Emile Zola

                                                                                                                           I   La capătul străzii Guénégaud, când vii dinspre cheiuri, se află pasajul Pont-Neuf, un fel de coridor îngust şi întunecat care leagă strada Mazarine de strada Seine. Pasajul are treizeci de paşi lungime şi cel mult doi lăţime; este pavat cu lespezi îngălbenite, tocite, din care se ridică mereu o umezeala acră; geamlâcul care îl acoperă, tăiat în unghi drept, este negru de murdărie. În zilele frumoase de vară, când soarele arzător încinge străzile, o lumină spălăcită şi sărăcăcioasă pătrunde prin geamurile murdare şi se strecoară în pasaj. În zilele urâte de iarnă, în dimineţile ceţoase, geamurile aruncă pe lespezi doar întunecime de noapte, o noapte întinată şi mârşavă. La stânga se înşiruie, ca nişte scorburi, câteva dughene ponosite, scunde, strivite, din care ies miasme reci de criptă. Aici stau anticari, negustori de jucării, legători de cărţi, ale căror galantare cenuşii de praf dorm nedesluşit în umbră. Vitrinele, făcute din ochiuri mici de geam, aruncă peste mărfuri stranii reflexe verzulii. Mai încolo, în spatele tarabelor, prăvăliile înţesate de întuneric sunt tot atâtea hrube înlăuntrul cărora se mişcă nişte forme bizare. La dreapta, pe toată lungimea pasajului, se întinde un zid pe care anticarii din faţă l-au căptuşit cu nişte dulapuri înguste; obiecte fără nume, mărfuri uitate acolo de douăzeci de ani stau rânduite de-a lungul scândurilor subţiri vopsite cu o îngrozitoare culoare maronie. O vânzătoare de bijuterii false şi-a deschis prăvălie într-unul dintre dulapuri; acolo vinde inele de cincisprezece bani, delicat aşezate pe un pat de catifea albastră, pe fundul unei cutii de acaju. Deasupra geamlâcului, zidul se urcă, negru, tencuit grosolan, acoperit parcă de lepră şi burduşit de cicatrice. Pasajul Pont-Neuf nu este un loc de plimbare. Pe aici se trece ca să se evite un înconjur, ca să se câştige câteva minute. Este străbătut de un public format din oameni grăbiţi, având unica grijă de a merge repede şi drept înainte. Poţi vedea ucenici în şorţuri, meşteri ducându-şi lucrul terminat, bărbaţi şi femei ţinând pachete subraţ; mai pot fi văzuţi bătrâni târându-se în apusul posac ce cade din geamuri, şi cârduri de copilaşi care vin aici, după ce ies de la şcoală, să facă gălăgie alergând, lovind lespezile cu saboţii. Cât e ziua de mare se aude un zgomot sec şi grăbit de paşi răsunând pe pietre cu o iregularitate iritantă; nimeni nu scoate o vorbă, nimeni nu stă pe loc; fiecare aleargă la treburile sale, cu capul plecat, mergând repede, fără să arunce măcar o privire spre prăvălii. Negustorii se uită cu un aer plin de nelinişte la trecătorii care, ca prin minune, se opresc dinaintea tarabelor. Seara, pasajul este luminat de trei lămpi cu gaz, închise în felinare greoaie şi pătrate. Aceste lămpi cu gaz, atârnate de geamlâcul peste care aruncă pete de lumină crudă, răspândesc în jurul lor nişte cercuri de lumină palidă care tremură şi uneori parcă dispar. Pasajul capătă într-adevăr aspectul sinistru de loc unde îţi poţi frânge gâtul: umbre mari se alungesc pe lespezi, valuri de umezeala vin dinspre stradă; ai zice că-i o galerie subterană vag luminată de trei opaiţe funerare. Negustorii se mulţumesc să-şi lumineze vitrinele cu firavele raze pe care le aruncă în ele lămpile cu gaz; în dugheană aprind numai câte o lampă cu abajur, pe care o aşază pe un colţ al tejghelei, şi trecătorii pot desluşi atunci ceea ce se află în fundul acestor hrube unde sălăşluieşte noaptea în timpul zilei. În şirul cernit al vitrinelor strălucesc geamurile unui legător de cărţi: două lămpi de şist străpung umbrele cu două flăcări galbene. Şi, de cealaltă parte, o lumânare, înfiptă în mijlocul unei sticle de lampă, aruncă steluţe de lumină în şandramaua cu bijuterii false. Negustoreasa moţăie, în fundul dulapului, cu mâinile ascunse sub şal. Cu câţiva ani în urmă, în faţa acestei negustorese se afla o prăvălie din a cărei lemnărie, de un verde-închis, umezeala picura prin toate crăpăturile. Pe firma făcută dintr-o scândură îngustă şi lungă era scris, cu litere negre, cuvântul Mercerie, şi pe unul dintre geamurile uşii, un nume de femeie: Thérèse Raquin, cu litere roşii. La dreapta şi la stânga se afundau nişte vitrine adânci, tapetate cu hârtie albastră. În timpul zilei privirea nu putea desluşi decât galantarul, învăluit într-o umbră molatecă. Pe o parte era ceva lenjerie: bonete de tul încreţit de doi sau trei franci bucata, manşete şi gulere de muselină; apoi tricouri, ciorapi, şosete, bretele. Fiecare obiect, îngălbenit şi ponosit, era jalnic agăţat de un cârlig de sârmă. De sus până jos, vitrina era astfel plină de zdrenţe spălăcite, care căpătau un aspect lugubru în întunecimea transparentă. Bonetele noi, de un alb mai strălucitor, păreau nişte pete violente pe hârtia albastră cu care erau învelite rafturile. Şi, agăţate de-a lungul unei stinghii, şosetele colorate aduceau note sumbre în estomparea palidă şi vagă a muselinei. De cealaltă pane, într-o vitrină mai îngustă, erau aşezate unele peste altele sculuri groase de lână, nasturi negri cusuţi pe cartonaşe albe; cutii de toate culorile şi dimensiunile, reţele de mărgele de oţel întinse pe rotocoale tăiate din hârtie albăstrie, mănunchiuri de igliţe pentru împletit, modele de tapiserie, bobine de panglică, o îngrămădire de obiecte şterse şi ofilite care fără îndoială dormeau acolo de cinci sau şase ani. În acest dulap ce putrezea de praf şi umezeală toate nuanţele se decoloraseră devenind cenuşii. Spre prânz, în timpul verii, când soarele pârjolea pieţele şi străzile cu razele lui sălbatice, în spatele bonetelor din cealaltă vitrină se desluşea un profil palid şi grav de femeie tânără. Acest profil abia se desprindea din întunecimea care domnea în prăvălie. De fruntea joasă şi uscăţivă atârna un nas lung, subţire; buzele erau ca două linii firave de un roz-pal, şi bărbia, scurtă şi nervoasă, se ţinea de gât printr-o linie suplă şi plină. Nu se vedea trupul care se pierdea în umbră; nu apărea decât profilul, de o albeaţă mată, în care era scobit un ochi negru, larg deschis, şi parcă strivit sub un păr des şi întunecat. Şedea acolo, ceasuri întregi, nemişcat şi liniştit, între două bonete pe care stinghiile jilave lăsaseră dungi de rugină. Scara, când lampa era aprinsă, se vedea interiorul prăvăliei. Era mai mult lungă decât adâncă; la unul dintre capete se afla o tejghea mică; la celălalt, o scară în formă de spirală ducea spre odăile de la primul etaj. La perete erau aşezate vitrine, dulapuri, maldăre de cutii de carton verde; patru scaune şi o masă completau mobilierul. Încăperea părea goală, glacială; mărfurile, împachetate, îngrămădite prin colţuri, nu se târau ici şi colo cu vesela lor gălăgie de culori. De obicei în spatele tejghelei şedeau două femei, cea tânără cu profil grav şi o bătrână care zâmbea picotind. Aceasta din urmă avea aproape şaizeci de ani; lumina lămpii îi albea obrazul gras şi placid. Un motan mare şi vărgat, încolăcit pe un colţ al tejghelei, o privea cum doarme. Mai jos, aşezat pe un scaun, un bărbat de vreo treizeci de ani citea sau vorbea încet cu femeia tânără. Era mărunt, plăpând, cu o înfăţişare de om care se topeşte pe picioare. Avea părul de un blond spălăcit, barba rară, obrajii acoperiţi de pistrui. Semăna cu un copil bolnav şi răsfăţat. Cu puţin înainte de ora zece, bătrâna se trezea. Închideau prăvălia şi toată familia urca să se culce. Motanul vărgat îşi urma stăpânii torcând, frecându-şi capul de fiecare bară a scării. Sus, locuinţa se compunea din trei odăi. Scara dădea într-o sufragerie care era în acelaşi timp folosită şi ca salon. La stânga, într-o firidă, era o sobă de faianţă; în faţă se înălţa un bufet; apoi nişte scaune se înşiruiau de-a lungul pereţilor, o masă rotundă, desfăcută, ocupa mijlocul încăperii. În fund, în spatele unui geamlâc, se afla o bucătărie întunecată. De o parte şi de alta a sufrageriei era câte un dormitor. Bătrâna, după ce îşi îmbrăţişa fiul şi nora, se retrăgea la ea în odaie. Motanul adormea pe un scaun din bucătărie. Soţii intrau în camera lor. Această cameră avea o a doua uşă ce dădea pe o scară prin care se ieşea în pasaj trecând printr-un gang întunecos şi îngust. Soţul, scuturat veşnic de friguri, se aşeza în pat. În timpul acesta tânăra femeie deschidea fereastra ca să închidă obloanele. Rămânea aşa câteva minute, dinaintea zidului înalt, negru, tencuit grosolan, care se urcă şi se întinde deasupra galeriei. Privirea ei rătăcea în neştire peste zidul acesta şi, fără să scoată o vorbă, venea să se culce la rândul ei, într-o indiferenţă plină de dispreț.            

