Recent Posts
Posts
Zeita razbunarii de Jackie Collins Capitolul 1 Era seara devreme, iar grădina-restaurant se umpluse doar pe jumătate. Clienţii încercau s-o ia uşor, pentru că, până la urmă, era vorba despre Los Angeles, cu vedete câtă frunză şi iarbă. Totuşi, majoritatea nu se puteau abţine să nu se uite pe furiş la Venus cea platinată, o celebră stea internaţională, care ciugulea dintr-o salată de legume bine mărunţită. La masă cu ea stătea Lucky Santangelo, o frumuseţe brună al cărei nume apăruse de-a lungul anilor în titlurile ziarelor de scandal. Lucky – fosta proprietară şi directoare a Panther Studios – era o femeie de afaceri extraordinară, care deţinea în prezent hotelul de lux, cazinoul şi complexul de apartamente The Keys din Las Vegas. Cele două femei alcătuiau un cuplu extrem de reuşit. La Hollywood, locul unde felul în care arăţi înseamnă totul, Venus şi Lucky erau stăpâne. Venus, cea cu părul blond, atrăgea imediat atenţia cu uimitorii ei ochi albaştri şi trupul zvelt şi musculos. Iar Lucky, periculos de seducătoare, cu ochii mai negri ca noaptea, ten măsliniu-închis, buze pline şi senzuale, o claie de păr ca smoala şi un corp micuţ şi proporţionat. — Am început să cred că eşti dependentă de sex, zise Lucky încet, zâmbindu-i bunei sale prietene. — Ce-ai zis? replică Venus, ridicând o sprânceană perfect arcuită şi trasată. Săptămâna trecută m-ai făcut devoratoare de bărbaţi, iar acum, dependentă de sex. Chiar aşa, Lucky? Dându-şi pe spate coama de bucle în dezordine, Lucky zâmbi ştrengăreşte: — O, da, mare greşeală am făcut, rosti ea tărăgănat şi sarcastic. Pare-se că nu tu te-ai culcat săptămâna trecută cu partenerul tău de film de 22 de ani şi nu tu te-ai tăvălit cu regizorul tău de 60 de ani, două zile mai târziu. — Hai, lasă, o rugă Venus, cu un gest de lehamite. Sunt pe cale să divorţez, ce-ai vrea să fac? Să mă duc la mănăstire? — Asta ar fi culmea, zise Lucky, zâmbind la gândul că Venus ar face prăpăd într-o mănăstire. Dar oricum – sunt sigură că ştii ce faci. — Pun pariu pe fundul tău frumos că ştiu, afirmă Venus cu vehemenţă. Billy e pe tot internetul şi în reviste cu piţipoanca aia tânără de care se pare că e vrăjit. Exact ca şi Cooper. Se opri să se gândească mai bine. Un alt trădător împuţit. Da' bine mai ştiu să-i aleg! — Al naibii de bine, încuviinţă Lucky, gândindu-se la Cooper Turner, soţul lui Venus înainte de Billy Melina, care era cu totul altfel. Cooper era o stea de cinema mult mai în vârstă, cu un trecut cam la fel ca al lui Warren Beatty, şi toată lumea ştia că are s-o înşele până la urmă. Billy – nu atât de mult. Deşi era cu treisprezece ani mai tânăr decât Venus, Billy părea încântat să fie cu ea. Şi de ce nu? Ca şi Madonna, Venus era celebră şi avea o droaie de fani în toată lumea. — Nu-mi vine să cred că Billy e aşa un ratat, zise Venus, hotărâtă să-l desfiinţeze măcar cu vorba pe cel care în curând nu avea să-i mai fie soţ. — Nu-i deloc aşa, nu se putu abţine Lucky să nu remarce. Ultimul lui film a făcut încasări de peste o sută de milioane. Nu-i prea rău. — Da, da, mai slăbeşte-mă, izbucni Venus iritată. Cariera lui e în plin avânt, dar ca bărbat, te asigur că e o pierdere de vreme. Îşi miji ochii. Da' ce-i cu tine azi? N-ar trebui să fii de acord cu mine, în loc să mă baţi la cap cu încasările filmului lui? — Ei… Să nu zici că nu te-am avertizat să nu te măriţi cu un bărbat mult mai tânăr ca tine, îi răspunse Lucky. — Billy nu e cu mult mai tânăr, insistă Venus. Oricum, lui Demi şi lui Ashton le merge bine. În afară de asta, am crezut că-l placi. — L-am plăcut, zise prudentă Lucky. Şi încă-l plac. Dar, când te căsătoreşti cu un bărbat mai tânăr… e de presupus că te va înşela. — O, mulţumesc, zise Venus încruntându-se. De când ai ajuns aşa cinică? — Nu cinică, mai degrabă pragmatică. — Asta zici tu, pufni Venus. — Ştii doar că spun lucrurilor pe nume, observă Lucky, luându-şi paharul şi sorbind o înghiţitură de vin. — Da, toţi ştim asta. Nimeni nu ţi-o interzice. — Foarte adevărat. Eu cred în adevăr. — Şi cred că pentru tine chiar funcţionează. Lucky se uită la superba ei prietenă şi se întrebă de ce şi-ar dori vreodată s-o părăsească un bărbat care are norocul să fie cu ea. Venus avea de toate – frumuseţe, inteligenţă, talent. — Mai exact, de ce divorţezi de Billy? o întrebă. — Pentru că el… — Te-a înşelat, sfârşiră amândouă propoziţia şi izbucniră în râs. — Ei bine, a fost minunat cât a durat, zise Venus pe un ton înţelept. Optsprezece luni împreună şi şase luni căsătoriţi. Acum sunt aproape liberă şi, crede-mă, nu-i deloc rău. Îmi place să fiu independentă. Cu Billy mă simţeam ca într-un cămin studenţesc. E aşa bine că nu mai trebuie să adun de pe jos şosete şi lenjerie intimă şi că pot să-mi pierd nopţile prin baruri şi să fiu stăpână pe viaţa mea. — Dar eşti sigură că n-ai fost întotdeauna? — Nu cred. Doar mă cunoşti… Când nu lucram, singura mea preocupare era să fac pe nevasta perfectă, şi vezi unde-am ajuns. — Liberă să te culci cu partenerul de film şi cu regizorul, comentă Lucky. Nu-i aşa rău. Venus zâmbi păcătos. — Ştiu. Păcat că am terminat de filmat. — Poate ar trebui să iei avionul şi să te duci la Las Vegas în weekendul ăsta, îi sugeră Lucky. Aşa n-o să te mai gândeşti mereu la Billy. — Ce mai e prin Las Vegas… în afară de fantasticul tău hotel? — Fac o şedinţă cu toţi investitorii mei şi, pentru că tu ai fost unul dintre primii, ar fi grozav să-ţi faci apariţia. Toţi au să se bucure. Şi – chiar mai bine – am hotărât să dau o petrecere de ziua lui Max, deşi puştoaica asta mă scoate din minţi. Tot o ţine una şi bună că vrea să plece la New York. — Nu-mi vine să cred că Max face optsprezece ani. Micuţa Maria, majoră! — Mie îmi zici, oftă Lucky. Timpul zboară. — Îţi dai seama că la optsprezece ani nu mai poţi s-o împiedici să facă tot ce vrea? — Din păcate, îmi dau foarte bine seama, zise Lucky clătinând din cap. Şi, dacă-mi cunosc bine fata, are să profite din plin. — Ei, tu te-ai măritat tânără, remarcă Venus cu vioiciune. Poate că va fi la fel de deşteaptă ca şi tine. — Am fost măritată, vrei să spui, de scumpul meu tătic Gino, zise Lucky, scuturând din cap, de parcă nu i-ar fi venit nici acum să creadă că Gino o obligase să se mărite împotriva voinţei ei. Poţi să-ţi închipui că Gino s-a gândit să mă protejeze de firea mea nărăvaşă? Ce glumă a fost până la urmă! — Cum de nu te-ai împotrivit? — Aveam şaisprezece ani, spuse Lucky, amintindu-şi cum o copleşiseră neputinţa şi spaima în ziua nunţii. Cred că n-am avut destulă putere să spun nu. — Haide, Lucky, nu ţi-a făcut rău deloc, zise Venus. Uite câte ai realizat. Ai construit hoteluri, ai condus un studio cinematografic, ai făcut trei copii şi eşti căsătorită cu Domnul Minune. Recunoaşte că eşti o femeie extraordinară! — Nu, răspunse Lucky după o clipă de gândire. Sunt o femeie care a riscat mereu. A trebuit să lupt pentru independenţa mea. Mult timp. Crede-mă, n-a fost uşor. — Aşa e, zise Venus. De-aia ne înţelegem aşa bine noi două. Amândouă ştim că nu e deloc uşor să ajungi o femeie puternică şi de succes în oraşul ăsta: eşti mereu singură şi ţi se pun multe piedici. — De acord, zise Lucky. Încasezi ca un bărbat, dar eşti considerată târfă, pentru că te zbaţi. — Asta-i purul adevăr, încuviinţă Venus. — Da' ştii ceva? întrebă Lucky retoric. Eu ştiu cine sunt – şi n-aş fi obţinut nimic altfel. — Nici eu! — Cred că trebuie să bem pentru femeile puternice şi invincibile, zise Lucky, ridicând paharul. — Ai dreptate, surioară, spuse Venus în şoaptă. Ciocniră paharele şi îşi zâmbiră. — Tot voiam să te întreb, zise Lucky, cine rămâne cu apartamentul din The Keys, tu sau Billy? — Sigur că eu, răspunse ferm Venus. I-am spus deja avocatului că nu renunţ la el. E al meu. Billy n-are decât să facă pe dracu'-n patru ca să pună mâna pe bucata asta de proprietate imobiliară. — Mă bucur. În lumea asta, trebuie să ţii cu dinţii de ce e al tău. — E al dracului de adevărat. Apartamentul e în hotelul tău, eu sunt prietena ta, aşa că la naiba cu Billy! — Ţine-o tot aşa! zise Lucky, dând din cap aprobator. După ce îşi băură cafeaua şi mai petrecură o vreme la taclale – mai ales despre cât de porc era Billy – Lucky ceru nota. Un chelner tânăr, care se zgâise la ele toată seara, îi aduse imediat nota. Lucky aruncă pe masă cârdul negru de credit American Express. — Asta înseamnă că-i rândul tău, aşa cred, zise Venus şi îşi scoase oglinjoara din trusa Chanel, ca să-şi cerceteze imaginea perfectă. Ştia că la ieşire o aştepta o hoardă de paparazzi şi că nimic nu le făcea mai mare plăcere decât să surprindă o vedetă arătând ca dracu'. N-avea de gând să le dea o asemenea satisfacţie. Chelnerul rămase pe loc, dregându-şi glasul. Deşi era emoţionat, sesizase ocazia şi nu voia s-o lase să-i scape – chiar dacă ar fi însemnat să-l dea afară şeful, dacă îl vedea deranjând o clientă. — Iertaţi-mă, domnişoară… ăăă… Venus, îndrăzni el, bâlbâindu-se puţin. Am scris… un scenariu care vi se potriveşte mănuşă. Speram… ăăă… să vă găsiţi timp să-l citiţi. Venus îi aruncă o privire – celebra ei căutătură rece ca un Martini cu gheaţă – şi îl cercetă cu ochii ei albaştri. „O, nu, se gândi Lucky. Iar începe. Diva se dezlănţuie.” Venus nu o dezamăgi. — Arăt eu oare a agent? toarse ea ca o pisică. Chiar aşa? Chelnerul se făcu alb ca varul, luă repede cardul de credit al lui Lucky şi o şterse. — Bietul băiat, zise Lucky compătimitoare. Încerca şi el marea cu degetul. — Păi, s-o încerce în altă parte, spuse Venus pe un ton de mare doamnă. Nu pot să sufăr să fiu hărţuită când vreau să mă relaxez. — O, Doamne, ce javră poţi fi! o mustră Lucky. Nu-i bine să te calce cineva pe coadă. — Aşa să fie, zise Venus cu un zâmbet crispat. Mergem?   Max Santangelo Golden, o adolescentă de 17 ani, putea să intre într-un fel sau altul în orice club poftea. Acte de identitate false. Nicio problemă. Bacşişuri generoase portarilor. Nicio problemă. Să-şi cultive prieteniile cu promoterii. Nicio problemă. „Când e vorba să intru undeva, eu sunt stăpâna”, se lăuda adesea Max. Cei mai buni prieteni ai ei, Cookie, fata cu pielea ciocolatie a idolului muzicii soul Gerald M., şi Harry, fiul gay al unui barosan de la un canal de televiziune, erau de acord cu ea. În schimb, lui Ace, iubitul ei din când în când, nu-i făcea plăcere. Cluburile din L.A. nu-l pasionau. Nu bea, nu lua droguri şi nu-l interesau vedetele dezlănţuite din astfel de locuri. Dar Max, la cei 17 ani ai ei, se extazia. Nu că ar fi băut mult sau că ar fi luat droguri, dar se înnebunea să vadă celebrităţi şi să danseze pe mese. Muzica o vrăjea – mai ales rapul şi soliştii unor formaţii englezeşti necunoscute, cu mutre de vicioşi. Da, era total subjugată de acest stil de viaţă. Ace era, fără îndoială, foarte atractiv, dar Max îl considera câteodată un tip prea de treabă şi şi-ar fi dorit o relaţie mai cu năbădăi. În afară de asta, Ace nu locuia în Los Angeles şi nu era mereu lângă ea când voia ceva de la el. — Unde mergem astă-seară? întrebă Cookie, stând picior peste picior pe pat şi decojindu-şi oja de pe unghiile verzi. — E o formaţie veche de rock la House of Blues, e foarte în vogă, zise Harry cu voce tare. Cred că ne putem strecura acolo dacă aveţi chef. Harry era cel mai palid băiat de pe lume, aproape livid la faţă şi doar piele şi os, cu părul ţepos dat cu gel şi vopsit negru tăciune. De-abia recent îşi recunoscuse orientarea sexuală, dar Max şi Cookie ştiau de mult timp şi acceptaseră fără rezerve faptul că era gay. Mai trebuia să-i mărturisească şi tatălui său dominator, dar probabil că l-ar fi dezmoştenit. — Nu pot să sufăr House of Blues, îşi spuse Max părerea, iar ochii ei scânteietori aruncară fulgere de dezaprobare. E întotdeauna plin de oameni care vor să devină celebri şi, în afară de asta, n-am reuşi nici odată să ajungem în Foundation Room. — Şi de ce nu? întrebă Cookie, aplecându-se să ia cutia de 7UP care stătea într-un echilibru periculos pe marginea mesei. — Da, chiar aşa. De ce nu? Credeam că tu poţi să intri oriunde vrei. — Oriunde vreau, răspunse Max apăsat, dându-şi pe spate norii negri de păr ondulat. Cine naiba are nevoie de Foundation Room? E întotdeauna plină de rockeri bătrâni care dau pe gât pumni întregi de Viagra. Aşa că nu-i mişto. Cookie lăsă să-i scape un chicotit. — Sunt sigură că şi taică-miu ia Viagra, zise ea sorbind din 7UP. Cred că înghite cu zecile de pastile. — Aşa fac ăi bătrâni, zise Harry cu un zâmbet atotştiutor. Altfel, nu şi-o pot scula. — Mă dezguşti, chiţăi Cookie. Nu vreau să mă gândesc la taică-miu cu o mătărângă cât casa! Max hotărî că Harry şi Cookie erau câteodată greu de suportat. Cei trei crescuseră împreună, merseseră la aceeaşi şcoală şi trecuseră prin aceleaşi experienţe interesante şi uneori înfricoşătoare, dar Max simţea că, într-un fel, se maturizase mai repede decât ei. Plănuia ca, odată ce împlinea 18 ani, să-şi ia zborul spre New York şi spre libertate. Nu că părinţii ei n-ar fi fost grozavi, dar erau foarte greu de mulţumit. Lucky, care realizase absolut orice îşi dorise. Şi Lennie, scriitor şi regizor talentat, care îşi făcea propriile filme independente. Max se săturase să fie considerată doar fiica lor. Îi ajunsese până-n gât să tot fie mânată de la spate să realizeze ceva excepţional. Bobby, fratele mai mare, era modelul – Bobby, care scăpase de acolo şi îşi alesese propriul drum în viaţă. Îi dădea, cu siguranţă, un exemplu bun, iar ea îl adora. Deşi el avea acum o prietenă permanentă, Denver Jones, procuror-adjunct, pe care ea o admira cu rezerve, tânjea să-l aibă pe Bobby numai pentru ea când venea în L.A. — Ne-am înţeles, zise Max în cele din urmă. De ce n-am merge diseară la Château? E tot timpul ceva nou acolo. — Cât timp nu dau nas în nas cu babacul, zise Cookie strâmbându-se. Şi-a luat altă gagică tâmpită şi cred că stă la Château când vine în oraş. — Şi care-i treaba cu ea? întrebă Max. — E englezoaică get-beget, cu un accent de doamnă, şi-şi vâră funduleţul ei tare peste tot. Se crede a doua Keira Knightley. De parcă… — Babacul tău are grijă de toate, remarcă Harry, trăgându-şi în sus gulerul hainei sale lungi, ca de vampir. — Mie-mi zici, spuse Cookie, oftând obosită. Am avut mai multe mame vitrege decât tu gânduri murdare despre Chace Crawford! — Bine, bine, îi întrerupse Max. Ea lua decizii rapide, nu-i plăcea să-şi piardă timpul şovăind. Am putea încerca la noul club deschis acum câteva săptămâni. River îi spune. Sunt sigură că putem intra acolo. — Atunci, să mergem, zise Cookie jucându-se cu şuviţele împletite de culoarea ciocolatei care îi încadrau chipul de o frumuseţe ieşită din comun. — Crezi că vine şi Chace Crawford pe-acolo? întrebă Harry cu speranţă în glas. — Linişteşte-te, îl îndemnă Max, aruncându-i o privire. Chiar nu ştii? Chace Crawford e nebun după fete. — Asta zic toţi, mormăi Harry. Da' ştiu eu mai bine.   — Lucky ne-a invitat în Las Vegas weekendul următor, zise Bobby Santangelo Stanislopoulos, întinzându-se cât era de lung pe canapeaua modernă, dar veche, a lui Denver Jones. Dă o petrecere de ziua surorii mele, care împlineşte 18 ani; va fi un mare eveniment în familie. Denver îşi privi tremurând uşor iubitul cu care era de câteva luni. O, Doamne, mereu o cucereau părul lui lung şi negru, ochii întunecaţi ca noaptea, nasul grecesc şi linia puternică a maxilarului. De n-ar fi fost atât de al naibii de chipeş! De n-ar fi fost atrasă de el încă din liceu! De n-ar fi fost un iubit atât de grozav, care ştia exact ce să facă! — Mama ta mă intimidează, zise ea în cele din urmă, mângâindu-şi câinele pe burtă. Amy Winehouse stătea pe spate şi scotea chelălăituri de fericire. Amy era o corcitură pe care ea şi fostul ei prieten, Josh, o găsiseră rătăcind pe Venice Beach. Îi dăduseră numele de Amy Winehouse pentru că mârâia încet şi răguşit. În plus, celebra Winehouse era una dintre cântăreţele preferate ale lui Denver. Bobby izbucni în râs – avea un râs extraordinar. Normal. — Hai, fii fată bună, o dojeni el. Sunt sigur că Lucky crede că eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Denver îşi ridică o sprânceană. — Lucru? zise ea pe un ton rece. — Ştii la ce mă refer. — Problema e, spuse Denver, căutând cu disperare o scuză, că săptămâna viitoare mă mut la Secţia Narcotice, aşa că o să am o mulţime de lucruri de studiat. — Poţi să-ţi iei laptopul cu tine – aşa poţi să cercetezi tot ce vrei. E o călătorie de 48 de ore, iubito. Sun pentru avion. Nu-i plăcea deloc când Bobby spunea chestii din astea: „Sun pentru avion”. Suna aşa de elitist, exact ce nu era ea. Unele fete se pot obişnui cu tot luxul acesta, cu avioane particulare, cu petreceri opulente, dar nu era pentru ea să stea în ilustra familie a lui Bobby. În plus, nici nu-i prea plăcea Las Vegasul, însă nu i-o spusese lui Bobby – detesta să se ducă la exclusivistul său club, Mood. Dar mai ales ura faptul că femeile mişunau în jurul lui, îi făceau avansuri revoltătoare, nebăgând-o în seamă deloc, de parcă nici nu exista. Adevărul era că îl iubea pe Bobby. Dar ura tot ce însemna poziţia lui socială. Bobby se întinse din nou şi căscă. — Ei, ce spui? — Zic că mă mai gândesc. — Sună bine, zise el, întinzând braţele spre ea ca s-o tragă lângă el pe canapea. Ea se lăsă în braţele lui. De abia se întunecase şi ei n-aveau niciun plan pentru seara aceea, aşa că ce era rău să se mai relaxeze un pic? Se întâlniseră cu intermitenţe în ultimele trei luni. Fuseseră împreună doar când venea Bobby în L.A. Şi nu se văzuseră în perioadele pe care el trebuia să le petreacă la cele două cluburi ale sale. Mood din Vegas şi Mood din New York. Când erau împreună, era minunat. Când trebuiau să se despartă, îi era dor de el şi se întreba ce face, dar şi încercau să facă sex prin telefon, ceea ce îi făcea pe amândoi să râdă isteric. Niciunul dintre ei nu rostise cuvântul „dragoste”. Deşi aduceau mereu vorba că relaţia lor era exclusivă. Amândurora le era teamă să se lege prea tare. Dar în taină şi-o doreau. Acum însă lăsau lucrurile în voia lor, fără prea multă patimă. Bobby începu să-i mângâie părul. Denver se mândrea cu părul ei; era lung şi des, castaniu şi cu reflexe aurii naturale. Ştia că părul era unul dintre atuurile ei, alături de ochii depărtaţi de culoarea alunei şi de buzele pline. Dacă ar fi trăit în alt oraş mare, ar fi fost considerată o fată de nota zece. Dar în L.A., nu credea că merită mai mult de şapte. Insă nu avea dreptate. Mâinile lui Bobby ajunseră mai jos, la sâni, şi, cu o mişcare iute, se strecurară pe sub tricou şi îi scoaseră sutienul, apoi începură să se joace cu sfârcurile ei. O, da, sânii ei erau naturali, lucru neobişnuit în L.A. Oftând la gândul plăcerii ce o aştepta, îl strânse în braţe. Nu conta câtuşi de puţin că mai făcuseră dragoste şi dimineaţa. Dorinţa era dorinţă, şi aveau amândoi chef. Câteodată, nu se putea abţine să nu se întrebe cât va dura. Josh, fostul ei prieten stabil, fusese un iubit destul de bun în primele şase luni ale relaţiei lor de trei ani, apoi – un dezastru. — La ce te gândeşti? îi şopti Bobby la ureche în timp ce-şi făcea de lucru şi cu limba. — Ce întrebare de fată! murmură ea jucându-se cu fermoarul de la blugii lui. — Mă faci fată? întrebă el, pe jumătate serios. — Ai unele trăsături feminine, îl tachina ea. — Cum ar fi? replică el, provocând-o să spună ceva. — A, zise ea vag, dându-i jos blugii, încântată că nu avea nimic pe dedesubt. Ai buzele moi… — Numai bune ca să te sărut… şi o întoarse repede, prinzând-o sub el. Buze moi şi scula tare, glumi el. Cât de feminină e treaba asta? — Bobby! exclamă ea. Apoi încetară să se tachineze şi pasiunea începu să se dezlănţuie. Făcea dragoste cu ea în aşa fel, încât o obliga să renunţe la toate inhibiţiile pe care le avusese vreodată. Pentru o clipă, o dezmierda încet, iar în cealaltă accelera ritmul acţiunii, şi tot aşa, până o aducea în pragul extazului. Voia mai mult şi mai mult… Când se termină totul, erau obosiţi, unul în braţele celuilalt, somnoroşi şi mulţumiţi. Denver îşi dorea mereu ca aceste clipe minunate să dureze la nesfârşit. Doar ei doi. Fără să-i deranjeze nimeni. Dar lumea din afară îşi făcea întotdeauna simţită prezenţa, iar ei trebuiau să trăiască în ea. Bobby urma să conducă mâine până la Las Vegas, iar de acolo să ia avionul de New York, unde avea câteva întâlniri importante. Iar ea trebuia să-şi vadă de slujba ei de procuror-adjunct, care acum, de când se transferase la Secţia Narcotice, o pasiona şi o provoca. Se vor despărţi încă o dată. Cel mai bun lucru era că îşi iubea meseria. Era o muncă istovitoare, dar rezultatele finale îţi dădeau satisfacţie. Era mulţumită că îşi schimbase activitatea. De la puternica firmă la care era avocat pledant, reuşise să ajungă procuror-adjunct, trimiţând oamenii în judecată, şi era încântată. Unul dintre cazurile ei importante fusese acela al unui actor celebru care pusese pe cineva să-i omoare soţia. Asta a fost picătura care a umplut paharul, de aceea hotărâse să-şi schimbe meseria. De ce să apere un tip care era, probabil, vinovat – când putea să facă un lucru mult mai bun, cum ar fi să-i pună pe cei răi în spatele gratiilor? Ce bine era să-i urmăreşti pe ticăloşii care vindeau droguri şi făceau din puşti nişte drogaţi la o vârstă fragedă! Asta da, satisfacţie în meserie! — Ei, zise Bobby, vrei să mergem la un film şi să mâncăm o pizza? Da, asta voia să facă împreună cu omul ei. Lucruri normale. Măcar de ar rămâne toate în felul ăsta. Nu ştia de ce, dar presimţea că n-are să fie aşa.
Jocuri periculoase de Jackie Collins Capitolul 1 — Nu-mi pasă dacă nu poţi face altceva. Nu-mi pasă dacă-ţi pierzi venitul, casa, bunurile. La dracu’ cu ele, iubito. Adună-ţi respectul de sine şi fă-ţi ieşirea. O prostituată nu înseamnă altceva decât unealta unui bărbat. Nu-i băgaţi în seamă pe peşti, pe şefi. Noi vă vom ajuta. O să vă dăm tot ajutorul de care aveţi nevoie. O să ne ocupăm de voi atât de bine, încât vechea viaţă vi se va părea un coşmar. Margaret Lawrence Brown vorbea de cincisprezece minute, şi se opri să ia o înghiţitură de apă dintr-un pahar pe care i-l întinse cineva pe podiumul improvizat. Mulţimea adunată s-o asculte era flatant de mare. Oamenii ocupau o zonă destul de întinsă din Central Park, majoritatea femei şi câţiva bărbaţi împrăştiaţi printre ele. Era o zi caldă de august, în anul 1974, iar susţinătorii ei îşi făcuseră apariţia în număr mare. Tonul lui Margaret era puternic şi răspicat. Vocea nu-i era şovăielnică. Mesajul se auzea tare şi clar. Era o femeie înaltă, abia trecută de treizeci de ani. Faţa radioasă, cu trăsături puternice, nu-i era acoperită de fard. Avea părul lung şi negru, şi purta blugi, cizme şi şiraguri de mărgele hippy. Margaret Lawrence Brown era o figură legendară în America. O susţinătoare ferventă a drepturilor femeilor, care repurtase multe victorii. Scrisese trei cărţi, apărea periodic la televizor, şi câştigase o grămadă de bani pe care-i folosise toţi pentru organizaţia ei – LPF – LIBERTATE PENTRU FEMEI. Toată lumea râsese de ea când începuse să susţină cauza prostituatelor. Dar nimeni nu mai râdea acum, nu după trei luni, nu după ce se părea că mii de femei renunţaseră la profesia aleasă şi o urmaseră. — Trebuie să vă mobilizaţi ACUM! strigă Margaret, împingându-şi hotărâtă bărbia înainte. — DA! urlară femeile drept răspuns. — Veţi trăi din nou! Veţi reveni la viaţă! — DA! DA! Reacţia mulţimii avea intensitatea unui cântec religios. — Veţi fi LIBERE! le promise ea. — DA! Margaret se prăbuşi la pământ în timp ce mulţimea continua să se agite şi să strige în sprijinul ei. Sângele ţâşni dintr-o gaură mică şi curată din mijlocul frunţii ei. Mai trecură minute întregi până ca mulţimea să-şi dea seama ce se întâmplase, iar panica şi isteria să se instaureze. Margaret Lawrence Brown fusese împuşcată.   La casa din Miami nu se putea ajunge decât după ce treceai de gardurile electrice şi de privirile scrutătoare a doi paznici în uniformă, cu pistoalele înfipte lejer în cureaua de la brâu. Alio Marcusi trecu uşor de pază. Era un bărbat gras şi în vârstă, cu ochii umflaţi de la băutură şi cu mersul unei pisici gravide. Pe când se apropia de casă, începu să fredoneze uşor, simţindu-se inconfortabil în costumul gri în carouri care-i era prea strâmt, şi transpirând din cauza căldurii în ziua aceea în care pe cer nu se vedea nici umbră de nori. Îi răspunse o menajeră când sună la uşă. O italiancă ursuză cu membre lungi care vorbea puţină engleză, dar care dădu din cap către Alio şi-i spuse că Padrone Bassalino era afară, la piscină. Îi dădu o palmă peste fund în timp ce îşi croia drum prin casă spre patioul ce se deschidea către o piscină în formă de rinichi. Mary Ann August îl salută. Mary Ann era o tânără extraordinar de frumoasă, cu păr blond tapat după moda retro, cu forme apetisante, expuse din plin într-un bikini minuscul, alb cu buline roşii. — Salutare, Alio, spuse ea chicotind şi ridicându-se de pe şezlong. Tocmai voiam să-mi prepar o băuturică. Vrei şi tu? Pozând provocator în faţa lui, se juca ostentativ cu lanţul de aur ce-i atârna între sânii generoşi. Alio contemplă frumoasa imagine, lingându-şi buzele în anticiparea momentului – nu foarte îndepărtat, desigur – când Enzio se va sătura de Mary Ann şi o va pasa mai departe, la fel ca pe toate celelalte dinaintea ei. — Da, aş vrea un Bacardi cu multă gheaţă. Şi nişte chipsuri, un mix de nuci şi câteva măsline negre. Se frecă plin de regret pe burta umflată. Nu am avut timp pentru masa de prânz. A fost o zi aşa de aglomerată. Dar, unde-i Enzio? Mary Ann făcu un gest către grădinile nesfârşite. — Este pe undeva pe acolo, cred că-şi îngrijeşte trandafirii, spuse ea cu voce mieroasă. — A, da, rozele lui. Alio se uită instinctiv înapoi spre casă şi, mai mult ca sigur, Rose Bassalino însăşi era acolo, iţindu-şi bărbia îngustă printre perdele. Rose, soţia lui Enzio. Nu-şi mai părăsise camera de ani întregi şi singurii oameni cu care vorbea erau cei trei fii ai ei. Rose era permanent de pază la fereastră, aşteptând şi observând. Îl băga în sperieţi pe Alio. Nu ştia cum de o suporta Enzio. Mary Ann se legănă înaintând spre bar şi începu să prepare băuturile. Avea nouăsprezece ani şi deja trăia cu Enzio de aproape şase luni, un record important, pentru că Enzio nu le ţinea niciodată prea mult prin preajmă. Aşezându-se pe un scaun, Alio închise ochii încet. Ce zi ocupată… — Hei, ciao, Alio, prietene, băiatule. Cum te simţi? Alio tresări brusc, cu o figură vinovată. Enzio se aplecase deasupra lui. La şaizeci şi nouă de ani, avea trupul tare şi bronzat al unui bărbat cu jumătate din vârsta lui, toţi dinţii în gură, o faţă colţuroasă cu trăsături ferme şi o claie de păr cu fir gros, gri precum oţelul. — Să ştii că mă simt bine, Enzio, foarte bine, spuse Alio repede. Îşi strânseră mâinile şi se bătură pe spate. Erau veri, iar Alio îi datora tot ce avea lui Enzio. — Pot să-ţi prepar o băuturică, iubitule? întrebă Mary Ann, privindu-l cu adoraţie pe Enzio. — Nu, o concedie el cu o privire. Du-te în casă. O să sun dacă am nevoie de tine. Mary Ann nu comentă şi se supuse pe dată. Poate că din acest motiv o păstrase lângă el mai mult decât pe celelalte. De îndată ce ea dispăru, Enzio se întoarse spre vărul lui. — Deci? întrebă el, nerăbdător. — S-a făcut, răspunse Alio cu voce joasă. Am fost de faţă. O treabă de maestru. Unul dintre băieţii lui Tony, care-a dispărut înainte să-şi dea seama cineva ce s-a întâmplat. M-am grăbit direct aici. Enzio dădu din cap, gânditor. — Nu există satisfacţie mai mare decât o lovitură perfectă. Dă-i băiatului ăstuia al lui Tony încă o mie şi fii cu ochii pe el. Un om ca ăsta poate să promoveze. O execuţie publică nu e deloc un lucru uşor. — Nu, nu e, admise Alio, sugând o măslină neagră.   — Cred că are treizeci, şuieră femeia, răutăcioasă. — Sau chiar mai mult, fu de acord prietena ei. Ridate şi fardate exagerat, cele două femei între două vârste se uitau la Lara Crichton cum ieşea din piscina de la Clubul Marbella. Lara era o frumuseţe perfectă de douăzeci şi şase de ani. Era subţire, bronzată, cu sâni rotunzi, senzuali, cu o coamă de păr cu şuviţe decolorate de soare pe care numai cei foarte bogaţi păreau să fie în stare să le păstreze, şi cu ochi verzi, mari şi limpezi. Lara se lăsă să cadă pe rogojină, lângă prinţul Alfredo Masserini şi suspină tare. — M-am plictisit de locul ăsta, spuse ea neliniştită. Nu putem merge în altă parte? Prinţul Alfredo se ridică. — De ce te plictiseşti? îi ceru el explicaţii. Te plictisesc eu? De ce te plictiseşti când eşti cu mine? Lara oftă din nou. Da, adevărul era că prinţul putea să fie într-adevăr extrem de plictisitor. Dar pe cine mai avea disponibil? Îşi stabilise regula să nu părăsească pe nimeni până când nu avea la dispoziţie un înlocuitor potrivit. Deja fusese cu majoritatea prinţilor şi conţilor liberi, cu câteva stele de cinema, un lord sau doi. Era chiar obositor că-şi stabilise nişte standarde atât de înalte. — Nu te înţeleg, se plânse prinţul Alfredo. Nicio femeie nu mi-a mai spus că se plictiseşte cu mine. Nu sunt un bărbat plictisitor. Sunt alert, viu. Sunt, cum se spune, creierul şi sufletul petrecerii. Lara observă cu un oftat şi mai pronunţat că, în timp ce vorbea, avea o erecţie în frumoşii lui pantaloni scurţi, marca Cerrutti. — O, Doamne, taci din gură odată, murmură ea pentru sine. Sexul devenise cea mai mare plictiseală. Atât de previzibil, prăfuit şi mecanic. Prinţul Alfredo n-o auzi. — Vino, iubito. Conştient şi mândru de erecţia lui, o trase în picioare. Mai întâi ne odihnim, îi făcu cu ochiul, viclean. Şi apoi mergem cu Ferrariul în munţi. Ce zici, dragostea mea? — Cum zici tu. Fără chef, îl lăsă s-o conducă înăuntru. Toţi ochii îi urmăriră când se depărtară. Erau cu siguranţă un cuplu frumos şi interesant. Aveau apartamente separate, dar printr-un aranjament tacit, toate activităţile sexuale aveau loc în cel al Larei. Ea-l opri înainte să intre pe uşă. — Ce s-a întâmplat? întrebă el indignat. Am o erecţie beton, una de zile mari. — Păstreaz-o pentru mai târziu, spuse ea ferm, închizând uşa în faţa protestelor lui. Te sun când mă trezesc. Lara se simţea neliniştită şi prinsă în cursă. Avusese acelaşi sentiment şi pe când era căsătorită cu Jamie P. Crichton. Divorţul rezolvase problema atunci, dar ce avea să facă acum? Telefonul sună şi ea răspunse, gata să-i spună lui Alfredo nu – un nu foarte hotărât. Dar nu era prinţul. Centralista o informă că era un apel urgent de la New York. — Da? Legănă receptorul, întrebându-se cine ştia că se afla în Spania. — Lara? Lara, tu eşti? O, Doamne! Se aude atât de prost. Era vocea unei femei, cu un ton la limita isteriei. — Cine e? întrebă Lara brusc. — Doamne! Mă auzi? La naiba, sunt Cass. Urmă o pauză scurtă. Lara, s-a întâmplat ceva îngrozitor. Margaret a fost împuşcată. Au împuşcat-o pe Margaret.
