Georges Simenon si seria Maigret

I.           Strada era îngustă, ca toate străzile vechiului cartier din Sables d”Olonne, cu pavele inegale, cu trotuare de pe care trebuia să coborî de fiecare dată când întâlneai un trecător. Uşa din colţ era una splendidă, cu două canaturi, de un verde intens, somptuos, cu reflexe perfecte, cu cele două ciocănele din cupru bine lustruite, aşa cum vezi doar pe la notarii din provincie sau la mănăstiri.           În faţă, staţionau două maşini lungi, lucitoare, care dădeau aceeaşi impresie de curăţenie şi de confort. Maigret le cunoştea, amândouă erau ale unor chirurgi.           „Aş fi putut şi eu să fiu chirurg”, îşi spuse el.           Şi să aibă o maşină ca acelea. Poate că nu chirurg, dar era adevărat că fusese gata să se facă medic, că începuse studii de medicină şi că uneori se gândea la asta cu nostalgie. Dacă tatăl lui n-ar fi murit aşa devreme. înainte de a pune piciorul pe prag, scoase ceasul din buzunar şi văzu că era trei. În acelaşi moment, se auzi dangătul puţin cam subţiratic al clopotului capelei, apoi, peste acoperişurile caselor mici ale oraşului, celălalt, mai grav, de la Notre-Dame.           Oftă şi apăsă pe butonul soneriei. Ofta pentru că era ridicol să-şi scoată ceasul din buzunar în fiecare zi la aceeaşi oră. Ofta pentru că era la fel de ridicol să vină la ora trei fix, ca şi cum de asta ar fi atârnat soarta lumii. Ofta pentru că, în timp ce aştepta declicul uşii, care se deschidea singură, graţie unui mecanism bine întreţinut, fără zgomot, lin, avea să devină, ca şi în zilele dinainte, un alt om.           Nici măcar un om în adevăratul sens al cuvântului. Umerii lui rămâneau umerii masivi ai comisarului Maigret, iar silueta nu devenea mai puţin greoaie.           Totuşi, de la primul pas făcut pe coridorul luminos, avea impresia că e un copil, tânărul Maigret de altădată, care, în satul lui din Allier, mergea în vârful picioarelor şi îşi ţinea răsuflarea când, după prima geană a zorilor, cu mâinile crăpate şi nasul roşu, intra în sacristie ca să-şi îmbrace hainele de copil de cor.           Atmosfera era aici la fel. O mireasmă dulceagă, farmaceutică înlocuia aroma de tămâie, dar nu era mirosul dezgustător din spitale, ci ceva mai complex, mai rafinat, mai subtil. Păşea pe un linoleum moale cum nu mai văzuse nicăieri. Chiar şi pereţii, daţi cu vopsea în ulei, erau mai netezi, de un alb mai onctuos decât oriunde în altă parte.           Plus umezeala aerului şi puritatea tăcerii, imposibil de găsit altundeva decât într-o mănăstire.           Se întoarse spre dreapta, ca un automat şi salută cu o înclinare a bustului, precum copilul de cor care trece prin faţa altarului, murmurând:           — Bună ziua, măicuţă.           Într-un birou din sticlă, luminat, curat, prevăzut cu o deschizătură, o măicuţă cu bonetă, aşezată în faţa unui registru, îi zâmbi şi răspunse:           — Bună ziua, domnule 6. Telefonez să aflu dacă puteţi intra. Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.           Era maica Aurelie. Probabil că în viaţa obişnuită ar fi fost o femeie de cincizeci de ani, dar, sub boneta albă, faţa ei netedă ca o caramelă nu avea vârstă.           — Alo! Rosti ea, cu o voce discretă. Maica Mărie des Anges? A sosit domnul 6.           Maigret nu se supăra, nici măcar nu era agasat. Era o ceremonie zilnică mai mult decât inutilă. Era aşteptat sus. Se ştia că vine la trei fix şi că ar fi fost în stare să urce şi singur la primul etaj.           Dar nu! Erau maniace. Maica Aurelie îi zâmbea, iar el se uita la scara cu treptele acoperite de un covor roşu, unde avea să apară maica Mărie des Anges.           Aceasta zâmbea şi ea, cu mâinile în mânecile largi ale veşmântului lung şi cenuşiu.           — Veniţi, domnule 6.           