                                               Pot-Bouille de Emile Zola               În strada Neuve-Saint-Augustin, o aglomeraţie de trăsuri opri birja încărcată cu trei cufere care îl aducea pe Octave de la gara Lyon. Tânărul coborî geamul uneia dintre portiere, în ciuda frigului pătrunzător al după amiezii mohorâte de noiembrie. Rămase uimit de scăderea bruscă a zilei în acest cartier cu străzi înguste, forfotind de lume. Înjurăturile birjarilor, plesnind caii ce fornăiau, înghiontirile fără sfârşit de pe trotuare, şirul des al dughenelor înţesate de băieţi de prăvălie şi de clienţi îl zăpăceau; căci dacă visase Parisul mai curat, el nu şi-l închipuise cu un comerţ atât de intens, şi îl simţea întrutotul deschis dorinţelor oamenilor veseli şi viguroşi. Birjarul se aplecase. — Pasajul Choiseul? — Nu, strada Choiseul… O casă nouă, cred. Şi birja nu trebui decât să întoarcă puţin, casa era a doua, o casă mare cu patru etaje, al cărei zid de piatră păstra o paloare uşor roşcată, între tencuiala scorojită a vechilor faţade învecinate. Octave coborâse pe trotuar şi o măsura, o studia cu o privire maşinală, de la magazinul de mătăsuri de la parter şi mezanin, până la ferestrele retrase de la etajul al patrulea, ce se deschideau peste o terasă îngustă. La primul etaj, mai multe capete de femei susţineau un balcon cu o balustradă de fontă migălos cizelată. Ferestrele aveau încadraturi complicate, cioplite grosolan după şabloane; şi, mai jos, deasupra porţii în două canaturi, încă mai încărcată de ornamente, doi amoraşi desfăşurau un cartuş pe care era scris numărul, luminat noaptea de un bec de gaz. Un domn corpolent, blond, care ieşea din vestibul, se opri brusc, zărindu-l pe Octave. — A, iată-te! strigă el. Te aşteptam abia mâine! — Într-adevăr, răspunse tânărul, am plecat din Plasans cu o zi mai devreme… Probabil că nu-i pregătită camera? — O, ba da!… Am închiriat-o de cincisprezece zile şi am mobilat-o imediat, aşa cum mi-ai cerut. Aşteaptă, vreau să te instalez. Se întoarse în casă, în ciuda insistenţelor lui Octave. Birjarul coborâse cele trei cufere. Stând în picioare în loja portarului, un bărbat demn, cu faţa prelungă, rasă; de diplomat, răsfoia cu gravitate le Moniteur. Catadicsi totuşi să se ocupe şi de cuferele aşezate lângă uşă; apoi, apropiindu-se, îl întrebă pe locatarul său, arhitectul de la al treilea, cum îl numea: — Domnule Campardon, dumnealui este persoana? — Da, domnule Gourd, e domnul Octave Mouret, pentru care am închiriat camera de la patru. Va dormi acolo şi va lua masa la noi… Domnul Mouret, pe care vi-l recomand, este un prieten de-al părinţilor soţiei mele. Octave privea intrarea, alcătuită din panouri de imitaţie de marmură şi a cărei boltă era decorată cu mai multe roze. În partea din fund, curtea, pavată şi acoperită cu ciment, lăsa o puternică impresie de curăţenie austeră; la uşa grajdurilor, un vizitiu freca o zăbală cu o bucată de piele. Soarele nu pătrundea niciodată în acea parte a curţii. Între timp, domnul Gourd cerceta cu atenţie cuferele. Le împinse cu piciorul, deveni respectuos în faţa greutăţii lor, şi spuse că se duce în căutarea unui comisionar, care să le urce pe scara de serviciu. — Doamnă Gourd, eu plec, strigă el aplecându-se spre lojă. Această lojă era de fapt o mică încăpere cu geamuri luminoase, înzestrată cu o mochetă cu flori roşii şi mobilă de palisandru; printr-o uşă întredeschisă se vedea un colţ din camera de. culcare, cu un pat îmbrăcat în rips de un roşu-închis. Doamna Gourd, o femeie foarte grasă, cu părul împodobit de panglici galbene, stătea răsturnată într-un fotoliu, cu braţele încrucişate, în semn că nu avea nimic de făcut. — Ei, să urcăm! spuse arhitectul. Şi, pe când împingea uşa de acaju a vestibulului, adăugă, observând, pe chipul tânărului impresia produsă de scufia de catifea neagră şi papucii albaştri-deschis ai domnului Gourd. — Ştii, e fostul valet al ducelui de Vaugelade. — A! făcu simplu Octave. — Cum îţi spun, şi s-a căsătorit cu văduva unui mic portărel din Mort-la-Ville. Au chiar o casă, acolo. Dar aşteaptă să ajungă la trei mii de franci rentă, ca să se retragă… Oh, nişte portari cumsecade! Vestibulul şi scara erau de un lux violent. Jos, o statuetă de femeie, un soi de napoletană aurită în întregime, ţinea pe creştet o amforă din care ieşeau trei becuri de gaz, prevăzute cu globuri fără luciu. Panourile din imitaţie de marmură albă, cu margini trandafirii, urcau cu regularitate în casa rotundă a scării; în timp ce balustrada de fontă, acoperită cu lemn de acaju, imita argintul vechi, cu ornamente de frunze aurite. Un covor roşu, fixat în triunghiuri de aramă, acoperea treptele. Dar ceea ce îl izbi în chip deosebit pe Octave, când intră, era o căldură de seră, o undă călduţă pe care o gură i-o sufla în faţă. — Ia te uită, spuse el, scara e încălzită? — Fără îndoială, răspunse Campardon. Acum, toţi proprietarii care se respectă fac această cheltuială… Casa e foarte bine, foarte bine… Întoarse capul, de parcă ar fi sondat pereţii cu ochiul lui de arhitect. — Dragul meu, ai să vezi, casa este extraordinar de bine… Şi e locuită numai de oameni cumsecade! Şi, urcând încet scările, începu să numească locatarii. La fiecare etaj erau câte două apartamente, unul la stradă, celălalt spre curte, şi uşile lor de acaju lăcuit se aflau faţă în faţă. Mai întâi spuse câteva cuvinte despre domnul Auguste Vabre: era fiul cel mare al proprietarului; preluase, din primăvară, magazinul de mătăsuri de la parter, şi ocupa, de asemenea, şi mezaninul. Apoi, la primul etaj, locuiau, spre curte, celălalt fiu al proprietarului, domnul Théophile Vabre, cu soţia, iar spre stradă însuşi proprietarul, un fost notar din Versailles, care de altfel stătea la ginerele său, domnul Duveyrier, consilier la Curtea de apel. — Un bărbat zdravăn, care nu are nici patruzeci şi cinci de ani, spuse Campardon oprindu-se. Drăguţ, nu-i aşa? Urcă două trepte şi, întorcându-se brusc, adăugă: — Apă şi gaz la toate etajele. Sub fereastra înaltă a fiecărui palier, ale cărui geamuri, mărginite de ornamente greceşti, luminau scara ca ziua, se afla o banchetă îngustă de catifea. Arhitectul îl atrase atenţia că pe ea puteau să se aşeze persoanele în vârstă. Apoi, cum trecuse de etajul doi fără să numească locatarii: — Şi aici? întrebă Octave arătând uşa marelui apartament. — Oh, aici locuiesc oameni pe care nu-i vedem, nimeni nu-i cunoaşte!… Casa s-ar lipsi cu plăcere de ei. În sfârşit, pete se găsesc pretutindeni… Avu o pufnire de dispreţ. — Cred că domnul scrie cărţi. Dar, la etajul trei, râsul lui de satisfacţie apăru din nou. Apartamentul dinspre curte era împărţit în două: locuiau aici doamna Juzeur, o femeie nefericită, şi un domn foarte distins, care închiriase o cameră, unde venea o dată pe săptămână pentru diverse treburi, Dând aceste explicaţii, Campardon deschise uşa celuilalt apartament. — Aici suntem la mine, reluă el. Aşteaptă o clipă, trebuie să iau cheia dumitale… Vom urca mai întâi în camera dumitale, iar pe soţia mea ai s-o vezi după aceea. În cele două minute cât rămase singur, pe Octave îl copleşi liniştea gravă a scării. Se aplecă peste balustradă, în aerul călduţ care venea din vestibul; înălţă capul, ascultând dacă nu răzbătea vreun zgomot de sus. Stăruia o pace grea, de salon burghez, încuiat cu grijă, unde nu pătrundea nicio adiere de afară. În spatele frumoaselor uşi de acaju strălucitor părea să se deschidă abisuri de onestitate. — O să ai vecini excelenţi, spuse Campardon reapărând cu cheia: spre stradă, toată familia Josserand, tatăl, casier la fabrica de cristale Saint-Joseph, şi două fete de măritat; alături de dumneata, mica familie a funcţionarului Pichon, nişte oameni care nu se scaldă în aur, dar de o educaţie perfectă… Totul trebuie închiriat, nu-i aşa? chiar şi într-o casă ca aceasta. Începând de la etajul trei, covorul roşu se sfârşea şi era înlocuit cu o simplă pânză de cânepă cenuşie. Octave, atins în amorul propriu, simţi o uşoară nemulţumire. Scara îi dăduse, încetul cu încetul, un sentiment de respect; îl emoţiona faptul că locuia într-o casă atât de bine, după expresia arhitectului. Intrând, în urma acestuia, în coridorul ce ducea la camera sa, zări, printr-o uşă întredeschisă, o femeie tânără stând în picioare în faţa unui leagăn. Auzind zgomot, ea înălţă capul. Era blondă, cu ochi luminoşi şi fără expresie; şi nu reţinu, mai clar, decât această privire, căci tânăra, roşind dintr-odată, împinse uşa, cu aerul ruşinat al unei persoane surprinse. Campardon se întorsese, ca să repete: — Apă şi gaz la toate etajele, dragul meu. Apoi, arătă o uşă care dădea spre scara de serviciu. Mai sus, se aflau camerele servitorilor. Şi, oprindu-se în fundul coridorului, spuse: — Iată-ne, în sfârşit, la dumneata. Camera, pătrată, destul de mare, tapetată cu hârtie cenuşie cu flori albastre, era mobilată foarte simplu. Aproape de alcov era amenajat un cabinet de toaletă, într-un spaţiu care abia îi îngăduia să se spele pe mâini. Octave se duse de-a dreptul la fereastra prin care pătrundea o lumină verzuie. Jos, curtea se întindea tristă şi curată, cu pavajul ei regulat, cu cişmeaua al cărei robinet de aramă lucea. Şi nicio fiinţă, niciun zgomot; nimic, decât ferestrele uniforme, fără o colivie de pasăre, fără o glastră de flori, scoţând în evidenţă monotonia cu perdelele lor albe. Pentru a se ascunde zidul mare şi gol al casei din stânga, care închidea pătratul curţii, se repetaseră ferestrele, nişte ferestre false, pictate, cu jaluzelele închise pentru totdeauna, în spatele cărora părea să continue viaţa izolată a apartamentelor vecine. — O să mă simt minunat! strigi Octave încântat. — Nu-i aşa? spuse Campardon. Îţi jur că m-am ocupat ca pentru mine; de altfel, am urmat indicaţiile din scrisorile dumitale… Deci, mobilierul îţi place? Este exact ce trebuie pentru un burlac. Mai târziu, ai să vezi dumneata. Şi cum Octave îi strângea mâinile, mulţumindu-i, cerându-i iertare că i-a pricinuit atâta bătaie de cap, el reluă, cu un aer serios: — Dar, viteazule, niciun fel de gălăgie aici, şi mai ales nicio femeie… Crede-mă! Dacă aduci o femeie, s-ar produce revoluţie. — Fiţi fără teamă! murmură tânărul întrucâtva neliniştit. — Nu, lasă-mă să-ţi spun, pentru că eu voi fi cel compromis… Ai văzut casa. Toţi burghezi, şi de-o moralitate! Chiar şi aşa, între noi fie vorba, exagerează. Niciodată un cuvânt în plus, niciodată mai mult zgomot decât ai auzit… Bun! Domnul Gourd se va duce să-l caute pe domnul Vabre, noi vom fi basma curată! Dragul meu, îţi cer asta pentru liniştea mea: respectă casa. Octave, cucerit de atâta onestitate, jură să respecte casa. Atunci Campardon, aruncând împrejur o privire neîncrezătoare şi coborând glasul, de parcă l-ar fi putut auzi cineva, adăugă cu ochii scăpărând: — În afara casei, nu priveşte pe nimeni. Ei? Parisul e destul de mare, găseşti atâtea locuri… Eu, în definitiv, sunt artist, puţin îmi pasă! Un comisionar aduse cuferele. Când se termină instalarea, arhitectul asistă patern la toaleta lui Octave. Apoi se ridică şi spuse: — Acum, să coborâm, să-mi vezi soţia. La etajul trei, fata în casă, o tânără zveltă, oacheşă şi cochetă, le spuse că doamna era ocupată. Vrând să-l facă pe tânărul său prieten să se simtă bine, şi stârnit de altfel de primele sale explicaţii, Campardon îl luă să-i arate apartamentul: întâi, salonul cel mare, alb şi auriu, bogat împodobit cu ornamente aplicate, aflat între un salonaş verde, pe care îl transformase în cabinet de lucru, şi dormitor, unde acum nu se putea intra, dar îi arătă forma îngustă şi tapetul violet. Cum apoi îl introduse în sufrageria lucrată toată în imitaţie de lemn, cu o complicaţie extraordinară de baghete şi casete, Octave, cucerit, strigă: — Ce bogăţie! Pe tavan, două crăpături mari întrerupeau casetele şi, într-un colţ, zugrăveala se cojise, lăsând să se vadă zidul. — Da, face impresie, spuse domol arhitectul, cu privirea fixată în tavan. Ştii, aceste case sunt construite ca să facă impresie… Numai că nu trebuie să cercetezi prea îndeaproape pereţii. Nici nu au doisprezece ani şi au şi început să se dărâme… Se face faţada din piatră ce-ţi ia ochii, cu sculpturi pompoase; se lăcuieşte scara în trei straturi; se auresc şi se zugrăvesc ţipător apartamentele; şi asta măguleşte lumea, inspiră consideraţie… O, e încă solidă; oricum, o să dureze cât noi! Traversară din nou anticamera luminată de geamuri fără luciu. La stânga, dând spre curte, se afla o a doua cameră, unde dormea fiica sa Angèle; complet albă, în această după-amiază de noiembrie camera era de o tristeţe de mormânt. În sfârşit, la capătul coridorului se găsea bucătăria, unde ţinu cu tot dinadinsul să-l ducă, spunându-i că trebuia să cunoască totul. — Hai, intră, repetă el