamne victoriene din clasa privilegiată, însă în adolescenţă o ţinea una şi bună că aude vocea Domnului care o călăuzeşte. Se pare, aşadar, că dorinţa ei de a deveni soră de caritate a fost urmarea unei „chemări divine11. Acest lucru i-a mâhnit pe părinţii ei, deoarece lumea credea, în general, că surorile de caritate sunt slab educate şi uşuratice şi că adesea trag la măsea, însă tocmai acestea erau prejudecăţile pe care Florence era hotărâtă să le distrugă. Era deja şocantă ideea ca Florence să devină soră de caritate în Marea Britanie, aşa încât părinţii ei au fost de două ori mai îngroziţi de hotărârea ei ulterioară de a lucra în spitalele cu răniţi din Războiul Crimeii. Florence citise rapoartele impresionante din ziare cum ar fi The Times, care evidenţiau numărul mare de soldaţi răpuşi de holeră şi de malarie. S-a înscris ca voluntară, iar, în noiembrie 1845, conducea spitalul de la Scutari, în Turcia, în care, după cum se ştia, saloanele erau mizerabile, paturile erau murdare, canalizarea era înfundată, iar mâncarea era alterată. În scurt timp, a înţeles că principala cauză a morţii nu erau rănile suferite de soldaţi, ci bolile care proliferau în condiţiile acelea execrabile. Aşa cum se recunoştea într-un raport oficial, „vântul sufla aeml din canalizare, prin conductele numeroaselor latrine deschise, până pe culoarele şi în saloanele în care zăceau bolnavii”. Florence Nightingale s-a apucat să transforme spitalul – având grijă ca hrana să fie corespunzătoare şi rufaria curată, dispunând curăţarea canalizării şi deschiderea ferestrelor, ca să intre aer curat. În numai o săptămână, au fost îndepărtate 215 roabe cu gunoaie, a fost spălată de nouăsprezece ori canalizarea şi au fost îngropate hoiturile a doi cai, al unei vaci şi a patru câini găsite în perimetrul spitalului. Ofiţerii şi medicii care conduseseră instituţia anterior au considerat că aceste schimbări erau o insultă la adresa profesionalismului lor şi i-au pus piedici la fiecare pas, însă ea şi-a văzut de drum fără să-i bage în seamă. Rezultatele păreau să dea dreptate metodelor ei: în februarie 1855, rata deceselor în rândul tuturor soldaţilor internaţi era de 43%, însă în iunie 1855, după reformele ei drastice, a scăzut, spectaculos, la numai 2%. Când s-a întors în Marea Britanie, în vara lui 1856, Florence Nightingale a fost primită ca o eroină, în mare parte datorită sprijinului dat de The Times: Oriunde se află boala în forma sa cea mai primejdioasă, iar mâna Celei cu coasa e dureros de aproape, e sigur că o poţi vedea pe această femeie cum nu e alta pe lume; prezenţa ei binefăcătoare aduce alinare chiar şi în toiul zbuciumului din preajma morţii. Ea este, fără nicio exagerare, „îngerul slujitor” al acestor spitale, şi, când trupu-i subţiratec alunecă neauzit de-a lungul fiecărui coridor, chipul fiecărui internat se luminează, la vederea ei, de recunoştinţă. Şi totuşi, mai erau mulţi sceptici. Medicul-şef al armatei a susţinut că rata mai mare de supravieţuitori în cazul lui Florence Nightingale nu are neapărat drept cauză îmbunătăţirea condiţiilor de igienă. A spus că aparentul ei succes s-ar putea datora îngrijirii unor soldaţi cu răni mai uşoare, ori poate că ei au fost îngrijiţi într-o perioadă de vreme mai favorabilă, ori poate că a existat alt factor, care nu fusese luat în calcul.
 Nutritia omului act sacru de Radu Mânecuță Cuvânt înainte   A descrie nutriţia umană într-o perioadă în care societatea căreia te adresezi abia mai poate face faţă agonisirii celor necesare traiului zilnic, ar apare ca un act de sfidare sau chiar de ofensă, dacă elaborarea textului nu ar pomi din iubire faţă de semeni şi deferentă faţă de suferinţele lor. În fapt, lucrarea de faţă nu intenţionează să complice existenţa nimănui şi nici să adauge dificultăţi la cele existente pentru procurarea hranei şi la consumarea ei în vederea menţinerii vieţii. Toată lumea ştie ca hrănirea (sau nutriţia sau alimentaţia) omului este un act vital, adică un gest care îi condiţionează existenţa: Nu mănânci, nu trăieşti! în gestul respectiv are loc desfăşurarea cea mai completă a Egoului, adică manifestarea cea mai complexă a instinctului de conservare, comun omului şi animalelor. Probabil că acest fapt este unul din aspectele care i-a determinat pe materialişti să-l considere argument pentru animalitatea omului, căruia i-a şi găsit loc „ştiinţific” în încrengătura zoologică a creaturilor pământului. Manifestarea instinctului de conservare prin foame, semn al cererii organismului de hrană, este atât de puternică încât îmi vine să cred că, probabil, marea majoritate a oamenilor se îndoiesc că ar fi existat sau că ar putea exista, persoane pe planeta noastră care timp de ani de zile sau chiar de zeci de ani, au trăit sau trăiesc, fără să mănânce nimic. Cu toate acestea au existat fără îndoială asemenea cazuri, dintre care unele au fost evocate de dr. Dan Pătruț în valoroasa sa lucrare realmente ştiinţifică, enciclopedică De la normal la paranormal, sub denumirea de „inedia”, cazuri pe care ne-am propus a le cita în întregime într-un paragraf al cărţii de faţă, în „Introducere”. Actul nutriţional uman este de o extremă complexitate, implicând întreaga fiinţă a celui ce îl exercită, indiferent de gradul de cultură şi civilizaţie, antrenând întreaga sa fiziologie al cărei fundament de fapt îl constituie: el este acela care asigură materialitatea corpului fizic (care se vede) şi o bună parte a energeticii corpurilor subtile, care constituie restul structurii umane (care nu se vede, adică este invizibilă omului obişnuit în condiţii obişnuite). Despre actul nutriţional uman s-au scris biblioteci întregi, tocmai ca urmare a complexităţii sale de care am pomenit mai sus. În el sunt implicate o mulţime de ştiinţe (în mod evident biologia, medicina, biochimia, chimia, fizica, psihologia, sociologia, etnografia, etc.). toate religiile şi credinţele religioase ale planetei şi chiar ... filozofia. De metafizică şi ezoteric, ocultism, nici nu mai trebuie să pomenim. Cu toate acestea, chiar din punct de vedere ştiinţific, medical, actului nutriţional i se acordă o importanţă inegală în lume. Din câte cunosc, de exemplu, puţine ţări din Europa, afară de Austria, posedă catedre de nutriţie în cadrul Facultăţilor lor de medicină umană. Aflat din păcate sub influenţa unei educaţii reducţioniste carteziene şi dogmatice, atât la şcoală, cât şi acasă, actul nutriţional uman a devenit în scurt timp un adevărat dresaj, înregistrând un automatism exacerbat, care cu timpul şi pe nebănuite, I-a făcut pe om, propriul său sclav. Este de ajuns să observaţi copii în perioada înţărcării, când li se predă ştafeta erorii alimentare (a viitoarei lor suferinţe), pentru a înţelege ce vreau să spun. Pentru că actul nutriţional în lume, aşa cum se practică astăzi, este eronat din toate punctele de vedere, atât „ştiinţific”, cât şi „laic”. Este incredibil cu câtă superficialitate este tratat actul nutriţional pe plan educaţional la toate nivelurile, atât în şcoli, cât şi acasă, atât medical, cât şi laic. Toate discuţiile şi recomandările au loc pe problema a „ceea ce trebuie să se mănânce” şi dezvoltând la maximum . ceea ce a devenit o adevărată „ştiinţă” şi „artă” în acelaşi timp, „gastronomia”, al cărei scop real este producerea bucuriei cât mai mari a burţii. Toată preocuparea privind condiţiile actului nutriţional, educaţional, se reduce la eleganţa gestului, devenită o adevărată preţiozitate. Omul obişnuit ar fi cât se poate de uimit, dacă ar afla, într-un mod convingător pentru el, obiectiv, că tocmai satisfacerea acestei bucurii a burţii este aceea care a determinat cea mai mare parte din necazurile sănătăţii sale. Tot el, omul obişnuit, învaţă din păţanii, din experienţa proprie. Cum răul produs pe linie nutriţională se instalează totuşi după un l imp îndelungat, lent şi insidios, el nu poate face în mod clar, tranşant, legătura de la cauză la efect, ca în cazul suferinţei după o lovitură, de exemplu. Ba, de cele mai multe ori, când păţeşte vreo neplăcere digestivă, atribuie aceasta ultimului aliment pe care I-a consumat, în cele mai multe cazuri acesta fiind departe de cauza reală a tulburării. Nici nu şi-a pus problema dacă modul în care a mâncat ar putea produce o astfel de stare. Nu mai este de mirare că, în general, marele public face greşeala, devenită foarte obişnuită, de a considera că actul nutriţional se referă, se rezumă dacă vreţi, doar la ceea ce se mănâncă. Câţi dintre dumneavoastră iubiţii mei cititori, v-aţi întrebat dacă nu cumva multe (sau măcar unele) din neplăcerile digestive manifestate în cursul vieţii s-au datorat modului în care a-ţi mâncat? Erorile alimentare, atât în ce priveşte „Ceea ce se mănâncă”, cât şi condiţiile de îndeplinire a actului nutriţional, adică a modului comportamental faţă de acesta, a! felului în care se mănâncă, nu sunt apariţii recente. Sunt vechi de când lumea. Se invocă aproape întotdeauna tradiţia, în fapt false tradiţii, deoarece cea adevărată este legată de un ancestral pur. Aşa-zisele tradiţii sunt legate de implicarea factorilor ambientali în etnogeneza popoarelor. S-au dezvoltat cu timpul specificităţi gastronomice. Se vorbeşte astfel de o bucătărie franţuzească, de o bucătărie chinezească, de o bucătărie românească, etc. Gastronomia, ca „ştiinţă” are implicaţii numai asupra a „Ceea ce mâncăm”, iar ca „artă” exacerbează preţiozitatea comportamentală în faţa actului nutriţional, referindu-se la poziţionarea persoanelor la masă, modul de utilizare a numeroaselor ustensile pentru mâncat şi la aspectul estetic al mâncărurilor. Omul educat caută să se conformeze acestei preţiozităţi gastronomice, fiind convins că în acelaşi timp el respectă principiile de bază ale unei hrăniri „ştiinţifice”, fără a bănui că acestea sunt tot atât de eronate ca şi fundamentele întregii ştiinţe reducţioniste carteziene. Omului de rând, puţin îi pasă de toate aceste probleme. El ştie una îi bună: El trebuie să mănânce când îi este foame şi anume de ori îi este foame, până se satură. El ajunge astfel să „ciugulească” tot timpul câte ceva, oriunde s-ar afla şi orice ar face, fără a bănui că astfel este în competiţie cu păsările din ogradă sau cu ... porcul din cocină. Din totdeauna religiile planetei au avut un impact puternic asupra populaţiilor respective, implicându-se în mod specific şi din punct de vedere nutriţional. Unele religii (mozaică, islamică) au interzis consumul