Maigret ştia foarte bine că avea să-i şoptească, de parcă ar fi fost un secret sau o ştire senzaţională:           — Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.           Mergea în vârful picioarelor. Poate că ar fi roşit dacă, cumva, greutatea lui ar fi făcut să trosnească o treaptă a scării. Ba chiar ţinea puţin capul într-o parte când vorbea, din pricina mirosului de calvados pe care îl bea în fiecare zi după masa de prânz.           Soarele trasa dungi oblice pe culoar, ca şi pe icoanele ce reprezentau sfinţi. Uneori întâlnea o masă pe rotile, o bolnavă dusă spre sala de operaţii şi de la care reţinea doar privirea fixă.           Maica Aldegonde venea întotdeauna până în pragul salonului mare cu douăzeci de paturi, ca din întâmplare, ca şi cum ar fi avut treabă, doar ca să-i spună în treacăt, zâmbind smerit:           — Bună ziua, domnule 6.           Apoi, puţin mai departe, maica Mărie de Anges deschidea, trăgându-se într-o parte, uşa marcată cu numărul 6.           Aşezată în capul oaselor pe pat, cu o expresie ciudată pe faţa puţin cam palidă, o femeie îl privea cum intră. Era doamna Maigret, care părea că îi spune întotdeauna: „Bietul de tine, Maigret, uite cum te-ai schimbat”.           De ce continua să meargă în vârful picioarelor, să vorbească cu o voce înăbuşită care nu era a lui, mişcându-se cu mare grijă, ca şi cum ar fi riscat să spargă porţelanuri? O săruta pe frunte, vedea portocalele şi prăjiturile pe noptieră şi, pe cuvertură, lucrul de mână care avea darul să-l înfurie.           — Iar?           — Maica Mărie des Anges mi-a dat voie să împletesc puţintel.           Mai erau şi alte ritualuri. De exemplu, o saluta pe bătrâna din patul al doilea. Nu putuseră să obţină o cameră cu un singur pat.           — Bună ziua, domnişoară Rinquet.

Capitolul 1           Umbra chinezească.           Ora zece seara. Porţile de fier ale parcului fuseseră închise, iar Piaţa Vosges era acum pustie, cu urmele lucioase lăsate de maşini pe asfalt şi susurul neobosit al fântânilor, copacii despuiaţi de frunze şi conturul monoton pe cer al acoperişurilor identice. Sub arcade, care formează o centură impresionantă a acestei pieţe, puţine lumini erau aprinse. Nu mai mult de trei-patru prăvălii. Comisarul Maigret văzu o familie care lua masa în una dintre ele, unde se îngrămădeau coroane mortuare. Încerca să citească numerele de deasupra uşilor, dar, imediat ce trecu de prăvălia cu coroane, o persoană mică de statură ieşi din umbră.           — Dumneavoastră v-am telefonat? Probabil că aştepta de mult timp acolo. În pofida frigului lunii noiembrie, nu-şi pusese pardesiul peste şorţ. Avea nasul roşu şi ochii îngrijoraţi. La mai puţin de o sută de metri, în colţul străzii Beam, se afla un poliţist în uniformă.           — Nu l-aţi anunţat? Mormăi Maigret.           — Nu! Din cauza doamnei de Saint-Marc, care urmează să nască. Uitaţi! Aceea e maşina doctorului, chemat de urgenţă. Lângă trotuar staţionau trei maşini, cu luminile de poziţie aprinse. Cerul, cu nori care treceau pe un fond scăldat de lumina Lunii, căpăta uneori o paloare indefinită. Ai fi spus că stătea să ningă. Portăreasa intră pe poarta mare a imobilului, luminată de un bec de 25 de waţi, înnegrit de praf.           — O să vă explic. Aici este curtea. Trebuie s-o traversezi ca să ajungi în oricare parte a casei, cu excepţia celor două prăvălii. Aici stau eu, în stânga. Nu daţi atenţie. N-am avut timp să culc copiii. Erau doi, un băiat şi o fată, în bucătăria în dezordine. Dar portăreasa nu intră. Arătă, la celălalt capăt al curţii, lungă, mare, o clădire cu proporţii armonioase.           — Acolo e. O să înţelegeţi. Maigret se uita curios la acel nod de femeie ale cărei mâini agitate trădau înfrigurarea.           — Cineva vrea să vorbească cu un comisar la telefon! I se spusese puţin mai devreme la Poliţia Judiciară. Auzise o voce înăbuşită şi repetase de trei-patru ori:           — Vorbiţi mai tare! Nu vă aud!           — Nu pot. Vă sun de la debit. Aşa că. Era un mesaj fără şir.           — Ar trebui să veniţi imediat în Piaţa Vosges la nr. 61. Da. Cred că e vorba de o crimă. Dar încă nu trebuie să se ştie! Iar acum, portăreasa arăta spre ferestrele mari de la primul etaj. Câteva umbre se agitau în spatele perdelelor.           — Acolo e.           — Crima?           — Nu! Doamna de Saint-Marc care naşte. Prima ei naştere. Nu e prea voinică. Înţelegeţi? Curtea era şi mai întunecoasă decât Piaţa Vosges. Era luminată de un singur bec, fixat în perete. Puteai ghici o scară în spatele unei uşi cu geam, apoi, ici şi colo, nişte ferestre lu-minate.           — Şi crima?           — Să vă spun! La şase au plecat angajaţii de la Couchet.           — O clipă. Ce înseamnă ‘Couchet’?           — Clădirea din fund. Un laborator sau o fabrică de seruri. Probabil că ştiţi. ‘Serurile doctorului Riviere’.           — Şi fereastra aceea luminată?           — Staţi puţin. Azi e 30. Aşa că domnul Couchet era acolo. Are obiceiul să rămână singur după închiderea birourilor. L-am văzut prin geam, aşezat în fotoliu. Priviţi. O fereastră cu ochiuri de geam mate. O umbră ciudată, ca a unui bărbat care zace cu capul pe birou.           — El e?           — Da. Pe la opt, când am dus gunoiul, am aruncat o privire. Scria. Se vedea foarte bine mâna care ţinea un toc sau un creion.           — Şi la ce oră a avut loc crima?           — Un moment! Am urcat să văd ce mai face doamna de Saint-Marc. Şi m-am uitat iar când am coborât. Era ca acum şi chiar am crezut că adormise. Maigret începea să-şi piardă răbdarea.           — Pe urmă, după un sfert de oră.           — Da! Era în aceeaşi poziţie! Spuneţi esenţialul.           — Asta e tot. Am vrut să văd. Am bătut la uşa biroului. N-a răspuns nimeni şi am intrat. E mort. E plin de sânge peste tot.           — De ce n-aţi anunţat comisariatul? E la doi paşi de aici, pe strada Beam.           — Şi ar fi venit toţi în uniformă! Ar fi tulburat toată casa! V-am spus că doamna de Saint-Marc. Maigret avea mâinile în buzunare şi pipa între dinţi. Se uită la ferestrele de la primul etaj şi avu impresia că momentul se apropia, pentru că agitaţia crescuse. Auziră o uşă deschizându-se şi paşi pe scară. În curte apăru silueta unui om înalt şi solid. Portăreasa atinse mâna comisarului şi şopti cu respect:           — Domnul de Saint-Marc. Fost ambasador. Bărbatul, căruia nu i se vedea faţa, se opri, porni din nou, apoi se opri iar, privind tot timpul spre propriile ferestre.           — Probabil că i s-a spus să iasă afară. Şi mai adineauri. Haideţi cu mine. Poftim! Iar au dat drumul la fonograf! Şi exact deasupra familiei Saint-Marc! Fereastră mai mică, de la etajul doi, cel mai slab luminată. Era închisă şi mai mult puteai ghici decât auzi muzica unui gramofon. Portăreasa, slabă, nervoasă, cu ochii roşii, cu degetele agitate, se îndreptă spre fundul curţii, arătă un peron mic şi o uşă întredeschisă.      — O să-l vedeţi la stânga. Prefer să nu mai intru. Un birou banal. Mobile deschise la culoare. Un tapet uni. Şi un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, aşezat într-un fotoliu, cu capul pe hârtiile împrăştiate în faţa lui. Glonţul îl lovise drept în piept. Maigret trase cu urechea: portăreasa era tot afară, aşteptându-l, iar domnul de Saint-Marc continua să se plimbe prin curte. Din când în când, un autobuz trecea prin piaţă, iar vacarmul lui făcea şi mai profundă liniştea care urma. Comisarul nu se atinse de nimic. Se asigură doar că arma nu rămăsese în birou, se uită înjur trei-patru minute, pufăind din pipă, apoi ieşi, încruntat.

