Elizabeth Adler carti romantice

Prolog Bărbatul era blond, înalt şi frumos, cu acel gen de trup musculos care arată la fel de bine îmbrăcat ca şi fără haine. El îşi parcă automobilul închiriat – un Lincoln alb de oraş, nu un Ferrari sau un Jeep Cherokee sport, cum te-ai fi aşteptat din partea cuiva cu atitudinea lui rece, uşor arogantă – în sectorul sosiri al aeroportului din San Francisco, apoi se uită nerăbdător la ceas. Zborul de seară din Honolulu sosea târziu şi ca să parchezi mai mult decât câteva minute era riscant. Putea fi observat, gonit de poliţiştii de la circulaţie, i se putea da chiar şi o amendă. El intră repede în clădirea sosirilor şi consultă ecranul cu informaţii despre zboruri. Avionul aterizase cu cinci minute mai înainte.   Ieşind din nou, se sprijini de maşină, cu mâinile în buzunare, urmărind uşile. Zâmbi când o văzu în sfârşit. Părul ei moale, de culoarea cuprului, i se mişca în jurul umerilor în timp ce se îndrepta spre şirul de taxiuri. Ea nici măcar nu-l remarcase, nu-i auzise paşii când venise din spatele ei. O auzi gâfâind când simţi înţepătura rapidă a acului în braţ. Ochii ei căprui îngroziţi îl recunoscură, iar el îi zâmbi. Fără niciun sunet, ea se prăbuşi în braţele lui şi fu băgată uşor pe locul din spate al maşinii care aştepta.   El aruncă repede o pătură pe ea, se strecură în spatele volanului şi intră în şirul circulaţiei care se târa spre oraş. Ridică din umeri şi aprinse o ţigară. Ce naiba, avea timp destul. Avea timp ca să ucidă.   Patruzeci de minute mai târziu, parcă în strada Battery, ieşi din maşină, deschise uşa din spate şi se uită la fată. Îi controlă pulsul şi îi ridică o pleoapă. Dormea dusă. Nicio problemă din partea ei. O împinse jos pe podea, o acoperi cu pătura şi încuie maşina. Apoi, aprinse o ţigară şi merse liniştit după colţ, la Il Fornaio.   Braseria era aglomerată. Îşi făcu drum spre un scaun la tejgheaua barului şi comandă o bere Carta Blanca şi o pizza mică cu mozzarella, anşoa, măsline şi capere. În timp ce aştepta, se uită la rezultatele de la baschet în Examiner. Mai luă o bere cu pizza. Apoi, pentru că avea o slăbiciune pentru dulciuri, comandă un tiramisu.   — E aproape divin cât poate fi de bun acest desert. Nici eu nu pot să-i rezist, spuse femeia tânără care stătea alături de el.   Îi zâmbi.   Ea luă o sorbitură din paharul ei cu Margarita. Avea părul roşu, până la umeri, şi era cam de aceeaşi vârstă cu fata pe care tocmai o lăsase, drogată şi inconştientă, în automobil. El ridică din umeri şi ceru nota de plată.   — Aşa, din când în când, îmi permit.   Ea îi crease o deschidere şi el simţea că ea aşteaptă un răspuns, dar se depărtă. În timp ce se îndrepta spre casieră, lângă uşă, îi simţi privirea curioasă îndreptată spre el. Era drăguţă şi nu era obişnuită să fie respinsă. Doar că, în seara asta, agăţase pe cine nu trebuia.   După ce descuie maşina, el ridică pătura care o acoperea pe fată şi o controla din nou. Era încă adormită, aşa că se urcă la volan şi intră cu maşina în fluxul circulaţiei, pe Embarcadero.   Ştia exact locul spre care se îndrepta, dar era încă prea devreme – prea multă circulaţie, prea mulţi oameni, prea multe lumini.   Circulă încet prin oraş, întorcându-se de mai multe ori pe acelaşi drum, îndreptându-se în cele din urmă spre nord, spre un teren parcelat, apoi pe lângă un cartier de proprietăţi elegante, pe lângă un teren de golf şi apoi în sus, unde şoseaua mergea pe lângă marginea unei ravine împădurite, înclinate abrupt.   Opri maşina şi o ridică pe fată de pe podea. Ea se prăvăli pe umerii lui, iar el îi înjură greutatea în timp ce o căra şi aproape o târa printre copaci, până ce ajunse într-un mic luminiş la marginea ravinei. Ceaţa dispăruse şi o lună în al treilea pătrar lumina stâncile şi copacii pitici, iar jos, departe, era pârâiaşul săltăreţ care îşi şerpuia drumul de-a lungul fundului ravinei. Ezită, gândindu-se cu jind la revolverul din buzunar. Dar trebuia ca totul să pară un accident. Asta era singura posibilitate.   O ridică pe fată în picioare. O ţinu o secundă în braţe, până ce aceasta îşi căpătă echilibrul. Apoi, cu toată forţa lui, o aruncă peste margine, în abis.   Ea nici măcar nu-şi dădea seama ce se întâmplă.   Luna se ascunse după nori şi ceaţa reveni, în timp ce el se străduia să audă zgomotul căderii ei. Cu un oftat, se întoarse bucuros căutându-şi drumul printre copaci spre maşină, apoi conduse încet, prin ceaţa deasă, înapoi spre apartamentul lui, într-unul dintre cele mai bune hoteluri din oraş.   Capitolul 1 Detectivul Franco Mahoney de la Criminalistică din Departamentul Poliţiei din San Francisco, privea nepăsător cum oamenii de la serviciul de salvare al Departamentului Pompierilor coborau în ravina Mitchell, spre trupul fetei. Nu puteai vedea mult din ea, doar piciorul în sanda roşie şi braţul ridicat, ieşind din lăstărişul care îi oprise căderea, dar nu-i salvase viaţa. Acum, nu-va fi decât încă o cifră statistică de pe lista crimelor nerezolvate. Mai văzuse toate astea până acum, dar acum avea o treabă de făcut. Trebuia să-l găsească pe ucigaşul ei.   Se uită la ceas. Era ora opt dimineaţa. Schimbul lui tocmai se termina şi se gândi cu invidie la ceilalţi tipi mai norocoşi, care se îndreptau obosiţi spre casă sau spre micul dejun la localul de pe Brannan, discutând despre agitaţia din cursul nopţii sau, pur şi simplu, vorbind porcării ca să se răcorească. Fusese o noapte lungă: obişnuita crimă cu droguri într-o străduţă lăturalnică; o înjunghiere într-o cameră sărăcăcioasă unde victima, un mic chinez, vărsase mai mult sânge decât văzuse vreodată într-o măcelărie; şi cadavrul unui bărbat aruncat pe şosea şi care fusese călcat de mai multe ori până fusese descoperit şi despre care se constatase că fusese împuşcat. Apelul despre fata din ravina Mitchell venise la şapte şi treizeci şi patru. Era rândul lui, ghinionul lui la sfârşitul turei. În anumite nopţi, se întreba dacă făcuse un lucru bun devenind poliţist.   Oftă supraveghind luminişul de la marginea ravinei. Era plină de tipi de la Pompieri şi de la Departamentul Sănătăţii Publice, precum şi sanitari, medicul legist, tehnicienii de la laborator şi echipele de ştiri de la televiziune, plus toate echipamentele lor: cabluri, macarale, scări, tărgi, butelii de oxigen, perfuzii şi camere de luat vederi. Luminişul umed, cu iarbă, era acum o mare de noroi.   Avusese destul timp să se uite în jur şi să constate că nu erau semne de luptă. Până la sosirea echipei de salvare, orice dovezi vitale dispăruseră deja amestecate cu noroiul.   Mai mulţi poliţişti în uniformă, cu ochii aţintiţi spre pământ, cercetau lăstărişul, dar Mahoney simţea în sinea lui că nu vor găsi nimic. Azi nu vor fi nasturi rupţi, nici fire prinse de o ramură, nici cartuşe goale, nici o urmă perfectă.   Ca scenă a unei crime era ratată. Rânji, scuzându-şi calamburul. Agatha Christie ar fi avut doar o singură urmă perfectă de picior, se gândi el ironic. Eu n-am decât un cadavru.   Şi, îndată ce sosise serviciul de salvare, cadavrul acesta căpătase prioritate. Totul trebuia să aştepte până după ce avea să fie luat de acolo, chiar dacă asta însemnă să calce peste dovezi. Femeia din ravină îşi va avea drepturile ca persoană, deşi probabil, pentru ultima oară. Apoi va deveni o altă Jane Doe[1] cu o etichetă legată la un deget de la picior, în sertarul îngheţat, de oţel, din morga oraşului, până când medicul legist va ajunge în sfârşit să o ciopârţească în căutarea unor dovezi fizice. Sau până când vreun părinte nefericit sau vreo rudă îndurerată – sau poate nu – îşi vor aminti că mătuşa Fio sau sora Joleen sau verişoara Peggy Sue n-a fost văzută de câtva timp şi vor veni să întrebe de ea.   Mahoney se întoarse în silă spre camerele TV şi spuse pe scurt ce ştia: că azi-dimineaţă devreme fusese găsit trupul unei femei de către un bărbat care ieşise să-şi plimbe câinii. Nu, bărbatul acela nu era suspect. Şi nu, deocamdată. Nu avea niciun alt suspect. Mulţumesc şi la revedere.   Franco Mahoney era poliţist de paisprezece ani, dintre care şapte ca detectiv în Brigada de Criminalistică. Se spunea că este unul dintre cei mai buni, un meticulos analist al informaţiei şi un finalizator. Era cunoscut ca un poliţist care nu abandonează niciodată un caz. Puteau trece ani, dar Mahoney nu uita niciodată o crimă nerezolvată. Faptele şi dovezile se tot învârteau în capul lui, când se afla în pat, noaptea, şi uneori ceva se aşeza în ordine. Prin simplă perseverenţă, muncă asiduă şi intuiţie, el obţinuse condamnări într-un număr de crime care fuseseră împinse la fundul fişierului cu inscripţia „nerezolvată”.   Avea „fler” pentru ucigaşi.   — Parcă i-aş mirosi. Sunt precum carnea stricată, băieţi. Asta-i tot, le spunea el reporterilor de ştiri al căror favorit era, pentru că îşi păstra întotdeauna simţul umorului şi totdeauna le dădea un subiect bun şi, în plus, arăta bine, pe ecranul televizorului. Era tipul poliţistului perfect masculin.   — Vine sus, urlă şeful echipei de salvare.   Franco se uită cum targa bine legată era ridicată cu grijă cu macaraua. El văzuse mai multe victime ale omorurilor decât dorea să-şi aducă aminte. Ca oricare poliţist, ştia că singurul mod de a-şi păstra un psihic normal era să menţină o distanţă mentală între el şi victimă. Când victima era un copil, acest lucru era omeneşte imposibil, iar când era o femeie tânără ca aceasta era greu.   Avea poate douăzeci şi patru de ani, avea faţa umflată grotesc, o masă de vânătăi purpurii cu pete livide roşii, pe unde pielea fusese julită. Avea sânge închegat pe nas şi urechi, indicând o fractură de craniu, iar părul ei de culoarea cuprului era lipit cu sânge negru închegat. Poate că fusese drăguţă, se gândi el cu amărăciune. Poate îi plăcea să se distreze şi era liberă. Până aseară, când un bastard de nimic a decis să nu o lase să trăiască.   Când femeia fu trecută peste mal, se dădu deoparte ca să-i lase pe infirmieri să acţioneze. Dregându-şi glasul, începu să noteze:   „Femeie. Caucaziană. Vârstă probabilă 24 de ani. Înălţime aproximativă 1,70 m. Greutate – 52 kg. Părul roşu…”   — Isuse, omule, are puls. Trăieşte…   Sanitarii erau în genunchi, aplecaţi spre targă, punându-i femeii repede o perfuzie în braţ, dându-i oxigen cu ajutorul unei măşti, înconjurându-i capul spart cu săculeţi de nisip. Îi traseră pe picioare pantalonii de presiune, umflându-i ca să restrângă fluxul sângelui, forţând presiunea sângelui spre partea superioară a torsului şi spre cap, apoi o înfăşurară în folie strălucitoare de aluminiu împotriva şocului.   — Ia staţi puţin!   Franco se uită la şirul dublu de răni de înţepătură de pe braţul ei drept.   — Ce-i asta?   Sanitarii se uitară cu atenţie la înţepături.   — Să mă ia naiba, Mahoney, astea sunt urme de dinţi. O muşcătură de câine, aş zice. Şi încă unul măricel.   Mahoney îi urmă înapoi prin pădure, în timp ce o duceau repede pe tânăra femeie la ambulanţa care aştepta şi o urcară iute în ea.   — Credeţi că o să scape? întrebă el.   Sanitarul ridică din umeri.   — Nu ştiu nici măcar dacă o putem stabiliza ca să o ducem până la TRAUMA.   Mahoney oftă când trimise un poliţist în uniformă la Unitatea Generală pentru Traumatisme din San Francisco.   — Stai la uşa sălii de operaţie, comandă el. Mă anunţi dacă se trezeşte.   Nu mai era treaba lui să se îngrijească în continuare. El era detectiv la criminalistică. Avea nevoie de un cadavru, înainte de a-şi face treaba.   — Nu e nevoie deocamdată de noi, Mahoney, spuse medicul legist, Pete Preston, urcându-se în maşina lui.   Şi munca lui venea după moarte.   — Încă nu, Pete, spuse Mahoney. Dar am o senzaţie în oase că e vorba de o crimă. Oftă, scuturându-se de evenimentele din dimineaţa aceea devreme. Ce-ai zice să-ţi ofer o ceaşcă de cafea?         [1] Nume dat în SUA cadavrelor de femei neidentificate.                