Ispita de Jackie Collins CARTEA ÎNTÂI   Los Angeles — Ia-o, îl zori tânăra albă, împungându-l cu arma pe băiatul de culoare, de vreo şaisprezece ani, care se dădu repede înapoi. — Nu, zise el cu îndârjire. Bătrânu’ mi-ar tăbăci fundu’. Fata, îmbrăcată cu o fustă scurtă şi un top strâmt, avea picioare lungi, sâni mari, o faţă ascuţită, ochi de culoarea alunei, conturaţi intens cu negru. Părul negru îi era tuns inegal. Îl privi pe băiat cu un aer dispreţuitor. — Laşule! îi aruncă batjocoritor. Băieţelul lu’ tata, fricosule! — Nici gând! mormăi el, iritat că fata îi vorbea aşa. Era înalt şi greoi, cu urechi mari, clăpăuge, şi ochi căprui. — Ba da, răspunse ea ironic. Brusc, el îi smulse arma din mâini şi o sprijini de şliţul pantalonilor, mârâind ca un adevărat macho. — Mulţumită acum? Fata încuviinţă din cap, şi ochii îi străluciră. Avea optsprezece ani, dar părea mai matură. — Să mergem, zise ea pe un ton autoritar. Era limpede cine deţinea controlul. — Unde? întrebă el. Îşi dorea ca tânăra din faţa lui să fi fost măcar puţin mai drăguţă. Era mereu aspră cu el. — Să ne facem de cap, răspunse ea fără să se sinchisească. Ştii tu, să ne luăm lumea-n cap, să ne facem praf. Luăm maşina ta. Tatăl lui tocmai îi cumpărase un jeep negru, la aniversarea de şaisprezece ani. Era un dar care sărbătorea şi întoarcerea lor în Los Angeles după ce trăiseră un an şi jumătate în New York. — Nu ştiu., ezită el, amintindu-şi că în seara aceea ar fi trebuit să ia cina devreme cu tatăl său, dar era tentat de ideea de a se face praf împreună cu ea. Şi, în fond, la ce ne trebuie o armă? Fata nu răspunse, ci începu să imite cotcodăcitul unei găini speriate şi se îndreptă spre uşă. Băiatul o urmă, cu privirea lipită de picioarele ei. Simţea deja că s-a excitat şi ştia că, dacă îşi juca bine cartea, seara aceea ar fi putut fi pentru el seara în care ar fi marcat. Lucky Santangelo Golden stătea în picioare, în spatele enormului birou stil art deco, la Panther Studios. Se întinse şi căscă. Fusese o zi lungă şi grea şi era mai mult decât obosită. De altfel, ziua încă nu se sfârşise. Diseară urma să fie premiată, la Beverly Hilton Hotel, pentru munca pe care o depusese în vederea strângerii de fonduri destinate cercetării în domeniul SIDA. Ca proprietar şi manager al Panther Studios, Lucky deţinea o poziţie extrem de importantă şi nu avea de ales; trebuia să păşească graţios în luminile rampei. Problema era că nu-i plăcea să fie în centrul atenţiei. Nu ceruse să primească premiul ăsta. Fusese atrasă în seara asta împotriva voinţei ei, însă îi era imposibil să refuze. Se întinse să ia un baton de ciocolată şi muşcă cu poftă din bucata dulce. Nimic nu e mai bun ca o ciocolată dulce pentru a face faţă următoarelor câteva ore, se gândi ea abătută. Faimosul citat al celebrului actor hollywoodian Michael Caine îi veni în minte: Într-un oraş fără onoare, cum se face că cineva e mereu onorat?” Chiar aşa, Michael. Dar cum poate cineva să evite asta? se gândi ea, încruntându-se. Lucky era o femeie zveltă, cu picioare lungi şi cu un val de bucle revărsate până pe umeri. Avea ochii de un negru-opal, buze pline, senzuale, şi pielea măslinie. O frumuseţe exotică fericit combinată cu o inteligenţă vie. Era o femeie de afaceri sclipitoare şi conducea Panthers Studios de opt ani, timp în care devenise una dintre cele mai respectate şi mai de succes companii de la Hollywood. Lucky avea un talent nemaipomenit de a, ghici” cele mai bune filme şi alegea cele mai de succes pelicule pentru distribuţie. Eşti cu adevărat Lucky (norocoasă) în toate sensurile, îi spunea mereu Lennie. Ai putea să faci orice.” Lennie Golden, soţul ei. De fiecare dată când se gândea la el, chipul i se lumina. Lennie fusese dragostea vieţii ei. Înalt, sexy, amuzant, dar, mai presus de orice, sufletul ei pereche; visase să rămână alături de el pentru eternitate. Erau făcuţi să fie împreună şi după două căsnicii eşuate se simţea, în sfârşit, cu adevărat fericită. Lennie şi copiii lor, Gino, de şapte ani, căruia îi dăduseră numele tatălui ei, şi adorabila Maria, de numai opt ani. Şi mai era fiul ei de cincisprezece ani, Bobby, din căsătoria cu cel mai important magnat din domeniul naval, Dimitri Stanislopoulos. Bobby era extrem de frumos şi avea o înfăţişare uimitor de matură. Era înalt şi avea o constituţie atletică. Şi nepoata lui Bobby, Brigette, pe care Lucky o considera fina ei. Brigette locuia la New York şi era supermodel. Nu că ar fi avut nevoie de bani, doar era una dintre cele mai bogate tinere din lume după ce moştenise averea bunicului ei grec, Dimitri, şi pe cea a mamei ei, răpusă de o supradoză. În seara aceea, Steven Berkeley, fratele vitreg al lui Lucky, venea să o ia, pentru că Lennie era undeva în centru, unde regiza o comedie romantică în care juca soţia lui Steven, Mary Lou. Lennie însuşi fusese cândva un actor celebru de comedie, dar după tentativa de răpire, a cărui victimă fusese în urmă cu câţiva ani, renunţase să mai joace. Nu mai stătea în faţa camerei, dar îşi concentra toată atenţia ca scenarist şi regizor de film. Filmul pe care îl turna cu Mary Lou, o actriţă talentată şi de succes, nu era pentru Panther. Împreună cu Lucky, Lennie hotărâse să nu dea ocazia la bârfe şi acuzaţii de nepotism., Dacă fac asta, o fac pe cont propriu”, afirmase. Bineînţeles că reuşise, iar ea nu avusese nicio îndoială că aşa va fi. În seara aceea, la finalul discursului, urma să facă un anunţ care va şoca pe toată lumea. Nici lui Lennie nu îi spusese, aşa că el avea să fie la fel de surprins ca toţi ceilalţi şi, spera ea, încântat. Numai tatăl ei, Gino, ştia ce avea de gând să spună. Bătrânul Gino, în vârstă de optzeci şi şapte de ani, era încă un bărbat atrăgător. Lucky îl iubea pe Gino cu pasiune. Trecuseră prin multe împreună, inclusiv printr-un şir lung de ani în care nu vorbiseră unul cu celălalt. Acum legătura dintre ei era legendară, iar Lucky îl consulta de fiecare dată când trebuia să ia o decizie importantă. Gino era cel mai înţelept om pe care îl cunoştea, deşi nu gândise întotdeauna în felul ăsta despre el. Dumnezeule, ce trecut sinuos mai avuseseră! O obligase să se mărite cu fiul unui senator când avea doar şaisprezece ani. Apoi urmaseră anii aceia în care nu-şi vorbiseră, în timp ce el plecase din America, iar ca preţ al exilului, ea preluase controlul imperiului lui hotelier din Las Vegas. Gino Santangelo reuşise prin propriile-i forţe. Avea putere, charismă şi oarecare succes la femei. De altfel, femeile îl adoraseră dintotdeauna. Chiar şi la vârsta lui mai ştia să le vrăjească şi să le flateze. Lucky îşi amintea că unchiul ei, Costa, fratele adoptat al lui Gino, îi povestea despre, infamul” ei tată în tinereţe. Porecla lui era Gino Berbecul, îi spusese el chicotind admirativ. — Putea să aibă orice femeie îşi dorea. Şi le şi avea. Cel puţin până când a întâlnit-o pe regretata ta mamă, Dumnezeu s-o odihnească. Maria, mama ei. Atât de frumoasă şi de pură. O pierduse când era încă mică. Fusese ucisă cu brutalitate de cei din familia Bonnatti. Lucky nu va uita niciodată ziua în care coborâse în fugă scările şi o găsise pe mama ei plutind pe o saltea pneumatică, în piscina casei. Avea numai cinci ani, dar amintirea o urmărise tot restul vieţii. Rămăsese pe marginea piscinei, cu ochii lipiţi de mama ei, fascinant de frumoasă, răstignită pe salteaua ce plutea în mijlocul piscinei. — Mama, murmurase ea. Vocea i se transformase apoi în ţipăt disperat când înţelesese că mama ei plecase departe. — MAMA! MAMA! MAMA! Faptul că îşi găsise mama moartă la o vârstă atât de fragedă avea să-i influenţeze tot restul vieţii. După tragedie, Gino deveni extrem de protector faţă de ea şi de fratele ei, Dario, iar viaţa în casa lor din Bel Air ajunse la fel de apăsătoare ca viaţa într-o închisoare de maximă securitate. Când a fost trimisă, mai târziu, într-o pensiune din Elveţia, se transformase imediat într-o adolescentă rebelă şi neascultătoare şi fugise cu cea mai bună prietenă a ei, Olympia Stanislopoulos, la o vila din sudul Franţei, unde s-au dezlănţuit şi s-au distrat non-stop. Ce vremuri nebune! Gustase pentru prima oară libertatea şi se bucura de fiecare clipă. Asta până când cumplitul Gino îi dăduse de urmă. El hotărâse atunci că i-ar fi fost mult mai bine măritată decât lăsată de capul ei. În consecinţă, făcuse o înţelegere cu senatorul Peter Richmond s-o mărite cu fiul lui, cumplit de neatrăgătorul Craven. Ce mai capcană se dovedise! Când se gândea la viaţa ei, Lucky se minuna de câte suişuri şi coborâşuri avusese parte. Reuşitele erau impresionante: cei trei copii minunaţi, căsătoria cu Lennie, succesul de a conduce unul dintre cele mai renumite studiouri de la Hollywood, ca să nu mai vorbim de reuşitele ei timpurii, în afacerile hoteliere în Vegas şi Atlantic City. Coborâşurile fuseseră însă cumplite: mai întâi, uciderea mamei ei, apoi crima îngrozitoare a cărei victimă fusese fratele ei, Dario, şi moartea dragului ei Marco, împuşcat în Las Vegas. Trei tragedii înfiorătoare din care ea reuşise să-şi extragă propria ei formă de răzbunare. Dar supravieţuise. Gino o învăţase că supravieţuirea e totul, iar ea îşi însuşise bine lecţia. Interfonul de pe biroul ei sună; secretara o anunţă că o caută la telefon Venus Maria. Lucky se grăbi să răspundă pentru că Venus Maria era nu numai un superstar apreciat şi controversat, ci şi cea mai bună prietenă a ei. — Ce faci? întrebă Lucky, cufundându-se în scaunul din piele din spatele biroului ei. — Bună întrebare, răspunse Venus. Problema e că nu ştiu ce să fac, pentru că nu am cu ce să mă îmbrac diseară. — Ce plictisitor! — Ştiu că nu eşti un fan al modei ca mine, dar fotografiile mele o să ajungă de aici până la capătul lumii şi ştii bine că nu pot să arăt oricum. — Niciodată! — Nimeni nu mă înţelege, mormăi Venus. Aşteptările sunt enorme în ceea ce mă priveşte. — Ce aşteptări? se miră Lucky, luând un pix şi începând să mâzgălească pe o foaie. — Sunt un superstar, iubito, o anunţă Venus făcând o grimasă. O celebritate se presupune că trebuie să-şi cultive look-ul în fiecare zi. Pentru numele lui Dumnezeu, de câte ori pot să-mi schimb culoarea părului? — Ce culoare are acum? — Blond platinat. — Pune-ţi o perucă neagră. Fii clona mea, o să apărem ca două surori gemene. — Nu-mi eşti de niciun folos, bombăni Venus. Am nevoie de ajutor. Ultimul lucru de care avea nevoie Venus era ajutorul. Era una dintre cele mai sofisticate şi mai talentate femei pe care le cunoscuse Lucky vreodată. La cei treizeci şi trei de ani ai ei, Venus nu era numai o actriţă celebră, ci şi una dintre cele mai bine cotate cântăreţe; mulţimi de fani o venerau şi îi urmăreau fiecare mişcare. Cu câţiva ani în urma, Venus se căsătorise cu Cooper Turner, un superstar mai în vârstă decât ea, dar deosebit de atrăgător. După un început ezitant, căsnicia lor se stabilizase, iar acum aveau o fiică în vârstă de cinci ani pe nume Chyna. Pe lângă bucuria pe care i-o aducea copilul, cariera ei cunoştea un trend ascendent. De când fusese nominalizată pentru rolul din Gangsterii, al lui Alex Woods, îşi putea permite să-şi aleagă singură roluri în filme. — Nu e chiar aşa de simplu, îi răspunse Lucky. Trebuie să mai încerci. Gândeşte-te ce vrei şi mergi până la capăt. — Cred că asta ai făcut tu, zise Venus. Dacă ne gândim că ai avut un tată care te ura şi. — Gino nu m-a urât, o întrerupse Lucky. — Dar mi-ai spus că nu te-a susţinut niciodată pentru că erai femeie, iar el voia ca fiul lui să-i conducă imperiul financiar, nu? — Aşa e, dar s-a răzgândit repede. — Exact, punctă Venus, iar tu ai obţinut ce ai vrut. Acum o să lupt eu pentru ceea ce vreau. Lucky o ascultă pe Venus, care începu să-i spun, în detaliu, cum va arăta diseară. Ştia că prietena ei avea deja fiecare amănunt al ţinutei bine pus la punct, dar îi plăcea să se dea în spectacol. — Tu ce-o să porţi? o întrebă Venus când termină, în sfârşit, să vorbească despre ea. — O toaletă Valentino, îi răspunse Lucky. Roşie. E culoarea care îi place lui Lennie. — Hm, sună destul de sexy. Venus făcu o pauză şi întrebă: Alex vine? — Sigur, răspunse Lucky, de parcă ar fi fost de la sine înţeles. Vom sta toţi la aceeaşi masă. Venus nu putu să se stăpânească: — Şi Lennie ce zice despre asta? — Vrei să încetezi odată? Se enervă Lucky, nemulţumită de faptul că Venus făcea de fiecare dată caz de asta, deşi nu era vorba de nimic între ea şi Alex. — Da, dar. — Niciun, dar”! O întrerupse Lucky pe un ton categoric. Foloseşte-ţi imaginaţia bogată ca să mai scrii cântece. Imediat ce închise telefonul, Lucky scoase din sertarul biroului discursul pe care intenţiona să-l ţină. Îl studie preţ de câteva minute şi schimbă câteva cuvinte. Apoi îl mai citi o dată şi se declară mulţumită. În seara aceea avea să lase tot Hollywoodul cu gura căscată. Dar oare nu asta făcuse toată viaţa? — Fantastic! Incredibil! Haide! Haide! Arată-mi buzele, buzele tale încântătoare! Fredo Carbanado îşi susura încurajările cu dulcele lui accent italian, iar privirea lui profundă, inspirând dorinţă, se ridica din când în când peste obiectivul camerei. — Buzele tale mă dau gata. Bellissima! Haide, mai mult! Brigette îşi mişca lasciv trupul în faţa camerei, oferindu-i poza pe care el şi-o dorea. Era blondă şi voluptuoasă, cu pielea de culoarea piersicii, cu ochii enormi, albaştri, cu cele mai lungi gene şi cu nişte buze senzuale. Devastator de drăguţă şi de sexy, într-o combinaţie ucigătoare de femeie-copil, atracţia pe care o emana avea un aer distins de vulnerabilitate. — Termină, Fredo, îl dojeni ea, aranjându-şi marginea slipului de culoarea cafelei. De câte ori trebuie să-ţi spun că nu am nevoie de încurajările tale. Ţine-le pentru cine ştie ce începătoare naivă gata să-ţi cadă în poală. Fredo se încruntă, mai nelămurit ca oricând de faptul că ea nu-i picase în braţe ca toate celelalte modele. — Brigette, se întristă el, lăsând camera în jos şi privind-o cu cel mai dezamăgit chip posibil. De ce eşti mereu aşa de rea? — Nu sunt rea, îl contrazise ea. Sunt doar sinceră. — Ba nu, eşti rea, zise Fredo abătut. Eşti rea şi supărăcioasă. — Mulţumesc, răspunse ea pe un ton caustic. — Dar Fredo ştie de ce ai nevoie, italianul dând cunoscător din cap. — Şi cam de ce-aş avea nevoie? — De un bărbat, declamă el triumfător. — Ha, îl persiflă ea, luând cea mai provocatoare poză. Ce te face să crezi că mă interesează bărbaţii şi nu femeile? — Aleluia, exclamă Fanny, machieuza ei lesbiană, făcând un pas înainte. Sunt aici. Nu trebuie decât să-mi spui. Brigette chicoti. — Doar îl necăjeam pe domnul Fermecător, spuse ea pe un ton