Capitolul I.           Sâmbăta domnului Basso.           Un sfârşit de după-amiază însorit. Un soare aproape vâscos scălda străzile liniştite de pe malul stâng al Senei. Şi peste tot, pe feţe, în miile de zgomote familiare ale străzii, stăruia bucuria de a trăi.           Există şi astfel de zile, când existenţa este mai puţin banală şi trecătorii de pe trotuare, tramvaiele şi automobilele par să-şi joace rolul într-o feerie.           Era 27 iunie. Când Maigret ajunse la poarta mică a închisorii Santé, santinela privea, înduioşată, un pisoi alb ce se juca cu câinele lăptăresei.           Şi probabil că există şi zile în care pavajul e mai sonor. Paşii lui Maigret răsunară în curtea imensă. La capătul culoarului, întrebă un gardian:           — A aflat?           — Încă nu.           O cheie răsucită în broască, un zăvor tras… Intră într-o celulă foarte înaltă, foarte curată, unde un bărbat se ridică, în timp ce chipul său părea să-şi caute o expresie.           — Ce mai faci, Lenoir? întrebă comisarul. Bărbatul dădu să zâmbească, dar un gând îi înăspri brusc trăsăturile. Sprâncenele i se apropiară, bănuitoare. Preţ de câteva secunde, schiţă o grimasă arţăgoasă, apoi ridică din umeri şi întinse mâna.           — Am înţeles! rosti el.           — Ce-ai înţeles?           Un zâmbet dezamăgit.           — Nu-mi faceţi mie asta! Aţi venit aici…           — Pentru că plec mâine în vacanţă şi…           Deţinutul râse, un râs sec. Era un tânăr înalt, brunet, cu părul pieptănat pe spate. Avea trăsături regulate, ochi căprui frumoşi şi o mustaţă fină, care scotea în evidenţă albul dinţilor ascuţiţi ca ai rozătoarelor.           — Sunteţi amabil, domnule comisar.           Se întinse, căscă şi închise capacul WC-ului, care rămăsese ridicat, într-un colţ al celulei.           — Nu vă uitaţi la dezordine…           Şi, brusc, privindu-l în ochi pe Maigret:           — Graţierea a fost respinsă, nu-i aşa?           Era inutil să mintă. Celălalt înţelesese şi se plimba acum prin celulă.           — Nu-mi făceam iluzii! Şi când? Mâine?..           Cu toate astea, la ultimul cuvânt, vocea i se alteră şi ochii i se îndreptară spre lumina slabă a zilei, care se strecura prin fereastra îngustă, situată foarte sus.           La aceeaşi oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:           Preşedintele republicii a respins graţierea lui Jean Lenoir, tânărul şef de bandă din Belleville. Execuţia va avea loc mâine în zori.           Maigret îl arestase pe Lenoir în urmă cu trei luni, într-un hotel de pe strada Saint-Antoine. Încă o secundă şi glonţul tras de asasin în direcţia lui l-ar fi nimerit drept în piept, în loc să ajungă în tavan.           Totuşi, comisarul se interesase de el, fără ranchiună. Întâi, poate, pentru că Lenoir era tânăr. Avea douăzeci şi patru de ani şi colecţiona condamnări de la cincisprezece.           