Damian Stanoiu

Ucenicii Sf Antonie de Damian Stanoiu I. După lăsata-secului… Cuviosul Ghelasie, obosit de seara lăsatului de sec, pe care, împreună cu vecinul său de chilie, Ghervasie, o prelungise până spre slujba utreniei, deschise un ochi abia când soarele de început de martie, obosit şi el, aruncă o privire roş-gălbuie pe fereastră. Apoi îl închise la loc, căscă în rate şi încercă să-şi continue somnul ca omul fără griji prea mari şi fără ceasuri fixe. Deşteptaţi de căscatul stăpânului, Matei şi Năstase – doi cotoi voinici şi norocoşi, căscară la rândul lor tot aşa de lenevos dar nu-şi mai regăsiră somnul. Matei, care dormea sub plapumă, avu gust să-şi ascută limba-i aspră de degetele lui Ghelasie care pesemne încă nu-şi pierduseră mirosul de sos şi de friptură. Măgulit de linguşirea cotoiului, cuviosul Ghelasie se lăsă gâdilat, abia înăbuşindu-şi râsul sub mustăţile-i sărace şi galbene. Ca să nu rămână mai prejos de fratele său, Năstase, care odinea la capul stăpânului, scoase o coadă lungă de sub el, o trânti de câteva ori de pernă ca s-o scuture de scame şi de purici, apoi o întinse către nasul cuviosului. Acesta, foarte simţitor la atenţia motanilor, râse căscând şi amânând somnul îi răsplăti cu mângâieri duioase pe spinare şi pe sub burtă. Apoi iar căscă. Un căscat de mântuială care aduce cu lătratul unui câine muşcat de purici – şi vru să afle cât e ceasul. Pentru acest lucru însă trebuia să se ridice în capul oaselor şi să privească peste tăblia patului, osteneală la care renunţă. Îi veni mai lesne să crape uşa şi să întrebe pe vecinul de dincolo de sală. — Frate Ghervasie! Dar cuviosul Ghervasie doarme greu – un somn cu gemete, plesnituri şi sforăieli. — Ghervasie! — Hmmm? — Cască ochii şi uite-te la ceas. Dar Ghervasie nu căscă nimic, ci se întoarse pe partea cealaltă. Ghelasie se scărpina a ciudă după ureche şi încercă din nou să se ridice. Şi iar îşi luă seama. — Băăi Ghervasie! — Mmm? — Ia vezi, mă, cât e ceasul? — Ncrooo… Înfuriat, Ghelasie slobozi o mână pe marginea patului şi făcând un act de voinţă apucă un lemn răsnit de lângă sobă şi izbi cu el în uşa de vis-à-vis, care sări din clanţă şi se deschise la perete. Ghervasie se trezi speriat şi scoase un „hău” din burta-i ţestoasă de se mişcară ferestrele din ţâţâni. — Ci te deşteaptă, omule, că s-apropie vremea de toacă! Ce e somnul ăsta pe tine? Cunoscând de unde i se trase sperietura, Ghervasie pufni prin buzele-i răsfrânte – aşa de supărat că zbârli mustăţile şi barba şi legănă păianjenul de deasupra care, după obiceiul locului, nici el nu se prea scula cu noaptea în cap. — He, da ce ai căpiat? Vrei să-mi spargi uşa? — Scoal’ în sus că e târziu. Ce înseamnă atâta somn? Ai uitat ce-i scrie călugărului? Să postească mult şi să doarmă puţin… Părintele Ghervasie opri un căscat ce nu se mai isprăvea şi apoi răspunse. — A postit sfântul Antonie – şi au privegheat cei de la Mănăstirea Neadormiţilor şi pentru un păcătos ca mine… Dar tu te-ai sculat? — Eu… nu ştii cum sunt? Mă îngrijesc mai mult de sufletul altora… — Eşti un făţarnic. — Eşti un fariseu. — După ce mănânci cât şapte, e foarte drept să dormi măcar cât doi… — Cuvioasa Anastasia gusta numai seara puţină pâine de orz şi dormea cu capul pe pietre… — Se prea poate… Dar sfânta Anastasia se trăgea din singlitici şi înainte de a se face călugăriţă a înghiţit destule bunătăţi şi a dormit numai pe moale. Dar păcătosului de mine, care m-am născut în sărăcie, trăiesc în lipsă şi o să mor în mizerie, mi se cade să uit legile măcar la lăsatul secului de brânză… Ghelasie râse tare. — Taci, că te trăsneşte Dumnezeu! Ai o sută douăzeci de kilograme, ticălosule! — Nu bârfi, Ghelasie, că dai în păcatul celor care osândesc. Osânza mea s-a adunat din inimă largă şi din duh umilit, după cum uscăciunea ta vine din răutate şi din mândrie… — O să ţi se tragă moartea din lăcomie şi iadul din somn. — Mai bine din lăcomie şi din somn decât din pizmă şi din defăimare. Tot o să fie dracu mai îndurător. Cei şapte coconi din Efes au dormit trei sute şi şaptezeci şi doi de ani – şi tot au moştenit împărăţia cerului… — Pe ei i-a adormit Dumnezeu ca să arate oamenilor precum că învierea morţilor nu e lucru de şagă. — Pentru asta nu era nevoie să doarmă patru veacuri, mă săracule cu duhul! — Taci, ticălosule, că nu eşti în stare să tâlcuieşti scripturile, nu vezi? Mai bine te-ai uita la ceas. Ghervasie îşi dezlipi genele şi-şi trimise ochii în căutarea orologiului. Îl descoperi pe scrin, adică la locul lui, dar aşezat într-o dungă, aşa că, cu toate sforţările făcute, nu izbuti să-şi servească vecinul. — Da’ ce, tu n-ai ceas? — Al meu… a stat. — Foarte bine. Călugărul nu se cade să trăiască după ceas. Nu-l sileşte nici slujba, nu-l gâdilă nici nevasta… — Parcă nu erai aşa prost la vorbă, mă Ghervasie! Se vede că tulburelul ăla d-aseară… Hei, ridică-te în sus şi spune-mi cât e ceasul! — Unsprezece… — Minţi! — Scoal’ şi controlează. — Te-a părăsit îngerul smereniei. Vai de sufletul tău, Ghervasie! — Te-ai tâmpit din mâncare şi din somn. — Asta să mi-o spui când îi dormi pe scaun ca ucenicii sfântului Pahomie, nu acuma când ai făcut bureţi la gură, bârfitorule! — Achindineanule! — Clevetitorule! — Defăimătorule! — Vameşule! — Desfrânatule! — Somnorosule! — Asta să mi-o spui când îi dormi spânzurat de funie, ca sfântul Eftimie. — „Omul să facă ce poate”, grăieşte fericitul Augustin. — „Călugărul să doarmă îmbrăcat şi încins cu frânghii”, porunceşte cuviosul Venedict. — Da-ţi-ar Domnul duhul umilinţei… — Şi de la tine să-l ia pe-al neputinţei… — „Când sunt slab atunci sunt puternic”, a grăit marele Antonie. — Sfântul Antonie s-a gândit la uscăciunea trupului iar nu la slăbiciunile firii… Ţi-am spus de-atâtea ori să nu te mai încurci în scripturi, zăbavnicule la minte! — Hei, lasă acum scripturile şi spune-mi cât e ceasul, că trebuie să plec pe lac, blogoslovule! Ghelasie se opinti să se ridice dar îl prididi un căscat teribil – şi se lăsă din nou pe pernă. — Mi-e lene. Uită-te tu. — Şi mie… — Da’ bine, mă Ghervasie, azi intrăm în postul cel mare! Ti, da’ păcătoşi mai suntem! La vremea asta se cădea să fim în rugăciune… Să fi făcut măcar câte-o sută de mătănii până acu… Ghervasie se îngrijoră la faţă. Iar când auzi de mătănii se înfioră tot şi începu să cânte pe glasul al 6-lea – urmat îndată de Ghelasie: „Suflete al meheu, suflete gal meu, pentru cehe dormi? Sfârşitul se apropie şi vei să tee tuhuhurburi. Deşteaptă-te dar ca să se milostivească spre tine Hristoogos Dumneezeeeu, cel ce este pretutindenea şi pre toaaate lehe-pliineeee-eşteee…” — Hai să ne sculăm, Ghelasie. — Scoal’ întâi tu că trebuie să cauţi vârşele. — Da’ tu nu trebuie să faci rugăciunea pentru amândoi? Ghelasie zbârci din nas, căscă şi se frecă pe frunte. — Nu ştiu de ce mi-e capul cam greu… — Dacă ai băut două clondire… — Minţi, c-am băut patru amândoi. Adică… eu unu şi tu trei. — Fie şi aşa, dar scoal’ odată! — Trebuie curaj, mă Ghervasie… — „Să nu fii somnoros!” – porunceşte Solomon. — Solomon… mai bine şi-ar fi văzut de păcatele lui. Aauaah! — Căscat de om prost. Scoal’ în sus, n-auzi? Când voi zice trei, să fim amândoi în picioare. Un, doi, trei! Nu se mişcară niciunul. — Trebuie curaj, mă Ghervasie. Ia numără pân’ la douăzeci. Ghervasie numără până la treizeci, dar tot nu se ridicară. Izbucniră în râs. — Ticăloşi mai suntem, mă Ghelasie! — Mai bine zi: leneşi. Aauuah! Ia vezi, Năstase taică, e ceasul nouă? Cotoiul căscă şi închise dintr-un ochi. — S-au molipsit şi cotoii de la noi… Ia te uită tu Matei. Matei mişcă uşor din gene şi continuă să toarcă din caieru-i închipuit. — Hei, Ghelasie! Scoal’ odată, n-auzi? Că râde dracu de noi. — Las’ să râdă, că-l înfundăm noi în postul ăsta… — Aşa e. Şapte săptămâni… — Lungi şi grele… — Grea e călugăria, mă Ghelasie… — Scoal’, mă Ghervasie, că trebuie să mergem şi la biserică. Ce e lenea asta pe tine? — Azi începe slujba mai târziu. S-au gândit bine Sfinţii Părinţi… Că după lăsata de sec – cât de călugăr să fii şi tot mai atârni în pat… — Aşa e… dar atârnatul ăsta s-a cam făcut lege la unii călugări. Ghervasie strânse un căscat între dinţi şi începu să cânte: „Lege s-au făcut mie poruhuncilee ta-gale Doaagoagoahoaamneee…” — Ghervasie! — Eeee! — Hai să ne sculăm. — Hai. Cuviosul Ghervasie îşi trecu degetele prin leasa de pe piept, apoi prin barbă, îşi frecă ochii, nasul, căscă, se întinse – şi rămase pe loc. Ghelasie se scărpină în creştet, în barbă, scoase un picior deasupra plăpumii şi aducându-şi aminte de când era diacon, se umflă în pieptu-i slab şi chel şi dădu drumul unui chiot de sperie motanii: „Scu-la-ha-ha-haţi-văăăăă!” Ca şi când s-ar fi găsit în biserică, la început de privighere, ieromonahul Ghervasie îşi netezi gâtul cu un tuşit energic şi cântă pe glasul al 8-lea – prelung, scârţâit şi nazal: „Venihiţi să ne îâââânchiiiinăăăăăm şiihi-hihiii săă căăhăhădeeeeem… Veniii… — Ghervasie! — Heeeee! — Ce, ai înnebunit? N-ai citit în Pidalion că Sfinţii Părinţi opresc pe clerici să zbiere ca boii şi ca vacile? Nelegiuitule! — Ştiu: canonul 75 al sinodului al 6-lea… — Uite-te, mă, că nu eşti chiar aşa de prost… — Eşti un măgar. — Îţi mai lipsesc urechile. — Şi ţie coada. — Şi ţie samarul. — Măi frate Ghelasie! — Ce e, mă frate Ghervasie? — Hai să ne sculăm… — N-avem încotro… Ghervasie îşi răscoli pieptul în răspăr, mai căscă o dată, ghimoti plapuma cu picioarele, apoi îşi dădu o comandă de unul singur şi se ridică pe marginea patului. Aci, zăbovi să-şi facă planul. Îşi privi picioarele-i groase ca un butuc şi împodobite cu păr aspru şi creţ – şi socoti, pe bună dreptate, că are nevoie mai întâi de izmene. Le căută cu ochii şi le dovedi aruncate peste ceaslovul de pe analog… Se scârbi în sufletul cuvioşiei sale şi ceru iertare cărţii sfinte că săvârşise necuviinţa fiind netreaz. După izmene îi trebuiau ciorapii. Descoperi unul stâlcit într-un ungher iar pe celălalt urma să-l caute. Mai dădu o comandă energică şi plecă după izmene. Le ridică, mulţumit că nu le găsise într-o poziţie şi mai necuvioasă – şi sărută ceaslovul fără să-şi facă cruce. Se închină abia după ce-şi vârî picioarele în sidile. Al doilea ciorap îl găsi în cofa cu apă. Nu-l supără faptul că era leoarcă, fiindcă mai avea curaţi, cât pricina că toată noaptea îşi potolise setea din apă murdară… Scrâşni din măsele şi-şi vărsă focul pe vecin. — Ghelaasie! — Ei! — Trăsni-te-ar Dumnezeu! — De ce, mă rog? — Las’ că-ţi spun eu. Pantalonii, după multă căutare, îi dovedi… sub plapumă; pieptenele – un fel de greblă mai mică – îl găsi sub masă, prosopul sub pat, anteriul după sobă şi culionul în lighean… — Ghelasie! — Hău! — Trăsni-te-ar Maica Domnului! — Să te trăsnească pe tine. Ieromonahul Ghelasie rezolvă problema îmbrăcatului mult mai uşor, pentru motivul că se culcase cu hanţele pe el. N-avu nevoie decât să-şi tragă ghetele în picioare şi să-şi lege părul. Să-şi toarne o oală cu apă pe faţă şi să se şteargă cu prosopul curat pe care-l ţinea spânzurat aproape de tavan ca să nu-l înhaţe motanii. — Gata? — Gata. — Blagosloveşte şi iartă. — Dumnezeu şi Maica Domnului să ne ierte pe amândoi şi să ne blagoslovească. — Amin. Părintele Ghervasie privi resturile de pe masă şi înghiţi în sec. Părintele Ghelasie, privi şi el fără să dea vreun semn. Priviră şi cotoii – şi se linseră pe bot. Apoi, ochii tuturor se pironiră asupra a două crâmpeie de cârnat rămase în fundul unei străchini – şi avură cam acelaşi gând criminal… — E post, taică, grăi Ghelasie către cotoi. — Şi ce post! – întări Ghervasie cu gând de cârtire. — Trei zile numai toacă şi clopot… — Ba chipu’ ni se dă seara o felie de varză acră… — Să fie în pomana părintelui Isidor… — Mă ia frigurile când mă gândesc că tocmai joi o să căpătăm fiertură de la cazan. — Cinci boabe de fasole… — Hm, e bună şi fasolea… dacă ar avea cârnaţi deasupra… — Lasă, mă frate Ghervasie, că măcar aşa siliţi dacă nu ne-om mai netezi şi noi drumul către mântuire… — Drept e. Ş-apoi – ne-am îndopat aseară să ne ţină o săptămână… — Numai carne şi carne. Parcă dracu n-a avut altă treabă, zilele astea, decât să sperie peştele ca să nu intre în vârşe… — Să vezi, Ghelasie, că astăzi o să umplu închizătoarea cu peşte… Fac prinsoare pe ce vrei. — Păi nu ştii povestea din Pateric? Cică a dovedit stareţul o lighioană de muiere, în chilia unui cuvios călugăr, chiar în sâmbăta Paştelui! „Bine frate, zice bietul stareţ, nu puteai să mai rabzi până mâine?” „Cinstite părinte, răspunde vinovatul, puteam să rabd şi până poimâine, că sunt deprins, dar crezi că încornoratul o aduce când vreau eu? A adus-o azi ca păcatul să fie înzecit şi bucuria lui însutită.” — Rea dihanie mai e şi dracu, Ghelasie! — Şi noi îi făcurăm pe plac. Şi cu câtă uşurinţă! Dacă n-aveam peşte trebuia numaidecât să ne îndopăm cu carne? Să fi mâncat ridichi şi praz şi cartofi de la cazan… Ghervasie oftă a căinţă… fără să-şi poată lua ochii de la cârnaţi. Zise: — Lasă, frate Ghelasie, că zilele astea ne răscumpărăm noi păcatul. Să postim, mă rog, după tipicul cel mare. Aşa ca nişte ucenici ai sfântului Antonie – cum se cheamă că ne numim. Folosim şi sufletului şi trupului. Tu eşti uscat dea gata, dar eu, dacă voi cântări cu vreo cinci oca mai puţin n-aş avea decât să mulţumesc lui Dumnezeu. …Dar ochii de la cârnaţi nu şi-i dezlipea. Văzând ispitirea, Ghelasie îi luă să-i dea cotoilor. Dar Ghervasie se împotrivi. — Măi frate, ştii că Ninivetienii, ca să scape de prăpăd, au pus şi dobitoacele la post. Că-i ameninţase proorocul Iona pentru fărădelegile lor. Ce ar fi dacă aste trei zile am ţine şi cotoii nemâncaţi? Ba chiar şi porcii şi căţeaua şi păsările. Au destulă osânză să nu se ogârjească aşa cu una cu două Părintele Ghelasie se uită jalnic la cei doi prieteni cu coadă pe care-i iubea ca pe ochii din cap. Îi crescuse de mici, îi purica, îi îmbăia, îi lua la plimbare pe ceair şi pe lac, îi ospăta la masa lui, îi culca în plapuma lui, îi socotea mai mult chiar decât pe nişte fraţi întru Hristos. Dar ca să-i pună la post, pentru păcatele sfinţiei sale, nicicând nu-i trecuse prin minte. Îşi bătuse o vreme capul să-i înveţe a sta smeriţi când el îşi face pravila, dar nu izbutise. Mai încercase încă să-i abată de la păcatul curviei şi n-a fost chip până nu le-a făcut operaţia cuvenită. Îi netezi pe cap şi pe spinare – şi le ceru părerea. — Auziţi, taică, ce zice vrăşmaşul ăsta? Să vă pun la post aspru, pusnicesc. Trei zile – numai varză acră, crudă, şi aceea după apusul soarelui… Vă convine, tăiculiţă? Drept răspuns cotoii ciuliră urechile către strachina cu cârnaţi şi se linseră pe bot. — Mi-e milă de ei, Ghervasie. Ori glumeşti tu aşa? — Deloc, răspunse vecinul pornit pe spăşenie. Să postească toată vietatea, ca să aibă Dumnezeu dovadă de căinţa noastră pentru îndoparea de aseară şi de mai înainte. Să nu fie nici pricină de ispitire. Că dacă tu flămânzeşti şi ei se înfruptă în faţa ta şi din mâna ta, are dracu mai multă putere să te îndoaie. Ascultă-mă pe mine. — Barem să le dăm crâmpeiele astea de trandafiri, stărui Ghelasie rugător. — Nimic. Vrei să-ţi vie apă în gură şi să păcătuieşti cu gândul? Şi luând strachina cu cârnaţi, porni să-i arunce în umblătoare. Ştiindu-l pişicher, Ghelasie se luă după el ca să se încredinţeze că nu-i bagă în sân. Motanii îi urmară nedumeriţi. — Măi frate Ghervasie, dă-i mă pisicilor că e păcat să-i arunci. Părintele Ghervasie păru o clipă că se înmoaie, dar îşi aduse aminte de fapta unui călugăr din Tebana, care şi-a ucis ucenicul ca să scape de ispită – şi lăsă friptura să cadă în umblătoarea cât un puţ. — Trăsni-te-ar Dumnezeu, Ghervasie! – îl blestemă Ghelasie în numele motanilor. Apoi îşi mângâie prietenii. — Lasă, taică, nu vă scârbiţi, că în trei zile nu muriţi voi. După aceea am să vă cumpăr lapte de la Baba Leanca, să vă îndrept cu peştişori prinşi de ticălosul ăsta şi să vă dau slobozenie să vânaţi la vrăbii cât ăţi pofti. Părintele Ghervasie îşi drese barba satisfăcut, confiscă cheia de la magazioara cu grăunţe şi plecă să caute sculele din baltă; motanii rămaseră trişti lângă umblătoare, iar Ghelasie se scărpină după ceafă şi se rezemă în uşă să-şi facă un plan de lucru. Trebuia să-şi cureţe chilia, să cerceteze porcii, căţeaua şi orătăniile şi să citească pravila de călugăr. Se uită la ceas: 9. Amână curăţenia pentru după slujbă, lăsă rugăciunea până o potoli lighioanele şi coborî în dosul casei. Cei trei porci, deşi nu tocmai flămânzi, îl întâmpinară cu reproşuri. Ca să-i liniştească şi să-i îmbuneze, îi scărpină pe sub fălci şi-i trase prieteneşte de urechi. Apoi îi vesti – cam cu gura goală – că sunt puşi la post; şi trecu la păsări care dădeau semne de tulburare. Are cuvioşia sa, în deplină stăpânire, şase găini şi un cocoş, patru raţe şi un răţoi, două curci şi un curcan, două gâşte şi un gâscan, precum şi cinci bibilici cu bibiloiul respectiv. Când deschise uşa coteţului – o fostă chilie, acum dărăpănată – fu primit cu mari protestări. Găinile îşi arătară supărarea pentru întârziere prin uitături poncişe şi cotcodăceli de cloşcă; raţele îl primiră cu lătrături de ţaţe ştirbe; gâştele, mai mândre, îi întoarseră pur şi simplu spatele; curcanul îi trase o înjurătură ţigănească, iar bibilicile îl priviră sever şi aşteptară explicaţiile. Părintele Ghelasie le dădu „bună-dimineaţa” cu glas de om vinovat şi se apucă să le numere. Apoi să le cheme pe nume şi să le întrebe de sănătate. — Costache taică, te mai ustură creasta de ger, taică? Cum o mai duci cu nevestele, taică? Tu ai şase, ticălosule, şi eu n-am niciuna… Să-ţi fie ruşine pe la cioc. Găinuşele taichii, ale frumoase şi ale cuminţi, vă lasă hoţu’ ăsta în pace măcar noaptea, tăiculiţă? Bibilicile taichii, coconiţele taichii, să nu mai strigaţi „păcat”, în postul mare, că v-aude lumea, şi mă faceţi de râs, taică… Muierile taichii ale isteţe şi bune de gură… Să faceţi ouă, taică, să înmulţim ceata, taică. Bă Makensen, gâscan prost, Costache are şase neveste şi se simte în stare să mai treacă şi în târla vecinilor. Calcă-ţi muierile, moşulică, să facă ouă, să-ţi ridici neamul. Să nu rămână sterpe precum odinioară era să se întâmple cu fetele lui Lot. Dar nu acu’, ci după o săptămână, ori după trei zile, până trece canonul cel mare şi postul orânduit, pentru voi, de fratele întru Hristos, Ghervasie ieromonahul. Răţuştele taichii, ale frumoase şi mult clevetitoare, v-aţi îngrăşat ca nişte stareţe, mânca-v-ar taica. Hei, Pilat, und’ ţi-e gândul? Eşti ostenit? Lasă-le mai încet, mojicule, că le-ai adus în stare de abia se mişcă, nu vezi? Nu era locul tău în mănăstire, ci într-un harem, ticălosule! Mânca-v-ar taica să vă mănânce pe voi… dar nu acuma. Să treacă postul. Până atunci să ouaţi şi să trăiţi în pace şi în bună înţelegere, cum porunceşte Scriptura. Aţi auzit voi? Şi să vă mai lăsaţi de fărădelegi, că e săptămâna mare şi nu se cade… Hei, Averescu! N-auzi? Ce stai aşa îmbufnat şi gata de război? Mai rabdă şi tu, că destul de bine ai huzurit în bătătura mea. Post, taică, post nu glumă. Curcanul, mândru şi pretenţios, îl înjură a doua oară şi refuză să-şi strângă aripile. Părintele Ghelasie, ştiindu-l arţăgos şi greu de împăcat cu vorbe goale, îi dădu pace şi deschise uşa de perete. — La plimbare, tăiculiţă. Că e frumos şi cald. Mai căutaţi şi voi câte-un mugurel de iarbă, câte-o muscă, mai pietricele, mai seminţe rămase prin lujeri, că timp de trei zile se odihneşte şi părintele Pimen bucătarul şi mai răsuflă şi maţele celor îmbuibaţi. La revedere!   * Nouă şi jumătate. Părintele Ghelasie intră în bucătărioara sfinţiei sale şi puse în cunoştinţă şi pe Irodiada – o căţeluşă blândă şi inteligentă – despre hotărârea teribilă şi nestrămutată a părintelui Ghervasie. Apoi o pofti şi pe ea la soare – şi trecu la analog să-şi facă rugăciunea de dimineaţă.   „Slavă ţie, Dumnezeul nostru, slavă fie! Din pat şi din somn m-ai ridicat, Doamne; mintea mea o luminează şi inima şi buzele mele le deschide, ca să te laud pre tine Sfântă Treime: Sfânt, sfânt, sfânt, eşti Dumnezeule! Pentru rugăciunile tuturor sfinţilor tăi, miluieşte-ne pre noi. Doamne miluieşte, Doam’ lueşte, Doam’ leşte, Doamleş, Doamleş, Doamleş, Doamleş, ’mleş, ’mleş, ’mleş, ’mleşte, Doamne miluieşte. Doamne, nu mă lipsi pre mine de binele tău cel ceresc. Doamne, izbăveşte-mă de muncile cele veşnice. Doamne, de am greşit – măcar cu gândul sau cu cuvântul sau cu lucrul, iartă-mă. Doamne, izbăveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea, de neîndrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită. Doamne, luminează-mi mintea căci este întunecată de reaua şi vicleana poftă. Doamne, eu, ca om, am greşit; dar tu, ca un Dumnezeu îndurător văzând neputinţa sufletului meu, mă iartă şi mă miluieşte. Doamne al cerului şi al pământului, pomeneşte-mă pre mine păcătosul, neruşinatul şi necuratul robul tău, întru împărăţia ta. Amin. Doamne miluieşte, Doam’ lueşte, Doam’ leşte. Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă. Doamne, dă-mi cuget bun ca să-mi mărturisesc păcatele mele. Doamne, dă-mi lacrimi şi umilinţă şi aducere-aminte de moarte. Doamne, dă-mi smerenie, curăţie şi ascultare. Doamne, dă-mi răbdare, blândeţe şi voie nebiruită. Doamne, sădeşte în mine rădăcina bunătăţilor şi frica de tine. Doamne, apără-mă de oameni gâlcevitori, de draci, de patimile trupului şi de toate alte lucruri necuvioase. Sfinte îngere, cel ce stai înaintea pătimaşului meu suflet şi a vieţii mele celei ticăloase, nu mă lăsa pre mine păcătosul, nici te depărta de la mine pentru neînfrânarea mea. Nu da loc dracului celui viclean să-mi stăpânească în silnicie acest trup slab şi muritor. Întăreşte mâna mea cea neputincioasă şi mă îndreaptă pe calea mântuirii. Aşa, sfinte îngere al lui Dumnezeu, păzitorul şi acoperitorul sufletului şi al trupului meu, iartă-mi toate cu câte te-am scârbit în zilele vieţii mele şi mă păzeşte de toată ispita protivnicului, ca să nu mânii prea mult pe Dumnezeu. Şi te roagă pentru mine ca să mă întărească Domnul întru frica sa şi vrednic să mă arate bunătăţii sale celei mari şi nesfârşite. Amin!”   II. Amestecul satanei Luntrea părintelui Ghervasie nu se deosebeşte întru nimic de luntrea cu care sfântul apostol Petru îşi făcuse meseria de pescar pe marea Tiberiadei. Un trunchi de stejar scobit fără prea multă artă şi împins pe apa liniştită cu ajutorul unei lopeţi cioplită dintr-o ulucă de salcie. A avut el, părintele Ghervasie, şi lopeţi de stejar, înflorate cu briceagul – chiar de mâna cuvioşiei sale, dar le-a uitat seara în malul lacului şi i le-au şterpelit pescarii mireni din satul apropiat. La cea noduroasă şi necioplită pe care o are acum nu râvneşte nimeni, aşa că o poate lăsa oriunde şi fără nicio grijă. Dar cuvioşia sa, nu pare mulţumit că răutatea oamenilor îi răpeşte plăcerea de-a avea o sculă să înveselească ochiul. Priviţi-l cu câtă silă o apucă de coadă şi cu cât necaz scuipă în palmă – parcă ar scuipa în obrazul borfaşilor care-i strică socotelile. Lacul pe care-şi mână părintele Ghervasie butucu-i scobit n-are acuma niciun chichirez mai de luat în seamă. Din pricina iernii – mai mult ploioasă decât viforoasă şi geroasă, n-a hălăduit sub o pojghiţă de gheaţă decât o parte din luna lui ghenar. Nici măcar timpul necesar pentru a fi curăţit de brâul de trestie care-l înconjoară. E lin şi străveziu. Deşi n-a avut în cursul iernii decât guturaiuri scurte şi slabe, s-a aşezat cu burta la soare şi nu dă niciun semn de viaţă. Ba ceva mai mult. Şi-a acoperit fundu-i de mâl cu cer şi cu noroi, iar pe mândrul soare, cât e el de puternic şi de fudul, l-a silit să se coboare în mijlocul iezerului, fără să-l întrebe măcar dacă are gust să se scalde – când n-au dat dosul decât patru „babe” din nouă câte sunt. Vietăţile nu-l tulbură. Peştele, obosit şi bolnav de inimă – după şapte zile de goană turbată împotriva lui, s-a vârât prin colţuri calde – după cum îi e dodia şi neamul. Toată Săptămâna Brânzei a avut lacul de suferit din pricina lor. A fost înţepat cu cârlige, strecurat prin năvoade, jupuit de lotci şi pocnit la nimereală cu lopeţile pescarilor – mireni şi călugări. Dat-au slobozenie Sfinţii Părinţi ca în săptămâna care încheie Câşlegile şi întâmpină postul cel mare, să se înfrâneze lumea de carne şi să mănânce peşte şi brânză, pentru a fi trecerea mai lesnicioasă de la belşug la răbdare. Şi cum peştele sălăşluieşte în lac, a trebuit vânturată apa, răscolit nămolul şi brădişul, frânte trestiile din cale, speriate broaştele şi bâtlanii, pentru a-l înhăţa şi apoi jertfi întru îndestularea pântecelor respectuoase de regulile calendarului pravoslavnic. Dar osteneala pescarilor – cu şi fără rasă – n-a cules roade mari. Lacul – ce-i drept – n-a opus nicio rezistenţă. Molâu şi lălâu cum e, n-a făcut nicio mişcare ca să-şi apere avutul. Nu s-a umflat, nu s-a îndârjit, n-a fluşturat măcar din coadă. Ori să-şi fi încreţit fruntea ca să arate precum că îndrăzneala năvălitorilor nu-i e tocmai pe plac. Peştele însă, ştiind că e în joc propria-i piele, s-a apărat cum a putut. Crapii s-au prefăcut în porci şi s-au vârât în mâl; somnii s-au băgat în scorburi şi au tăcut chitic; iar ştiucile şi şalăii şi-au găsit scăparea în rădăcinile stufărişului. S-a mai rătăcit la drumul mare doar câte-un biban orb şi surd de bătrâneţe, câte-o roşioară proastă şi puradichiul cel ţepos şi chior care s-a ferit de urgia părinţilor canibali şi a nimerit în cazanul cu borş fierbinte al călugărilor, sau în oala afumată a vreunei Mariţe din satul vecin. Tac şi broaştele. Nu de frica şerpilor care încă nu s-au deşteptat din somnul lung şi obligator al iernii, şi nici de-a pescarilor. S-au căţărat pe coame de cocioace, ori şi-au scos numai boturile din apă – şi nu suflă o vorbă sau o notă. Nu le e nici a sfadă nici a cântat. Le place să se lase răsfăţate de soarele de primăvară şi s-au înţeles să amâne răfuielile şi concertele pentru mai târziu. Malurile – lungi şi strâmbe, vara încinse cu brâu verde, sunt acum pustiite de pârjol. Trestia şi papura rămasă netăiată, fie că n-a fost gheaţa vârtoasă ca să ţină omul, fie că nu s-au găsit cumpărători cu case dezvelite şi fabricanţi de coşuri şi de rogojini, se năpârleşte cu foc, ca întinerirea să se facă fără stânjenirea uscăturilor. Doar pe cocioacele singuratice au rămas – în bătaia vântului şi de râsul soarelui şi al vrăbiilor – strujeni blestemaţi de soartă să fie înăbuşiţi şi batjocoriţi de însăşi odraslele lor. Părintele Ghervasie a ocolit un cocioc şi se îndreaptă zorit către un boţ de stuf priponit de-un par zdravăn de salcâm. Are o vârşă adăpostită aci şi cată să-i facă o vizită. E om pururea vesel şi glumeţ cuviosul Ghervasie, dar acu pare încruntat şi noros. Nu-l supără soarele, pe care l-a dorit ori de câte ori i s-au isprăvit lemnele de la magazie, nu-l înţeapă muştele, nu i s-a îmbolnăvit vreun copil, nu l-a înşelat nevasta – de astfel de griji e scutit – şi nici plimbarea pe lac nu-l împovărează. De douăzeci şi şase de ani duce război cu peştii şi cu şerpii – din fundul copacului pe care l-a găurit şi l-a botezat luntre. Iar din beţia de aseară n-a mai rămas nici urmă. Discuţia veselă pe care a avut-o, din pat, cu vecinul, şi un pumn de apă rece cu care şi-a înviorat ochii şi obrajii, i-au alungat şi puţinul amar de pe limbă şi greutatea de la ceafă. Nici postul nu-l îngrijorează. Drept e că de când a primit darul preoţiei şi deci un pic de câştig şi puterea de a lega şi a dezlega, s-a cam dezobişnuit de el. Dar încă n-au început să-i ghiorlăie maţele. Mai degrabă ar pofti acu la o foaie de varză acră ori la o pătlăgică murată decât la un mijloc de şalău prăjit ori la o bucată de plăcintă. Altceva îl tulbură. Şi anume teama că va găsi peşte în vârşe. Toată săptămâna care trecu n-a prins, în cele trei mreje nouţe care le are, decât doi bibănaşi mai răsăriţi, dar care se usucă pe grătar, şi vreo trei ştiuculiţe – mai lungi în cap decât în trup. Pricina? Nici vreme protivnică, nici nepricepere, nici furt, ci… lucrarea diavolului. I-a gonit peştele din vârşe ca să-l facă pe el şi pe bunul Ghelasie să mănânce carne. Iar acum – îi va umple sculele ca să-i scârbească de post. Sunt pline vieţile sfinţilor de astfel de pocinoage ale satanei. Într-adevăr, se pare că dracu nu prea a dormit în noaptea trecută. — Ptiu, ucigă-te-ar crucea! – răcni Ghervasie când scoase din vârşă un lin de-o jumătate de kilogram şi o plătică de patru ori mai mare. În vârşa ce urmă găsi două ştiuci voinice şi pline de icre. — Ptiu, trăsni-te-ar sfântu’ Ilie! Iar din cea de a treia vârşă scoase ca la cinci kilograme de amestecătură: şalău, ştiucă, biban şi caracudă. — Ptiu! Ptiu! Ptiu! Bătu-te-ar urgia lui Dumnezeu, să te bată! O săptămână întreagă nu te-a slobozit inima să laşi măcar ştiucile astea borţoasele să intre, ticălosule şi împeliţatule! Lasă că n-am să-ţi fac eu pe gust! Am să-l închid în coteţ şi să-l ţin acolo până vor veni mirenii să-l cumpere şi să-l mănânce. În zadar îţi bâţâi tu coada, că bucuria n-o să ţină mult. Mânca-te-ar iadul să te mănânce! — Blagosloveşte, cinstite părinte! – se auzi atunci un glas din spate. Părintele Ghervasie lăsă pe dracu şi întorcându-şi capul dădu cu ochii de căciula mocănească a ierodiaconului Ilarie. Îi răspunse rece ca unuia pe care nu-l iubea. — Domnul! — E rost de saramură?