dulceag. — De parcă n-aş fi ştiut, ripostă Fanny, atingându-i buzele pline cu o pensulă aurie. Totuşi habar n-ai ce pierzi. Femeile au puterea, fetiţo! — Putem să dăm muzica mai tare? ceru Brigette. Îl ador pe Montell Jordan. — Cine nu-l adoră? zise Fanny. Dacă m-aş gândi vreodată să-mi schimb orientarea sexuală, el ar fi bărbatul pentru care aş face-o! — Dacă ar fi să fac cu vreo schimbare, zise Brigette amuzându-se pe seama tuturor, aş alege-o pe K. D. Lang. Am văzut-o săptămâna trecută la o petrecere de binefacere şi avea un fel de aură sexuală aproape nepământeană. De parcă ar fi Elvis! — Atenţie, obstacol! ţipă Masters, hair stilistul, un individ scheletic, îmbrăcat într-un combinezon galben şi cu părul colorat în aceeaşi nuanţă ca să se asorteze. — Ieşi afară chicoti Brigette. Îi plăcea la nebunie prietenia care se lega în timpul şedinţelor foto. Oamenii ăştia reprezentau familia ei, chiar dacă Fredo era cel mai mare desfrânat al tuturor timpurilor. Tocmai pentru că era un fotograf celebru, ei nu i-ar fi trecut vreodată prin minte să cedeze farmecelor lui. Ar fi putut avea pe oricine, oricând; şi, de regulă, lucrul ăsta se întâmpla. Dădea tot timpul iama printre modele. Le iubea şi le părăsea ca orice Don Juan. Brigette îl observa dansând în spatele camerei. Fredo nu era ceea ce se putea numi un bărbat frumos din cauza unui nas incredibil de mare, a ochilor mici şi a sprâncenelor stufoase. În plus, era şi foarte scund, dar nici acest lucru nu părea să-l deranjeze, de vreme ce cele mai multe dintre cuceririle lui îl depăşeau cu mult în înălţime. Cea mai bună prietenă a ei, Lina, o avertizase: — Stai departe de Fredo, spusese ea. Individul ăsta se culcă cu femeile şi e total indiscret. În ciuda faptului că e un mare lăudăros, are o sculă foarte mică! Fato, nu trebuie să ai de-a face cu el! Lina era o negresă cu o prezenţă incredibil de exotică, din cartierul londonez East End. La cei douăzeci şi şase de ani ai ei, deci un pic mai în vârstă decât Brigette, în ciuda originilor lor atât de diferite, în ultimul an şi jumătate deveniseră cele mai bune prietene. Brigette îşi cumpărase de curând un apartament în clădirea în care locuia Lina, aşa că deveniseră vecine în Central Park South. Industria modei le considera supermodele. Cuvântul, supermodel” în sine le provoca însă de fiecare dată o cascadă de râsete. — Pe dracu’, supermodel! exclamă Lina. Ar trebui să mă vadă dimineaţa, cu bigudiurile în cap. Nu e o imagine tocmai plăcută! — N-aş garanta, replică Brigette. Urmă Lina: — Da’ de tine fără machiaj ce zici? Arăţi ca o albinoasă. Spre deosebire de Brigette, Lina schimba bărbaţii într-un ritm ameţitor. Starurile rock erau preferaţii ei, dar nu spunea nu nici unuia destul de bogat pentru a-i cumpăra cadouri exorbitante. Lina adora cadourile. Un alt lucru care-i plăcea la nebunie era să încerce s-o combine pe Brigette, dar aceasta se ţinea departe. De când se ştia avusese o relaţie încurcată cu bărbaţii; din punctul ei de vedere, aceştia aduceau numai necazuri. Primul ei iubit fusese un star de cinema, tânărul actor Tim Wealth. Ea era adolescentă şi se îndrăgostise la prima vedere; el era un bărbat ambiţios, cu scopuri precise. În cele din urmă, fusese bătut cu bestialitate şi ucis doar pentru că avea o relaţie cu ea. Urmase apoi întâlnirea nefastă cu cel mai mare duşman al clanului Santangelo, Santino Bonnatti, cel care încercase să-i molesteze sexual şi pe ea, şi pe unchiul ei, Bobby, când erau amândoi doar nişte copii. Îl împuşcase pe Santino cu propria lui armă. Lucky încercase să ia totul asupra ei, dar Brigette a avut grijă ca adevărul să iasă la lumină. Judecătorul îl declarase un caz clar de autoapărare şi nu o obligase decât să se întâlnească, o dată pe lună, timp de un an, cu un ofiţer supraveghetor. Apoi, totul se terminase. Urmase Paul Webster. Îl iubise pe Paul mult timp, până în clipa în care se logodise cu un nepot al unuia dintre rivalii în afaceri ai bunicului ei. Când Paul alergase la ea cu braţele deschise, ea hotărâse că, de fapt, cariera ei era mult mai importantă decât orice bărbat, aşa că rupsese logodna şi devenise model. Din păcate, unul dintre primii oameni peste care dăduse în cariera ei de model fusese Michael Guy, un agent de top care se dovedise a fi un pervers, o obligase să pozeze împreună cu alte fete, apoi încercase să o şantajeze cu fotografiile. Încă o dată Lucky îi sărise în ajutor. Brigette o iubea şi o admira pe Lucky; era naşa ei şi o prietenă adevărată. După experienţa cu Michael Guy, Brigette lăsase bărbaţii deoparte, fiind bănuitoare în privinţa intenţiilor lor. Şi, în afara unei scurte legături cu un alt model, Isac, implicarea ei sentimentală devenise inexistentă. — Nu-ţi lipseşte sexul? O întreba de fiecare dată Lina după o noapte de pasiune cu vreunul dintre numeroasele şi, uneori, chiar căsătoritele ei staruri rock. — Deloc, îi răspundea Brigette aeriană. Aştept tipul potrivit şi apoi o să recuperez toată această perioadă. Adevărul era că se temea de orice legătură serioasă. În ce-o privea, considera că bărbaţii aduceau dezastru şi pericole. Din când în când, se mai întâlnea cu cineva. Nu că i-ar fi plăcut jocul întâlnirilor. În fond, de fiecare dată, era aceelaşi dans. Cină la un restaurant fiţos proaspăt deschis, un pahar la un club la cine ştie ce eveniment. Când lucrurile începeau să se încingă, ea dispărea. Să fie în siguranţă şi să nu regrete niciodată, Brigette descoperise că ăsta este secretul fericirii. — Ce faceţi astă seară tu şi Lina? o întrebă Fredo, trezind-o la realitate. — De ce? întrebă ea, schimbând poza la fel de repede cum apăsa el declanşatorul aparatului. — Pentru că am un văr., începu el. — Nu! îl întrerupse ea ferm. — Din Anglia. Ea ridică o sprânceană. — Un văr englez? — Carlo e italian, ca şi mine, dar lucrează în Londra. — Iar tu i-ai promis că-i faci lipeala cu două tinere modele, nu? — Nu e chiar aşa, cara. — Sunt sigură! — Carlo e logodit. — Şi mai bine, zise Brigette scuturându-şi capul cu putere. Ultimul zbor înaintea nunţii. Nu prea cred. — Ce bănuitoare eşti, mormăi Fredo. Mă gândeam că poate ieşim toţi patru să luăm cina, ca între prieteni. — Singura fiinţă cu care eşti tu doar prieten e pisica ta, îi răspunse Brigette acru. Şi nici de asta nu sunt chiar aşa de sigură. Fanny şi Masters, care ascultau totul de alături, pufniră în râs. Le plăcea la nebunie să-l vadă pe Fredo respins, era ceva neobişnuit. Mai târziu, când şedinţa foto se terminase, iar Brigette se pregătea să plece spre casă, Fredo o opri la uşă. — Te rog, susură el. Trebuie să-l impresionez pe vărul meu. El e ceea ce voi, americanii, numiţi un cretin. — Minunat, răspunse Brigette rece. Acum vrei să luăm cina cu un nasol. E din ce în ce mai bine. — Brigette, se rugă Fredo, fă-o pentru mine. Doar ca să mă pui într-o lumină favorabilă. Te rog, mi-ai face un serviciu imens. Ea oftă. Dintr-odată, Fredo, cel care le zdrobea inimile femeilor, devenea neputincios; şi cum ea se înmuia de fiecare dată când cineva avea nevoie de ajutor, începu să-l compătimească. — Bine, o să vorbesc cu Lina, promise ea, convinsă că Lina avea deja în plan o întâlnire mult mai interesantă, în vreme ce ea avea întâlnire doar cu o felie dublă de pizza cu caşcaval şi cu un maraton, Absolutely Fabulous”, pe canalul de comedie. Fredo îi sărută mâna. Rămăsese italian, chiar dacă trăia de atâţia ani în America. — Eşti o femeie specială, îi susură el. Micul meu trandafir american. — Nu sunt nimic al tău, îi aruncă ea rece şi părăsi în grabă studioul. — Nu! strigă Lina. — Cum? se miră Flick Fonda, un star rock căsătorit care avea o pasiune nestăvilită pentru negresele frumoase. — Nu-mi atinge picioarele, îl avertiză Lina, rostogolindu-se departe de cea mai nouă dintre victimele ei. — De ce? o întrebă el, târându-se în pat după ea. Te gâdili? — Nu, răspunse ea îmbufnată. Picioarele mele sunt foarte sensibile, lasă- le în pace! — Atâta vreme cât nu trebuie să-ţi las în pace decât picioarele. Flick izbucni într-un râs trivial. Lina îşi dădu pe spate părul lung şi drept, moştenit de la mama ei pe jumătate spaniolă, şi se întoarse pe burtă. Sperase să aibă parte de un Superman şi se alesese cu un star rock îmbătrânit, fără nicio tehnică specială. Se plictisise de Flick. Era doar o altă cucerire, care nici măcar nu se dovedise prea interesantă în pat. Problema cu starurile rock era că se săturaseră de femei şi tot ce-şi doreau era să stea pe spate şi să li se sugă mădularul. Nu că Lina ar fi avut o problemă cu asta, dar se aşteptase să se întâmple şi viceversa, numai că starurile rock nu se gândeau niciodată să întoarcă serviciul. Se întinse languros: — Trebuie să plec, zise ea. — De ce? întrebă el, privindu-i pofticios pielea neagră şi catifelată. Am toată noaptea la dispoziţie. Nevastă-mea crede că sunt în Cleveland. — Atunci e o tâmpită, răspunse ea, sărind pe podeaua somptuoasei lui camere de hotel. O întâlnise pe nevasta lui Flick la o prezentare de modă. Pamela Fonda era un fost model care îi dăruise soţului ei trei copii în încercarea patetică de al ţine acasă. Problema era că nu se născuse încă femeia care să-l ţină pe Flick acasă. Omul ăsta îşi dorea permanent acţiune. Era un rocker recunoscut, cu o atitudine macho şi o sculă mereu în căutare de nou. — Unde te duci, se miorlăi el, neobişnuit ca femeile să plece înainte ca el să le poruncească s-o facă.
Infidelitati la Hollywood de Jackie Collins I.             Shelby Cheney inspiră lung, profund şi se pregăti să îşi facă intrarea. Capul înălţat. Umerii traşi înapoi. Surâs de o mie de waţi. Părul negru, lung până la umeri, îi flutura artistic. Rochia din dantelă Dazzling Badgely & Mishka, cu decolteu îndrăzneţ. Diamante la gât şi în urechi. Lângă easoţul său, artist de cinema.             Shelby Cheney avea totul. Oare?             În seara aceasta se afla la Festivalul Filmului de la Cannes cu soţul său, Line Blackwood. Fiecare dintre ei avea un film de promovat.             Al ei: o dramă pe muchie de cuţit, despre o femeie aflată aproape de un colaps – cu înclinaţii vădite către practicarea sexului, dezvăluind pe ecran mai mult decât o cădere nervoasă – şi nimeni în preajmă pentru a o ajuta. Şi, desigur, o scenă fierbinte de sex, pentru că Shelby avea toate calităţile, şi cum acest film mirosea a nominalizare la Oscar, pe ea nu a deranjat-o să şi le arate.             Al lui: un film cu un supererou, un tip dur. Un poliţist fără suflet. Sexy. Sardonic. O continuare a precedentelor sale două succese-bombă în care juca acelaşi personaj. Line Blackwood, odinioară unul dintre starurile cele mai bine plătite din lume, încă se menţinea în top.             În seara aceasta, Line purta un smoching bleumarin Armâni cu o cămaşă din mătase albastru închis. Fără cravată. Trup musculos. Ochi verzi umbriţi. Păr lung, negru. Bărbia nerasă. Nasul coroiat – lovit zdravăn înainte de a deveni prea celebru şi de a fi menajat în cascadoriile sale mai periculoase.             Shelby şi Line. Un cuplu de staruri de cinema menit să îneânte mulţimea de fani care îi urmărea cu aviditate în timp ce ei îşi croiau drum – flancaţi de diverşi oameni din publicitate şi ataşaţii de presă respectivi – înspre Palatul Festivalurilor, unde filmul lui Shelby, Extaz, urma să fie proiectat.             — Mizerie, mârâi în barbă Line, fluturând mâna către paparazzi şi arborând zâmbetul marca Line. Simt o nevoie urgentă să beau.             — Nu, nu simţi, reuşi Shelby să-i răspundă în timp ce zâmbea către echipele de fotografi şi de la televiziune, care se îmbrânceau, luptându-se pentru cele mai bune cadre.             Faptul că Line bea constituia obiectul disputei între cei doi. În două rânduri fusese internat pentru dezalcoolizare, dar nu prea l-a ajutat. Continua să fie un băutor înrăit ori de câte ori avea chef. Şi în seara aceasta, hotărât lucru, avea chef.             Shelby ştia că el băuse vreo două pahare la hotel şi acum bombănea că mai vrea. Nu era semn bun. Spera să se relaxeze şi să se bucure de această seară, dar dacă Line avea un gând, ea trebuia să-şi petreacă întreaga seară urmărindu-l, spre a se asigura că nu îi va pune într-o situaţie delicată pe amândoi – un lucru pe care el era foarte capabil să-l facă. Dacă Line se îmbăta, era dezastru. Ori devenea agresiv şi gata de bătaie, ori neapărat sentimental, flirtând făţiş cu orice femeie întâlnită în cale. Ambele trăsături erau la fel de neatrăgătoare.             Drace! De ce nu putea pur şi simplu să se bucure de triumful ei? Pentru că toţi au asigurat-o că realizarea ei din Extaz era un triumftoţi, cu excepţia lui Line, care văzuse o secvenţă brută din film şi imediat a remarcat că arăta obosită şi crispată şi că operatorul nu a pus-o bine în lumină.             Nu a priceput? Interpreta o femeie pe marginea prăpastiei, nu trebuia să arate splendid ca de obicei.             Adevărul era că, chiar dacă nu recunoştea vreodată, Line era gelos, ros de invidie pentru că ea era vedetă într-un film destinat să primească elogiile criticii şi să aibă succes de casă – o combinaţie pe care el nu prea a reuşit-o vreodată.             Singurele lucruri după care tânjea Line erau respectul şi recunoaşterea talentului său de actor, nu doar faptele sale rele. Filmele lui încă făceau megamilioane, dar cronicile erau dezastruoase, fapt care îl înnebunea – în special acum, când ea era pe punctul de a da lovitura ca actriţă capabilă de roluri de compoziţie. Nu se îndoia că el o iubea, dar lucrurile erau pe punctul de a se schimba în privinţa carierei şi ea nu ştia cum va primi Line asta.             Uneori se temea că va trebui să renunţe la tot, să stea acasă şi să nu facă nimic decât să aibă grijă de Line. După patru ani de căsnicie oarecum agitată, îl iubea totuşi, în ciuda faptului că el bea şi umbla după femei, şi se ducea la chefuri cu banda lui de prieteni de nimic, de care nu a reuşit să-l convingă să se dezbare.             Ascunzându-se în starul de film macho, era băieţelul pierdut, drăguţ şi neajutorat şi, cel mai important – era al ei. In special noaptea, când erau împreună în pat şi ea se ghemuia în spatele lui şi adormea respirându-i mirosul, simţindu-i căldura, iubind fiecare părticică din el. Nu era vorba numai despre sex, iar lui Shelby îi plăcea asta. Line era bărbatul ei şi spera cu disperare că va fi întotdeauna.             Nimeni în afară de ea nu îl cunoştea pe adevăratul Line. Nimeni nu avea idee despre copilăria lui marcată de un tată abuziv care îl bătea în fiecare zi şi o bătea pe mama lui Line, o femeie blajină, care pur şi simplu nu era capabilă să-şi protejeze fiul de un bărbat care îi chinuia pe amândoi.             Line avea o soră, Connie, de patruzeci şi opt de ani, cu şase ani mai mare decât el. Aveau în comun drama familiei. Când Line avea doisprezece ani, tatăl a bătut-o pe mama lor până când a omorât-o, apoi a îndreptat o armă asupra sa, zburându-şi creierii pe pereţii bucătăriei, lăsându-i pe Connie şi pe Line să îşi poarte singuri de grijă.             