Prolog Bangkok   Fata care ieşise din taxiul cu aer condiţionat în faţa hotelului Oriental era înaltă; cu picioare lungi, lucioase, bronzate, părul negru, strălucitor îi unduia în jurul umerilor şi avea un chip care era un amestec de Orient şi Occident. În ciuda căldurii arzătoare şi a umidităţii, ea arăta proaspătă într-o rochie scumpă de in şi o pălărie cu boruri largi. Trecu grăbită pe lângă fântâna arteziană şi cvartetul care cânta muzică de cameră în hol şi se îndreptă spre arcada de magazine din spatele hotelului. — Sora mea a lăsat un pachet aici, îi spuse ea vânzătoarei dintr-un magazin de antichităţi. Mi-a zis să vin să-l iau în locul ei. Luând pachetul cu eticheta Jim Thompson – Magazin de mătăsuri, se întoarse de-a lungul arcadei la terasa cu orhidee ce dădea spre râul Chao Phraya, unde comandă un ceai. Lăsând pachetul alături, îşi sorbi ceaiul fără grabă, urmărind traficul fluvial aglomerat. O jumătate de oră mai târziu, părăsi terasa, coborî treptele spre râu şi luă un taxi fluvial spre partea de jos a oraşului. Acum mergea repede, depărtându-se de râu. Mai opri un taxi şi-i ceru şoferului să o ducă la hotelul Dusit Thanai. La toaleta femeilor, se schimbă într-o bluză simplă şi un pantalon jeans, împături cu grijă eleganta rochie neagră de in şi o puse în pachet. Îşi strânse părul neted în coadă de cal, ţinută cu un elastic, şi îşi dădu cu un ruj mai deschis. Ieşind din hotel pe uşa din spate, îşi feri ochii cu o pereche de ochelari de soare Ray-Ban – nu o copie ieftină care se vinde la fiecare colţ de stradă din Bangkok, ci din cei scumpi – şi luă alt taxi spre Patpong Road. Taximetristul rânji la ea prin oglinda retrovizoare. Ştia totul despre Patpong, cartierul cu baruri cu felinare roşii, cluburi dubioase, saloane de masaj şi sex-magazine şi îşi închipui care-i era meseria. Ea îi ignoră încercările de a face conversaţie, îi plăti dându-i un bacşiş modest şi îşi continuă cu siguranţă drumul prin îngrămădeala de străduţe murdare. Se opri în faţa unei clădiri înguste, cenuşii, înghesuită printre altele o sută pe o stradă laterală, uitându-se la numele de pe o minusculă carte de vizită pătată, prinsă cu o pioneză pe o scândură. Satisfăcută, trecu în grabă prin faţa clinicii care oferea tratamente pentru boli venerice şi alte „neplăceri” sexuale, spre etajul al doilea, unde apăsă pe un interfon, aşteptă răspunsul, apoi îşi rosti liniştită numele. Uşa se deschise când o atinse, iar ea se strecură înăuntru, închizând-o bine în urma ei. Se afla într-un coridor întunecos, îngust, mirosind slab a urină şi chimicale, la capătul căruia era o a doua uşă. Fără ezitare, o porni de-a lungul coridorului şi o deschise. O lampă mică, foarte luminoasă, strălucea pe suprafaţa unui birou vechi, lăsându-l în semiîntuneric pe bărbatul ce stătea în spate, dar ea putu să vadă că era imens, o caricatură grotescă a unei forme umane. El îşi înălţă capul de la mica grămăjoară de pietre strălucitoare pe care le studia şi-brusc lumina îi cuprinse faţa. — Intră, ia loc, spuse el. Buzele i se răsfrânseră de silă când se aşeză în faţa lui. Avea nişte trăsături ca de porc. Ochii lui mici, pierduţi în falduri de carne, ca nişte pietricele cenuşii înfundate, o măsurau. I se adresă cu un accent gutural şi cu un ton aspru: — Ţi-am spus deja: îţi pierzi timpul. Ea scoase o bucăţică de hârtie neagră, moale, din cutele de mătase chinezească ale genţii pe care o purta şi i-o întinse. — Cred că nu, domnule Abyss, replică ea, urmărindu-l cum o desfăcea repede şi observându-l cum gâfâie când văzu conţinutul. Aruncă în direcţia ei o privire de neîncredere, apoi trase lampa puternică mai aproape. Ţinând la ochiul drept lupa de bijutier, răsuci piatra preţioasă între degetele lui grase şi păroase ca un păianjen care prinde un fluture frumos. După câteva minute, scoase lupa şi puse piatra pe pătratul de catifea neagră din faţa sa. Se lăsă pe spate în fotoliul de piele prăpădit, încrucişându-şi mâinile pe stomacul imens. Ochii ei albaştri, migdalaţi, îi întâlniră privirile în tăcere. În cele din urmă, el vorbi: — Există doar un singur smarald de această mărime şi calitate în întreaga lume. Iar acela a dispărut de peste şaptezeci de ani. Pot să întreb cum a ajuns în posesia dumitale? Ea ridică din umeri. — Nu poţi. Să spunem doar că nu lucrez singură. Partenerii mei sunt interesaţi de părerea dumitale. Se lăsă din nou tăcerea, în timp ce el privi spre ea, apoi spre uriaşul smarald aşezat între ei. — E o piatră cu o tăietură perfectă, spuse el în cele din urmă. Nu pot face nimic ca să îmbunătăţesc arta şlefuitorului iniţial. Deci? Ce vreţi de fapt de la mine? Aplecându-se în faţă, ea atinse piatra cu o unghie lungă, dată cu ojă roşie, şi spuse: — Vreau să o tai în două bucăţi egale. Două smaralde în loc de unul. I se păru că vede o strălucire de emoţie în ochii lui plumburii. Îl luase prin surprindere, atinsese o coardă sensibilă pe undeva. — Să tai o piatră ca asta? Eşti nebună? Întinse mâna într-un sertar şi scoase o sticlă de whisky şi un pahar mic, pătat. Ridică sticla interogativ, iar ea clătină din cap, urmărindu-l cum îşi umple paharul până sus şi îl dă peste cap. Îl umplu din nou, repede, şi de data asta ea observă că îi tremura mâna când goli paharul. Acest tremur era motivul pentru care Abyss, maestrul şlefuitor de pietre preţioase, ocupa acum o singură cameră, pe o stradă lăturalnică, murdară, din Bangkok, în locul marelui apartament cu birouri de la Paris pe care îl avusese în urmă cu douăzeci de ani. Un mare şlefuitor de pietre preţioase団u o mână nesigură nu mai avea nicio valoare. Şi, totuşi, nu exista nimeni în stare să facă ceea ce îi cerea ea. Era un risc discutat îndelung şi pe care erau gata să şi-l asume. — Cunosc acest smarald, spuse el, răsucindu-l din nou între degetele lui grase. N-a mai fost văzut în Europa de când marea coroană a fost trimisă la Paris, la Cartier, ca să fie refăcută, în urmă cu optzeci de ani. Un smarald de nouăzeci de carate, de o asemenea perfecţiune… este unic. — Exact. Este unic şi de aceea uşor de identificat. Îţi cerem să ne dai două smaralde, domnule Abyss, ca să fie imposibil de identificat cu precizie. Şi, totuşi, valoarea fiecărei pietre să se numere în milioane. O strălucire de lăcomie fulgeră în ochii lui cenuşii, întoarse piatra pe o parte şi pe alta sub lampă, examinând-o cu atenţie sub lupa măritoare. Ea îl urmărea, tensionată ca un arc. Pentru ea, lucrul era important; se afla acolo pentru că el era încă cel mai bun din lume, singurul care putea face o asemenea treabă. — O să plătim bine, spuse ea încet. Şapte la sută. Privirile li se întâlniră. — Nu pot garanta nimic, îi spuse el. Ştii că smaraldul este cea mai fragilă dintre toate pietrele. O lovitură doar şi această bijuterie valoroasă ar putea fi făcută fărâme, bune pentru inele ieftine. Şi, de altfel, smaraldul întreg valorează cu mult mai mult decât ar putea valora vreodată două jumătăţi. Ea îşi netezi părul deja neted şi îşi tamponă cu un şerveţel transpiraţia de la rădăcina părului. În cameră nu era aer condiţionat, iar căldura şi mirosul acru începeau s-o deranjeze. Spuse sec: — Cât de repede se poate face? Ochii lui dispărură în valurile de grăsime de pe faţă când îi zâmbi: — Cincisprezece la sută, sugeră el încet. Un chicotit îi ieşi din gât, transformându-se în tuse, în timp ce ea îl privea fix. Îl consultaseră deja pe tipul din Israel şi pe celălalt din Amsterdam. Abyss era singurul, unica lor şansă. — Zece la sută, spuse ea, dezlipindu-şi bluza de pe spatele umed, în timp ce se ridica în picioare. Se uită fix la mâna ce tremura ţinând smaraldul. Nu ştiu, adăugă ea cu îndoială. Poate Amsterdam ar fi mai bun totuşi… — Zece, acceptă el repede. — Ai la dispoziţie o lună, îi zise ea, luându-şi geanta. El gâfâi. — O lună? Imposibil. Trebuie să mânuiesc piatra, s-o studiez, să analizez fiecare punct… ar putea dura şi un an… — O lună şi zece la sută. Asta-i înţelegerea. Poţi sau nu să faci treaba? Unghiile ei cu ojă roşie băteau cu nerăbdare pe birou, în timp ce el o privea fix, şocat. Apoi, ochii îi dispărură din nou într-un zâmbet fără veselie. — Hai să spunem că pentru mine va fi o încercare, răspunse el. Ea aprobă din cap, apoi se întoarse, cu mâna pe uşă. — Suntem foarte generoşi, domnule Abyss. Mai sunt şi altele acolo de unde provine asta. Ai putea fi un om foarte bogat, dacă nu devii prea hrăpăreţ. Frumoşii ei ochi migdalaţi îi studiau cu dispreţ cutele transpirate ale feţei. Şi dacă vei deveni, adăugă ea, partenerii mei vor şti ce au de făcut. Lăsând ameninţarea să plutească în aer, închise încet uşa după ea. Se strecură prin coridorul întunecat în jos pe scări şi dispăru ca o umbră în mulţimea forfotitoare, la o oră când viaţa de noapte a Bangkok-ului era în plină desfăşurare zgomotoasă.