împingând uşa. Se auzi o larmă îngrozitoare. În ciuda frigului, fereastra era larg deschisă. Rezemate cu coatele pe bara de sprijin, oacheşa fată în casă şi bucătăreasa grasă, o bătrână debordantă, se aplecaseră asupra puţului îngust al unei curţi interioare, unde se deschideau, faţă în faţă, bucătăriile fiecărui etaj. Întinse din mijloc, strigau amândouă deodată, în timp ce, din fundătura aceea urca rumoarea unor voci deşucheate, amestecate cu hohote de râs şi înjurături. Era ca revărsarea unui canal: toată servitorimea casei se afla prezentă acolo, la distracţie. Octave îşi aduse deodată aminte de somptuozitatea burgheză a marii scări. Dar, avertizate de un instinct, cele două femei întoarseră capul. Rămaseră încremenite văzându-şi stăpânul împreună cu un domn. Se auzi o fluierătură uşoară, ferestrele se închiseră, şi totul recăzu într-o linişte de moarte. — Ce e, Lisa? întrebă Campardon. — Domnule, răspunse fata, foarte agitată, e tot împuţita asta de Adèle. A aruncat maţe de iepure pe fereastră… Domnul ar trebui să vorbească neapărat cu domnul Josserand. Campardon rămase grav, dorind să nu se amestece. Se întoarse în cabinetul său de lucru, spunându-i lui Octave: — Ai văzut totul. La fiecare etaj, apartamentele se repetă. Eu plătesc două mii cinci sute de franci, şi locuiesc tocmai la etajul trei! Chiriile cresc din zi în zi. Domnul Vabre scoate cam douăzeci şi două de mii de franci din imobilul său. Şi vor creşte mereu, pentru că e vorba să deschidă o cale largă, din piaţa Bursei până la Operă, O casă, al cărei teren l-a luat pe nimic, în urmă cu mal puţin de doisprezece ani, după acel mare incendiu, aprins de servitoarea unui droghist! Când intrară, Octave văzu deasupra unei mese de desen, în lumina clară a ferestrei, o imagine a sfinţeniei bogat încadrată, o Fecioară arătând pe pieptul său deschis o uriaşă inimă care ardea. Nu putu să-şi reţină o mişcare de surpriză; se uită la Campardon, pe care la Plassans îl cunoscuse ca pe un bărbat foarte poznaş. — A! nu ţi-am spus, reluă acesta înroşindu-se uşor, am fost numit arhitect diocezial, da, la Evreux. Oh, în privinţa banilor e o mizerie, abia ajung la două mii de franci pe an! Dar n-am mai nimic de făcut, doar din când în când câte un drum; pentru celelalte treburi, am acolo un inspector… Şi, vezi dumneata e mare lucru să poţi pune pe cărţile de vizită: arhitect al guvernului. Nici nu-ţi imaginezi câte lucrări îmi înlesneşte în înalta societate. Şi, vorbind, nu-şi lua ochii de la Fecioara cu inima cuprinsă de flăcări. — La urma urmelor, continuă el într-un neaşteptat acces de sinceritate, puţin îmi pasă de intrigile lor! Dar, pentru că Octave începuse să râdă, arhitectul fu cuprins de teamă. De ce se destăinuia acestui tânăr? Începu să se uite pieziş, împrumută un aer de căinţă şi încercă să-şi reia fraza. — Puţin îmi pasă, şi nu prea… O, Doamne, da, se întâmplă! Ai să vezi, ai să vezi, prietene: după ce vei fi trăit puţin, vei face ca toată lumea. Şi-i vorbi de cei patruzeci şi doi de ani ai lui, de vidul existenţei, poză într-o melancolie ce nu se potrivea câtuşi de puţin cu sănătatea sa robustă. Pe capul de artist pe care şi-l modelase, cu părul în vânt, barba tunsă ca Henric al IV-lea, se regăseau craniul plat şi falca pătrată a burghezului cu spirit mărginit, cu pofte lacome. În tinereţe fusese de o veselie obositoare. Ochii lui Octave se opriseră pe un număr din Gazette de France, care zăcea printre planuri. Atunci, Campardon, din ce în ce mai stânjenit, sună fata în casă pentru a afla dacă doamna era, în sfârşit, liberă. Da, doctorul pleca, doamna avea să vină. — Doamna Campardon e suferindă? întrebă tânărul. — Nu, se simte ca de obicei, spuse arhitectul cu voce plictisită. — A! şi ce are? Încurcat din nou, el nu răspunse direct. — Ştii, femeile au întotdeauna câte ceva care se strică… Se simte aşa de treisprezece ani, de când a născut… Altminteri, e o femeie încântătoare. Ai s-o găseşti chiar mai grasă. Octave nu insistă. Lisa tocmai se întorcea, aducând o carte de vizită; şi arhitectul se scuză, porni grăbit spre salon, rugându-l pe tânăr să stea de vorbă cu soţia sa, pentru a nu-şi pierde răbdarea. Prin uşa deschisă şi închisă cu vioiciune, Octave zări, în mijlocul imensei încăperi albe şi aurii, pata neagră a unei sutane. În aceeaşi clipă, doamna Campardon intră prin anticameră. N-o mai recunoştea. Odinioară, în copilăria lui, când o cunoscuse la Plassans, la tatăl ei, domnul Domergue, subinginer de poduri şi şosele, era slabă şi urâtă, timidă, la douăzeci de ani, ca o fetiţă care suferă de criza pubertăţii; şi o regăsea dolofană, cu chip luminos şi odihnit de călugăriţă, cu ochi duioşi, gropiţe în obraji, o înfăţişare de pisică lacomă. Dacă nu putuse să devină frumoasă, ea se maturizase spre treizeci de ani, căpătând o savoare agreabilă şi o plăcută aromă proaspătă de fruct tomnatic. Remarcă doar că mergea cu dificultate, că talia ei părea îngroşată sub capotul lung de mătase galbenă; ceea ce îi dădea un aer de lâncezeală. — Acum eşti un adevărat bărbat! spuse ea veselă, întinzându-i amândouă mâinile, Cât ai crescut de la ultima noastră călătorie! Şi îl privea, înalt, oacheş, băiat frumos, cu mustăţile şi barba îngrijite. Când îşi spuse vârsta, douăzeci şi doi de ani, ea protestă: părea de cel puţin douăzeci şi cinci. Octave, pe care prezenţa unei femei, chiar şi a ultimei dintre servitoare, îl încânta, râdea cu un râs perlat, mângâind-o cu privirea ochilor săi ca aurul vechi, de o blândeţe catifelată. — A, da, repetă el domol, am crescut, am crescut… Vă mai amintiţi, când verişoara dumneavoastră Gasparine îmi cumpăra bile? Pe urmă, îi dădu veşti despre rudele ei: domnul şi doamna Domergue trăiau fericiţi în casa unde se retrăseseră; se plângeau doar că au rămas singuri, îi purtau pică lui Campardon pentru că le-o răpiseră pe micuţa lor Rose, în timpul unei şederi la Plassans pentru lucrările lui. După aceasta, tânărul încercă să întoarcă discuţia spre verişoara Gasparine, dorind să-şi satisfacă o veche curiozitate de ştrengar precoce, în legătură cu o întâmplare de neexplicat pe vremuri: pasiunea arhitectului pentru Gasparine, o frumoasă şi robustă fată săracă, şi neaşteptata lui căsătorie cu pipernicita de Rose, care avea o zestre de treizeci de mii de franci, şi întreaga scenă cu lacrimi, şi o ceartă, fuga celei părăsite la Paris, la o mătuşă croitoreasă. Dar doamna Campardon, a cărei carnaţie destinsă păstra o paloare trandafirie, păru să nu înţeleagă. Nu izbuti să-i smulgă niciun amănunt. — Şi părinţii dumitale? întrebă ea la rândul său. Ce mai fac domnul şi doamna Mouret? — Foarte bine, vă mulţumesc, răspunse el. Mama nu mai iese deloc din grădină. Casa din strada Banne este exact aşa cum aţi lăsat-o. Doamna Campardon, care pesemne nu putea să stea prea mult în picioare fără să obosească, se aşezase pe un scaun înalt pentru desen, cu picioarele întinse sub capot; şi el, apropiindu-şi un scăunel scund, înălţa capul să-i vorbească, având aerul său obişnuit de adoraţie. Deşi lat în umeri, el era femeie, avea un simţ al femeilor, care îl introducea de îndată în inima lor. Astfel, după numai zece minute, discutau amândoi ca nişte vechi prieteni. — Iată-mă deci chiriaşul dumneavoastră! spuse el trecându-şi peste barbă mâna frumoasă, cu unghiile tăiate corect. Ne vom înţelege bine, o să vedeţi… Ce drăguţă aţi fost că v-aţi adus aminte de ştrengarul din Plassans şi v-aţi ocupat de toate, la un singur cuvânt! Dar ea se apăra. — Nu, nu-mi mulţumi. Sunt mult prea leneşă, nu mă mişc deloc. Achille a aranjat totul… Şi, de altfel, nu era oare de-ajuns ca mama să ne împărtăşească dorinţa dumitale de a fi luat în pensiune într-o familie, pentru a ne gândi să-ţi deschidem casa noastră? N-ai să fii printre străini, iar noi o să avem o companie. Aşadar, el îşi povesti isprăvile. După ce, în sfârşit, obţinuse diploma de bacalaureat, ca să-şi mulţumească familia, petrecuse trei ani la Marsilia, într-o mare casă de imprimeuri, a cărei fabrică se găsea în apropiere de Plassans. Comerţul îl pasiona, comerţul de lux pentru femei, care implică o seducţie şi o acaparare lentă prin cuvinte măgulitoare şi priviri linguşitoare. Şi, cu un râs victorios, îi povesti cum izbutise să câştige cei cinci mii de franci, fără de care, cu o prudenţă evreiască, sub aparenţa lui de zăpăcit amabil, niciodată n-ar fi îndrăznit să vină la Paris. — Închipuiţi-vă, aveau un indian pompadour, cu un desen vechi, o minune… Şi nimeni nu se înfigea; zăcea în pivniţă de doi ani… Atunci, cum tocmai aveam de făcut un drum la Var şi în Basses-Alpes, mi-a venit ideea să cumpăr tot soldul şi să-l plasez pe cont propriu. O, a fost un mare succes, un succes turbat! Femeile îşi smulgeau cupoanele din mâini; astăzi nu e una pe-acolo care să nu poarte indianul meu… Trebuie să vă spun că le păcăleam atât de frumos! Toate erau ale mele, aş fi făcut din ele orice aş fi vrut. Şi râdea, pe când doamna Campardon, sedusă, tulburată, cu gândul la acel indian pompadour, îl descosea. Buchete mici pe fond ecru, nu-i aşa? Ea îl căutase peste tot, pentru un capot de vară. — Doi ani am călătorit, e destul, reluă el. De altfel, acum trebuie cucerit Parisul… Am să caut imediat ceva. — Cum, strigă ea, Achille nu ţi-a spus nimic? Dar are o slujbă pentru dumneata, şi numai la doi paşi de-aici! El mulţumi, uimit ca de ţara unde curge lapte şi miere, întrebând în glumă dacă diseară nu va găsi o femeie şi o rentă de o sută de mii de franci în camera sa, când o copilă de paisprezece ani, lunga şi urâtă, cu părul de un blond spălăcit, împinse uşa şi, în aceeaşi clipă, scoase un uşor ţipăt de spaimă. — Intră, nu-ţi fie teamă, spuse doamna Campardon. E domnul Octave Mouret, despre care ne-ai auzit vorbind. Apoi, întorcându-se spre acesta, rosti: — Fiica mea Angèle… N-am luat-o cu noi în ultima noastră călătorie. Era atât de plăpândă! Dar iată că s-a mai împlinit puţin. Angèle, cu stânjeneala posacă a fetelor aflate la vârsta ingrată, se postase în spatele mamei sale. Îşi arunca mereu privirea spre tânărul surâzător. Aproape în aceeaşi clipă reapăru Campardon, cu o mină însufleţită; nu putu să se stăpânească şi, în câteva fraze întretăiate, îi povesti soţiei ce noroc avusese: abatele Mauduit, vicar la Saint-Roch, venise la el pentru anumite lucrări; o simplă reparaţie, dar care putea să-l ducă departe. Apoi, nemulţumit că vorbise în faţa lui Octave, plesni din palme, încă tulburat, şi întrebă: — Ei, ei, ce facem? — Voiaţi să ieşiţi în oraş, spuse Octave. N-aş vrea să vă stânjenesc. — Achille, murmură doamna Campardon, locul acela, la casa Hédouin… — A, aşa-i! strigă arhitectul. Dragul meu, un loc de prim vânzător într-o casă de noutăţi. Cunosc pe cineva acolo, care a vorbit pentru dumneata… Eşti aşteptat. Nu e încă patru, vrei să te prezint? Octave şovăia, îngrijorat din pricina nodului de la cravată, nemulţumit în pasiunea lui pentru o ţinută corectă. Se hotărî totuşi, după ce doamna Campardon îi jură că arăta cât se poate de bine. Cu o mişcare lipsită de vlagă, ea îşi întinse fruntea spre bărbatul său, care i-o sărută cu o efuziune de tandreţe, repetând: — Pe curând, pisicuţa mea… pe curând, păpuşica mea… — Să ştiţi că cinăm la şapte, spuse ea însoţindu-i prin salon, unde ei îşi căutară pălăriile. Angèle îi urmă, fără chef. O aştepta profesorul de pian, şi ea începu pe dată să lovească clapele instrumentului, cu degetele-i uscăţive. Octave, care zăbovea în anticameră mulţumind încă o dată, îşi simţi glasul acoperit. Şi, coborând scara, pianul părea să-l urmărească neîncetat: în tăcerea melancolică, la doamna Juzeur, la Vabre, la Duveyrier răspundeau alte piane, cântau la fiecare etaj alte melodii care, îndepărtate şi evlavioase; ieşeau parcă din reculegerea uşilor. Când ajunseră jos, Campardon o luă pe strada Neuve-Saint-Augustin. Tăcea, având aerul preocupat al omului care caută o tranziţie. — Îţi mai aminteşti de domnişoara Gasparine? întrebă el în cele din urmă. E primă vânzătoare la casa Hédouin… Ai s-o vezi. Octave crezu că se ivise prilejul să-şi astâmpere curiozitatea. — A! spuse el. Locuieşte la dumneavoastră? — Nu! nu! strigă arhitectul repede şi parcă ofensat. Apoi, văzând că tânărul rămăsese surprins de violenţa lui, continuă stânjenit, cu blândeţe: — Nu, ea şi soţia mea nu se mai văd… Ştii, uneori între familii… În ceea ce mă priveşte, eu am întâlnit-o, şi n-am putut să nu-i întind mâna, nu-i aşa? Mai ales că nu se scaldă deloc în aur, biata fată. Aşa se face că acum numai prin mine află noutăţi una despre cealaltă… Cât priveşte certurile vechi, trebuie lăsat timpul să închidă rănile. Octave luă hotărârea să-l întrebe făţiş despre căsnicia sa, când arhitectul o reteză scurt, spunând; — Am ajuns! La colţul străzilor Neuve-Saint-Augustin şi de la Michodière se afla un magazin de noutăţi, a cărui uşă se deschidea în triunghiul strâmt al pieţei Gaillon. Pe o firmă care acoperea două ferestre de la mezanin, stătea scris, cu litere mari, aurite: „La paradisul femeilor, casă fondată în 1822”; În timp ce pe geamurile fără oglinzi ale vitrinelor se putea citi, pictat în roşu: „Deleuze, Hédouin et Cie”. — Nu are eleganţa modernă, dar e onestă şi solidă, explică în grabă Campardon. Domnul Hédouin, un fost vânzător, s-a căsătorit cu fiica celui mai mare dintre fraţii Deleuze, care a murit acum doi ani; aşa că acum casa este condusă de tânăra pereche, de bătrânul unchi Deleuze şi de un alt asociat, cred, care se ţin însă deoparte… Ai s-o vezi pe doamna Hédouin. Oh, o femeie cu cap!