cărnii anumitor animale „impure”. Altele, în special din Asia orientală şi extrem orientală (budismul, hinduismul, zenul, etc.) au interzis aproape total consumul cărnii de orice fel. Creştinismul, din păcate sub impactul unor influenţe necunoscute, au transfigurat indicaţiile Hristice, aşa cum apar în Evanghelia Păcii a Domnului Iisus Hristos de discipolul Ioan „scăldând-o” cum se spune, adică permiţând consumul oricărui fel de came, în afara unor perioade din an, precedând marile sărbători religioase şi zilele de miercuri şi vineri, care au fost denumite „de post”, când nu se mănâncă nici un fel de produse animale. Desigur respectarea acestor perioade de „post”, care totalizau peste 200 zile pe an, a reprezentat un câştig remarcabil, nu numai pentru sănătatea fizică, dar şi pentru cea morală, a populaţiilor creştine, în special ortodoxe. În această privinţă, minunatul nostru popor român a reprezentat un adevărat campion înaintea ultimei invazii satanice a comunismului: aproape nu exista casă în care postul să nu fie respectat cu sfinţenie; înaintea fiecărei mese toţi comesenii se ridicau în picioare şi spuneau un „Tatăl nostru”, iar la sfârşitul acesteia, din nou în picioare, rosteau o scurtă rugăciune de mulţumire către Dumnezeu. Fără să fi fost menţionat undeva, fără să i se fi spus, poporul român a intuit că actul hrănirii este un act sacru. Din păcate pentru poporul român, sub presiunea ateizatoare a regimurilor comuniste un timp atât de îndelungat, această intuiţie a sacrului în manifestarea actului nutriţional, a fost treptat aneantizată, cu tendinţa de a aduce omenescul românesc, la o condiţie animalică (sau poate subanimalică). Pentru partea sa comportamentală a actului nutriţional, şi macrobiotica are valoarea sa remarcabilă, multe dintre recomandările sale Evanghelia eseniană, Editura Orfeu 2000, Bucureşti corespunzând celor date de Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Păcii. Dar aneantizarea intuiţiei sacrului în actul nutriţional, adică a respectării meselor ca act sfânt, nu a privit doar poporul român, ci toate popoarele care au fost sub jugul ateu al comunismului. Am promis că nu vreau să complic viaţa nimănui şi mă voi ţine de cuvânt. Tot demersul meu în această carte este de a dovedi că actul nutriţional uman, actul hrănirii omului, este un act sacru. De aceea, în partea întâi a cărţii de faţă, mă voi adresa tuturor semenilor mei pentru a le face cunoscute erorile comportamentale faţă de actul nutriţional, neluând în discuţie „ce trebuie să mâncăm” (componentele care trebuie să constituie hrana corectă), deci neatentând la complicaţii financiare, economice sau de alt ordin. Desigur este foarte greu, dacă nu imposibil, de a putea face evaluări procentuale (atât de dragi omului obişnuit), ce îmbunătăţiri poate realiza în sănătatea sa, prin corectarea erorilor comportamentale analizate în această parte a cărţii. Cu totul speculativ, apreciem că starea sănătăţii celui care îşi corectează aceste erori, se îmbunătăţeşte cu cel puţin 25% în cazul în care suferă de vreo boală de dependenţă nutriţională (şi spectrul lor este mult mai larg decât îşi închipuie chiar dr. Otto Brücker), iar în cazul unei sănătăţi perfecte la momentul abordării noii atitudini nutriţionale, îşi va asigura o mai bună rezistenţă în viitor, în faţa agresiunii unor astfel de boli. Uneori, neaşteptat de rar totuşi, despre aceste aspecte se mai pomeneşte în conferinţele de macro-biotică sau în subsidiar (prea în subsidiar) în cursuri de yoga. O uluitoare surpriză va avea omul obişnuit, când va afla îndrumările în această direcţie evocate de Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Păcii a Domnului Iisus Hristos de discipolul Ioan, text tradus de Edmond Szekely-Bordeaux după un manuscris în limba aramaică (limba vorbită şi scrisă la vremea Mântuitorului), manuscris aflat în arhivele secrete ale Vaticanului. Din acest sublim text Hristic, rezultă indubitabil, că nutriţia umană este un ACT SACRU. Iată deci că omul obişnuit îşi îmbunătăţeşte în mod automat sănătatea cu peste 25% prin considerarea corectă a actului nutriţional ca act sacru! Semenii obişnuiţi sunt sfătuiţi să-şi rezume lectura la prima parte a cărţii, deoarece in partea a doua mă adresez numai acelor semeni, decişi sa facă totul pentru evoluţia lor spirituală, care începe non-opţional, cu purificarea corpului fizic după îndrumarea Hristică din Evanghelia Păcii şi prin abordarea unei nutriţii corecte, privind inclusiv „Ceea ce trebuie să mâncăm” în conformitate cu Legea Sfântă. Pe aceşti semeni îi voi înarma cu argumentele ştiinţifice cele mai convingătoare privind modelul nutriţional frugivor-crudivor, care corespunde perfect îndrumărilor Hristice din Evanghelia Păcii menţionată mai sus, precum şi cu noile criterii ştiinţifice de clasificare a alimentelor în cercetarea modernă pe baze holistice. Omului obişnuit degeaba i-aş prezenta, atât argumentele ştiinţifice a „ceea ce trebuie să mănânce”, cât şi criteriile modeme, holistice, de clasificare a alimentelor menţionate mai sus, deoarece oricât de bine şi de clar ar fi evocate, el nu le-ar putea înţelege, deoarece în momentul de faţă se află într-un cerc vicios: Alimentaţia practicată în prezent, prin efectele sale nocive îi creează un ecran în fiinţă, care îi împiedică accesul la lumea suprasensibilă şi înţelegerea spirituală şi în acelaşi timp, deoarece are efect de drog, îi cere continuarea, încă mai rafinată. Prin abordarea unei atitudini corespunzătoare a actului nutriţional, ca act sacru, treptat cercul vicios se va sparge sub efectul rezonanţei cu Divinul (adică rugăciunea înainte şi după masă, devenită obişnuinţa) şi atunci înţelegerea va apare. Şi nu numai înţelegerea, dar şi tăria necesară de a face schimbarea dorita. Astfel, prin comportarea faţă de actul nutriţional, ca act sacru, se realizează condiţia minimă necesară lui Homo sapiens de a deveni (sau redeveni), OM.   Doamne ajută!   Cuvânt înainte Ediția a-II-a   De ia data apariţiei primului tiraj, al primei ediţii a cărţii de faţă la Editura Miracol din Bucureşti din noiembrie 1996 s-au scurs 9 ani. Un prieten, devenit cetăţean suedez, venit în ţară într-o scurtă vacanţă şi care a călătorit mult cu această ocazie, parcurgând aproape toate oraşele mari ale României în cursul anului 2002, mi-a făcut cunoscut faptul că, interesându-se la librăriile şi standurile de cărţi vizitate de cărţile mele Bioenergia, darul divinităţii, Editura Miracol 1996 şi Nutriţia omului, act sacru, în marea majoritate a cazurilor i s-a răspuns că nici nu auziseră de aceste cărţi. A trebuit să recunosc că acest lucru se datorează unei erori de difuzare a acestor cărţi, unei insuficiente informări a publicului larg, în ciuda efortului făcut de Editura Miracol, care îmi aranjase prezentarea cărţilor respective în cadrul Tribunei neconformiştilor, emisiune realizată de domnul Buzdugan la acea vreme (decembrie 1996- februarie 1997), în cadrul TVR 2. Să se fi datorat acest lucru de faptul că la orele în care am fost prezentat publicului telespectator, pe programele TVR 1 se transmiteau episoadele serialului Baywatch (Echipa de intervenţie) cu acele frumuseţi feminine, în mod cert producătoarele unor puternice impulsuri erotice? Oricum ar fi, problema tot rămâne. Astfel nu mi-aş putea explica faptul că (referindu-mă la Nutriţia omului, act sacru) o problemă atât de evident fundamentală pentru sănătatea omului cum este nutriţia sa, ar putea interesa numai 9000 de familii la o populaţie de peste 20 milioane de oameni? În cei 9 ani care au trecut de la prima apariţie a cărţii, poate fi remarcat de către oricine urmăreşte ce se întâmplă în lume, cât de cât obiectiv, faptul că situaţia omenirii se deteriorează din ce în ce mai mult, atât social - politic şi economic, cât şi moral - spiritual şi medical. Violenţa este în creştere vizibilă, perceptibilă pentru oricine. Poluarea planetei pe toate cele trei planuri ale realităţii (dintre care două total ignorate de cunoaşterea umană actuală) manifestă o creştere alarmantă. După cum am arătat în volumul al II-lea al cărţii Bioenergia darul Divinităţii, cele de mai sus arătate sunt datorate desacralizării vieţii pe această planetă, adică de fapt, ruperii legăturii omului creat cu Creatorul său. În cadrul desacralizării vieţii nutriţia joacă un rol extrem de important, deoarece practicarea ei corectă, ca act sacru, îl poate apropia pe om de Dumnezeu, în timp ce desconsiderarea sacralităţii actului, îl îndepărtează pe om de Dumnezeu cu consecinţele de rigoare: în principal, limitarea lui la nivel animalic (nivel la care îl limitează de fapt ştiinţa materialistă - carteziană prin darwinism-ul predat cu obstinaţie la toate nivelurile educaţionale şi forurile ştiinţifice ale planetei). Desacralizarea vieţii planetei se produce tot mai rapid datorită ignorării rostului real ai vieţii de către întreaga societate umană actuală de pe Terra. E vorba despre ignorarea faptului că omul a fost creat de Dumnezeu pentru a deveni asemenea Lui prin fazele de Copii ai Luminii şi Fii de Dumnezeu şi nu de mărirea tehnologică a comodităţii existenţei sale şi a petrecerii continue în „şouri” (show-uri, sâc!). Oricât aş fi dorit să nu lungesc textul, mă vad obligat să arăt chiar în cadrul acestui Cuvânt înainte faptul că structurarea organismelor vii de la virus la om din moleculele cu chiralitate numai levogiră (adică structurarea lor în spaţiu ca nişte şuruburi mecanice cu filetul numai spre stânga) nu trebuie să se rezume numai ca argument ştiinţific pentru nutriţia frugivor-crudivoră 100% (argumentul numărul 8 din capitolul „Argumente ştiinţifice holistice ale modelului nutriţional (lacto)-frugivor-crudivor ale ediţiei întâi aşa cum apare în cartea de faţă) ci, având în vedere importanţa sa fundamentală pentru întreaga cunoaştere umană actuală, corectă a realităţii, să i se acorde locul ce i se cuvine. Ignorarea de către cunoaşterea umană actuală (în special de către biologie şi medicină) a structurii levogire a viului ratează înţelegerea fundamentală de către ea, a legăturii care există între această structură levogiră, polaritate şi entropie, întrucât raportul dintre levogir/ dextrogir = negentropie/ entropie = benefic/ malefic = bine/ rău. Importanţa structurii levogire a viului este mai mare decât chiar a structurii materiei, deoarece ea nu numai că explică procesele vieţii, dar ea constituie un indicator concret, palpabil, al bioenergiei