Spre cinstea ei, Connie nu şi-a abandonat vreodată fratele. S-a angajat chelneriţă, reuşind să-l ţină departe de orfelinate până când el a fugit la Los Angeles – avea şaptesprezece ani – şi a pornit pe lungul şi uneori înşelătorul drum către succes. Connie era o lesbiană convinsă. Locuia împreună cu prietena sa, Suki, la o fermă din Montana – cumpărată de Line pentru ea. Rareori părăseau ferma cele două femei.             De unul singur, Line a dobândit un succes fenomenal, iar Shelby îl iubea şi îl admira pentru asta. Pe de altă parte, Line Blackwood era un tip dificil şi Shelby nu ştia cât mai putea să suporte toate jocurile lui. Ea dorea un copil. El nu.             Ea dorea să ducă o viaţă mai puţin publică. El nu.             Ea dorea ca el să nu flirteze cu orice femeie care îi transmitea un semnal pozitiv. Şi toate îi transmiteau. Line era un star de cinema, putea foarte bine să aibă scris pe frunte: CULCĂ-TECUMINE.             Cu toate acestea, Shelby îi era cu desăvârşire loială. Codul ei moral nu cuprindea nici măcar intenţia unei aventuri. Părinţii ei erau împreună de patruzeci de ani şi încă se ţineau de mână, schimbau priviri de îndrăgostiţi şi se complăceau în conversaţii secrete. Adeseori a visat să aibă o căsnicie ca a lor.             — Shelby! strigau fotografii. Aici! Priveşte aici! Shelby!             Shelby! SHELBY!             Deoarece cererile lor deveneau tot mai insistente, Shelby, obligată, întorcea capul încolo şi încoace, asigurându-se că nu iese din rochia cu decolteu îndrăzneţ. Îşi netezi spre spate coama părului negru, făcu ochii mari şi fermecători. Imaginea era incredibil de importantă şi chiar dacă Shelby avea doar treizeci şi doi de ani, era foarte conştientă de cohortele de actriţe care veneau din urmă, înnebunite de şansa de a deveni staruri. Toate voiau să fie ca ea, să fie ea. Toate voiau să aibă cariera ei, să fie căsătorite cu un star de cinema şi să locuiască într-o casă magnifică în Beverly Hills.             „Ghinion, fetelor, gândi ea, cu zâmbetul fixat bine la locul său. Line Blackwood este al meu. În întregime al meu. Şi, în ciuda numeroaselor sale lipsuri, intenţionez să-l ţin bine. Aşa că, înapoi! Line Blackwood este ocupat.”             — II vreau pe Line Blackwood, spuse Lola Sanchez cu vocea ei aspră, gravă, fară a-l privi pe Elliott Finerman, producătorul filmului său ce urma să fie lansat. El stătea pe bancheta din spatele limuzinei, lângă ea, în timp ce soţul ei, Matt Seel, un fost jucător de tenis profesionist, era proptit vizavi, lângă agentul de publicitate, Faye Margolis.             — Am mai vorbit despre asta de zeci de ori, spuse Elliott abia ascunzându-şi plictiseala. Mă gândeam la Ben Affleck sau Matthew Mc…             — Nu! Lola îl întrerupse tăios. Îl vreau pe Line Blackwood. Şi dacă tu nu poţi sau nu vrei să îl iei, atunci îţi sugerez să-ţi găseşti o altă actriţă în rol principal.             , Afurisita! gândi Elliott. Cine te crezi? Acum patru ani erai chelneriţă la Denny’s, acum îmi spui ce să fac. Mie, Elliott Finerman, producătorul a peste treizeci de filme de succes.”             — Ei bine? întrebă Lola imperativ, înălţând bărbia ascuţită.             — Dacă insişti, iubito, spuse Elliott, forţându-se să pară calm. Totuşi, cred…             — Foarte bine, zise ea, tăindu-i din nou vorba. Deci, dacă Line este de acord, totul e stabilit.             Elliott privea fix prin geamul limuzinei. Era mai mult decât evident că divei acesteia nu-i păsa deloc de ceea ce credea el. Era numai greşeala Annei Cameron. Anna, şeful capilor de la Live Studios, a fost de acord să dea undă verde ultimului film al său, New York State of Mind, doar dacă el semna contractul cu Lola Sanchez. Şi Lola a fost de acord să semneze doar dacă avea acceptul pentru actorul din rolul principal masculin.             — Dă-i-l, i-a spus Anna. Eu şi cu tine o vom dirija în direcţia cea bună.             „Desigur, gândi cu amărăciune Elliott. Direcţia oarecum bună.”             De la bun început, Lola a pomenit numele lui Line Blackwood. In mod cinstit, el a crezut că putea să-i scoată din cap ideea cu binişorul, dar nu, Lola îl voia pe Line şi era o actriţă de film hotărâtă, răsfăţată, plină de propria importanţă.             Elliott nu putea pricepe de ce insista atâta. Nici măcar nu îl cunoştea pe Line, iar când îl va întâlni, va regreta. Line Blackwood era o pacoste, cerea lucruri exagerate la filmare şi se culca cu soţiile celorlalţi bărbaţi când credea că se poate descurca. Elliott ştia din experienţă personală felul în care opera Line. El folosea unele dintre cele mai tocite replici şi totuşi femeile cădeau în plasă. Nu pentru că ar fi avut nevoie de cine ştie ce impuls – când venea vorba de actori, femeile erau Oraşul-Picioarelor-Deschise, gata să capituleze la o privire, un zâmbet. Elliott trebuia să ştie; fosta lui soţie nu a făcut excepţie. Lynsey Fraser, o actriţă tânără, drăguţă, dar uşor influenţabilă. La trei luni după ce s-a căsătorit cu ea, din prostie i-a dat un rol minor într-unui dintre filmele lui, care îl avea ca protagonist pe Line Blackwood. După o săptămână, a prins-o servindu-l oral pe Line în rulota lui.             Asta se întâmplase în urmă cu zece ani şi între timp divorţaseră. Inutil de spus, Elliott a hotărât de atunci să nu mai lucreze cu Line.             Lui Elliott îi părea rău de Shelby Cheney. Era o actriţă foarte talentată şi o femeie extrem de atrăgătoare, deşi, evident, nu prea deşteaptă, întrucât nu părea deloc conştientă ce fel de poamă era în realitate soţul ei.             — Dacă eşti absolut sigură… începu Elliott pe un ton încordat.             — Da! i-o tăie Lola, nedându-i timp să îşi termine propoziţia. Sânt sigură.             Elliott spumega. „Divă pe naiba!” America credea că Lola este o persoană dulce şi sexy, când de fapt era o afurisită în vârstă de douăzeci şi patru de ani, care s-a întâmplat să fie binecuvântată cu picioare lungi, sâni mari, buze pline, senzuale, piele strălucitoare şi o inimă de piatră. America era îndrăgostită de picioarele ei, de buzele ei şi de zâmbetul ei larg, atrăgător.             Dar americanii nu îi cunoşteau cusururile.             Dacă se gândea mai bine, medită Elliott, poate că Lola şi Line se meritau unul pe celălalt. Îşi puteau distruge singuri cariera. Atâta timp cât New York State of Mind era o lovitură în materie încasări, ce îi păsa lui? Lasă-i să creeze haos şi să câştige iblicitate. După ce filmul va fi lansat, ei îşi puteau ruina reciproc vieţile nefericite.             Stele de cinema! Un mănunchi de baloane umflate peste măsură, cu o viaţă scurtă. Peste cinci ani, oamenii din branşă vor spune: „Care Lola?”             Din nefericire, Line Blackwood probabil va fi tot prin preajmă. Ca şi Stallone, Willis şi Schwarzenegger, el era un             . Iipravieţuitor într-o lume a afacerilor dure. În plus, filmele sale incit scoteau bani, în special din vânzările în străinătate, cele pe i; isete video şi DVD.             Aproape am ajuns, anunţă Faye Margolis. Faye era o femeie formidabilă la vârsta ei – se apropia de cincizeci de ani cu păr cenuşiu, tuns scurt şi cunoştinţe imbatabile în domeniul relaţiilor publice. Orice celebritate aflată în grija lui Faye avea o expunere maximă garantată. Faye îşi proteja lista clienţilor selecţi cu o loialitate deplină.             — Cum arăt? întrebă Lola, cu o mică licărire de nesiguranţă.             — Fierbinte! exclamă Matt, care era foarte înfierbântat. Avea corpul atletic, părul lung, de un blond murdar, şi barba mică, tip Vandyke.             Lola nu-l luă în seamă.             — Faye? încercă ea.             — Bagă de seamă să te ridici drept, îi ordonă Faye cu vocea îngroşată de tutun. Rochia aceasta este un risc pentru mers, să nu uiţi, altminteri îţi vor ieşi sânii.             Lola chicoti. Numai Faye îi putea vorbi într-un asemenea mod. Acum, că era un mare star, cerea respect din partea tuturor celor cu care venea în contact.             — Dacă îi ies sânii, va fi pe prima pagină a tuturor ziarelor din Franţa, râse pe înfundate Matt.             — Poate vrei să spui din lume, îl corectă Lola, aruneându-i o privire ucigătoare.             — Dacă spui tu, iubito, conveni Matt, destul de stânjenit. Erau căsătoriţi de cinci luni. Pentru Lola, luna de miere era de mult terminată, cu toate că Matt mai avea până să-şi dea seama de acest lucru.             S-au căsătorit pe proprietatea unui miliardar din Malibu, având o publicitate strălucitoare, cu elicoptere zburând pe deasupra, paparazzi căţăraţi în copaci şi o listă de invitaţi plină de staruri, oameni pe care de-abia dacă îi cunoşteau. O revistă din Anglia a plătit două milioane de dolari pentru imagini ex-clusive cu fericitul cuplu, iar Faye s-a asigurat că totul se va petrece aşa cum a planificat ea. Fără greşeli era motoul lui Faye, şi cine greşea era definitiv şters de pe statul ei de plată.             Lola nu mai era chiar atât de încântată. Se plictisea repede şi, în afară de aspectul de băiat de pe plajă şi de trupul masiv, Matt nu a venit cu mare lucru la petrecere. Renunţase la tenisul profesionist, preferind să fie parazitul ei. Când ea îi reproşa lipsa de activitate, el o asigura că scrie un scenariu şi că intenţiona să ia lecţii de actorie.             Grozav! De ce nu a dezvăluit că aspira să intre în afaceri în lumea spectacolului înainte de a se căsători?             Iată ceea ce el nu a ştiut. Ea s-a căsătorit cu el numai pentru a-şi păstra imaginea publică de superstar sexy al noului mileniu. Făcând abstracţie de Halle Berry, Jennifer Lopez şi Angelina Jolie, Lola Sánchez trebuia să-şi menţină ridicat nivelul credibilităţii. Înainte de căsătoria cu Matt se complăcuse într-o idilă de mare clasă cu Tony Alvarez, un strălucit regizor de film latino, pe care unii îl considerau a fi Pedro Almodovar al generaţiei sale, doar că Tony era produsul Bronxului, astfel încât cele trei filme pe care le-a regizat erau, în acelaşi timp, pur americane, dar aveau şi ceva în plus.             Problema lui Tony era aceea că obişnuia să se drogheze continuu şi, în ciuda a două arestări bine mediatízate pentru posesie de drog şi a perioadei prelungite de supraveghere, totuşi reuşea să intre în bucluc. Îndată ce manierele lui de băiat rău au început să se reflecte negativ asupra imaginii Lolei, consilierii ei au avertizat-o că este mai bine să se distanţeze de el, întrucât exista posibilitatea ca el să intre la închisoare câteva luni pentru presupus trafic de droguri – ceea ce, ştie oricine, este o porcărie, dar întrucât Tony era o celebritate, autorităţile lăsau impresia că făceau ceva.             Lola, întotdeauna grijulie faţă de imaginea sa publică, a rupt de nevoie logodna şi s-a căsătorit în grabă cu Matt, căruia nu-i venea să creadă în norocul său şi a semnat cu plăcere un contract prenupţial beton.             Acum era legată de el. Dar nu pentru mult timp. Lola avea alte planuri, iar acele planuri îl includeau pe Line Blackwood.             Cat Harrison nu era fericită pentru că venise la Festivalul Filmului de la Cannes. Evenimentele cu celebrităţi erau atât de plictisitoare, pline de staruri cu ego-uri enorme. Şi nu pentru că fusese la prea multe festivaluri, dar de când scrisese şi regizase primul său film, Copilul sălbatic, un film uşor, bazat pe propria ei viaţă oarecum neconvenţională, a fost obligată să intre în cir-cuit. Şi de când bugetul său mic (un buget inexistent) pentru film a devenit unul mare, Cat era la modă.             Mare scofală. Ura să fie centrul atenţiei. Îi era silă că trebuia să se îmbrace elegant şi să facă pe drăguţa pentru bărbaţii cu bani şi pentru persoanele influente din lumea filmului care doreau să-i finanţeze proiectul următor.             — Tre’ să o faci, iubire, o sfătui soţul său, un muzician australian, Jump Jagger – nici o legătură cu Mick, deşi ar fi vrut el.             — De ce? insistă ea.             — Pen’ că va fi o karma bună pentru noi amândoi. Şi mi-ar prinde bine un pic de karma.             Puteai conta că Jump o să se bage şi el. Avea un prost obicei ca întotdeauna să se plaseze primul. Cu toate acestea, nu avea importanţă, întrucât Cat era nebună după el.             Copil al unor părinţi divorţaţi, Cat crescuse împărţindu-şi timpul între o mamă englezoaică excentrică şi un tată american complet nebun, ceea ce însemna că şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei purtată între cele două ţări. La vârsta de şaptesprezece ani a hotărât că are nevoie de un spaţiu propriu şi de propria sa carieră. (Tăticul era un sculptor de un inuns succes, iar Mămica, o fotografa câştigătoare de premii.) S-a mutat la New York, unde în cele din urmă l-a întâlnit pe Jump care a salvat-o dintr-un vârtej de droguri şi nebunie. Pornise pc un drum rău şi el a tras-o înapoi tocmai la timp. Apoi au făcut un lucru convenţional, s-au căsătorit şi s-au stabilit într-o mansardă din Soho.             În timp ce Jump lucra la muzica sa, Cat a avut diverse slujbe ca doică, a plimbat câini şi a fost asistenta per sonală a unui regizor de teatru ursuz, dar foarte creativ. Într-un week end, plină de idei şi entuziasm, a început să scrie un scenariu. I) upă şase săptămâni a început filmările pentru propriul său fi I m, cu o veche cameră Sony, de mână, pe care o luase din subsolul casei tatălui ei. A folosit ca actori grupul lor de prieteni ciudaţi şi minunaţi, în timp ce Jump lucra la asamblarea unei coloane sonore îndrăzneţe şi interesante, cu grupul lui. Voilŕ! Un film instant.             Unchiul unui prieten a dus-o la un distribuitor mic, care i-a preluat filmul şi de la prima proiecţie – precum Proiectul Blair Witch înaintea lui – au început apelurile. Mai întâi un website, apoi două, apoi trei. În decurs de câteva săptămâni erau douăzeci şi unu de website alocate discuţiilor despre Copilul sălbatic.             Cat era mai mult decât emoţionată până când, fără voia ei, a fost strecurată în centrul atenţiei. Media o iubea. Era ajutată de faptul că avea acum nouăsprezece ani, era înaltă şi agilă, cu păr blond natural, ţepos, tuns scurt, ochi verzi-oliv şi o faţă provocatoare, cu pomeţi înalţi. Ar fi putut deveni cu uşurinţă manechin sau actriţă. Niciuna dintre aceste profesii nu o interesa: s-a luptat din greu să fie de cealaltă parte a aparatului de filmat, partea unde ea putea să menţină, într-un anumit grad, controlul.             Merrill Zandack, directorul de la Zandack Films a preluat distribuţia filmului Copilul sălbatic şi acum intenţiona să-i finanţeze viitorul proiect, Prins, un film întortocheat după un scenariu scris de ea despre un bărbat condamnat, fustangiu şi o femeie duplicitară, poliţist sub acoperire – de aici şi vizita ei la Festivalul Filmului de la Cannes.             — Fii drăguţă cu toată lumea, Pisoi, i-a spus Merrill când a sosit. Te afli pe o pistă rapidă.             — Voi fi drăguţă dacă încetezi să-mi spui Pisoi, i-a răspuns ea cam iritată. O călca pe nervi faptul că bărbaţii considerau că este perfect normal să le dea femeilor nume drăguţe. Cum i-ar plăcea lui dacă ea l-ar striga Căţeluşule?             