… — Ai uitat că e post? — Eu am prins vreo cinci oca – numai unul şi unul. — Aruncă-l înapoi, în apă, că te duce dracu în ispită să-l mănânci. — Dacă-l arunci sfinţia-ta îl arunc şi eu… — Eu… nu mă tem de ispită. Pot să stau cu el – fript şi prăjit – la nas, o săptămână întreagă fără să aibă satana vreo putere… — Şi eu la fel… — Să nu te pună dracu să te spurci că nu mai vezi împărăţia lui Dumnezeu… — A primit Dumnezeu, în împărăţia lui, tâlhari şi ucigaşi, dar pe un biet călugăr care a înghiţit un şalău a doua zi de lăsatul secului… Până la Paşti mă şi pocăiesc. — Te leg cu darul meu de urmaş al celor şaptezeci de apostoli, să nu te atingi de peşte până la Buna-Vestire. — Bine, bine… N-am să mănânc până mi-o sosi miros din bucătăria sfinţiei tale… Cred că atunci dezlegarea vine de la sine. — Până la ziua de peşte, n-are să iasă din bucătăria mea alt miros decât de ceapă sârbească spartă cu pumnul şi de fasole afumată în cazanul de obşte… — Să-ţi ajute Maica Domnului! — Asemenea! Cotoii îl aşteptau pe punte. Ei nu înţelegeau ce-i cu postul. Îi obişnuise să le aducă peştişori şi se lingeau pe bot. — E post, taică, e postul cel mare al învierii Domnului. Măcar trei zile să ţineţi şi voi. Auzi, Năstase? — Miaau! — Miauu, nemiau, aşa e cum vă spun eu. Răbdare la cataramă că altfel nu e rost de mântuire. Înţelegi tu Matei ce zic eu? — Miaau! Ghervasie opri luntrea lângă închizătoare şi aruncă vânatul fără să-l mai mângâie cum îi era obiceiul. De ce să-şi mai facă inimă rea – şi lui şi cotoilor? Totuşi nu se putu abţine să nu spună o vorbă dulce linului auriu şi ispititor. — De, măi băieţaş, de ce n-ai intrat ieri, că făceam din tine un rasol – mmm! – colea ştii, cu untdelemn de la bidon, cu pătrunjel uscat – că ăl verde n-a ieşit, cu oţet de vin – mmm! – şi cu negru-vârtos… Să mănânci şi să bei până-ţi trosnesc urechile… Ale mele nu ale tale. Ori să te fi schimbat într-un pui de ciulama – mmm! Mirenii nu ştiu ce vasăzică ciulamaua de lin. E mai gustoasă ca a de ciuperci şi chiar ca a de iepure. Mmm! De, n-ai avut noroc – n-ai avut. Nici tu şi nici eu. O să te mănânce acu vreun cioflingar din oraş, năclăit de părintele Paisie de la arhondărie în ulei de floarea soarelui. Ori poate chiar vreun ţigan din Căldărari. Mmm! Ucigă-l-ar crucea pe dracu. Nu-i aşa, Năstăsică? — Miaau! — Acuma poftim la închisoare. Ai să oftezi aci până s-o găsi unul care nu posteşte. Mmm! Numai gândindu-mă la tine şi o să păcătuiesc faţă de canoane şi de tipic. Trăsni-l-ar Dumnezeu pe satana! Ce zici, Matei, taică? — Miaau! După ce căpăcui închizătoarea bine şi înţepeni luntrea de uscat, părintele Ghervasie mângâie motanii şi-i îmbărbătă întru răbdare, apoi urcă scuipând la chilie. Găsi pe Ghelasie făcând mătănii. — Hei, măi frate, te-ai rugat şi pentru mine? Ghelasie îl mustră dintr-o privire şi-şi continuă aplecările în faţa sfintelor icoane şi a candelei aprinse. Deşi avea gust de şagă, aşa mai mult de inimă rea, văzându-şi însă prietenul atât de cufundat în rugăciune, Ghervasie îmbrăcă anteriul, îşi mai deretică părul şi-şi plecă şi el genunchiul. Numai unul. Cântăreşte cu cincizeci de kilograme mai mult decât Ghelasie şi nu poate să se lase. Se închină, îndoaie piciorul drept cu mare chin, apoi se ridică gâfâind şi abia se decide să mai repete. Ghelasie atârnă numai şaizeci şi cinci de kile. E în stare deci să facă o sută de mătănii veritabile fără să sufle a oboseală. Pentru această uşurinţă, Ghervasie e încredinţat că o mătanie de-ale cuvioşiei sale e mai bine primită la Dumnezeu decât treizeci de-ale lui Ghelasie. S-aude toaca. Foarte târziu astăzi, căci aşa au orânduit marii tipicari să înceapă slujba a doua zi după Duminica Brânzei. O toacă parcă deosebită de cea din săptămâna trecută. Atunci se anunţau slujbe obişnuite, neprelungite cu citiri din sfântul Ion Scăraru, cu mătănii şi cu maţe în suferinţă. Are în sunetele ei ceva ameninţător şi totodată dătător de nădejde. Parcă ar avea aerul că repetă porunca sfântului Ioan Botezătorul, când a ieşit la Iordan ca să boteze: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Adică: răbdaţi, chinuiţi-vă burţile, sângeraţi-vă genunchii, tociţi-vă limbile şi vegheaţi în nedormire căci osteneala voastră nu va fi zadarnică. La sfârşitul postului vă aşteaptă cununa mântuirii şi răsplata bunătăţilor veşnice. În vreme ce se pregătesc pentru a merge la biserică, ieromonahii noştri îngână pe glasul al 8-lea – cu evlavie, cu teamă… şi cu gândurile aiurea: — „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, dătătorule de viaţă. Că mânecă duhul meu la biserica ta cea sfântă, purtând lăcaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii tale.”   III. „Doamne şi stăpânul vieţii mele…” Sfânta şi dumnezeiasca mănăstire în care se mântuiesc ieromonahii Ghelasie şi Ghervasie, are o biserică mare unde se oficiază în timpul verii şi un paraclis adăpostit în clădirea trapezăriei unde cuvioşii monahi şi cinstiţii fraţi proslăvesc pe Dumnezeu cu foc în sobă. Obştea de aci, nefiind prea numeroasă – în vremurile pe care le trăim călugării se prăsesc foarte anevoie – nu iau parte la slujbe, în zile de lucru, decât şapte-opt părinţi şi fraţi. Ceilalţi sunt ţinuţi pe la diferite ascultări: care econom, care la vite, care la pescărie, la beci, la vie şi aşa mai departe. Unii sunt prea bătrâni ca să-şi ducă picioarele mai departe de bucătărie şi de chelărie. Iar duhovnicii şi preoţii, adică boierii sfântului locaş, nu catadicsesc să treacă pragul bisericii decât în săptămânile când oficiază şi la Praznicele împărăteşti mai de seamă. De altfel, acum când lumea ascultă Prohodul Domnului tolănită în pijama sau meditând în faţa unei halbe şi a unui taler cu cârnaţi pe varză, nu mai are nici Dumnezeu pretenţiile de odinioară. E foarte mulţumit dacă măcar în sfintele mănăstiri mai sună clopotele de trei ori pe zi şi-i mai laudă minunile şi bunătatea un preot şi doi călugări care să nu fie şi ei prea plictisiţi de vechimea sfintelor scripturi şi de prezenţa mută a mucenicilor cu paveze şi cu săbii şi a cuvioşilor cu fălci fără obraji şi cu bărbi crescute după capriciile zugravilor. Astăzi însă e începutul postului mare, orânduit chiar de sfinţii apostoli în amintirea celor patruzeci de zile pe care le-a postit însuşi Mântuitorul lumii. De aceea paraclisul abia mai încape mulţimea părinţilor şi a fraţilor. Au venit toţi arhimandriţii şi ceilalţi care poartă cruci şi bederniţe, deşi sunt încredinţaţi foarte că împărăţia lui Hristos li se cuvine chiar numai în cinstea bătrâneţilor sau a rangurilor pe care le au. Nu lipseşte nici casierul şi nici economul, cu toate că sfinţiile lor au despre mântuirea sufletului alte concepţii decât Antonie şi decât părintele Achindin prescurarul. Singur părintele stareţ e absent din ceata proistoşilor şi a dregătorilor. Şi lipsa preacuvioşiei sale bucură mult pe călugări. Este aci o tradiţie ca în primele zile ale Păresimilor, mai-marele obştii să stea închis în chilie, petrecându-şi vremea în nedormire, în nemâncare, în mătănii, în lacrimi şi în rugăciuni necurmate pentru a întoarce mila lui Dumnezeu – izgonită brutal şi… tradiţional în Săptămâna Brânzei şi chiar cu mult înainte. Strana lui stă goală. S-a rezemat de ea vecinul din dreapta, care este protosinghelul Arsenie – marele eclesiarh. E înalt şi plin. Nasu-i cârn, c-o nară puţin crestată, pare a nu fi aşezat întocmai la jumătatea feţei brăzdată de firicele roşii. Ochii-i sunt mici, spălăciţi şi se mişcă greu, sprâncenele lungi şi groase, iar barba roşiatică şi nu tocmai lungă e mai deasă sub bărbie şi mai galbenă dedesubtul mustăţilor. În capul de cinste al stranei stângi, lângă jeţul regal, vegetează arhimandritul Porfirie – fost stareţ şi mare dregător la o sfântă episcopie. Are faţa scofâlcită şi vânătă, barba lungă, alb-gălbuie şi rară, nas subţire şi adus de mijloc. Văzându-l aşa de smerit şi cu camilafca roasă de molii aruncată la întâmplare deasupra potcapului, ai credinţa că e – ori sfânt, ori beat. Cuviosul Daniil, casierul mănăstirii, ocupă locul dintre ierodiaconul Ruvim şi duhovnicul Nectarie care stă în jeţul din faţa stranei arhiereşti. E înalt şi slab, cu ochii mari brăzdaţi de vinişoare roşii şi cu o barbă mai mult vânătă decât albă, lungă, deasă şi inutil de dreaptă. Priveşte numai la candela Răstignirii şi la degetul arătător de la mâna dreaptă care, obişnuit să numere bani, se freacă aproape încontinuu de cel mare. A venit şi părintele Pimen, şeful bucătarilor. Căci azi, mâine şi poimâine, cazanele şi străchinile se găsesc în vacanţă canonică. O vacanţă ce-i drept nu tocmai meritată, căci lucru mare nu s-au tocit ele în cursul anului. Au fiert tot buruieni plăpânde şi peşte orb, care n-au nevoie decât să ia miros de abur şi să se facă bune de mâncat. Nu e tânăr – părintele Pimen – dar nici bătrân. Poate că nici el nu-şi cunoaşte vârsta exactă. Dar e slab – păcat de meseria lui! – murdar şi păros ca un pusnic din veacul al patrulea. S-o fi spălat vreodată de când e bucătar, nu s-o fi spălat – treaba lui; în starea de faţă însă o înălbire a feţei ar fi cu neputinţă. N-ar folosi nici săpunul, nici cărămida, nici hârtia zgrunţată. Numai o boală – Ferească-l Dumnezeu – care să-i ia un rând de piele l-ar mai schimba la culoare! Are sfinţia sa un păr negru-corb, slinos şi sălbatic. Ai putea să juri că n-a cunoscut încă dinţii unui pieptene. În biserică n-a mai intrat părintele Pimen, din Lunea Patimilor. De aceea pare aşa de străin, mirat şi tâmpit. La spatele stranei arhiereşti, adică în hotarul dintre naos şi pronaos, se închină cuviosul Ignatie – monarhul absolut al poloboacelor şi zăcătorilor. E scund, ghebos, slab şi galben – parcă nici n-ar fi gustat vinul! Mustăţi are numai în colţul buzelor, iar drept barbă câteva firişoare roşii în jurul celor doi negi din bărbie. Ţine capul plecat şi ochii aproape închişi. Toţi călugării poartă camilăfci – semnul renunţării; şi toţi sunt încinşi cu curele – „spre omorârea trupului şi înnoirea duhului”. Unii au venit acoperiţi cu mantiile – „podoabe de nestricăciune şi de curăţie”, şi toţi ţin mătănii în mâini – „sabia duhului carele este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul, către Mântuitorul Hristos”. Pe feţele tuturor – de la cea cu urzeala roşie a eclesiarhului Arsenie şi până la cea brăzdată de îndelungă răbdare a văcarului Patapie, se citeşte grijă şi evlavie. Grijă – pentru postirea lungă, grea şi complicată cu toate şurubăriile tipicului savait; şi evlavie pentru cinstirea rânduielii lăsate de Sfinţii Părinţi şi pentru dulceaţa citirilor din aceste zile…   „Doamne şi stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie. Iar duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului tău… Aşa, Doamne împărate, ajută-mi ca să-mi văd greşalele şi să nu osândesc pre fratele meu, că bine eşti cuvântat – în vecii vecilor. Amin”. Aşa se roagă, în faţa uşilor împărăteşti, ieromonahul Nicanor, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu. Călugării repetă în taină şi încep şirul de mătănii care va dura până în Miercurea sfintelor Patimi…   E rândul cântăreţilor. În dreapta glăsuieşte prietenul nostru Ghervasie. Are voce de bariton necivilizat dar nu lipsit de dulceaţă. Iar cuviosul Ghelasie, vecin cu strana, îi ţine isonul şi-l ajută când i se pune ceva în gât şi când are nevoie să răsufle. „Vremea postului s-o începem luminat, supunându-ne pre noi nevoinţelor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul şi să ne curăţim trupul. Să postim – precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne în bunătăţile Duhului, ca să ne învrednicim a vedea preacinstita faţă a lui Hristos Dumnezeu şi sfintele paşti, duhovniceşte bucurându-ne.” Protosinghelul Arsenie, ştiind pe Ghervasie cam şugubăţ, chiar când e vorba de lucruri foarte serioase, îl urmăreşte din ochi să vadă întrucât cuvintele sfântului Teodor Studitul, tâlcuite pe glasul al doilea, se potrivesc cu ceea ce simte şi gândeşte el. Dar nu observă nimic necuvios. Şi nici făţărnicie. Se pare că e într-adevăr hotărât să nu ia cu inimă uşoară rânduiala aspră care începe. În strana stângă cântă ierodiaconul Ilarie. E slab şi cu părul în trei jumătăţi de culori. Are voce foarte nepotrivită cu înfăţişarea-i uscată, dar potrivită, aşa cum stă bine, cu a cântăreţului din dreapta. „Călătoria bunătăţilor s-a deschis. Cei ce vreţi să vă nevoiţi – intraţi, încingându-vă cu nevoinţa cea bună a postului. Că cei ce se luptă după lege, după dreptate se încununează. Şi luând toată într-armarea crucii, să ne luptăm împotriva vrăşmaşului, ca un zid nestricat fiind credinţa, ca o platoşă rugăciunea şi ca un coif milostenia. În loc de sabie – postul, carele taie toată răutatea de la inimă. Cel ce face acestea va primi cununa cea adevărată de la împăratul Hristos, în ziua judecăţii”. Ghervasie observă puterea neslăbită, ba chiar înteţită a vocii defteriului şi-şi aduse aminte de convorbirea avută pe lac. Dă un cot lui Ghelasie de lângă el. — Să ştii că ticălosul ăla de diacon a mâncat ce i-a rămas de-aseară… dacă nu şi mai mult. — Se poate, răspunse Ghelasie, bănuind şi o mică gelozie la bunul său vecin şi prieten, în vreme ce Ilarie glăsuieşte ca în zi de praznic: „Să nu ne lăudăm ca fariseheul, fraaţihilooor…” Eclesiarhul şi protosinghelul Arsenie se coboară boieros din strană, îşi şterge ochelarii şi apoi nasul şi mustăţile pe-o basma căpătată la vreun parastas, agaţă sticlele unde se cuvine şi citeşte de la sfântul Ioan Scărarul „Cuvânt pentru post”.   „Îndrăcirea pântecelui curată făţărnicie este. Că săturat fiind, strigă că este lipsit; şi plin fiind şi crăpându-se, strigă tare că-i este foame. Îndrăcirea pântecelui este amăgire a ochilor, care puţin primesc dar pre toate deodată a le înghiţi sfătuiesc. Îndrăcirea pântecelui este ziditoare a mezelicurilor şi fântână a îndulcirilor: i-ai astupat vâna şi din altă parte te-ai biruit. Saţiul de bucate este tată al curviei. Iudeul se bucură de sâmbătă şi de praznic, iar monahul cel lacom cu pântecele cu multă vreme înainte numără zilele câte sunt până la Paşti. Robul pântecelui socoteşte cu care bucate va prăznui, iar robul lui Dumnezeu cu care daruri se va îmbogăţi. De este cu putinţă, dă pântecelui tău hrană care îl umple şi lesne se mistuie, ca prin săturare, socoteala lui cea nesăţioasă s-o oprim, iar prin grabnica răsuflare ca de un bine să ne izbăvim. Stăpâneşte-ţi pântecele mai înainte de a te stăpâni el pre tine. Cel ce pre al său pântece şi-l grijeşte şi totodată pre duhul curviei a-l birui voieşte, – asemenea este celui ce cu untdelemn caută a stinge aprinderea. Ia seama că dracu şade lângă stomac şi face pre om să nu se sature – măcar pre tot Eghipetul de l-ar mânca şi pre tot Nilul de l-ar bea. Iară după îndestulare se duce împuţitul şi pre cel al curviei îl trimite. Voievodul dracilor este luceafărul cel ce a căzut, iar voievodul patimilor este gâtlejul pântecelui. Postul este silă a firii, curmare a înfocării, a gândurilor rele tăiere, slobozenie de visuri, curăţire a rugăciunii, luminătoriu al sufletului, străjer al minţii, uşă a umilinţei, pază a vorbirii prea multe, uşurare de somn, sănătate a trupului, uşă şi desfătare a Raiului.”   „Cuvântul” sfântului Ioan cel cu scara, citit – de pildă – de părintele Pimen, ar fi mai adăugat încă la evlavia cu care călugării au pornit pe post şi pe mătănii, dar rostit de preacuviosul Arsenie care nu atârnă mai puţin de o sută şi treizeci de kilograme, stârni un pic de veselie şi un murmur de şoapte. Care fură repede curmate de cântarea „Tripesneţului”.   „Iată vremea pocăinţei! Iată vremea mântuirii! Suflete privighează oprind intrările faptelor şi către Domnul uitându-te. În muntele Horiv, cu postul curăţindu-se Ilie, a văzut pre Dumnezeu. Să ne curăţim şi noi inima cu postul şi vom vedea pre Hristos. Doamne şi stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert – nu mi-l da mie. Iar duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului tău. Aşa, Doamne-Împărate, ajută-mi ca să-mi văz greşalele şi să nu osândesc pre fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!”

Pocainta staretului de Damian Stanoiu POCĂINŢA STAREŢULUI         Părintele stareţ mănâncă astăzi cu duhovnicii mânăstirii. Lucru rar şi neaşteptat. Rar – fiindcă Preacuvioşiei Sale îi place mai mult tovărăşia mirenilor, mai ales când aceştia au posibilitatea să-i ciupă un ajutor „pentru bieţii părinţi”, – fie din bugetul statului, fie de la vreo instituţie particulară; neaşteptat, – fiindcă din cei şase membri ai consiliului duhovnicesc, Preacuvioşia Sa nu mai este în raporturi bune decât cu protosinghelul Gherasim – un bătrân surd, adesea şi „mut”, şi întotdeauna inofensiv. Sufrageria stăreţiei are, desigur, patru pereţi, însă numai trei sunt de zid. Al patrulea, construit în urmă din scânduri şi geamuri, micşorează sala de mâncare în favoarea unui bufet mic, dar plin de toate bunătăţile pământului. Peretele dinspre răsărit e acoperit în mare parte de-o icoană uriaşă, înfăţişând diferite scene ale judecăţii viitoare; cel de miazăzi e ocupat de membrii familiei regale şi de vreo doi stareţi răposaţi, iar pe cel dinspre miazănoapte sunt aşezate cu gust: Cina cea de taină, Mântuitorul binecuvântând cele cinci pâini, chipul sfântului mucenic Dimitrie, o vedere generală a mânăstirii şi portretul în ulei al actualului stareţ. Masa este împodobită ca pentru oaspeţi de seamă, cu faţă albă, neumblată şi cu tacâmuri de mâna întâi. În aşteptarea celui mai mare, duhovnicii încearcă să dezlege taina invitaţiei. Dar mai întâi să vi-i prezint. Arhimandritul Gavriil are şaptezeci şi cinci de ani, pe care îi poartă fără osteneală şi fără durere. Nici barba nu i s-a rărit şi nici părul prea mult. Obraji-i sunt rumeni, fruntea are numai două crestături mai adânci, iar genele-i stufoase străjuiesc doi ochi zglobii care n-au făcut încă cunoştinţă cu ochelarii. Preacuvioşia Sa a servit mânăstirea, în calitate de eclesiarh, treizeci şi doi de ani; iar ca stareţ şaisprezece. În faţa părintelui Gavriil s-a aşezat cuviosul Natanail, – un moşneag firav la trup, cu faţa zbârcită, cu barba rărue, cu chelia ieşită de sub potcap şi cu pleoapele aproape goale, dar aşa de grele că abia le mai poate ridica. Nu păstrează biletul de botez, dar ştie că mama sfinţiei sale îl purta în pântece când s-a iscat revoluţia de la ”48… A fost eclesiarh şi econom în mai multe rânduri. Lângă părintele Natanail îşi mângâie barba sură cuviosul ieromonah Pahomie, – un bărbat ca de cincizeci de ani, îndesat la trup, cu ochii verzi şi cu nas trufaş. N-a ocupat nicio funcţie în administraţia mânăstirii, dar întotdeauna a uneltit, se zice, împotriva îngrijitorilor vremelnici ai obştii. În faţa sfinţiei sale şi în stânga preacuviosului Gavriil, zâmbeşte părintele Ermoghen. Are şaizeci de ani – ca şi când ar avea patruzeci şi cinci. Nu i-au albit decât puţine fire în barba-i scurtă şi creaţă. Pe faţă nici urmă de post şi de grijă. A trecut, pe rând, prin toată filiera administrativă. De vreo douăzeci de ani trage nădejde să ocupe şi locul cel mai înalt, dar împrejurările i-au fost potrivnice. Tot mai nădăjduieşte însă în „dreptatea lui Dumnezeu” şi în „bunătatea episcopului”… Coada o face protosinghelul Gherasim. E lung ca o scorbură de salcie, slab ca un măgar de laie, alb ca o coală velină şi surd ca o piatră de hotar. În umărul obrazului stâng poartă urma unei schije turceşti, de la ”77, iar degetul de la mâna dreaptă i s-a strâmbat într-o aventură din vremuri uitate… Face parte din consiliul duhovnicesc de când nici el nu mai ţine minte, pentru că are o calitate foarte apreciată de către stareţi: nu întreabă niciodată ce iscăleşte. Pe buzele tuturora – minus Gherasim – flutură aceeaşi chinuitoare întrebare: — De ce ne-o fi poftit? Ce înseamnă această dragoste neaşteptată? — I s-a apropiat sfârşitul, găsi Ermoghen o lămurire. — Asta e dorinţa ta, îl tachină Gavriil, dar eu bănuiesc că nu sfârşitul vieţii i s-a apropiat, că e voinic ca un taur, ci sfârşitul măririi… — Cam tot acolo vine… Ce crezi, Pahomie? Părintele Pahomie îşi privi vârful nasului, parcă i-ar fi cerut un sfat, şi răspunse în doi peri: — Nu-i lucru curat la mijloc… — Că nu e lucru curat, bănuim noi, zise Gavriil; dar ce să fie? Asta e întrebarea. Şi numai tu ai fi în stare să dai un răspuns. — Mai degrabă poţi ghici tainele lui Dumnezeu decât planurile Satanei, se lepădă Pahomie, râzând. — Totuşi s-au găsit în toate timpurile călugări care să ghicească gândurile dracului şi să i le strice; dar nicicând om pământesc n-a tâlcuit tainele Tatălui, – îl contrazise Ermoghen. Eu sunt sigur, părinte Pahomie, că sfinţia ta bănuieşti ceva, dar nu vrei să spui. — Staţi să vă lămuresc eu, interveni Natanail cu glasu-i copilăresc şi tărăgănat. Ne-a poftit ca să ne taie capetele, aşa cum Lăpuşneanu a tăiat pe-ale boierilor. Dar nu văd pe Moţoc… — Gherasim! – zise Pahomie stârnind veselie. — O să te dea pe mâna călugărilor, ca să te strângă de gât, – îl preveni Natanail pe surd. Dar surdul… ca surdul. — Ba eu aş mânca, dar n-am ce, – răspunse el întorcând farfuriile şi paharul. Intră părintele stareţ. Râsul stârnit de infirmitatea lui Gherasim îngheţă într-o clipă pe buzele tuturor. Nimeni nu se ridică. Singur Gherasim făcu o mişcare în acest scop, dar văzând că ceilalţi sunt prinşi de scaune, renunţă şi el să se mai ostenească. Stareţul încruntă uşor sprâncenele şi zise, pe un ton natural, obişnuitul: — Blagosloviţi! — Domnul! – mormăiră duhovnicii, fără să-l privească. Preacuviosul Procopie numără cincizeci şi unu de ani de la naştere şi patru de când a fost ales stareţ. E înalt de stat, nu tocmai rotund la trup, părul castaniu, barba roşcată şi întinsă, fruntea lată, nasul frate cu al lui Pahomie şi zulufii potriviţi din foarfecă. Pe porţiunea fără păr, a obrajilor plini, s-au ţesut firicele de sânge, iar dosul palmelor e punctat cu semnele traiului bun. — Luaţi, părinţilor! Păhărelele cu rachiu se golesc uşor, dar vorba e legată. Şi nici stareţul n-o sili. Dăduse ucenicilor poruncă să servească pe meseni după gustul fiecăruia: pe Gavriil şi pe Ermoghen cu ţuică de prune, pe Gherasim cu prăştină, pe Pahomie cu spumă de drojdie, iar pe Natanail cu rachiu de izmă, – şi aşteptă liniştit efectul acestei atenţii deosebite. Dar nimeni nu deschidea gura decât pentru un sec şi banal „blagosloviţi”, şi, fireşte, pentru a înghiţi conţinutul păhărelelor. Se serviră icre de crap decorate cu măsline; se înghiţiră două cutii cu sardele de Lisa; apoi câte-un rând de pahare cu vin – şi vorba abia începu să se înfiripe, timidă, între vecini. Stareţul rămânea mereu izolat. Nimeni nu-i adresă vreun cuvânt, şi nici el nu scotea de sub mustăţile-i vârfuite decât ceea ce îl obligă datoria de amfitrion: poftiţi – luaţi – serviţi-vă. Şi se părea, judecând după zâmbetul din colţul gurii şi după ironia din priviri, că nu-l jigneşte defel mojicia oaspeţilor. Ba chiar îi făcea plăcere, ca şi când ar fi fost prevăzută. Vine la rând ciorbă de raţă, cu bucăţele împărţite iarăşi după preferinţele – cunoscute – ale mesenilor. Numai părintelui Pahomie, în loc de copane, îi pusese fratele Niculae o aripă şi târtiţa. Bătrânul Natanail, vesel că primise ficaţii şi ciorba dumicată gata, remarcă greşeala şi stârni un pic de voie bună. Stareţul încercă să rupă gheaţa dintre el şi ceilalţi, dar nu izbuti. Se resemnă în aşteptarea unui moment mai prielnic. Ciulama de găină, cu mămăliguţă. De data asta fratele Niculae puse târtiţa în porţia lui Natanail. Unchiaşul, când dădu peste ea, râse pe înfundate, apoi o luă în furculiţă şi o trecu vecinului. Pahomie, fără nicio întârziere, o dărui lui Gherasim. Acesta îi mulţumi, dar se scuză, sub cuvânt că e… schimnic; şi o trecu lui Ermoghen. — Eu nu mănânc târ-târtiţă, – se apără acesta scurt; şi o mută la fostul stareţ. Arhimandritul Gavriil păru încurcat. Nu-i convenea nici s-o mănânce şi nici s-o ofere stareţului. — Nu-ţi mai place, Gavriile? – îl întrebă în batjocură Natanail. — Ba de plăcut i-ar place… dar nu mai are dinţi, răspunse Ermoghen, pentru el. Arhimandritul înfipse furculiţa în bucăţica orfană şi o privi lung. — Ia încearcă, părinte Gavriile, îl îndemnă Ermoghen, în râsul tuturor. — Îi lasă gura apă… dar nu mai e puterişcă, îl necăji Pahomie. Fostul stareţ îşi luă ochii de la târtiţă şi-i îndreptă spre capul mesei. Părintele Procopie, ocupat să desfiinţeze o copană, simţi privirea şi rânji cu gura plină. — Dă-o stareţului, că e mai tânăr, – îndemnă Gherasim pe Gavriil. Acesta îşi privi superiorul mai peste umăr şi vru să-i întindă furculiţa, dar îşi luă seama. Nu din pricina rangului, ci fiindcă nu vrea să-i dea prilej de vorbă. Dar Gherasim stărui. — Dă-o, frate, stareţului, că