ca sursă a vieţii care o structurează şi de asemenea explică o mulţime de enigme ale Terrei, aşa cum am arătat în cartea mea Bioenergia, darul Divinității. Ignorarea de către îngâmfata ştiinţă materialistă carteziană a acestei structuri levogire a viului în mileniul III-lea este o ruşine! Ascunderea de către ea a structurii reale a viului la toate nivelurile educaţionale ale planetei, a avut urmări dezastruoase atât în ceea ce priveşte nutriţia umană, cât şi ignorarea polarităţii entropiei, evocate mai sus. Altfel cum să se explice faptul că prezentarea şi descrierea structurii levogire a viului, apare numai în Chimia generală a marelui chimist american Linus Pauline, pentru care de altfel a şi luat premiul Nobel în 1954, dar care şi el, în limitele materialismului şi cartezianismului, a numit-o „O mare enigmă!” Chiralitatea levogiră a alimentelor, ceea ce înseamnă că acestea sunt 100% vii, este în strict consens cu spusele Domnului Iisus din Evanghelia eseniană a Păcii că doar alimentele vii sunt de la Tatăl Ceresc, cele moarte, care au cunoscut „focul morţii” (adică al gătitului) provin de la Satana, care este „stăpânul suferinţelor, a bolilor şi morţii”. Deci a consuma alimente moarte. înseamnă nu numai o greşeală nutriţională (dovedită prin cele 11 argumente ştiinţifice-holistice din partea a doua a cărţii de faţă), dar şi un păcat, întrucât încalcă Cuvântul Divin al Domnului Iisus. Cele două afirmaţii (în fapt constatări) că levogirul = viu, provine de la Tatăl Ceresc şi de la Maica Pământească şi dextrogirul (adică structura inversă, spre dreapta a moleculelor, - ca şuruburi mecanice cu filetul spre dreapta) = mort, provenind de la Satana, îşi potenţează” reciproc valabilitatea, constatarea ştiinţifică a premiantului Nobel pentru chimie, Linus Pauling, fiind susţinută de spusele Divine ale Domnului Iisus în Evanghelia Păci. Consumarea cărnii de orice fel, de asemenea nu este numai o greşeală nutriţională, ci şi un mare păcat, deoarece încalcă porunca dată de Dumnezeu lui Moise, după cum arată Domnul Iisus în Evanghelia Păcii şi care ar fi trebuit să figureze în continuarea versetului 29 din Biblie la cap, I al Facerii sau Genezei. Datorită ignoranţei ştiinţei materialiste carteziene (adică a ştiinţei planetare oficiale) reducţionismul dogmatic al religiilor s-a aliat celui ştiinţific, contribuind puternic, dacă nu decisiv la practicarea nutriţiei nocive de astăzi. De asemenea, datorită faptului că omenirea şi-a construit obişnuinţele culinare pe întregul sistem nutriţional constituit pe bazele eronate ale celor două reducţionisme evocate, practicarea nutriţiei umane corecte, adică cea (lacto)-frugivoră-crudivoră 100% costă mai mult decât cea omnivoră (în fapt carnivoră) deoarece săracul trebuie de multe ori să se mulţumească cu o ciorbă lungă pentru el şi familia lui, care în mod evident costă mai puţin decât o masă de fructe, lapte şi legume Deoarece oricum ar fi, păcatul tot rămâne, atât ştiinţa materia- listă-carteziană, cât şi religiile ar trebui să-şi recunoască erorile în problemele nutriţionale, admiţând deschis că nutriţia (lacto)-frugivor-crudivoră este cea corectă şi că cea omnivoră este motivată doar economic. Ele ar trebui să facă efortul necesar printr-o strategie pe termen suficient de lung, ca prin ieftinirea nutriţiei corecte, în urma organizării corespunzătoare, aceasta să devină accesibilă oricui.' Până atunci, este ca la rugăciune dinaintea meselor cei obligaţi prin motivaţie economică să practice o nutriţie carnivoră, să-şi ceară iertare Divinităţii pentru păcatul lor şi totodată să-şi ceară iertare fiinţei nevinovate din care va consuma, mulţumindu-i pentru sacrificiul ei. Este uimitor cât de rapid se dezvoltă nutriţia „fast-food” determinată de comoditatea (lenea) culinară şi sub impactul lozincii inventate de americani „Time is money” (Timpul costă bani). Poluarea planetară în creştere, proces datorat ignoranţei din cunoaşterea umană planetară actuală şi a pierderii sensibilităţii cu care a fost creat, pune omului actual probleme din ce în ce mai mari privind nutriţia sa corectă şi din acest punct de vedere, deoarece dacă poluarea apei este concentrată în plante de 10 ori, în animale ea este concentrată de sute de ori. Deoarece alimentele nu pot fi „depoluate” de conţinutul lor nociv, înseamnă că practicanţii nutriţiei omnivore sunt de cel puţin 10 ori mai afectaţi decât cei vegetarieni, inclusiv cei frugivori-crudivori. În ce priveşte textul prezentei ediţii a cărţii de faţă, el va rămâne practic nemodificat, suferind doar două mici adăugiri: una privind explicarea scăderii duratei de viaţă a urmaşilor „patriarhilor” biblici (lupă părerea mea, dovadă a instalării nutriţiei omnivore nocive înlocuind-o pe cea frugivoră-crudivoră 100% a Raiului) şi o rugăciune de purificare a corpului fizic. Primul text este inserat capitolului Argumente holistice ale modelului nutriţional (lacto)-frugivor-crudivor”. Cel de-al doilea text este inserat capitolului „Rezonanţa cu Divinul în actul nutriţional al celor hotărâţi să realizeze o evoluţie spirituală superioară”. Pentru a nu complica lucrurile cu adaosuri de text la practicarea postului total, fac recomandarea ca el să fie condus de Divinitate prin rugăciuni permanente către Ea şi cerând în clar acest lucru cu răspunsuri la nivelul de înţelegere al minţii solicitantului. În fine, am considerat necesar să măresc sensibilitatea semenilor cititori ai acestei cărţi prin adăugarea poeziilor Tăierea porcului şi Abatoare a poetului naţional Adrian Păunescu, la sfârşitul acestei cărţi. Noiembrie 2006 Radu Ilie Mânecuţă - Com Ucea de Jos, jud. Braşov   Introducere   În anul 1798, reverendul englez Malthus făcând o analiză comparativă între dezvoltarea demografică a populaţiei globului şi cea a resurselor de trai, conturează o concluzie tulburătoare: rata de dezvoltare a populaţiei omeneşti este mult mai mare decât cea a resurselor de trai, astfel încât în mod previzibil, !a un moment dat, omenirea se va găsi în situaţia de a pieri de foame. Nu deţin informaţii privitoare la reacţiile pe care le-a produs  evocarea unei imagini atât de tulburătoare pentru omenire la vremea respectivă. Ştiu doar că la vremea „socialismului victorios” din întreg „lagărul socialist”, constatarea lui Malthus, „maltusianismul” cum era denumită, era considerată o teorie „reacţionară”. Lumea era asigurată că, fără îndoială, ştiinţa materialistă, mai ales cea marxistă, va găsi rezolvarea problemei. Se făceau aprecieri asiguratoare că exploatarea „ştiinţifică” a resurselor alimentare ale oceanelor Terrei va fi capabilă să asigure traiul unei populaţii de până la 20 miliarde de oameni. Pe ici, pe colo, răbufneau din străfunduri misterioase, asigurări liniştitoare, că de altfel, calamităţile naturale, bolile şi războaiele, vor contribui la echilibrarea balanţei omenire/resurse de trai. Mai mult decât atât, ameninţarea înfometării, care putea fi acceptată dacă n-ar fi existat ştiinţa materialistă (bineînţeles în special cea marxistă), a fost utilizată ca argument în activitatea ateizatoare a populațiilor. Ce fel de Dumnezeu ar putea fi acela care îşi distruge creaţia prin foame? Dar astăzi cum stăm? Aţi auzit, dragi semeni, de vreo analiză sau măcar vreo discuţie, poate în „viitorologie” (una din ramurile cele mai recente ale ştiinţei) sau în altă parte la vreun oarecare congres educaţional, a problemei lui Malthus? Se pare că struţul şi-a băgat capul în nisip; atunci dispar toate primejdiile, toate problemele! Îngâmfarea lui Homo Sapiens Sapiens, cum s-a autodenumit şi „autoclasificat” în mod ştiinţific omul de astăzi, privind ştiinţa lui, este fără precedent şi aceasta în ciuda faptului că ea se află din ce în ce mai în „fundătură”. Homo Sapiens Sapiens şi-a creat o lume fictivă, care începe să se identifice cu „Science-Fiction-ul” în care l-au antrenat computerele sale generatoare ale unei realităţi „virtuale”, cu care tinde s-o substituie pe cea adevărată. Astfel, el este pe cale să renunţe la Creatorul său, începând să se creadă propriul său creator şi din cauza desensibilizării sale tot mai mari, el nici nu mai este în stare să audă hohotul de râs al maleficului care I-a adus în această situaţie, păcălindu-l. Ce soartă crede el că îşi hărăzeşte, mergând mai departe în aceeaşi direcţie, în acelaşi sens? Vrea să ştie până unde poate merge cu sfidarea Adevăratului său Creator? Nu este oare mai profitabil pentru el, ca întorcându-se la poarta lumii suprasensibile, pe care a ignorat-o până acum, s-o deschidă cu grijă, păşind în ea cu luare aminte şi să se conformeze Legii care domneşte acolo, prin care şi el a fost creat? Doar atunci va înţelege că menirea lui este ca din starea animalică sau chiar subanimalică din prezent, în care se află, trebuie să devină mai întâi Copil al Luminii debarasându-se de toate spurcăciunile fizice, chimice, biologice, energetice, informaţionale, morale şi de orice alt fel încă necunoscut, din fiinţa sa, pentru a deveni în final Fiu de Dumnezeu şi co-creator cu Tatăl în continuare. Suntem în pragul mileniului al treilea. Cum am putea oare întrevedea rezolvarea problemei lui Malthus fără violenţă, într-un mod creator? După părerea mea există doar două posibilităţi: O dezvoltare tehnică reală, capabilă să permită unor mari mase de oameni să populeze planete nelocuite din Univers O dezvoltarea spirituală superioară a întregii omeniri, capabilă să determine mari modificări fiziologice şi anatomice (generalizând ceea ce până în prezent au constituit doar câteva cazuri izolate denumite „inedia”), care să nu mai facă necesară hrana omului aşa cum este cunoscută astăzi, existenţa fiind asigurată prin absorbţia părții superioare a spectrului bioenergetic al energiei - sursă de viaţă. Având în vedere imensa importanţă a acestui fenomen, după cum am promis, vom reproduce în cele ce urmează întreg pasajul care se referă la acesta, din lucrarea Dr. Adrian Pătruţ De la normal la paranormal: Inedia este capacitatea unui subiect de a trăi şi desfăşura o activitate normală pe timp nedefinit, în absenţa oricărei forme cunoscute de alimentaţie. Fenomenul este cunoscut atât sub denumirea «inedia», adică «fără hrană (din lat. inedia «privare de hrană, fără hrană»), cât şi asitie, adică «fără sete» (din lat. a «fără, lipsit de» + sitis «sete»), Inedia este caracteristică îndeosebi misticilor catolici, fiind indusă de  adorația profundă faţă de Divinitate, care