… Să intrăm. Domnul Hédouin plecase la Lille să cumpere pânză. Îi primi doamna Hédouin. Stătea în picioare, cu un toc după ureche, şi dădea ordine către doi băieţi de prăvălie, care aranjau câteva bucăţi de stofă în rafturi; şi ea îi apăru atât de impunătoare, atât de admirabil de frumoasă, cu trăsăturile chipului regulate, cu părul lins şi pieptănat cu cărare la mijloc, surâzând atât de grav în rochia ei neagră, pe care se decupau un guler plat şi o cravată mică, bărbătească, încât Octave, nu prea timid de felul lui, se bâlbâi. Totul se aranjă în câteva cuvinte. — Bun! spuse ea liniştită, cu obişnuita-i graţie de negustoreasă, pentru că sunteţi liber, vizitaţi magazinul. Chemă un băiat de prăvălie şi i-l dădu în grijă pe Octave; apoi, după ce răspunse politicos la întrebarea lui Campardon, că domnişoara Gasparine era plecată cu unele comisioane, întoarse spatele şi îşi continuă treaba, aruncând ordine scurte cu vocea ei melodioasă, — Nu acolo, Alexandre… Aşază mătăsurile sus… Nu mai e aceeaşi marcă, ai grijă! Campardon, şovăielnic, îi spuse în cele din urmă lui Octave că se va întoarce să-l ia acasă, pentru cină. Şi, timp de două ceasuri, tânărul vizită magazinul. Îl găsi prost luminat, mic, prea încărcat de mărfurile aduse de la subsol şi îngrămădite în colţuri, nelăsând decât locuri de trecere sugrumate între pereţii înalţi de baloturi. În mai multe rânduri o întâlni pe doamna Bédouin, ocupată, strecurându-se prin cele mai strâmte culoare, fără să-şi agaţe vreodată un colţ al rochiei. Părea sufletul viu şi echilibrat al casei, căreia întregul personal îi asculta şi cel mai mic semn al mâinilor albe. Octave se simţea afectat că ea nu-l privea mai mult. Pe la şapte fără un sfert, pe când urca pentru ultima oară de la subsol, i se spuse că domnul Campardon se afla la etajul întâi cu domnişoara Gasparine. Acolo era un raion de lenjerie, condus de această domnişoară. Dar, pe la jumătatea scării turnante, în spatele unei piramide înălţată din bucăţi de stambă simetric aranjate, tânărul se opri dintr-odată, auzindu-l pe arhitect cum o uluieşte pe Gasparine. — Îţi jur că nu! striga el, uitând de sine atât de mult încât ridică glasul. Urmă o clipă de tăcere. — Ea cum se comportă? întrebă tânăra femeie. — Dumnezeule, mereu acelaşi lucru! În sfârşit, merge… Acum, ştie că s-a terminat. Niciodată n-o să mai fie ce-a fost. Gasparine reluă vorba cu vocea înduioşată: — Tu, dragul meu prieten, eşti de plâns. În sfârşit, pentru că ai putut să te descurci în alt chip… Spune-i cât sunt de mâhnită să o ştiu suferindă… Campardon, nelăsând-o să isprăvească, o prinse de umeri şi o sărută cu zgomot pe buze, în aerul încălzit de gaz, care se îngreunase sub tavanul scund. Ea îi înapoie sărutarea, murmurând: — Dacă poţi, mâine dimineaţă, la şase… Am să rămân în pat. Bate de trei ori. Ameţit, începând să înţeleagă, Octave tuşi o dată şi se arătă. Îl aştepta o altă surpriză: verişoara Gasparine era uscată, jigărită, colţuroasă, avea fălcile ieşite în afară, părul aspru; nu-şi păstrase decât ochii ei superbi, pe chipul devenit pământiu. Cu figura aceea geloasă, cu buzele fierbinţi şi voluntare, ea îl tulbură tot atâta cât îl încântase Rose cu înflorirea ei târzie de blondă apatică. Gasparine se purtă fără efuziune, dar cu destulă politeţe. Îşi aminti de Plassans, îi vorbi tânărului de zilele de odinioară. Când Campardon şi el coborâră, ea le strânse mâna. Jos, doamna Hédouin îi spuse, cu simplitate, lui Octave: — Pe mâine, domnule. În stradă, asurzit de trăsuri, îmbrâncit de trecători, tânărul nu putu să nu remarce faptul că această doamnă era foarte frumoasă, dar nu părea câtuşi de puţin binevoitoare. Vitrinele strălucitoare ale magazinelor de curând decorate şi iluminate cu gaz aruncau pătrate de lumină pe pavajul negru şi murdar; în timp ce bătrânele prăvălioare cu galantare întunecate posomorau drumul cu pete de umbră, luminate numai în interior cu lămpi fumegânde, licărind ca nişte stele îndepărtate. În strada Neuve-Saint-Augustin, cu puţin înainte de a o lua pe strada Choiseul, trecând prin faţa unei astfel de prăvălioare; arhitectul salută o tânără femeie, zveltă şi elegantă, acoperită cu o mică pelerină de mătase, stătea în picioare pe prag, trăgând spre ea, ca să nu fie strivit, un băieţel de trei ani. Vorbea cu o doamnă bătrână, fără pălărie, desigur negustoreasa, pe care o tutuia. Octave nu putea să-i desluşească trăsăturile, în acel cadru de întuneric, sub reflexele tremurătoare ale becului de gaz din vecinătate; îi păru frumoasă, deşi nu vedea decât doi ochi arzători, care se opriră o clipă asupra lui, ca două flăcări. În spatele ei, prăvălia se pierdea în întuneric, umedă, asemenea unei pivniţe, care emana un miros vag de salpetru. — E doamna Valérie, soţia domnului Théophile Vabre, fiul cel mic al proprietarului: îţi aminteşti locatarii de la primul etaj? reluă Campardon, după ce merse câţiva paşi. Oh, o femeie cu totul fermecătoare!… S-a născut în această dugheană, una dintre merceriile cu cei mai numeroşi clienţi din cartier, pe care părinţii ei, domnul şi doamna Louhette, o ţin încă, pentru a avea o ocupaţie. Te asigur că au câştigat ceva parale aici! Dar Octave nu înţelegea comerţul în acest fel, în vizuinile vechiului Paris, unde pe vremuri era suficientă o bucată de stofă pentru o firmă. El se jura să nu consimtă pentru nimic în lume să trăiască în fundul unui asemenea cavou. Probabil că aici te înţepenesc nişte dureri de toată frumuseţea! Tot sporovăind urcaseră scara. Erau aşteptaţi. Doamna Campardon îmbrăcase o rochie de mătase cenuşie, se pieptănase cochet, arăta întru totul foarte îngrijită. Campardon o sărută pe gât, cu o emoţie de soţ afectuos. — Bună seara, pisicuţa mea… bună seara, păpuşica mea… Şi trecură în sufragerie. Cina fu încântătoare. Doamna Campardon vorbi mai întâi despre Deleuze şi Hédouin: o familie respectată în tot cartierul, ai cărei membri erau bine cunoscuţi, un văr făcea comerţ de papetărie în strada Gaillon, un unchi era negustor de umbrele în pasajul Choiseul, nepoţii şi nepoatele se stabiliseră cam peste tot în împrejurimi. Pe urmă conversaţia luă altă întorsătură, se ocupară de Angèle, înţepenită pe scaun şi mâncând cu gesturi întrerupte, Maică-sa o creştea acasă, era mai sigur; şi, nedorind să spună mai mult, clipea din ochi, ca să dea de înţeles că în pensioane domnişoarele învaţă lucruri urâte. Pe furiş, fata tocmai reuşise să-şi pună farfuria în echilibru pe cuţit. Lisa, care servea la masă, şi căreia nu i-ar fi trebuit mult până s-o spargă, strigă: — E vina dumneavoastră, domnişoară! Un hohot răsunător de râs, brusc înăbuşit, trecu peste faţa Angèlei. Doamna Campardon se mulţumi să clatine din cap; şi, când Lisa ieşi să aducă desertul, începu s-o laude în gura mare: foarte inteligentă, foarte energică, o adevărată fiică a Parisului care ştie oricând să se descurce! S-ar fi putut lipsi de Victoire, bucătăreasa, care nu mai era destul de curată, din cauza vârstei înaintate; dar ea îl văzuse pe domnul născându-se în casa tatălui său, era o relicvă de familie demnă de respectul lor. Apoi, pentru că fata în casă se întorsese cu merele coapte: — O purtare ireproşabilă, continuă doamna Campardon la urechea lui Octave. N-am băgat nimic de seamă până acum… Iese în oraş o singură zi pe lună, şi atunci se duce s-o îmbrăţişeze pe bătrâna ei mătuşă, care locuieşte foarte departe. Octave o examină pe Lisa. Văzând-o nervoasă, cu pieptul turtit, cu pleoapele învineţite, îi fulgeră prin minte că făcea nişte petreceri de pomină la bătrâna ei mătuşă. Altminteri, îi dădea toată dreptatea mamei, care continua să-i prezinte ideile ei asupra educaţiei: o fată înseamnă o responsabilitate nespus de copleşitoare, trebuiau îndepărtate de ea până şi adierile străzii. Şi, în acest timp, de câte ori Lisa se apleca în preajma scaunului ei, ca să schimbe o farfurie, Angèle o pişcă de coapse, într-un exces de intimitate, fără ca vreuna dintre ele – foarte serioase – măcar să clipească. — Trebuie să fii virtuos pentru tine însuţi, spuse arhitectul cu pedanterie, ca o concluzie la ideile pe care nu le exprimase. Mie puţin îmi pasă de părerile unora, eu sunt artist! După ce se termină masa, rămaseră în salon până la miezul nopţii. Făceau un exces, pentru a sărbători sosirea lui Octave. Doamna Campardon părea grozav de obosită; încetul cu încetul uită de sine, întinsă pe o canapea. — Îţi e rău, pisicuţa mea? o întrebă soţul. — Nu, răspunse ea cu voce stinsă. Nimic deosebit. Îl privi lung, apoi şopti: — Ai văzut-o la Hédouin? — Da… Mi-a cerut veşti despre tine. Ochii Rosei pluteau în lacrimi. — Ei îi merge foarte bine! — Hai, lasă, făcu arhitectul sărutând-o uşor pe pâr, uitând că nu erau singuri. Iar îţi faci rău… Doar ştii că te iubesc la fel de mult, sărmana mea păpuşică! Octave, după ce se dusese discret la fereastră, ca şi cum ar fi vrut să privească în stradă, se întoarse să scruteze faţa doamnei Campardon, cu o curiozitate la fel de vie ca înainte, întrebându-se dacă ştia adevărul. Dar ea îşi reluase expresia binevoitoare şi suferindă, se ghemuise în fundul canapelei, ca o femeie mulţumită, resemnată de nevoie cu partea ei de mângâieri. În cele din urmă, Octave le ură noapte bună. Era încă pe scară, cu sfeşnicul în mână, când auzi foşnetele unor rochii de mătase atingând treptele. Din politeţe, se trase într-o parte. Erau desigur doamnele de la etajul patru, doamna Josserand şi cele două fiice ale sale, care se întorceau de la serată. Când trecură pe lângă el, mama, o femeie corpolentă şi semeaţă, îl fixă insistent; pe când cea mai mare dintre domnişoare se îndepărtă cu o înfăţişare aspră, iar mezina, fâstâcită, îl privi surâzându-i în strălucirea vie a lumânării. Era o fată încântătoare, puţin obosită, cu. chipul luminos, părul castaniu, aurit de câteva reflexe blonde; şi avea o graţie îndrăzneaţă, aspectul dezinvolt al unei tinere căsătorite ce se întoarce de la un bal într-o complicată toaletă cu fundiţe şi dantele, aşa cum nu poartă fetele de măritat. Trenele dispărură în lungul balustradei, o uşă se închise. Octave mai rămase locului, desfătat de ceea ce-i bucurase ochii. Urcă şi el încet. Ardea un singur bec de gaz, scara adormea într-o căldură copleşitoare. I se părea mai meditativă, cu uşile sale caste, cu uşile sale bogate de acaju, închise peste alcovuri cinstite. Nu se auzea niciun suspin, domnea o linişte de oameni binecrescuţi, care îşi ţineau răsuflarea. Totuşi, desluşind un zgomot uşor, se aplecă şi îl zări pe domnul Gourd, în papuci şi cu scufie pe cap, stingând ultimul bec de gaz. Atunci, totul se cufundă în întuneric, casa fu copleşită de solemnitatea umbrelor, ca dispărută în distincţia şi în decenţa propriului somn. Cu toate acestea, Octave se chinui mult până să adoarmă. Se răsucea agitat în pat, cu mintea plină de chipurile noi pe care le văzuse. De ce naiba se arătau Campardonii atât de binevoitori? Plănuiau oare ca, mai târziu, să-i dea fiica de soţie? Ori poate că soţul îl lua în pensiune pentru a-i ţine de urât şi a-i înveseli nevasta? Şi de ce boală putea să sufere această biată femeie? Pe urmă, gândurile i se răvăşiră tot mai mult, începu să vadă trecând umbre: mica doamnă Pichon, vecina lui, cu privirea goală şi limpede; frumoasa doamnă Hédouin; corectă şi serioasă în rochia ei neagră; şi ochii arzători ai doamnei Valérie; şi râsul vesel al domnişoarei Josserand. Cam îşi mai croia drum, în numai câteva ore, pe caldarâmul Parisului! Totdeauna visase femei care să-l prindă de mână şi să-l ajute în treburile sale. Şi ele reveneau, se amestecau cu o încăpăţânare obositoare. Nu ştia pe care s-o aleagă, se străduia să-şi păstreze glasul duios, gesturile mângâietoare. Şi deodată, copleşit, scos din minţi, cedă fondului său de brutalitate, dispreţului crud ce îl nutrea faţă de femei, sub înfăţişarea lui de adoraţie de îndrăgostit. — La urma urmelor, să mă lase să dorm! spuse el cu glas tare, întorcându-se nervos pe spate. Prima care o să vrea, puţin îmi pasă! şi toate odată, dacă le place!… Să dormim, şi mâine e zi.          