e tânăr, nu e ştirb ca noi. Stareţul săltă capul din farfurie şi făcu pe neştiutorul. — Despre ce este vorba, cinstiţi părinţi? Duhovnicii schimbară priviri repezi, apoi lăsară râsul şi deveniră foarte ocupaţi cu ciulamaua şi cu mămăliga. Gherasim însă o ţinea una. — Dă-o stareţului, Gavriile, că acu e în zaua lui. Părintele Natanail nu mai putu ţine râsul şi vărsă pe piept lingura cu ciulama. (El dumicase mămăligă în farfurie şi căra cu lingura). Din această pricină râsul mocnit o clipă, răsuflă în forme violente şi mai făcu pagube şi altora. După ce, cu ajutorul fratelui Niculae şi al părintelui Pahomie îşi adună resturile de pe haine, Natanail se adresă răstit către Gavriil, care tot nu se agăţase de târtiţă. — Şi nu te mai uita, omule, la ea! Dacă nu-ţi place, dă-o pisicii, că ea o mănâncă. — Ba s-o mănânce stareţul, – o potrivi, ca prin minune, Gherasim. — S-o mănânce, dacă vrea, – se răsti iarăşi Natanail, bâţâindu-şi lingura şi capul. Arhimandritul Gavriil, văzând care încotro, înfipse din nou furculiţa în târtiţă şi o întinse superiorului. Acesta, deşi ştia despre ce anume fac bătrânii haz, continuă să mănânce, tăcut şi cu ochii în farfurie. Numai când Gavriil îi duse bucăţica în drumul ochilor, îşi săltă capul, în timp ce musafirii, care îl ştiau supărăcios şi prost la vorbă, aşteptau să râdă pe seama lui Gavriil. Dar preacuviosul Procopie zâmbi cu recunoştinţă; şi luând târtiţa, zise: — Iacă un om – şi încă fost stareţ – care se îndură să dea aproapelui partea cea mai gustoasă. Mulţumesc, părinte Gavriile! — Pentru puţin, îi răspunse acesta, odată cu un compliment batjocoritor. — Ar fi mâncat-o el, sări Pahomie, dar îi e teamă să nu i se facă rău… — Şi-ar aduce aminte din tinereţe, completă stareţul. Gavriil îl privi de sus. — Mda! De când eram stareţ… — Când erai stareţ, te hrăneai numai cu târtiţe de pasăre? – îl întrebă Ermoghen, privind la Natanail. — Tot bătrân era şi atunci, răspunse Pahomie în locul lui Gavriil. — Mă rog, zise stareţul, ce legătură poate să fie între bătrâneţe şi târtiţa unei găini? — Ca între stareţ şi consiliul duhovnicesc, îl lumină la iuţeală Pahomie. Procopie lăsă ochii în jos. Ceilalţi căutară – care cu picioarele, care cu privirea, pe Pahomie, ca să-l felicite. Felul al treilea: câte-un purceluş pe varză şi câte-o sticlă de vin, de fiecare căciulă… Duhovnicii se priviră uimiţi. — Nu-i lucru curat, şopti Ermoghen la urechea lui Gavriil. — Să ştii de la mine că tot o să ne taie capetele, şopti şi Natanail la urechea lui Pahomie. Acesta însă privea purcelul cu atâta dragoste părintească, încât nu l-ar fi lăsat orfan – chiar cu riscul capului… Natanail suci farfuria şi o răsuci, neavând curaj să încerce cu propriile-i puteri a spinteca friptura. Gherasim, la fel de neputincios, îi dădu ocol, cu furculiţa şi cu cuţitul în mâini, până o depărtă ca de-o palmă şi se puse să-şi facă un plan. Pahomie, om în putere, se întinse şi tăie coada purcelului din faţa lui Natanail, apoi o întinse bătrânului. Acesta o respinse, supărat, şi continuă să sucească farfuria. În acest timp, Ermoghen, imitând pe Pahomie, ascuţi cuţitul de farfurie, apoi tăie urechiuşele purcelului destinat lui Gherasim şi le oferi surdului. — Să dea Dumnezeu să te văd mai surd ca mine, îi mulţumi acesta din toată inima. Când observă neputinţa bătrânilor, stareţul făcu semn ucenicilor să le dea ajutor. Într-un minut purceii fură sfârtecaţi în bucăţele, iar aburul icnit din carnea lor fragedă se uni cu cel ce ieşea din varză şi gâdilă, foarte plăcut, nările duhovnicilor. Iar când fălcile lipsite de dinţi intrară în funcţiune şi limbile prinseră gustul delicios al purcelului de lapte fript la tavă, mai încetară şi bănuielile împotriva stareţului… Toată fiinţa bătrânilor se concentra asupra farfuriilor şi orice alt gând dispăru din mintea lor ca praful în faţa vântului şi ca roua în faţa soarelui… Îndemnaţi de către stareţ, ucenicii acestuia interveneau mereu acolo unde mâinile slabe se dovedeau neputincioase, având grijă ca şi paharele să fie pururea virgine şi cât mai la vederea cuvioşilor oaspeţi. Nimeni nu vorbea. Toate gurile erau din cale afară de ocupate. Doar câte-un tuşit scăpat fără voie din gâtlej şi clefăiturile din ce în ce mai libere, erau singurele semne după care se putea ghici bucuria rară – a trupului şi a sufletului laolaltă… Dar fălcile începură, de la o vreme, să dea semne de oboseală, furculiţele să scormonească după părţi socotite mai alese şi dracul duşmăniei să-şi reocupe locul din care fusese izgonit un sfert de ceas. — Eu mă prind că purceii ăştia, deşi au fost luaţi din turma mânăstirii, o să ne coste cam multişor, şopti Ermoghen la urechea lui Gavriil. Acesta se asigură cu coada ochiului de neatenţia stareţului şi-i răspunse, pe aceeaşi coardă: — Să fim cu băgare de seamă. Pahomie dădu şi el să-şi spună gândul, vecinului, dar Natanail, tocmai clefăia din ficaţii purcelului, mulţumit la culme că sunt şi moi şi gustoşi – şi-i luă înainte. — Aferim de-aşa friptură! Păcat că nu mă întâlnesc cu ea mai des… — Fă-te stareţ, îl sfătui Ermoghen, fără să-şi ridice privirea. — Aşa hodorog! – se miră Pahomie. — Ca să mănânci purcei de lapte – face, zise Gavriil împăciuitor. — Bine, bine, dar unui stareţ i se mai cer şi alte calităţi, – protestă Pahomie, cu ochii la preacuviosul Procopie. — Ce calităţi îi mai trebuie?! – se miră Ermoghen. Să umble după femei, să bea cât patru şi să se pună rău cu întreaga obşte? Toate urechile şi jumătăţile de ochi se aţintiră spre capul mesei. Dar stareţul, ca şi când n-ar fi auzit nimic, goli un pahar până în fund, apoi îşi continuă opera de distrugere a celui din urmă picior. Nemulţumiţi şi miraţi de această tăcere, musafirii îl imitară nervoşi şi nedumeriţi. Abia acum începură ei să găsească unele cusururi fripturii. Gavriil observă că urechile n-au fost bine curăţite; Ermoghen că varza n-a fost tocată „ca fideaua”; Pahomie, că untura „parcă ar avea puţin miros”, iar Natanail că purcelul are şi părţi care se împotrivesc gingiilor cuvioşiei sale. Singur Gherasim, resemnat din cauza infirmităţii, continuă să înghită şi să mestece cu acelaşi elan de la început. Numai când observă că tăcerea se prelungeşte, se crezu dator s-o rupă el. — Dacă părintele stareţ mi-ar da în fiecare zi câte-un purcel fript şi câte-o sticlă cu vin, l-aş socoti printre sfinţi… — Poţi să-l socoteşti şi aşa, că tot habar n-ai tu de ceea ce se petrece pe lume, gângăvi Ermoghen. Gherasim vru să mai adauge ceva, dar întâlnind ochii sfredelitori ai stareţului, înghiţi vorba. De la el ochii lui Procopie trecură pe rând la ceilalţi meseni şi constatară că… şi vinul şi friptura au plăcut. Părintele Gavriil, care începuse purcelul de la mijloc, mai avea capul, coada şi picioarele de la genunchi; Natanail mâncase de unde nimerise, iar acuma revenea pe unde trecuse mai în grabă; Ermoghen mai avea o coastă, Gherasim o pulpă, iar Pahomie… număra oasele. Sticlele se goliseră invers cu vârsta: a lui Natanail avea nivelul cel mai scăzut, iar a lui Pahomie pe cel mai ridicat. Părintele stareţ zâmbi satisfăcut şi-şi mută ochii la propria-i voinicie: din purcel mai avea coada şi râtul, iar din sticlă… sticla! Făcu semn ucenicilor şi în două secunde toate clondirele de pe masă fură înlocuite cu altele pline, iar resturile din pahare golite într-un vas. — Luaţi, părinţilor, îndemnă stareţul după ce fraţii ascultători îşi făcură datoria şi umplură paharele. Duhovnicii priviră cupele aburite, le mângâiară cu degetele, dar ezitară să le ridice. Nu din pricină că se săturaseră, ci fiindcă fuseseră invitaţi… Crezând că întârzierea are un rost, nici părintele Gherasim nu bău. — Luaţi, părinţilor, că se încălzeşte, stărui din nou stareţul, după ce goli paharul preacuvioşiei sale. — Apăi… o să mai luăm, zise Natanail, că nu prea ne întâlnim aşa des cu chilipiruri d-astea. — Ar sărăci mânăstirea, găsi Ermoghen o explicaţie. — Şi s-ar toci masa stăreţiei, adaugă Pahomie. Părintele Procopie aşteptă şi cuvântul fostului stareţ, dar văzând că întârzie şi socotind momentul foarte propice pentru a legă vorba cu oaspeţii, luă o poză de pocăit şi zise: — Părinţilor, am impresia că – ori mâncarea nu v-a plăcut, ori vinul vi s-a părut oarecum… Natanail se burzului dintr-odată şi trânti cu paharul în masă. — Nu-i adevărat! Am mânia pe Dumnezeu, dacă am cârti un cuvânt împotriva mesei. — Atunci alta este pricina care vă face să grăiţi tot în pilde şi tot cu două înţelesuri… — Cum? Adică te faci că nu ştii? – se răsti Natanail, împroşcându-l cu ce avea prin gură. M-ai făcut „porc bătrân”, pe mine care trăiesc de şaptezeci de ani în această mânăstire, şi am slujit în sfântul altar vreme de şaizeci şi doi de ani – şi acuma te miri că nu-ţi dau cinstea de stareţ? — Pe mine nu m-a sictirit în chiar timpul sfintei Liturghii, după ce ne-am împărtăşit amândoi din acelaşi potir? – sări şi Ermoghen, mai roşu decât vinul din sticle. — Am slujit mânăstirea în toate chipurile şi nu mi-am auzit decât vorbe de laudă, atât de la cei mici cât şi de la cei mari; iar sfinţia ta m-ai pârât la mitropolie că nu mă duc regulat la biserică şi m-ai făcut „bou domnesc”, în faţa soborului, – îi reproşă, tremurând, fostul stareţ. — Vă pierdeţi vremea degeaba, observă Pahomie, umplându-şi paharul. Mai mult folosiţi golind sticlele astea… Stareţul îl împunse c-o privire scăpată fără voie, apoi se ridică, umilit, şi umplu cu mâna preacuvioşiei sale toate paharele de pe masă. — Smerenia Iudei, mormăi Gavriil, la un gând cu ceilalţi. — Cinstiţi părinţi, aveţi dreptate, grăi stareţul, milogindu-şi chipul cât mai meşteşugit. Greşit-am înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţiilor voastre… — Nu mai tăgăduieşti, ca în faţa exarhului?[1] – îl întrerupse, în batjocură, Pahomie. — Nu. Îmi recunosc păcatul şi-mi cer iertare!… — Aha, după ce ţi-ai râs de bătrâneţile mele şi m-ai făcut „bou domnesc”… — Iar pe mine „porc bătrân”… — Şi pe mine m-ai ocărât ca pe un ţigan sau ca pe un servitor oarecare… Stareţul nu-şi pierdu cumpătul. După ce înghiţi cu răbdare toate învinuirile, îşi reluă umilit, cuvântarea întreruptă. — Cinstiţi părinţi, v-am spus că-mi recunosc vinovăţia… — Şi Iuda şi-a recunoscut-o, dar a fost prea târziu… — …şi nu mă dau înapoi să-mi cer iertare şi să primesc chiar un canon, dacă sfinţiile voastre, ca duhovnici bătrâni, aţi găsi cu cale să-mi rânduiţi. Sunt om, nu sunt numai călugăr şi stareţ; şi ca om sunt şi eu supus păcatului. Credeţi sfinţiile voastre că puţin m-au costat neplăcerile, pe care, în clipe de mânie, vi le-am pricinuit? Vă mărturisesc în frica lui Dumnezeu că nopţi de-a rândul şi zile întregi mi-am pierdut somnul căindu-mă şi rugând pe Cel de Sus să nu-mi socotească aceste păcate… Dacă aţi şti frăţiile voastre de câte ori am dat să vin şi să-mi cer iertare, în genunchi, nu m-aţi mai învinui acuma ca pe un criminal de rând ce nu merită îndurare. Dar n-am putut să-mi uşurez astfel sufletul, căci m-am temut, ca un rău şi ca un netrebnic, că-mi voi pierde autoritatea de conducător şi deci mai amarnic voi fi judecat de Dumnezeu… De atâtea ori am vrut să vin la Preacuvioşia Ta, părinte arhimandrite, şi să-ţi zic: „Ai avut dreptate. Am furat şi am minţit. Iartă-mă sau loveşte-mă: cum te lasă cugetul”. Apoi să trec la bunul nostru Natanail şi să-i spun: „Drept m-ai judecat. Sunt muieratic şi prea puţin mă sinchisesc de gura lumii şi de slova canoanelor. Iartă-mă sau loveşte-mă, – după cum vei socoti că merit”. Iar părintelui Ermoghen să-i pun mătanie, fiindcă l-am ocărât în faţa soborului. La urmă de tot să mă duc la fratele meu de călugărie, Pahomie, şi să-i adeveresc punct cu punct – toate acuzaţiile pe care mi le-a adus… Cum vă spusei însă, m-am temut, în prostia mea, că apoi nu voi mai fi vrednic să stau în locul cel înalt, şi astfel mai mare greşeală să săvârşesc. Sunt aproape şapte luni de când la masă cu sfinţiile voastre n-am mai mâncat, în sobor n-am mai slujit şi vorbă între noi n-am mai deschis. Ştie unul Dumnezeu cât m-a chinuit starea aceasta, mai ales că nici eu nu mă sumeţeam să-mi cer iertare şi nici sfinţiile voastre n-aţi făcut nimic pentru împăcare. Mâncarea, pentru mine, n-avea niciun gust, iar băutura nu se lipea cu plăcere de limbă… Mi-era dor să mai fac haz de lipsa măselelor moşului Natanail, de tactul cu care mănâncă şi bea părintele Gavriil, de stângăcia plăcută a părintelui Ermoghen şi de graba cu care Pahomie sărea în ajutorul celor neputincioşi… În noaptea trecută am avut nişte vise urâte, trimise de la Dumnezeu, şi azi n-am mai putut să mai amân împăcarea atât de dorită. Am îngenuncheat în faţa icoanelor şi am zis: „Doamne, facă-se voia Ta!” Acuma, preacuvioşi părinţi şi fraţi în Hristos Domnul, judecaţi-mă şi mă osândiţi după care lege vă convine mai bine. Eu sunt împăcat în sufletul meu că mi-am făcut datoria. Dacă sfinţiile voastre nu-mi primiţi pocăinţa, rămâne să daţi seama înaintea Celui din Cer. În tot cazul pentru mine veţi fi de-acu înainte sfătuitorii cei mai ascultaţi şi fraţii cei mai iubiţi… Aci, părintele stareţ se opri şi se făcu că-şi striveşte lacrimile între gene. Natanail se înduioşă şi-i întinse mâna. — Eu te iert. Iartă-l şi tu, Gavriile. Fostul stareţ ezită. Ermoghen îi luă înainte. — Eu te-am iertat din ceasul în care m-ai ocărât. Numai dacă şi Dumnezeu îţi va şterge greşeala… — Iartă-l şi tu, Gavriile, stărui din nou Natanail. — Eu… n-am nimic cu Preacuvioşia Sa, zise Gavriil cu gura pe din două. E drept că m-a făcut „bou”, dar boii sunt adesea mai înţelepţi şi mai curaţi înaintea Ziditorului, ca făpturile cu două picioare. Mai rămânea Pahomie. Stareţul îl fixă stăruitor şi făcu semn moşneagului să-i zică. — Iartă-l şi tu Pahomie, se rugă Natanail, îmboldindu-l şi cu cotul. Pahomie ridică din umeri. — Dacă l-oi ierta eu şi nu l-o ierta Dumnezeu şi… Codul Penal, tot degeaba, se apără el, înfruntând privirea stareţului. — Iartă-l, mă! – stărui iarăşi Natanail. Ermoghen se asocie şi el. Dar Pahomie nu mai dădu niciun răspuns – şi-şi văzu de sticlă. Procopie scoase un oftat uşor, şi ridicându-se de pe scaun se smeri să umple a doua oară paharele mesenilor. Aceştia se împotriviră, dar el stărui. — Isus Hristos, că a fost fiul lui Dumnezeu, şi a spălat picioarele ucenicilor; fie-mi îngăduit şi mie, un ticălos de stareţ, să umplu paharele unor bătrâni şi preacuvioşi duhovnici… Cei trei se înduioşară şi mai mult. — Iartă-l, mă Pahomie, şi tu, se rugară ei din toată inima. Dar Pahomie rămânea neînduplecat. În cele din urmă conveni astfel: — Dacă stareţul crede că faptele pe care i le-am aruncat în sarcină-i nu păcătuiesc nici împotriva aşezărilor Sfântului Vasile şi nici împotriva legilor statului, sunt gata – nu numai să-l iert, dar să-i sărut şi mâinile şi picioarele. Ceilalţi priviră îngrijoraţi şi întrebători spre capul mesei. Stareţul, puţin schimbat la faţă, îşi ascunse mânia şi răspunse cu acelaşi glas îndulcit. — Părinţilor şi fraţilor, a păcătui e omenesc; dar a stărui în greşeală e lucru diavolesc. Dacă aş tăgădui că felul cum mi-am înţeles de la o vreme atribuţiile de stareţ, şi mai ales cum am mânuit fondurile mânăstirii – e în desăvârşită potriveală cu aşezările Sfinţii Părinţi şi cu legiuirile lumeşti, aş mai adăuga la păcate şi deci mai mult mi-aş îngreuna sarcina înaintea Judecătorului celui drept. Recunosc, deci, că am călcat, cu bună ştiinţă – şi canoanele şi legile statului, şi ordinele scrise ale celor mai mari; iar de sfaturile consiliului duhovnicesc mi-am bătut joc cum mi-a plăcut. E drept că uneori m-am ispitit crezând că voi folosi mânăstirii; de cele mai multe ori însă am păcătuit pentru punga şi pentru stomacul meu… Am făcut cheltuieli fără să vă cer avizul şi am încasat venituri fără să le însemnez undeva. Am socotit, în nerozia mea, că afară de Dumnezeu, de Satana şi de Episcop, un stareţ nu e îndatorat să mai dea şi altora cont de faptele lui şi de gândurile lui. De la o vreme însă mi-am dat seama că am apucat căi greşite; că legile trebuiesc respectate cu sfinţenie iar nu călcate; şi că un conducător, oricât s-ar crede el mai înzestrat de Dumnezeu decât semenii săi, tot are nevoie de sfatul şi de ajutorul altora. Aşa am socotit cu mintea mea cea mai de pe urmă; şi de aceea v-am poftit pe sfinţiile voastre, ca pe nişte slujitori vechi şi încercaţi, în oastea Domnului; întâi ca să vă cer iertare, după cum mai înainte v-am mărturisit, pentru supărările pe care firea mea iute şi nevlăguită vi le-a pricinuit; şi al doilea – ca să vă făgăduiesc că de aci înainte nu voi face un pas şi nu voi mai cheltui un ban fără încuviinţarea Comitetului. Amin! Părintele Natanail privi la Gavriil, Gavriil la Ermoghen, Ermoghen la Natanail, apoi toţi la Pahomie – şi Pahomie… în tavan. — Ce zici, Gavriile? întrebă Natanail pe fostul stareţ. — Ce să zic? Dacă făgăduiala şi căinţa au pornit de la inimă, iertat să fie, acum şi pururea şi în vecii vecilor. — Amin! – grăi Natanail. — Amin! – grăi şi Ermoghen. Pahomie se scobea cu un chibrit printre dinţi şi tăcea. Natanail îl îmboldi cu piciorul, apoi cu mâna, ca să sloboadă şi el vorba cea mare, dar în zadar. Pahomie lăsă scobitul şi se apucă să aşeze oasele purcelului – care şi la locul lui. Moşneagul se enervă. — Hai, Pahomie! Tu ce zici? — Ce să zic: că lupul păru-şi schimbă, dar năravul – ba. Cei trei protestară. Pocăinţa stareţului li se păruse prea sinceră ca să nu fie crezută. — Apăi tu… cu capul ăla mare… nici că erai în stare să dai alt răspuns, îl mustră Natanail, pe duhovnicul cel mai tânăr. — Iartă-l, mă Pahomie, şi tu, stărui Ermoghen. — Lăsaţi-l, părinţilor, că aşa e el: întotdeauna de altă părere, – interveni Gavriil batjocoritor. — Bun a fost purcelul, dar şi vinul – n-are niciun cusur, – sări de colo şi cuviosul Gherasim, care habar n-avea despre ce este vorba. — Iartă-l, omule! – se rugă din nou Ermoghen, de Pahomie. Dacă n-ai fi duhovnic, aş zice că nu cunoşti cum trebuie primit păcătosul care se pocăieşte… — Pocăinţa vulpoiului, – răspunse Pahomie, râzând forţat. Natanail se burzului ca un arici şi vru să-l certe, dar stareţul îi luă vorba din gură. — Părinţilor, fratele meu de călugărie, Pahomie, face parte din acei oameni care, deşi pricep uşor, dar pentru motive ştiute numai de ei şi de Dumnezeu, se lasă întotdeauna mai greu. Eu sunt mulţumit în sufletul meu că din cinci câţi vă număraţi de faţă şi în consiliul duhovnicesc, unul îmi dă credit în alb, trei îmi iartă trecutul şi-mi socotesc cuvântul – cuvânt, şi numai al cincilea se îndoieşte. Dar oare toţi ostaşii au încredere în calităţile comandantului lor? Nu s-au găsit chiar în ceata Ucenicilor unii care să se îndoiască de dumnezeirea lui Iisus? Să lăsăm dar pe părintele Pahomie să cugete în limba sfinţiei sale, iar noi, bucuroşi că am biruit pe satana şi ne-am împăcat, hai să mai cinstim câte-un păhărel. Noroc şi sănătate! Bucurie, frate Pahomie! — Să dea Dumnezeu, – zise acesta oftând şi ridicând cu îndoială din umeri. Natanail apucă paharul cu amândouă mâinile, căci una singură era prea slabă pentru atâta greutate, şi privind la stareţ cu ochi protectori, zâmbi părinteşte şi zise: — Ei, bată-te mântuirea să te bată!… Mă uit la tine şi parcă nu-mi vine să cred… Mi-aduc aminte de când te-a luat bietul Ghervasie, Dumnezeu să-l ierte, întru ale sale. Erai un ciucioiu cu mucii la nas. Nici „blagosloveşte” nu ştiai să zici. — Era ruşinos ca o fată mare, – îşi aminti şi Gavriil. — Pti! da’ ce ruşinos! Când s-a mai mărit şi a început să citească, la strană, ori de câte ori îi făceam câte-o observaţie – se roşea până în vârful urechilor. De, cine ar fi crezut c-o să… — …iasă aşa, – întrerupse Pahomie. — Taci, mă ţigane! – se răsti Natanail. Tu – neruşinat ai fost de când ai intrat pe poarta mânăstirii, şi tot aşa eşti şi în ziua de astăzi. Întotdeauna ai fost cu capul mare şi plin de gărgăuni, d-aia nu te-a primit nimeni în cele mai de cinste. Nu ştiu cum a făcut Procopie de te-a vârât în Comitet. Dar el a fost băiat bun, smerit şi ascultător… d-aia a ajuns unde se găseşte. Tu, cu prostiile tale, duhovnic ai să mori. Mă mir cum te-au învrednicit şi cu atâta! — La culoare, îmi pare mai frumos vinul de obşte, dar la gust… îl întrece ăsta de-o mie de ori. Ăla îmi pare că ar avea niţel smag, – grăi Gherasim, ca să se găsească şi el în vorbă. — O fi mai având şi altceva, nu numai smag, gângăvi Pahomie, ca pentru sine. Gavriil şi cu Ermoghen îşi făcură cu ochiul, ca şi când Pahomie ar fi avut dreptate. Şi nici Natanail nu acoperi adevărul. Zise: — Ce-a fost – a fost! De-aci înainte toate se schimbă şi se îndreaptă; nu-i aşa, Procopie? Stareţul adeveri cu o înclinare din cap, apoi se ridică şi turnă în pahare. Pahomie îl privi chiorâş şi strâmbă din nas, dar ceilalţi îl învăluiră în ochi calzi şi îngăduitori. — Ia-n te uită ce smerit e! – îl lăudă Natanail. Adevărat vorba ceea: puica se cunoaşte de pe creastă ce neam o să iasă. Smerit a fost când era numai un biet ucenic la Ghervasie, smerit e şi acu, stareţ fiind… Ce zici, Gavriile? — Tot ca şi sfinţia ta. Bine c-a biruit pe diavolul care-i furase înţelepciunea. — Ce bărbuţă caraghioasă avea când l-a făcut diacon! – îl mângâie şi Ermoghen. V-aduceţi aminte, părinţilor? Parcă era un smocuşor de la coada caprei. Şi acuma – ia priviţi bărbălaie! Juri că e arhiereu! — Când să-l facă preot, m-a întrebat şi pe mine stareţul – Marchian era atunci: „Ce zici, Natanaile, să-l fac?” „Fă-l, că e bun”, am răspuns eu, încredinţat, după cât îl ştiam, că nu va necinsti sfintele Taine. Acuma mă bucur că nu m-am înşelat. S-a coborât darul lui Hristos asupra unui călugăr ales… Ba ajunse şi stareţ! Ei, ce vrei? Îi face Dumnezeu parte – şi gata! — Să ştiţi de la mine că la alegerile de stareţi se amestecă şi diavolul. Ba chiar Scaraoschi cel bătrân, – îndrăzni Pahomie. — Pesemne că d-aia nu s-a ales Ermoghen, râse Gavriil. I-a ţinut dracu parte prea pe faţă… — Ermoghen nu face de stareţ, zise Natanail. El e bun de eclesiarh mare. Stareţul trebuie să fie falnic, să aibă îndrăzneală şi să ştie să vorbească şi ce să vorbească, pe unde s-o duce şi cu cine s-o întâlni. — Da’ lui Ermoghen ce-i lipseşte? – glumi Gavriil. Că un caier de barbă tot are; minte – în tot cazul mai sănătoasă decât a lui Pahomie; iar cât pentru vorbă… niciun copil de doi ani nu-l rămâne. Atâta că e el cam peltic… — „Porc bătrân” şi „bou domnesc”, tot poate să zică, – îndrăzni Pahomie. Bătrânii se supărară de-a binelea. Natanail vărsă paharul jumătate pe piept, şi puţin lipsi, când simţi vinul la buric, să nu sloboadă un blestem. Iar Gavriil şi cu Ermoghen, deşi nu iubeau pe stareţ, găsiră purtarea lui Pahomie lipsită de smerenie şi de omenie. — Mă Pahomie, îl atacă Gavriil, dacă n-ai fi băut din acelaşi vin cu noi, aş zice c-ai băgat pe beregată niscai prafuri de nebuneală. Lasă, omule, ce-i fi având pe suflet, şi dă cinstea celui care te ospătează! — Fireşte! – se asocie şi Ermoghen. — Cu toată plăcerea, răspunse Pahomie, spre bucuria tuturor. Şi ridicându-se de la masă, puse trei mătănii în faţa icoanei sfântului marelui mucenic Dimitrie, patronul mânăstirii… Duhovnicii îl urmăriră, făcând haz şi aşteptară ca la urmă să-şi ia iertăciune de la stareţ. Dar Pahomie, după ce se cocoţă pe-un scaun şi sărută chipul sfântului, grăi: — Mă rog, mai aveţi ceva de zis? M-aţi învinuit că nu dau cinstea cuvenită celui care ne ospătează – şi mi-am recunoscut greşeala. Dacă părintele stareţ îmi poate dovedi că ne-a dat să mâncăm măcar o firimitură din averea sa personală, sunt gata să-i fac şi lui trei mătănii şi să-i sărut mâinile – ca sfântului Dimitrie… Cei trei se uitară îngrijoraţi la stareţ. Dar părintele Procopie, găsi observaţia lui Pahomie întemeiată, şi ridicându-se de unde şedea se duse la el şi-l sărută pe obraji. — Sărutarea Iudei, – zise Pahomie, ştergându-şi obrajii cu batista înmuiată în vin. Stareţul îl luă de mâini. — Măi frate Pahomie, dacă-ţi închipui că purtarea ta mă supără, te înşeli grozav. Dimpotrivă: mă bucur din toată inima că ai rămas aşa cum te cunosc de când ai păşit pe poarta mânăstirii: cinstit şi mereu cu grijă pentru averea şi pentru binele obştii. Ne cunoaştem din noviciat, aşa e? Suntem călugăriţi în aceeaşi zi şi luaţi sub aceeaşi mantie de către acelaşi duhovnic, şi deci, după datină, ne putem socoti, cum ne-am socotit până mai anul trecut, fraţi buni; nu-i aşa? — Mă lepăd de-aşa frate! – se scutură Pahomie, râzând. — Tu te lepezi, dar nu mă lepăd eu. Am fost prieteni din ziua în care ne-am cunoscut, cel puţin eu aşa am crezut, – şi prieteni vreau să rămânem până la moarte. Cunosc pricina supărării tale şi-mi recunosc încă o dată vinovăţia. Şi încă o dată făgăduiesc că voi pune chiar de astăzi început de îndreptare. Ţie, ca mai tânăr şi mai priceput, îţi dau sarcina să supraveghezi întreaga viaţă a mânăstirii şi să-mi arăţi tot ce se petrece împotriva aşezărilor sfinţilor Părinţi şi a legilor de astăzi… Ei, nici în condiţiile astea nu vrei să ne împăcăm? Pahomie şovăi. — Împacă-te, împacă-te! – îl îndemnară ceilalţi cu mare zgomot. — Săi, Ermoghene, de-i desparte, că acu se încaieră! – strigă Gherasim, după ce constată că i s-a lăsat vinul în picioare… Intervenţia bietului surd stârni un râs care înmuie până şi cerbicia părintelui Pahomie. — Ei, ne împăcăm? – îl atacă din nou stareţul, în toiul râsului. — Împăcaţi-vă, împăcaţi-vă! – strigară duhovnicii bătând cu picioarele în podele – şi cu mâinile în masă. Gherasim îi privi nedumerit. Îi văzuse râzând şi nu ştia dacă trebuie să se aştepte la păruială ori la joc. În cele din urmă, copleşit de atâtea făgăduieli şi de atâta stăruinţă, Pahomie cedă şi se sărută cu Procopie. Nu însă cu toată inima, căci zise el după ce se lăsară din braţe: — Îmi pare că mă arde locul unde mă sărută stareţul… — Te arde fiindcă te sărută cu toată dragostea, îl linişti Natanail, făcând un compliment celui mai mare. — Ce era să faci, mă nebunule? – se răsti Gherasim la Pahomie, după ce acesta îşi luă locul pe scaun. Ermoghen se apropie de surd ca să-i explice cum stau lucrurile, dar în aceeaşi clipă fratele Niculae deschise uşa la perete, făcând loc altor doi fraţi care abia se luptau cu o tavă cât roata plugului. — Plăcintă! esclamară duhovnicii, bucurându-se ca nişte copii. Gavriil îşi slăbi cureaua cu încă două găuri, Ermoghen îşi deschie cordonul izmenelor, iar Gherasim, neavând ce să deschidă, se dibui repede la burtă şi constată cu mulţumire că mai e puţinel loc. Stareţul urmări pe Pahomie. Acesta nu părea prea entuziasmat de împăcare şi deci nici de plăcintă. După ce râse de bucuria bătrânilor, îşi aruncă şi el ochii mai bine în tavă, îşi gâdilă nările cu niţel miros, apoi zbârci din nas. — Sunt sigur că dacă voi tăia eu plăcinta, are să-i placă şi lui Pahomie, zise stareţul silindu-se să nu pară glumeţ. Nu-i aşa, măi frăţioare? Pahomie ridică din umeri. — Nu cred. Eu am auzit, am citit şi am constatat că bucăţica primită din mâna celui mai mare este – ori acrişoară, ori amăruie. Dulce niciodată. Să mai încerc