transpune subiectul într-o stare înalt alterată caracteristică. În aceste cazuri, inedia este asociată adesea cu stigmatizarea. Dar, inedia este menţionată pentru prima oară la misticii orientali, provocată de tehnici psihofizice înalte, mai ales de tip yoga, când subiectul acţionează, de exemplu prin exerciţii de respiraţie specifice, asupra uneia dintre cele şapte chakre principale şi anume Visuddha. În mod absolut excepţional, inedia apare spontan la subiecţi comuni, în urma unor accidente sau boli grave. Fenomenul, provocat sau spontan, se instalează rapid şi ireversibil (subl. ns. ) până la sfârşitul vieţii, subiectul afectat de inedia desfăşoară o activitate normală, fără a mai consuma mâncare solidă, cu excepţia ostiei la misticii catolici, uneori fără a consuma nici măcar lichide. încercarea de a administra forţat hrană subiectului afectat îi poate pune viaţa în pericol datorită atrofierii întregului tract digestiv. Aşa cum se cunoaşte, alimentaţia se găseşte la baza digestiei, o funcţie nutritivă vitală, oferind materia primă pentru desfăşurarea metabolismului, care prin procese biochimice specifice, furnizează substanţa şi energia necesare menţinerii vieţii. Privarea de hrană are consecinţe grave, ducând, în doar câteva zile, la dereglări şi tulburări severe. După cum arată cazurile nefericite ale unor grevişti ai foamei, care şi-au dus acţiunea până la capăt, privarea de hrană, prelungită timp de câteva zeci de zile (recordul cunoscut este de 94 de zile), devine fatală. Dacă nu se consumă nici lichide, deznodământul este mai rapid[1]. „Dar o serie de cazuri arată că subiecţi afectaţi de inedia, au trăit mulţi ani, fără ca lipsa hranei să le altereze starea de sănătate şi vitalitate. Amintim în acest sens numele unor mistici catolici, ca Anna Katharine Emmerich (10 ani fără hrană), Anne Maria Fartner (11 ani), Angela de Foligno (14 ani), Domenica Lazari (14 ani), Louise Lateau (14 ani), Elisabeta de Renlc (15 ani), Rosa Andriani (28 ani), Therese Neumann (40 ani). Este firesc ca un fenomen atât de exotic, ce suprimă o funcţie vitală fără de care nu ne concepem existenţa, să fie privit cu neîncredere şi scepticism de la clerici la oameni de ştiinţă, care îi suspectează pe subiecţi de alimentare pe ascuns. Menţionăm că verificările severe, care să ateste indubitabil netemeinicia acestor critici, sunt puţine la număr. Totuşi, puţinele verificări efectuate sub patronajul unor înalţi slujitori ai bisericii sau purtând girul unor personalităţi medicale şi constând în supravegherea neîntreruptă ;i subiectului de către personal calificat, au confirmat întotdeauna realitatea fenomenului. În mod surprinzător, ele au evidenţiat uneori şi modificări ale greutăţii corporale a subiectului în intervale reduse de timp, în sensul creşterii sau descreşterii sale evident în absenţa alimentaţiei. Unul din cele mai cunoscute, dar şi controversate cazuri, rămâne cel al ţărancei bavareze stigmatizate Therese Neumann (1898-l962). Devenită celebră şi datorită stigmatelor sale, Therese Neumann n-a mai pus hrană solidă în gură din anul 1922, iar din anul 1926 nu a mai băut nici lichide. Cu toate acestea, până în momentul morţii sale, survenite în 1962, ţăranca din Konnersreuth a lucrat zi de zi la câmp, dormind doar două ore pe noapte. Ea a constituit subiectul a numeroase verificări medicale, care au confirmat de fiecare dată autenticitatea fenomenului. Un raport medical din 1927 arată că în timpul unei supravegheri severe care a durat 15 zile, interval în care Therese Neumann nu a mâncat sau a băut, greutatea sa corporală a variat astfel: 55 kg în prima zi, 51 kg în a patra zi, 54 kg în a opta zi, 52,5 în a unsprezecea zi şi din nou 55 kg în a cincisprezecea zi. Printre cazurile care s-au bucurat de o atenţie particulară, se numără şi cel al sorei canadiene Esperance de Royan. În anul 1868, la cererea episcopului de Ottawa, sora Esperance a fost supravegheată sever timp de 6 săptămâni, fără a părăsi încăperea în care se afla Episcopul şi doi medici au certificat faptul că deşi în această perioadă subiectul nu a consumat alimente, greutatea sa corporală a crescut de la 113 livre (51,2 kg) la 124 livre (56,2 kg). În anul 1880, D. Landry, profesor la Facultatea de medicină din Quebec, a confirmat autenticitatea cazului. Orice încercare de a explica inedia în contextul cunoştinţelor medicale şi teoriilor fizice actuale este sortită eşecului. Acest aspect este exprimat foarte clar şi de raportul medicului Warloment asupra stigmatizatei belgiene Louise Lateau (1850-l883). «Louise Lateau consumă şi pierde în fiecare vineri o cantitate de sânge (datorită stigmatizării s.n.). Gazele expirate conțin apă şi dioxid de carbon. Greutatea ei nu s-a modificat sesizabil de când se afla sub observaţie, deci arde carbon pe care nu-l preia din corpul său. De unde îl obţine? Fiziologia răspunde - ea mănâncă. Abţinerea sa de la hrană şi de la lichide contravine legilor fiziologice ... Este evident că ea tui no supune acestor legi». Singurele ipoteze demne de a fi luate în considerare sunt cele transfizice, în care intervin forme de manifestare a materiei încă necunoscute, pe care noi le atribuim subdomeniului bioplasmatic al realităţii fizice. Numeroşi autori încearcă să explice inedia prin fenomene de condensare, sugerând un aport de alimente şi asimilare directă, un transfer de substanță de la persoane din apropiere prin dematerializare - rematerializare sau materializare de «substanţă eterică» din mediu! înconjurător. Yogananda menţionează cazul sfintei Giri Bala, care a trăit peste 50 de ani fără alimente şi lichide, datorită unei tehnici Kryia, cu exerciţii de respirație şi anumite mantra ce permit yoghinului să vieţuiască doar din energia vitală prana, pe care o converteşte în alte forme necesare de energie. Considerată din perspectiva modelului continuumul materiei, inedia demonstrează că în cazuri de excepţie, substanţa şi energia necesare menţinerii vieţii pot fi asigurate nu prin transformări biochimice ale alimentelor ingerate, ci direct, prin conversia bioplasmei şi energiilor transfizice din sistemul bioplasmatic al subiectului sau poate, din mediul ambiant. Astfel, inedia susţine unitatea aspectelor de manifestare a materiei, sub formă de substrat şi energie, din subdomeniile fizic şi bioplasmatic ale realităţii fizice. Este fireşte cazul să ne întrebăm (ceea ce n-a făcut dr. Adrian Pătruț),adică subiecţii care au suferit sau suferă de „inedia” nu sunt cumva persoane anticipând evoluţia naturală a omenirii funcţie de dezvoltarea ei spirituală sau sunt excepţii transformate supranatural pentru a fi exemple a ceea ce poate produce o dezvoltare spirituală superioară”. Să revenim însă la problema malthusiană. Pentru care din cele două posibilităţi, citate anterior, este însă reprezentativ Homo Sapiens Sapiens de astăzi, care poate fi imaginai ca o persoană cu ţigara în colţul gurii, cu un pahar de alcool în mână (eventual şi o ceaşcă de cafea), ascultând, un „rock” sau un „rap”, cu privirea aţintită pe părţile decoltate ale unei femei „sexy”? Fireşte că pentru nici una, deoarece chiar în prima variantă, a unei dezvoltări tehnice extraordinare, omul reprezentativ de pe Terra ar trebui să arate cu totul altfel, inclusiv în ce priveşte dezvoltarea spirituală-morală! Să examinăm cu toată deschiderea şi sinceritatea de care suntem capabili, care sunt caracteristicile generale ale omului „modem” de astăzi. Nu ne trebuie prea mare efort să constatăm că acestea sunt:  Dezinteresul faţă de a „şti”. Nu-l interesează de ce există pe lume.  Egoismul  Lăcomia  Violenţa  Superficialitatea  Dezvoltarea materială în special, la întâmplare.  Fuga de muncă (chiar există expresia, rostită din ce în ce mai des, „Munca este pentru animale”)  Fuga după plăceri De ce copilul mic intuieşte mai bine şi mai uşor realitatea spirituală? Pentru că nu are încă formate ecranările, nici fizice, nici emoţionale, mentale, morale pe care adultul le are în urma unei alimentaţii eronate, a unui comportament social şi moral eronat. Cum poate fi rezumată mai lapidar cauzalitatea suferinţelor întregii omeniri decât: Boala şi violenţa? Într-un excepţional interviu cu prima tămăduitoare tibetană publicat în revista de vacanţă „Estival”, dacă nu mă înşel, de prin anul 1987, aceasta, la întrebarea reporterului „Ce comparaţie poate face între bazele medicinei vestice, adică alopate şi cele ale medicinei tibetane?”, a răspuns în felul următor: „Există o mare diferenţă între bazele medicinei vestice şi ale celei tibetane. Medicina tibetană se bazează pe observaţia că toale limitele şi bolile oamenilor sunt cauzate de 3 factori: prostia, lăcomia şi îngâmfarea. Aceşti trei factori se exercita asupra tumorilor organismului uman; acestea se manifestă asupra sistemului nervos şi acesta la rândul său, asupra sistemului endocrin, care determină în final bolile şi suferinţele”. (Am căutat zadarnic ulterior în toate lucrările despre yoga şi medicina tibetană apărute să regăsesc aceste extraordinare baze de medicină holistică.) Examinarea realităţii înconjurătoare în sensul crescător al dimensiunilor, ne evocă în final existenţa Infinitului, a Infinitului mare. În sensul descrescător, depăşind treptat domeniile de la molecule, la atomi, cuantic şi subcuantic (rishonic sau prionic), ajungem la un moment dat la un Infinit, Infinitul mic. Indiferent că discuţiile ştiinţifice şi filozofice optează pentru un model închis sau deschis al realităţii care constituie Universul, faptul că acesta se identifică cu infinitul mare, constituie o certitudine, în ciuda faptului că acest lucru nu va putea fi niciodată verificat, Într-adevăr, o logică elementară ne arată că Necuprinsul nu poate fi măsurat sau perceput de nimic finit, nici măcar speculativ. Infinitul este dimensiunea Divinului. Divinul este prezent atât în Infinitul mare, cu care se identifică (sau mai bine zis pe care îl cuprinde), cât şi în Infinitul mic, sau mai bine zis Infiniturile mici, deoarece există o infinitate de Infinituri mici. Realitatea are, prin urmare, Divinul la amândouă extremităţile sale. Cum ar putea atunci cineva trăi în această Realitate, fără conştientizarea permanentă a Divinului şi fără reportarea a tot ce face el la Acesta? Astronomul găseşte Divinul la limita ştiinţei, aparatelor şi instrumentelor sale. Matematicianul găseşte Divinul în magia numerelor şi expresiilor cu are operează. Teoria fractalilor poate că este