1 Iowa, S.U.A., 1932     Noaptea era neagră, fără nicio licărire de lună sau măcar a unei singure stele, iar vântul rece scormonea prin câmpii, foşnind pe întinderile de lanuri de cereale fără de sfârşit, ca un cântec de leagăn trist. Fata era tânără. Rochia ei ieftină, de vară, imprimată violent, se lipea de trupul ei prea slab, în timp ce se străduia să iasă din maşină cu povara ei. Stând în mijlocul drumului, se uita cu îndoială la aleea cu pietriş. Nu zărea decât silueta unei clădiri mari, luminată de strălucirea pâlpâitoare a unei singure lămpi. — Du-te! Grăbeşte-te, hai! îi comandă o voce de bărbat din maşină. Fă-o şi hai s-o întindem de-aici. Împiedicându-se în tocurile înalte, fata merse pe aleea întunecată, respirând repede, strângând bocceaua la piept, tăindu-i-se respiraţia de durere când îşi scrânti glezna pe pietrişul înşelător. Drumul îi păru nesfârşit, întunecos şi presărat cu pericole necunoscute. Un drum care avea să o despartă de viitorul ei. Nişte trepte roase de spălatul repetat al unor mâini încăpăţânate străluciră brusc în lumina lămpii. Tremurând, îşi lăsă jos povara, înfăşurând mai bine păturica albastră şi controlând acul de siguranţă care o ţinea să nu se desfacă. Ridicându-şi ochii, ea citi firma scrisă cu litere din fier forjat: Orfelinatul de binefacere, MADDOX, creat 1885. Îşi plecă ochii spre bocceaua albastră nemişcată. — Nu laşi niciun mesaj, îi spuse bărbatul, niciun bileţel, altfel o să poată să te găsească. Vântul bătu pe alee, îngheţând-o, şi ea se uită ezitând la clopoţelul lustruit, de alamă, de la uşă. Putea să sune şi apoi să fugă. Va fi deja plecată când va răspunde cineva. Dar dacă nu va reuşi? Lumina lămpii prinse pentru o clipă strălucirea pală a picioarelor ei şi pantofii subţiri, roşii, cu toc cui, în timp ce ea se întoarse şi o luă la fugă, împiedicându-se în pietriş, alergând înapoi pe alee, spre maşina care aştepta şi spre amantul ei. Era liberă. Sunetul brusc al motorului şi trăncănitul ţevii de eşapament nefixate treziră copilul din somn. Luptându-se cu învelişul de scutece, începu să plângă, mai întâi cu un sunet slab, apoi mai tare, până deveni un ţipăt. Un strigăt puternic de furie. Două femei în cămăşi de noapte din flanel şi cu bigudiuri traseră zăvoarele masive şi deschiseră larg uşa. — Alt copilaş! îi spuse una celeilalte. E al treilea luna asta; ce-o să ne facem cu toţi? — Oamenii n-ar trebui să facă plozi pe care nu-i vor, mormăi cealaltă, aplecându-se să ridice pachetul următor. — Doamne, ăsta o să ne facă greutăţi, auzi-l cum urlă. — O să chem poliţia, zise prima, nu poate să fi ajuns prea departe. — Ba e destul de departe. Am auzit o maşină. Aici suntem prea aproape de limita ţinutului. Ar fi trebuit să se gândească la asta, când au construit clădirea. Se aduc aici plozi din patru ţinuturi şi n-avem şanse să le găsim mamele. Ei, ce-i, fată ori băiat? Femeia desfăcu păturica şi ridică pruncul cu faţa roşie, care ţipa în continuare. — Un băiat, zise ea, nu mai mare de câteva zile. — Ar fi mai bine să-l ducem sus şi să-i dăm un biberon. Poate că n-o să mai urle, altfel îi scoală pe toţi. Înfăşurând în jurul lui păturica albastră, se mişcară prin holul rece, întunecat. — Cum să-i spunem? o întrebă una pe cealaltă, în timp ce urcau scara fără covor. — Noel, răspunse ea cu fermitate. — Dar suntem în aprilie, protestă cealaltă. Noel e un nume care se dă copiilor care se nasc în ziua de Crăciun. Râsul femeii răsună aspru în întuneric. — Lasă-l să aibă numele de Crăciun. Aici, oricum, n-o să se aleagă cu altceva din sărbătoarea asta.

PROLOG 1937   Când bunicul Lysandrei, Mandarinul Lai Tsin, îşi dădu seama că mai avea foarte puţin timp de trăit pe acest pământ, o duse să viziteze Hong Kong-ul. Avea vreo şaptezeci de ani, poate mai mult, era scund şi firav, foarte demn, cu pielea ca pergamentul, cu pomeţii înalţi şi cu ochii migdalaţi, negri ca smoala. Lysandra avea şapte ani, şi părul auriu i se învârtejea într-o mie de bucle pline de energie. Avea ochii rotunzi, de culoarea safirelor, şi un ten delicat, alb ca laptele, dar nu i se părea deloc ciudat să-i aparţină lui Lai Tsin. El era bunicul, iar ea era Lysandra, pur şi simplu. Drumul de la San Francisco le luă şase zile cu dirijabilul, făcură opriri în fiecare noapte la marile hoteluri din diferitele oraşe de pe drum şi, în tot acest timp, el îi vorbi despre afacerile lui şi despre China, iar Lysandra ascultă atentă. — Sunt un om bătrân, îi spuse el pe când dirijabilul se ridica leneş din golful Manilla, pe ultimul segment al călătoriei lor. Nu voi avea onoarea de a te urmări pe lungul tău drum prin viaţă. Îţi dau tot ce ţi-ai putea dori pe acest pământ – bogăţii, putere şi succes – în speranţa că viaţa îţi va fi binecuvântată cu fericire. Ţi-am spus tot, Lysandra, în afară de un singur adevăr. Acest adevăr e secretul meu. Acest adevăr se află scris şi pus la adăpost în seiful meu personal din biroul din Hong Kong. Numai dacă te copleşeşte disperarea şi drumul prin viaţă ţi se pare înceţoşat, doar atunci trebuie să-l citeşti. Şi dacă ziua aceea va veni, nepoată, mă rog să mă ierţi, şi mă rog ca acel adevăr să te ajute să alegi drumul cel bun către fericire. Lysandra dădu mirată din cap; uneori Mandarinul era foarte ciudat, dar îl iubea atât de mult, încât „adevărurile” nu păreau nici pe departe la fel de importante ca faptul că o alesese pe ea ca tovarăşă de drum. Când ajunseră în Hong Kong, se duseră imediat la conacul alb, înţesat de comori, care se înălţa deasupra golfului Repulse, unde îi întâmpinară nenumăraţi servitori chinezi, care se minunară de extraordinarul păr blond şi de ochii albaştri ai copilului şi de fragilitatea bătrânului. După ce s-au răcorit cu câte o baie şi au mâncat, Mandarinul a chemat automobilul, un Rolls-Royce elegant, de culoarea jadului, şi a plecat cu Lysandra la cartierul general Lai Tsin, un bloc turn, cu coloane, care se întindea pe toată suprafaţa dintre bulevardele Queens şi Des Voeux. Luând copilul de mână, Mandarinul îi arătă leii de bronz care flancau intrarea, holul superb, cu pereţii şi podelele de marmură de diferite culori, coloanele înalte din malachitul lui preferat, sculpturile de jad şi mozaicurile. Apoi o duse dintr-un birou într-altul, prezentând-o fiecărui angajat, de la cel mai umil om de serviciu, până la cel mai înalt taipan din puternicul imperiu Lai Tsin. Lysandra se plecă cu respect în faţa fiecăruia, fără să spună nimic şi ascultând cu atenţie, cum o învăţase bunicul. La sfârşitul zilei avea cearcăne de oboseală la ochi, dar nu se terminase încă totul. Ignorând şoferul, Mandarinul chemă o ricşă şi, urmat de automobilul elegant, porniră pe străzile aglomerate. Conducătorul ricşei îşi croia drum cu pricepere prin labirintul de alei înguste, către zona murdară a portului, lăsând şoferul şi maşina împotmoliţi undeva înapoi. În cele din urmă, după un timp care Lysandrei i se păru nesfârşit, se opri în faţa unei colibe de lemn, cu acoperiş de tablă. Lysandra îşi privi întrebător bunicul, când acesta coborî din ricşă şi-i întinse mâna s-o ajute. — Vino, nepoată, îi spuse el calm. Ca să vezi asta, te-am adus până aici. De aici a început averea lui Lai Tsin. Ea îl prinse strâns de mână şi porniră către uşa de lemn. Deşi părea o nimica toată, Lysandra observă că era întărită cu drugi groşi de metal şi închisă cu lacăte puternice. Întreaga clădire fusese întărită cu cărămizi şi reparată cu lemn nou, iar ferestrele mici şi aşezate foarte sus aveau gratii de metal cu vârfuri ascuţite. — Numai focul ar putea distruge magazia Lai Tsin, spuse Mandarinul, cu vocea lui blândă, plină de încredere, şi asta nu se va întâmpla niciodată. Lysandra ştia că e convins că vechea magazie nu va arde niciodată, pentru că ghicitoarea, pe care o consulta săptămânal, îi spusese cu multă vreme în urmă că, deşi avea să fie un incendiu, nimic din ce era al lui nu avea să fie vătămat. Mandarinul bătu de două ori în uşa de lemn. După câteva secunde, se auzi zgomotul zăvoarelor trase şi uşa se deschise încet. Un chinez de vreo patruzeci de ani se plecă adânc şi-i invită să intre. — Venerate Tată, vă rog să intraţi cu Nepoata cea Mică, spuse el în chineză. Faţa Mandarinului se lumină de zâmbet când îl îmbrăţişa pe bărbat, apoi se dădură înapoi şi se priviră unul pe celălalt. — Mă bucur să te văd, spuse Mandarinul, dar, după tristeţea din ochi, amândoi ştiau că era pentru ultima pară. Acesta e fiul meu, Philip Chen, îi spuse Lysandrei. Îl numesc „fiul meu” pentru că a venit în casa noastră când era mai mic decât eşti tu acum. Era orfan, neformat, şi a devenit ca propriul meu copil. Acum este compradorul meu. Are grijă de toate afacerile Lai Tsin de aici, din Hong Kong, şi este singurul om de pe lume în care am încredere. Ochii albaştri ai Lysandrei se măriră de uimire şi-l privi intens pe bărbat. Mandarinul o luă de mână şi o duse prin depozitul lung şi îngust. Rafturile erau prăfuite şi goale, luminate de un singur bec fără abajur, care se legăna la capătul unui fir lung. Lysandra privi speriată în colţurile întunecoase, tresărind când ochii ei îi întâlniră pe ai altcuiva; dar nu era şobolanul sau dragonul fioros la care se aştepta, ci un băieţel chinez. Philip Chen spuse mândru: — Domnule, am onoarea să vi-l prezint pe fiul meu, Robert. Băiatul se plecă adânc în timp ce bătrânul îl cerceta. — Când te-am văzut ultima oară, aveai trei ani, spuse Mandarinul încet, iar acum ai zece – eşti aproape un bărbat. Ai ochi cinstiţi şi frunte înaltă. Te vei strădui să moşteneşti încrederea pe care i-o acord tatălui tău. Lysandra îl privi curioasă: era scund şi bine legat, cu braţele şi picioarele musculoase, şi era îmbrăcat occidental, cu pantaloni scurţi, crem, o cămaşă albă şi o jachetă gri, cu emblema unei şcoli pe piept. Când Mandarinul se întoarse cu spatele, ochii cercetători ai copilului, pe jumătate ascunşi de ochelari cu rame metalice, îi întâlniră pe ai ei şi-i ţinură prinşi pentru o lungă clipă. — Speram să vă primesc în casa mea, spuse Philip, trist, dar sunteţi atât de obosiţi! — Mi-a fost de ajuns să te văd în aceste câteva clipe, răspunse Lai Tsin, în timp ce capul lui Philip se odihni un moment pe umărul lui, într-o îmbrăţişare de rămas bun. Atât cât să-ţi pot mulţumi pentru că ai fost un fiu bun. Şi să te rog să ai grijă de familia Lai Tsin şi de afacerile ei, aşa cum ai făcut întotdeauna, chiar dacă eu nu voi mai fi aici. — Ai cuvântul meu, Venerate Tată. Philip se dădu un pas înapoi, cu faţa încordată de efortul de a-şi reţine lacrimile. — Atunci pot muri împăcat, spuse Mandarinul, încet şi, luând-o pe Lysandra de mână, porni lent către ricşa care aştepta. Îndepărtându-se pe străduţa îngustă, îi ceru să mai privească o dată la vechiul depozit de lemn. — Niciodată nu trebuie să uităm de umilele noastre începuturi, îi spuse blând. Dacă uităm, putem crede că suntem prea deştepţi, sau prea bogaţi, sau prea importanţi. Şi asta atrage joss rău, ghinion asupra familiei noastre. La conacul din Repulse Bay, pe Lysandra o aştepta o comoară de daruri din partea numeroşilor asociaţi de afaceri ai Mandarinului. Pe când deschidea pachetele, exclamând de încântare la vederea colierelor de perle perfecte, a figurinelor de jad minunat sculptate, a rochiilor de mătase şi a evantaielor pictate, el o avertiză din nou: — Ţine minte, darurile nu sunt pentru că oamenii aceştia îţi sunt prieteni, ci pentru că eşti o Lai Tsin. Cu mulţi ani după aceea, Lysandra avea să aibă de ce să-şi amintească de vorbele lui.   