însă… Natanail se zbârli ca un curcan. — Prostul – tot prost! Ptiu! Taie, moşule, şi n-asculta d-ale lui Pahomie. Fii smerit până la sfârşit, ca să iei cunună de la Dumnezeu. Stareţul apucă un cuţit şi o furculiţă şi spintecă plăcinta în două, apoi în patru, în opt, până făcu şaisprezece triunghiuri ascuţite. Aburul năvălit din despicături dădu sufrageriei un miros de simigerie şi mări nerăbdarea duhovnicilor. Gherasim întinse farfuria. Natanail, fiind chiar în dreptul tăvii, ridică dreapta, cu ajutorul stângii, şi înfipse furculiţa, la întâmplare. Nimeri însă prea aproape de vârf, din care pricină toată bucata îi scăpă pe mâneca largă a rasei. — Vezi dacă n-aştepţi blagoslovenia? – îi obiectă Ermoghen înghiţind în sec. — Poate vrea să mai ducă şi acasă, glumi Gavriil. Pahomie ajută moşneagului să-şi aducă plăcinta în farfurie. Zise: — Vezi ce înseamnă să mănânci bucăţele tăiate de cel mai mare? Te frigi înainte de-a le băga în gură… — Taci, că eşti un prost! – îi mulţumi Natanail. — Vom vedea… Plăcinta era delicioasă. Duhovnicii – inclusiv Pahomie – repetară până mai rămase în tavă o singură şaisprezecime. — Ia-o tu, Gavriile! — Ba s-o ia stareţul, că e mai mare. — Ba s-o ia Ermoghen, ca să ajungă stareţ. — Ba Gherasim, ca să-i vie auzul. — Daţi-o lui Pahomie, fiindcă… tot i se păru lui cam amară, împunse stareţul pe duhovnicul cel mai tânăr. Acesta luă bucata, chiar în clipa când Natanail ridicase mâna, şi i-o dădu fratelui Niculae. — „Vrednic este lucrătorul de plata sa”. — Foarte bine! – încuviinţară ceilalţi, miraţi că ei nu se gândiseră şi la fraţii slujitori. Când paharele fură din nou pline, Natanail lovi cu piciorul în glezna lui Gavriil. Acesta nu pricepu. Natanail îl mai pocni o dată, apoi îi spuse ceva numai din buze, făcu o mişcare cu capul în direcţia stareţului, iar îl mai lovi cu piciorul, până ce, în sfârşit, arhimandritul înţelese. Tuşi, făcu un gest închipuind dereticarea bărbii, apoi luă paharul şi încercă să se ridice. Pesemne însă că-i fu teamă să nu lovească tavanul, căci renunţă şi cuvântă de pe scaun. — Preacuvioase şi preacinstite părinte stareţe şi arhimandrite şi frate întru Hristos, Procopie! Ne bucurăm cu bucurie mare foarte… mcă… te-ai slobozit din legăturile satanei… mşi… te-ai întors smerit şi pocăit… mca… fiul cel desfrânat… mdespre carele pomeneşte sfânta evanghelie… Acuma… eu… mdacă aş avea darul acelui cinstit şi cuvios Macarie… mdespre carele se scrie în cartea aceea ereticească… mce se cheamă cu numele de „Duhovnicul Maicilor”… — Taci! să nu pomeneşti de ea! – se înfurie Natanail, gata să se înăbuşe. — …aş grăi mai multe… Aş zice câte una şi de prin sfintele scripturi… mdar fiindcă nu mă sumeţ într-atâta… blagosloveşte şi mă iartă sfinţia ta… Mulţămim şi pentru mâncare… Uitasem… — Şi pentru vin, fireşte! – adăugă Natanail, nemulţumit de cuvântarea scremută de Gavriil. — Şi pentru plăcintă! – completă Pahomie, arătând vecinului din stânga mâneca rasei. Cuvântează stareţul. — Părinţilor, mă bucur pentru bucuria sfinţiilor voastre, după cum sfinţiile voastre vă bucuraţi pentru bucuria mea… Şi ca bucuria sfinţiilor voastre să fie deplină – să mă iertaţi că întrebuinţez cuvintele Mântuitorului către ucenicii săi, – vă făgăduiesc că am să vă dau în fiecare zi câte-o sticlă de vin – mai nou sau mai vechi – după plăcerea fiecăruia. Iar Duminica şi în toate celelalte sărbători, să ne ospătăm împreună. Vă rog din tot sufletul să nu-mi refuzaţi dragostea… Sunteţi părinţii mei şi eu sunt copilul sfinţiilor voastre… — Ura! – strigă Natanail, ridicând mâinile în sus. — Uraa! – strigară şi Gavriil cu Ermoghen. — Hei, v-aţi îmbătat? – se răsti Gherasim, din coada mesei. Natanail luă furculiţa şi îmboldi pe Pahomie. — Zi şi tu, ţigane! — Lasă-l, moşule, interveni stareţul, că dacă mi-o ura el… mi-e teamă să nu mor. — Ba să zică şi el, stărui Natanail, tot îmboldind pe Pahomie cu furculiţa. — Ura, de, zise şi Pahomie într-o doară. Ermoghen se întinse peste masă şi-l apucă de mânecă. — După cum bag seamă sărutarea ta n-a fost din toată inima. Ia fă bine şi sărută încă o dată pe stareţ, păcătosule! De unde te iscaşi tu mai grozav? Ca să nu lase îndoială în privinţa sincerităţii sale, Pahomie se ridică şi se duse la stareţ. Urmă o nouă îmbrăţişare. Evenimentul fu salutat cu un întreit „Mulţi ani trăiască”, cântat – vorba vine – de corul hârâit al moşnegilor. Ultima surpriză. În toiul veseliei, la un semn al stareţului, fratele Niculae iese din sufragerie, apoi revine repede şi anunţă pe cuviosul Malh, secretarul mânăstirii… — Ia să mă lase în pace! – se burzului preacuviosul Procopie. N-am răgaz nici să mănânc şi să cinstesc şi eu un pahar cu părinţii duhovnici? Dar fratele stărui. — Zice că are ceva foarte urgent. — Să mai aştepte. — Ba nu, nu, se împotrivi Natanail. Când e vorba de interesele mânăstirii, trebuie să laşi totul la o parte. Du-te, Niculae, şi spune lui Malh că poate să intre. După ce scăpă un zâmbet ironic, părintele Malh, un monah tânăr şi bine făcut, salută pe meseni cu un foarte smerit „Blagosloviţi!”, apoi făcu mătanie stareţului şi-i sărută dreapta. — Ce-i, părinte Malh? Nici să mănânc nu-mi tihneşte? — Cinstite părinte… iertaţi-mă… uite, am o hârtie urgentă care trebuie iscălită şi de către consiliul duhovnicesc… Şi fiindcă auzii că părinţii duhovnici sunt cu toţii aici la masă, îndrăznii să folosesc prilejul de a-i găsi la un loc – ca să nu-i mai supăr pe acasă… — Dă-o încoace! – se grăbi Natanail. Toc ai? Cerneală ai? Stareţul ridică indiferent din umeri. Malh desfăcu un sulişor de hârtie şi ajută celui mai în vârstă să facă un Natan… cu toate răscăbăile stropite. Apoi trecu la Gavriil. Acesta vru să desfacă şi celelalte pagini, dar Natanail îi dădu zor: — Iscăleşte, omule, odată! Ce te mai uiţi? Gavriil izbuti totuşi să vadă titlul şi să-l silabisească: „Cont de gestiune pe anul 1930…” — Ei şi? se răsti Natanail. Dacă e cont de gestiune nu trebuie iscălit? — Ba trebuie şi citit, nu numai iscălit, zise Pahomie, cu gură amară. — Taci, mă! Nu ne-am înţeles să tragem cu buretele peste tot ce-a fost? Scrie, Gavriile! Tot cu ajutorul secretarului îşi puse şi arhimandritul numele dedesubtul procesului-verbal, care încheia socotelile anului expirat. Ermoghen făcu singur un Ermo şi un arc. Gherasim ceru ajutorul lui Malh şi numai aşa izbuti să încherbeze vreo trei-patru litere. Arcul – vorba vine – îl trase singur. Obţinuse patru iscălituri. A cincea, deci, nu mai prezintă mare importanţă. Îmbujorat la faţă, secretarul aruncă o privire triumfătoare stareţului. Procopie se scobea între măsele… Era rândul lui Pahomie. Acesta, deşi se împăcase sincer cu stareţul, văzând însă vicleşugul, de altfel bănuit de el, căută pricină de refuz. — Cu plăcere, părinte Malh, dar eu sunt cam bucher şi nu pot să iscălesc decât cu condeiul meu. Aşteaptă-mă peste vreo trei ceasuri, la cancelarie… Secretarul se uită la stareţ. Stareţul lăsă scobitul şi privi lung şi crunt la Pahomie. Apoi rânji batjocoritor. Îi era indiferent. — Haide, Pahomie, iscăleşte şi tu, nu mai face pe nebunul, îl îndemnă Natanail. — Iscăleşte, mă, că te-ai sărutat cu stareţul! Doar n-ăi fi Iuda? Pahomie se roşi încă pe cât era, apoi se ridică amărât de la masă, zicând: — E cineva aicea care poate fi asemănat cu Iuda, dar acela nu sunt eu. Martor mi-e Dumnezeu! Stareţul sări în sus. Uitase toate făgăduielile… — Malh, să faci imediat raport pentru îndepărtarea părintelui Pahomie din consiliul duhovnicesc, sub motiv că m-a insultat în faţa soborului… Ai înţeles? — Da, cinstite părinte. — Iar voi – (către fraţi) – să ajutaţi pe hodorogii ăştia bătrânii să se ducă acasă. Apoi să curăţaţi sufrageria, că aştept musafiri.   …A venit vicarul sfintei episcopii, însoţit de preacucernicul referent de la consiliul economic, – aproape către seară. În noaptea aceea părintele Pahomie a dormit afară… din consiliul duhovnicesc.       [1] Exarh – organ de inspecţie şi de control al mânăstirilor dintr-o eparhie; arhiereu din acest organ.  

Furtuna in iad de Damian Stanoiu FURTUNĂ ÎN IAD – Povestiri –   Marele sfat ai îngerilor negri s-a adunat în şedinţă extraordinară. Iau parte încornoraţi a căror vârstă întrece pe aceea a pământului, alţii mai tineri care s-au remarcat în diverse misiuni printre oameni, precum şi slugile mai de seamă, care, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, au adus multă apă la moara Tartarului: Eva, Ahasverus, Nerone, Atila, Nobel, Lenin şi alţii. Prezidează Scaraoschi… E mai bătrân decât universul şi mai întunecat ca niciodată. Nici în vremea Potopului, când dispariţia, ce părea de neînlăturat, a întregii omeniri, i-ar fi aruncat supuşii în primejdioasă lenevie, iar el însuşi ar fi pierdut unicul front de luptă împotriva lui Dumnezeu, nu arăta o faţă atât de posomorâtă şi nu scotea din ochii-i de jar atâtea scântei. Membrii Marelui Sfat, şi cei de drept şi cei cu vot consultativ, cunosc pricina care otrăveşte viaţa stăpânului şi aşteaptă cu teamă cuvântul şi hotărârea Întunecimii Sale. Mai-marele oştilor alungate din cer, pentru vina de a se fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, nu-şi lasă Divanul să aştepte prea mult. Pe semne că el însuşi doreşte o rezolvare grabnică a chestiunilor la ordinea zilei. După ce onorează cu o privire, ca o sentinţă de condamnare, pe fundatorul raiului bolşevic, începe cu voce de tigru ameninţat: — Preacinstiţi şi prea smeriţi divăniţi! Din clipa în care Dumnezeu ne-a izgonit din cereasca lui împărăţie, pentru o pricină pe care teologii o numesc obrăznicie, şi până la apariţia primilor oameni, soarta noastră a fost cum nu se poate mai tristă. Miliarde de ani am trăit spânzuraţi în văzduh, pătimind prin smârcuri sau rătăcind pe fundul mărilor şi al oceanelor. N-aveam alt rost în univers, decât acela de a ofta zadarnic după ceea ce pierdusem. Această nemiloasă soartă se schimbă de năprasnă prin iscusita ispitire a Evei (aplauze), când Dumnezeu, în loc să-i tragă o bătaie zdravănă, a pus la ispaşă pe toţi urmaşii ei şi ai lui Adam. N-aveau să mai vadă Raiul decât acei oameni care vor ieşi biruitori împotriva noastră. Pentru ceilalţi, a înfiinţat Iadul, pe care l-a dat sub stăpânirea noastră necontestată. Aşadar, Marele Meşter ne-a scos, el însuşi, din trândăveală şi din prea îndelungata rătăcire în Chaos… (Aplauze). Fiinţă plăpândă, omul a cedat uşor uneltirilor noastre. Din care pricină, Iadul s-a populat mai repede decât Raiul… La un moment dat, atâta înghesuială era pe căile care duc în Tartar, şi atâta pustiu pe drumurile către Eden, că Dumnezeu s-a văzut nevoit să trimită pe pământ pe însuşi Fiul său, pentru a infuza omului puteri noi în războiul cu forţele întunericului. De atunci, lupta a devenit din ce în ce mai grea pentru noi… Toate cozile de topor, pe care le-am ridicat împotriva Crucii, nu ne-au folosit mare lucru. Ba prea adesea ne-au păgubit, căci unele slugi prea zeloase, precum câţiva împăraţi romani, au trimis atâtea suflete în Rai, că porţile Iadului ameninţau să se ruginească. Nu mai soseau la noi decât slugi ticăloase, pe care trebuia să le ferecăm în lanţuri grele, ca să nu folosească mişelia şi trădarea în chiar casa noastră. Au trecut de atunci multe veacuri… Sămânţa aruncată de Iisus şi de alţi mari potrivnici ai noştri, s-a prins şi a dat roade. Lupta a devenit tot mai grea, căci mijloacele noastre au fost depăşite, până ce raportul de forţe a ajuns la o stabilizare şi un armistiţiu tacit a fost încheiat. Raiul primea majoritatea sufletelor, iar noi ne mulţumeam cu o minoritate uşor de încadrat în legile şi în tradiţiile Iadului. În vremea din urma, însă, relaţiile dintre oştile noastre răspândite pe pământ şi locuitorii acestei planete, deveniseră aproape cordiale… Întorsătura aceasta m-a îngrijorat, deşi concesiile erau mai mari din partea adversă, şi am căutat atunci o unealtă care să reînceapă lupta împotriva Evangheliei şi a altor cărţi duşmane idealurilor noastre. (Voci: Lenin, Lenin!) Această unealtă a fost găsită în persoana supusei noastre slugi, Lenin, care, împreună cu Trotzchi, altă slugă tot aşa de credincioasă, a ridicat împotriva Crucii, tocmai pe norodul cel mai devotat acestui semn. Speranţele noastre erau, deci, cu atât mai temeinice şi mai mari. Şi aceste speranţe fuseseră şi mai întărite de atitudinea hotărât antihristică a succesorului lui Lenin. Mi-am zis: iată omul care va dărâma tot ce a zidit creştinismul, în dauna năzuinţelor drăceşti. Dar, vai mie! Şi vai nouă tuturor! Crucea şi-a găsit un apărător mai vajnic decât sluga noastră Stalin. De unde mă aşteptam la o apropiată stăpânire drăcească pe pământ, ne aflăm în pericolul de a vedea înscăunându-se atotputernicia bolşevică în Iad… Nu e zi în care acest nou apărător al Crucii, să nu ne trimită câteva zeci de mii de bolşevici! Aşa de mulţi au venit până acum, că dacă o lună va mai continua acest iureş, mă tem să nu ajungem noi slugile lor, sau să fim siliţi să părăsim Iadul şi să ne întoarcem la starea dinaintea creaţiei omului… Nu sunt mai mulţi, dar sunt mai răi decât noi… Iată, fraţilor, motivul pentru care v-am convocat. Trebuie găsită o soluţie salvatoare, înainte de a sosi toţi bolşevicii – şi, mai cu seamă, înainte de a sosi şi Stalin… Ca o primă măsură de siguranţă, ordon încarcerarea lui Lenin dedesubtul tălpii Iadului şi pază straşnică la Kremlin… (Aplauze unanime). Declar şedinţa deschisă…       RUGĂCIUNI   RUGĂCIUNEA CELUI SMERIT Doamne, Doamne! Aş vrea să stau ceasuri întregi în genunchi şi să vărs pâraie de lacrimi pentru mulţimea păcatelor mele, dar lăcomia pântecelui mi-a pricinuit îngreunarea trupului, iar plânsul stârnit de urgia celor şapte ani de secetă, mi-a secătuit izvoarele ochilor. Îmi plec, însă, genunchii cugetului şi lăcrimez din adâncurile umilinţei… De altfel, tu ştii că nu din voită lăcomie m-am îngreunat la trup, ci din bunătatea milostivirii tale… Pentru oameni şi pentru dobitoace ai făcut pământul şi l-ai binecuvântat cu multe feluri de roade, iar eu, păcătosul şi smeritul rob al tău, îmi caut hrana în darurile tale cele mai alese, ca astfel să am mereu prilejul de a lăuda puterea ta cea nemăsurată şi iubirea ta de oameni cea neasemănată. Doamne, voi fi greşit şi voi fi păcătuit înaintea oamenilor şi înaintea ta, dar fire omenească sunt şi deci fără putere mă aflu în lupta cu satana şi cu ucenicii lui. Sărac am fost şi iată m-am îmbogăţit, dar averea mea nu se poate asemăna cu a dreptului Iov, nici cu a înţeleptului Solomon şi nici cu a nesăţiosului Cresus… Din sudoarea ostenelilor mele mi-am ridicat două căsuţe, aşa cum se obişnuieşte în păcătoasele vremuri de astăzi. Una, cea mai măricică, are unsprezece caturi, dar cealaltă numai zece şi mansardă… Ceea ce, cu încuviinţarea milostivirii tale, pot să zic că nu înseamnă mare lucru faţă de uriaşele zidiri de peste întinsul ocean… În smerenia mea, Doamne Dumnezeule, mă mulţumesc cu atâta, căci ticălos şi bun de muncile iadului este omul nesăţios. Dar, dacă în nemărginirea bunătăţii tale, socoteşti că încă o căsuţă ca acestea, şi chiar două, nu-mi vor prisosi, mai ales că muierea mea a fost mai roditoare decât Sarra şi decât Elisabeta, mă plec înaintea voinţei tale şi primesc darul ca un semn de iertare a păcatelor pe care le-am săvârşit cu fapta sau cu gândul, de voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă. Şi Solomon a păcătuit – şi a fost iertat; şi David a făcut păcat de ucidere – şi a fost iertat; şi tâlharul de pe cruce a primit pecetea neasemuitei tale milostiviri… Dar eu, Doamne Dumnezeule, n-am săvârşit păcatele celor doi împăraţi, nici fărădelegile celui răstignit împreună cu prea iubitul şi prea dulcele tău fiu… E drept că am furat, dar n-am jefuit la drumul mare… Am împilat, dar n-am ucis… Am dus pe aproapele meu la judecată, dar nu eu l-am condamnat… Mi-am înşelat femeia cu care sunt însoţit după lege, dar n-am alungat-o… Am păcătuit cu soţia prietenului meu, dar nu i-am luat-o… Am râvnit la trup de fecioară, dar preţul rătăcirii l-am plătit cu aur şi cu argint… Te-am ocărât pe tine însuţi, în clipe de cumpănă, dar nicicând n-am tăgăduit existenţa ta… Săracii, văduvele şi orfanii, nu m-au înduioşat cu lacrimile lor, dar Tu nu voieşti jertfă, ci inimă înfrântă şi smerită…   RUGĂCIUNE LA ANUL NOU Doamne, Doamne, dacă n-aş fi făptura ta şi dacă tu însuţi n-ai fi dat poruncă prin trimişii tăi în lume, ca omul să-ţi ceară ajutor la vreme de necaz, nici ochii n-aş cuteza să-i ridic spre cer. Păcătos sunt şi nevrednic de a rosti numele tău, dar alt Dumnezeu nu ştiu şi altă putere mai mare decât tine nu cunosc. Tu ai făcut cerul şi pământul, ţie îţi slujesc îngerii, pe tine te ascultă marea şi vântul, înaintea ta se smereşte soarele, de tine se cutremură voievozii cetelor drăceşti, la un semn al tău toată firea se înveseleşte sau se întristează. Doamne, tu eşti începutul şi sfârşitul, veşnicia ta nu poate fi măsurată cu anii şi nici cu veacurile, dar viaţa omului e mai scurtă chiar decât a multor dobitoace necuvântătoare. E ca floarea ce se scutură, ca visul care piere, ca iarba care se usucă. „Când socotim că am dobândit lumea, atunci în groapă ne sălăşluim”… Însă nici fericită nu este această viaţă atât de vremelnică. Ne amăgim cu speranţele, speranţele se spulberă, ne agăţăm de altele, se depărtează şi acestea, ca năluca şi ca orizontul. La fiecare sfârşit de an oftăm pentru încă o bucată ruptă din tainul zilelor pe care ni le-ai dat, dar totodată ne bucurăm ca pentru alungarea unui duşman ce ne-a chinuit trei sute şaizeci şi cinci de zile. Şi ne amăgim cu prietenia anului care începe, ca la capătul lui să-l blestemăm şi iarăşi să nădăjduim în milostivirea celui care urmează… Doamne, în sfintele scripturi se spune că tu ai zidit pe om ca să locuiască în Rai, în tovărăşia blândă şi fermecătoare a îngerilor, păsărilor cântătoare, a dumbrăvilor veşnic îmbrăcate în hlamidă verde… Dar cei dintâi oameni au nesocotit porunca ta cea mai de seamă şi osânda pe care le-ai dat-o trebuia ispăşită şi de urmaşii lor. În aceleaşi scripturi, însă, citim că noianul milei tale nu se poate măsura şi că iubirea ta de oameni fără asemănare este… Din aceste temeiuri sfinte luând şi eu îndrăzneală, îmi plec genunchii, în pragul noului an care începe, şi-ţi strig cu deznădejde: Ajunge! Surpă blestemul şi deschide-ne iarăşi porţile Raiului. Nici legile făurite de oameni nu întind osânda şi asupra urmaşilor celor rătăciţi! Nu ne mai lăsa pradă amăgirilor deşarte şi batjocură satanei. Alungă de la noi răutatea, vicleşugul, zavistia, lăcomia, grija zilei de mâine şi ameninţarea de fiecare clipă, a îngerului morţii. Să ni se scurgă viaţa în bucuria unei primăveri fără de sfârşit, tinereţea să nu aibă hotare şi belşugul să nu cunoască stavile. Mierea şi laptele să curgă în râuri, dreptatea şi pacea să domnească netulburate, răutatea şi visul să fie pururea nedespărţite… Iar dacă mânia pe care ţi-a stârnit-o greşeala lui Adam, mai dăinuieşte încă în grozăvia cea dintâi, fie-ţi milă de noi şi curmă-ne agonia. E de ajuns să grăieşti un cuvânt sau să faci un semn şi într-o clipă vom trece cu toţii în viaţa cea fără de sfârşit. Mai bine o veşnicie în Iad, decât o mână de ani pe pământul speranţelor mereu amăgitoare.   Doamne, nu ştiu câtă vreme voi mai face umbră pământului, dar sunt încredinţat că încă n-am avut prilejul să vărs o lacrimă de părere de rău pe mormântul unui an care s-a dus. Toţi au fost la fel de surzi fată de urările pe care mi le-au făcut prietenii şi cunoscuţii, ca şi faţă de bucuria nădăjduitoare cu care i-am întâmpinat eu însumi. Dar, fiindcă un an care trece nu reprezintă numai o realitate astronomică ci şi o filă ruptă din cartea vieţii mele, i-am dus la groapă cu sinceră tristeţe. Căci nimeni pe lume nu voieşte să îmbătrânească şi să moară. Nici bogatul, nici săracul, nici dreptul, nici păcătosul. Dar ce am dorit eu, Doamne Dumnezeule, la începutul atâtor „ani noi”, de m-am ales mereu cu inima tot mai stârcită în ungherul invidiei şi al dezamăgirilor? Bani, sănătate şi onoruri. Adică, nimic din ceea ce iese din domeniul posibilităţilor. În schimb, m-am ales cu o sărăcie ca un roman în fascicole, cu o sănătate şubrezită de doruri în suferinţă, cu toate ambiţiile feştelite de sărăcia neputincioasă şi de nenoroc. Port în sarică greutatea multor ani şi încă n-am avut fericirea să spun boului bou, prostului prost, escrocului escroc, şi aşa mai departe. Un destin amarnic m-a silit în permanenţă să zâmbesc când trebuia să mă încrunt, să întind mâna când se cădea să întorc spatele, să laud atunci când tot vocabularul românului revoltat nu-mi era de ajuns ca să-mi răcoresc sufletul înăbuşit de răbdare şi de umilinţe. Doamne, nu doresc altceva mai cu fierbinţeală, decât un an, un singur an, care să poarte pecetea satisfacţiilor şi a răzbunărilor. Să-mi pot duce pălăria fără s-o ridic la fiecare pas. Să nu mă mai adresez boului cu „stimate domnule”, nici escrocului cu „am onoarea”, nici prostului cu, „al dumneavoastră vechi admirator”… Să pot spune tuturora ceea ce sunt ei în realitate, să pot striga în gura mare ceea ce simt eu într-adevăr, să nu fac altceva decât ceea ce îmi va porunci pofta şi fantezia. Numai un an, Doamne, un singur an, – şi voi fi răzbunat de toate lipsurile şi de toate umilinţele trecute şi voitoare. Amin.     CAFENEAUA   UN DOMN CU CONVINGERI La Corso. — Bonjuur! — Bună-ziua! — Ce s-aude? — Prost! Adică… foarte bine. — Cade Barcelona? — Desigur, monşer! Chestie de ore. — Carevasăzică… tot mai tare Franco! — Te-ai îndoit vreodată? — Când un război se prelungeşte atât de mult, nu mai poţi să prevezi nimic. — Ce spui, monşer? Eu am prevăzut din capul locului, cu toate că, la început, orice pronostic în favoarea naţionaliştilor era mai mult decât hazardat. Am zis: va învinge Franco! El reprezintă ideea de ordine, el luptă în slujba naţionalismului integral. Şi nu m-am înşelat. Bolşevismul, monşer, trebuie lăsat să-şi consume experienţa, până la expirare, acolo unde s-a născut. La o adică, ar putea să fie transplantat în Asia, – mă gândesc în primul rând la amărâta aia de China, unde ar găsi teren favorabil. Dar Europa, bătrâna şi glorioasa fiică a regelui Agenor, nu se cade să-şi dea sufletul în spasmele anarhiei. Merită o moarte liniştită şi naturală, monşer! Noul venit ascultă, cu un zâmbet răutăcios în colţul gurii, tirada dreptistă a domnului cu ochelari şi cu lulea – şi trece mai departe. Iar domnul cu ochelari şi cu lulea, după ce roteşte în juru-i o privire de dictator, lasă ziarul italienesc, pe care îl citise până atunci, şi trece la o gazetă franţuzească, de stânga. La început, o frunzăreşte cu mină de moftangiu, apoi o citeşte cu atenţia celui ce ţine să fie bine informat. Şi deci, conform cunoscutului dicton latin, să asculte şi partea adversă. După o jumătate de oră. — Salve Andrei! — Bonjur, monşer ami. — Ce s-aude? — Foarte bine! Adică… prost. — Cade Barcelona? — Nu cred… Madridul rezistă de doi ani şi jumătate, cu toate că rebelii şi mercenarii lui Franco, au pus stăpânire pe cartierele mărginaşe, din primele zile. Dar să admitem că are să cadă Barcelona; ei şi? Asta nu înseamnă sfârşitul războiului. Şi cu atât mai puţin victoria lui Franco. Republicanii vor continua să reziste în sectorul central. Cu toată inferioritatea numerică şi cu toate înfrângerile suferite, guvernamentalii rămân mereu optimişti şi nu cedează niciun pas fără luptă. Onoare lor! Temperamentul iberic, monşer ami, nu va putea fi ajustat niciodată pe calapoade de import, oricum s-ar numi acestea. Spaniolul e născut să trăiască liber. Şi pentru libertate luptă republicanii. Generalul Franco, deşi cunoaşte tot aşa de bine firea naţiei sale, şi-a trădat şi ruinat patria, pentru a-şi satisface ambiţii nemăsurate, de dictator. Să sperăm că până la urmă îl va ajunge soarta altor ambiţioşi – mult mai înzestraţi şi mai patrioţi decât el. Nu cunoşti istoria, Nicule? Dar Nicu nu mai are vreme să răspundă. S-a liberat o masă, la fereastră, şi se grăbeşte s-o ocupe. Domnul cu ochelari şi cu lulea îşi vâră unealta cu tutun în colţul gurii, se reazemă cu lene boierească de spatele canapelei – şi cugetă cu privirea în infinit.   — Bonjuur! — Bon… — Ce s-aude? Cade Barcelona? — Domnul meu, poate să cadă mâine sau în acest moment – şi poate să nu cadă deloc! Mi-e perfect egal. Înţelegi? Mi-e perfect egal. Per-fect e-gal. N-am nimic de împărţit – nici cu rebelii lui Franco, nici cu bolşevicii lui Nigrin…   CHESTIA ZILEI — Ce s-aude, frate Costache? — Aceeaşi întrebare voiam să ţi-o pun şi eu, frate Corneliu. — Carevasăzică… pe frontul de vest: calm! — Calm… şi focuri de artilerie, lupte aeriene, ciocniri de patrule, explozii de mine… — Le e teamă să se încaiere de-a binelea… — Şi n-au curaj să facă pace… — Trebuie găsită o soluţie intermediară. — Între război şi pace?! — Desigur, frate Costache! N-au decât să se declare neutri şi să demobilizeze! Simplu, nu? — Splendid! Dar… cam cum ar deveni cazul? — Foarte bine! Vrei să-ţi dau un exemplu? Să presupunem că între tine şi nevastă-ta ar interveni o neînţelegere, care ar degenera repede în conflict. Nu vă doresc, dar să presupunem că s-ar putea întâmpla. Ce-i de făcut? — Divorţ sau împăcare! Există altă soluţie? — Există. Vă declaraţi neutri şi rămâneţi mai departe sub acelaşi acoperiş. Nu vorbiţi, nu mâncaţi împreună, etcetera, etcetera, şi lăsaţi neînţelegerea să fie rezolvată de timp sau de moarte… — Asta se cheamă duşmănie pasivă… — Care e mai de preferat unui război sadea sau unui divorţ cu regrete… — Erai bun de diplomat, frate Corneliu… — Ehe!