Merrill, un bărbat grăsuţ, cu chelie, care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului transpirând abundent în timp ce trăgea dintr-o ţigară de foi cubaneză, găsea că prezenţa lui Cat este înviorătoare. O admira pentru că nu manifesta respect servil faţă de nimeni. Îi plăcea atitudinea ei nonconformistă. Merrill avea un instinct înnăscut pentru talent şi, dacă tânăra Cat nu îşi pierdea capul şi nu-i necăjea pe prea mulţi oameni cu abordarea ei îndrăzneaţă, era destinată să-şi ia zborul.             Shelby şi-a făcut numărul şi l-a făcut bine. Line l-a făcut şi mai bine. Line era expert în a-i face pe ceilalţi să se simtă ca fiind prietenii lui cei mai buni. Avea farmec şi încă ceva. Shelby îl urmărea în timp ce flirta cu o persoană care arăta ca Sheron Stone, foarte zveltă. Îşi făcuse un obicei din a-l observa când nu ştia că este privit. Era al naibii de sexy.             — Eşti o frumuseţe, scumpo, spuse Merrill Zandack, pufăind din trabuc în timp ce îşi făcea loc în spatele ei. De-abia aştept să-ţi văd filmul.             — Mulţumesc, Merrill, spuse ea întoreându-se către puternicul şef de studio în timp ce el îi planta un sărut transpirat pe obraz, lăsând o urmă umedă supărătoare pe care Shelby abia aştepta să o şteargă.             — Tu şi cu mine trebuie să lucrăm împreună, continuă Merrill, suflându-i un val de fum de trabuc scump direct în faţă. Am auzit că eşti dinamită în filmul din seara aceasta.             — Aşa ai auzit? întrebă ea, încercând pe furiş să-şi şteargă obrazul cu dosul palmei.             — Se presupunea că organizez o vizionare privată, respiră el greu. Nu am avut timp.             — îmi pare rău să aud asta.             — Nu, este mai bine aşa, spuse el, suflându-i mai mult fum în faţă, în timp ce reuşea nu prea discret să privească în decolteul ei adânc.             Shelby făcu un pas înapoi şi zâmbi politicos spre însoţitoarea lui Merrill, o clonă statuară a Anjelicăi Huston. De când murise soţia lui, cu câţiva ani în urmă, rareori era văzut cu aceeaşi femeie în două rânduri. Părea că optează pentru un şir de brunete interşanj abile, femei pe care nu considera potrivit să le prezinte.             — Ei bine… sper să-ţi placă, Merrill, spuse Shelby, privind încă o dată în direcţia lui Line, care acum se afla într-o conversaţie aprii^ă cu Woody Allen. Nici o salvare de acolo.             — Arăţi frumos, scumpo, repetă Merrill.             — Mulţumesc, murmură ea, şi răsuflă uşurată când Merrill o descoperi pe Lola Sanchez, a cărei apariţie era foarte admirată, şi imediat porni în direcţia ei, iar bruneta care îl însoţea păşea regal în urma lui.             Persoana de la PR desemnată pentru Shelby, o tânără franţuzoaică cu părul strâns în coc şi o gură răsfiântă, îmbufnată, se foia prin preajmă.             — Doriţi să vă întâlniţi cu reporterul de la Paris Match acum? întrebă femeia.             Shelby clătină din cap. Ultimul lucru pe care dorea să-l facă era să vorbească cu un ziarist.             — Mâine, la conferinţa de presă, spuse ea.             Buzele subţiri ale femeii se strânseră. Reporterul trebuia să plece la Paris de dimineaţă devreme. Nu va putea să participe la conferinţa de presă.             Cu vreo doi ani în urmă, Shelby ar fi spus da la orice solicitare. Doi ani de terapie, şi a învăţat să spună nu.             — Dacă este atât de dornic să vorbească cu mine, sugeră ea, atunci poate ar trebui să rămână.             Înainte ca femeia de la PR să poată răspunde, Line reapăru şi o prinse de braţ.             — Vino, iubito, spuse el cu căldură, faeându-i cu ochiul femeii de la PR, să ne ocupăm locurile.             Shelby aprobă, cu emoţie în stomac. Aceasta era seara ei cea mare şi era hotărâtă să se relaxeze şi să se bucure de ea.             at locuia pe iahtul lui Merrill Zandack, o ambarcaţiune de lux, lungă de vreo 27 metri, cu şase dormitoare pentru oaspeţi şi un echipaj de douăzeci de persoane. Era ceva de văzut. Ar fi dorit ca şi Jump să vadă în timp ce ea se învârtea prin cabină,; idunându-se în cele din urmă, studiindu-se lung în oglinda de la haie, privind pieziş spre imaginea care o înfăţişa din cap pânăân picioare. Făcu un efort suprem. Blugi Juicy Coutoure cu talia coborâtă care îi scoteau în evidenţă muşchii abdominali cu tonus bun şi un diamant recent fixat pe ombilic; un tricou negru decoltat Rolling Stones, lanţuri şi cruci Loree Rodkin afirnând în jurul gâtului; şi cercei mari ca niştî cercuri din aur.             Probabil că toţi ceilalţi ar fi considerat ţinuta ei nepotrivită pentru a face impresie la un festival al filmului, dar, la naiba, cel puţin ea se simţea confortabil. N-a purtat o rochie de ani de zile şi nu era dispusă să înceapă acum. Şi apoi, Jump era în turneu cu orchestra în Australia sa natală şi fără el alături se simţea întotdeauna uşor vulnerabilă.             Ori de câte ori se ducea undeva singură, veneau spre ea diverşi tipi. Nu se simţea bine când i se acorda atenţie. Cat era fata unui singur bărbat şi, în ciuda independenţei sale, simţea lipsa lui Jump. Făceau totul împreună. Sau, cel puţin, obişnuiau asta înainte de avântul carierei ei şi de hotărârea lui Jump de a călători. Nu pentru că ei i-ar fi păsat că Jump pleca acolo, era ceva la care amândoi au muncit să realizeze, iar succesul coloanei sonore îl ajutase să primească unele angajamente bune. Premiera pentru megalegenda rockului Kris Phoenix de la Sydney a fost o adevărată ocazie. Jump şi formaţia sa erau totul subjugaţi. Îi părea bine pentru el, deşi ar fi dorit să-l aibă lângă ea în seara aceasta.             Un ciocănit şi Jonas Brown, harnicul asistent al lui Merrill Zandack, băgă capul pe uşă.             — Şalupa este gata să ne ducă la ţărm, anunţa             — Unde este Merrill? întrebă ea privind lix la Jonas, care era complet opusul şefului său dezagreabil şi oarecum lipsit de rafinament. Mai întâi, era tânăr-probabil încă nu împlinise treizeci de ani – şi arăta foarte bine într-o notă joasă, deloc genul ei.             — Domnul Zandack deja aplecat, spuse Jonas. M-a rugat să vă spun că vă aşteaptă la premieră.             — Vrei să spui că trebuie să mă duc acolo singură? se plânse ea, displăcându-i gândul.             — Vă voi însoţi eu, spuse Jonas.             — Nu ştiu de ce vrea să fiu acolo, bombăni ea, întinzând mâna pentru a-şi lua poşeta cu franjuri.             — Domnul Zandack crede că este important pentru dumneavoastră să fiţi văzută, spuse Jonas, inspectându-i costumul cu ochii săi cenuşii, înguşti. Aşa veniţi îmbrăcată? întrebă apoi, incapabil să ascundă nota de dezaprobare din tonul său.             — Nu, izbucni Cat, supărată că el părea să-i judece simţul artistic. Intenţionez să mă schimb cu o uniformă neagră Prada, astfel încât să pot arăta exact ca dumneata.             — Nu vă criticam, se scuză el repede.             — Ba da, îi replică ea şi adăugă delicat: Este în ordine, sânt complet stăpână pe felul în care mă îmbrac. Cine are nevoie de afirmare?             — Atunci să mergem, spuse Jonas iară să clipească. Domnului Zandack nu-i place să aştepte.             — îmi pare bine că eşti de acord cu mine, zise ea tărăgănat, cu o notă sarcastică. N-aş vrea să fiu cea care îl face pe marele om să aştepte.             Lola îl zări pe Line, care intra în teatru. Drace! Voia să-l impresioneze. Şi cine n-ar fi impresionat de modul în care aparatele de filmat erau îndreptate doar asupra ei, în timp ce fiecare ziarist prezent încerca să-i atragă atenţia?             Line Blackwood putea fi căsătorit cu o stea de cinema, dar ea, Lola Sanchez, era steaua de cinema a momentului. Nici o femeie nu era mai fierbinte sau mai dorită.             O mare diferenţă de la ultima ei întâlnire cu domnul Blackwood. O, da, atunci lucrurile erau foarte diferite.             Cu şase ani în urmă.             Lucia Conchita Sanchez. O fată drăguţă, în vârstă de optsprezece ani, o posibilă actriţă, cântăreaţă, dansatoare, ajungând repede nicăieri. Chelneriţă în timpul zilei şipunând discuri cu înregistrări noaptea – ajutându-lpe Carlos, prietenul ei disc-jockey care lucra trei nopţi pe săptămână la un club din Hollywood. Lucia avea părul lung, castaniu, care îi ajungea mai jos de talie, şi un trup cu sinuozităţi. Locuia la Silverlake cu Claudine, mama ei – care era jumătate indiancă, jumătate negresă – şi cu tatăl ei, mexican fustangiu, Louis Sanchez, un boxer neînsemnat care se considera un adevărat mascul. Avea două surori mai mari, măritate, Isabelle şi Selma, şi un frate, Louis jr., leneş, care nu lucra, dar aspira să devină exact ca tatăl său. Lucia abia aştepta să plece de acasă.             La şcoală avea calificativ excelent la cânt, dans şi cursurile de dramă. Actoria era pasiunea sa, astfel că imediat ce a absolvit liceul a început să urmărească o carieră de actriţă. Era foarte ambiţioasă şi hotărâtă să-şifacă apariţia în lumea spectacolului. Numai că nimeni nu voia să o angajeze. Nu reuşea nici măcar să facă pe cineva să se ocupe de ea.             — Eşti prea diferită, părea să fie opinia generală. Prea diferită? După părerea ei, era splendidă cu alura sa arzătoare, cu pielea netedă, măslinie, şi trupul voluptuos. Foarte bine, nu era drăguţă conform şabloanelor, dar avea stilul său propriu deosebit.             După numeroase respingeri şi probe date şi rămasefără răspuns, a încercat abordarea unei agenţii de manechine.             — Prea grasă, a anunţat o afurisită slabă, cu picioarele ca două crenguţe şi fără fund.             Prea grasă? Ridicol! Doar pentru că ea nu corespundea obsesiei de subţirime a Hollywoodului. Oricum, a ţinut regim de slăbire – evitând deliciosul pui fript al lui Claudine şi felul favorit al tatălui său, enchiladas.             Părinţii ei credeau că este nebună. Într-o seară, tatăl ei i-a spus că nu are absolut nici o şansă de a reuşi şi, întrucât la şcoală fusese foarte bună la matematică, trebuia să-şi găsească o slujbă potrivită lucrând într-o bancă, precum Selma, iar acolo avea şansa unei eventuale promovări.             — Slujba de chelneriţă nu te duce nicăieri, o informă Louis.             Ca şi când boxul era mare scofală. Louis Sanchez avea două urechi ca nişte conopide, cicatrice pe toată faţa şi şchiopăta permanent. Dar, desigur, acestea nu păreau să le împiedice pe femei să se arunce asupra lui.             Mama ei era o adevărată frumuseţe, cu trăsături exotice, păr lung până la talie şi o siluetă sexy cu rotunjimi, menţinută în ciuda celor patru naşteri.             Luciei îi plăcea să creadă că moştenise ce era mai bun de la ambii părinţi în privinţa aspectului. Avea, precum mama sa, picioare lungi, bust mare şi păr des, castaniu, iar de la tatăl ei avea nasul uşor turtit, ochii căprui seducători şi buzele pline. „Buze de amant”, îi plăcea lui Louis să spună.             Moştenire de familie.             Da, gândi Lucia. Buzele tale erau cunoscute prin întreaga vecinătate.             Sexul nu constituia un subiect deschis în familia Sanchez. Deşi toată lumea cunoştea indiscreţiile lui Louis, ele nu erau niciodată pomenite. Când Lucia a fost suficient de mare pentru a auzi povestirile despre tatăl ei infidel, afost şocată.             Întotdeauna era uimită că mama sa îi permitea aşa ceva şi niciodată nu spunea nimic.             Îndată ce Lucia a ajuns la pubertate, băieţii roiau în jurul ei. Râvneau la sânii ei mari, la fundul frumos şi la disponibilitatea de a flirta, pe care o moştenise de la tatăl său.             — Nu te lăsa, o avertiza mama, plimbându-i prin faţă un deget uscăţiv. Lasă-i să privească, urmăreşte-i pe bieţii de ei cum se entuziasmează şi lasă-i să se roage pentru mai mult.             Dacă ai cedat, o să-ţipară rău. Ultimul lucru pe care îl vrei este un copil.             Cuvintele acelea fatale au fost suficiente să-ipotolească înclinaţiile către sex până la şaisprezece ani, când s-a îndrăgostit de un băiat rău, rapper, care locuia pe aceeaşi stradă, şi după câteva luni delirante petrecute cu el a rămas însărcinată. Claudine era atât de furioasă încât a refuzat să vorbească săptămâni întregi cu fiica sa. Louis era mai înţelegător. A dus-o la o clinică locală pentru avort. A venit şi Selma. A fost una dintre cele mai rele zile din viaţa ei.             După experienţa aceea a jurat „Fără sex”, nemergând mai departe de un ocazional sex oral-şi acesta numai dacă îi plăcea cu adevărat băiatul.             Sexul oral era o stradă cu două sensuri cu Carlos. Deşi el îi ridica Justa până în talie şi îi scotea sutienul pe bancheta din spate a autoturismului lui, rugând-o să meargă mai departe, ea se ţinea tare. Fără avorturi pentru Lucia Conchita Sanchez. Învăţase lecţia.             Într-o seară, Carlos i-a spus că urma să fie disc-jockey la o petrecere costumată în Bel Air şi ar fi vrut ca ea să-l ajute. Timp de o secundă a fost prea emoţionată pentru a putea vorbi. Bel Air! Tărâmul celor bogaţi şi celebri. Poate că, în sfârşit, va fi descoperită sau, în cel mai rău caz, va întâlni un impresar dispus să o reprezinte.             Nu a lăsat să se vadă cât e de stresată. Carlos era un tip leneş, cu păr lung, unsuros şi aspect slăbănog de rock-star.             Muzica era domeniul său: excela în aranjarea sunetelor pe care oricine dorea să le audă. Toţi prietenii lor susţineau că are un viitor.             Petrecerea, dată de megaproducătorul Freddy Krane, avea loc în magnificul conac vechi al lui Freddy, în Bel Air. Se ajungea acolo cu maşina, pe o alee lungă, sinuoasă, străjuită de palmieri.             Lucia stătea lângă Carlos în Mustangul lui argintiu, din             1968, cu îmbunătăţiri, savurând fiecare clipă. Când au ajuns, ea l-a ajutat să-şi instaleze echipamentul afară, lângă piscina enormă placată cu negru. Peste tot se agitau servitori, barmani, chelneri care făceau pregătirile pentru festivităţile din seara aceea.             Lucia privea totul – sutele de luminări în suporturi splendide de cristal înconjurând piscina, aranjamentele florale bogate din mijlocul fiecărei mese, feţele de masă albe cu argintiu şi şervetele din mătase neagră. Îşi impuse să memoreze fiecare detaliu, astfel încât să le povesteascămamei, lui Isabelle şi Selmei.             Cu toate că era foarte impresionată, se forţa să menţină o aparenţă calmă în timp ce sorta colecţia de CD şi discuri ale lui Carlos, punând totul în teancuri ordonate. Carlos era foarte pretenţios – îi plăceau lucrurile corect făcute.             Erau momente când Lucia visa cu ochii deschişi că, dacă nu izbutea curând în lumea spectacolului, poate ar trebui să aibă în vedere căsătoria cu Carlos. El era dornic să se culce cu ea, astfel că-lputea împinge uşor să o ceară în căsătorie.             Ar fi un lucru chiar atât de rău căsătoria cu Carlos?             Poate că nu.             Îndată ce petrecerea s-a pornit, a fost o explozie: feţe pe care le recunoştea din revistele populare de spectacol, devorate în fiecare săptămână. Putea fi imaginaţia ei, dar după un timp a început să creadă că Freddy Krane se tot uita spre ea. Freddy, un bărbat masiv, părând cherchelit, cu o barbă roşcată în dezordine şi ochi mici ca de purcel, era bătrân, cel puţin cincizeci de ani, şi aceasta însemna cu zece ani mai mare decât tatăl ei.             