La sfârşit, când Mandarinul se afla pe moarte, într-o zi rece de octombrie, la San Francisco, numai Francie, frumoasa occidentală cunoscută sub numele de concubina lui, fusese primită la căpătâiul său. Ea îi răcorea fruntea, arsă de febră, cu prosoape reci, îl ţinea de mână şi-i şoptea vorbe de încurajare. El deschise ochii şi o privi cu tandreţe. — Ştii ce ai de făcut! murmură. Ea dădu din cap. — Ştiu. O pace adâncă se aşternu asupra trăsăturilor lui şi apoi se stinse. Oasele Mandarinului Lai Tsin nu au fost trimise înapoi în China, pentru a fi îngropate alături de ale strămoşilor săi, cum era obiceiul. În loc de asta, Francie închirie un iaht alb, splendid, îl decora cu ghirlande roşii şi, însoţită doar de Lysandra şi purtând haine albe de doliu, îi împrăştie cenuşa departe, în golful San Francisco. Asta îşi dorise Mandarinul.

Capitolul 1     Noaptea era liniştită, luminată de lună, îngheţată. O promoroacă fină contura cu alb pomii şi acoperea fiecare boschet şi gard viu cu o frumuseţe nouă, rece. De la această distanţă se vedeau, licărind, luminile unui sat, iar fumul lemnelor care ardeau se înălţa în spirală din coşurile joase ale căsuţelor de ţară. Trenul îşi urma drumul întortocheat prin noapte, spărgând liniştea rurală cu un fluierat brusc, ascuţit, care era imitat, ca un ecou batjocoritor, de câte o bufniţă de hambar. Paul Bernard se lăsă pe spate în căldura şi confortul compartimentului său, oftând când trenul îşi încetini din nou mersul. Fusese o călătorie lungă. Scăpase expresul de Paris şi fusese pus în faţa alternativei de a aştepta trei ore trenul următor sau de a lua trenul local care se târa prin satele Normandiei spre oraş. Gara întunecată de provincie oferea prea puţin confort, aşa că el luase trenul personal, iar acum regreta că a făcut-o. Se uită din nou la ceasul lui de aur de buzunar, zâmbind. Trecuseră doar cincisprezece minute de când îl scosese ultima oară. Din cauza întunericului de afară, când se uita pe fereastră, vedea doar imaginea lui reflectată – un bărbat înalt, cu părul negru, în jur de treizeci de ani, cu ochi frumoşi, căprui. Zâmbi către propria sa imagine: un bărbat prosper, un bărbat de bun gust. Un bărbat obosit! Imaginea lui dispăru din fereastră, când intrară într-o nouă staţie de ţară, slab luminată. Se trânteau uşi, se încărca lapte şi corespondenţă, controlorul vorbea la nesfârşit cu şeful gării – oare nu se va termina călătoria niciodată? Cu un fâşâit de aburi, trenul porni încet de lângă peron. În sfârşit! Brusc, uşa se deschise şi o valiză prăpădită trecu pe lângă el în compartiment, urmată de un coş de rafie plin şi apoi de silueta unei fete care se prăbuşi. Grămada de fuste maronii, de lână, şi de păr blond răvăşit se ridică de pe podea, unde căzuse, şi îşi examina cu atenţie genunchii. Picături de sânge străbătuseră găurile gemene ale ciorapilor groşi de lână care erau puţin căzuţi în jurul gleznelor ei fine, iar ea se uită la ele uimită. — Ah, nu pot, gemu ea cu disperare, pur şi simplu nu pot. — Ce nu poţi? întrebă zâmbind Paul. — Nu mă pot duce la Paris cu găuri în ciorapi! Ce-o să creadă lumea? Paul se aplecă să-i ridice coşul, prinzând merele care se rostogoleau prin compartiment şi îndesându-le lângă salamul de ţară şi o bucată de pâine. — Nu cred, spuse el, întinzându-i politicos coşul, că lumea o să-ţi vadă genunchii – în mod normal, vreau să zic. Ea îşi lăsă fusta în jos repede, netezind-o, şi se aşeză îmbufnată, pe marginea locului din faţa lui. Roşeaţa i se urcă în obraji şi îşi muşcă buza, jenată. Paul se uită la ea amuzat; fetele pe care le cunoştea el nu roşeau niciodată. Luându-şi ziarul, se prefăcu interesat de lectură, dându-i timp să-şi revină. Nu încăpea îndoială că greşise compartimentul în care se afla. Judecând după aspectul ei, ar fi trebuit să fie la clasa a doua. Ea şedea sprijinită de spătarul cu perne, cu ochii închişi, iar lumina pâlpâitoare din compartiment arunca umbre sub scobitura pomeţilor ei, subliniind netezimea pielii de culoarea piersicii. El lăsă în jos ziarul, profitând de faptul că ea închisese ochii, ca să o analizeze. Era foarte tânără – să fi avut şaisprezece ani. O fată de la ţară, înfăşurată în mai multe rânduri de haine nepotrivite, dar avea ceva care era cu adevărat extraordinar. Sau poate „exotic" era un cuvânt mai potrivit pentru a o descrie. O asemenea bogăţie de păr minunat, blond închis, care se răspândea peste tot, precum şi lungimea picioarelor care nu puteau fi ascunse, chiar şi de ciorapii aceia groşi şi de pantofii ţărăneşti îngrozitori. El se cutremură cu dezgust văzând pantofii ei greoi, plini de noroi, cu talpă groasă, şi încercă să vizualizeze aceleaşi picioare în ciorapi de mătase şi pantofi eleganţi, cu toc înalt. Pe sub hainele aspre, prost croite, sub noroi şi sub manierele ţărăneşti, se întrezărea o frumuseţe. Nu sărea în ochi şi nu te izbea, dar ar fi putut s-o facă, în condiţii propice. Era sigur de asta – iar el era un bun cunoscător. Femeile erau domeniul lui. Se întreba de ce oare se ducea ea la Paris? Zâmbi. Pentru ce s-ar duce o fată tânără de la ţară la Paris, decât ca să realizeze „ceva", să ajungă „cineva". Toate credeau că la Paris era posibil orice. El se uită afară pe fereastră, văzu imaginea ei reflectată acolo şi se gândi ce anume ar fi putut face pentru ea. Am reuşit, se gândi Léonie, cu inima încă zbătându-i-se în piept în egală măsură datorită senzaţiei de teamă, agitaţiei şi goanei din ultimul moment ca să ajungă la gară. Am făcut-o, în sfârşit! Degetele i se strângeau în bancnotele din buzunar. Nu avea nevoie să le numere, ştia exact câte erau acolo. Erau tot ce poseda pe lumea asta, economii din salariul ei ca ajutoare la bucătărie şi chelneriţă la cafeneaua din Masardé. Desigur, o să găsească imediat o slujbă mai bună la Paris; în fond, era educată, nu-i aşa? Bătrânul preot o învăţase el însuşi, timp de trei ani - bineînţeles că asta se întâmplase înainte de moartea mamei ei. Apoi, n-a mai fost timp de cărţi şi învăţătură, căci trebuia să-şi câştige existenţa. Dar cărţile îşi îndepliniseră menirea. Fără ele, n-ar fi ştiut că există viaţă şi dincolo de micul sat în care se născuse – la început, chiar şi Masardé i se păruse un oraş mare. Ar fi putut crede că toată lumea trăia aşa. Acum ştia; lumea adevărată era altundeva, unde totul o aştepta: oameni interesanţi, petreceri minunate, muzică, dragoste, râs – le va găsi pe toate acestea, era sigură că aşa va fi. De aceea plecase. Când era o fetiţă mică şi mama ei mai era în viaţă, ascultase cu ochii măriţi poveştile despre tatăl ei, cum călătorise el prin toată lumea cu circul – „din Franţa şi până-n Rusia", după cum pretindea el, deşi, destul de curios, mama ei îl întâlnise când micul circ venise la Masardé; era călăreţul fără şa, bronzat şi viril, cu pantaloni albi strânşi pe picior, cu muşchii tremurând sub reflectoare. Era egiptean, cu ochi negri şi puternic, iar Emilie se îndrăgostise de el până peste cap. — Tu semeni cu el, îi spusese ea lui Léonie, ai ochii lui, profilul lui... ah, dacă l-ai fi cunoscut! Dar ea nu-l cunoscuse niciodată, căci el se întorsese la circ, la o săptămână după naşterea ei. Ah, îi promisese lui Emilie că se va întoarce, îi promisese că se vor căsători, iar mama ei îşi păstrase speranţele, până în ziua când a murit. Léonie îşi strânse şi mai tare ochii. Nu voia să se gândească nici la lucrul ăsta. Fusese azi în cimitirul îngheţat, unde se afla mica piatră simplă, care părea prea mică pentru a o acoperi pe frumoasa ei mamă. Desigur că, stând acolo, îi spusese ce avea de gând să facă, în timp ce vântul rece îi încâlcea părul şi îi înţepa ochii, astfel încât lacrimile, împotriva cărora lupta, îi îngheţau pe obraz. Aşteptase un răspuns oarecare, vreun semn de aprobare, dar nu primi nimic. Era singură. Trebuia să-şi croiască propriul ei drum în viaţă. O va face, la Paris. Trenul frână şi încetini, trezind-o din somnul ei neliniştit. Deschise ochii spre bărbatul care şedea în faţa ei şi privirile li se întâlniră. — O! zise ea, îndreptându-se şi netezindu-şi părul, jenată. E Parisul? — Încă nu, mai avem de mers încă o jumătate de oră. Dar ai dormit cea mai mare parte a drumului. Frumuseţea stranie roşi din nou, uitându-se la el cu nişte ochi enormi. Avea ceva în valea pomeţilor şi în curba maxilarului, în urechile micuţe. Era o faţă strălucitoare, se gândi el; nu se ascundea sub o carne grasă, rozalie, şi îşi arăta cu mândrie unghiurile şi scobiturile. Da, putea fi o frumuseţe, dacă ar şti cum. Se auzi o bătaie în uşă, controlorul întinse mâna nerăbdător, în timp ce ea îşi scoase