ultima poartă către Acesta. Biologul găseşte Divinul la baza întregii vieţi din Univers. Fizicianul regăseşte Divinul în străfundurile subcuantice ale materiei şi în toată disciplina legilor abia întrevăzute de ştiinţa sa. Filozoful ÎI poate găsi în oricare început sau sfârşit. După cum arată Raymond Ruyer, grupul „Gnosticilor de la Princeton” este o confrerie neoficială, neorganizată, a unui număr (lipeşte 2000 de savanţi, mulţi premianţi Nobel care, indiferent do domeniile lor, sunt convinşi de existenţa Divinului. Existenţa Big-Bangului identifică un punct central al Universului de unde a pornit toată Creaţia şi de unde se emit în permanenţă unde de formalizare a acesteia (adică de întreţinere a existenţei, atât materiale, cât şi biologice, (+) dextrogire pentru materie şi (-) levogire pentru fiinţele vii). În acest punct central se află, de asemenea, infinitatea întregului existent, deoarece, după cum arăta C. Noica într-un articol din Contemporanul intitulat „E bietul eu sub noi”, cubul din lumea tridimensională devine pătrat în realitatea bidimensională, devine segment de dreaptă în lumea bidimensională şi punct în lumea zero- dimensională. Aşa capătă înţeles filozofia chinezească a Vidului şi a Plinului; deoarece în lumea zero-dimensională (adică vidul reprezentat de un punct) încape întregul infinit şi prin proiecţie holografică, acesta se găseşte, de asemenea, în toate punctele care compun infinitul, inclusiv realitatea înconjurătoare. Prin aceasta trebuie să admitem că „Lumea zerodimensională” este, de asemenea, dimensiunea Divinului, rezervată Lui. Mai mult decât atât: Excepţionala lucrare a Dr. Octavian Udrişte Cum a creat Dumnezeu Universul din nimic apărută cu ceva timp în urmă şi care se bazează pe o bibliografie foarte recentă a peste 200 de lucrări ale marilor fizicieni teoreticieni şi nuclearişti contemporani, conchide asupra neputinţei Ştiinţei de a cunoaşte vreodată starea de dinaintea Big-Bangului (Marea Explozie care se identifică cu momentul Creaţiei ce a dus la formarea Universului), precum şi aceea la cel puţin un milion de ani de la aceasta! Concluzia este că niciodată Ştiinţa nu va ajunge să cunoască domeniul subcuantic, care, din această perspectivă, pare rezervat Divinului. Vă recomand, dragii mei semeni, această lucrare a Dr. Octavian Udrişte, cu toată căldura, ea fiind un exemplu de cum trebuie să arate cu adevărat, de carte de Ştiinţă Spirituală de care omenirea are atât de imperios nevoie! Neputinţa ştiinţei de a investiga şi cunoaşte starea pre-Big-Bang-ul şi domeniul subcuantic al realităţii, demonstrează că Poarta transcendentalului nu poate fi deschisă cu aroganţă şi că îngâmfarea lui Homo Sapiens Sapiens de astăzi adusă pe culmile aberante ale SF-ului, nu este cu nimic justificată. Cred că suntem nevoiţi să recunoaştem aici o anumită complicate a mass-mediei planetare, care a furnizat omului obişnuit de pe Terra, o imagine falsă şi hipertrofiată a ştiinţei actuale, determinându-i şi întreținându-i o atitudine ateista. Faptul este într-o oarecare măsură paradoxal totuşi, deoarece explozia informaţională ar trebui (dacă n-ar fi filtrată”) să-i asigure omului de pe stradă, prezenţa atotcuprinzătoare a Divinului. Trebuie să remarc în context, nu fără oarecare tristeţe, că ateul de astăzi este victimă nu numai a ignoranţei sale, dar şi a lipsei sale, am putea zice, patologice, de sensibilitate. În Transcendental nu se poate pătrunde cu mintea, ci doar cu inima, deoarece aceasta din urmă este singurul organ al omului care poate atinge dimensiuni de necuprins şi care corespunde frecvenţei Iubirii... Este de necrezut, cum unii oameni (de ştiinţă!) pot spune, asistând la experiment privitor la sensibilitatea plantelor (când se demonstrează cu o aparatură electronică corespunzătoare cuplată la planta cercetată, de exemplu, că aceasta reacţionează puternic când este sacrificată o fiinţă, chiar în încăperi mai îndepărtate de locul experimentului) sau când stăpânul ei se răneşte la un deget şi îi curge sânge. că nu poate fi vorba totuşi de o manifestare afectivă, deoarece ea nu are sistem nervos!! Cum poţi înţelege, simţi, prezenţa Divinului, când nu poţi înţelege sensibilitatea plantelor? Experimentul Findhorn este bine cunoscut în toata lumea. Poate la noi este mai puţin cunoscut, de aceea în modul cel mai lapidar cu putiință, voi arăta despre ce este vorba. În noiembrie 1962, Peter Caddy, hotelier, fost comandant de escadrilă a R.A.F., hotărăşte ca împreună cu soţia sa, clarvăzătoare şi trei copii ai lor, să se stabilească în zona golfului Findhorn din Nordul extrem al Scoţiei, pentru a întemeia acolo o grădină ca un Paradis, în ciuda condiţiilor ambientale, total improprii pentru astfel de obiectiv. În această acţiune, ei au fost însoţiţi de o altă senzitivă, Dorothy Maclean, care a părăsit Ministerul de Externe Canadian, pentru a studia sufismul. În timp de 5 ani, ei au realizat acolo lin adevărat Paradis care a uimit pe toţi specialiştii care au vizitai grădina, şi care nu credeau posibil acest lucru. Singura explicaţie: Iubirea! Ei au „saturat” pur şi simplu, terenul impropriu agriculturii cu vibraţii de iubire, în toate fazele de lucru începând chiar cu pregătirea iniţială a acestuia. La toate aceste aspecte vom mai reveni în paragraful intitulat „De ce este nutriţia umană, act sacru (sfânt)?” Deoarece tot ceea ce am de spus în această lucrare o voi face cu totală sinceritate, cu totală deschidere, singura problemă pe care mi- am pus-o a fost aceea de a găsi limbajul potrivit, pentru a fi înţeles de un număr cât mai mare de semeni. Să ne ajute Dumnezeu!   [1] Vom vedea în cursul lucrării, că postul total, ajunarea, cu marea lui putere vindecătoare are cu totul alţi parametri (n n).  
Ma hranesc deci slabesc de Michel Montignac PREFAŢĂ.           Pragmatici, trebuie să fim pragmatici în privinţa controlului pe care îl exercităm asupra echilibrului nostru ponderal, adică asupra greutăţii.           De prea multe ori modul de viaţă este răspunzător pentru rotunjirea noastră progresivă dar sigură şi, apoi, pentru obezitatea care se instalează treptat. Dacă un anumit exces ponderal a fost considerat multă vreme un gaj al cumsecădeniei, acum el e considerat, cel mai adesea, duşmanul eficienţei şi punctul de plecare al unor numeroase boli. De aceea, de îndată ce a atins acest stadiu, fiecare caută să-l facă reversibil, adică să slăbească. Atunci, trebuie să găsească o cale, trebuie să opteze pentru o „metodă” sau – poate (mai simplu) – instigat de Michel Montignac, să devină conştient că felul cum se hrăneşte este esenţial şi trebuie controlat pe termen lung.           Numeroase metode, deşi recunoscute din punct de vedere ştiinţific, se dovedesc eficace pe termen scurt şi mediu, dar implică asemenea privaţiuni, încât devin o serie de constrângeri greu de respectat… Şi, încet-încet, ascensiunea către înălţimea scării gradate a cântarului este reluată. Aceasta este o experienţă pe care am trăit-o.           Calea pe care ne-o propune Michel Montignac pune de acord dietetica şi gastronomia, păstrând avantajul unui efect durabil pe termen lung, cu condiţia să aderăm la principiile acestui nou mod de alimentaţie. Prin urmare, trebuie să ne modificăm obiceiurile alimentare, să conştientizăm ceea ce mâncăm, să ne adaptăm metabolismului pentru a slăbi într-o primă etapă şi, apoi, să ne stabilim la nivelul ponderal ales. Această cale nu este decât un compromis între acceptabil şi obligatoriu. Fiinţa umană nu poate fi constrânsă în permanenţă, ea are nevoie de diversitate, deci de o abordare gastronomică a ştiinţei de a mânca.           Punând în practică această metodă, am fost cucerit, cu atât mai mult cu cât ea a fost şi este eficace.           Doctor Philippe ROUGER.           Conferenţiar la Universitatea PARIS VI.           Director ajunct al Institutului Naţional de Transfuzii             CUVÂNT ÎNAINTE.           Este aproape o banalitate să spui că trăim într-o civilizaţie a contradicţiilor.           În fiecare zi omul îşi demonstrează geniul în domeniul ştiinţific şi suntem convinşi că acest geniu – dacă de el este vorba, nu are limită, într-atât de mult şi-a demonstrat puterea de câteva decenii încoace.           Dar această evoluţie ştiinţifică fulgerătoare nu se produce în mod uniform, deoarece există multe domenii unde mentalitatea omului se opune oricărei forme de progres sau – şi mai rău – uneori are tendinţa de a regresa.           Nutriţia este, din nefericire, una dintre aceste discipline rămase în urmă, unde mai domneşte şi o totală anarhie. Fiecare consideră că are dreptul de a spune ceva şi toată lumea se îndeamnă să spună ce dă Dumnezeu.           Şi aşa vor rămâne lucrurile, atât timp cât problema va fi deschisă, iar soluţia definitivă nu va fi acceptată de toţi.           Adevărul în privinţa nutriţiei este cunoscut totuşi, dar el rămâne privilegiul câtorva oameni de ştiinţă şi membri foarte specializaţi ai corpului medical. Adevărul ştiinţific este ascuns – din rutină şi din ultra-conservatorism – de către cea mai mare parte a pseudo-profesioniştilor în dietetică.           E greu să accepţi aceasta realitate, deoarece ea se bazează pe patru criterii ce se opun credinţelor tradiţionale şi zdruncină de-a dreptul ideile moştenite şi practicile curente ce decurg din ele. Aceste patru criterii sunt următoarele:           — Teoria caloriilor este falsă. Aceasta constituie o ipoteză fără fundament ştiinţific, iluzorie în măsura în care adoptarea regimurilor hipocalorice duce întotdeauna la eşecuri.           — Proastele obişnuinţe alimentare şi, în special, excesiva rafinare a unor alimente, precum şi natura lor îndoielnică, stau la originea dereglării metabolismului contemporanilor noştri. De aceea trebuie să învăţăm să alegem bine în privinţa glucidelor.           — De asemenea, este foarte important să deosebim grăsimile binefăcătoare de grăsimile dăunătoare, alegându-le pe cele bune.           — Trebuie sa ne îmbogăţim alimentaţia cu fibrele pe care le conţin mai ales fructele, legumele verzi, legumele uscate şi pâinea integrală.           „Secretele nutriţiei” constituie, întrucâtva, adevărul în această problemă, esenţialul a ceea ce trebuie să ştim despre un subiect a cărui importanţă este mai mare decât ne imaginăm. Căci aceste taine îi privesc nu numai pe aceia care vor sa slăbească ori să-şi stabilizeze greutatea – fără constrângeri şi privaţiuni – ci şi pe aceia care vor să-şi regăsească vitalitatea fizică şi intelectuala optimă.           