Lucia îmbrăcase pentru această ocazie o fustă scurtă din imitaţie de piele maro (din nefericire, articolul din piele veritabilă era prea scump) şi un tricou alb cu dungi care îi punea în evidenţă sânii mari închişi într-un sutien subţire, sfârcurile observându-se prin materialul fin. Părul lung, castaniu, îi atârna peste fund – nu se tunsese de la vârsta de opt ani.             Ştia că arată incendiar. Vreo doi chelneri i-au dat târcoale, încercând să obţină numărul ei de telefon. Ea a refuzat politicos, deşi în secret îi făcuse plăcere interesul lor.             Carlos punea muzică, iar ea dansa, mişcându-şi corpul unduios, provocator. Înregistrările erau de prim ordin, totul de la NWA la Santana şi Motley Criie, cu mult Marwin Gaye şi Smokey Robinson pus pentru narcomanii nostalgici.             Da, hotărât, Freddy Krane o observa, chiar dacă îl înconjura un stol de frumuseţi blonde. Mai devreme, unul dintre chelneri (un potenţial actor) i-a dat o listă cu creditele gazdei. După părerea lui, Freddy Krane se specializase în filme de acţiune cu bugete mari şi lucrase cu toate starurile macho, de la Eastwood la Schwarzenegger.             — El este adevărata afacere, îi mărturisi chelnerul. O vorbă din partea lui şi eşti în distribuţie. Ar trebui să încerci.             — Nu, mulţumesc, îi răspunse Lucia. Dorea cu ardoare să fie actriţă, dar nu cu orice preţ.             Exact înainte de miezul nopţii îşi făcu apariţia Line Blackwood. Line Blackwood! Starul ei favorit! Ii văzuse toate Jilmele de cel puţin trei ori. De-abia îi venea să creadă!             Ii făcu semn lui Carlos cu cotul, dar lui nu-ipăsa deloc.             Carlos nu se interesa de starurile de cinema, avea alte preocupări: colecţia sa de discuri, preţiosul său Mustang, să fumeze puţină marijuana.             — Uită-te cine este, şopti, emoţionată.             — Fii calmă, îi răspunse Carlos, aruneându-i o privire iritată.             Nu pot fi calmă! voia să ţipe. Este Line Blackwood-votat recent cel mai Sexy Bărbat în Viaţă de către revista People. Cum este posibil să stau calmă?             I se tăiase respiraţia, simţea emoţia în stomac. Erau şi uite figuri celebre la petrecere, dar în ceea ce o privea, ele nu însemnau nimic. Line Blackwood era important.             Nu-l pierdea din vedere, urmărindu-i fiecare mişcare. Femeile începuseră să roiască în jurul lui, blonde cu sâni de silicon, cu părul superaranjat şi zâmbete tip american. El nu părea să le bage în seamă. Stătea la o masă lângă piscină, bea şi întreţinea conversaţia. După un timp i s-au alăturat Freddy Krane şi mai multe fete splendide. Freddy îl tot bătea pe spate şi râdea.             Lucia îşi mişca trupul în ritmul muzicii, oferind un spectacol neexperimentat şi sexy – muzica îi îndepărtase inhibiţiile. II văzu pe Freddy lovindu-l cu cotul pe Line şi făcând un gest în direcţia ei. Apoi, spre îneântarea ei, cei doi bărbaţi începură să o urmărească. Ea se uită la Carlos care nu părea să fi observat. Inima începu să-i bată tare: era pe punctul deafi descoperită! După câteva minute, Line era în picioare, ridicând paharul şi arătând-o uneia dintre nenumăratele fete care îl înconjurau.             Fata aleasă dădu din cap aprobator, apoi înconjură piscina şi se grăbi spre Lucia.             — Bună, spuse ea.             — Bună, îi răspunse Lucia. Nu era proastă, ştia că fata era trimisă cu o misiune.             — Sânt Zar a Light, se prezentă fata cu un accent distinct englez. Şi tu cum te numeşti?             — Lucia.             — Foarte bine, Lucia. Este seara ta norocoasă. Line şi Freddy vor să li te alături ca să beţi ceva.             — Au spus ei? întrebă Lucia fără suflare.             — De aceea sânt aici, spuse Zara, o fată frumoasă, cu păr negru ondulat.             — Când? întrebă Lucia fără expresie.             — Acum, zise Zara, jacând ochii mari. Lucia privi spre Carlos. Acesta plutea prins de muzica luija Rule. Trebuia să îi ceară permisiunea?             Nu. Doar nu erau căsătoriţi sau ceva asemănător. Era liberă să facă ceea ce dorea. Şi ea dorea să îl întâlnească pe Line Blackwood-fantezia ei care prindea viaţă.             Îl prinse pe Carlos de braţ, provocând un zgomot neplăcut pe disc.             — Ce porcărie! exclamă el.             — Mă întorc, spuse ea repede şi fără altă explicaţie o porni pentru a-şi întâlni starul preferat.             După douăzeci şi cinci de minute, Lucia Conchita Sanchez şi Line Blackwood se rostogoleau în uriaşul pat pe (ipă din dormitorul principal al lui Freddy Krane, pejumătate dezbrăcaţi.             — De… de-abia îmi vine să cred că se întâmplă aşa ceva, murmură ea, complet năucită.             — Crede, fetiţo, îi răspunse Line, scoţându-i tricoul. Ai nişte sâni grozavi, adăugă el, desfăcându-i cu dibăcie sutienul şi aruncându-l pe jos. Sânt veritabili, nu-i aşa? Ea dădu din cap aprobator, fără grai. Ai idee cât de greu este să descoperi sâni adevăraţi în oraşul ăsta? se plânse el, mângâindu-i sfârcurile cu vârful degetelor.             Ea nu ştia, şi nici nu-i păsa. Ştia doar că din clipa când l-a întâlnit, destinul ei era pe punctul de a se împlini şi nimic altceva nu mai conta.             Când voia, Line putea să manevreze o femeie în pat exact aşa cum ştia că doresc toate. Îi acordă Luciei toată atenţia, bucurându-se de sânii ei plini, de părul mătăsos, negru, al pubisului, de picioarele lungi, de curba feselor generoase.             Nu a trecut la punctul esenţial imediat, multe femei pe care le-a cunoscut l-au învăţat că jocurile din preludiu duc la adevărata plăcere. Astfel că mai întâi a stârnit-o, insistând asupra sinilor, sugându-i sfârcurile până când ea a început să geamă tare.             Apoi i-a îndepărtat picioarele şi a pătruns-o ca şi când i-ar fi făcut plăcere cu adevărat – dar ce naiba? Fata asta părea mai dulce decât majoritatea.             Lucia era uluită şi încurcată. Cum s-a întâmplat aşa ceva? Ea nu era genul de fată care să sară în pat la prima întâlnire. Şi aceasta nici nu era chiar o întâlnire. Şi ea avea un prieten, aşa că era curată nebunie. Chiar aşa?             Line Blackwood era eroul ei şi de câte ori va avea ocazia să fie cu bărbatul visurilor ei? Ocazia de a fi cu un bărbat care avea limba unui înger sau diavol… sau… încerca să-şi recapete respiraţia, strângând o pernă pentru a-şi acoperi faţa când el s-a lăsat peste ea. Era pejumătate stânjenită, jumătate încântată, jumătate ruşinată, jumătate în extaz.             CE FĂCEA EA? CE FĂCEA EL?             Orice ar fi făcut, ea nu-l oprea.             Au stat în patul lui Freddy Krane toată noaptea, lăsându-se în voia tuturor fanteziilor la care Lucia visase că le va face cu Line Blackwood. A făcut dragoste cu ea în toate modurile imaginabile şi nu a folosit prezervativ.             — Eşti curată, aşa-i? a întrebat-o la un moment dat. Virgină, corect?             Dacă aşa voia el să creadă, ea era de acord. Nici măcar nu-ipăsa dacă o lăsa însărcinată, pentru că de data aceasta lucrurile stăteau altfel, de data aceasta el se va căsători cu ea şi vor trăi fericiţi într-un conac mare din Hollywood – unul aşa cum a văzut ea în People. Şi va deveni şi ea un star de cinema. Toate visele i se vor realiza.             În cele din urmă, a adormit în braţele lui, lipicioasă, şi dezbrăcată, şi satisfăcută.             În dimineaţa următoare, a fost trezită de cineva care îi zgâlţâia umărul. A deschis ochii. Evenimentele din noaptea trecută i-au venit în minte.             — Line, a murmurat ea, răsucindu-se pentru a-l saluta.             Doar că nu era Line. Era Freddy Krane, care stătea în picioare lângă pat, cu ochii tulburi, îmbrăcat într-un halat de baie pluşat, cu dungi, care era desfăcut, arătând că nu purta nimic pe dedesubt.             — Doamne, Dumnezeule, şopti ea, apucând un cearşaf pentru a se acoperi. De ce eşti aici?             — Regret că tre’ să-ţi spun, păpuşă, zise Freddy, strângându-şi halatul pe corp, se-ntâmplă să dormi în patul meu.             — Unde este Line? întrebă ea alarmată.             — El a tre’ să plece, un fel de întâlnire devreme. M-a rugat să-ţi spun că s-a distrat azi-noapte.             Ea s-a ridicat brusc, gândurile fugindu-i în o sută dc direcţii diferite.             — Este tot ce a spus?             — Tre’ să-ţi dai seama, Line e un om ocupat, răspunse Freddy, privind-o ca şi când ea era prada, iar el un tigru flămând.             — Deci… deci vrei să spui că a plecat?             — Este ce am spus.             Deodată şi-a dat seama de implicaţiile celor întâmplate şi totul era îngrozitor de clar. A făcut dragoste cu un bărbat pe care abia îl cunoscuse. A petrecut noaptea cu el. A făcut totul cu el, manifestându-se sexual într-un mod în care nu o mai făcuse vreodată. Şi acum el a plecat. Doamne! O fi el un star de cinema, dar ce fel de bărbat ar părăsi-o într-un pat străin fără un cuvânt?             — Regret că te zoresc, dar trebuie să te mişti, spuse Freddy. Poţi face duş în baia pentru oaspeţi, apoi mişcă-ţi fundul drăguţ afară de aici.             — Unde este prietenul… meu? întrebă ea ezitant.             — Ai un prieten? făcu el neîncrezător.             — Disc-jockey-ul Carlos. Unde este?             — O, da, e fantele care întreba de tine, spuse Freddy căscând. I-am zis că eşti cu Line.             — Ce a spus?             — Bănuiesc că era iritat.             — O, Doamne! gemu ea, clătinând din cap.             — Nu te supăra, a fost plătit cu numerar pentru petrecerea de aseară, spuse Freddy, curăţindu-şi gâtul. Tre’ să pleci, pisicuţo, sânt un om ocupat.             Era prea stânjenită pentru a-l privi.             — Poţi să te întorci cu spatele? murmură ea.             — Sigur, păpuşă, doar că n-ai nimic din ce să nu fi văzut eu până acum. Se întoarse cu spatele, fluierând.             Ea a luat repede cearşaful, înfăşurându-l în jurul corpului. Apoi şi-a strâns lucrurile, care erau aruncate peste tot pe podea.             — Care este numărul de telefon al lui Line? întrebă 27 ea, oprindu-se în uşă, cu convingerea că trebuie să fie o greşeală.             — N-ai să reuşeşti să ajungi la el, scumpo, spuse Freddy compătimitor. Line are asistenţi care se ocupă de problemele lui.             — Atunci îţi dau numărul meu de telefon şi îi poţi spune să-mi telefoneze, spuse ea, ştiind că probabil părea o admiratoare disperată, doar că ea nu se putea opri. Cinstit, ea credea că lui Line îi pasă.             — Ascultă, drăguţă, zise Freddy pe un ton blând, te-ai distrat grozav. De ce să nu rămână aşa?             — Poftim? strigă ea, cu obrajii arzând de stânjeneală.             Sânt sigură că Line doreşte să mă vadă din nou.             — Bine, da, păpuşă, şi eu cred, aprobă Freddy repede.             Dar până atunci de ce să nu te duc la o cină diseară? Cine ştie – tu şi cu mine am putea cânta împreună.             — Lui Line nu i-ar plăcea asta, spuse ea, luptându-se cu lacrimile, încă trăind cu speranţa că totul era o mare neînţelegere şi că Line va intra în încăpere.             — De fapt, el a sugerat, o anunţă Freddy ca de un fapt divers. Ştii, văzând cât este de ocupat şi toate astea…             — Nupot crede că el arface aşa ceva, spuse ea, nefericită.             — Hei, dar eu ce am? întrebă Freddy indignat.             — Nimic, şopti ea.             — Atunci, să mergem împreună să cinăm. Tu şi cu mine putem avea petrecerea noastră. Îi făcu cu ochiul, complice.             Dacă pricepi ce vreau să spun.             Ea ştia prea bine la ce se referă el.             — Nu, mulţumesc, refuză, băţos.             — Cum vrei, spuse el, dând din umeri. Camera de oaspeţi este prima la stânga. Strigă când ai terminat pentru a cere cameristei să cheme un taxi.             Ea ieşi din încăpere cât putu de demn. Deci aşa proceda Line – s-a folosit de ea şi a aruncat-o ca pe o păpuşă, apoi i-a pasat-o prietenului său, ca pe o jucărie. Ce mizerabil! Cum putea să o trateze astfel?             Părinţii ei erau furioşi pentru că ea lipsise toată noaptea. A trebuit să găsească o scuză stângace, a spus că i-a fost rău şi a dormit în casa unui prieten. Cât despre Carlos, acesta nu mai voia să aibă de-a face cu ea, şi foarte cinstit, ea îi dădea dreptate.             Peste câteva săptămâni, spre groaza ei, a descoperit că este însărcinată. Cum i s-a putut întâmpla din nou? Ei bine, ştia ea cum, numai că pur şi simplu nu i se părea cinstit.             Câteva zile s-a gândit să-l găsească pe Line Blackwood şi să-i spună. In cele din urmă a hotărât că are prea multă mândrie pentru a face aşa ceva. Actorul ei favorit odinioară o tratase ca pe o târfă de o noapte şi ea nu îi va cere ajutorul.             Împietrită de teama că părinţii săi vor afla, a reuşit să lucreze în două schimburi la localul unde era chelneriţă.             Banii în plus i-au permis să se mute din casa familiei într-un mic apartament împreună cu prietena sa cea mai bună, Cindi Hernandez, care încerca şi ea să intre în lumea spectacolului.             Părinţilor ei nu le-a plăcut: nu o agreau pe Cindi, considerând că are o influenţă rea. Lucia le-a explicat că are optsprezece ani şi ei nu au cum să o oprească.             Îndată ce a putut, a economisit o sumă suficientă pentru un avort ieftin. S-a dovedit a fi o experienţă oribilă. Nu era o clinică curată. Nimeni să o ajute. Într-o cameră dosnică, un bătrân mexican butucănos aforţat-o să se aşeze pe o masă, să îndepărteze picioarele şi a tratat-o de parcă îi făcea o mare favoare.             A sângerat zile întregi după aceea, până când Cindi a forţat-o să consulte un medic adevărat. Doctorul a curăţat treaba de cârpaci şi, înainte de a părăsi cabinetul, a informat-o cu duritate că nu va mai putea să rămână însărcinată vreodată.             Cuvintele lui încă o mai obsedau.             În adâncul inimii, Lola a ştiut întotdeauna că într-o zi se va răzbuna pe Line Blackwood.             Acum, în timp ce îl urmărea intrând în teatru, îşi dădu seama că ziua aceea era tot mai aproape.             Întârziem, spuse Jonas, grăbind-o pe Cat pe covorul roşu, ţinând-o de cot.             — Nu este vina mea, răspunse ea.             — Nu te învinuiam, se scuză el, furios totuşi că aveau de aşteptat şalupa care să-i ducă la ţărm, chiar dacă îl informase pe funcţionar în privinţa orei exacte când aveau nevoie de vas. Îndată ce domnul Zandack plecase de pe iaht, echipajul părea să nu se mai ocupe de ceilalţi pasageri.             — Poate ar fi trebuit să mă iei mai devreme, sugeră Cat, încercând să-şi elibereze cotul de mâna fermă a lui Jonas.             — Domnului Zandack nu-i va plăcea, spuse Jonas, aproape vorbind singur.             — Ce va face, te va mânca? întrebă Cat batjocoritor, gândind că Jonas era evident un fel de regină a dramei care făcea o criză dacă nu ieşea totul după voia sa.             Jonas îi aruncă o privire ucigătoare. Fata aceasta avea gură mare, iar el nu era sigur că îi place. Hotărâse de acum că era o pacoste. Avea o atitudine de nu-dau-doi-bani şi o categorică lipsă de respect faţă de Merrill Zandack. Domnul Zandack era o forţă în industria filmului, iar Jonas se considera norocos că lucra pentru el. Îşi făcea ucenicia care îl va ajuta enorm când o va pomi pe cont propriu, lucru pe care intenţiona să-l facă de îndată ce va fi învăţat suficient.             Vreo doi fotografi au recunoscut-o pe Cat şi au început să o strige pe nume. Ea nu ştia cum să reacţioneze – toată istoria cu pozatul era atât de stresantă. O găsea pur şi simplu stânjenitoare.             — Opreşte-te şi zâmbeşte, îi ordonă Jonas, dându-i drumul la cot şi rămânând câţiva paşi în urmă spre a nu fî inclus în fotografie.             Cat a oferit fotografilor un zâmbet artificial şi o fluturare stângace de mână, după care s-a grăbit să urce treptele Palatului Festivalului. Jonas trebuia să sprinteze pentru a ţine pasul cu ea.