           LAMPA CU ABAJUR ALBASTRU ardea pe cămin, în spatele unei cărţi, cufundând în umbră o jumătate din cameră. O rază de lumină calmă tăia în două măsuţa cu picior şi şezlongul, alinia pliurile mari ale draperiei de catifea, scălda în azur oglinda dulapului de palisandru dintre cele două ferestre. Armonia burgheză a camerii, acel albastru al tapetului, al mobilelor şi covorului, căpătase la acea oră din noapte, moliciunea vagă a unui nor. În faţa ferestrelor, patul, aflat în umbră, acoperit şi el cu catifea, alcătuia o masă neagră luminată doar de albeaţa cearşafurilor. Hélène, cu mâinile încrucişate, în liniştita ei atitudine de mamă şi văduvă, răsufla uşor. În mijlocul tăcerii, pendula bătu ora unu, zgomotele cartierului se stinseseră. Parisul solitar îşi trimitea îndepărtatul său huruit peste înălţimile Trocadéro-ului. Răsuflarea slabă a Hélènei era atât de gingaşă, încât nici măcar nu-i ridica linia castă a sânului. Dormea un somn plăcut, liniştit şi adânc, cu profilul ei pur şi pletele castanii, împletite strâns, cu capul înclinat ca şi cum aţipise ascultând. În fundul camerei, uşa larg deschisă a unei odăiţe tăia în zid un patrat de întuneric. Nu se auzea niciun zgomot. Pendula bătu o jumătate de oră. Balansierul sună slab în acea tărie a somnului care copleşise toată odaia. Lampa dormea, mobilele dormeau; pe o măsuţă, aproape de o lampă stinsă, un lucru de mână dormea şi el. Hélène, adormită, îşi păstra aerul ei grav şi bun. Când sună ora două această pace fu tulburată de un suspin ieşit din întunericul odăiţei. Apoi urmă un foşnet de lenjerie şi tăcerea reîncepu. Acum se auzea o răsuflare chinuită. Hélène nu se mişcase. Dar se deşteptă brusc. O trezi o bolboroseală confuză de copil care suferă. Tocmai îşi ducea mâinile la tâmplele încă însomnurate, când un strigăt surd o făcu să sară pe covor. — Jeanne… Jeanne… Ce ai? Răspunde-mi! strigă ea. Şi cum copila tăcea, ea murmură, alergând să ia lampa: „Dumnezeule! Nu se simţea bine! N-ar fi trebuit să mă culc!” Dădu buzna în camera vecină, unde se lăsase o tăcere apăsătoare. Dar lampa, înecată în ulei, răspândea o lumină tremurătoare care nu arunca decât o pată rotundă pe tavan. Aplecată deasupra patului de fier, Hélène nu putu, la început, să distingă nimic. Apoi, în lumina albăstruie, în mijlocul cearşafurilor azvârlite, ea o zări pe Jeanne, ţeapănă, cu capul pe spate, cu muşchii gâtului rigizi şi duri; un spasm desfigura bietul şi adoratul ei obraz, ochii îi erau deschişi, fixaţi pe curbura draperiilor. — Doamne, Dumnezeule! strigă ea. Moare? Şi punând jos lampa începu să-şi pipăie, cu mâini tremurătoare, copila. Nu-i putu găsi pulsul. Inima părea că i se oprise. Braţele şi picioarele ei mici se zbăteau violent. Atunci simţind că înnebuneşte, bâigui îngrozită: — Îmi moare copilul! Ajutor! Copilul! Copilul meu! Se întoarse în odaie, sucindu-se şi lovindu-se, fără să ştie încotro pornise; apoi reintră în odăiţă şi se aruncă din nou în faţa patului strigând mereu după ajutor. O luase pe Jeanne în braţe şi-i săruta părul, plimbându-şi mâinile pe trupul ei, rugând-o să-i răspundă: „Un cuvânt, Jeanne, un singur cuvânt!” Unde o durea? Dorea un pic din doctoria luată acum câteva zile? Poate puţin aer proaspăt ar însufleţi-o. Şi se încăpăţâna să vrea s-o audă vorbind. Dumnezeule, nici nu ştia ce să facă! Toată povestea asta, aşa, pe neaşteptate, în toiul nopţii! Nici măcar lumină nu-i! Gândurile i se încâlceau. Continuă să-i vorbească fiicei sale, s-o întrebe şi să răspundă în locul ei. Simţea un nod în stomac; ba nu, în gât! Nu se va întâmpla nimic! Trebuia calm. Şi făcu un efort ca să-şi recapete toată luciditatea. Dar senzaţia pe care i-o dădea copila înţepenită în mâinile ei îi răscolea măruntaiele. O privi: era convulsionată şi fără răsuflare. Încercă să judece, să reziste nevoii de a striga. Dar deodată, împotriva voinţei sale, ţipă. Străbătu sufrageria şi bucătăria răcnind: — Rosalie! Rosalie! Repede un doctor! Îmi moare copilul! Servitoarea, care dormea într-o odăiţă din spatele bucătăriei, scoase nişte exclamaţii. Hélène se întoarse alergând. Bătea pasul pe loc, în cămaşă, fără să pară că simte frigul acelei nopţi îngheţate de februarie. Femeia asta va lăsa deci să-i moară copilul? De abia se scursese un minut. Se reîntoarse în bucătărie, reintră în cameră. Şi, pe dibuite, îşi puse o fustă şi-şi aruncă un şal pe umeri. Răsturnă mobilele, umplu cu violenţa disperării sale această odaie în care domnea o pace atât de adâncă. Apoi, numai în papuci, lăsând uşile vraişte, coborî ea însăşi cele trei etaje, hotărâtă să aducă singură un medic. Nici n-apucă portăreasa să tragă de cordon ca să deschidă uşa, că Hélène se şi găsi afară, cu urechile ţiuind, năucă. Coborî în goană strada Vineuse, sună la doctorul Bodin, care o mai îngrijise pe Jeanne; un servitor, veni după o eternitate să-i spună că doctorul se afla la căpătâiul unei femei care năştea. Hélène rămase prostită pe trotuar. Nu mai cunoştea niciun alt doctor în Passy. Porni de-a lungul străzii, privind casele. Sufla un vântuleţ îngheţat; ea mergea în papuci, prin zăpada uşoară, căzută de cu seară. Şi o avea tot timpul în faţa ochilor pe fiica sa, cu acel gând de spaimă care-o ucidea că nu găseşte de îndată un medic. Atunci, cum urca pe strada Vineuse, se agăţă de o sonerie. Trebuia să întrebe; poate i se va da o adresă. Sună din nou pentru că cei din casă nu se grăbeau. Vântul îi lipise de picioare fusta subţire şi şuviţele părului îi fluturau. În sfârşit, un servitor veni să-i deschidă şi să-i spună că doctorul Deberle se culcase. Sunase chiar la uşa unui doctor, deci cerul n-o părăsise. Atunci, îl împinse cât colo pe servitor dând să intre. Repeta într-una: — Copilul, îmi moare copilul… Spune-i să vină… Era un mic palat plin de tapiţerii. Urcă astfel un etaj, luptându-se cu servitorul, răspunzând, la tot ce-i spunea acesta, că-i moare copilul. Ajunsă într-o cameră, voi să-l aştepte pe doctor. Dar, de îndată ce-l auzi alături sculându-se, se apropie şi-i vorbi prin uşă: — Repede, domnule, vă rog. Îmi moare copilul! Şi când doctorul apăru în haină, fără cravată, ea îl târî, nu-l mai lăsă să se îmbrace. El o recunoscu. Locuia în casa vecină şi era locatara lui. Astfel că, atunci când el traversă o grădină ca să scurteze drumul, deschizând o portiţă de comunicaţie care exista între cele două locuinţe, Hélène avu o bruscă deşteptare a memoriei. — E adevărat, murmură ea, sunteţi doctor, şi ştiam asta… Vedeţi, mi-am pierdut mintea. Să ne grăbim… Pe scară îl pofti să treacă primul. Nici pe Dumnezeu nu l-ar fi adus la ea cu atâta evlavie. Sus, Rosalie, rămăsese lângă Jeanne şi aprinsese lampa de pe măsuţă. De îndată ce medicul intră, el luă lampa şi lumină puternic pe copila care-şi păstra rigiditatea dureroasă; ţinea numai capul înclinat, iar faţa îi era străbătută de contracţii repezi. Timp de un minut, nu spuse nimic, cu buzele strânse. Hélène, nerăbdătoare, îl privea. Când întâlni acea privire de mamă care-l implora, murmură: — Nu se va întâmpla nimic… Dar nu trebuie lăsată aici… Are nevoie de aer. Hélène, cu un gest puternic, o luă în braţe. I-ar fi sărutat mâinile doctorului pentru vorba lui bună şi o linişte mare i se răspândi pe faţă. Dar abia o puse pe Jeanne în patul ei mare, că acest biet trup de fetiţă fu scuturat de convulsii violente. Doctorul ridicase abajurul lămpii, o lumină albă năpădi încăperea. Se duse să întredeschidă o fereastră, şi îi porunci Rosaliei să tragă patul dintre draperii. Hélène, cuprinsă de spaimă bâigui: — Dar moare, domnule… Uitaţi-vă, uitaţi-vă… Nici n-o mai recunosc! El nu răspunse, urmărea criza cu o privire atentă. Apoi spuse: — Treceţi în alcov, ţineţi-i mâinile ca să nu se zgârie… Aşa, încet, fără violenţă… Nu vă neliniştiţi, criza trebuie să-şi urmeze cursul. Şi amândoi, aplecaţi deasupra patului, o ţineau pe Jeanne ale cărei membre se destindeau cu scuturături bruşte. Doctorul îşi încheiase haina ca să-şi ascundă gâtul gol. Hélène era înfăşurată în şalul pe care şi-l aruncase pe umeri. Dar Jeanne, zbătându-se, trăsese şalul de pe mamă-sa, descheiase haina doctorului. Ei nu băgară de seamă. Niciunul, nici celălalt nu se vedeau. În sfârşit, accesul se mai potoli. Micuţa părea cuprinsă de o mare slăbiciune. Măcar c-o asigurase pe mamă că fata ieşise din criză, doctorul continuă să fie preocupat. Privind-o mereu pe bolnavă, îi puse câteva întrebări scurte Hélènei, rămasă în picioare lângă pat. — Ce vârstă are copilul? — Unsprezece ani şi jumătate, domnule. Urmă o tăcere. Doctorul îşi înălţă capul, se aplecă şi ridică pleoapa închisă a Jeannei ca să-i privească mucoasa. Apoi îşi continuă interogatoriul fără să-şi ridice ochii asupra Hélènei. — A mai avut crize? — Da, domnule, dar vechile crize au dispărut spre vârsta de şase ani. E foarte delicată. De câteva zile, o tot vedeam prost dispusă. Avea crampe, era absentă… — Au existat boli de nervi în familie? — Nu ştiu… Mama a murit de piept… Ea ezită, cuprinsă de ruşine, nevoind să vorbească despre o bunică închisă într-o casă de nebuni. Toată ascendenţa ei era tragică. — Fiţi atentă, spuse cu vioiciune medicul; iată un nou acces. Jeanne deschise ochii. Privi o clipă în jurul ei, cu un aer rătăcit, fără să pronunţe vreun cuvânt. Apoi privirea îi deveni fixă, trupul i se răsturnă pe spate, cu membrele întinse şi ţepene. Era foarte