OBEZITATE ŞI CIVILIZAŢIE.           Îngrăşarea – şi ca urmare obezitatea – este un fenomen social. Este, întrucâtva, sub-produsul civilizaţiei.           Daca observăm ce se petrece în societăţile primitive, putem constata că, în general, această problemă nu există.           De asemenea, obezitatea este inexistentă la regnul animal, cel puţin la speciile care trăiesc în mediul lor natural, numai animalele domesticite de om cunosc această suferinţă.           Paradoxal, tocmai în societăţile cele mai evoluate se întâlneşte cel mai des excesul ponderal. Se pare că acesta este corolarul nivelului de viaţă. De altfel, fenomenul a fost constatat de-a lungul întregului curs al istoriei.           Cu unele excepţii, cei mai graşi indivizi se găseau întotdeauna la categoriile sociale cele mai bogate.           Deseori, excesul de greutate era considerat ca o virtute. Era simbolul reuşitei sociale, dar şi al sănătăţii înfloritoare.           Nu se spunea gras şi sănătos?           Astăzi mentalităţile au evoluat, deoarece – în afara faptului că s-au modificat canoanele de frumuseţe – oamenii au devenit conştienţi de neajunsurile greutăţii prea mari.           Obezitatea este considerată un pericol, deoarece se ştie că reprezintă un mare factor de risc pentru sănătate.           Dacă analizăm problema obezităţii în lume, suntem obligaţi să constatăm că în Statele Unite, cea mai bogata ţară din lume, este cea mai catastrofală situaţie.           Or, dacă luăm în consideraţie modul de hrană al americanilor, este uşor să deducem că tocmai proastele obişnuinţe alimentare stau la baza obezităţii lor. Iar această realitate se înrăutăţeşte pe zi ce trece.           Contrariu a ceea ce lasă să se înţeleagă unii practicieni, obezitatea nu este o fatalitate şi, chiar daca originile sale sunt – în majoritatea cazurilor – ereditare, nu este mai puţin adevărat că ele sunt consecinţa relelor obişnuinţe alimentare.           A aborda acest subiect lăsând în urmă aspectul esenţial al problemei, înseamnă a ne ocupa numai de simptome (greutatea), neglijând cauza. Eşecul dieteticii tradiţionale se datorează tocmai acestei abordări trunchiate. În loc să căutăm să scăpăm de simptome, prin intermediul unor regimuri de înfometare, am face mai bine să analizăm de ce ne îngrăşam. În loc să adoptăm prosteşte liste de meniuri gata făcute, numărând caloriile sau cântărind alimentele, mai bine am încerca să înţelegem cum ne funcţionează organismul şi în ce fel va putea el să asimileze diferitele categorii de alimente.           Slăbirea şi stabilizarea greutăţii trec, după părerea mea, printr-o fază educativă obligatorie şi, înainte de a începe punerea în practică a metodei descrise în aceasta carte, eu vă propun să străbateţi trei etape, care constituie o adevărată conştientizare a principiilor ei.           Mai întâi, conştientizarea jalnicelor obişnuinţe alimentare dobândite în câteva decenii, asociate cu rafinarea excesivă a unor alimente, care stau la originea destabilizării progresive a metabolismului nostru. Această situaţie este cea care duce, în consecinţa, la obezitate şi boală.           Apoi, o conştientizare a modului în care ne funcţionează corpul. Trebuie să învăţăm efectiv cum ne funcţionează metabolismul, ca şi sistemul digestiv.           În sfârşit, o conştientizare a naturii alimentelor, a proprietăţilor lor şi a familiei din care acestea fac parte.           În acest fel, vom putea construi concret o dietetică inteligentă, pe baza căreia ne vom asuma responsabilitatea propriului corp şi vom realiza nu numai controlul alimentaţiei, ci şi echilibrul ponderal.           Iată ce va invit să descoperiţi în capitolele care urmează.             INTRODUCERE.           În ultimii ani, când eram întrebat cum am slăbit sau cum fac să-mi păstrez greutatea, răspundeam invariabil „mâncând la restaurant şi luând mese de afaceri”, ceea ce stârnea zâmbete, dar nu convingea pe nimeni.           Fără îndoială că şi dumneavoastră vi se pare paradoxal, mai ales daca puneţi excesul de greutate pe seama obligaţiilor familiale, sociale şi, poate, profesionale, care vă impun să onoraţi puţin cam prea des gastronomia. În orice caz, asta credeţi dumneavoastră.           Cu siguranţă că aţi încercat deja să aplicaţi un număr incalculabil de metode care circulă şi figurează demult printre locurile comune. Dar întotdeauna aţi constatat că – pe lângă faptul că sunt deseori contradictorii şi nu au decât rezultate nule sau efemere – aceste principii erau, în majoritatea cazurilor, imposibil de aplicat într-un regim de viaţă normal. Chiar şi acasă, ele impun atâtea constrângeri, încât te laşi păgubaş în foarte scurt timp.           Prin urmare, sunteţi azi, ca şi acum câţiva ani, preocupaţi de ceea ce, în mod pudic, am putea numi exces de greutate.           La începutul anilor 60, pe când trecusem deja de treizeci şi cinci de ani, cântarul îmi arăta vreo optzeci de kilograme, adică un plus de şase kilograme faţa de greutatea mea ideală.           În fond, nu era nimic alarmant pentru un om cu înălţimea de 1,81 m şi care mai avea câţiva ani până să împlinească patruzeci.           Până atunci, avusesem o viaţă socio-profesională destul de regulată, iar excesul meu ponderal părea stabilizat. „Excesele alimentare”, dacă puteam vorbi într-adevăr de excese, nu erau decât foarte ocazionale şi aveau, în mod esenţial, un caracter familial. Când te tragi dintr-o regiune din sud-vestul Franţei, gastronomia face obligatoriu parte din educaţie. Ea devine chiar un dat cultural fundamental.           Abandonasem deja, de mult timp, zahărul, cel puţin în cafea. Sub pretextul unei alergii, nu mai mâncam cartofi şi, cu excepţia vinului, nu mai beam alcool.           Cele şase kilograme în exces le luasem într-o perioadă de zece ani, ceea ce reprezenta o curbă de progresie relativ modestă. Când mă uitam în jurul meu, mă regăseam în limite normale, mai curând chiar sub acestea.           Apoi, de la o zi la alta, a trebuit să-mi exercit profesiunea în condiţii cu totul diferite, atunci când mi s-a încredinţat o responsabilitate la nivel internaţional, în cartierul general al unei societăţi multinaţionale americane la care eram angajat.           Acum călătoream în cea mai mare parte a timpului, iar vizitele făcute la filialele pe care le controlam, în specialitatea mea, erau invariabil însoţite de reuniuni cu caracter gastronomic.           Întors la Paris, trebuia – în cadrul funcţiilor mele de la serviciul Relaţii Publice Interne – să însoţesc vizitatori, în majoritatea cazurilor străini, la cele mai bune restaurante din capitală. Asta făcea parte din obligaţiile mele profesionale şi mărturisesc că nu era cea mai dezagreabilă latură a activităţii.           Dar, la trei luni după ce îmi asumasem noile responsabilităţi, nu aveam mai puţin de 7 kg în plus. Trebuie spus că în acea perioadă făcusem un stagiu de trei săptămâni în Anglia, ceea ce nu aranjase deloc lucrurile.           Semnalul de alarmă fusese tras. Prin urmare, trebuia neapărat să fac ceva.           La început, am încercat şi eu, ca toată lumea, să aplic, mai mult sau mai puţin, locurile comune cunoscute, cu rezultatele tot mai decepţionante pe care le cunoaştem.           Apoi, foarte repede – întâmplarea potrivind bine lucrurile – am întâlnit un medic generalist pasionat de problemele nutriţiei; acesta mi-a dat câteva sfaturi, ale căror principii păreau să demoleze fundamentul dieteticii tradiţionale.           Foarte curând după aceea, obţinusem rezultate deosebit de promiţătoare. Atunci, m-am hotărât să aprofundez problema, ceea ce era destul de uşor, deoarece lucram într-un grup farmaceutic şi aveam, astfel, acces la informaţii ştiinţifice care mă interesau.           După câteva săptămâni, reuşisem să obţin majoritatea publicaţiilor franceze şi americane din acest domeniu. Chiar dacă aplicarea unor reguli aducea rezultate, eu voiam să le înţeleg baza. ştiinţifica. Doream să ştiu când şi cum începeau să devină eficace şi care era limita lor de aplicare.           De la început îmi impusesem să nu înlătur practic nimic din alimentaţie, cu excepţia zahărului. Când ai ca misiune să-i însoţeşti pe vizitatori la restaurante, nici nu poate fi vorba să numeri caloriile ori să te limitezi la „un măr şi un ou răscopt”. Trebuia să găsesc altceva.           Prin urmare, am pierdut treisprezece kilograme luând în fiecare zi mese de afaceri şi veţi afla şi înţelege, mai departe, cum.           Dar enunţarea unor principii este un lucru, iar aplicarea lor este alta.           După câteva luni, am redactat pentru cei din anturajul meu, şi la cererea lor, esenţialul metodei, care încăpea pe trei pagini dactilografiate.           Încercam, pe cât posibil, să stau cel puţin o oră cu fiecare persoană interesată, pentru a-i explica bazele ştiinţifice ale metodei.           Dar nu era întotdeauna suficient. Greşelile grosolane, făcute involuntar, compromiteau prea adesea rezultatele. În toate cazurile, forţa culturală a ideilor moştenite, de altfel în contradicţie cu metoda mea, era prea puternică, şi făcea ca lucrurile să fie înţelese în mod neclar. De aceea, în mintea mea s-a dezvoltat treptat ideea de a redacta un document mai complet.           Cartea de faţă are pretenţia de a fi un ghid şi, scriind-o pentru dumneavoastră, am urmărit următoarele scopuri: să demitizez ideile moştenite, printr-o argumentaţie suficient de convingătoare, pentru ca acestea să fie abandonate; să prezint bazele ştiinţifice fundamentale, indispensabile pentru înţelegerea fenomenelor nutriţiei; să enunţ reguli simple, dând esenţialul fundamentului lor tehnic şi ştiinţific; să înfăţişez, în cele mai mărunte detalii, toate condiţiile de aplicare a acestei metode; să dau, pe cât posibil, o adevărată metodologie. Să realizez, întrucâtva, un ghid practic.           În ultimii ani, ajutat de sfaturile profesioniştilor, am observat, cercetat, testat, experimentat şi încercat. Astăzi, am convingerea că am descoperit şi elaborat o metodă eficientă şi uşor de aplicat.           Veţi învăţa, din această carte, că nu te îngraşi pentru că mănânci mult, ci pentru că mănânci prost.           Veţi învăţa să vă gestionaţi alimentaţia aşa cum vă gestionaţi bugetul.           Veţi învăţa să vă conciliaţi obligaţiile familiale, sociale şi profesionale cu propria plăcere.           