Apoi, pentru că era îndrăzneţ. Avea complici. Doi dintre ei fuseseră arestaţi în aceeaşi zi cu el. Erau la fel de vinovaţi şi, în cazul ultimei lovituri, atac armat asupra unui casier, probabil că implicarea lor fusese mai mare decât a şefului.           Totuşi, Lenoir îi dezvinovăţise, luase totul asupra lui, nu-i „turnase”.           Fără afectare, fără să se dea mare. Nu învinovăţea societatea pentru delincvenţa lui.           — Am pierdut! se mulţumea el să spună.           Se sfârşise. Sau, mai curând, când soarele care aurea acum o bucată din zidul celulei sale avea să răsară din nou, se va fi sfârşit.           Fără să vrea, Lenoir făcu un gest sinistru. În timp ce se plimba, îşi trecu mâna peste ceafă, se înfioră, păli şi simţi nevoia să spună, rânjind:           — Oricum! Ai un sentiment ciudat.           Şi, brusc, cu obidă în glas:           — Măcar dacă m-aş duce acolo cu toţi cei care o merită!           Se uită la Maigret, ezită, făcu din nou turul micii încăperi, apoi mormăi:           — N-am să mă apuc azi „să dau în gât” pe cineva. Şi totuşi!..           Comisarul evita să-l privească. Simţea că se apropia mărturisirea. Şi îl ştia pe celălalt destul de sălbatic ca o simplă tresărire sau un interes prea vizibil să-l facă să nu mai vorbească.           — Desigur, nu cunoaşteţi taverna de doi bani. Ei bine, dacă daţi o raită pe-acolo, să ştiţi că e un tip, printre clienţii fideli, care ar merita mai mult decât mine să fie dus mâine la ghilotină!           Se plimba întruna, nu se putea opri, şi asta devenea halucinant. Era singurul mod prin care îşi trăda surescitarea.           — Dar nu-l veţi prinde… Uitaţi! Pot să vă spun ceva, fără „să dau pe goarnă”… Nu ştiu de ce îmi vine asta în minte azi. Poate pentru că e o poveste de puştani… Să fi avut vreo şaisprezece ani. Eram doi care mergeam pe la balurile populare şi şterpeleam. La ora asta, celălalt cred că e într-un sanatoriu. Tuşea de pe-atunci…           Oare nu vorbea acum ca să-şi creeze iluzia vieţii, ca să-şi dovedească lui însuşi că era încă om?      — Într-o noapte… Cam pe la trei… Mergeam pe strada… Nu! N-am să vă spun numele străzii. O stradă oarecare. Am văzut de departe o uşă care se deschidea. La marginea trotuarului era oprită o maşină. Pe uşă a ieşit un tip, împingându-l pe altul de la spate. Nu! Nu-l împingea. Imaginaţi-vă un manechin pe care ai vrea să-l faci să meargă cu tine ca şi cum ar fi un amic! L-a băgat în maşină şi s-a urcat la volan. Prietenul mi-a aruncat o privire şi iată-ne pe amândoi pe bara de protecţie din spate. În vremea aceea, mi se spunea Chat1. Asta spune tot!.. Ne-a plimbat pe o grămadă de străzi. Tipul de la volan parcă ar fi căutat ceva, părea că se rătăcise… Până la urmă, am înţeles ce căuta, pentru că a ajuns la canalul Saint-Martin… Aţi ghicit, nu-i aşa? A deschis portiera, a închis portiera, şi gata! Un cadavru a ajuns în apă. Simplu ca bună ziua! Gagiu' cu maşina trebuie să fi pus dinainte nişte chestii grele în buzunarele hoitului, pentru că n-a plutit nici o clipă… Noi doi stăteam cuminţi. Ne-am privit din nou. Am urcat la locul nostru.