roşie. Deodată păli, deveni lividă şi convulsiile începură.; — N-o lăsaţi… Apucaţi-o de cealaltă mână. El alerga la măsuţa pe care, intrând, îşi pusese mica-i farmacie. Reveni cu un flacon pe care-l dete copilului să-l miroasă. Dar asta fu ca o lovitură teribilă de bici, Jeanne, se scutură atât de tare, încât scăpă din mâinile mamei sale. — Nu, nu, fără eter! strigă ea, înştiinţată de miros. Eterul o înnebuneşte. Amândoi abia o puteau ţine. Avea spasme violente care o zguduiau din călcâi până la ceafă, ca îndoită în doua. Apoi recăzu, şi începu să se zbată într-o legănare care-o arunca dintr-o parte într-alta a patului. Pumnii îi erau strânşi, degetul mare îndoit către palmă; pentru a clipă ea şi-i deschise şi degetele depărtate încercară să prindă obiecte, ca să le răsucească. Dete de şalul mamă-si şi se agăţă de el. Dar ceea ce-o chinuia pe Hélène era, după cum spunea ea, faptul că nu-şi mai recunoştea fata. Bietul ei înger, cu chipul atât de dulce, avea trăsăturile răvăşite, ochii scufundaţi în orbite arătându-şi sideful lor albăstrui. — Faceţi ceva, vă rog, murmură ea. Nu mai am putere să îndur, domnule… — Îşi aminti că la Marsilia, fiica uneia dintre vecinele sale murise, sufocată, într-o criză asemănătoare. Poate că doctorul o înşela ca s-o cruţe. În fiecare secundă credea că va primi în obraz ultima suflare a Jeannei, a cărei respiraţie întretăiată se oprea. Atunci, zdrobită, răscolită de milă şi de groază, începu să plângă. Lacrimile îi cădeau pe goliciunea nevinovată a copilei, care-şi aruncase cuverturile de pe ea. Doctorul, cu lungile sale degete suple, o apăsă de câteva ori uşor, la baza gâtului. Intensitatea crizei scăzu. Jeanne, după câteva mişcări încetinite, rămase inertă. Recăzuse în mijlocul patului, cu trupul vlăguit, cu braţele întinse, cu capul pe pernă, aplecat pe piept. Ai fi spus un Crist copil. Hélène se aplecă şi-i sărută îndelung fruntea. — S-a sfârşit? spuse ea în şoaptă. Credeţi că va mai avea şi alte crize? El făcu un gest evaziv. Apoi răspunse: — În orice caz, celelalte vor fi mai puţin violente. Îi ceru Rozaliei un pahar şi o carafă. Umplu paharul pe jumătate, luă alte două flacoane, numără picăturile şi, cu ajutorul Hélènei, care ridică încet capul copilei, îi introduse printre dinţii strânşi, o linguriţă din această licoare. Lampa ardea foarte sus, cu flacăra ei albă, luminând dezordinea din camera în care mobilele zăceau răsturnate. Veşmintele pe care Hélène le aruncase pe spatele unui fotoliu, culcându-se, alunecaseră pe jos şi umpleau covorul. Doctorul, călcând pe un corset, îl ridică pentru a nu se mai împiedica de el. Un miros de verbină se înălţă din patul desfăcut, şi din acele lenjuri risipite. Era întreaga intimitate a unei femei, violent etalată. Doctorul se duse singur să caute chiuveta, udă o cârpă şi i-o puse Jeannei pe tâmple. — Doamnă, o s-o ia frigul, spuse Rosalie care dârdâia. Poate putem închide fereastra. Aerul e prea rece. — Nu, nu, strigă Hélène, lasă fereastra deschisă! Nu-i aşa, domnule? Mici răbufniri de vânt intrau ridicând perdelele. Ea nu le simţi. Totuşi şalul îi căzuse cu totul de pe umeri, descoperind începuturile sânilor. La spate, din cocul desfăcut îi atârnau şuviţe rebele până pe şale. Îşi eliberase braţele goale pentru a fi mai promptă, uitând de tot, nemaiavând decât grija copilului. În faţa ei, preocupat, nici doctorul nu se mai gândea la haina descheiată, la gulerul cămăşii pe care i-l smulsese Jeanne. — Ridicaţi-vă un pic, spuse el. Nu, nu aşa… Daţi-mi mâna… Îi luă mâna şi i-o puse el însuşi sub capul copilei, pe care voia s-o determine să mai ia o linguriţă din poţiune. Apoi, o chemă lângă el. Se slujea de ea ca de un ajutor şi Hélène era de o supunere plină de evlavie, văzând că fata părea mai calmă. — Veniţi încoace… va trebui să-i sprijiniţi capul pe umerii dumneavoastră cât timp eu o voi asculta. Hélène făcu ce i se poruncise. Atunci el se aplecă deasupra ei pentru a-şi pune urechea pe pieptul Jeannei. Atinse în treacăt, cu obrazul, umărul gol al Hélènei şi ascultând inima copilului, ar fi putut să audă bătând şi inima mamei. Când se ridică, răsuflarea sa se întâlni cu răsuflarea Hélènei. — N-are nimic la inimă, spuse el liniştit, în timp ce ea se reînsufleţea. Culcaţi-o la loc, nu trebuie tulburată câtuşi de puţin. Dar un nou acces se produse. El fu însă mult mai puţin grav. Jeanne lăsă să-i scape câteva cuvinte întretăiate. Alte două crize urmară la scurte intervale. Copila căzuse într-o stare de prostraţie care păru să-l neliniştească din nou pe medic. O culcă, cu capul foarte sus, cu cuvertura trasă până sub bărbie şi rămase acolo, aproape o oră, s-o vegheze, părând că aşteaptă să respire normal. De cealaltă parte a patului, Hélène aştepta şi ea fără să se mişte. După o vreme, o mare linişte se aşternu pe chipul Jeannei. Lampa strălucea cu o lumină blondă. Chipul îşi recăpătă ovalul adorabil, puţin prelung, de o graţie şi o fineţe de căprioară. Frumoşii săi ochi închişi aveau pleoape largi, albăstrui şi transparente, sub care ghiceai strălucirea sumbră a privirii. Nasul mic răsufla uşor, gura sa puţin cam mare avu un surâs vag. Dormea astfel, în negrul de cerneală al pletelor răvăşite. — De data asta s-a terminat, zise în şoaptă doctorul. Şi se întoarse, aranjându-şi flacoanele, pregătindu-se să plece. Hélène se apropie rugătoare. — Oh, domnule, murmură ea, nu mă părăsiţi. Mai aşteptaţi câteva minute. Dacă se mai produc alte crize… Dumneavoastră sunteţi cel care aţi salvat-o! El îi făcu semn că nu mai avea de ce să se teamă. Totuşi rămase. Ea o trimise pe Rosalie să se culce. Curând se făcu ziuă, o zi blândă şi cenuşie peste zăpada care albea acoperişurile. Doctorul închise fereastra. Şi amândoi schimbară rar câte o vorbă, cu voce înceată, în mijlocul unei mari tăceri. — N-are nimic grav, vă asigur, spuse el. Numai că la vârsta ei trebuie mai multă grijă… Vegheaţi mai ales ca să ducă o viaţă fericită, fără zguduiri… După o clipă Hélène spuse la rândul ei: — E atât de delicată, atât de nervoasă… Nu pot s-o stăpânesc întotdeauna. După necazuri, are bucurii şi tristeţi care mă neliniştesc, atât sunt de puternice. Mă iubeşte cu patimă, cu o gelozie care o face să plângă când mângâi un alt copil… El ridică încet capul repetând: — Da, da, delicată, nervoasă, geloasă… Doctorul Bodin a îngrijit-o, nu-i aşa? Voi vorbi cu el. Vom prescrie un tratament energic. Se află la vârsta când se hotărăşte sănătatea unei femei. Văzându-l atât de devotat, Hélène avu un elan de recunoştinţă: — Ah! Domnule, vă mulţumesc pentru toată osteneala pe care aţi depus-o! Apoi, ridicând vocea, ea se aplecă deasupra patului, cu frică – să n-o trezească pe Jeanne. Copila dormea, trandafirie, cu un surâs vag pe buze. În camera liniştită plutea un fel de lâncezeală. O somnolenţă liniştită şi parcă uşurată cuprinsese tapetele, mobilele şi veşmintele risipite. Totul se pierdea şi se odihnea în lumina zorilor care intrau prin cele două ferestre. Hélène rămase în picioare în faţa patului. Doctorul stătea de cealaltă parte. Şi, între ei, se afla Jeanne, dormind, cu răsuflarea ei uşoară, — Tatăl ei era adesea bolnav, reluă încetişor Hélène revenind la interogatoriu. Eu m-am simţit întotdeauna sănătoasă. Doctorul, care n-o privise încă, îşi ridică ochii şi nu se putu abţine să nu surâdă, atât i se părea de zdravănă şi de sănătoasă. Zâmbi şi ea cu surâsu-i liniştit. Sănătatea ei înfloritoare o făcea fericită. Totuşi, el n-o părăsi din ochi. Niciodată nu văzuse o frumuseţe mai perfectă. Mare, magnifică, era o Junonă şatenă, de un şaten auriu cu reflexe blonde. Când îşi întoarse încet capul, profilul ei căpătă o puritate gravă, de statuie. Ochii cenuşii şi dinţii albi îi luminau toată faţa. Avea o bărbie rotundă, puţin cam puternică ce-i dădea un aer hotărât şi ferm. Dar ceea ce-l miră pe doctor era nuditatea superbă a acestei mame. Şalul îi alunecase din nou, gâtul era gol, braţele la fel, coada ei groasă, de culoarea aurului brun, îi cădea pe umăr şi i se pierdea între sâni. În juponul ce-i atârna, ciufulită şi în dezordine, avea o majestate, o culme a onestităţii şi a pudorii, care o lăsa castă sub acea privire a bărbatului în care se ivi o mare tulburare. Ea însăşi îl examină o clipă. Doctorul Deberle era un om de 35 de ani, cu faţa rasă, puţin prelungă, ochiul fin, buzele subţiri. Cum îl privea, băgă de seamă, la rândul ei, că şi el avea gâtul gol. Rămaseră astfel faţă în faţă, cu mica Jeanne adormită între ei. Dar acest spaţiu, până de curând imens, păru să se restrângă. Copilul începu să respire regulat. Atunci Hélène, cu o mână înceată, îşi ridică şalul şi se înfăşură în el, în timp ce doctorul îşi încheie gulerul vestonului. — Mamă, mamă, bolborosi Jeanne, în somn. Apoi se trezi. Când fu cu ochii deschişi, îl văzu pe doctor şi se nelinişti. — Cine e? Cine e? întrebă ea. Dar maică-sa o sărută. — Dormi, copila mea, ţi-a fost puţin rău… E un prieten. Copila păru surprinsă. Nu-şi aducea aminte de nimic. O cuprinse din nou somnul şi readormi murmurând, cu un aer iubitor: — Oh! Fac nani… Bine, măicuţă… Dacă-i prietenul tău, va fi şi-al meu. Doctorul îşi strânsese mica farmacie. Salută în tăcere şi se retrase. Hélène ascultă un moment respiraţia copilului. Apoi, uită de sine, aşezată pe marginea patului, cu privirile şi gândurile pierdute. Lampa, aprinsă, pălea în lumina plină a zilei.          