biletul din buzunar. — Ar trebui să fii la clasa a doua, zise el cu ton oficial. N-ai ce căuta aici. Ai călătorit tot drumul, de la Masardé, în acest compartiment. Trebuie să plăteşti diferenţa. — Îmi pare rău, se bâlbâi ea. N-am ştiut. Controlorul întinse ameninţător mâna. — Nu-mi spune mie povestea asta, mai bine plăteşte imediat. Paul Bernard împături discret câteva bancnote şi i le puse în palmă. — Tânăra doamnă e cu mine. Conductorul zâmbi, înţelegător. — Scuzaţi, domnule... nu mi-am dat seama... Paul se aplecă în faţă şi îi dădu fetei cartea lui de vizită. — Sper să-mi acorzi privilegiul să te ajut! Mi-am dat seama că asta putea să-ţi creeze probleme. Paul Bernard, citi ea în gând. Director, Music Hall Cabaret, strada Royale, Paris. Era atât de elegant şi de sofisticat! Probabil crede că e o fată proastă de la ţară. — Sunteţi foarte amabil, domnule Bernard, spuse ea, abătută. Am să vă restitui banii, desigur. — Ce te aduce la Paris? întrebă el, aprinzându-şi ţigara de foi cu un chibrit şi aşezându-se comod pe locul său. — Trebuia să plec. Vorbele îi ieşiră din gură atât de brusc, încât o surprinseră. Nu mai puteam suporta... Dorea să nu fi spus asta niciodată; ce va crede el acum despre ea? — Şi ce fel de slujbă o să cauţi la Paris? Cunoşti pe cineva acolo? — Nu, domnule. Ochii ei exprimau teama, dar îşi ridică bărbia, încrezătoare. Sunt sigură că am să găsesc o slujbă de chelneriţă. Am experienţă. — Uite, zise el, scriind repede pe dosul cărţii de vizită. Ai aici adresa unei pensiuni decente. Spune-i doamnei Artois că eu te-am trimis şi, dacă eşti interesată, am o slujbă pentru tine. Léonie strânse cartea de vizită, plină de speranţă. — O slujbă, domnule? — Întotdeauna este loc pentru o fată ca tine la Music Hall. Ce-o fi vrut să spună, cu „o fată ca ea"? Şi ce putea face ea la Music Hall? Se uită la el cu suspiciune. — Dar eu nu ştiu să cânt şi nu pot să dansez... Picioarele ei cu noroi păreau mai mari ca oricând, cu siguranţă că-şi râde de ea. El zâmbi. — Întotdeauna va fi loc la cabaret pentru o fată atât de frumoasă ca tine. Frumoasă! Acum înţelese că el e nebun – sau mai rău! Ea îşi aminti conversaţiile în şoaptă despre fetele de pe străzile Parisului şi îl privi, precaută, pe sub gene. Totuşi, nu arăta a fi un om rău, ba chiar părea cumsecade. Dar nu avea încredere în el. Trenul îşi croia drumul lui sinuos prin periferiile Parisului, spre Gara de Nord. Când se opri cu o zdruncinătură, ea deschise uşa repede şi sări pe peron, cu bagajele ţinute strâns în mâini. Se întoarse, amintindu-şi de bani. — Am să vă trimit banii imediat ce voi putea, domnule, şi vă mulţumesc. — Dar stai, stai o clipă... El întinse mâna când ea se întoarse să plece. Pot să te conduc undeva? În fond, nu cunoşti Parisul. — Nu... a, nu... Plecă, alergând pe peron, în timp ce merele îi săreau din coş, iar părul ei blond flutura. O urmări cum îşi croieşte drum prin mulţime, la barieră, şi apoi dispăru pe străzile întunecate ale Parisului. Mă întreb, îşi spuse în sinea lui în timp ce se îndrepta spre ieşire, mă întreb ce-o să se întâmple cu ea?

Prolog Ecranul televizorului pâlpâi luminos în camera Laurindei aflată în penumbră şi imaginea lui Jessie-Ann Parker, cu părul blond, ca spicul de grâu în vânt, şi cu picioare nesfârşit de lungi, apărea plimbându-se pe podiumurile colecţiilor de modă de la Paris. Ea se opri o clipă, zâmbind dezarmant spre camerele de televiziune, înainte de a-şi continua drumul. Nimeni nu ar putea ghici vreodată ce se află în spatele acestei Miss zâmbet american, se gândi Laurinda, uitându-se mai de aproape la ea, nimeni nu ar crede vreodată că acest simbol atât de inocent al succesului e întruchiparea răului. Dar ea, Laurinda, ştia ce înseamnă să suferi din cauza depravării lui Jessie-Ann… chiar de pe când erau doar copii de şcoală. — Nu e grozav, comentă prezentatoarea postului de televiziune din Spring Falls, să vedem că o fată de la noi din oraş a reuşit pe această scenă dură a modei internaţionale? Jessie-Ann se află acolo în top deja de câţiva ani şi noi încă nu am reuşit să realizăm un interviu cu ea. Bănuiesc că se distrează prea bine cutreierând lumea, prezentând toate hainele acelea de lux ale caselor de modă, la care voi şi cu mine putem doar visa. Nimeni nu le poartă mai bine decât Jessie-Ann a noastră – iar aceasta este exact ce gândeşte domnul Yves Saint Laurent, la fel ca şi Karl Lagerfeld şi Ungaro. Jessie-Ann ar putea face chiar şi un sac să arate sexy. Dar familia ei de aici, din Spring Falls, afirmă că Jessie-Ann a rămas aceeaşi fată dulce din Montana, cum era totdeauna. Laurinda Mendosa închise televizorul, rămânând singură într-o lume tăcută, fără culoare. Camera ei era la fel de goală ca un laborator. Podeaua de linoleum era spălată şi lustruită cu ceară şi mirosea a dezinfectant. Pe un birou ieftin de lemn, se afla o maşină de scris veche şi un borcan de sticlă plin de pixuri. Un teanc de foi de hârtie era aşezat cu precizie meticuloasă, exact în mijloc. Pe scaunul maroniu de lemn, cu spătar drept nu era nicio pernă, iar pe jos nu era niciun covor moale pentru degetele goale ale Laurindei când se dădea jos din pat. Erau aceleaşi două paturi de cazarmă pe care le avea de când era copil. Când luase prima dată paturile acelea, crezuse că va putea invita alţi copii să rămână peste noapte la ea. Dar niciun copil nu fusese vreodată invitat să doarmă la familia Mendosa. Laurinda se sprijini de perne, cu ochii închişi, gândindu-se la Jessie-Ann. Putea revedea în memorie scene întregi, ca şi când ar fi fost o rolă dintr-un film… Jessie-Ann a fost fata cea mai populară din liceu, atât în cursul inferior, cât şi în cel superior. Desigur, Jessie-Ann organizase mereu petreceri cu prietenele ei, care rămâneau acolo şi peste noapte, dar Laurinda nu fusese invitată niciodată în casa ei mare, însorită, de pe colţ, unde cei doi câini ai familiei Parker lătrau voioşi când treceau peste pajiştea vecinilor. Laurinda îşi mai aminti de cei trei fraţi mai mari care îşi tratau sora ca pe o mică prinţesă şi de mama lor zâmbitoare care cocea prăjituri grozave şi avea grijă ca dinţii lui Jessie-Ann să crească drepţi şi ca fiica ei să aibă totdeauna haine frumoase, inclusiv cei mai nostimi jeanşi care îi veneau totdeauna turnaţi lui Jessie-Ann, de parcă i-ar fi fost o a doua piele. Şi Jessie-Ann avea un tată minunat, un bărbat înalt, un blond uriaş, care îşi iubea fiica – aşa cum trebuie să-şi iubească un tată o fată. Laurinda deschise ochii când un zgomot slab tulbură liniştea. Se uită încruntată spre uşa încuiată a dormitorului, când paşii târşâiţi ai mamei ei se apropiară. — Laurinda! Sunetul respiraţiei puternice a mamei ei pătrundea prin uşă. Apoi clanţa fu mişcată cu furie. — Laurinda! Ştiu că eşti înăuntru. De ce nu vrei să-mi răspunzi? Vocea mamei ei se mai ridică o octavă dar devenise deja nesigură şi neclară. Laurinda zâmbi. Când venise de la birou, îi lăsase pe masa din bucătărie obişnuitul pachet în hârtie maronie şi neagră. Doamna Mendosa, ameţită de băutură, se lăsa pradă uitării nocturne. Mormăind furioasă, mama ei îşi târşâi îndărăt picioarele pe coridor şi Laurinda o auzi înjurând când se împiedică pe scară. Într-o bună zi, se va rostogoli de-a berbeleacul pe treptele acelea, spre o uitare definitivă – dar ziua aceea întârziase deja prea mult pentru Laurinda. Nu-i permitea niciodată mamei sale să intre în camera ei. Nimeni nu mai intrase acolo – de ani de zile. Uneori se părea că odaia ei fusese totdeauna aşa, cenuşie, tăcută şi solitară, dar amintirile veneau îndărăt să o tortureze. Crezuse mai demult că găsise un mod de a scăpa de ele. Vechea maşină de scris, care aştepta pe biroul ei, îşi îndeplinise scopul până acum. Dar, în ultimul timp, trecutul se îngrămădea mereu în mintea ei, chiar şi când era la serviciu, tulburând singurul lucru de care se bucura cu adevărat, singurul lucru la care se pricepea bine. A fi contabilă nu este o ocupaţie plăcută pentru oricine, dar după ce „boala” mamei ei o obligase să-şi abandoneze planurile de a urma o universitate, Laurinda a ajuns la singura pasiune pură a vieţii ei. Matematica avea o logică rece, care nu exista în complexitatea existenţei ei zilnice. Ea era sigură că ar fi fost un geniu mondial recunoscut al matematicii, dacă ar fi putut să-şi continue studiile în acest domeniu. Dar n-a putut. Şi asta, tot din cauza lui Jessie-Ann. În anul care trecuse, îşi făcuse planurile cu grijă, pregătindu-şi drumul. Nu era sigură cum se va desfăşura totul, dar măcar făcuse un început, luând o slujbă la tatăl lui Jessie-Ann, la Gazette din Spring Falls, unde deveni de neînlocuit, pentru că era foarte bună în ceea ce făcea. Iar când doamna Parker a invitat-o la o cafea, ea a jucat rolul „sărmanei şi eroicei Laurinda, care se luptă şi se sacrifică ca să-şi întreţină mama invalidă” şi a făcut minuni, iar acum Mary Parker o ajuta şi o simpatiza, chemând-o adesea la o cafea. Laurinda considera că doamna Parker era un înger… se întreba cât de diferită ar fi putut fi viaţa ei, dacă ar fi avut o mamă şi un tată precum cei doi Parker. Dar n-a avut, iar căţeaua aia de Jessie-Ann i-a avut! Şi tocmai Jessie-Ann a fost cea care a făcut ca toată lumea Laurindei să se prăbuşească în jurul ei, în ruine de coşmar. Se aşeză în pat şi privi în jur, la camera ei cenuşie, întunecată. Nu avea decât elementele strict necesare, o cameră fără colţuri liniştite, care să-i uşureze durerea, o cameră care nu-i oferea o alinare care să-i vindece rănile. Vechiul cuţit pentru curăţit pomi al tatălui ei, strălucitor de ascuţit, aştepta pe raft, amintindu-i de ţelul ei… iar acum, doar acel cuţit îi putea satisface nevoia de răzbunare împotriva lui Jessie-Ann. Laurinda zâmbi, imaginându-şi-o pe prezentatoarea locală de televiziune vorbind din nou despre Jessie-Ann, doar că de data asta ea ar fi fost „eroina locală”, ea ar fi fost cea faimoasă. Laurinda avea să fie fata din Spring Falls care a reuşit. Iar Jessie-Ann avea să fie moartă şi toate amintirile îngrozitoare vor dispărea ca prin minune.