Capitolul 1           Crima comisarului Maigret.           Nimeni nu a băgat de seamă ce se întâmpla. Nimeni nu a bănuit drama care se petrecea în sala de aşteptare a acelei gări mici, unde se aflau doar şase călători posaci, iar în aer plutea un miros de cafea, de bere şi limonadă. Era cinci după amiază şi se lăsa întunericul. Lămpile fuseseră aprinse, dar prin geamuri încă mai puteai zări, în semiobscuritatea peronului, funcţionari germani şi olandezi de la vamă şi de la căile ferate, care tropăiau pe loc ca să se încălzească.           Căci gara din Neuschanz era situată la extremitatea nordică a Olandei, lingă frontiera germană.           O gară oarecare, deoarece Neuschanz abia dacă se putea numi sat. Nici o linie principală nu trecea pe acolo, iar tren era doar dimineaţa şi seara, pentru muncitorii germani care, atraşi de lefurile mari, lucrau în uzinele din Olanda.           De fiecare dată se repeta acelaşi ritual. Trenul german se oprea la un capăt al peronului şi trenul olandez aştepta la celălalt capăt.           Funcţionarii cu şapcă portocalie şi cei cu uniformă verzuie sau albastru închis se întâlneau şi petreceau împreună ora de oprire prevăzută pentru formalităţile vamale.           Fiind vorba de vreo douăzeci de călători în fiecare tren, cam aceiaşi, care se adresau cu familiaritate vameşilor, formalităţile se terminau repede.           Iar oamenii se duceau atunci la bufet, care era la fel ca toate bufetele de frontieră. Preţurile erau afişate în cenţi şi în pfennigi. Într-o vitrină găseai ciocolată olandeză şi ţigări germane. Puteai fi servit cu rachiu de ienupăr sau cu schnaps.           În seara aceea era o atmosferă apăsătoare. O femeie moţăia la casă. Un jet de abur ţâşnea din filtrul mare de cafea. Uşa de la bucătărie rămăsese deschisă şi se auzeau ţiuiturile unui aparat de radio la care umbla un copil. Totul avea un aer familial şi totuşi, erau de ajuns câteva detalii pentru ca atmosfera să capete o nuanţă tulbure de aventură şi mister.           De exemplu, uniformele celor două ţări! Sau acel amestec de afişe pentru sporturile de iarnă din Germania şi pentru Târgul de la Utrecht… într-un colţ, o siluetă: un bărbat la vreo treizeci de ani – cu haine foarte uzate, palid la faţă şi nebărbierit, pe cap cu o pălărie moale, de un cenuşiu greu de definit – care poate că bătuse întreaga Europă.           Sosise cu trenul din Olanda. Arătase un bilet pentru Bremen, iar controlorul îi explicase în germană că alesese linia cea mai ocolitoare, pe care nu circulau trenuri rapide.           Bărbatul făcuse semn că nu înţelegea. Comandase în franceză o cafea şi toţi cei din jur se uitaseră la el curioşi.           Avea nişte ochi febrili, înfundaţi adânc în orbite. Fuma ţinându şi ţigara lipită de buza de jos şi acest simplu detaliu era de ajuns ca să exprime osteneala sau dispreţul.           Avea la picioare o valijoară din imitaţie de piele, aşa cum găseşti în toate bazarurile. Valijoara era nouă. Când primi cafeaua, scoase din buzunar un pumn de monede franţuzeşti, belgiene şi câteva olandeze, mărunte, din argint. Chelneriţa trebui să şi aleagă singură monedele pentru plată.           Un alt călător, aşezat la masa vecină, înalt şi greoi, lat în umeri, atrăgea mai puţin atenţia. Purta un pardesiu gros de culoare neagră, cu guler de catifea, iar nodul cravatei era fixat cu un dispozitiv din celuloid.           Primul, crispat, se uita tot timpul prin geamul uşii la angajaţii căilor ferate, ca şi cum s-ar fi temut să nu piardă trenul.           Al doilea îl observă, calm, implacabil, trăgând din pipă.           Călătorul agitat îşi părăsi locul preţ de două minute, ca să meargă la toaletă. Atunci, fără măcar să se aplece, cu o simplă mişcare de picior, celălalt trase spre el valijoară şi împinse în locul ei alta exact la fel.           