… Dacă aş fi eu un Daladier sau un Halifax, – nu doresc, dar să zicem, – m-aş întâlni cu domnul Ribbentrop şi i-aş vorbi ca un filosof şi ca un prooroc, cu condiţia să mă asculte şi el ca un filosof şi ca un prooroc. Căci, dacă am discuta ca nişte mari diplomaţi, ar ieşi un război european. I-aş zice aşa: „Dragă vecine, voi germanii doriţi să vă întindeţi, pentru motive desigur îndreptăţite. Iar noi francezii şi englezii, pentru motive pe care le socotim la fel de îndreptăţite, ţinem foarte mult să nu ne… rupem. Este? Dacă vrem să rezolvăm chestia cu ajutorul tunurilor, ruptura va fi reciprocă şi jalea asemenea. Nu e mai înţelept să lăsăm timpul şi pe bunul Dumnezeu, să aranjeze lucrurile? Poate vine o ciumă şi face „spaţiu vital” la toată omenirea… Sau un cutremur teribil care să lase, din tot pământul, numai Europa singură… Fără Africi, fără Indii, fără Australii… Şi într-un caz şi în celalalt, n-avem pentru ce ne mai certa şi nici la ce mai râvni. De acord? Iar până atunci, rămânem neutri. Sau duşmani pasivi, cum bine s-a pronunţat amicul meu Costache. Zi ia – şi dacă ai plăcere să batem şi laba, bine; dacă nu, ne întoarcem spatele şi lăsăm popoarele noastre să muncească şi să se roage lui Dumnezeu pentru mai bine. O pace, chiar cu renunţări dureroase, e mai sfântă decât un război cu ucideri, cu pustiiri şi cu rezultat îndoielnic. Gut?” — Iar dacă se scufundă tot pământul, chestia e rezolvată radical şi definitiv… — Ăsta ar fi idealul, frate Costache. Să se scufunde odată şi să scape lumea de atâtea certuri şi de atâtea belele. Te-ai mutat? — Am dat zece mii în plus şi am rămas pe loc… — Eu am dat şi cincisprezece mii în plus şi m-am şi mutat! Poate că aş fi convenit cu individul să rămân pe loc, dar mândria şi ambiţia mea de om liber şi independent, nu-mi permit compromisuri… Îmi place pacea şi buna înţelegere, dar aşa cum îmi convine mie. Ce zici, frate Costache? — Rămân la părerea exprimată adineauri: că în diplomaţie ai fi făcut bună carieră…       EXERCIŢII DE VOINŢĂ   PUTEREA VICIULUI Nae Firică s-a deşteptat cu capul greu… Simte dureri la ceafă şi senzaţia unui cerc de fier care îi strânge tâmplele. Deschide gura ca să ceară soţiei un prosop muiat în apă rece, dar rămâne cu vorba pe buze. Ezită să reînceapă gâlceava odată cu răsăritul soarelui. Sau certat aseară, – adică nici el nu ştie cam pe la ce oră a fost acest „aseară”; s-au certat alaltăieri-seară – şi tot aşa de vreo patru ani încoace, de când s-a luat de băutură. Cucoana Marioara plânge şi-şi blestemă soarta; el protestează susţinând că se simte foarte bine şi că, la urma urmei, îşi bea munca lui, nu pe-a ei. Iar dimineaţa, când în locul amăgitoarei fericiri pe care o dă paharul, îşi dă seama de prăpastia spre care îl împinge băutura, bietul Nae se tânguie şi face jurăminte de îndreptare, dar biata madam Firică nu mai crede în sinceritatea unor făgăduieli care n-au durat niciodată mai mult de câteva ore. Firică oftă de la ficaţi şi se ridică pe marginea patului. Îi tremură mâinile şi picioarele, iar capul refuză să-şi păstreze echilibrul. Îşi aruncă ochii în oglinda din faţă şi îşi văzu fruntea şi nasul, zgâriate… Încercă să-şi amintească dacă a căzut sau a boxat cu cineva, dar memoria refuză să-l ajute. Gura-i e amară şi secetoasă… Ar bea o cafea neagră sau un pahar cu zeamă de varză. Ar bea, la drept vorbind, şi una şi alta, dar nu îndrăzneşte să dea ochii cu nevasta. Poate că o avea ea grijă… Îl ceartă, plânge, îşi blestemă ceasul în care s-a prezentat la ofiţerul stării civile, dar de îngrijit îl îngrijeşte. Într-adevăr, biata cucoana Marioara, necăjita-i consoartă, nu-l lăsă nici de data aceasta să aştepte prea mult. Îi puse o ceaşcă respectabilă de cafea neagră, pe măsuţa de lângă uşă, fără să-şi arate faţa şi fără să sufle un cuvânt. Nae se porni pe plâns, ca un copil. Îngenunche apoi cu faţa plină de lacrimi, la icoana Sfintei Fecioare, şi făcu un jurământ mai solemn, aşa crezu el, decât toate cele de până acum. — Maica Domnului, mă jur în faţa chipului tău, că de azi încolo pic de băutură beţivă n-am să mai pun pe limba mea. Fie-ţi milă de mine, Fecioară Preacurată, şi ajută-mă să ţin acest legământ, pe care îl fac din toată inima şi din tot sufletul. Se ridică din faţa icoanei plin de încredere într-o voinţă care se arătase din ce în ce mai slăbănoagă, se învioră cu apă rece şi îşi sorbi cafeaua cu plăcerea omului hotărât să facă în curând o mare ispravă. Dar când vru să-şi potolească setea, simţi o astfel de silă în faţa paharului cu apă, că toată aspra lui încredere în forţele-i sufleteşti de care îşi închipuia că mai dispune, începu să se clatine… Ce-i de făcut? Recurse la un mijloc care să-l reţină în casă douăzeci şi patru de ore, cu riscul de-a avea neplăceri la birou, – şi anume: desfăcu pingelele şi tocurile de la unica pereche de pantofi pe care o avea, apoi trimise încălţămintea unui cizmar dintr-o stradă mai îndepărtată, cu arătarea că nu-i trebuie decât în ziua următoare, la orele şapte de dimineaţă. Nădăjduia bietul om că, făcând un început, va izbuti să-şi prelungească abstinenţa de la băutură. Cucoana Marioara se înduioşă mult de atâta dorinţă pentru îndreptare, dar experienţa de până aci nu-i îngăduia să spere. Conveni totuşi că douăzeci şi patru de ore de abţinere, pentru un beţiv ca Nae, ar putea să-l încurajeze ca să mai încerce. Plecă după târguieli, cu un picuş de speranţă în suflet. Iar Nae Firică, fericit de acest început de luptă cu demonul din gâtlej, se apucă să citească o carte de predici, dăruită de preotul enoriei. Predica în care se combătea patima beţiei, cu citate din sfintele scripturi şi cu pilde din viaţa beţivilor, îi umplu iarăşi faţa de lacrimi şi-l făcu să-i fie silă de el însuşi. Cucoana Marioara se înapoie de la piaţă cu oarecare întârziere. Umblase mult după o bucăţică bună de miel, căci ţinea să cinstească această zi care-i dăduse o rază de bucurie. Lui Nae îi aduse o ţigară de foi, din acelea pe care el le fumează în ziua când află că a fost avansat. Adică… la câţiva ani odată. — Nae! Dar Nae – ia-l de unde nu-i. Plecase la cârciumă, încălţat cu papucii de casă…   HOTĂRÂREA CELUI NEHOTĂRÂT — Pardon! Pardon, vă rog! Domnul cel grăbit e un bărbat ca de patruzeci de ani, înalt şi uscat, cu mustaţa tunsă şi cu monoclu. La subţioară duce o servietă, iar pe cap o pălărie cu streşinile lăsate. Venea zorit dinspre Calea Victoriei, pe trotuarul din dreapta, al bulevardului Carol, şi vrea să traverseze către Direcţia C.F.R.-ului. Dar de ce nu traversează? M-a îmbrâncit pe mine, pe o doamnă era s-o dea jos, pe alta aşijderea, şi acum, cu toate că stop-ul este deschis, priveşte nepăsător – ca şi când aceasta i-ar fi fost intenţia. Un fluierat scurt şi un zbârnâit de sonerie, anunţă închiderea stop-ului. În acest moment, domnul cel uscăţiv şi cu monoclu porneşte energic să traverseze. Nefiindu-i posibil, se scarpină după ureche, îşi mută monoclul şi vorbeşte singur. Se acuză probabil că n-a trecut la timp. Dar când se redeschide stop-ul, în loc să traverseze îşi mută picioarele pe loc, se scarpină după urechea cealaltă şi… renunţă să mai treacă în partea opusă. Se întoarce brusc, îşi cere pardon de la cei de care se loveşte şi se repede să traverseze strada Academiei, către statuia lui Haret. Stop-ul însă era închis, aşa că fu silit să aştepte. Îşi trecu ghiozdanul la subţioara cealaltă, îşi vârî monoclul în buzunarul vestei şi se scărpină după ceafă. Arată aşa de nervos şi de grăbit, că mă aştept să-l văd riscând o ciocnire cu un taxi sau cu un tramvai, numai ca să traverseze cu o secundă mai devreme. Dar teama mea nu se adeveri. Uscăţivul cel grăbit, se lăsă convins de stăruinţele unei ţigăncuşe şi cumpără un ziar de-un leu. Noul semnal al gardianului de la stop îl găseşte astfel în toiul lecturii. Omul preferă să se pună la curent cu cele mai noi ştiri decât să ajungă cu cinci minute mai degrabă acolo unde trebuia să se ducă. Îndată însă ce frunzări foaia tipărită deveni numai nervi şi făcu un pas înainte ca să traverseze către statuia lui Haret. Dar era prea târziu. Sau prea devreme. Îşi muşcă buza de jos, de necaz c-a zăbovit, şi aşteptă înfrigurat viitoarea alarmă a gardianului de la stop. Îşi scoase monoclul din buzunarul jiletcii şi-l fixă, pe rând, la amândoi ochii, apoi îl vârî din nou în buzunar, ca să-l scoată imediat şi să-l atârne definitiv la ochiul stâng. Îşi trecu şi servieta de la o subţioară la cealaltă, o readuse la loc, o mută din nou, se scărpină în bărbie şi deodată făcu brusc la stânga să traverseze bulevardul. Dar nu-l traversă… Stă pe loc şi zâmbeşte fericit, probabil de bucurie că nu ia hotărâri pripite, şi iar porni să treacă bulevardul. Dar entuziasmul îi fu tăiat de închiderea stop-ului. Rămâne câteva clipe cufundat în gânduri, apoi se hotărăşte brusc să traverseze strada Academiei. Pe la jumătatea drumului, însă, revine în bulevard. Ar fi putut să-l treacă îndată căci stop-ul era deschis, dar nu-l trecu. Lăsă monoclul să-i cadă în palmă, îşi duse servieta la spate şi îşi ridică nasul la înălţimea cablurilor S.T.B.-ului. Se pare că filosofează… Preţ de cinci minute nu mai făcu nicio mişcare, ca după acest răstimp să-şi coboare nasul brusc şi să-şi aducă aminte că se află aci pentru a traversa bulevardul. Sau pentru a traversa strada Academiei. Ba nu, bulevardul… Ba strada Academiei… Ba… Făcu un pas înainte, apoi unul la dreapta, altul înapoi, apoi iar păşi la dreapta şi iarăşi înapoi… Oftează lung, tuşeşte scurt şi hotărârea cea definitivă e luată: va traversa strada Academiei. Păşeşte energic către dreapta, dar şi mai energic se întoarce spre stânga şi o croieşte, aproape fugind, de-a latul bulevardului. De data aceasta hotărârea era bloc de oţel, dar stopul fiind închis, teribilul act de voinţă pe care îl săvârşise îl vârî pe bietul om sub roţile unui automobil…   JURĂMÂNT Vecinul meu, Ion Dulceaţă, nu-şi recunoaşte alte apucături rele, decât fumatul şi pasiunea cafenelei. Şi probabil că spune adevărul, fiindcă de doi ani de când îl cunosc, nu l-am prins nici cu minciuna, nici ţinându-se după fuste, nici duhnind a băutură. Om cu slujbă sigură la Stat, fără copii, fără datorii, fără procese, nu mai nutreşte alte idealuri decât să iasă sănătos la pensie şi apoi să figureze cât mai mult în scriptele Casei de Pensiuni. Cum însă de pensie e sigur că are să-i vină, bineînţeles dacă trăieşte până atunci, iar data la care va înceta să mai mănânce din pensie, o hotărăşte numai Cel-de-Sus, nu-şi mai bate capul decât cum şi ce fel să se lase de cele două rele care îi strică sănătatea, îi „muşcă” bugetul, vorba lui, iar una din ele, cafeneaua, îi răpeşte timpul liber, pe care l-ar putea întrebuinţa pentru plimbare şi pentru lecturi. În plus, îl sileşte să asculte şi să aprobe bârfeli şi minciuni. — De la zi ’ntâi mă las negreşit! – mă asigura el, atunci când ne întâlneam după 15 ale lunii. La întâi însă fixa data de 15, la 15 iar amâna pentru întâi, sau pentru „Lunea viitoare”. Iar dacă era către sfârşitul anului, făcea jurământ că în ziua de 31 Decembrie va intra pentru ultima oară în cafenea. Şi cea din urmă ţigară o va aprinde cu zece minute înainte de revelion. — Îmi lipseşte voinţa necesară, – mi se jeluia bietul om când îl întâlneam, în chiar ziua sfântului Vasile, ieşind din cafenea, cu ţigara în gură… A încercat să fumeze mai puţin şi să viziteze cafeneaua mai rar, dar nici aşa n-a izbutit deoarece a citit undeva că temperanţa e mai grea decât abstinenţa. A încercat apoi să lase cafeneaua şi să rămână cu fumatul. Patru zile încheiate a rezistat ispitei, dar în a cincea s-a întâmplat în Europa un fapt de importanţă istorică şi numai la cafenea putea să-l comenteze şi să obţină un sac de informaţii. După o trecere de vreme, a vrut să lase fumatul şi să rămână cu pasiunea cafenelei; dar cum să stai o jumătate din zi în cafenea şi să nu aprinzi măcar o ţigară? — Nu pot să fac nimic! – oftează el când îl întreb, cu vreo lună în urmă, dacă s-a cotorosit de cele două năravuri. Sau măcar de unul din ele. — Te înşeli, vecine, – îl contrazic eu, încurajându-l. Omul, aşa fiinţă plăpândă, cum e, izbuteşte tot ce-şi propune, numai să vrea cu tot dinadinsul. „Voieşte şi vei putea!” Ridică neîncrezător din umeri, fiindcă era sigur că a vrut şi totuşi n-a izbutit. Peste câteva zile îmi aţine calea ca să mă pună în curent cu ultima experienţă. — Timp de opt zile, nici măcar nu mi-am atins buzele de o ţigară, dar în ziua a noua s-a întâmplat să am un necaz mare… şi am intrat în primul debit pe care l-am întâlnit… — Asta înseamnă că, atâta timp cât ai vrut, te-ai abţinut, dar de îndată ce n-ai mai vrut să vrei, a reînceput povestea… A înghiţit în sec şi s-a depărtat ca un năucit de cap. Trece o săptămână fără să-l mai văd. Şi tocmai căutam să-l întâlnesc deoarece jocul lui de-a voinţa îmi inspira compătimire. Eram decis să-i dau un sfat, care să-l izbăvească de această inutilă tortură sufletească. Să-l învăţ, adică, să nu mai ia hotărâri aşa de grozave şi să nu-şi mai fixeze termene, ci s-o lase mai domol. Poate că vor ieşi lucrurile mai bine. Mă caută tot el, de data aceasta acasă la mine. Un ochi îi râdea, iar celălalt îl plângea. — Mi se pare că iar te-ai abţinut opt zile… şi după aceea iarăşi ai dat peste o mare supărare, – zic eu ca să-i înlesnesc vorba. — A, nu! – mă contrazice el, neştiind singur dacă să râdă sau să ofteze. De data asta m-am abţinut, de la fumat, numai şase zile, iar în a şaptea am avut parte de-o aşa bucurie… că iar am intrat în primul debit din calea mea! Cât pentru cafenea, îţi spun drept că uneori îmi vine să-i dau foc, dar de cele mai multe ori aş vrea să mă stabilesc în permanentă acolo… O hotărâre însă tot am luat… Dar una pe care sunt sigur că am s-o respect… — Minunat! — M-am jurat în faţa icoanei, că niciodată nu voi mai lua hotărâri pe care să nu le pot ţine…

Duhovnicul maicilor de Damian Stanoiu I – Precum ca să se ştie     Năăăă… Plâ-ngâng şi mă tâ-â-ân-gu-hu-ngu-ngu-esc câ-â-â-ând gân-desc-hesc la-a-a moa-nga-nga-ngar-teeeee…   Părintele Macarie întrerupse cântarea de la pogribanie, pe care obişnuia s-o nasulească adesea, ca să nu uite că va trebui să moară, – şi prinse a face cunoştinţă cu chilia pe care i-o hărăzise soarta şi maica stareţă, s-o locuiască fără chirie şi fără soroc, în sfânta mănăstire Ibăneşti. Cum şedea pe scaun, ochii îi căzură mai întâi pe velinţele de lână pestriţă ce acopereau duşumeaua dintre pat şi canapea. „Cam n-ar trebui!” – îşi zise el, gândind la peştera sfântului Antonie şi la anumite îndatoriri ce-i cădeau din vrednicia de purtător al marelui chip. Apoi zărind oglinda cu cadră bronzată, aplecată deasupra spălătorului, se arătă şi mai neînduplecat: „Asta n-are ce căuta în chilia unui schimnic!” Şi ca să dea neîntârziat urmare credinţei sale, bătu din palme să vină sora Ana. Dar ascultătoarea de la duhovnicie nu se întâmplă pe aproape şi deci n-auzi chemarea cuvioşiei sale. Iar maica Agatoclia, nacealnica locuinţei duhovniceşti, fiind tare de amândouă urechile, n-auzi nici sfinţia ei. Călugăr cu vederi înţepenite în linie dreaptă, părintele Macarie, după ce-şi mai turti de câteva ori palmele, se ridică să ia oglinda din perete. În aceeaşi clipă însă îi veni un gând pe care îl găsi minunat. Avea în lădiţă o hârcă omenească pe care o purta adesea cu el, ca să-i slujească de îndreptar în ceasuri de îndoială şi de slăbire întru cele călugăreşti. O scoase cu vădită mulţumire şi o aşeză în dreptul oglinzii, grăind întru sine şi pentru sineşi: — Să stea aci amândouă. Că atunci când satana, ori vreun ucenic al lui, va încerca să-mi sucească mintea, zicând: „Vezi cuvioase Macarie, că aici te găseşti într-o mănăstire cu femei ce se poartă în haine de preţ, îşi ung părul cu mirosuri şi se piaptănă în fiecare zi; cade-se deci să te mai îngrijeşti o leacă şi de trup, ca nu cumva să vie sminteala din urâciunea ta şi să zică maicile şi surorile: «Ah, da nespălat şi neţesălat mai e şi duhovnicul ăsta!»” Atunci eu am să privesc în oglindă şi, zărindu-mi faţa odată cu hârca, am să zic: „Fii înţelept, Macarie! Că nici maicile şi nici diavolul, carevasăzică, n-o să-ţi pună parte atunci când te-i cheli ca văcălia asta şi te vei înfăţişa înaintea Judeţului celui nemitarnic şi neînfricoşat”. După ce mai privi o clipă hârca şi-i răspunse la rânjetu-i ucigaş cu o cruce mare, călugărească, părintele Macarie iscodi mai departe pereţii chiliei şi ochii i se pironiră pe chipul fostului duhovnic, ce spânzura senin într-o ramă de melci. Credincios neclintit al tradiţiei după care călugărul nu trebuie să-şi vadă chipul – nici în poză şi nici în baie, asprul sfetagoreţ se burzului şi zise scârbit: — Dacă astfel de duhovnic, care nu s-a ruşinat să-şi scoată chipul pe hârtie şi să-l pună la vedere, a fost aici, eu, carevasăzică, nu trebuie să mă mai mir – nici de cele ce am descoperit şi nici de cele ce voi mai descoperi întru viaţa maicilor şi surorilor acestui sfânt lăcaş. Apoi, către răposatul: — Hei, frate Iasoane! De s-ar face acum o minune de la Dumnezeu ca să-ţi deschizi buzele şi să grăieşti, cred c-ai avea dragoste şi nu te-ai ruşina să-mi spui şi mie ce răspuns ai dat în faţa Dreptului Judecător, atunci când te-a întrebat, pentru care pricină te-ai supus obiceiurilor mireneşti. Încredinţat acum şi mai mult că are aci lucruri mari de îndeplinit, aşa după cum i se arătase în porunca mitropoliei şi i se adeverise prin cuvintele cu care l-a întâmpinat maica stareţa, părintele Macarie scoase din lădiţă „Heruvicarul” şi scrise pe foile albe de la sfârşit – „precum ca să se ştie”:   Când a fost anul 1914 de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, iar de la zidirea lumii 7422, luna lui Septembrie în 14 zile, s-a supărat Scaraoschi pre slugile sale – cum că nu se ţin decât de pozne mărunţele, şi s-a pornit ca un fulger de pre scaunul lui şi a venit în sfântul Munte, şi s-a întâmplat de-a nimerit în schitul românesc ce-i zice „Prodromul”, şi a stârnit tulburare mare, încât s-au împerecheat părinţii, zicându-şi: că eu sunt Muntean, tu eşti Moldovean, acela este Ardelean, celălalt Basarabean, ca şi când n-am fi fost toţi de-un neam şi de-o lege şi n-am fi grăit toţi întru aceeaşi limbă. Şi dacă s-au făcut această împerechere, după cum am scris mai sus, nu s-au mai putut înţelege care cine să cârmuiască obştea, şi dacă n-a mai fost înţelegere – că doar pentru aşa lucru venise turbatul voivod al oştilor drăceşti: să gonească pre înţelepciunea cea dumnezeiască şi să pună în locul ei pre înţelepciunea cea drăcească, – au început o parte din părinţi să se împrăştie care încotro au chibzuit că e mai de folos spre mântuire. Şi s-au aşezat unii, de ascultare, pe la chilioţii Sfântului Munte, alţii s-au răsnit la metocul din insula Thasos, alţii s-au dus să se închine la sfintele Locuri. Iar eu, după ce am mai trăistărit pe la mănăstirile şi schiturile Athosului, am socotit cu mintea mea – şi au mai socotit şi alţii tot aşa, – că e mai bine să viu în România şi să mă închinoviez la o sfântă mănăstire de aci, până s-o potoli tulburarea de la schitul nostru şi s-o aşeza iarăşi duhovnicească pace întru obştea cea de acolo. S-a întâmplat însă, Dumnezeu aşa orânduind, – să-i placă Înalt Preasfinţitului Mitropolit, carele este pre scaunul din Bucureşti, înfăţişarea mea pustnicească; – să nu-mi fie mie a mă lăuda decât în crucea Domnului! – şi dacă i-a plăcut înfăţişarea mea, după cum am scris mai sus, a chibzuit cu judecata Înalt Preasfinţiei Sale să mă trimită la sfânta mănăstire ce-i zice Ibăneşti, ca să duhovnicesc pre maicile şi pre surorile cele de obşte şi să le învăţ sfânta şi dumnezeiasca Scriptură. Că a ajuns la urechile Înalt Preasfinţiei sale zvonul, cum că eu mă îndeletnicesc cu cercetarea scripturilor – să nu-mi fie mie a mă lăuda decât întru păcatele mele – şi cum că ştiu pre degete: Legea Veche şi pre cea Nouă, şi aşezările celor şapte sfinte Soboare ecumenice şi a celor ce s-au mai ţinut la Anghira şi la Chezaria şi la Antiohia Siriei şi la Gangra şi la Cartaghena; precum şi canoanele Marelui Vasile şi ale lui Nichifor Mărturisitorului şi ale lui Ioan Pustnicului şi ale sfântului ierarh Grigorie. Şi cum că mai cunosc întru totul podvigul călugăresc, aşa după cum l-au aşezat începătorii de obşte şi cum s-au scris de către Marele Vasilie şi de către Efretn Sirianul şi de către Teodor Studitul şi de către cuviosul părintele nostru Doroftei şi de către alţi cinstiţi şi cuvioşi părinţi. Iar când a fost în 15 ale lunii lui Florar, în ziua prăznuirii cuviosului părintelui nostru Pahomie cel Mare, am sosit la mănăstire, fiind vremea vecerniei, şi m-au primit maicile cu dragoste şi cu bucurie mare foarte. Şi erau ochii maicii stareţe Evghenia plini de lacrimi. Şi tot aşa ai maicilor din Comitet şi ai maicilor mai bătrâne. Şi mi-a zis maica stareţă: — Dumnezeu şi Maica Domnului, după stăruinţa sfântului marelui mucenic Dimitrie Izvorâtorului de Mir, carele este hramul nostru, – te-au adus, preacinstite părinte! Că a sosit vremea să fie călugării ca mirenii şi mirenii ca dracii, după cum vorovesc scripturile. Că au intrat în mănăstire obiceiurile lumeşti şi au gonit pre cele călugăreşti. Şi bietul nostru părinte Iason, Dumnezeu să-l ierte, avea o inimă prea bună, că ierta toate păcatele şi nu canonisea pe nimeni. Şi pentru asta nu cred să aibă plată de la Dumnezeu, fiindcă duhovnicului îi scrie să canonisească păcatele, iar nicicum să le ierte fără canonisire, că nici maicile nu erau mulţumite de sfinţia lui. Aşa e maicilor? a întrebat maica stareţa cu faţa către sobor. — Aşa e! – au răspuns parte din maici, care erau mai cu îndrăzneală. Apoi a zis iarăşi către mine, maica stareţă: — Acuma, sfinţia voastră, fiindcă v-a adus milostivirea lui Dumnezeu la păcătoasele de noi, o să vă rugăm să vă împliniţi datorinţele după rânduiala cea de obşte şi după canoanele sfinţilor Părinţi, iar noi ne-om supune fără cârtire şi fără împotrivire. Şi fiindcă mi-a spus părintele Mitropolitu că sunteţi adâncit în Scripturi şi în Prooroci, să vă faceţi pomană, preacinstite părinte, şi să vă osteniţi întru predania acestora către maicile şi surorile din mănăstire, şi Dumnezeu vă va răsplăti după socotinţele lui. Atunci eu am zis: — Preacuvioasă maică stareţă, fiindcă rânduiala lui Dumnezeu şi judecata cea după această rânduială a Înalt Preasfinţitului Mitropolit carele este în scaunul din Bucureşti, m-au găsit pre mine păcătosul vrednic a duhovnici pre maicile şi pre surorile acestei sfinte mănăstiri; eu, carevasăzică, nu m-am înălţat cu mintea să grăiesc cum că nu se cuvine unui monah din Sfântul Munte să se amestece cu muierile, ci am cugetat întru inima mea că, fiind voia Domnului, cele plăcute Lui voi face. Dator însă sunt, Preacuvioasă Maică stareţă, să vă spun dintru început, că eu n-am venit aici să mă lenevesc întru rânduiala Sfinţilor Părinţi, ci s-o împlinesc întocmai cum se scrie. Că aţi grăit Sfinţia Voastră, cum că au intrat în mănăstiri cele lumeşti şi au gonit pre cele călugăreşti. Până acuma eu n-am de unde să ştiu întrucât obiceiurile mireneşti au stricat pravila călugărească, dar atâta cât am putut să văz, de când cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile sfinţiilor voastre am sosit aici, – foarte m-au scârbit întru cele dinlăuntru ale mele. Şi mintea mi-a spus fără zăbavă, că mai mari decât acestea voi vedea. — Ce-ai văzut, Cinstite Părinte? – m-au întrebat atunci maica Eudoxia, care mai pre urmă am aflat că este în Comitet. Iar eu am zis: — Nu acuma vă voi spune, ci mâine, după otpustul sfintei liturghii, când voi ţine cuvânt în biserică şi voi grăi întru frica Domnului şi întru dreptăţile Lui. Şi n-a mai zis nimic maica Eudoxia. Iar eu am grăit iarăşi către maica stareţa şi către tot soborul: — Acuma – eu n-am venit aici să stric legea; ci s-o împlinesc. Vreţi rânduială după pravila călugărească? — Vrem, Preacinstite Părinte! – au răspuns maica stareţa şi cu maicile celelalte. Apoi iarăşi le-am întrebat: — Vreţi spovedanie după canoanele Sfinţilor Părinţi? — Vrem, preacinstite părinte! – au răspuns iarăşi maica stareţă şi cu tot soborul. Şi iarăşi a treia oară le-am întrebat: — Vreţi predanie din Sfânta Scriptură? — Vrem, Preacuvioase Părinte! – au răspuns, ca într-un glas, toate maicile câte erau de faţă. Atunci eu am zis: — Amin! Iar maica stareţa s-a închinat şi a glăsuit tare: — Amin! Şi după ea toate maicile s-au închinat şi au zis: — Amin! Apoi le-am dat blagoslovenie şi s-au dus care şi la chiliile lor. Numai câteva rămânând pentru mărturisire, că era vremea către seară. Am scris eu cu mâna mea, precum ca să se ştie. Macarie Ieroschimonahul-Prodromitul.   După ce mai citi de două ori ceea ce scrisese şi mai aruncă pe ici pe colea câte-o virgulă, aşa ca să nu fie scrisul fără virgule, duhovnicul scoase din lădiţă o condică îngustă, cumpărată de la Bucureşti şi-i puse titlu – pe scoarţă şi pe prima pagină: Catastih pentru mărturisire sau ispovedanie. Apoi însemnă, spre ştiinţa Preacuvioşiei Sale, cele ce urmează:   Maica Zinovia a făcut mătănii în zi de Duminică şi, pentru acest păcat, am canonisit-o cu şase sute de închinăciuni în mijlocul bisericii, iar patru săptămâni să mănânce numai pâine şi apă, – după canonul 20 al întâiului Sinod ecumenic şi după a mea socotinţă. Iar maicii Pelaghia, fiindcă a făcut negustorie, vânzându-şi rocodeliile, i-am dat două mii de mătănii, să le facă acasă, două sute de închinăciuni în biserică, iar două săptămâni să se hrănească numai Miercurea şi Vinerea după apusul soarelui, – cum zice canonul al 9-lea al sinodului Trulan şi cum am chibzuit eu. Iar maica Nectaria tot aşijderea ca şi maica Zinovia. Iar maica Glicheria, fiindcă a ieşit din mănăstire fără blagoslovenia stareţei, canonisită a fost să facă două mii şi trei sute de mătănii în vremea sfintei leturghii, iar patruzeci de zile să mănânce numai ierburi fierte – fără pic de unsoare, – după canonul al 41-lea Trulan şi după a mea socotinţă. Iar maica Melania tot aşijderea ca şi maica Glicheria. Iar maicii Varsanufia şi maicii Meonila, fiindcă le-a pus păcatele de-au dormit în mănăstire de călugări, le-am dat să facă pe puţin câte trei mii de mătănii, doi ani să nu se împărtăşească, iar patruzeci de zile să mănânce numai pâine uscată cu apă, – după canonul 47 al sinodului al 6-lea ecumenic şi după a mea chibzuinţă. Iar pe maica Evloghia şi pe maica Anatolia fiindcă au călcat regulile călugăreşti şi au făcut scaldă, le-am afurisit, – după canonul 75 al sinodului al 6-lea ecumenic şi după a mea socotinţă. Iar sora Ana de la duhovnicie, fiindcă a intrat în lac cu picioarele goale, pedepsită a fost, tot după canonul care s-a scris mai sus, să facă o mie cinci sute de închinăciuni. Iar de era călugăriţă o afuriseam. Iar maica Apolinaria n-a mâncat brânză în Miercurea şi Vinerea dinaintea începerii postului celui mare, în scoposul surpării eresului Tetradiţilor, şi pentru aceasta afurisitu-o-am, după glăsuirea canonului 32 al sfântului Nichifor Mărturisitorul şi după a mea chibzuinţă. Iar pe maica Anisia, fiindcă a ajunat în zi de Duminică, pentru părută nevoinţă, am dat-o anaftemii, – după canonul 18 al sinodului de la Gangra şi după a mea socotinţă. Iar pe maica Pamfilia de la maica Maximila, fiindcă şi-a pus podoabe scumpe, am dat-o anaftemii, – după canonul al 45-lea Trulan. Iar pe maica Atanasia, fiindcă a găsit de cuviinţă să mănânce în biserică, am afurisit-o, după canonul al 49-lea al sinodului de la Cartaghena şi după a mea chibzuinţă. Iar pe maica Tavifta, fiindcă a stat la ospăţ cu mirenii, am dat-o anaftemii, – după cum glăsuieşte canonul al 22-lea al sinodului de la Nicheea şi după a mea socotinţă. Iar maica Hristina tot aşijderea ca şi maica Tavifta. Iar maica Trifilia tot aşijderea ca şi maica Tavifta. Iar sora Maria de la maica Amfilofia, fiindcă a săpat în sfântul şi marele post, canonisită a fost să facă cinci sute de mătănii, în vremea sfintei leturghii. Iar de era călugăriţă cu scufie o afuriseam – după canonul al 16-lea al Sf. Nichifor Mărturisitorul şi după a mea chibzuinţă. Iar sora Niţa a maicii Eudoxia, fiindcă s-a ispitit în vis, canonisită a fost să facă 49 de mătănii, citind psalmul 50 – după cum bine zice canonul al 16-lea al sfântului Ioan Pustnicul. Iar maica Dosifteea, tot ca sora Niţa. Iar maica Natalia, fiindcă a vorbit cu călugări şi a mâncat de două ori pe zi în postul Naşterii Domnului, se canoniseşte cu trei mii de mătănii, iar şaizeci de zile să nu se împărtăşească şi să mănânce numai pâine cu apă, – după canonul al 20-lea al sinodului al 7-lea de la Nicheea Vitiniei şi după al 19-lea canon al Sf. Nichifor Mărturisitorul şi după a mea socotinţă.   