Veţi învăţa, în fine, să mâncaţi într-un mod mai sănătos, fără ca să adoptaţi o alimentaţie tristă.           Cartea de faţa nu este prezentarea unui „regim”. Este expunerea unei noi metode de alimentaţie, care constă în a învăţa să-ţi menţii echilibrul ponderal, în timp ce continui să te bucuri de plăcerile mesei, indiferent dacă eşti acasă, la prieteni sau la restaurant.           Dar, ca o consecinţă, veţi afla cu surprindere că, adoptând aceste noi principii alimentare, veţi regăsi ca prin farmec o vitalitate fizică şi intelectuală pe care le-aţi pierdut de mult. Şi vă voi explica de ce.           Veţi afla că anumite obişnuinţe alimentare stau uneori la originea unei lipse de tonus şi, ca urmare, a unei performanţe sportive sau profesionale minore.           Veţi şti că, adoptând anumite principii de nutriţie fundamentale, uşor de pus în aplicare, veţi putea elimina oboseala bruscă ce vă afectează, probabil, şi veţi regăsi o vitalitate optimă.           De aceea, chiar şi în cazul când excesul dumneavoastră ponderal este modest ori aproape nul, învăţarea metodei şi a principiilor pe care trebuie sa le adoptaţi pentru un control eficient al alimentaţiei este de mare importanţă.           Aceasta conduce, în orice caz, la dobândirea unei noi energii, garanţie a unei mai mari eficienţe în toate domeniile vieţii personale şi profesionale.           Veţi constata, pe de altă parte, că problemele gastro-intestinale, cu care v-aţi resemnat să trăiţi, vor dispărea total şi definitiv, deoarece aparatul digestiv vi se va echilibra complet.           Dar, cu toate că în aceasta lucrare fac apologia bunei bucătării franceze, în general, şi a vinului şi ciocolatei în special, intenţia mea nu era câtuşi de puţin ca, scriind-o, să plagiez excelentele ghiduri gastronomice pe care le cunoaşteţi cu toţii. Mărturisesc totuşi că eram tentat s-o fac, fiindcă întotdeauna mi-a fost greu să despart mâncarea de plăcere şi bucătăria de gastronomie.           Am avut şansa, de câţiva ani încoace, să frecventez cele mai bune restaurante din lume, iar strângerea de mână a unui mare bucătar mi-a inspirat atât respect, cât şi admiraţie.           Marea bucătărie, care, de altfel, este de multe ori şi cea mai simplă, a devenit o arta care nu mai are nevoie de alte confirmări. O artă pe care aş fi tentat, în ceea ce mă priveşte, s-o pun înaintea tuturor celorlalte.           CAPITOLUL I.           MITUL CALORIILOR.           Teoria slăbirii, care se bazează pe o abordare hipocalorică a problemei, va rămâne, cu siguranţă, cea mai mare „gafă ştiinţifică” a secolului XX.           Aceasta este o cursă, o păcăleală, o „ipoteză” simplistă şi periculoasă, fără fundament ştiinţific real. Şi, totuşi, ea ne dirijează comportamentul alimentar de peste o jumătate de secol.           Priviţi în jurul dumneavoastră şi observaţi-i pe cei din anturaj; veţi constata că oamenii, cu cât sunt mai rotofei, groşi, graşi sau chiar obezi, cu atât socotesc mai înverşunat caloriile pe care le îngurgitează…           Cu foarte rare excepţii, tot ceea ce s-a numit „regim”, de la începutul secolului încoace, s-a bazat în mod esenţial pe teoria caloriilor.           Mare greşeală! Căci nu s-a putut obţine nici un rezultat serios şi durabil. Fără să mai vorbim de efectele secundare cel puţin dezastruoase.           Voi reveni, la sfârşitul acestui capitol, asupra „fenomenului socio-cultural”, cu caracter scandalos, care a luat amploare, în materie de calorii alimentare. Pentru că, în stadiul la care a ajuns astăzi, nu este nici o exagerare dacă vorbim de o adevărată „condiţionare colectivă”.           A. ORIGINEA TEORIEI CALORIILOR.           Doi medici americani, doctorul Newburg şi doctorul Johnston, de la Universitatea din Michigan, au emis – într-o publicaţie din 1930 – ideea că „obezitatea ar fi mai curând rezultatul unei alimentaţii prea „bogate” în calorii, decât o deficienţă a metabolismului”.           Studiul pe care îl făcuseră asupra echilibrului energetic se baza, de fapt pe un număr de observaţii foarte limitat, şi – mai ales – fusese realizat pe o perioadă prea scurtă pentru a avea un fundament ştiinţific serios.           În ciuda acestui fapt, chiar de la publicare, a fost primit ca un adevăr ştiinţific irefutabil şi, de atunci, a fost considerat drept „literă de evanghelie”.           Totuşi, la câţiva ani după aceea, cei doi cercetători, tulburaţi – fără îndoială – de tapajul făcut în jurul descoperirii lor, au emis, cu timiditate, rezerve serioase asupra concluziilor la care ajunseseră. Dar acestea au trecut absolut neobservate. Teoria lor era deja înscrisă în programul de studii medicale al majorităţii ţărilor occidentale unde îşi păstrează un loc de onoare chiar şi în zilele noastre.           B. TEORIA CALORIILOR.           Caloria este cantitatea de energie necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apa de la 14°C la 15°C.           Corpul omenesc are nevoie de energie. În primul rând, pentru a-şi menţine temperatura la aproximativ 37°C. Întrucâtva, aceasta este necesitatea primară. Dar, îndată ce corpul intră în acţiune, chiar şi numai pentru a-şi păstra poziţia verticala, pentru a se mişca, a scoate sunete etc. apare o nevoie suplimentară de energie. Apoi, mai trebuie un supliment de energie pentru a mânca, digera, pentru a îndeplini actele esenţiale ale vieţii.           Dar nevoia cotidiană de energie variază în funcţie de individ, vârstă şi sex.           Teoria caloriilor este următoarea:           Dacă nevoile energetice ale unui individ sunt de 2500 de calorii pe zi şi el nu absoarbe decât 2000, se va crea un deficit de 500 de calorii. Pentru a acoperi acest deficit, organismul uman va lua o cantitate de energie echivalentă din grăsimile de rezervă, ceea ce va duce, în consecinţă, la o scădere în greutate.           A contrario, dacă un individ absoarbe zilnic 3500 de calorii, în timp ce nevoile sale sunt de 2500, îşi va crea un excedent de 1000 de calorii, care va fi stocat, în mod automat, sub formă de grăsimi de rezervă.           Teoria pleacă deci de la postulatul conform căruia, nici într-un sens, nici în celălalt, nu există pierdere de energie. Este matematic! Iar formula rezultă dintr-o ecuaţie inspirată direct din teoria lui Lavoisier asupra legilor termodinamicii.           Încă din acest stadiu se poate pune întrebarea: cum au reuşit să supravieţuiască prizonierii din lagărele de concentrare timp de cinci ani, numai cu 700-800 de calorii pe zi? Daca teoria caloriilor ar fi avut un fundament, ei ar fi trebuit să moară de îndată ce rezervele de grăsime din corp li s-au epuizat, adică după câteva luni.           În acelaşi mod, se poate pune întrebarea de ce oamenii care mănâncă mult, adică 4000-5000 de calorii pe zi, nu sunt mai graşi (unii rămân chiar mereu slabi). Dacă teoria caloriilor ar fi avut un fundament real, aceşti mari mâncăi ar fi trebuit sa cântărească, după câţiva ani, 400-500 de kilograme.           Cum se explică, pe de o parte, că mâncând mai puţin – deci reducându-şi cantitatea zilnică de calorii absorbite – unele persoane continuă să se îngraşe? În orice caz, mii de indivizi se îngraşă, deşi rabdă de foame.           C. EXPLICAŢIA.           Prima întrebare este: de ce nu se produce pierderea în greutate, deşi se reduce aportul de calorii?           De fapt, pierderea în greutate are loc, dar fenomenul este efemer. Iar acesta este, în realitate, motivul pentru care doctorii Newburg şi Johnston s-au înşelat: observaţiile lor s-au întins pe o perioada mult prea scurtă.           Fenomenul este următorul:           Să ne imaginăm că nevoile zilnice ale individului sunt de 2500 de calorii şi că, timp îndelungat, aportul caloric a fost realizat în funcţie de această nevoie. Dacă raţia de calorii scade subit la 2000, se va utiliza, într-adevăr, o cantitate echivalentă de grăsimi de rezervă, pentru a o compensa şi se va constata o pierdere în greutate.           În schimb, dacă aportul caloric se stabileşte, de acum, la nivelul a 2000 de calorii, faţă de cele 2500 dinainte, organismul – determinat de instinctul său de supravieţuire – îşi va ajusta foarte rapid nevoile energetice la nivelul aportului. Din moment ce nu i se dau decât 2000 de calorii, nu va consuma decât 2000. Prin urmare, pierderea de greutate va fi întreruptă rapid. Dar organismul nu se va opri aici. Instinctul de supravieţuire îl va împinge la o prudenţă mai mare. Iar această prudenţă va fi atât de importantă, încât el îşi va face din nou rezerve. Dacă nu i se dau, de aici înaintea decât 2000 de calorii, ei bine, îşi va diminua şi mai mult nevoile energetice, până la, de exemplu, 1700 şi va stoca diferenţa de 300 de calorii ca grăsimi de rezervă.           Se ajunge, astfel, la un rezultat opus celui scontat, pentru că – în mod paradoxal – în timp ce subiectul mănâncă mai puţin, el începe din nou să se îngraşe.           De fapt, fiinţa umană, animată permanent de instinctul de conservare, nu se comportă deloc diferit faţă de câinele care îşi îngroapă osul, deşi moare de foame. Este, într-adevăr, paradoxal, dar câinele hrănit foarte neregulat recurge la instinctul său ancestral şi îşi îngroapă hrana, constituindu-şi, astfel, rezerve pentru când va fi înfometat.           Câţi dintre dumneavoastră nu aţi fost victimele înşelate ale acestei teorii – fără fundament – a caloriilor?           Cu siguranţă că aţi întâlnit în anturajul dumneavoastră obezi care mureau de foame. Acest fapt este deosebit de adevărat pentru subiecţii de sex feminin. Cabinetele psihiatrilor sunt pline de femei a căror depresie nervoasă rezultă prea adesea din aplicarea teoriei, caloriilor. De cum intră în această horă infernală, ele îi devin foarte repede sclave, deoarece ştiu că orice oprire duce la o nouă creştere în greutate, mai mare decât aceea pe care o aveau la început.           Majoritatea membrilor corpului medical se ascund după deget. Ei. îşi dau foarte bine seama că pacientele lor nu slăbesc, dar le bănuiesc, mai degrabă, că nu respectă regulile jocului şi că mănâncă pe ascuns. Unii dieteticieni profesionişti au organizat chiar şedinţe de terapie de grup1, unde fiecare obez vine şi îşi declară public, în faţa colegilor, pierderea în greutate, primită cu aplauze, ori câştigul în greutate, sancţionat cu fluierături. Cruzimea mentală a unor asemenea practici nu este departe de cea medievală.           