Celebritate de Jackie Collins 1 - Annabelle Belle Svetlana îşi examină goliciunea într-o oglindă înaltă, pregătindu-se pentru o întâlnire sexuală de treizeci de mii de dolari pe oră cu fiul în vârstă de cincisprezece ani al unui magnat arab al ţiţeiului. Belle ştia că este o frumuseţe – ce naiba! — se cheltuiseră destui bani ca să fie sigură că era frumoasă. O operaţie estetică la nas, comandată de mama sa când ea avea doar paisprezece ani, o operaţie a sânilor, la scurt timp după aceea – aceasta fusese decizia ei. Apoi, liposucţie – când era nevoie – mărirea buzelor, periodicele tratamente cu laser ale feţei şi ale pielii – ca să se asigure că tenul ei rămânea la fel de alb ca laptele, culoare pe care se străduise din răsputeri să o obţină (fusese un calvar să scape de pistrui, dar reuşise). Belle căutase perfecţiunea încă din adolescenţă, iar acum ajunsese al naibii de aproape. Avea părul de un roşu auriu, ondulat şi lung până la umeri. Ochii îi erau de un verde smaragdin impresionant. Trupul ei – un paradis al desfătărilor. „Da, se gândi ea, privindu-şi cercetător goliciunea trufaşă, valorez fiecare cent din cei treizeci de mii de dolari depozitaţi deja frumuşel în seiful meu.” De obicei, nu mergea ea însăşi la „întâlniri”, dar Sharif Rani – magnatul ţiţeiului – insistase că ea era cea care trebuia să-l înveţe bucuriile trupului pe cel mai tânăr dintre fiii lui. Astfel, în cele din urmă, pentru o sumă princiară, acceptase. Pudrată, parfumată şi pregătită de acţiune, se întinse după lenjeria de culoarea piersicii şi o îmbrăcă. Treizeci de mii pe oră nu era rău pentru o treabă care, cel mai probabil, nu avea să-i ia mai mult de cincisprezece minute. Bineînţeles, ar fi putut să refuze oferta şi să-i sugereze să aleagă una dintre fetele ei de douăzeci de mii pe oră, dar uneori era distractiv să te joci – mai ales că putea să aleagă de pe lista ei de clienţi bogaţi, puternici şi faimoşi, care îi includea pe toţi, de la cele mai mari staruri de la Hollywood la o serie de prinţi, magnaţi ai industriei, câteva superstaruri rap, zeci de vedete sportive şi prea mulţi politicieni ca să poată fi număraţi. Da, Belle Svetlana, născută Annabelle Maestro, conducea cea mai exclusivistă şi mai scumpă afacere cu dame de companie din oraş – oraşul fiind New York, nu Los Angelesul în care crescuse, înconjurată de luxul şi de toată opulenţa pe care părinţii ei, două stele de cinema, putuseră să le cumpere. Slavă Domnului că scăpase de cei doi egocentrici – mama, regina diafană a producătorilor independenţi, iar tatăl, regele macho al lucrurilor scumpe de proastă calitate. Ce spectacol groaznic să-i ai drept părinţi! Când renunţase la colegiul din Boston şi se stabilise în New York, nici unul dintre părinţii ei iubitori nu îi acordase nici cel mai mic credit. Şi, fiind de părere că o fiică adultă nu le îmbunătăţea cu nimic imaginea publică, stabiliseră să-i trimită o alocaţie lunară, spunându-i cu seninătate să-şi urmeze visurile, apoi o lăsaseră pe cont propriu. Annabelle nu avea reţineri când venea vorba să-şi urmeze visurile şi, curând, se trezise prinsă în iureşul cluburilor şi al petrecerilor – un stil de viaţă care o satisfăcuse o vreme, până când, într-o noapte, îl cunoscuse pe Frankie Romano – un DJ de succes, care lucra la petreceri private şi, ocazional, la cele mai tari cluburi. O singură privire era de-ajuns să te îndrăgosteşti de Frankie. Originar din Chicago, Frankie era un tip bizar şi atrăgător în stilul lui Michael Imperioli. Vorbea repede şi aspru, avea părul negru destul de lung, ochi albaştri şi reci ca gheaţa şi trăsături foarte bine definite. Problema cu Frankie era că, de obicei, era falit, mai ales pentru că se dovedea a fi un consumator împătimit de cocaină şi orice ban care îi ieşea în cale era tras direct pe nas. Annabelle căzu în mrejele lui – căci, în ciuda dependenţei sale de droguri, Frankie se dovedise un adevărat armăsar în pat – de fiecare dată când nu era prea „luat” ca să presteze. Ea nu ştia nimic despre trecutul lui şi nici nu-i păsa. Din punctul ei de vedere, erau suflete-pereche. După câteva săptămâni de relaţie nebună, Frankie se mutase în mansarda ei din SoHo – o mişcare la care ea nu a obiectat. Singurul dezavantaj era că, în cele din urmă, ajunsese să-şi cheltuiască întreaga alocaţie ca să-i cumpere lui droguri, astfel încât nu trecuse mult până când – la îndemnul lui Frankie – îl sunase pe tatăl său din L.A., cerându-i să-i mărească alocaţia. Ralph Maestro, fiul realizat prin mijloace proprii al unui măcelar din Brooklyn care fusese împuşcat de un hoţ când băiatul avea doisprezece ani, o refuzase categoric. „Am reuşit singur, fără să am nici măcar doi cenţi”, o informase el cu asprime. „Noi ţi-am dat deja un punct de plecare. Dacă vrei mai mulţi bani, îţi sugerez să mergi să-ţi găseşti o slujbă.” Annabelle fusese furioasă. Părinţii ei înotau în milioane de dolari şi tăticul-star-de-cinema o trimitea să se angajeze! Dă-i naibii! Era din ce în ce mai evident că nu dădeau doi bani pe ea. Două săptămâni mai târziu, ea şi Frankie veniseră cu un plan genial. Stăteau întinşi în pat, citind informaţii incitante despre un politician căsătorit, care fusese prins nu demult făcând sex cu prostituate de lux. — Cât de prost poate fi? reflectase Frankie, scărpinân-du-şi fundul slăbuţ. Idiotul trebuia să fi plătit cu bani gheaţă. În felul ăsta, nimeni nu este arestat şi toţi merg acasă fericiţi. — Banii gheaţă sunt buni doar pentru fetele speciale, confirmase Annabelle. — Da, spusese Frankie în glumă. Nu pentru o curvă guralivă, care-o să-şi vândă povestea, ci pentru fetele foarte speciale. Ştii la ce fel de tipe mă refer. Modele, actriţe – sunt întotdeauna în căutarea unui câştig suplimentar. Iar avantajul afacerii este că le cunoaştem pe toate. Sigur. — Deci… reluase Frankie după câteva minute, te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? Într-adevăr, şi ea se gândea tot la asta. Şi astfel începuse aventura lor. La început, amândoi o consideraseră o distracţie, dar, după câteva luni, ajunsese una dintre cele mai de succes afaceri cu fete de companie din oraş. Luată de valul succesului, Annabelle îşi crea curând două identităţi. Era în acelaşi timp Annabelle Maestro, o fată care se chinuia să reuşească în industria modei ca designer ocazional, şi Belle Svetlana (îi plăcea sunetul exotic al numelui de familie rusesc), o femeie misterioasă, capabilă să găsească fata potrivită pentru a satisface fanteziile oricărui bărbat. La un anumit preţ. Un preţ mare, în funcţie de cerinţe. Fetele lui Annabelle nu erau prostituate. Erau femei de carieră, stilate, arătoase, care se bucurau de un venit suplimentar. Modele, actriţe, cântăreţe, designeri, toate elegante, isteţe şi discrete, unele dintre ele chiar celebre. Fusese ideea lui Annabelle ca fetele pe care le recrutau să poarte măşti atunci când mergeau la lucru, ca să-şi ascundă identitatea. Era sigură că bărbaţii vor fi atraşi de mister, iar fetele erau şi ele fericite, imaginându-şi că purtatul măştilor avea să ascundă cine erau ele cu adevărat. Nu era deloc greu să găsească fata potrivită. Frankie, un adevărat Don Juan înainte să se cupleze cu Annabelle, le cunoştea pe toate şi se folosea de felul său impresionant de a jongla cu vorbele ca să le convingă să facă orice. O grămadă de câştiguri neimpozabile era o mare tentaţie şi, aşa cum subliniase Frankie, cum cele mai multe fete şi-o trăgeau pe gratis, ce mare scofală era dacă o făceau contra unei sume generoase? Mai ales dacă era posibil să rămână anonime. Frankie îi verifica pe toţi potenţialii lor clienţi, în timp ce Annabelle lua legătura cu fetele şi aranja întâlnirile. Băgau în buzunar împreună şaizeci la sută din fiecare sumă şi, în curând, ajunseră să se scalde în bani. Întotdeauna era vorba de bani gheaţă, nu exista nici un fel de document. Deja făceau asta de aproape un an şi ce afacere profitabilă se dovedise a fi! Nici Annabelle şi nici Frankie nu avuseseră vreo nemulţumire, până în momentul în care amândoi înţeleseseră că aveau nevoie de ajutor. După ce se gândise o vreme la acest aspect, Frankie o recrutase pe Janey Bonafacio, una dintre numeroasele lui verişoare, care locuia în Brooklyn şi era contabilă. O întrebase dacă era interesată să lucreze pentru el, iar ea, deoarece simţise dintotdeauna o pasiune nemăsurată pentru vărul Frankie, renunţase imediat la vechea slujbă. El o angajă să răspundă la telefoane şi să programeze întâlnirile fetelor. Janey, o mamă necăsătorită de o sută douăzeci şi cinci de kilograme, cu un fiu de nouăsprezece ani, Chip, era încântată că primise slujba. Să-şi adore vărul de la distanţă era una, dar să lucreze propriu-zis pentru el era un vis devenit realitate, chiar dacă afacerea pe care o conducea împreună cu prietena lui cea îngâmfată era destul de dubioasă. Annabelle avea încredere în Janey, însă nu şi în Chip – un pierde-vară posac, mult prea plin de el şi întotdeauna nemulţumit. Annabelle îl vedea ca pe un Frankie în devenire, dar nu atât de fermecător. Îl foloseau pentru diferite comisioane şi ca şofer. — Cel puţin, ei fac parte din familie, o asigurase Frankie. Nu ne vor înşela niciodată. — Nu fi atât de naiv, răspunsese ea. Când se ajunge la bani, fiecare are un plan. — Hei – spusese Frankie. O plătim pe Janey suficient de bine cât să ne asigurăm că îşi ţin gura. Şi nu uita: Janey are o slăbiciune pentru mine, nu ar face niciodată nimic să mă rănească. Annabelle nu era atât de sigură.   După ce se încredinţă că arăta cât se putea de seducător, Annabele sună jos să verifice dacă maşina o aştepta. Locuinţa ei principală era un apartament de pe Park Avenue, unde ea şi Frankie îşi petreceau cea mai mare parte din timp, dar păstrase în continuare şi mansarda din SoHo, locul unde părinţii ei şi vechii prieteni o puteau contacta. Nu că părinţii ei ar fi făcut-o prea des – îi auzea poate o dată la câteva săptămâni. În privinţa vechilor prieteni – nu era interesată de ei, acum avea o viaţă nouă şi, în această viaţă nouă, foarte puţini oameni ştiau cine erau părinţii ei şi de unde venea. Aşa îi plăcea. Mai devreme, Frankie plecase cu maşina la Atlantic City, ca să petreacă weekendul cu doi dintre prietenii săi, Bobby Santangelo Stanislopoulos şi M.J., partenerul de afaceri al lui Bobby. Annabelle îi ştia pe amândoi, căci pe vremuri merseseră toţi la acelaşi liceu în Beverly Hills. Da, grozave vremuri! Bobby şi M.J. erau cu un an mai mare decât ea, dar nu uitase niciodată noaptea de pomină a balului de absolvire, când toţi trei ieşiseră împreună, se ameţiseră complet, iar ea sfârşise prin a-şi face de cap cu amândoi. Hmm… doar una dintre escapadele adolescentine scăpate de sub control, deşi fusese chiar o experienţă memorabilă. Nici Bobby, nici M.J. şi nici ea nu mai pomeniseră vreodată nimic despre asta. Era un subiect tabu. Apoi, într-o noapte, la câţiva ani după ce se mutase în New York, intrase în Mood şi îi găsise acolo – Bobby şi M.J. Iniţial, a fost chiar un şoc să-i vadă, dar începură repede să vorbească şi să-şi amintească de vremurile bune de demult. De fapt, M.J. fusese cel care o prezentase lui Frankie. Nu-i spusese niciodată lui Frankie despre noaptea de nebunie cu doi dintre cei mai buni prieteni ai săi – unele lucruri era mai bine să rămână în trecut. În afară de asta, nu-şi imagina că ar fi foarte încântat dacă ar afla vreodată, mai ales că, atunci când era nervos, Frankie devenea violent. Deoarece jocurile de noroc păreau să fie noua lui pasiune, nu obiectase când auzise că pleacă. Prietenul ei instalat la ea acasă era o pacoste şi jumătate, astfel încât nu o deranja să mai petreacă din când în când o noapte pe cont propriu. Ieşirea fără Frankie i-ar permite o pauză bine-venită. Portarul o informă că, într-adevăr, şoferul ei parcase afară. Se îndreptă spre ieşire, nu înainte de a-şi lua poşeta Chanel. În momentul în care păşi afară din apartament, telefonul începu să sune. Alese să-l ignore – avea o fixaţie cu telefoanele, ura să răspundă la ele. Oricine ar fi fost putea să lase un mesaj. Părăsi apartamentul şi coborî cu liftul, încântată de perspectiva că va iniţia un tânăr inocent în desfătările sexului. Tatăl său, Sharif Rani, era unul dintre cei mai importanţi clienţi ai lor. Sharif cerea o fată diferită de mai multe ori pe săptămână şi se întorcea întotdeauna pentru mai mult. Annabelle îl considera pe Sharif Rani un client clasa întâi, alături de starul de cinema de la Hollywood, un vânător de femei nesăţios, şi de rockerul de Hall of Fame[1], cu penis de douăzeci de centimetri şi înclinaţie pentru femei care acceptau să se antreneze cu el la diferite activităţi în baie. — Bună ziua, domnişoară Svetlana, spuse portarul, ieşind de după tejgheaua lungă de marmură şi frecându-şi mâinile, în aşteptarea unui bacşiş consistent. Annabelle îi strecură discret o bancnotă de douăzeci de dolari. Învăţase mai demult că era inteligent să-i facă pe toţi fericiţi. Portarul încercă să nu se holbeze la ea. Cu părul de un roşu-deschis şi trupul suplu, era o frumuseţe. Totodată, era şi foarte misterioasă. Nimeni din clădire nu ştia ce făceau ea sau prietenul ei, doar că erau tineri, bogaţi şi aveau o grămadă de prieteni arătoşi. Annabelle păşi afară, se aşeză pe bancheta luxoasă de piele a Mercedesului pe care îl cumpăraseră recent şi se lăsă pe spate. Se bucura că era vorba de o întâlnire de după-amiază, deoarece hotărâse ca, după lecţia cu băiatul, să intre la Saks şi să-şi cumpere noua poşetă de piele Prada pe care o văzuse în catalog. Şi, din moment ce Frankie nu se prea omora să-i cumpere cadouri, poate avea chiar să se răsfăţe cu o bijuterie David Yurman. „Da, asta voi face, se gândi ea visătoare. Mă voi răsplăti pentru cinci minute de muncă nu atât de grea. Merit asta.” — Salut, spuse Chip, privind în oglinda retrovizoare şi analizând-o cu ochii săi înguşti. Ce mai faci? — Nu sunt într-o dispoziţie de conversaţie, Chip, spuse ea direct, apoi îl ignoră, fiindcă o deranja, întotdeauna o făcuse. Era ceva la el… — Scuză-mă că exist, mormăi el. La naiba! Chiar în momentul acela, hotărî că Chip trebuia să plece. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.   [1] Tip de muzeu, real sau imaginar, înfiinţat pentru a onora personalităţile cu cele mai importante realizări dintr-un anumit domeniu (n. red.)