Catastihul acesta fiind un lucru care trebuia ţinut în taină, părintele Macarie, după ce uscă la sticla lămpii faţa scrisă în urmă, îl aşeză cu grijă în lădiţă, dedesubtul altor buclucuri al cuvioşiei sale. Apoi, mulţumit de lucrul său şi neavând cui să-i împărtăşească bucuria, aruncă o privire jălalnică răposatului duhovnic, care sta liniştit în perete, zicând şi vorbele acestea cu glas tare: — Păcat de vremea pe care ai pierdut-o aici, frate Iasoane! Căci ce fel de duhovnic ai fost frăţia ta dacă ai lăsat pe maici să ajuneze carevasăzică Duminica, să facă mătănii între Paşti şi Cincizecime, să iasă la lucru în postul cel mare, să se îmbrace în scumpătăţuri, să postească în săptămâna brânzii, să stea de vorbă cu monahii şi să facă scaldă? Unde ai văzut frăţia ta scris şi unde ai pomenit călugăr să facă scaldă? Să ştii de la mine, frate Iasoane, că n-a făcut nicio pagubă Dumnezeu că te-a mutat din cele de aicea. Bine că am sosit eu la vreme, – să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului! – că de nu soseam, foc şi pucioasă ar fi trebuit să plouă peste această sfântă mănăstire, ca oarecând peste Sodoma şi peste Gomora.   Mulţumit de sine şi copleşit de greaua sarcină ce-i căzuse pe cap, părintele Macarie îngenunche înaintea icoanelor, cu frică şi cu cutremur şi se rugă cu glas, fiindu-i parcă teamă că dintr-un aşa locaş de pierzanie, cum socotea el mănăstirea maicilor, nici nu-i va fi auzită rugăciunea: „Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, precum ai ajutat, carevasăzică lui Nestor de-a biruit pre luptaciul Lie; şi marelui împărat Constantin de-a înfrânt oastea păgânului Maxentie; şi lui David de-a răpus numai c-o pietricică pre uriaşul Goliat, punând pe fugă oastea cea fără de număr a Filistenilor; şi marelui Ierarh Vasilie de-a biruit numai cu cuvântul pre arianul împărat Valens şi pre puternicul Modest, sluga sa; şi proorocului Ilie de-a surpat pre idolul Vaal şi a ucis pre popii cei mincinoşi; – ajută-mi şi mie păcătosului şi nevrednicului robul tău să biruiesc, carevasăzică, pre dracii cei cumpliţi care s-au adunat aici întru pierzania acestui sfânt şi dumnezeiesc locaş, carele se cinsteşte cu hramul marelui mucenic Dimitrie, şi să întorc pre maici şi pre surori întru înţelegerea poruncilor Tale, care le-ai dat prin robii tăi: Vasilie al Chesariei şi Grigore de Nazianz şi Efrem şi Dosiftei şi Doroftei şi Macarie Eghipteanul şi Antonie şi Pahomie şi Onufrie şi Sava cel sfinţit şi Uarion – începătorii de obşte, – ca numele Tău cel sfânt să se proslăvească întru curăţie şi întru dreptate, iar nu întru necurăţie şi întru fărădelege. Caută degrabă din Muntele cel sfânt al Tău, Doamne Dumnezeule, şi ascultă rugăciunea smeritului Macarie Păcătosul; carele cu vreme şi fără vreme ţi s-a închinat patru ani în pustia Iordanului şi treizeci şi şase de ani pe pietrele Sfetagorei, şi încă ţi s-ar fi mai închinat dacă n-ar fi venit de năprasnă urgie diavolească să tulbure pacea schitului nostru şi să ne răspândească în cele patru vânturi, după cum scrie în Apocalipsul Sfântului Ioan. Că nu de plăcerea mea, Doamne, am venit aici, ci după a celui cu mai mare socotinţă, carele şi el porunca Ta a împlinit şi scop bun a chibzuit. Că eu sunt om neputincios şi numărul anilor şi căruntele bătrâneţilor nu vor fi oprelişte, carevasăzică, pentru spurcatul şi necuratul diavol să încerce a mă ispiti în miez de noapte şi în zori de zi şi la al treilea ceas şi la al şaselea ceas şi după al nouălea ceas, precum a ispitit pre părintele nostru Antonie şi pre Eftimie şi pre Pahomie şi pre alţi sfinţi şi cuvioşi părinţi. Ci ei au fost în pustia cea mai dinlăuntru – unde picior de femeie nu călca, ci dracul îi amăgea, prefăcându-se el în curve împodobite şi în fiice de împăraţi şi de cinstiţi clironomi; dar eu, păcătosul de mine, patruzeci de ani n-am văzut parte femeiască şi nici nu socoteam să mai văz până la cea din urmă suflare. Iar acum, iată mă aflu – vai de sufletul meu! – aruncat de năprasnă în mijlocul a peste o sută de maici călugăriţe şi de surori, care au călcat legea şi scripturile, îşi văd goliciunea în scaldă – vai de sufletele lor! – şi-şi negustoresc rocodeliile şi nesocotesc cuvântul maicii stareţe şi ospătează cu mirenii şi ajunează Duminica – întru părută nevoinţă. Dar Tu, Doamne, carele cunoşti inimile şi rărunchii, cele ascunse ca şi cele de faţă, şi nimic nu scapă nevădit de agerimea ochiului tău, – vezi-mi, carevasăzică, şi inima mea şi sufletul meu şi cugetul meu, că nu răsplătire de la oameni aştept pentru osteneala mea, nici plăceri neîngăduite pentru ticălosul meu trup socotesc să adun, ci voia Ta caut s-o împlinesc, iar pre cea a necuratului şi pizmaşului diavol s-o calc sub picioare ca Sfântul Gheorghe pre balaurul cel înfricoşat. Dă-mi, dar, Doamne, tărie nebiruită ca osteneala-mi să nu fie în zadar şi vârtoşenia-mi să nu se stingă într-o zi; ca lucru bun să săvârşesc, pre dracu să-l biruiesc şi milă de la tine să dobândesc. Nu-ţi cer nici curajul lui Iona, nici vitejia lui Gheorghe, nici puterea lui Samson, nici limba lui Zlataust, nici darul de-a face minuni al marelui Antonie, nici dumnezeiasca învăţătură a ierarhului tău Vasilie, au a Bogoslovului, au a lui Atanasie de la Alexandria; dar nici pre cea drăcească a lui Arie sau a lui Orighen. Ci numai să-mi ajuţi ca să biruiesc uneltirile drăceşti, să fac rânduială după cum scrie şi să tâlcuiesc scripturile – aşa ca nici în eresuri să caz şi nici maicile să zică: «a venit un prost să lumineze, carevasăzică, pre proşti». Amin”.   Mulţumit de chipul cum ticluise rugăciunea, necerând de la Dumnezeu nici prea mult ca să nu dobândească, dar nici prea puţin ca să nu-i ajungă, părintele duhovnic trase şervetul din buzunar şi îşi şterse fruntea de năduşeală, mai privi cu smerenie icoanele ce umpleau peretele dinspre răsărit, mai căscă, mai aruncă o jumătate de uitătură răposatului înaintaş, apoi se găti de culcare, cântând cu cerul gurii şi cu nasul: — Plâ-gâng şi mă tâââân-gu-hun-gun-guesc câââând gân-de-hesc laaaa moaaa-ga-nga-ngar-teeee. Şi văz în mo-hor-mân-gâ-ngântuuuuri…     II – La maica Eudoxia — Uff!… ah!… ooh!… aa!… îâu! mai încet, ticăloaso, nu mă strânge aşa! Uite dă-i pe icea… aaşa… iii! Mai jos… tot mai jos… aacolo!… iii! Mai uşor, maică… mai uşor… aaşa vezi! — Ce-ar fi să te spovedeşti, măicuţă? – zise sora Niţa, în batjocură. Te pomeneşti că se înteţesc junghiurile la noapte şi… Doamne fereşte! Maica Eudoxia, care era „bolnavă”, aşa cum sunt toate călugăriţele ce au fete tinere sub ascultare şi le place să fie corconite, stârci nasul şi se tulbură cu duhul: — Eu să mă spovedesc la „ăsta”?! Da’ ce am mâncat laur ori am băut cucută? Să mă afurisească sau să mă dea anaftemii, hai fa? Păi eu când aş auzi din gura duhovnicului aşa canon, – caz jos şi damblagesc toată. Sora Niţa întrerupse o clipă frecuşul şi râse cu capul pe spate. La fel râseră şi maicile Gorgonia şi Anatolia care erau de faţă. — Păi dacă n-ai făcut niciodată baie, nu te afuriseşte, maică Eudoxio, – o încurajă maica Anatolia. — Nu baie; scaldă! – o îndreptă sora Niţa. Întreruperea făcută cu haz de ucenica maicii Eudoxia stârni un râs preţ de cinci minute. Ba maica Eudoxia cu mare greutate se potoli. După ce-şi strânse fălcile şi-şi făcu vânt cu mâinile şi cu batista, zise gâfâind: — Auzi, dumneata, că dacă faci baie… — Scaldă, măicuţă dragă, nu înţelegi? – făcu tot sora Niţa cuvenita îndreptare. Şi iar se încinse un râs care fu întrerupt de intrarea vijelioasă a maicii Tavifta. — Măicuţă Eudoxio, sunt nenorocită, măicuţă Eudoxio! Ce să mă fac, păcătoasa şi amărâta de mine! – se tângui noua venită, uitând să-şi ceară cuvenita blagoslovenie. Maica Anatolia şi cu sora Niţa, care ştiau că Tavifta a trecut pe la duhovnic, chefniră iar în râs. Dar maica Eudoxia, care era un fel de birou de înregistrare al întâmplărilor din mănăstire, văzând lacrimi pe obrajii Taviftei, se tulbură şi zise: — Ce e, soro? Ce ţi s-a întâmplat? — Maică Eudoxio, sunt nenorocită, măicuţă Eudoxio! – răspunse maica Tavifta – cu gura, cu capul şi cu mâinile, de era cât pe-aci să scoată ochii maicii Eudoxiei. — Te-i fi spovedit? – o întrebă la întâmplare maica Gorgonia. Tavifta oftă de la ficaţi. — M-am spovedit, Gorgonio, m-am spovedit, surioară, dar mai bine făceam dacă stăm aşa nespovedită… — Da’ ce ţi-a făcut, soro dragă? – o întrebă maica Eudoxia din ce în ce mai tulburată. — M-a dat anaftemii, asta mi-a făcut! — Iââu! – ţipară maicile într-un glas. — Da’ cum se poate, Tavifto, să te blesteme aşa?… Ai omorât pe cineva, soro? întrebă maica Eudoxia cu mâna la inimă. — N-am omorât niciun puişor de găină, măicuţă. Poate cu vreo muscă să-mi fi făcut păcat; dar am stat la masă cu mirenii… şi pentru atâta lucru părintele duhovnic a găsit cu cale să mă dea anaftemii! — Iââu! ţipară din nou maicile. — N-ăi fi auzit bine, Tavifto! — Da’ cum să n-auz, maică Eudoxio, că de două ori mi-a zis tare: să fii anaftemii! Să fii anaftemii!… după canonul… nu ştiu ce canon a spus. Pe maica Eudoxia o apucară junghiurile. — Vino încoace’, Niţulico… uite colea dă-i… ah, cum mă ţine! Uff!… — Şi vorbeşte acuma cu maicile astea, că o să-ţi rup pielea cu atâta scărpineală! zise sora Niţa îmbufnată. — Nu s-a mai rupt, soro? – întreabă maica Anatolia cu jumătate de gură. — Ce să se rupă, că e bătrână şi tăbăcită! – răspunse ucenica stârnind râsul. Maica Eudoxia luă o mutră aspră. — Haide, haide!… Iii, numai niţeluş, maică, numai… aah, cum mă înţeapă!… Aci… aaci… aaşa maică! Dar cum se poate, Tavifto… Uşa se deschise brusc şi maica Varsanufia se ivi năucă şi galbenă ca o moartă. — Mor, maicilor… nu mai pot… uite acuma… acuma… uite caz jos şi mor… acuma… acuşica… Maica Tavifta şi sora Niţa săriră repede şi o apucară de subţiori. — Mor, maică Eudoxio! — Ia taci cu vorba asta, Varsanufio! Ce-ai, măiculiţă, de te-ai îngălbenit aşa? întreabă gazda speriată. — Te-ai spovedit, maică Varsanufio? – întrebă şi ucenica. Maica Varsanufia se lăsă pe un scaun şi îşi şterse faţa cu batista, aşa de tare, că era cât pe-aci să-şi rupă negul de sub bărbie. — Ce să fie, măicuţelor şi soră Niţulico, uite m-a dus nevoia la Cernica, să-mi cumpăr câteva baniţe de grâu şi ne-a apucat noaptea acolo, că nu eram numai eu, mai erau şi alte maici. Şi părintele iconom nu ne-a lăsat să plecăm noaptea pe drum, că era şi o vreme urâtă, şi am dormit la arhondărie. Şi dacă i-am spus părintelui duhovnic… ăsta care a venit acuma, şi i-am spus numai fiindcă m-a întrebat, că de unde să ştiu eu că e oprit să doarmă maicile într-o mănăstire de călugări? – m-a oprit un an de la sfânta împărtăşanie… — Iââu! – ţipară maicile. — …Să fac o mie de mătănii, şi o mie de închinăciuni… — Îââu! — …Şi timp de patruzeci de zile să mănânc numai verdeţuri nefierte. — Iââu! – ţipară a treia oară maicile, cu gura plină şi din toată inima. Maica Varsanufia se deschise la gât şi suflă cu răcoare pe gura cămăşii. Iar maica Eudoxia, după ce-şi depărtă puţin sufletul de pe buze, izbucni: — Asta e curată batjocură, nu mai e duhovnicie, fetelor! Auzi, dumneata, să canonisească pe Anatolia fiindcă a făcut… scaldă! — Iââu! – ţipă maica Varsanufia. — Şi pe Tavifta fiindcă… iii, Niţulico, maică… uff!… uite colea, colea… numai niţeluş, maică… aci… aaşa maică! Asta, maicilor, să ştiţi de la mine că… — Blagosloviţi, maicilor, blagosloviţi-mă pe mine păcătoasa şi urgisita, că mare trebuinţă am în ceasul acesta, de blagoslovenia sfinţiilor voastre, că ispita mare a venit peste mine în sfânta zi de astăzi! – se miorlăi maica Epistimia, intrând blegită pe uşă. Ştiind-o jălalnică de felul ei şi lăudăroasă cu viaţa-i „fără de prihană”, cum singură avea obicei să-şi dea atestat, maicile o întâmpinară cu un surâs de mulţumire şi schimbară priviri cu tâlc. — Parcă te văzui la spovedit, maică Epistimio, – zise maica Anatolia, făcând cu ochiul celorlalte. Epistimia oftă din tot trupul. — Fusei şi eu, Anatolio, că zisei că ne-a trimis Dumnezeu duhovnic bun… dar mai bine… cum nu se întâmplă, surioară, să cadă un trăsnet de sus, aşa din senin, şi să mă trăsnească în clipa aia atunci! Că eu până azi nu ştiu să fi primit un canon, măcar de-o mătanie! — Te-a afurisit? – întrebă maica Gorgonia, mai mult ca să arate că a ghicit. — Mai rău! — Te-a dat anaftemii, Epistimio? – întrebă şi maica Eudoxia, trosnindu-şi vinele gâtului. — Mai rău, maică Eudoxio, mai rău! — Ce ţi-a făcut, soro? o întrebară deodată toate maicile. Maica Epistimia petrecu buza de jos peste cea de sus şi suflă în vârful nasului. — M-a întrebat dacă am vândut ceva din casă, mirenilor, şi dacă i-am spus că am vândut mohair, mi-a dat să fac… uff, dă-mi un pahar cu apă, soră Niţo, că-mi vine rău… Mi-a dat să fac două mii de mătănii, acasă… — Iââu! ţipară maicile. — …Două sute de închinăciuni în biserică şi timp de două săptămâni să mănânc numai miercurea şi vinerea, după apusul soarelui… iar altădată să nu mai vând nimic mirenilor. La auzul acestora, maicile, care mai toate trăiau din lucrul mâinilor lor, pe care-l vindeau lumii de afară, nu mai zâmbiră mulţumite de necazul Epistimiei, ci încremeniră cu ochii la ea. Până ce răsuflă maica Eudoxia: — Las’ că aşa ne trebuie! Că nu eram mulţumite de bietu’ părinte Iason, Dumnezeu să-l ierte; vream duhovnic mai aspru! Iacă ne-a venit… îâuuf, mai scarpină-mă colea, Niţulico, numai… Dar ucenica trebui să răspundă bătăilor de afară. — Amin! Uşa se deschise în porţii şi aşa de încet, că maicile se priviră câteva clipe întrebătoare, apoi la un gând fură toate: Părintele duhovnic! Ca la poruncă îşi strânseră hainele pe lângă ele, îşi dreseră scufiile şi-şi ţinură răsuflarea. Dar pe uşa întredeschisă, abia mişcându-se, se ivi sora Ana de la casa duhovnicească. Maicile, mai puţin Epistimia, o primiră cu o uşoară exclamaţie de surpriză şi de plăcere. Sora Ana nu le băgă în seamă, ci, cu privirile neclintite, ca de mort, capul bălăbănindu-se între umeri, mâinile înfăşurate într-un şirag de mătănii uriaşe, păşi încet, abia mişcându-se, făcu un popas lângă analagul din faţa icoanelor, apoi trase un scaun şi se aşeză tacticos pe el. Maicile, ştiindu-o poznaşă cum nu mai avea pereche decât în sora Niţa, crezură la început că trebuie să râdă; dar văzând-o în aşa hal, îşi strânseră fălcile şi aşteptară nedumerite. Sora Ana nu le lăsă mult în dubiu. Luând mutra duhovnicului, îşi răsfiră cu dreapta o barbă închipuită, ridică ochii în tavan, îi lăsă o clipă, într-ai sorei Niţa, apoi îi înţepeni vag în duşumea şi închipui scena de la spovedit… — „Cum te cheamă?” — „Sora Ana de la duhovnicie! Ce, aţi uitat, Cinstite Părinte?” — „De câţi ani eşti?” — „De douăzeci şi doi.” — „Ai făcut vreodată scaldă în lac, de când te afli în mănăstire?” — „De, cinstite părinte, uite… cum să vă spun… scaldă n-oi fi făcut… dar uite… cum să vă spun… cu picioarele am intrat, că are maica o raţă care s-a învăţat de ouă în stuf şi mă trimete să-i caut în cuib.” Aci sora Ana se încruntă şi-şi trecu amândouă mâinile prin închipuita-i barbă. Apoi se ridică brusc, încreţi sprâncenele şi zise rar şi apăsat: — „Nu se cade călugărului să-şi arate goliciunea, căci va fi spre sminteală mirenilor. Şi nici el singur, carevasăzică, să nu şi-o vază, căci sminteală va fi lui însuşi. Dar fiindcă ţi-ai dezgolit numai picioarele şi pentru că nu eşti călugăriţă cu scufie, îţi dau să faci o mie cinci sute de închinăciuni, – după canonul 75 al soborului al 6-lea ecumenic, şi după a mea socotinţă. Ai înţeles?” Aci sora Ana nu-şi mai putu stăpâni râsul şi izbucni zgomotos, în vreme ce maicile şi sora Niţa erau aproape să leşine. — Ia spune-ne şi nouă, Anişoară, maică ce e cu prăpăditul ăsta care a căzut aşa din senin pe capul nostru? Că eşti la duhovnicie şi l-ai văzut mai bine, – întrebă maica Eudoxia, după ce-şi adună gura. — Ce e cu el? Staţi, că va spun acuma. Sora Ana ocoli mătăniile pe după mâna stângă, cealaltă mână o duse la piept şi luând o înfăţişare jumătate aspră, jumătate împăciuitoare, zise: — „…Maică stareţă, eu, carevasăzică am venit aici după rânduiala lui Dumnezeu şi după judecata Înalt Preasfinţitului Mitropolit… şi eu, carevasăzică nu m-am înălţat cu mintea să grăiesc cum că nu se cade unui monah din sfântul Munte să se amestece cu muierile… şi, carevasăzică, eu n-am venit aici să stric legea… Mă rog: vreţi spovedanie după canoane?” Felul cum maimuţări ucenica maicii Agatoclia pe bătrânul duhovnic, stârni un haz cum nu se mai auzise în chilia maicii Eudoxiei. Uitară călugăriţele – mai puţin Epistimia – de tot necazul care le adusese aci şi râdeau să-şi rupă băierile inimii. — Bată-te mântuirea de nebună, să te bată! – zise maica Eudoxia ştergându-şi lacrimile ce-i şiruiseră obrajii. — Are păr pe picioare, Anişoară? – întrebă sora Niţa, tovarăşa de pozne a aceştia. Altă izbucnire de râs. — Taci, ticăloaso! – o mustră maica Eudoxia, cu grijă să nu se treacă măsura. Sora Ana, răsfăţată de toată mănăstirea, mai puţin de maica Epistimia, nu cunoştea margini în isprăvile ei, ce-i drept copilăreşti, şi deci nu se sinchisi de mutra maicii Eudoxia. — O, ho! – răspunse ea la întrebare. Şi încă nişte păr creţ cum am văzut la purcelul maicii Artemia. M-am uitat pe gaura cheii când s-a descălţat. Dar pe piept ce trebuie să aibă! Îmi pare rău că nu şi-a dezbrăcat anteriul şi n-am avut cum să văd… — Cum soro, s-a culcat cu anteriul pe sfinţia lui? – întrebară cu o gură toate maicile. — Şi încă ce anteriu! Parc-ar fi cu bătătură de păr de mistreţ, aşa e de aspru. Şi are un guler… dar nu mai spun. Cine vrea să ştie n-are decât să se ducă să-l vadă. Şi o curea – parcă ar fi luat-o de la motorul lui domnu’ Ioniţă, ăla cu daracul! Dar să-i vedeţi bocancii! Nu e piele pe ei cât fier! Unde calcă lasă găuri: şi pe pământ gol şi pe duşumea şi pe ciment. Ia să luaţi seama în biserică, pe unde merge sfinţia lui, că trebuie să se cunoască ţintele pe piatră. — Şi-mi pare că pantalonii n-au poale deloc. Am văzut când am îngenuncheat la spovedit, – adause sfioasă maica Anatolia. — Ba au în faţă, completă sora Ana, dar numai aşa ca două degete. Încolo – se vede că i-a mânjit cu mălai şi i-a ciugulit raţele. — Ba eu, să vă spui drept, intră în vorbă sora Niţa, m-am amorezat de nasul părintelui duhovnic. Un râs care cu greu luă sfârşit stârniră cuvintele ucenicii maicii Eudoxia. Şi pe drept cuvânt, căci bietul părinte Macarie avea un nas mare, strâmb şi gâlmos, că parcă nu era al lui, ci-l punea numai ca să facă lumea să râdă. — Eu cred că l-a poruncit înadins la vreun meşter, ca să nu pară prea frumos şi să se amorezeze maicile de sfinţia lui, zise tot sora Niţa. Maica Eudoxia se burzului. — Apăi ca tine şi ca Ana, nu cred să mai fie o fiinţă pe lume care să ia aşa seama la oameni! — De ce mai zici de noi, măicuţă? – îi tăie vorba ucenica. Nu spuneai sfinţia ta, după ce am venit de la vecernie, că nu-ţi place barba părintelui duhovnic? — E, am zis şi eu aşa! Şi când ai căuta, am zis pe bună dreptate, că n-are şi el o barbă aşa cum au toţi părinţii, ci are trei, – sărăcuţ de maica mea! N-aţi văzut maicilor că are trei bărbi? Una la mijloc, albă, – asta ar mai fi cum ar mai fi – şi două, cărunte, lipite în cotlete… Doamne fereşte! — O fi zăcut de vărsat şi i-a căzut părul d-acolo de unde sunt golurile, – îşi dădu cu părerea maica Gorgonia. — Ba eu cred că de lingoare a zăcut, zise şi maica Anatolia. — Dar mustăţile? Că nici nu se cunoaşte de unde încep şi unde isprăvesc! râse maica Varsanufia. — Şi păr în urechi! – se strâmbă Gorgonia. — Barim în nas! … – se strâmbă şi Anatolia. — Ho, destul atâta! – le tăie vorba maica Eudoxia. L-aţi zugrăvit în toate chipurile, săracul de el. Om cum l-a lăsat Dumnezeu. Că n-o să ne apucăm noi acuma să-l facem mai frumos! — O să-l mai pieptene Anişoara şi o să-i facă şi ceva coade, – întrerupse sora Niţa. Dar maica Eudoxia nu mai îngădui să se glumească pe socoteala duhovnicului. — Face rău, urmă ea mai departe, că o ia aşa cu otuzbirul, n-o ia şi el mai domol: haida-haida, încet-încet, – că maicile noastre – de, Dumnezeu să mă ierte, dar s-au învăţat cam de capul lor. Că bietul părintele Iason, Dumnezeu să-l odihnească, nu ştia decât două lucruri: să bea şi să ierte. Dacă te duceai la el să te spovedeşti, te întreba de la uşă, ori chiar şi pe fereastră, aşa cum se găsea: „Ei, iar ai venit să te spovedeşti? Da’ parcă te-am mai spovedit!” Ca şi când numai o dată trebuie să te spovedeşti cât trăieşti. Ia, spune, Anişoară, cum zicea, că tu ai stat acolo cu el. — Nu e păcat, maică Eudoxio? – zise ascultătoarea de la duhovnicie, luând o înfăţişare smerită. — Ei, haide-acuma şi arată-ne cum făcea, nu te mai poci, că te ştim noi că eşti smerită! Sora Ana nu mai aşteptă o nouă poftire ca să maimuţărească pe răposatul duhovnic. Se ridică gemând de pe scaun, îşi apucă genunchii cu amândouă mâinile şi se lungi căscând în pat. Apoi îşi scoase basmaua şi trase o şuviţă de păr pe care o înfăşură de vârful nasului. Şi iar o desfăcu şi iar o înfăşură, până când o dădu la o parte şi se trase nervos de nas. După aceea închipui că apucă barba cu o mână şi face probă să vadă dacă ajunge până la frunte. Apoi, tresărind, fără plăcere, la o bătaie în uşă, se ridică pufnind pe nas şi se aşeză bârfind pe scaun, lângă analog: — „Hm, nu mai scap eu de ticăloasele astea de muieri! Aamin!” — „Ei, ce-ai să-mi spui?” – se adresă, cu oarecare bunăvoinţă, către închipuita fiică de spovedanie. — „Că ai păcătuit? Foarte rău! Dar n-ai ce să-i faci, c-aşa e prăpăditul de om: supus păcatului. Că dacă ar fi înger, fireşte că n-ar păcătui. Lasă nu-mi mai spune… că ştiu eu ce-ai făcut: aceea ce omeneşte se poate face… şi se poate îngădui… Şi Dumnezeu iartă… că d-aia e Dumnezeu: să ierte păcatele oamenilor. Mergi în pace şi credinţa ta te va mântui!” Aci, sora Ana făcu un gest arătând cu mâna toată spre uşă, apoi se apucă, bodogănind, de genunchi şi vru să se aşeze din nou pe pat. Dar maica Epistimia, în vreme ce maicile celelalte se tăvăleau de râs, se înduioşă de amintirea răposatului şi o opri să mai urmeze. — Ei, lasă acuma, soră Ano, nu-ţi mai bate joc de el, săracul, că aşa duhovnic bun nu mai vedem noi! Că se purta aşa cu ale care… orice le-ar fi spus şi orice le-ar fi întrebat – de-a surda îşi bătea gura. Dar cu maicile călugăroase altfel îi era vorba. Atâta vină avea şi el: că nu prea dădea canon. — Ba era bun săracu’! – zise şi maica Gorgonia. — Pâinea lui Dumnezeu! – adeveri şi maica Anatolia, zâmbind gânditoare. — Duhovnicul nu trebuie să fie bun, fetelor! grăi aspru maica Eudoxia. Că dacă e prea bun, nu mai ascultă nimeni de el şi păţeşte ca părintele Iason, că rar de se mai ducea câte-o maică la sfinţia lui, ca să se spovedească. Se duceau bietele maici pe la preoţii de mir. Nu se cade să se mărturisească un călugăr la un popă de mir; dar dacă n-ai încotro, uite te duci. Că păcatul vine de la diavolul şi iertarea vine de la Dumnezeu. Dar El, milostivul, nu te iartă aşa degeaba: trebuie să faci canon. Şi o călugăriţă, oricât de păcătoasă ar fi, mai împăcată se simte în sufletul ei să-i dea duhovnicul un canon cât de greu, decât s-o ierte în felul părintelui Iason. Maica Epistimia se ridică înţepată de pe scaun: — Da’ cum, maică Eudoxio, adică să te puie să faci mii de mătănii, fiindcă ţi-ai vândut munca sfinţiei tale, ca să poţi să mănânci o pâine? De unde a scos sfinţia lui legea asta? — Şi pentru că stai la masă cu un mirean, care poate să-ţi fie tată sau frate, ori o familie cunoscută unde tragi şi tu când te duci la târg? Dar se poate să refuzi? – se oţărî şi maica Tavifta. — Şi pentru că n-ai avut curajul să pleci la drum noaptea pe întuneric şi pe vreme rea şi ai găzduit într-o mănăstire de călugări, trebuie numaidecât să te oprească de la sfânta împărtăşanie şi să te pună la post şi la trei mii de mătănii? Unde, a găsit sfinţia lui scris aşa ceva? – se umflă şi maica Varsanufia. — Şi pentru că faci scaldă şi nu intri încălţată în lac, trebuie să te afurisească? se răsti şi sora Niţa, întrerupând vorba cu sora Ana. Maica Eudoxia observase şopăcăirea lor şi le ameninţă cu degetul: — Ia să-mi spuneţi ce-aţi pus voi la cale, acolo? — Nimic, maică Eudoxio! – se miorlăi sora Ana. — Nimic, măicuţă! – se strâmbă şi sora Niţa. Dar maica Eudoxia nu le crezu. — Să nu vă pună Necuratul la cale să faceţi vreo poznă, că vă ştiu eu de ce sunteţi în stare. Lăsaţi-l, săracu’, că abia a venit şi el din Sf. Munte, şi de, ca omul care nu cunoaşte obiceiurile de pe-aicea. Se mai dă el pe brazdă… — Ori că se întoarce de unde a venit! – adăugă poruncitor maica Epistimia. — Asta mai curând s-o credem… iii! ia mai dă colea Niţulico, maică… aci!… fiiiu… aaşa, maică!     