Pantecele Parisului de Emile Zola Î n tăcerea adâncă, pe drumul pustiu, căruţele zarzavagiilor se îndreptau spre Paris în legănarea ritmică a roţilor; ecoul lor se izbea de faţadele caselor ce dormeau liniştite la adăpostul perdelei de ulmi care mărginea şoseaua. O cotigă încărcată cu varză şi una cu mazăre se alăturaseră pe podul Neuilly celor opt căruţe cu napi şi morcovi, care veneau dinspre Nanterre; caii mergeau singuri, cu capul plecat, cu pasul egal, leneş, încă şi mai domol la urcuş. Căruţaşii, întinşi pe burtă, înveliţi în pelerinele lor cu dungi negre şi cenuşii, moţăiau cu hăţurile în mână deasupra maldărului de legume. Câte un felinar, ivindu-se din beznă, lumina cuiele unui bocanc, mâneca albastră a unei cămăşi, cozorocul unei şepci, care răsărea pentru o clipă din uriaşele buchete de morcovi roşii, din jerbele de napi albi, din verdele proaspăt al mazării şi al verzelor. Pe drum, pe şoselele învecinate, zarva îndepărtată a carelor vestea apropierea altor convoaie asemănătoare, un întreg transport ce străbătea întunericul şi somnul adânc de la ora două noaptea, legănând oraşul cu vuietul hranei care se apropia. Balthazar, calul rotofei al doamnei François, era în capul coloanei. Călca domol, pe jumătate adormit, bălăbănindu-şi urechile, când deodată, în dreptul străzii Longchamp, o tresărire de spaimă îl opri brusc. Ceilalţi cai se poticniră cu capul în spatele căruţei din faţa lor şi convoiul ce opri în clinchetul lanţurilor şi în înjurăturile căruţaşilor treziţi din somn. Doamna François, rezemată de o scândurică înfiptă în zarzavaturile ei, încerca zadarnic să vadă ce se petrece, la pâlpâirea slabă a unui mic felinar pătrat care nu lumina decât coapsa lucioasă a lui Balthazar. — Ei, cumătră, dă-i drumul înainte! strigă unul dintre căruţaşi, ridicându-se în genunchi pe un maldăr de napi… Trebuie să fie vreun porc de beţiv. Între timp, doamna François se aplecase şi zărise în dreapta, aproape sub picioarele calului, o masă neagră prăvălită de-a curmezişul drumului. — Doar n-o să trec peste el! zise ea sărind din căruţă. Cu braţele desfăcute, căzut cu faţa în ţarină, un om zăcea întins pe caldarâm. Părea tare lung şi era slab ca o aşchie; mare minune că Balthazar nu-l frânsese în două cu copitele lui, în primul moment, doamna François îl crezu mort; apoi, îngenunchind lângă el, îi luă mâna şi văzu că e caldă. — Ei, omule! zise ea încetişor. Căruţaşii însă îşi pierduseră răbdarea. Cel care se ridicase pe grămada de legume se răsti iar cu glasu-i răguşit: — Dă bice calului, mătuşică… A băut până n-a mai putut, porcul dracului! Fă-i vânt în şanţ! Omul însă deschisese ochii. Nemişcat, se uita la doamna François cu o privire speriată. Într-adevăr, trebuie să fie beat, gândi ea. — Nu e bine să stai aici, o să te calce vreo căruţă, îi spuse. Unde te duceai? — Nu ştiu… şopti omul. Apoi cu aceeaşi expresie neliniştită, bolborosi cu greu: — Mă duceam la Paris, am căzut şi nu mai ştiu… Doamna François îl vedea acum mai bine; avea o înfăţişare jalnică; purta nişte pantaloni negri şi o redingotă tot neagră, foarte uzată, prin care i se ghiceau ciolanele. Şapca, dintr-o pânză groasă, neagră şi ea, trasă pe frunte parcă anume ca să-i ascundă chipul, lăsa totuşi să se zărească nişte ochi căprui, mari, de o neobişnuită blândeţe, contrastând cu faţa-i aspră şi chinuită. Doamna François îşi dădu seama că era prea slab ca să fi băut. — Şi unde voiai să mergi la Paris? îl întrebă ea din nou. Omul nu-i răspunse imediat; acest interogatoriu îl stânjenea. Chibzui o clipă, apoi, şovăind: — Pe undeva, pe lângă hale. Se ridicase, cu chiu, cu vai şi părea că ar vrea să-şi urmeze drumul. Zarzavagioaica îl văzu cum se sprijină de hulubele căruţei, clătinându-se. — Eşti obosit? — Da, tare obosit, şopti el. Atunci, îi împinse uşor, şi cu un ton aspru, înciudat parcă, îi zise: — Hai, repede, urcă-te la mine în căruţă. Uite cât timp am pierdut din pricina dumitale… Şi eu mă duc la hale, am să te descarc odată cu zarzavaturile astea. Şi, deoarece el refuza, aproape că-l săltă cu braţele ei vânjoase şi-l aruncă pe mormanul de morcovi şi napi. Se supărase de-a binelea: — Ia mai lasă-mă în pace, omule, că mă scoţi din sărite. Doar ţi-am spus că şi eu mă duc tot la hale. Dormi acolo, am să te trezesc când om ajunge. Se sui din nou în căruţă, se aşeză puţin pieziş, rezemându-se de scândurică şi apucă frâul lui Balthazar care, dând din urechi, o porni încet, picotind în mers. Şirul de căruţe se urni în urmă-i, reluându-şi umbletul molcom prin beznă, lovind iarăşi faţadele caselor adormite cu huruitul lor. Căruţaşii aţipiră iar în mantiile lor; cel care vorbise adineauri zarzavagioaicei se lungi bombănind: — Asta ne mai lipsea acuma, să adunăm beţivii de pe drum! Ai inima prea bună cumătră, ăsta e baiul! Căruţele înaintau încet; caii mergeau singuri, cu capul plecat. Omul pe care doamna François îl luase cu ea se culcase pe burtă, cu picioarele lui lungi vârâte în maldărul de napi îngrămădiţi în fundul căraţii; îşi proptise obrazul în mijlocul legăturilor de morcovi care săltau vesele; cu braţele desfăcute, istovit, îmbrăţişa încărcătura uriaşă de legume, temându-se parcă să nu fie azvârlit din căruţă de vreo hurducătură şi privea drept înainte cele două şiruri nesfârşite de felinare care colo, departe, se apropiau şi se contopeau cu puzderia altor lumini. La orizont plutea o ceaţă alburie, înconjurând Parisul adormit cu nimbul strălucitor al miilor de felinare. — Eu sunt din Nanterre, mă cheamă doamna François, zise zarzavagioaica, după un timp. De când a murit bietul bărbatu-meu, mă duc în fiecare dimineaţă la hale. E greu al dracului! Dar dumneata? — Mă cheamă Florent, vin de departe… răspunse necunoscutul stânjenit. Iertaţi-mă, sunt atât de obosit încât mi-e greu să şi vorbesc. Nu voia să stea de vorbă. Atunci tăcu şi ea şi slăbi niţel hăţurile pe spinarea lui Balthazar ce îşi urma drumul cu siguranţa animalului care cunoaşte fiecare piatră a caldarâmului. Florent, cu ochii aţintiţi asupra uriaşei sclipiri a Parisului, se gândea la povestea pe care o tăinuia. Fugit de la Cayenne unde fusese aruncat în urma evenimentelor din decembrie, cutreierase doi ani de zile Guyana olandeză, chinuit de dorinţa de a se întoarce în patrie şi de teama poliţiei imperiale; şi iată că acum, în sfârşit, se întindea în faţa lui marele, iubitul oraş, atât de dorit, atât de regretat. Acolo avea să se ascundă, acolo avea să-şi trăiască viaţa tihnită de altădată. Poliţia nu va afla nimic. De altfel, pentru poliţie el era mort. Îşi aducea aminte de sosirea sa la Le Havre când nu mai găsise decât cincisprezece franci în nodul din colţul batistei. Până la Rouen putuse să ia diligenţa. De la Rouen o pornise pe jos, nemaiavând în buzunar decât un franc şi jumătate. Dar, la Vernon, cu ultimele zece centime îşi cumpărase pâine. Apoi, nu-şi mai aducea aminte de nimic. Probabil că dormise câteva ore într-un şanţ. Fusese obligat să-i arate unui jandarm actele pe care şi le procurase. Toate aceste amintiri i se învălmăşeau în cap. Venise de la Vernon nemâncat, scuturat de accese bruşte de furie şi de deznădejde, care-l făceau să mestece frunze rupte din gardurile vii pe lângă care trecea; mergea înainte chinuit de crampe şi de dureri, cu şalele frânte, cu ochii împăienjeniţi; picioarele îl duceau fără ca el să-şi mai dea seama, atrase parcă de acel miraj al Parisului care îl chema, îl aştepta departe, foarte departe, dincolo de orizont. Când ajunsese la Courbevoie, noaptea era foarte întunecoasă. Parisul, asemenea unei fâşii de cer înstelat căzută pe un colţişor de pământ negru, îi păru aspru, ca şi cum ar fi fost supărat pe el că se întorsese. Atunci îl apucase un fel de leşin şi coborâse costişa cu genunchii tremurând. Traversând podul de la Neuilly se sprijinise de parapet, se aplecase spre Sena care îşi mâna apele smolite printre malurile masive; o lanternă roşie, pe apă, îl urmărea cu ochiul ei însângerat. Acum, trebuia să urce, să ajungă până la Paris, colo sus. Drumul i se părea nesfârşit. Sutele de leghe pe care le străbătuse până în acest moment erau o nimica toată; bucăţica asta de drum îl deznădăjduia; niciodată nu va fi în stare să ajungă pe acea culme încununată de lumini. Şoseaua netedă, tăcută, învăluită în beznă, se întindea înaintea lui cu şirurile sale de copaci mari şi case mici, cu trotuarele largi, cenuşii, pe care se profilau umbrele ramurilor, cu străzile transversale, asemenea unor văgăuni întunecoase. Doar felinarele drepte, aşezate la intervale regulate, cu flăcăruile lor galbene, dădeau puţină viaţă acestei pustietăţi. Florent nu mai înainta; şoseaua se tot lungea împingând Parisul din ce în ce mai departe în noapte. I se părea că felinarele, cu ochiul lor de ciclop, aleargă de o parte şi de alta a drumului, furându-i-l; năucit de acest vârtej, se împiedică şi căzu pe caldarâm ca un buştean. Acum călătorea încet pe acest aşternut de verdeaţă, care i se părea mai moale decât puful. Ridicase puţin bărbia, ca să vadă aburul luminos ce se înălţa deasupra acoperişurilor negre întrezărite la orizont. Sosea la Paris uşor, neavând nimic altceva de făcut, decât să se lase în voia legănării molcome a căruţei; iar drumul acesta, străbătut fără niciun efort, nu-i mai pricinuia decât o singură suferinţă: foamea. Îl apucase iar foamea aceea cumplită, de nesuferit. Tot trupul lui dormea; numai stomacul şi-l simţea treaz, strâns, sfredelit parcă de un fier înroşit. Mirosul proaspăt al legumelor în care era cufundat, aroma pătrunzătoare a morcovilor îl tulburau până la leşin. Îşi proptea din răsputeri pieptul în acest bogat aşternut de hrană, încercând să-şi preseze stomacul ca să-şi înăbuşe durerea. În chinurile foamei ce-l mistuia i se părea că celelalte nouă cotigi din urma lui, încărcate cu munţi de varză şi de mazăre, cu maldăre de anghinare, de salată, de ţelină şi de praz se rostogolesc încet peste el, vrând parcă să-l îngroape sub un morman uriaş de hrană. O oprire bruscă, un zvon de glasuri; ajunseseră la barieră şi vameşii cercetau căruţele. Apoi, căzut în nesimţire cu dinţii încleştaţi în morcovi, Florent intră în Paris. — Ei omule, tu, de acolo! strigă aspru doamna François. Şi deoarece el nu mişca deloc, se căţără sus şi-l zgâlţâi. Atunci Florent se ridică în capul oaselor. Dormise şi foamea i se mai potolise, dar era complet ameţit. Zarzavagioaica îl dădu jos spunându-i: — Mă ajuţi la descărcat, nu-i aşa? O ajută. Un grăsan cu baston şi pălărie de fetru, care purta o insignă la reverul sting al hainei, lovea supărat trotuarul cu vârful bastonului. — Haideţi odată, haideţi mai repede! Trageţi căruţa… Câţi metri aveţi? Patru, nu-i