1 Lola     Era sfârşit de septembrie când l-am întâlnit prima oară pe Jack Farrar într-una din acele seri calme, cu briză blândă din sudul Franţei care sugerau că vara se sfârşise. Şi cu toate că nu ştiam încă, era o întâlnire care avea să aducă mari schimbări în viaţa mea. Mă numesc Lola Laforêt – şi da, ştiu că vă închipuiţi că sunt o stripteuză. Toată lumea crede asta. De fapt, sunt bucătar-şef şi patroana Hotelului Riviera şi mă numeam mult mai simplu, Lola March, din California, înainte de a mă căsători cu „Francezul“. Dar aceasta este o poveste lungă. Sunt şase ani de când mi-am salutat primii oaspeţi la Hotelul Riviera, cu toate că „hotel“ este un titlu prea pompos pentru această vilă veche. Este un gen de loc obişnuit, cu pardoseala din dale răcoroase pe care păşeşti cu nisipul pe picioare. Sunt opt camere, fiecare cu ferestre înalte franceze ce se deschid spre o terasă invadată de bougainvillea şi iasomie care parfumează nopţile. Veţi descoperi vila pe o limbă de pământ acoperită cu pini dincolo de drumul Romatuelle, lângă Saint-Tropez, în josul unei alei lungi cu nisip, umbrită de pini-umbrelă şi înviorată de ţârâitul greierilor. Avem propria noastră plajă particulară aici, cu nisip de culoare deschisă ca platina şi fin ca zahărul. În timpul verii, plaja este presărată cu umbrele albastre şi şezlonguri galbene ca soarele, precum şi de trupurile bronzate-aurii ale oaspeţilor noştri. Copiii mici aleargă spre valurile dantelate, apoi ies din ele, în timp ce adulţii sorb băuturi răcoritoare la umbră. Iar în după-amiaza dogoritoare se retrag în camerele lor cu obloanele trase şi dorm puţin sau fac dragoste pe un pat alb, răcoros. Imaginaţi-vă un golf în care marea însorită clipoceşte, un dar împachetat în albastru şi legat cu fundă ca o cutie de la Tiffany, şi veţi avea imaginea micului meu hotel. Este un loc pentru Idilă cu I mare. Dar nu şi pentru mine, creatoarea acestui loc. Pe undeva, pe parcurs, propria mea idilă s-a ofilit pe lujer. Niciodată „francezul“ meu, Patrick, şi cu mine nu am cinat singuri pe terasă la lumina lumânărilor, cu luna aruncând o cărare argintie pe apa întunecată şi şampania făcând bule în paharele înalte. Niciodată nu s-a întâmplat ca Patrick să întindă mâna peste masă pentru a-mi ţine mâna şi a mă privi în ochi. O, nu. Întotdeauna eram în bucătărie, gătind ospăţuri delicioase pentru îndrăgostiţii care aveau în viaţa lor o idilă pe care mi-o doream şi eu atât de tare, în timp ce propriul meu „iubit“ se bucura de deliciile vieţii de noapte ale verii din Saint-Tropez. Când l-am întâlnit şi m-am căsătorit cu Patrick acum şase ani, credeam că am găsit „adevărata iubire“. Acum nu cred că aşa ceva există. Dar recunosc că sunt rănită şi ştiu că întotdeauna am avut o înclinaţie către şnapani, iar tipii aceia cinstiţi-şi-devotaţi, cu bărbia puternică, fermă, care aduc banii în casă, hotărât lucru – nu sunt atraşi de mine. Se pare că îi atrag pe cei de condiţie inferioară precum atrage un pahar cu vin muştele de vară. Ceea ce mă duce iar înapoi la Jack Farrar. Iată-mă singură pe terasă, respirând puţin înainte de sosirea primilor oaspeţi la cină. Era perioada mea preferată a anului, sfârşitul lungului anotimp de vară fierbinte, când numeroşi turişti au plecat şi viaţa revine la un ritm mai lent. Cerul era încă de un albastru fără un nor, iar briza era blândă pe braţele mele goale şi eu sorbeam dintr-un pahar un rosé rece, privind spre frumosul golf, gândindu-mă la problemele mele. Sunt o femeie neglijată. Şi iată de ce. Acum şase luni, soţul meu, Patrick, s-a urcat în Porsche-ul său argintiu spre a-mi cumpăra, spunea el, un cadou pentru ziua mea de naştere. Ca de obicei, el uitase această zi, dar presupun că cineva i-a amintit. Îşi pusese ochelarii de soare cu lentile întunecate şi nu i-am putut vedea expresia ochilor în momentul când a ridicat mâna în semn de rămas-bun cam neglijent. Nu zâmbea, totuşi. Asta îmi amintesc. De atunci nu am mai primit nicio veste de la el. Nimeni n-a ştiut nimic. Şi se pare că nimănui nu-i pasă, cu toate că eu am înnebunit încercând să îl găsesc. Desigur, autorităţile au încercat să-i dea de urmă, fotografia lui cu menţiunea „persoană dispărută“ era lipită peste tot, iar cei de la poliţie au urmat indicii de fiecare dată până la Marsilia şi Las Vegas, fără vreun succes. Acum cazul este clasat, iar Patrick nu este decât o altă persoană dispărută. Ei spun „soţ dispărut“. Nu este o raritate aici, când vara plajele sunt pline de fete superbe şi iahturile de femei bogate, ca un soţ să dispară. V-aţi putea gândi că prietenii lui Patrick ştiu, dar ei jură că nu ştiu şi oricum ei întotdeauna au fost prietenii lui Patrick şi nu ai mei. De fapt, eu nu prea îi cunoşteam pe tipii sau pe femeile cu care umbla el. Eu eram mult prea ocupată cu munca pentru ca hotelul nostru să funcţioneze perfect. Iar Patrick nu avea rude; el îmi spusese că este ultimul Laforêt în viaţă, care activau de decenii pe bărcile de pescuit de la Marsilia. Vorbind despre bărci, mă întorc iar la Jack Farrar. Un mic cuter negru a tăiat linia orizontului. Nu-mi place ca micul meu golf să fie perturbat de turişti care petrec toată noaptea, cu muzică disco bubuind peste ape şi ţipete şi strigăte când se împing unii pe ceilalţi în apă. Mă uit bine la cuter. Cel puţin nu era unul din acele megaiahturi; de fapt, eu nu credeam că vor permite unui vas atât de mic să facă parte din marina din Saint-Tropez, chiar dacă proprietarul său şi-ar fi putut permite, ceea ce, judecând după aspectul său modest, mă îndoiesc. Şi probabil că din această cauză el a ales să ancoreze în micul meu golf protejat, având, în schimb, vedere spre micul meu hotel. Cuterul negru tăiase orizontul şi venea încet cu briza uşoară, apoi se opri în golf şi aruncă ancora, aşa cum am bănuit. Am apucat telescopul de la capătul terasei şi am prins vasul în obiectiv; pe proră era scris cu litere de alamă Câine Rău. Am deplasat puţin aparatul şi am zărit un bărbat. Musculos, lat în umeri, piept puternic ce se îngusta spre şolduri… Şi, o, Doamne, era complet dezbrăcat! Ştiam că nu trebuia, dar, ei bine, recunosc că mi-am aruncat o privire – de fapt m-am uitat lung. Care femeie nu s-ar fi uitat? La urma urmei, el doar stătea acolo, pregătit pentru scufundare, aproape fălindu-se cu goliciunea lui. Şi trebuie să vă spun că priveliştea era frumoasă. Mă refer la faţa lui, desigur, care era atrăgătoare într-un fel ciudat. De fapt, mă gândeam, că arată precum ambarcaţiunea sa: rezistent, muncitor, cam uzat. L-am urmărit pe Bărbatul Gol făcând scufundarea, apoi ieşind din mare într-un craul puternic, până când nu am mai putut distinge decât o spumă uşoară în urma lui. Cu coada ochiului, am zărit o mişcare pe cuter; o tânără, cu picioare lungi şi părul blond, lung, doar cu o bentiţă roşie, stătea întinsă pe un prosop, la pupă, prinzând ultimele raze de soare. Nu pentru că ar fi avut nevoie de ele; ca şi el, ea era bronzată perfect. Unsă cu unt şi gem, gândeam eu invidioasă, ar fi perfectă pentru micul dejun. Bărbatul Gol înota înapoi spre cuter şi l-am văzut din nou. Şi aceasta, puteţi spune, a fost marea mea greşeală. S-a urcat înapoi pe vas, s-a scuturat ca un câine ud într-un nor de picături de apă în culorile curcubeului, apoi şi-a întins braţele şi şi-a înălţat capul spre soare. A stat o clipă, frumos, cu trupul ferm, bronzat de soare şi de vânturile mării, un bărbat înfrăţit cu elementele naturii. Era ceva atât de liber în gestica sa, încât mi-a tăiat respiraţia. L-am urmărit în timp ce se îndrepta spre pupă, l-am văzut întinzându-se spre ceva. Un binoclu. Şi apoi m-a prins în raza sa vizuală în timp ce mă uitam la el. Un moment destul de lung, privirile noastre s-au întâlnit, unite prin lentilele puternice. Ochii săi erau de un albastru mai închis decât marea şi puteam să jur că râdeau. Am sărit înapoi, roşie toată de stânjeneală. Râsul lui batjocoritor a răsunat peste apă, apoi mi-a fluturat mâna şi, încă râzând, şi-a tras o pereche de pantaloni scurţi şi a început să cureţe tacticos puntea. Aşadar, aceasta a fost prima mea întâlnire cu Jack Farrar. Următoarea se va dovedi şi mai interesantă.