Omul în halat alb (cu excepţia unor anumiţi specialişti) îşi va pune cu atât mai puţine întrebări asupra cunoştinţelor sale de bază în acest domeniu cu cât acestea din urmă sunt mai curând simbolice. În afara unor locuri comune, cultura sa ştiinţifică în materie de nutriţie este cam redusă.           De altfel, nutriţia nu este un domeniu care să-i intereseze în mod deosebit pe medici. Am remarcat că, printre cei douăzeci de medici cu care am lucrat înainte de a scrie această carte, toţi, fără excepţie, au fost aduşi în situaţia de a se interesa de nutriţie, de a face cercetare şi de a realiza experimente numai pentru că, iniţial, avuseseră ei înşişi grave probleme de greutate pe care doreau să le rezolve.           Ceea ce este consternant, ba chiar scandalos, este faptul că – în rândurile marelui public – a fost lăsată să se dezvolte ideea conform căreia teoria caloriilor ar avea o bază ştiinţifică reală. Această teorie a dobândit, din păcate, autoritate şi constituie, de acum, un dat cultural esenţial al civilizaţiei noastre occidentale.           Teoria caloriilor este atât de adânc ancorată în mentalitatea noastră, încât nu există vreun restaurant al unei colectivităţi, cafenea de cartier sau cantină militară care să nu afişeze numărul de calorii al fiecărui fel de mâncare, pentru ca oricine să poată fi în cunoştinţă de cauză. Nu trece o săptămână fără ca vreuna dintre numeroasele reviste feminine să nu aibă pe pagina întâi un articol asupra problemelor de slăbire, înfăţişând ultimele meniuri puse la punct de echipe de specialişti în dietetică care, în lumina teoriei caloriilor, propun aproape fără deosebire, „o mandarină la micul dejun, o jumătate dintr-un biscuit la ora 11, un bob de năut la prânz şi o măslină seara…”.           Totuşi, se poate pune întrebarea cum de a reuşit această acordare hipocalorică a problemei să ne iluzioneze atâta timp? Există două răspunsuri. Primul este că un regim hipocaloric dă întotdeauna rezultate. Privarea de hrană pe care se bazează duce obligatoriu la o oarecare slăbire. Dar acest rezultat, după cum am văzut, este întotdeauna efemer. Revenirea la situaţia iniţială este nu numai sistematica, dar în majoritatea cazurilor, kilogramele puse depăşesc pragul anterior. Al doilea motiv este acela că, în zilele noastre, „scăderea caloriilor” a devenit o formidabilă miză economică.           Exploatarea acesteia se realizează la un asemenea nivel, încât avem de-a face cu un adevărat lobby, ai cărui principali beneficiari sunt industria alimentară şi câţiva bucătari (interesaţi), cu complicitatea specialiştilor în dietetică.           Teoria caloriilor este falsă şi acum ştiţi şi de ce, dar nu înseamnă că sunteţi şi debarasaţi de ea. Pentru că este atât de adânc înfiptă în mintea dumneavoastră, încât vă veţi surprinde încă mult timp, de aici înainte, comportându-vă după principiile sale.           Când vom aborda metoda de alimentaţie pe care o recomand în cartea de faţă, veţi fi foarte tulburaţi, în măsura în care tot ceea ce vă propun poate apărea în totală contradicţie cu această faimoasă teorie.           Dacă este cazul, recitiţi acest capitol, până când lucrurile vor deveni perfect clare.           CALVARUL CELUI SUB-ALIMENTAT SAU.           MARTIRIUL OBEZULUI           (după Dr. J.-P. Ruasse)           Această curbă arată foarte bine că regimurile hipocalorice succesive ajung să creeze o rezistenţă la slăbire.           Se vede, prin urmare, că, pe măsură ce se reduce raţia calorică, randamentul regimului scade şi organismul tinde nu numai să-şi regăsească greutatea iniţială, ci şi să-şi constituie rezerve suplimentare.           CAPITOLUL II.           CLASIFICAREA ALIMENTELOR.           Cred că acest capitol este singurul puţin mai complicat de citit şi mai dificil de asimilat, din cauza caracterului său tehnic, lucru pentru care veţi avea bunăvoinţa să mă iertaţi. Restul cărţii va putea fi citit, dacă vreţi, ca un roman.           De-a lungul întregii expuneri, voi menţiona diverse categorii de alimente. Se cuvine să ştiţi despre ce este vorba, altfel înţelegerea globală a metodei risca să vă scape.           Am încercat să reduc capitolul de faţă la cea mai simplă expresie a sa. Prin aceasta, înţeleg că nu conţine decât esenţialul a ceea ce trebuie să ştiţi.           Dacă, totuşi, veţi începe să căscaţi şi veţi adormi după al zecelea rând, treceţi repede la rezumatul capitolului. Dar înainte de a aborda metoda propriu-zisă, va trebui neapărat să va întoarceţi la el, altfel asimilarea acesteia poate fi compromisă.           Alimentele sunt substanţe comestibile care conţin un anumit număr de elemente organice, ca: proteinele, lipidele, glucidele, precum şi săruri minerale şi vitamine. Totodată, ele sunt compuse şi din apă şi materii nedigerabile, ca fibrele.           A. PROTEINELE (sau PROTIDELE)           Acestea sunt celulele organice ale materiei vii, adică ale muşchilor, organelor, ficatului, creierului, oaselor etc. Sunt formate din cei mai simpli componenţi, numiţi aminoacizi. Unii dintre aceştia sunt fabricaţi de către organism. Majoritatea celorlalţi aminoacizi provin însă dintr-un aport exterior, realizat prin intermediul alimentaţiei, în care proteinele pot avea o dublă origine: origine animală: cantităţi mari se găsesc în carne, peşte, brânză, ouă, lapte; origine vegetală: în soia, migdale, alune, cereale integrale şi în unele leguminoase.           Idealul este de a consuma atât proteine de origine vegetală, cât şi proteine de origine animală.           Proteinele sunt indispensabile pentru organism: pentru construcţia structurilor celulare, ca eventuală sursă de energie, după transformarea în glucoza (ciclul KREBS), pentru producerea anumitor hormoni şi neuromediatori2, pentru constituirea acizilor nucleici (necesari reproducerii). Un regim alimentar cu deficit de proteine poate avea grave, consecinţe asupra organismului: topirea muşchilor, ofilirea pielii etc.           Raţia zilnică de proteine trebuie să fie de circa 60 grame la copil, şi 90 de grame la adolescent.           La adult, ea trebuie să reprezinte un gram pe kilogramul de greutate, cu un minimum de 55 de grame pe zi la femeie, şi 70 de grame pe zi la bărbat.           Altfel spus, consumul de proteine, pentru un adult, trebuie să reprezinte cel puţin 15% din aportul energetic zilnic. Dacă însă consumul de proteine este, într-adevăr, prea mare, iar activitatea fizică este insuficientă, reziduurile proteice vor persista în organism şi se vor transforma în acid uric, substanţă responsabilă pentru îmbolnăvirile de gută.           Cu excepţia oului, proteinele animale sau vegetale nu aduc cantitatea echilibrată de aminoacizi necesari organismului.           Absenţa unui aminoacid poate constitui „factorul limitativ” care să stânjenească asimilarea altor aminoacizi. De aceea, alimentaţia trebuie să asocieze proteinele de origine animală cu cele de origine vegetală.           O alimentaţie bazată numai pe proteine vegetale (vegetarianism) ar fi dezechilibrată, ar fi lipsită, în special, de cisteină, ceea, ce ar provoca tulburări ale cornoaselor (unghii, păr).           În schimb, un regim vegetarian, care include ouă şi lactate poate fi echilibrat.           B. GLUCIDELE (sau HIDRAŢII DE CARBON)           Glucidele sunt molecule compuse din carbon, oxigen şi hidrogen.           Glicemia.           Glucoza este principalul „carburant” al organismului. Ea este stocată, ca rezervă, sub formă de glucogen, în muşchi şi ficat.           Glicemia reprezintă procentul de glucoză din sânge. Pe nemâncate, are de obicei valoarea de un gram de glucoză la litrul de sânge.           Când se absoarbe – pe nemâncate – o glucidă (pâine, miere, făinoase, cereale, dulciuri etc.), se observă o variaţie a procentului de glucoză din sânge, după cum urmează: într-un prim timp, glicemia creşte (mai mult sau mai puţin, în funcţie de natura glucidei), într-un al doilea timp (după secretarea insulinei, de către pancreas), glicemia scade, iar glucoza pătrunde, astfel, în celule, într-un al treilea timp, glicemia revine la normal (vezi schema de mai jos).           Multă vreme, glucidele au fost încadrate în două categorii bine diferenţiate, în funcţie de capacitatea lor de a fi asimilate de către organism: zaharuri rapide pe de o parte, şi zaharuri lente, de cealaltă.           La rubrica zaharuri rapide, figurau zaharurile simple şi zaharurile duble, ca: glucoza şi zaharoza, care se găsesc în zahărul rafinat (din trestie de zahăr sau din sfeclă), miere şi fructe.           Denumirea de „zaharuri rapide” se baza pe credinţa conform căreia – având în vedere simplitatea moleculei de hidrat de carbon – asimilarea lor de către organism se făcea rapid, la puţin timp după ingerare.           În schimb, se încadrau în categoria zaharurilor lente toate glucidele a căror moleculă complexă trebuia să facă obiectul unei transformări chimice în zaharuri simple (glucoză) în cursul procesului de digestie, aşa cum este, în special, cazul amidonului din făinoase, care eliberează glucoza în organisme, în mod lent şi progresiv.           Această clasificare este complet depăşită, în prezent, deoarece; corespunde unei credinţe eronate.           Experimente recente dovedesc, efectiv, că molecula de hidrat de carbon nu condiţionează prin complexitate rapiditatea cu care glucoza este eliberată şi asimilată de către organism.           Se constată că vârful glicemic al tuturor glucidelor (adică absorbţia lor maximă), luat în mod izolat, pe nemâncate, survine în acelaşi interval de timp (după circa o jumătate de oră de la ingerare).           Astfel că, în loc să vorbim de viteza de asimilare, este mai adecvat să studiem glucidele în funcţie de creşterea glicemiei pe care o induc, adică în funcţie de cantitatea de glucoza produsă.           Este admis, prin urmare, de către toţi oamenii de ştiinţă (vezi bibliografia) că, de acum, clasificarea glucidelor trebuie să se facă în funcţie de puterea lor glicemică, definită prin conceptul de indice glicemic.           Zaharuri simple (glucoza şi fructoza din fructe şi miere)           Zaharuri complexe (cereale, făină, cartofi, legume uscate)           Zaharuri duble (zahăr alb, maltoza din bere, lactoza din lapte)           Indicele glicemic.           Puterea glicemică a fiecărei glucide este definită prin indicele glicemic, care a fost adoptat în anul 1976. El corespunde suprafeţei triunghiului de pe curba hiperglicemiei induse de către glucida ingerata.