O jumătate de oră mai târziu, trenul părăsea gară. Cei doi bărbaţi se aşezară în acelaşi compartiment de clasa a III-a, dar nu şi vorbiră.           La Leer, trenul se goli, după care îşi continuă totuşi drumul pentru cei doi călători. Pe la zece, garnitura intră sub acoperişul de sticlă monumental de la Bremen, unde lămpile cu descărcare luminiscentă făceau ca toate feţele să arate palide.           * * *           Probabil că primul călător nu cunoştea deloc limba germană, pentru că greşi de câteva ori drumul, intră în restaurantul de la clasa I, ajungând abia după mai multe încercări la bufetul clasei a III-a, unde nu se aşeză la masă.           Arătă cu degetul spre nişte franzeluţe care aveau cârnaţi înăuntru, explică prin gesturi că dorea să le cumpere şi plăti din nou întinzând un pumn de monede.           Mai bine de o jumătate de oră, rătăci pe străzile largi din vecinătatea gării, cu valijoara în mină, părând să caute ceva.           Iar bărbatul cu guler de catifea, care îl urmărea răbdător, înţelese când îl văzu îndreptându se în grabă spre un cartier mai sărac, care începea undeva în stânga.           Primul călător căuta pur şi simplu un hotel ieftin. Încetinindu şi mersul, examină câteva cu neîncredere, apoi alese un hotel dintre cele mai modeste, care avea deasupra uşii un glob mare, alb, din sticlă mată. Tânărul ţinea într-o mină valiză şi în cealaltă franzeluţele cu cârnaţi, împachetate în hârtie.           Strada era circulată. Începea să se lase ceaţa, prin care răzbăteau doar luminile vitrinelor. Bărbatul cu pardesiu gros reuşi, cu oarecare greutate, să obţină camera vecină cu cea a primului călător.           O cameră sărăcăcioasă, ca toate camerele de acest fel din lume, cu diferenţa că sărăcia nu era poate nicăieri mai lugubră ca în Germania de Nord. Cele două încăperi comunicau între ele printr o uşă cu broască. Astfel, bărbatul putu să asiste la deschiderea valizei, care conţinea doar ziare vechi.

Capitolul 1           Ziua începuse ca o amintire din copilărie, minunată şi plină de savoare. Fără motiv, pur şi simplu pentru că viaţa era frumoasă, ochii lui Maigret râdeau în timp ce lua micul dejun, iar ochii doamnei Maigret, aşezată în faţa lui, erau la fel de veseli.           Ferestrele apartamentului fuseseră larg deschise, lăsând să intre mirosurile de afară şi zgomotele familiare ale bulevardului Richard-Lenoir, iar aerul, deja cald, vibra; un abur fin, care filtra razele de soare, le făcea aproape palpabile.           — Nu eşti obosit?           Surprins, el răspunse gustând cafeaua, care i se părea mai bună decât în celelalte zile:           — De ce-aş fi obosit?           — După toată treaba pe care ai făcut-o ieri, în grădină. De luni de zile n-ai mai pus mâna pe hârleţ sau pe greblă.           Era luni, luni 7 iulie. Sâmbătă seara, se duseseră cu trenul la Meung-sur-Loire, la căsuţa pe care şi-o amenajau de câţiva ani pentru ziua în care legea îl va sili pe Maigret să se pensioneze.           Peste doi ani şi câteva luni! La cincizeci şi cinci de ani! Ca şi cum un bărbat de cincizeci şi cinci de ani, care nu fusese, ca să zicem aşa, niciodată bolnav şi nu era afectat de nici un handicap, ar fi devenit, de azi pe mâine, incapabil să conducă Brigada Criminală!           Cel mai greu îi venea să înţeleagă cum de trăise cincizeci şi trei de ani.           — Ieri mai mult am dormit.           — În plin soare!           — Cu batista pe faţă.           