III – Când trăieşti în Sfântul Munte, n-ai de unde cunoaşte toate lucrurile muiereşti Dimineaţa, noul duhovnic al mănăstirii Ibăneşti se sculă el, ce-i drept, cu noaptea în cap, dar ce folos că slujba utreniei n-o mai apucă. Nici el n-a putut să se deştepte singur, aşa cum se obişnuise în sfântul Munte şi nici ascultătoarelor de la casa duhovnicească nu le zisese de cu seară ca să-l deştepte. Iar acestea, adică maica Agatoclia şi cu sora Ana, fie că nici ele nu şi-au întrerupt somnul, fie că au socotit că pe un om venit de la drum lung nu se cade să-l scoli, în miezul nopţii, l-au lăsat pradă unuia din cei mai mari vrăjmaşi ai călugărului: somnul. Părintele Macarie, om trăit o viaţă în reguli şi în disciplină, se tulbură foarte. Ceea ce făcuse el nu se cădea – nici ca monah şi nici mai ales în vrednicia de duhovnic pe care o avea aci. Ispita negreşit că venise de la diavolul care trebuie să fi fost grozav de supărat pentru moartea lui Iason şi pentru înlocuirea lui cu un sfetagoreţ. Dar cum de-l biruise pe el satana chiar în cea dintâi noapte petrecută în Ibăneşti? şi prin ce mijloace? Venise şi-i îngreunase pleoapele, ca oarecând sfântului Arsenie cel Mare, sau răspândise în chilie mirosuri care lungesc somnul, aşa cum făcea de demult cuvioşilor din pustie şi cum mai obişnuieşte şi astăzi prin Sfetagora? Cugetând la isprava diavolului, părintele Macarie vru să se ridice din pat. Odată cu această osteneală, văzând moliciunea saltelei de lână, a somierei şi a pernelor în care-şi odihnise mădularele, i se lumină îndată şi mintea. „Hei, Macarie păcătosule! îşi zise el – ai gândit asupra necuratului fapte fără de pricină, şi când colo tu, ticălosule, eşti vinovat! Că diavolul, carevasăzică, nici măcar n-o fi aflat unde ţi-ai mutat păcatele; ci tu te-ai înălţat aseară cu mintea şi ţi-ai grăit ţie lucruri de trufie şi n-ai luat seama, orbule şi netrebnicule, că-ţi bagi ciolanele în sârmă şi în moliciuni singliticheşti. Vai ţie, fariseu făţarnic, că ai dat canon maicii Stavrofilia, fiindcă a lipsit de la dumnezeieştile slujiri, pentru pricini binecuvântate; iar tu, după un ceas, te înfunzi în puf şi grohăieşti până se crapă de ziuă. Vai ţie, fariseu făţarnic, că Petru s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său abia după cântatul cocoşilor, iar tu ţi-ai uitat făgăduinţele odată cu aţipirea găinilor. Trup nemernic, oase ticăloase, carne împuţită! V-aţi odihnit patruzeci de ani pe rogojină şi pe piatră, iar acuma, carevasăzică, v-aţi văzut şi voi în moliciuni pe care numai domnii şi păgânii le caută, şi aţi lipsit sufletul de Dumnezeiasca privighere. De funie şi de grindă s-ar cădea să vă spânzur şi aşa un ceas să dormiţi, – cum făcea cuviosul Arsenie. Amar ţie, suflete ticălos, că te-ai îngreuiat cu somnul şi n-ai primit pe Mirele în miezul nopţii. Ci acuma o să te dai morţii şi afară de împărăţie ai să te încui.” Scrâşnind amarnic din dinţi, duhovnicul se întinse şi căscă… după mireneştile obiceiuri, apoi se duse în mijlocul chiliei să facă şaptezeci şi nouă de mătănii şi patru sute cinzeci de închinăciuni, în locul pololoşniţei şi utreniei pe care le pierduse. Dând însă cu ochii de chipul din perete al înaintaşului său, îl mustră după cuviinţă: — Vai ţie, frate Iasoane, că vreme îndelungată ţi-ai lenevit trupul după lumeştile îngăduinţe, iar acuma, carevasăzică, îţi chinuieşti sufletul în Gheena, – şi după dreptate; căci ai luat aici pre cele bune, şi acolo pre cele rele ţi se cade să le primeşti. Apoi dând urmare unui gând ce-l îmboldea, bătu de trei ori din palme. În câteva clipe sora Ana se ivi cu ochii plecaţi şi-i făcu smerită mătanie. — Blagosloviţi, Preacinstite Părinte! — Domnul să te blagoslovească! răspunse duhovnicul întinzându-i mâna să i-o sărute. — Aveţi să-mi porunciţi ceva, cinstite părinte? întrebă sora cu glas miorlăit şi mâinile crucite pe piept. Părintele Macarie o privi o clipă cu asprime, apoi, mulţumit de înfăţişarea-i cuvioasă îi zise: — Uite ce e, soro Ano. Eu, carevasăzică, sunt schimnic de la Sfeta Agora şi n-am venit aici, carevasăzică, să-mi lenevesc trupul după singliticheştile obiceiuri, căci a zis avva Daniil: „Pre cât trupul creşte, pre atât sufletul scade; şi pre cât trupul scade, pre atât sufletul creşte”. Ci am venit să mă aşez însumi pildă spre cele bune, ca maicile şi surorile văzând nevoinţele mele şi înfrânările mele, să se întoarcă de la cele vătămătoare de suflet şi să pună începătură către mântuire. Acuma, carevasăzică, se cere ca un călugăr să doarmă pe sârmă şi pe saltea de lână şi pe pânză cu găuri şi cu înflorituri? Oare părintele nostru Antonie aşa o fi dormit? Ai? — Nu, cinstite părinte! – răspunse sora, abia ţinându-şi râsul. — Dacă e-aşa, carevasăzică ce caută aici acest pat satanicesc? Mergi degrabă la maica Agatoclia şi să-i spui fără zăbavă: „A poruncit părintele duhovnic, ca mai ’nainte de otpusul sfintei leturghii, să iei din chilia cuvioşiei sale patul cel amăgitor şi să aşterni o rogojină, carevasăzică, nouă”. Căci a zis avva Siluan: „Vai omului aceluia care are numele mai mare decât fapta!” Ai înţeles frăţia ta? — Da, cinstite părinte! — Ia seama să nu calci blagoslovenia, căci a grăit avva Nil: „Robul care se leneveşte întru împlinirea poruncilor stăpânului său, să se gătească spre bătaie”. Sora Ana tresări, fără să-şi ridice ochii şi ieşi de-a-ndăratelea: — Prea bine, cinstite părinte! „Smerită fată! Asta o să iasă călugăriţă de ispravă”, – gândi duhovnicul după plecarea Anei. Apoi începu să bată cele şaptezeci şi nouă de mătănii, însoţindu-le de obişnuita rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine păcătosul”… Pe la jumătatea canonului însă se opri, ca să nu întârzie de la biserică şi se apucă să se încalţe. Sora Ana sosi la vreme cu botinele văcsuite. Bătrânul schimnic privi lung şi ponciş la sărmana-i încălţăminte care nu fusese decât când şi când unsă cu drojdii de pe fundul chiupurilor de untdelemn, şi zise înciudat: — V-a lucrat părintele Mamant, cel blagoslovit de Dumnezeu cu meşteşug cismăresc; v-am purtat trei ani pe pietrele sfântului munte, pe unde umblă numai schimnici şi fraţi ostenindu-se întru Domnul, şi pe unde au călcat picioarele Maicii Domnului şi ale sfântului Atanasie; – iar acum ce-aţi ajuns: să încăpeţi pe mâna de muiere şi să vă ungă cu negreli mireneşti, şi să călcaţi, carevasăzică, numai pe urme de muieri… Amar mie, Doamne! După ce-şi trase botinele şi îşi mai deretică cu degetele păru-i mai mult alb şi încă des, părintele Macarie apucă rasa-i tocită pe la toate tivurile, şi-i grăi astfel: — Te-a lucrat părintele Daniil cel c-un ochi, şi te-am luat carevasăzică de la Careia şi te-am adus în Prodromul, iar mai apoi te-am plimbat pe la lavra sfântului Atanasie şi pe la Zogravul şi pe la Sf. Panteleimon şi pe la alte sfinte mănăstiri şi schituri şi chilii din vatra Athosului; şi ochi de muiere nu te-a văzut şi mână de muiere, carevasăzică, nu te-a pipăit. Iar acuma… o să te perie sora Ana cu scârbă, şi o să te privească maicile tot cu scârbă… că nici de mătase ca a fratelui Iason eşti şi, carevasăzică, nici nouă nu te mai numeşti. Veni la rând culionul. — Hei, frate culioane! Nici cu gândul n-ai gândit şi nici cu mintea n-ai socotit de unde ai ieşit şi unde ai să ajungi. Că ai venit, carevasăzică, tot din România, dar erai numai lână nedărăcită, şi ai încăput pe mâna bietului părinte Grigorie de la „Sfânta Ana”, şi te-a scărmănat el şi te-a sucit şi te-a împletit şi te-a dat la piuă şi ai stat pe cap de schimnic şi a umblat cu tine numai mâini aspre de sfetagoreţ. Iar acuma, carevasăzică, o să te ia clisăriţile, când te-oi scoate în sfântul altar, şi o să te mute de colo până colo numai în vârful degetelor, că nici de catifea nu eşti, nici streşini ca al fratelui Iason nu ai, şi carevasăzică nici greceasca răsuflătoare nu ţi-a făcut părintele Grigorie, în fund. Tot uitându-se la bocancii lustruiţi, lucru ce nu i se mai întâmplase de vreo patruzeci de ani, părintele Macarie păşi către biserică. Cum era însă prea devreme şi cum Sfinţia Sa era aci un om nou, cu dreptul şi cu datoria de-a lua seama peste tot, se opri în pragul caselor duhovniceşti şi cercetă zarea. Culoarea cerului nu-l interesă; nici strălucirea soarelui de dimineaţă şi nici cântecul păsărilor. N-avea înclinări şi nici gusturi artistice. Totuşi observă, cu părere de rău, deosebirea dintre înfăţişarea unei mănăstiri de câmp şi cea a unei mănăstiri din muntele Athos. Aici, şiruri neregulate de căsuţe aşezate fără gust, fiecare cu stilul ei şi cu ulucile ei; iarba din curte tăvălită de porci şi murdărită de pasări, ici şi colo câte-un stejar cu chip de cerşetor, şi un lac murdar, cu malul chel făcut parcă numai pentru broaştele lui Dumnezeu şi pentru raţele maicilor. Pe când la sfântul Munte ochiul omului se izbeşte de stânci, de mare, de corăbii, de zeci de biserici şi de mii de chilii adăpostind un întreg norod de ostaşi ai lui Hristos. Acolo însă era un simplu ieroschimonah, supus la toate ascultările ce i-ar fi rânduit comitetul celor doisprezece, având numai un singur drept: să se roage. Pe când aici, de! era părintele sufletesc a peste o sută de călugăriţe, cu drepturi largi şi neavând a da socoteală decât lui Dumnezeu. Toate maicile şi toate surorile erau datoare să-i asculte poruncile şi sfaturile, să-i facă mătanie, să-i sărute mâna – aşa aspră şi noduroasă cum era, şi să-i zică, ori unde îl va întâlni şi de câte ori îl va întâlni: blagosloveşte, Cinstite Părinte! Ce ţi-e şi cu omul, Doamne! Bietul părinte Macarie nu gândise niciodată în viaţa lui că va ajunge să poruncească cuiva şi, smerit şi modest cum era, nici nu dorise aşa ceva măcar că era socotit printre cei mai buni călugări ai schitului românesc din muntele Athos. Se credea născut să fie supus şi se simţea mai mulţumit să asculte. Umblase cu caicul schitului, cărase pământ cu mularii ca să facă rod pe piatră, adusese mărfuri de la Careia şi de la Dafin, cu aceleaşi supuse dobitoace, fusese prescurar, clopotar, apoi citeţ, cântăreţ, tipicar, până când, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi din milostivirea stareţului, a fost şi el învrednicit, aproape de bătrâneţe, cu darul preoţiei; iar mai apoi şi cu al duhovniciei. Adică i se luase sarcini orânduite pentru oameni mai de jos şi i se dăduseră altele mai de cinste dar mai cu răspundere. Totuşi, gândind la starea în care se găsea acum, nu putu împiedica un uşor fior de mândrie să-i străbată simţirea. În această clipă cele trei porţii al bărbii mişcară de plăcere şi un surâs – bine că nu l-a văzut cineva! – îi înflori pe buze… „Doamne, grăi el, simţindu-şi nemernicia, – fiindcă m-ai adus în această vrednicie, pe care eu n-am cerut-o, ajută-mi, carevasăzică, să nu mă biruiască dracul mândriei şi să socotesc cu mintea mea cum că robie am lăsat şi la dregătorie m-am înălţat. Ci să-mi pun înainte, ziua şi noaptea, că din preot de rând şi din smerit ostenitor întru cele călugăreşti, am căzut, carevasăzică, în grea ispitire, şi răspuns mai greu voi să dau înaintea judeţului Tău. Deci, ajută-mi în ziua necazului şi dă-mi putere ca nu numai sminteală să nu fiu maicilor şi surorilor, dar obiceiurile cele rele să le gonesc şi pre altele bune să le agonisesc.” Din inimă se ruga părintele duhovnic, totuşi nu putu înlătura un gând care încerca să-l tulbure, spunându-i că e de prisos atâta rugăciune. Nu era el schimnic? N-avea aproape şaptezeci de ani? Nu biruise el atâtea şi atâtea ispite de la diavolul? Nu era el vestit în cunoaşterea scripturilor? Ce dar atâta teamă că n-o să fie la înălţime într-o mănăstire de femei simple şi datoare să-l asculte? Părintele Macarie mai îmbrăţişă o dată, din ochi, mănăstirea, ca pe un bun ce-i era hărăzit pentru iscusinţa cuvioşiei sale, apoi îşi făcu cruce şi scuturându-se de gândurile protivnice firii lui, mută piciorul spre biserică, nădăjduind spre Dumnezeu.   …Dar ce te faci cu diavolul şi cu maicile? Că iubitorul întunericului se ţine după călugări mai vârtos decât gândul şi decât umbra. Nici în trezie nu-i slăbeşte, nici în somn nu le dă pace. Iar maicile şi surorile nu sunt toate smerite şi nu toate se pleacă în faţa bătrâneţilor şi a ocârmuirii – chiar când acestea sunt purtate de-un cuvios duhovnic venit de prin meleagurile Atonului, cu întăriri şi cu peceţi arhiereşti. Că pe lângă mulţimea celor bune sunt unele rele din fire, altele proaste, iar altele poznaşe tot din fire. Iar leacul pentru schimbarea firii omeneşti nu se găsise până la sosirea părintelui Macarie – nici în mireasma scripturilor, nici în poticnelile ştiinţei. Şi dacă răutatea nu-şi arată colţii decât cu oarecare dibăcie şi aşteptare, mai ales când îşi face şcoala acolo unde împuţinările firii cată să se ascundă, în schimb gluma, atât de dorită şi de gustată în viaţa neschimbăcioasă a mănăstirilor, nu se lasă aşteptată, mai ales când e în firea unor surori tinere şi răsfăţate ca ucenica maicii Eudoxiei şi ca ascultătoarea de la casa duhovnicilor. Când păşi a doua oară, duhovnicul simţi ceva moale sub picior. În aceeaşi clipă se împiedică şi căzu pe brânci. Vru să se ridice dar nu izbuti căci picioarele i se înfăşuraseră într-un obiect de pânză liliachie. Bătrânul se aşeză în capul oaselor şi-şi descurcă labele. Apoi luă cârpa şi o întinse cu amândouă mâinile. Era un lucru din îmbrăcămintea femeiască, dar sfinţia sa, om trăit departe, de lume şi de cele lumeşti, n-avea de unde să ştie. „Să fie izmene gândi el – sunt prea scurte şi nu prea seamănă. Şi chiar dacă ar fi, cine să le poarte într-o mănăstire de femei?” Mai suci cârpa, o mai învârti, mai întinse şnurul de cauciuc – dar nu capătă dezlegarea. Nu era nici traistă, nici cămaşă, nici sedilă, nici camilafcă, nici ştergar, nici izmene, nici pantaloni… „Ce păcatele să mai fie şi asta?” – se miră cuviosul ridicând din umeri. — Aţi găsit ceva, cinstite părinte? îl întrebă sora Ana, ieşind ca din întâmplare, de după colţul casei. — Uite, măi tăiculiţă, dădui peste ceva colea lângă prag şi nu mă taie capul ce să fie. Ia vezi frăţia ta. Sora Ana îşi stăpâni râsul şi se făcu că observă cu amănuntul obiectul pe care duhovnicul i-l ţinea întins dinaintea ochilor. — Nu ştiu, cinstite părinte! zise ea apoi ridicând cu smerenie din umeri. Părintele Macarie vru să-i dea chiloţii, căci chiloţi erau – arde-i-ar focul! – să-i ducă acasă. Dar fiindcă nu se cădea, întrucât nu erau nici ai lui şi nici de la duhovnicie, îi făcu sucăleţ şi se hotărî să cerceteze printre maici, pentru păgubaş, folosind prilejul să dea pildă celor ce pun stăpânire pe lucru străin. Dar de unde să fi venit chiar la uşa casei duhovniceşti? Negreşit că de la vecini. Or fi fost întinşi cu alte rufe pe frânghie şi i-a luat vântul, – gândi duhovnicul. Zărind pe maica Veniamina în dosul porţii, o puse în cunoştinţă. — Maică, uite am găsit o cârpuliţă colea la picioarele mele, nu cumva o fi adus-o vântul de la cuvioşia ta? Maica Veniamina, văzând chiloţii, o umflă râsul şi întârzie cu răspunsul. — Sau poate te pricepi sfinţia ta ce să fie, că pe mine şi pe sora Ana nu ne taie capul. — Nu ştiu, cinstite părinte, răspunse cu greu vecina, scoţând o parte din cap pe poartă. Sora Ana intră râzând în casă, iar părintele Macarie, se scărpină după ureche. — Vezi, cuvioasă, dacă auzi pe cineva că-i lipseşte, să faci dragoste şi să-i spui că e la mine. În clipa aceasta maica Trifilia trecea cu doniţa la apă. Cu tot necazul pe care i-l pricinuise anatema primită de la duhovnic, datoria o făcu să-i pună mătanie şi să-i sărute mâna. — Nu cumva ai idee sfinţia ta cam de ce treabă o fi buna cârpa asta? – o întrebă părintele Macarie după ce-i dădu blagoslovenie. Maica Trifilia se roşi toată şi după ce roti ochii în juru-i, vârî nasul în bundă şi răspunse ruşinată: — Nu ştiu, cinstite părinte! — Dacă auzi pe cineva că-i lipseşte, să-i spui că e la mine, tăiculiţă. Maica Trifilia nu-i mai răspunse şi-şi urmă calea, neştiind ce să creadă: a fost o glumă, ce-i drept cam nelalocul ei, ori într-adevăr duhovnicul n-a mai văzut chiloţi de femeie? Tot la fel de nedumerit, părintele Macarie sucăli din nou chiloţii şi porni unde plecase. În cămăruţa din dreapta altarului găsi pe maica Galeria – eclesiarha, pe maica Mitrodora vestmântăreasa şi pe sora Niţa a maicii Eudoxiei, care era clisăriţă de rând. — Blagosloviţi, cuvioaselor! — Blagosloviţi sfinţia voastră, cinstite părinte. — Domnul! — Cum vi se pare mănăstirea noastră, cinstite părinte? – zise repede eclesiarha. — Mănăstirea… carevasăzică e frumoasă. — Dar maicile noastre, cum vi se par? – întrebă şi vestmântăreasa. — Tot frumoase şi ele, îşi îngădui duhovnicul o glumă, făcând şi pe maici să râdă. — Aţi dormit bine ast-noapte, cinstite părinte? îl ispiti şi sora Niţa, oprindu-se o clipă din curăţitul unui sfeşnic. Părintele Macarie, ştiindu-se vinovat că n-a fost la utrenie, crezu că întrebarea e cu tâlc, şi făcând o mină de om scârbit, schimbă vorba. — Maicilor, vreau să vă arăt ceva. Uite, când ieşii din chilie ca să viu la biserică, mă împiedicai de cârpa asta, care seamănă a fi de mătase. Acuma eu, carevasăzică, nu ştiu nici cum se cheamă, nici de unde a venit, dar fiindcă s-a întâmplat de am găsit-o şi nu se cade să pui stăpânire pe lucru străin, o luai, carevasăzică s-o dau cui o cunoaşte-o. Mai întrebai eu vreo două maici, dar nu ştiură să-mi spună nici a cui e şi nici cum îi zice. Ia vedeţi sfinţiile voastre, poate-o cunoaşteţi ori poate să vă pricepeţi mai bine. Sora Niţa dădu dosul şi intră în altar, ca să râdă în voie; maica Mitrodora se înecă într-o tuse năvalnică, iar eclesiarha, călugăriţă dugoasă, încruntă sprâncenele. Duhovnicul aştepta răspunsul cu chiloţii într-amândouă mâinile. — Nu ştiu! Nu sunt ai mei! – răspunse maica Galeria abia mişcând buzele. Iar maica Mitrodora, neputând să vorbească, făcu semn că nici sfinţia ei n-a mai văzut aşa ceva. — Dacă auziţi de păgubaşă, să-i spuneţi să dea ochi cu mine, – le rugă neştiutorul şi nevinovatul sfetagoreţ. Şi vârând chiloţii în buzunarul anteriului, se grăbi să intre în altar, cu gând să aducă vorba despre ei la sfârşitul „cuvântului” pe care-l va ţine după leturghie, – pentru călugărie şi pentru mărturisire.

I „…Iar în ziua şi în ceasul acela blestemat – să nu fie! – când vreuna din maicile călugăriţe, au din surorile trăitoare întru această sfântă şi dumnezeiască mănăstire, s-ar dovedi cu dovadă nemincinoasă, precum că a mâncat mâncăruri de carne, au a ridicat mâna asupra vreunui dobitoc, au jivină de orice fel, broască de-ar fi şi vierme de-ar fi, să se mănânce de fiară, au ca sora lui Moise să se cuprindă de lepră. Să se spânzure ca Iuda Iscarioteanul şi să i se verse maţele ca ale lui Arie. Focul cel ce niciodată nu se stinge să-i fie partea, şi viermii cei neadormiţi să-i fie mângâiere în împărăţia cea stătătoare. Iar mila lui Dumnezeu să se ridice deasupra sfintei mănăstiri. Iar varvarii şi ereticii şi fiarele sălbatice şi focul şi grindina şi stăpânitorii întunericului, să-şi facă voile… Că osteneala mea câtă a fost şi jertfa mea câtă este, sunt scrise la Dumnezeu, în catastihuri, şi odihna sufletului meu rămâne în veac. Iar dacă bunul şi milostivul şi neobijduitorul Dumnezeu, cel ce toate le-a făcut şi le-a pus sub a sa stăpânire, voieşte altfel, adică să pătimească numai călugăriţa au sora ce cu ştiinţă a călcat această legătură, iar nu întreg soborul, şi să nu piară pentru o păcătoasă sfântul lăcaş, eu altă îndrăzneală nu am, căci el este judecătorul viilor şi al morţilor. Amin”.   Aşa a scris vornicul Radu Ţânţăreanu în actul de întemeiere al mănăstirii Ţânţăreni. Şi voinţa lui a fost respectată cu sfinţenie de necrezut vreme de două sute de ani şi mai bine. Călugăriţele şi surorile nevoitoare în ctitoria lui, au uitat gustul cărnii – de cumva îl cunoscuseră mai înainte, iar vietăţile de tot felul au huzurit fără să fie ucise ori măcar stingherite în traiul lor. Noroc că locul e de deal şi deci fără şerpi şi fără urşi sau lupi prin apropiere, căci de-ar fi fost altfel – Dumnezeu ştie dacă ar fi putut dăinui şi mănăstirea şi testamentul. Ori maicile s-ar fi apărat şi deci ar fi călcat vrerea ctitorului, iar şerpii şi fiarele sălbatice le-ar fi obijduit, şi prin urmare obşte călugărească n-ar mai exista. Iată însă că după o trecere aşa de îndelungată, s-a adeverit şi aci cuvântul care zice că veşnicie pe pământ nu este. Ci numai lucruri vremelnice, aşa ca omul, ca viaţa şi ca pământul însuşi. O întâmplare nenorocită, care în lumea de dincolo de zidurile mănăstirii, ar fi stârnit doar o mică supărare într-o casă şi poate mici socoteli între vecini, a venit după atâta vreme să strice o lege păzită cu străşnicie, să tulbure sufletele cele bune şi să mai învenineze încă pe cele rele. Căci, dacă adiata vornicului a fost păzită în toată slova ei, iar călugăriţe cu viaţă care să nu fie împotriva hainei s-au numărat cu miile, n-au lipsit însă nici din acelea cărora înfrânarea unor trebuinţe fireşti le măreşte încă răutatea cu care s-au născut. Aşa ca să nu fie pace desăvârşită, şi să mai aibă şi satana un pic de bucurie şi un car de speranţe. Şi nu lipsesc nici în ziua de astăzi. Acestea, puţine la număr dar în stare să mărească un rău venit de la diavolul, au găsit prilejul binevenit să-şi dea seama unde se va ajunge cu clevetirile lor şi câtă întindere va lua bucuria nevăzutului vrăjmaş. Iar altele, pe care aceeaşi lipsire de libertate şi de plăceri pământeşti şi omeneşti, le lasă cu minte nevârstnică, pe unele chiar până la adânci bătrâneţe, şi care şi ele slujesc adesea pe placul satanei, dar fără ştiinţă şi fără răutate, s-au întrecut cu glumele şi au dat întâmplării un răsunet care va rămâne multă vreme în mintea soborului, a clirosului[1] de la sfânta mitropolie şi a credincioşilor de prin partea locului. Iar întâmplarea şi necazul aşa au fost, că visând maica Varvara un vis înfricoşat, în răsăritul soarelui, s-a deşteptat cu spaimă şi cu bănuială mare şi ieşind în prispa chiliei a descoperit o mortăciune spânzurată şi a dat un ţipăt din cât a ajutat-o gâtlejul cuvioşiei sale. A auzit-o, fireşte, mai întâi preacredinciosul servitor cu coadă, pe care îl ţine fără simbrie şi fără treabă, la uşa casei; apoi îndată a urlat Matei al maicii Leonida, stârnind cu gura-i mare şi proastă toate potăile şi pe toţi cocoşii de sub părinteasca oblăduire a călugăriţelor. Auzind şi maica Leonida ţipătul Varvarei, care-i era vecină, fără să-i fie şi prietenă, s-a ridicat cum se afla şi a tras mai întâi cu coada ochiului, din dosul perdelei, nădăjduind să-şi vadă sora întru Hristos luptându-se măcar cu un lup dacă nu cu un bărbat. Dar nevăzând nimic, a scos capul pe fereastră, apoi a ieşit în uşă numai c-un picior în papuc, şi zărind jumătate din corpul maicii Varvara atârnând moale în capul scării, a scos şi sfinţia ei un ţipăt. Tocmai în clipa când sora Anica, uceniţa Varvarei, venise la faţa locului stârnită de hămăitul câinelui. Căci ea nu doarme laolaltă cu maica Varvara, ci în cerdacul din dos, şi deci n-auzise ţipătul acesteia. — Îââu! ţipă şi sora Anica, văzând pe maica Varvara întinsă moartă. Săriţi c-a murit măicuţa! — Ce s-a întâmplat, soro? ceru Leonida lămuriri de peste gard, sincer îngrijorată că vecinei i-a sosit de la Dumnezeu un astfel de sfârşit. Fiindcă duşmănia între călugăriţe iscându-se pentru lucruri mărunte şi neînsemnate, n-are trăinicie până dincolo de mormânt, aşa ca la celelalte urmaşe ale Evei; ci numai până la suflarea cea din urmă. — Iââu! a murit şi Tănase! ţipă a doua oară sora Anica – şi căzu şi ea lată lângă maica Varvara. Maica Leonida se înfricoşă ca de mânia lui Dumnezeu şi trimise pe sora Chiriţa să tragă clopotul cel mare, iar pe sora Petra, cealaltă uceniţă a sfinţiei sale, să dea de ştire stareţei şi părintelui duhovnic. Iar sfinţia sa, adică maica Leonida, temându-se de vreo năpastă, intră în chilie şi deschise Psaltirea la psalmul cu această începătură: „Fereşte-mă, Doamne, de omul viclean şi de bărbatul nedrept mă izbăveşte”. Sunetul clopotului mare, într-o zi de lucru şi la un ceas aşa de dimineaţă, stârni bineînţeles spaima şi groaza în mănăstire. Şi unele călugăriţe rele îşi lămureau evenimentul după cum le poruncea inima şi interesele. Aşa de pildă, maica Epraxia, vânătoare neostenită a jeţului stăreţesc, era încredinţată că a murit stareţa; cuvioasa Apolinaria, mereu în colţ cu iconoama, credea că maica Xenia a răposat; maica Harisia, care ceruse în ajun trăsura mănăstirii pentru a face un drum până la târg şi fusese refuzată, îşi închipui o clipă că trebuie să fi luat grajdul foc; iar maica Glicheria, convinsă fiind că părintele Calist, preacinstitul duhovnic al mănăstirii, o încarcă peste dreptate cu mustrări şi cu canoane, numai ce bănui că năprasnicul sfârşit îl va fi lovit pe asprul arhimandrit – şi simţi în suflet uşurarea celui răzbunat. — Dreapta ta, Doamne, a izbit pe Faraon şi pe călăreţii săi şi a izbândit lui Moise şi fiilor lui Izrael, – grăi ea închinându-se către sfintele icoane. Ca îndată, înfricoşată oarecum de tăria cuvintelor, să socotească mai nimerit un verset din psalmii lui David: — „N-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine”. Între timp, loviturile cu sunet de spaimă şi de moarte, ale clopotului, scoaseră toată obştea de prin chilii. Călugăriţe şi surori îmbrăcate pe sponci, câini şi pisici căscând şi întinzându-se de somn stingherit, se adunară în faţa bisericii să ia cunoştinţă de un lucru care nu se întâmplă în fiecare zi. Dar ce să fie oare? Scrutară cerul, pe cât le ajută văzul, şi nu zăriră nici pic de fum. Iscodiră cu nasul şi nu prinseră niciun miros de lucru ars. Prin urmare foc nu e. Ci moarte. Moarte năprasnică. Şi încă una care a izbit în mai-mărimi. Pentru o biată călugărită de rând nu se trăgea clopotul aşa cu noaptea în cap. — O fi murit Înaltpreasfinţia Sa! îşi dădu cu părerea maica Sevastia, care de când cu schimbarea calendarului, nu putea suferi pe capul eparhiei. — Da ce, maică, numai arhiereii au moarte? se încurajează cuvioasa Epraxia. Parcă stareţele nu mor şi ele când le vine sfârşitul… sau osânda? Şi pe dată se porni o mică şi ascuţită ceartă în privinţa morţii şi a celor ce mor la isprăvitul zilelor sau din pedeapsă dumnezeiască. Noroc că sosi sora Petra la vreme ca să toarne apă în foc şi să potolească patimile şi îngrijorările. — Maicilor, a murit Tănase Păcătosul, cotoiul maicii Varvara! grăi ea pe nerăsuflate şi cu mâna la inimă. L-au găsit spânzurat de stâlpul casei. Dar nu pentru el s-a tras clopotul, s-a tras pentru maica Varvara şi pentru sora Anica, fiindcă leşinaseră şi era cât pe-aci să se ducă şi ele. Vestea cu totul neaşteptată stârni râsete, proteste şi descurajări. Prea mare distanţă de la capul mitropoliei şi până la… Tănase Păcătosul. Ar fi putut să moară stareţa că e bătrână, sau duhovnicul că abia îşi mai poartă nădragii, dar atâta hărmălaie şi atâtea bătăi de inimă nu merita un leşin fără urmări. Şi nici pieirea lui Tănase Păcătosul. Îşi reveniră însă repede. Tănase fusese găsit spânzurat şi deci o crimă se făptuise în mănăstire. Cea dintâi crimă de la întemeierea mănăstirii. Căci de altele nu se pomeneşte nici în hrisoave, nici maicile cele bătrâne nu-şi amintesc să fi auzit. Faptul, aşadar, era mai de seamă decât moartea unui mitropolit sau a unei stareţe. Mai ales că dădea loc la intrigi şi la bârfeli împotriva conducătoarelor. Porniră grămadă către chilia maicii Varvara, ca să ia însele cunoştinţă de cum s-a petrecut nemaipomenitul omor şi să se inspire la faţa locului pentru cele ce vor urma. Maica Epraxia e în frunte. Voinică şi nebătrână, cum e, calcă de sus şi hotărât, făurindu-şi în tăcere gânduri pentru cuvântarea pe care o va ţine în prezenţa răposatului. E sigură că întâmplarea i-a adus multă apă la moară şi că va avea prilejul să facă stareţei – dacă nu pricină de paretisis[2] măcar atâta sânge rău cât să-i ajungă pentru multă vreme. Găsiră pe biata maica Varvara şi pe sora Anica într-o stare jalnică. Fuseseră înviate cu două căldări de apă rece – şi acum primeau condoleanţe şi felicitări din partea vecinelor şi a celor ce sosiseră mai înainte. Condoleanţe pentru năprasnica moarte a bietului Tănase, şi felicitări pentru norocul de a nu fi fost spânzurată una din ele, sau chiar amândouă. Iar sărmanul Tănase, atât de răsfăţat până aci de toată obştea, pe cât era de invidiat de fraţii de acelaşi neam cu el, mai puţin dăruiţi de la părinţi şi de la ursitori, sta nepăsător, c-o sfoară strânsă în jurul gâtului cu guler alb, cu ochii fixaţi în depărtări şi cu vestita-i coadă stufoasă şi vărgată, pentru vecie înţepenită… — Şi cum s-a întâmplat, surioară? întrebă maica Epraxia după ce contemplă câteva clipe poziţia şi mutra răposatului şi după ce îşi făcu o cruce pentru soarta cotoiului. Ia spune, maică Varvara, s-auzim şi noi. Şi biata maica Varvara, răsplătită oarecum prin jalea întregului sobor, reîncepe de la capăt. Căci mai povestise o dată pentru ştiinţa şi curiozitatea vecinelor. — Uite, maică Epraxia, când m-am sculat, din pricina unui vis înfricoşat, l-am găsit precum îl vedeţi. Bănuiam eu de ieri c-o să dau peste un necaz. Mai întâi, am venit supărată de la liturghie din