Capitolul 1 Amélie d’Aureville îşi aruncă spre spate, nerăbdătoare, coada de păr des blond şi se uită din podul de fân la Roberto şi la Diego care aşteptau în grajd, la vreo trei metri mai jos. Părea o distanţă mare până jos şi ea se uită cu jind la scară. — Ţi-am spus că nu face asta, spuse Diego cu dispreţ. La ce te aştepţi? E fată şi, oricum, are doar opt ani. — O să reuşească, replică Roberto de Santos cu încăpăţânare. Nu e laşă. La naiba, se gândi Amélie, acum nu mai am nicio scăpare – o să trebuiască să sar; Roberto crede că pot face asta, şi n-o să-l las pe Diego Bonavente să mă învingă. Bălăbănindu-şi picioarele slabe peste margine, se târî până la capăt, balansându-se nesigură. Diego închise uşa, ca să nu-i vadă nimeni, aşa că se făcu întuneric. Abia de putea să-l zărească, sprijinit de perete, cu braţele strânse la piept, aşteptând. Părul lui Roberto, la fel de blond ca şi al ei, strălucea în întuneric când se uita la ea. — E-n regulă, Amélie, spuse el împingând un balot de paie sub ea, asta o să te prindă în cădere... n-o să te doară, îţi promit. Trebuia s-o facă, îşi spuse el, înlăturându-şi mila ce o simţea pentru ea. Nu-l putea lăsa pe Diego să câştige; altfel, n-o s-o mai lase niciodată să se joace cu ei, iar el nu putea suporta ca ea să fie lăsată în afară. — Haide, o încurajă Roberto, am să te prind eu. Apucându-se de stâlp, Amélie închise ochii şi se lăsă să alunece peste margine, clătinându-se nesigură în spaţiu; secundele treceau, braţele o dureau, nu se mai putu ţine. Podeaua veni în sus să o întâmpine, în goană, iar ea căzu pe paie cu Roberto care îi oprise căderea, apucând-o exact înainte de a atinge solul. — N-ai păţit nimic? întrebă el, uitându-se la ea să vadă dacă nu plânge. Amélie se aşeză în fund. — Bineînţeles că n-am păţit nimic, de ce să fi păţit? — Ai trişat, se plânse Diego, ai avut paiele acolo şi atunci înălţimea e aproape cu un metru mai redusă. Oricum, Roberto te-a ajutat. — N-am trişat, ţipă Amélie, supărată. Cu Diego nu putea câştiga niciodată – el avea întotdeauna un răspuns. El o desconsidera pentru că era fată şi avea doar opt ani, lăudându-se mereu că el avea deja unsprezece, fiind cu un an mai mare decât Roberto. El o provoca la fapte îndrăzneţe, care erau aproape prea mult pentru ea. Dar încă nu o învinsese. Totuşi, o durea glezna, durerea începuse să pulseze şi simţi că s-ar putea să plângă. — Bineînţeles că n-a trişat, Diego, spuse Roberto, consolator, încercând ca de obicei să menţină pacea între ei. A reuşit foarte bine. Diego deschise uşa grajdului. — Ei, haide, mormăi el, hai să galopăm cu caii până la câmpul de cafea. — De ce trebuie întotdeauna să facem numai ce vrei tu, Diego Bonavente? urlă Amélie, strângându-şi piciorul dureros sub ea şi încolăcindu-se pe balotul ei de paie. — Vino, Amélie, te rog, o îmbie Roberto. Am să te las să călăreşti pe Bicho. Ea îl adora pe poneiul lui, Bicho, iar să-l călărească însemna un dar pe care i-l acorda doar când era deosebit de amabil. Amélie lăsă capul în jos. — Nu vreau, mormăi ea. Prefer să stau aici. — Las-o, Roberto, zise Diego nerăbdător. Hai să facem o cursă. Pun pariu că Vinicius poate oricând să-l întreacă pe Bicho. Roberto ezită. — Eşti sigură, Amélie? — Sigur că da. — Haide, Roberto. — Bine... în regulă. Ne vedem mai târziu, Amélie. Amélie aşteptă până ce ei traversară curtea spre padoc, reţinându-şi lacrimile până când dispărură din vedere. Ah! Glezna o durea rău. — Te urăsc, Diego Benavenente, gemu ea, în timp ce se ridică cu greu în picioare şi şchiopătă în urma lor.   *** De pe verandă, Sebastião de Santos o urmări pe Amélie şchiopătând prin curte, în căutarea lui Roberto, fără îndoială. Se luptă cu impulsul de a se repezi după ea, ca să afle ce se întâmplase, dar dacă ea voia să stea cu băieţii şi să joace jocuri băieţeşti, atunci trebuie să-şi rezolve singură problemele. Totuşi, arăta atât de mică şi de vulnerabilă în şortul mare pe care insista să-l poarte ca să fie la fel ca Roberto! Purta chiar şi cămăşile lui şi îşi strângea coama de păr des cât putea de tare, ca să arate scurt ca şi al lui, pentru că, bineînţeles, Isabelle nu-i dădea voie să-l taie. Deseori, când familia d’Aureville stătea pe moşia Castelo do Santos, în timpul vacanţelor, o găseau pe Amélie dormind ghemuită în patul lui Roberto, capetele lor stând alături pe pernă, iar cele două pisicuţe moţăiau la picioarele lor. Oricum, orice i s-ar fi întâmplat ei, putea pune pariu că Diego Bonavente avea o legătură cu treaba asta. Diego îl făcea să se simtă neliniştit, în ciuda frumuseţii lui brune şi a zâmbetului lui fermecător – reuşea să iasă din orice încurcătură doar datorită limbuţiei lui. Păcat că Roberto era atât de apropiat de el, dar oricum, părinţii lor fiind prieteni de o viaţă şi familia Bonavente având moşia vecină, era firesc ca Diego să fie cel mai bun prieten al lui Roberto. Iar sărmana Amélie îşi dorea foarte mult acest rol. El o iubise pe Amélie din primul moment când o văzuse, o fetiţă blondă, zâmbitoare, care venise să stea cu familia lui şi în casa lor de băieţi. El, ca fiul Do Santos, cel mai în vârstă, avea şapte ani atunci, iar fratele său, Flavio, şase ani, Marcus patru, iar Roberto abia trei ani. Ea se mutase în casa lor şi în inimile lor, la fel de uşor de parcă ar fi fost o fiică a familiei Do Santos, iar buclele ei moi, ochii ei chihlimbarii şi farmecul ei foarte feminin îl făcuseră sclavul ei particular. Cum ajungea acasă de la şcoală, o căuta pe Amélie şi îşi petrecea ore în şir purtând-o călare pe spinarea lui Zeze, berbecul fără coarne al lui Roberto, degetele ei mici ţinându-se de blana lânoasă a acestuia, iar râsul ei vesel, gros, îl încânta când lovea cu călcâiele ei mici în laturile blândului animal, în încercarea de a-l face să meargă mai repede. Pe măsură ce creştea, prietenul ei de joacă deveni desigur Roberto, atât de apropiat de vârsta ei, dar tot Sebastião rămăsese confidentul ei, cel căruia îi spunea totul – toate secretele şi temerile şi grijile. El era cel care o învăţase pe Amélie să înoate atunci când îi spusese că se temea că se va îneca, la fel ca mama şi tatăl ei; cu ajutorul lui, ea depăşise aceste temeri. Sebastião considera că ziua când Isabelle d’Aureville hotărâse să vină să locuiască la vechiul ei prieten şi rudă îndepărtată, Francisco de Santos, fusese ziua lui norocoasă. Legăturile de familie erau vechi, încă de la 1567, când François de St. Chapelle navigase de la Honeleur spre Brazilia, devenind unul dintre primii colonişti ai vastei ţări. Familia nu pierduse niciodată contactul cu ţara ei de baştină şi, deşi numele lor se brazilienizase, fiecare generaţie îşi trimisese fiii în Franţa, la studii. Francisco Castelo do Santos, tatăl, nu uitase niciodată căldura cu care familia franceză îl primise pe tânărul dureros de timid, care venise la Paris să-şi ocupe locul la universitate şi, în special, bunătatea fiicei lor mai mici, Isabelle. Ea îl dusese la petreceri, împărţindu-şi cu el prietenii şi iniţiindu-l în manierele şi obiceiurile vieţii pariziene, dându-i o nouă încredere şi făcându-l să se simtă ca acasă. De fapt, Francisco se considerase puţin îndrăgostit de Isabelle – de fapt, până se întorsese acasă şi o întâlnise pe Luiza, cea cu ochii întunecaţi şi păr negru. Cum reuşiseră să aibă o familie de fii blonzi, cu aspect nordic, îi uluia şi pe ei. Mătuşa Agostinha ieşi pe uşile largi care duceau de la sufragerie pe verandă, pasul ei greu făcând să tremure uşor scândurile elastice de cedru. Ochii ei urmăriră privirea lui Sebastião, în timp ce silueta îndepărtată a lui Amélie se opri, apoi se aplecă să-şi frece glezna şi se întoarse încet pe acelaşi drum. — Copila asta este iar în război, oftă ea. Sebastião îi zâmbi. Agostinha era bătrâna lor doică, ea îi crescuse pe toţi băieţii Do Santos, ca şi pe tatăl lor, pe fraţii şi surorile acestuia, înaintea lor, şi îi iubea pe toţi la fel. Dar el bănuia că, şi pentru ea, Amélie era mai aparte. — De data asta, ce s-a mai întâmplat? întrebă Agostinha, grăbindu-se să o ajute pe Amélie să urce treptele spre verandă. — Glezna, spuse Amélie, evitând întrebarea. Cred că e fractură. Se uită, uşurată, la Agostinha. Acum, totul va fi în regulă; Agostinha ştia cum să se ocupe de toate. Va găsi nişte ierburi şi frunze şi le va muia în apă pentru o compresă, mormăind incantaţii în yoruba, limba ei maternă, care, probabil, făcea vrăji. Agostinha arăta şi ea magică, era atât de mare – aproape de doi metri înălţime, şi aproape tot atât în lăţime, avea o frumoasă culoare netedă de mahon şi avea poalele cele mai mari şi mai confortabile pentru legănat copiii. Agostinha râse, un sunet puternic, tunător, care o făcea întotdeauna şi pe Amélie să râdă. — Nu e fractură, fetiţa mea, e doar sucită, asta-i tot. O să ne ocupăm imediat de asta. — Ce s-a întâmplat exact, Amélie, întrebă Sebastião, nelăsând-o să scape. Amélie îi evită privirea. — Pur şi simplu, am sărit, asta-i tot. — Şi unde era Roberto? Şi Diego? Amélie îşi ascunse faţa în pieptul lui Agostinha, în timp ce aceasta o luă în braţe şi o duse spre bucătărie, astfel încât răspunsul fu prea înfundat, ca Sebastio să-l înţeleagă. N-avea nici o importanţă, ştia că, oricum, nu-l va pârî pe Roberto niciodată.   *** Isabelle considerase că viaţa la Rio era cu şaizeci de ani în urmă faţă de Franţa, dar pe moşie era de parcă te-ai fi întors cu secole în urmă. Tocmai acesta era farmecul ei, că nu se schimba niciodată. Izolată în mii de acri de câmpuri de cafea, casa cea mare era încăpătoare şi confortabilă, ca şi braţele mătuşii Agostinha, iar Isabelle nu ştia când îi plăcea mai mult: În timpul zilei, când lumina soarelui se filtra prin jaluzele în saloanele largi iar casa veselă răsuna de vocile copiilor, sau în orele de seară, când soarele arunca umbre lungi, liniştite pe pajişti, în timp ce ei se adunau pe verandă pentru băuturi, ca să se bucure de aerul mai răcoros şi de compania altora, sau noaptea, când singura iluminaţie venea de la nişte lămpi antice cu petrol şi de la lumânări mari de ceară, care dădeau o lumină slabă, pâlpâitoare, scenei familiale din jurul mesei din sufrageria vastă, care putea aşeza cu uşurinţă în jurul ei două duzini de persoane. Şi adesea, chiar îi aduna. Dacă cineva ar fi întrebat-o, în urmă cu opt ani, unde ar fi dorit cel mai mult din lume să trăiască, ea ar fi spus, fără să ezite, la castelul d’Aureville. Acum, ar fi trebuit să se oprească, să-şi dea timp să analizeze întrebarea – şi chiar şi aşa, probabil că n-ar fi putut răspunde. Casa asta era una favorită, dar şi noua ei locuinţă, Villa d’Aureville, era deosebită în felul ei propriu, mai modern, construită pe o fâşie lungă, goală a plajei, în spatele ultimului deluşor din munţii Sierra Nevada care izolau Copacabana de restul oraşului Rio. Edouard fusese cel care alesese locul, cumpărându-l pe o nimica toată, ştiind că, într-o bună zi, aşa cum era aşezat spre Plaja Copacabana – unde valuri lungi, înspumate, de culoarea smaraldului, se rostogoleau încet ca să se spargă pe un ţărm neted, fierbând în nisipul moale – valoarea lui va urca vertiginos. Edouard se implicase în planurile casei, ocupându-se de cele mai mici amănunte, plănuind şi replănuind, căutând perfecţiunea în casa nouă a familiei d’Aureville, de parcă nu-şi permitea să se mai gândească la nimic – sau la nimeni. Îşi consacra aceeaşi energie şi muncă la plantaţia de cauciuc, îngropat în pădurea Amazonului, luni de zile, trimiţând telegrame de la Manaus când putea, ca să o anunţe pe Isabelle că era sănătos, şi mesaje lungi, iubitoare, pentru Amélie. Chiar şi acum, Isabelle bănuia că el poartă o dragoste ascunsă pentru o femeie pe care abia o cunoscuse şi pentru al cărei copil era acum tată. Léonie! Ce miracol adusese ea în vieţile lor! Le adusese o bogăţie de binecuvântări, dându-le-o lor pe Amélie. Nu numai că Amélie le amintea de Charles când era copil – în felul cum îşi înclina capul când zâmbea, sau cum îşi strângea cu hotărâre pumnii când mergea, sau în râsul ei gros, spumos, vesel – ci şi prin natura ei personală, iubitoare, şi prin inteligenţa ei. Şi nu te puteai înşela al cui copil era. Amélie era imaginea mamei sale. Amélie câştigase în cele din urmă bătălia şi urma să meargă la şcoală. Bineînţeles că voise să urmeze la Collegio Pedro II, cu toţi băieţii Do Santos, dar fusese obligată să accepte o şcoală mănăstirească de fete. Iar tocmai aceasta era problema, se gândi Isabelle. Nu pentru Amélie, ci pentru ea însăşi. Cu Amélie în centrul atenţiei, rutina ei zilnică, doici şi guvernante, dominaseră viaţa lui Isabelle. Iar acum, când Amélie era plecată ziua întreagă, timpul atârna greu pe umerii ei. Dar poate îşi va duce la capăt planurile. Ideea se născuse din complimente ale unor prieteni. Complimente câştigate de credincioasa Celestine, bătrâna ei bucătăreasă la castel, care, împreună cu soţul ei, Georges, refuzaseră să fie pensionaţi, când Isabelle părăsise Franţa. Perechea rezistase în faţa tuturor argumentelor lui Isabelle împotriva venirii lor în Brazilia. Celestine învăţase lucruri noi în bucătăriile vilei Do Santos, unde fusese iniţiată în misterele bucătăriei braziliene, cu originile ei africane, cu uleiurile şi mirodeniile ei specifice, cu fasolea neagră şi ardeii Chili. Au mai fost şi alte mistere perpetuate de servitorii familiei Do Santos, pe care nu s-au străduit să le pătrundă: coarnele de berbec legate de copaci, plantele stranii fierte în băuturi misterioase, focurile aprinse în unele nopţi la uşa bucătăriei – toate menite să îndepărteze duhurile rele. — Astea ce sunt? întrebase Celestine uimită, când găsise mici etichete lipite pe borcanele de conserve şi dulceţuri. — Sunt rugăciuni care să facă să nu intre furnicile. Întotdeauna o surprindea faptul că oameni atât de cumsecade pot avea asemenea atitudini păgâne. Dar gătitul ei, atât de superb la Paris, căpătase o nouă dimensiune, iar Villa d’Aureville – cu numele scris pe uriaşele porţi într-un arc delicat de fier forjat şi cu vechii paznici grifoni de pe stâlpii vechi ai castelului – deveni curând cunoscută ca locul unde se serveşte cea mai bună mâncare din Rio şi în cel mai frumos şi mai civilizat decor. O invitaţie la cină la Isabelle era cu adevărat preţuită. Şi, în fond, se gândi Isabelle, am condus un castel cu treizeci de dormitoare, aproape toată viaţa. Ce-ar putea fi atât de dificil în legătură cu ideea aceasta? Întrebarea era, cum vor reacţiona Edouard şi Francisco la aceasta? Ea decise că nu era un timp mai bun pentru a o afla, decât acum, când cobora scara pentru masa de prânz. — M-am gândit, spuse ea câteva minute mai târziu, când Francisco îi turna un pahar de vin rosé, că Amélie, fiind plecată atât de mult timp, viaţa mea poate deveni cam plicticoasă. Ochii lui Francisco şi cei negri ai Luizei se întâlniră cu ai ei şi ai lui Edouard, gri, întrebători şi luminaţi de un zâmbet. Oare ce i-o mai fi venit acum în minte? — Mă gândesc, spuse Isabelle clar, să deschid un restaurant. Se va numi Pavilionul lui Amélie.   *** Biroul era suficient; Gilles îşi scoase haina, o aruncă pe un fotoliu şi îşi dădu drumul la cravată, în timp ce se îndreptă spre fereastră şi se uită afară, peste frunzişul abundent al castanilor. Era o zi splendidă de mai, numai bună pentru a te afla pe Coasta de Azur – sau pe iaht, poate, cu o femeie, bucurându-te de soare şi de briză şi de prospeţimea începutului verii. Dar, cu ce femeie? Ah, încercase degeaba. Mai avusese şi alte femei, după Léonie, dar tot ce făceau era să-i satisfacă dorinţa de moment. N-a fost niciuna niciodată, care să-i satisfacă nevoia. De pe biroul plin cu hârtii, el luă ultimul raport. Léonie se afla în continuare tot la han, locuind acolo liniştită, câştigându-şi existenţa simplă prin administrarea hanului. De ce să facă asta, când putea să aibă totul? Nici măcar nu i-a păsat când i-a luat totul înapoi. Ea îi trimisese cheia de la seiful din bancă – banca lui proprie, unde oricum avea toate cheile – şi îi spusese să-şi ia înapoi bijuteriile. Îşi lăsase hainele atârnate în dulapuri – haina până la pământ, rochiile de la Worth şi neglije-urile de la Serrat. Rupsese certificatele de acţiuni, lipsite de valoare, şi le răspândise pe pat, iar el ştersese numele ei de pe toate actele de proprietate – cu excepţia unuia, a hanului. Actul acesta de proprietate era pe numele ei, precis şi clar, iar el blestemă ziua în care i-l dăduse; era singurul lucru pe care nu-l putea lua înapoi şi acesta o salvase. Avea refugiul ei, locul unde să se retragă şi să fie în siguranţă. Se dovedea în imposibilitatea de a o spiona într-un loc atât de izolat, iar rapoartele erau rare. Nu menţionau decât că fusese la piaţă, la Saint-Jean, sau că înotase dimineaţa – lucruri obişnuite. Uneori se ducea la Nisa sau la Monte Carlo, lua masa de prânz într-o cafenea şi ducea câteva scrisori la poştă: Nu le mai lăsa niciodată în cutia de poştă din capătul de sus al aleii, aşa încât nu putea descoperi cui îi scria. Aruncă hârtia din nou pe birou şi patrulă neliniştit prin cameră. Avea nevoie de rapoartele astea zilnice! Avea nevoie să ştie ce făcea ea acum când el nu mai era acolo, acum când ea îl condamnase – din nou – la singurătate. Aruncându-se în fotoliul mare de piele, îşi îngropă capul în mâini. Dacă ar şti că ar fi mai bine, atunci şi-ar putea-o imagina cum trăieşte şi ce face, aproape de parcă ar fi fost acolo, exact aşa cum procedase în timpul şcolii, când voia să se gândească la mama lui. Cu ea, trebuia să-şi imagineze totul, să inventeze scene şi dialoguri, dar cu Léonie fusese ceva real. Ah, Doamne, Léonie, Léonie... vino înapoi la mine! Amélie era unicul ei punct vulnerabil, dar nu dăduse de nicio urmă a ei. Scotocise Europa în căutarea ei, urmărind şi cele mai neînsemnate fire, folosind oameni cu experienţă, dar totul fără niciun rezultat. Începuse cercetările pe coastă, cu părinţii adoptivi, dar ei nu ştiau nimic; pusese să fie urmăriţi Alphonse şi Caro, timp de doi ani, şi Maroc... pe toţi cei pe care îi cunoştea ea. Ba chiar pusese pe cineva să facă cercetări la castelul d’Aureville, oricât de imposibil era lucrul ăsta. Îi trecuse prin cap ideea că ea ar fi putut duce fetiţa acolo, dar era ridicol, desigur, să te gândeşti că o familie ca d’Aureville ar putea accepta un copil bastard despre care o femeie oarecare pretindea că este al fiului lor. Da, dar femeia aceea era Léonie. Omul lui îl informase că la castel era închis, iar contesa Isabelle d’Aureville – zdrobită după moartea fiului ei – plecase în străinătate. Era necăjit de vestea cu privire la Isabelle d’Aureville; nu se gândise la mama lui Charles, când făcuse aranjamentele. Îl chemase imediat înapoi pe omul lui şi încercase să uite totul. Dar revenea mereu la acelaşi lucru: Amélie era cheia pentru a ajunge la Léonie. Fără Amélie, el nu avea nicio putere faţă de ea. I-ar fi putut oferi lui Léonie totul, o casă unde să stea cu copilul ei, siguranţă – şi pe el însuşi. Dacă ea nu ar fi fost de acord, atunci copilul ar fi devenit arma lui; Léonie ar fi trebuit să se întoarcă la el, ca să fie sigură că nu i se va întâmpla nimic rău fiicei ei. Şi, desigur, de îndată ce va veni înapoi, totul va fi în ordine, ar fi ca la început. Îşi amintea vara aceea când ea înotase de la iaht şi apoi îl hrănise cu farfurii de creveţi şi brânză... gata cu omletele, spusese ea... râseseră împreună şi, după aceea, făcuse dragoste cu ea. O posedase... era proprietatea lui. Trebuia s-o găsească pe Amélie. Brusc, îi veni o idee. Dacă nu-i putea da de urmă, atunci nu exista decât un singur mod de a pune mâna pe ea. Luându-şi haina, se îndreptă spre uşă. — Nu mă mai întorc în după-amiaza asta, Verronet! strigă el peste umăr. S-a ivit ceva important. Verronet se uită după el cum pleacă, ridicându-şi o sprânceană. Monsieur ducele de Courmont nu mai era omul ataşat de lucru, de odinioară.