Ce duminică plăcută! O tocăniţă fierbea înăbuşit în bucătăria din curte, pardosită cu dale de piatră albăstrui, parfumul florilor de sunătoare se răspândea în casă, doamna Maigret trecea dintr-o încăpere în alta, cu o basma pe cap din pricina prafului, Maigret stătea în cămaşă, descheiat la gât, cu o pălărie de pai pe cap, şi smulgea bălăriile din grădină, prăşea, plivea, grebla, ca apoi să aţipească, după masă şi după vinişorul alb de ţară, într-un fotoliu-hamac cu dungi roşii şi galbene, iar soarele, deşi ajunsese curând la el, nu-l trezise din toropeală.           La întoarcere, în tren, amândoi se simţeau greoi, amorţiţi, îi furnicau pleoapele şi aduceau cu ei un miros care îi amintea lui Maigret de tinereţea sa petrecută la ţară, un amestec de fân, de pământ uscat şi de sudoare: mirosul verii.           — Mai vrei un pic de cafea?           — Cu plăcere.           Chiar şi şorţul cu mici carouri albastre al soţiei îl încânta prin prospeţimea lui, printr-un fel de naivitate, aşa cum îl încânta răsfrângerea soarelui în unul dintre geamurile bufetului.           — O să fie cald!           — Foarte cald.           Va deschide ferestrele care dădeau spre Sena şi va lucra fără haină.           — Ce-ai zice, la prânz, de un homar cu maioneză?           Încă era plăcut să mergi pe trotuar, unde copertinele prăvăliilor desenau dreptunghiuri mai întunecate, să aştepţi autobuzul lângă o tânără în rochie de culoare deschisă, la colţul bulevardului Voltaire.           Norocul era de partea lui. Un autobuz vechi, cu platformă, se opri la marginea trotuarului şi Maigret putu să-şi fumeze mai departe pipa, privind cum alunecau în jurul lui decorul oraşului şi siluetele trecătorilor.           De ce toate astea îi amintiră de o defilare viu colorată, de odinioară, care adunase tot Parisul, când tocmai se căsătorise şi era doar un tânăr şi timid secretar la comisariatul din cartierul Saint-Lazare? Caleştile transportau Dumnezeu ştie ce suveran străin, înconjurat de personaje cu panaşe, în timp ce căştile gărzilor republicane luceau în soare.           Parisul avea acelaşi miros ca azi, aceeaşi lumină, aceeaşi indolenţă.           Pe atunci nu se gândea la pensionare. Capătul carierei, capătul vieţii sale îi păreau foarte departe, atât de departe, încât nu-l preocupau. Şi iată că, acum, îşi pregătea casa unde îşi va trăi bătrâneţile!           Fără melancolie, doar un zâmbet destul de blând. Châtelet. Sena. Un pescar – întotdeauna era cel puţin unul – lângă Pont-au-Change. Apoi, avocaţi în robă neagră, gesticulând în curtea Palatului de Justiţie.           În sfârşit, Quai des Orfčvres, unde cunoţtea fiecare piatră din pavaj şi de unde fusese cât pe ce să fie exilat.           Cu mai puţin de zece zile în urmă, un prefect arţăgos, căruia nu-i plăceau poliţiştii din vechea şcoală, îi ceruse demisia, pensionarea anticipată, cum spunea el mai elegant, sub pretextul unor imprudenţe pe care le-ar fi comis.           În dosarul pe care îl răsfoise distrat, totul sau aproape totul era fals şi, timp de trei zile şi trei nopţi, fără să aibă măcar dreptul să-şi folosească colaboratorii, Maigret se străduise să o dovedească.           Nu numai că reuşise, ci obţinuse şi mărturisirea autorului înscenării, un dentist de pe strada Acacias, care avea pe conştiinţă mai multe crime1.           Dar asta era deja de domeniul trecutului. Îi salută pe cei doi poliţişti de gardă, urcă scara cea mare, intră în birou şi deschise fereastra, îşi scoase pălăria, haina şi, în picioare, contemplă Sena şi ambarcaţiunile care alunecau lin pe firul apei, în timp ce-şi umplea pipa.           În pofida neprevăzutului fiecărei zile, făcea, fără să se gândească, gesturi aproape ritualice, cum ar fi, după ce îşi aprindea pipa, acela de a deschide uşa de la biroul inspectorilor.           În faţa maşinilor de scris şi a telefoanelor erau locuri goale, pentru că începuse perioada concediilor.           — Bună, copii! Vii o clipă, Janvier?