pricina părintelui duhovnic, că ne-a batjocorit în timpul heruvicului. I s-a părut sfinţiei sale că nu cântăm din toată inima – parcă era nevoie să urcăm până în fundul turlei! – şi ne-a făcut „împuţinate în credinţă”. Şi am luat sfânta agheazmă şi sfânta anafură cu mâhnire în suflet şi cu poftă de ceartă. Când am venit acasă, a început să mi se bată ochiul stâng. Ei, Doamne, gândeam, o să mi se întâmple ceva. Şi n-au trecut cinci minute că m-am pomenit cu Anica înţepată la picior. Alergase după un pui de găină să-l prindă şi călcase într-un ciob de sticlă. Numai de-ar fi răul atâta, am gândit eu mulţămind lui Dumnezeu. Dar n-a fost atâta că mai târziu am alunecat pe scară şi m-am lovit la fluierele picioarelor de era să leşin nu altceva. M-am mângâiat repede cu gândul că alte rele n-o să-mi mai aducă diavolul până în seară. Dar numai ce am gândit astfel, că iar a început să mi se bată ochiul stâng. Şi mie când mi se bate ochiul stâng… Anico, zic, să ai grijă să încui toate p-afară, că satana şi-a pus în minte să ne facă supărări. Şi dacă auzi peste noapte vreun zgomot cât de mic, să pui mâna pe vătrai şi să strigi pe fereastră. Îmi închipuiam că o să aducă ucigă-l toaca niscai ţigani să-mi fure vreo pasăre ori vreun lucru de trebuinţă. Apoi ne-am temut şi de foc şi am turnat apă în vatră. Dacă o fi cutremur sau altă bătaie de la Dumnezeu, ziceam eu către Anica, noi nu suntem în stare să ne apărăm decât cu sfânta cruce. Şi am citit acatistul sfintei Fecioare, iar sora Anica a citit p-al Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie. Cui să-i dea în gând că moarte năprasnică pândeşte pe bietul dobitoc? El, amărâtul, a avut presimţiri cu două zile înainte. Că alaltăieri pe la toacă, numai ce m-am pomenit cu el în poală miorlăind ca un copilaş. Ce ai, maică, Tănăsică? am zis eu mângâindu-l pe spate şi pe coadă. Dar el mereu miorlăia şi-şi freca botişorul şi căpşorul de mine. Iar seara n-a ieşit deloc. A mâncat şi s-a făcut covrig în poala Anichii. Asta nu e d-a bună, zic eu către fată. Unde s-a pomenit să se culce Tănase odată cu găinile, şi să nu dea el măcar o raită două prin mănăstire? Că de îmbătrânit n-a îmbătrânit. Abia acum e în puterea lui… Dar el n-a ieşit defel, şi-a adormit torcând în poala Anichii. Ieri pe la nămiezi, numai ce-l văz că se dă jos din cais, unde se suise după pisica maicii Glafira, şi vine drept la mine. Păi unde nu se făcea că mă zgârie pe mâini şi că vrea să-mi rupă anteriul! Da’ de unde! Nu şi-ar fi înfipt el gheara în mâinile mele, ori în anteriul meu, pentru nimica-n lume. Apăi se urcă pe umeri şi mă linge pe obraz. Du-te la păcatele, Tănase, zic eu, că n-am nici vreme şi nici chef de joc. Dar el mereu mă lingea pe obraji şi-mi miorlăia la ureche. Parcă ar fi vrut să-mi spuie ceva. Întocmai ca un om, surioarelor. Aseară – părea ceva mai vesel. A mâncat jumări cu brânză, s-a lins frumuşel pe bot, s-a scărpinat de purici – asta din obicei moştenit, că unde s-a pomenit purece pe Tănase? Îl lăia Anica şi-l pieptăna în toate zilele. S-a urcat apoi pe piciorul fetei – parcă-l văd şi s-a făcut c-o muşcă de mână. Du-te la păcatele, să răsteşte Anica, fără răutate, că n-am chef de joacă. Trebuie să isprăvesc bluza doamnei Deleanu, că vine mâine şi eu n-am încheiat-o. Numai ce-l văz atunci pe bietul Tănase că-şi vâră codiţa între picioare şi o zbugheşte pe uşă. M-oi căi toată viaţa că nu l-am chemat îndărăt. Că dacă-l chemam nu se întâmpla ce s-a întâmplat… — Ba tot se întâmpla, o contrazise maica Harisia, că aşa-i era lui scris să moară. — Aşa-i era scris! se proţăpi Leonida, Parcă ţine Dumnezeu catastife pentru toate pisicile şi pentru toate curcile? Ţine numai pentru oameni, soro! — Ba ţine şi pentru alte jivine, se încontră maica Sevastia. Că tot făptura lui e şi raţa şi pisica şi musca şi vrabia… — O fi, dar numai pentru om e Raiul şi Iadul. Numai pentru urmaşii lui Adam şi ai Evei se pun tiriziile[3] la Judecata Viitoare. Dobitoacele şi păsările, ca nişte fiinţe necuvântătoare, nu răspund pentru păcatele lor. Ai văzut Sfinţia ta vreo raţă ori vreo vacă mărturisindu-şi păcatele înaintea duhovnicului? se încontră şi maica Epraxia. — Mai bine te spânzura pe tine, şi încă de limbă, că numai venin şi otravă îţi picură din buze, – se oţări maica Sevastia întorcând spatele. Epraxia se cutremură o clipă căci dorinţa Sevastiei putea să fie o proorocire, dar n-avu răgaz să răspundă ori măcar să-şi facă cruce, că sosiră la locul nenorocirii maica iconoamă şi maica eclesiarhă. — Urmează de unde ai lăsat, se adresă maica Xenia, iconoama, către maica Varvara, ştiindu-o lungă la vorbă şi sperioasă de toate nimicurile. — Tot grăbită te-am pomenit! se burzului maica Apolinaria. D-aia nu isprăveşti niciun lucru din câte începi… — Bine că le isprăveşti sfinţia ta… Că-ţi trebuie un ceas ca să citeşti o catismă şi o jumătate de an să împleteşti o pereche de ciorapi, îi întoarse maica Xenia cu gura plină de râs. — Ia să lăsaţi acuma împunsăturile şi să ascultăm pe Varvara, zise maica Leonida autoritară. Apăi – să vedem cine a săvârşit nelegiuirea. Că tot din mănăstire trebuie să fie. Mirean d-afară n-a venit să spânzure cotoiul. — L-ai spânzurat sfinţia-ta, că nu-ţi lăsa pisica în pace, aruncă maica Trifilia o glumă. — În cazuri d-astea nu se glumeşte, sări şi maica Evlampia, eclesiarha. O glumă nevinovată ar putea să fie luată în serios şi să ducă la cine ştie ce încurcături. Ia spune, maică Varvara. — Da’ să n-o iei de la început, îi reaminti iconoama pe ton glumeţ. S-o iei de unde o lăsaseşi când am venit eu cu Evlampia. — Ba s-o ia de la coadă, că aşa se conduce sfânta noastră mănăstire, ridică Epraxia nasul pe deasupra adunării. Toate se iau de la coadă; nu se ia nimic de la căpătăi. D-aia nu se face nimic de Doamne-ajută… — Las’ că o să faci sfinţia-ta… când ţi-o veni partidul la putere, o linişti şi o măguli iconoama duhlie ca de obicei. — Când o face plopu’ pere… – prooroci maica Sevastia care n-o avea deloc la inimă pe Epraxia. Aceasta oftă şi înghiţi în sec. Nu vrea să se certe cu Sevastia pe faţă, dar o scrise din nou la răboj. Poate pentru a mia oară. Aşa că maica Varvara izbuti în sfârşit să-şi destăinuie şi visul ce a premers omorului săvârşit la casa şi în familia cuvioşiei sale. — Şi aşa, maicilor, după cum spusei: şi-a vârât codiţa între picioare şi a ieşit supărat pe uşă. Unde s-o fi dus nu ştiu, că până să ne culcăm, nu i-am mai auzit nici paşii nici guriţa. Dar lucrul ăsta nu ne-a mirat şi nu ne-a dat de bănuială fiindcă, după cum bine îl ştiţi cu toatele, nu prea dormea el nopţile p-acasă. Ce făcea, ce dregea, pe unde umbla, pe unde nu umbla, că numai ce ne pomeneam cu el la ziuă abia venind. — Era ostenit biedă, îndrăzni sora Petra, uceniţa maicii Leonida. — Era! Ştii tu! o mustră maica Leonida – cu părere de rău că-i dă prilejul s-o facă în sobor de maici. — Nu ştie… dar bănuieşte, îi luă Trifilia apărarea, stârnind mare haz. Era rândul şi dreptul maicii Augustina, cu ascultarea la prescurărie, Cuvioşia-sa umblă întotdeauna cu duhul blândeţii, spre deosebire de maica Sevastia care ameninţă veşnic cu fulgerele Apocalipsului şi cu o nouă cădere a Ierusalimului şi a Babilonului. — N-aveţi minte nici de două parale, zise maica Augustina. Vorbiţi vrute şi ne vrute în faţa unui biet dobitoc răposat de năprasnă, ca şi când prea mare osebire ar fi pus Dumnezeu între om şi între jivinele fără limbă grăitoare. Lăsaţi, soro, înţepăturile şi glumele că v-o fi mai săturat Dumnezeu, şi daţi cinste morţilor. Ca mâine o să vă văz fără duh şi fără suflare. Să mă ierte Măicuţa Domnului c-oi vorbi cu patimă, dar eu zic că măcar cincizeci din toată obştea, între care n-aş face rău să mă număr şi pe mine, nu merităm mai multă cinste înaintea Judeţului nemitarnic. Că era frumos şi blând, şi toată mănăstirea îl iubea ca pe un copil fără minte. Că taman aşa era: copil fără minte. Că omul de e om şi face nebunii; darmite un biet motan răsfăţat. Atâta. Încolo – pâine de dobitoc. Nu l-a prins nimeni în coteţul puilor, nici la oala cu lapte, nici la putina cu brânză. Îl chemai să-i dai o bucăţică – venea şi lua. Dacă-i plăcea, dacă nu – pleca p-aci-ncolo fără să cârtească. — Cotoii ăilalţi sunt de altă părere, maică Augustino, o întrerupse glumeaţa Trifilia. — Tu să taci din gură! – o certă prescurăreasa. Că dacă n-ai avea glas frumos aş zice că numai de comedii eşti bună. Mai înţeleg să fie în viaţă, dar nu-l vezi sărmanul de el cum stă cu limba scoasă? Arde-l-ar focul şi l-ar mânca iadul p-ăl care şi-a făcut aşa păcat. Ia mai spune Varvaro, s-auzim ce mai ai pe suflet. Dar spune şi Sfinţia-ta mai în chingă, prea lungeşti vorba fără socoteală. Uite aşa: am plecat la 2 şi am ajuns la 9. Scurt. Ce mai interesează cum m-am îmbrăcat şi ce mi s-a întâmplat pe drum! — Şi cum zisei, porni din nou maica Varvara, nu prea dormea el p-acasă. Ce făcea, ce dregea, pe unde umbla, pe unde nu umbla, că numai ce ne pomeneam cu el la ziuă. Aşa că ne-am culcat fără nicio grijă. Şi nici când am venit de la utrenie – că Anica n-a fost – nu mi-am bătut capul să văz dacă s-a întors din vecini. Ori de ce nu s-a întors, M-am culcat cu alte griji, că mirenii nu cred că maicile au şi ele destule griji pe capul lor… — „Grija casei tale Doamne, m-a mâncat”, întrerupse Trifilia – de data aceasta fără să găsească vreo aprobare. Călugăritele erau nerăbdătoare – nu s-audă cine ştie ce grozăvii din gura Varvarei, ci să vadă ce o să urmeze după spovedania păgubaşei. Erau sigure că satana, ajutat de Epraxia şi de alte unelte, va stârni tulburare. Iacă aşa numai din moartea unui simplu motan. Când vrei să dai foc satului îţi trebuie un car de chibrite? — Şi dacă m-am culcat, continuă Varvara, oi fi dormit ce-oi fi dormit şi numai ce m-am pomenit c-un câine şi c-un arap... În vis negreşit. Aci se făcea că duce arapul pe câine, aci că duce câinele pe arap. La început, arapul era înalt şi cu barbă, iar câinele ca un boldei d-ăia care-i poartă cucoanele de zgardă. Apoi – îndată văz pe arap numai de-o palmă şi pe jigodie cât un ogar d-ăia de vânătoare. M-am înfricoşat cu frică mare şi am vrut să strig, dar ogarul a râs de frica mea. Parcă a zis şi ceva dar nu mai ţiu bine minte. Atunci am mai prins curaj şi am zis aşa: Aferim de stăpân! Îl duce câinele de zgardă. Şi îndată a răcnit arapul şi s-a făcut ca o ceaţă. Iar după ce a trecut ceaţa – iarăşi am văzut pe arap cât Marin Greceanu şi pe dulău cât un căţel care suge. Şi iar am râs. Şi atunci numai ce-a urlat câinele de s-a cutremurat valea, că eram într-o vale – şi iar s-a făcut ceaţă. Şi după ce a trecut ceaţa – Doamne, Doamne! – numai ce văz pe câine, aşa mititel cum rămăsese, că smulge o stejăriche din pământ şi o pune pe spinarea arapului. Şi dă-i! Şi dă-i! Şi unde răcnea arapul de-i plângeau şi păsările de milă. Apoi, taman când să zică dracul de căţel ceva, numai ce văd că vine dintr-o parte un preot, parc-ar fi fost părintele duhovnic, şi din cealaltă – cine credeţi? Tănase! Chiar el era. Am vrut să strig la ei să se ferească de arap şi de câine dar n-am putut. Parcă mi-era limba legată… Şi ce să vedeţi, surioarelor! Abia s-apropie unui de altul, adică preotul şi cu Tănase, şi – o minune dumnezeiască! Îndată ia preotul chip de înger şi Tănase chip de diavol. Îi văz cum vă văd. Şi se iau la ceartă. Ce şi-or fi zis unul altuia – nu ştiu, că n-am auzit. Şi nici n-a durat cearta mai mult de câteva secunde. A pus îngerul mâna în beregata necuratului şi l-a strâns până şi-a dat sufletul. Eu, ce să zic, m-am bucurat văzând izbânda îngerului. Şi încă cu bucurie mare foarte. Dar mai mult de-o clipă n-a durat bucuria, că îndată îngerul a luat iar chip de preot, iar în locul satanei am văzut pe bietul Tănăsică zăcând fără suflare, la pământ. Iar arapul şi cu câinele, aplaudau şi râdeau în gura mare. Atunci m-am deşteptat tremurând toată şi am strigat pe Tănase. Dar Tănase nicăieri. Am ieşit pe sală, că avea obicei să aţipească pe pălimar, dar Tănase spânzurat de stâlpul casei... Când l-am văzut cu ochii umflaţi şi cu limba scoasă – mi-a venit rău şi am căzut jos. Maicilor şi surorilor, după visul pe care l-am visat, eu n-am curaj să cred că e mână de om la mijloc. Că o călugăriţă, oricât ar fi de împuţinată la minte şi în credinţă, n-ar fi în stare să sugrume un biet motan fără judecată. Iar cu mirenii din sat şi din oraş n-am avut niciodată gâlceavă şi neînţelegeri. Iar dacă aş fi avut, găseau ei să-mi facă alte răutăţi. Aşa că, eu sunt de părere să nu se mai caute vinovatul şi să se mai stârnească tulburare. Pe bietul Tănase l-a ucis îngerul Domnului. Că intrase satana în el. De ce şi cum o fi intrat necuratul tocmai într-un pisoi, şi tocmai în Tănase, rămâne să tâlcuiască părintele duhovnic şi cu maicile mai pricopsite în ştiinţa proorocilor şi a scripturilor. Amin. Visul teribil, povestit de maica Varvara, cu ochii holbaţi şi cu mâinile la piept, puse călugăriţele pe gânduri. De când există mănăstiri şi călugări, cea mai mare grijă a satanei a fost să strice pacea sfintelor locaşuri şi să tulbure oastea fără platoşe a lui Hristos. Fel de fel de scornituri a ieşit din mintea lui lipsită de dreapta judecată, şi adesea a avut prilejul să se bucure de mari şi neaşteptate izbânzi. Scrie „Hronicul” mănăstirii, spun şi maicile mai bătrâne, că nici pacea acestei obştii călugăreşti n-a fost scutită de uneltirile vrăjmaşului. A pus foc, a stârnit vijelii ca să dezvelească chiliile şi să răstoarne gardurile şi crucile din cimitir, a adus boli pentru care numai moliftele Sfântului Ierarh Vasile sunt izbăvitoare, a adus omizi de prin crânguri şi de prin sate ca să stârpească rodul puţinilor pomişori din cuprinsul mănăstirii, a mâncat frunzele duzilor pentru a lipsi pe maici de rodul ostenelilor făcute cu creşterea gândacilor, – şi câte alte multe. Betejiri şi furturi de vite, răsturnări de trăsuri, precum şi tot felul de ispite care înmoaie pe om, oricât s-ar sumeţi în rugăciuni şi în credinţă, şi-l abat din calea mântuirii pe cea bătătorită a pierzaniei. Totuşi, izbânzile lui, multe la număr, şi unele prea însemnate, n-au mers până la scopul cel din urmă. A căzut o maică – nu pentru fapte trupeşti ci pentru alte păcate osânditoare de suflet, – s-au ridicat două; au căzut două – s-au ridicat patru; şi mănăstirea dăinuieşte de două veacuri. Şi va mai dăinui multe, fiindcă tot mai mare şi tot mai tare s-a dovedit dragostea pentru mântuire decât înclinările trecătoare către cele rele. Omoruri însă n-a pus la cale necuratul, deşi acesta era răul cel mai mare pe care avea să-l facă mănăstirii. Sau poate a pus, căci nu e de închipuit că a uitat vreuna din legile lui, sau că n-a cunoscut testamentul vornicului ctitor, dar n-a găsit unealta trebuitoare. Să fi izbutit oare acuma? Să fi murit Tănase, biet pisoi nevinovat, de o mână de călugăriţă, pentru ca satana să-şi bată joc de voinţa fericitului întemeietor al mănăstirii? Această întrebare frământă acum minţile desăvârşite în teama diavolului şi în nădejdea Celui răstignit. Şi tot soborul aşteaptă parcă un cuvânt cu tărie pentru a-şi da drumul lăuntricelor simţiri. Lipseşte însă şi stareţa şi duhovnicul. Şi nici vreunul din preoţii slujitori nu s-a ostenit să culeagă lămuriri la faţa locului. — Maica Sevastia are cuvântul! glăsui Trifilia ca una ce-şi dădea seama de dorinţa negrăită a soborului. — Ce maica Sevastia! Aşteptaţi să vie maica stareţa, se împotrivi eclesiarha temându-se de niscai proorociri care ar stârni cine ştie ce tulburări. — Stareţa are treabă să-şi citească psaltirea, – o îndreptăţi în batjocoră maica Harisia. — S-o mai scurteze, ori s-o mai lase când aude clopotul cel mare, cârti Maximila cu strâmbături duşmănoase. — Poate că vine părintele duhovnic mai înainte nădăjdui maica Augustina, de altfel necăjită pe întârzierea stareţei şi a părintelui Calist. — Până n-o mânca varză acră nu vine, că s-a cherchelit aseară, binevoi maica Glicheria să justifice zăbava arhimandritului. În acest timp, maica Epraxia îşi pregăti idei pentru o cuvântare, şi când înţepăturile încetară se urcă în tinda Varvarei. — Maica Epraxia are cuvântul! zise Trifilia tare şi poruncitor. — Maica Sevastia să vorbească! strigă un glas din mulţime. — Ba maica Epraxia. — Ba maica Sevastia. În cele din urmă, se lămuri că majoritatea doreşte să asculte pe bătăioasa de Epraxia. Fie pentru a se face tulburare, căci se ştie doar împotriva cui are să cuvânteze aceasta, fie ca să nu se mai înfricoşeze de niscai ameninţări cu potoape şi cu scufundări de pământ, ieşite din proorocească gură a Sevastiei. Cuvioasa maica Epraxia, pe mirenie Ecaterina, are vârsta tuturor călugăriţelor care au trecut de treizeci de ani şi n-au ajuns încă la cincizeci. Poţi să-i dai şi patruzeci şi nouă, sigur că eşti aproape de adevăr, dar tot aşa de sigur că eşti foarte departe. Cu aceiaşi siguranţă şi nesiguranţă îi dăruieşte şi extractul de naştere patruzeci şi şase. E înaltă, aproape groasă, brunetă, ochioasă şi sprâncenată, şi are de la Dumnezeu o voce cu totul nepotrivită înfăţişării ei voiniceşti: subţire şi piţigăiată. Parcă vorbeşte un muscal de pe capră sau un băieţaş cu glasul neschimbat. Se exprimă însă uşor şi totdeauna în ton de ceartă. Chiar când se roagă sau stă de vorbă cu sora Maria, prea simpatica uceniţă a cuvioşiei sale. Îi lipseşte totuşi ţinerea de minte, din care pricină nu poate folosi citate şi fapte din scriptură şi din vieţile sfinţilor. De aci ura ei grozavă împotriva maicii Sevastia care are capul calendar. Ură uşurată însă prin greutatea cu care Sevastia găseşte cuvintele şi le leagă între ele. Din cauza acestor calităţi şi cusururi, una cuvântează fără ajutorul scripturilor, iar cealaltă înşiră numai verseturi din evanghelie, din psalmi şi din prooroci. — Maicilor şi surorilor, începu Epraxia după ce-şi făcu sfânta cruce, nu ştiu dacă nu merg prea departe, dar uciderea asta care s-a făcut în cuprinsul sfintei noastre mănăstiri, eu o socotesc drept o teribilă nelegiuire şi mă tem că o să s-abată mânia lui Dumnezeu asupra noastră… — „Mânia lui Iehova s-a abătut asupra norodului său Izrail”, – întări maica Trifilia, maimuţărind glasul găunos al Sevastiei. Epraxia înghiţi ruşinea şi continuă grijuielnic şi aţâţător: — De la leatul 1723, de când fericitul vornic a ridicat sfânta mănăstire ca să fie maicilor de adăpost şi de mântuire, nu s-a pomenit moarte de mână de om. S-a pus de la început lege să nu se ridice viaţa vreunei vietăţi, lup sau vierme de-ar fi, căci şi lupii şi viermii făptura lui Dumnezeu sunt, şi această lege s-a respectat cu sfinţenie vreme de peste două sute de ani. Nicio călugăriţă şi nicio soră n-a ridicat mâna să strivească vietăţi zidite de Dumnezeu. Nimeni n-a spintecat peşte viu şi nimeni n-a tăiat gât de pasăre în sfântul şi dumnezeiescul locaş. Au aşteptat maicile până să moară peştele de la sine, iar carne de pasăre sau de dobitoc n-a pus nimeni pe limbă – de la zidirea mănăstirii şi până în ziua de astăzi. Şi acuma – ce ne văd ochii? Omor săvârşit în cuprinsul mănăstirii! Şi încă ce omor! S-a luat suflet de dobitoc care nici bârfea, nici talentul sau cinstea vreunei călugăriţe pizmuia. Mă uit la bietul cotoi şi nu-mi vine să-mi cred ochilor: în vis este? Sau aievea este? Nici capul nu i l-a tăiat, nici cu lovire de ciomege n-a fost ucis, ci sugrumat ca un tâlhar de pe vremea când domnii şi judecătorii osândeau la spânzurătoare. Şi nici măcar n-a aşteptat să-şi dea sufletul – ticălosul şi nemernicul! – ca să-l arunce în lac ori în vreo groapă, ci l-a lăsat să-l vedem noi cu limba scoasă şi cu ochii cât cepele… Săracul de el, ale cui păcate o fi fost ursit să le ispăşească? Ce semn o fi vrut Dumnezeu să ne arate cu moartea lui năprasnică şi înfricoşătoare? — Căderea… guvernului! socoti maica Trifilia, că citeşte în inima cuvântătoarei. — Tu ai crezut că spui o glumă răutăcioasă, Trifilio, dar să ştii că gura prostului grăieşte adesea adevărul, o înfundă cu lăcomie maica Epraxia. Prin gura copiilor şi a celor săraci cu duhul îşi vădeşte Dumnezeu gândurile şi scopurile. Fiindcă nicio îndoială nu mai încape că moartea lui Tănase al Varvarei e un semn ceresc. Şi totdeauna după astfel de semne vin răzmeriţe şi cutremure şi prefaceri în lume. Nu v-aduceţi aminte cum a luat foc pulberăria de la Dudeşti, numai cu câteva zile înainte de războiul Rumâniei? Şi cum a ieşit cometa cu puţin înainte de războiul Bulgarilor şi al Sârbilor şi al Grecilor, cu Turcii? — Ba eu îmi mai aduc aminte şi de alt semn, îşi întrerupse maica Xenia râsul şi şoaptele la urechea Evlampiei. Cu douăzeci de ani înainte de cutremurul cel mare, carele a fost pe la leatul una mie opt sute treizeci şi şapte, mi-am înţepat limba cu un os de peşte… — Da’ bătrână eşti, soro? se miră Trifilia în râsul soborului. Şi eu mai mult de optzeci şi cinci de ani nu-ţi dădeam… — Şi eu am avut odată un semn, aduse Evlampia vorba iarăşi pe făgaş. Cu trei zile înaintea alegerii de stareţă, am visat pe satana plângând… Da plângea nu glumă! Să ştii, Evlampio, că o să cadă maica Epraxia, mi-am zis eu după ce m-am deşteptat. Şi chiar aşa s-a întâmplat… — Sfinţiile voastre n-aveţi să deschideţi gura! Şi mai ales ca să râdeţi. Că voturile n-au fost bine numărate… Şi tot pe strâmbătate s-a ales Xenia în locul care se cuvenea Apolinariei, se opinti Epraxia. — Aşa judeci sfinţia-ta, se enervă maica Augustina. Dar ăi mari au judecat altfel. — Apăi – d-aia s-a abătut năpasta asupra mănăstirii. Că dacă ăi mari ar fi îndreptat prostia ălor mici n-am mai primi semne de la Dumnezeu din cer. A văzut Dumnezeu cum merg lucrurile în nefericita ctitorie a vornicului şi a lăsat pe satana să strice legi care s-au ţinut cu străşnicie vreme de două sute de ani. Fiindcă nu mână de om a gâtuit pe bietul dobitoc, ci însuşi diavolul a săvârşit grozăvia. A vrut să-şi bată joc de obiceiuri sfinte şi să dovedească mirenilor precum că o călugăriţă e în stare să înfigă ghearele în beregata unei vietăţi şi s-o ucidă cu setea şi cu plăcerea cu care ar fi făcut o faptă bună. Şi Dumnezeu, care şi-a întors faţa de la o mănăstire ce nu se cârmuieşte pe placul lui, a lăsat pe Scaraoschi să-şi facă mendrele… De ce nu s-au mai găsit pisici spânzurate în timpul altor stareţe şi altor comitete? Ori măcar un pui de găină? Un şoarece – poftim! — Nici purice! adăogă Trifilia ca să nu scape prilejul. — Ba să lăsăm gluma, zise aceasta după ce se potoli râsul. Ar fi cineva în stare să puie jurământ, că timp de două sute de ani, n-au ucis maicile măcar câteva miliarde de purici? Juri, maică Epraxia? — Ba mai bine să ne spună cum se împacă visul Varvarei cu aiurelile sfinţiei-sale, aruncă şi Marta o săgeată spre tribună. N-auzişi, maică Epraxia, că pe Tănase l-a ucis îngerul Domnului? Ce tot îi dai cu satana? — Fiecare cu simpatiile lui, râse iconoama un râs molipsitor. — La urma urmei, ce pofteşti, maică Epraxia? o luă maica Evlampia, eclesiarha, la zor. Unde vrei s-ajungi cu vorbăria fără cap şi fără coadă? A murit un pisoi – şi ce-i cu asta? A căzut vreun trăsnet de sus? A luat mănăstirea foc? Ni s-a închis drumul mântuirii numai dintr-atâta? E drept că de când e mănăstirea şi până acuma nu s-a ucis aci trup de om sau de altă vietate. Cinste maicilor! Ei, şi dacă s-a întâmplat – ce s-a întâmplat – după atâta trecere de vreme, înseamnă că ne-am pierdut cinstea în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor? — O să pătimeşti ca sfântul Ioan Gură de aur, sări şi maica Trifilia. Că dacă ar fi fost mai moale la limbă, aşa ca maica Sevastia, murea în scaunul Ţarigradului. Dar fiindcă a vorbit prea mult, l-a surghiunit împărăteasa Eudoxia. Ca mâine o să te trimită maica stareţă în surghiun… — „Dreptul de auzul rău nu se teme”, se încurajă maica Epraxia, încurajând totodată pe prietenele şi susţinătoarele cuvioşiei sale. Vorbesc fiindcă am despre ce să vorbesc. Nu împuşc în vânt şi nici nu stric alicele de potârniche pe lupi şi pe urşi. S-a făcut crimă în mănăstire şi conducerea este răspunzătoare. Iar dacă susţineţi că nici dracul nici îngerul n-au ucis pe Tănase, să faceţi bine şi să scoateţi pe criminal din pământ şi din iarbă verde. Dar să ştiţi că n-o să-l găsiţi. Afară numai dacă v-aţi duce vreuna în Tartar şi aţi cerceta şi p-acolo… Şi cred eu că Scaraoschi n-o să vă refuze atâta lucru… Aveţi destulă trecere înaintea lui… — Ohoho! Pân-aici! se opinti maica Augustina Nu mergeţi mai departe că se rupe căruţa. Credeţi-mă şi pe mine, că am îmbătrânit frământând prescuri pentru sfânta leturghie. N-a ucis nici îngerul, nici satana. Îngerii nu ucid decât în război cu dracii, iar dracii lui Scaraoschi au altceva mai bun de făcut decât să strângă pisici de beregată. Pun la cale războaie şi rivoluţii, stârnesc eresuri în biserica Mântuitorului şi furtuni pe mări şi pe oceane, scot şinele de pe drumurile de fier, surpă diguri ca să vie înecuri, dau foc sondelor cu păcură şi ariilor cu grâu de treierat, şi câte altele. O fi trecut vreun păcătos de mirean beat p-aci şi a crezut că face o glumă. Asta este. Nu e mai puţin adevărat însă că s-a stricat o lege atât de veche şi pentru asta lucrurile nu trebuiesc lăsate baltă. Să se caute ucigaşul în gaură de şarpe. Dacă se va descoperi că mirean este, după cum nici nu mă îndoiesc, maicile vor răsufla uşurate şi vor urma mai departe după cum am pomenit. Iar dacă nu va fi căutat, adică ucigaşul, vom rămâne cu bănuiala în sufletele noastre precum că o maică a săvârşit nelegiuirea, şi atunci păstrarea mai departe a vechilor obiceiuri nu va mai avea niciun rost. Aşadar, lăsaţi răutăţile şi vorba multă şi haidem cu toatele la maica stareţă s-o rugăm să nu rămână lucrurile încurcate. Că dacă nu s-a milostivit să vie până acuma la faţa locului, de bună seamă că nu dă prea mare însemnătate celor făptuite. A îmbătrânit şi ea şi nu le mai pune pe toate la inimă. Bunăoară ca maica Epraxia… — La stăreţie! La stăreţie! strigară maicile şi surorile în cor. Dar nu plecară toate către locuinţa oficială a stareţei. Unele o luară către biserică, potolite oarecum de toaca pentru acatist şi proscomidie, iar altele, mai ales surorile, se cărăbăniră către chilii, ca să ude florile şi să îmbuneze stomacul orătăniilor. Tănase Păcătosul, numit aşa pentru apucături necălugăreşti, rămase însă tot în starea în care îl găsise maica Varvara. Adică cu ştreangul de gât şi cu limba scoasă. Fusese uitat aşa în zăpăceala dintâi, apoi lăsat până la sosirea stareţei şi a duhovnicului. Şi iarăşi trebuie însemnat că maica Trifilia, după o scurtă sfătuire cu sineşi, n-a purces îndată către stăreţie, ci cu preţ de cinci minute zăbavă. Atâta cât i-a fost de ajuns ca să scrie o telegramă către mitropolie şi s-o trimită printr-un ţigan la oficiul poştal. Care ţigan a fost mai întâi pus sub blestem şi sub jurământ să nu spună decât cu limbă de moarte că sfinţia-ei, adică maica Trifilia, a bătut telegrama.     [1] Cliros – cler. [n.e.e.]. [2] Paretisis – demisie (dintr-o înaltă funcţie bisericească). [3] Tirizie – balanţă; mai rar folosit cu sensul de taler balanţă.