aşa? Îi întocmi doamnei François o recipisă, în timp ce aceasta scotea nişte gologani dintr-o punguţă de pânză. După aceea grăsanul plecă mai departe, să-şi manifeste supărarea şi să bată din baston. Zarzavagioaica îl luase pe Balthazar de căpăstru, împingându-l până ce propti roţile căruţei în bordură. Îşi însemnă apoi cei patru metri de trotuar la care avea dreptul, cu nişte şomoioage de paie şi după ce scoase scândura din spatele căruţei, îl rugă pe Florent să-i dea legăturile de legume una câte una. Le rândui cu chibzuială pe trotuar, punându-le în valoare, aşezând frunzele în aşa fel, încât acestea să mărginească cu verdele lor grămada de zarzavaturi, aranjând cu o repeziciune uluitoare o adevărată expoziţie ce semăna în penumbră cu o tapiserie simetric colorată, Când, în sfârşit, Florent îi întinse un braţ uriaş de pătrunjel pe care îl găsise în fundul căruţei, îi ceru să-i mai facă încă un serviciu. — Fii bun şi-mi păzeşte marfa până ce-mi duc căruţa sub un şopron… E la doi paşi de aici, la Compasul de Aur, pe strada Montorgueil. O asigură că putea fi liniştită. Mişcarea nu-i făcea bine; de când începuse să se agite, simţea cum i se redeşteaptă foamea. Se aşeză lângă un morman de varză, alături de marfa doamnei François; se simţea bine acolo, aşa că hotărî să nu se mai mişte şi să aştepte. Capul i se golise şi nu-şi dădea bine seama unde se află. Încă din primele zile ale lunii septembrie, dimineţile sunt deja destul de întunecoase. Împrejurul lui nişte lanterne se mişcau lin apoi se opreau în beznă. Se afla pe marginea unei străzi largi, pe care nu o recunoştea şi care se pierdea în noapte, undeva foarte, foarte departe. Nu distingea decât marfa pe care o păzea. Mai încolo, de-a lungul trotuarelor se întrezăreau maldăre confuze, neclare. În mijlocul şoselei, siluetele cenuşii ale cotigilor barau trecerea; de la un capăt la celălalt al străzii un suflu continuu te făcea să ghiceşti prezenţa unui şir de animale înhămate, pe care însă nu le vedeai. Strigătele, zgomotul vreunui lemn sau al unui lanţ de fier căzut pe caldarâm, prăvălirea surdă a zarzavaturilor descărcate, ultima hurducătură a unei căruţe ce se lovea de marginea trotuarului, umpleau văzduhul încă adormit de zumzetul uşor al unei zgomotoase şi formidabile treziri, a cărei apropiere o presimţeai în sânul acestei penumbre fremătătoare. Întorcând capul, Florent zări de cealaltă parte a verzelor un om care sforăia cu capul pe nişte coşuri cu prune, înfăşurat într-o pelerină, ca un pachet, în stânga lui, mai aproape, văzu un copil ele vreo zece ani dormind cu un zâmbet îngeresc, între doi munţi de cicoare. La marginea trotuarului doar lanternele, săltând zglobiu la capătul unor braţe nevăzute, păşind peste somnul oamenilor şi al legumelor aşezate claie peste grămadă, vegheau în aşteptarea zorilor. Pe Florent însă îl mirau uriaşele pavilioane înşirate de o parte şi de alta a străzii, ale căror acoperişuri suprapuse i se păreau că se tot înalţă, se întind şi se pierd într-o pulbere de lumini. Cu mintea înceţoşată de slăbiciune, îşi imagina o succesiune de palate, uriaşe şi uniforme, de o fragilitate de cristal, cu faţadele brăzdate de miile de dungi luminoase ale unor obloane nesfârşite. Între unghiurile fine ale stâlpilor, aceste dunguliţe galbene formau nişte trepte de lumină care urcau până la linia întunecată a primului rând de acoperişuri, le depăşeau, căţărându-se până la etajul superior, delimitând carcasele ajurate ale sălilor imense în care, sub lumina gălbuie a gazului, era risipit un vălmăşag de forme cenuşii, neclare, adormite. Florent întoarse capul, necăjit că nu-şi dă seama unde se află, neliniştit de această nălucă uriaşă şi fragilă; ridicând însă ochii, zări cadranul luminos al bisericii Saint-Eustache şi masa cenuşie a acesteia din urmă. Se miră grozav. Se afla deci chiar lângă Saint-Eustache. Între timp doamna François se întorsese. Discuta foarte aprins cu un om care ducea în spinare un sac şi care nu voia să-i dea decât cinci centime pe legătura de morcovi.

Pamantul de Emile Zola Partea întâi I În dimineaţa aceea, cu o traistă albastră legată peste pântec, ţinându-i gura deschisă cu mâna stângă, Jean scotea din ea cu dreapta, la fiecare trei paşi, câte un pumn de grâu pe care îl azvârlea cu o mişcare rotită. Încălţările grosolane i se afundau în pământul gras şi-i duceau cu ele, în legănarea cadenţată a trupului său; în acest timp, la fiecare azvârlitură, printre seminţele bălaie, aflate într-un zbor necontenit, se vedeau cum strălucesc cele două galoane roşii ale unui veston de ordonanţă, aproape ferfeniţă. Păşea singuratic, mereu înainte, cu o înfăţişare măreaţă; şi, în urma lui, acoperind boabele de grâu, se rostogolea domol o grapă trasă de doi cai pe care îi îndemna un căruţaş cu lungi şi regulate lovituri de bici ce plesneau pe deasupra urechilor lor. Petecul de pământ, de numai cincizeci de ari, situat în locul numit Cornailles, era atât de puţin important, că domnul Hourdequin, stăpânul de la Borderie, nu voise să trimită pe el semănătoarea mecanică, ce lucra în altă parte. Urcând pe ogor de la miazăzi la miazănoapte, Jean avea mereu în faţă, la doi kilometri, clădirile fermei. Ajuns la capătul ogorului, îşi ridica ochii şi privea fără să vadă ceva, răsuflând o clipă. Erau ziduri scunde, o pată cafenie de ardezii vechi, pierdută în pragul ţinutului Beauce, a cărui câmpie se întindea până către Chartres. Sub cerul imens, un cer întunecat, de sfârşit de octombrie, zece leghe de culturi îşi desfăşurau în acest anotimp pământurile goale, galbene şi înţelenite, mari pătrate de arătură, care alternau cu loturi verzi de lucernă şi trifoi; totul fără nicio colină, fără nici un singur copac, cât vezi cu ochii, totul confundându-se, coborând în spatele liniei orizontului, pură şi rotundă ca pe mare. În partea dinspre apus, doar o pădurice mărginea cerul cu o panglică roşcată. În mijloc, un drum, drumul de la Châteaudun la Orléans, de o albeaţă ca de cretă, alerga în linie dreaptă pe o distanţă de patru leghe, desfăşurând geometrica defilare a stâlpilor de telegraf. Şi nimic altceva, decât trei sau patru mori de lemn stând pe picioarele lor de cherestea, cu aripile încremenite. Câteva sate păreau ostroave de piatră, o clopotniţă, în depărtare, ţâşnea dintr-o adâncitură a terenului, fără ca biserica să se vadă, în linele ondulaţii ale acestui pământ al grâului. Dar Jean se întoarse şi porni iar, de la miazănoapte spre miazăzi, cu aceeaşi legănare, ţinând traista cu mâna stângă şi biciuind aerul cu zborul neîncetat al seminţei. Acum avea în faţă, foarte aproape, tăind câmpia aidoma unui şanţ, strâmta vâlcea a râului Aigre, dincolo de care reîncepea întinderea necuprinsă a ţinutului Beauce, până la Orléans. Păşunile şi umbrarele nu se ghiceau decât după o linie de plopi înalţi, ale căror vârfuri îngălbenite depăşeau vâlceaua la nivelul malurilor, asemenea unor tufişuri scunde. Din sătucul Rognes, clădit pe pantă, se vedeau numai câteva acoperişuri, la picioarele bisericii, care îşi înălţa în văzduh clopotniţa din pietre cenuşii, locuită de câteva familii de corbi foarte bătrâni. Şi, în partea dinspre răsărit, dincolo de valea râului Loir, unde, la două leghe, se ascundea localitatea Cloyes, capitala cantonului, se profilau îndepărtatele coline Perche, liliachii în lumina ca de ardezie a zilei. Ne aflăm în străvechiul Dunois, devenit astăzi arondismentul Châteaudun, între Perche şi Beauce, şi anume chiar la marginea acestuia, în acel loc unde pământurile mai puţin fertile făcuseră să i se dea numele de Beauce păduchiosul. Când Jean ajunse la capătul ogorului se opri din nou, aruncă o privire în jos, în lungul pârâului Aigre, zglobiu şi limpede printre ierburi şi urmând drumul spre Cloyes, străbătut în sâmbăta aceea de cariolele ţăranilor porniţi la piaţă. Apoi se întoarse. Şi mereu-mereu, cu acelaşi pas şi cu aceeaşi mişcare se ducea spre miazănoapte, se întorcea spre miazăzi, învăluit în pulberea vie a grâului; în timp ce, în urma lui, grapa, în pocnetele biciului, îngropa seminţele, cu acelaşi mers domol şi parcă chibzuit. Ploile lungi întârziaseră semănăturile de toamnă; pământul fusese gunoit în august şi ţarinile erau pregătite de multă vreme, cu grijă, curăţate de buruieni, numai bune să li se dea din nou grâu, după trifoiul şi ovăzul asolamentului trienal. De aceea, teama de gerurile apropiate, care ameninţau să vină după aceste potopuri, îi făcea pe ţărani să se grăbească. Vremea se răcise pe neaşteptate, fără să adie un fir de vânt, văzduhul luase culoarea funinginii, răspândind o lumină egală şi posomorâtă peste acest ocean de pământ neclintit. Se semăna în toate părţile: mai era un semănător în stânga, la trei sute de metri, un altul mai departe, spre dreapta; şi alţii, şi iar alţii se afundau în pământ, în perspectiva înclinată a terenurilor netede din faţa lui. Mici siluete negre, simple liniuţe din ce în ce mai subţiri, care se pierdeau în depărtare. Şi toţi aveau mişcarea rotită, zborul seminţei, pe care îl desluşeai ca pe o undă de viaţă în jurul lor. Câmpia era într-o continuă frământare până departe, în zare, unde semănătorii, răspândiţi pretutindeni, nu se mai vedeau. Jean cobora pentru ultima dată, când zări, venind dinspre Rognes, o vacă mare, roşcată şi albă, pe care o fetişcană, aproape o copilă, o ducea de funie. Ţărăncuţa şi vita înaintau pe cărarea ce şerpuia de-a lungul vâlcelei, la marginea platoului; isprăvise semănatul grâului urcând panta, când un zgomot de fugă, răsunând printre nişte strigăte sugrumate, îl făcu din nou să ridice capul, tocmai când îşi dezlega traista ca să plece. Era vaca înfuriată, gonind printr-un ogor de lucernă, urmată de fata care se istovea încercând s-o oprească. Temându-se de o nenorocire, strigă: — Las-o! Fata nu-l asculta, gâfâia, îşi blestema vita, cu vocea mânioasă şi înspăimântată: — Coliche, stai, Coliche!… Ah, animal nenorocit!… Ah, jigodie afurisită! Alergând şi săltând pe cât îi îngăduia lungimea micilor ei picioare, până acum se putuse ţine după ea. Dar se poticni, căzu o dată, se ridică o clipă, ca să cadă iar, ceva mai departe; şi atunci, înnebunind de-a binelea, vita începu s-o târască. Fata urla. Trupul ei lăsa o dâră în lucernă. — Las-o odată, pentru numele lui Dumnezeu! continuă Jean să strige. Las-o odată! Şi striga aceste cuvinte inconştient, dintr-o mare spaimă; începând, la rândul lui, să alerge, izbuti, în sfârşit, să înţeleagă: funia trebuie să se fi înnodat în jurul încheieturii mâinii fetei şi să se fi strâns mereu, la fiece nouă sforţare. Din fericire, tăind-o de-a curmezişul unui ogor, Jean se ivi atât de brusc în faţa vacii, că aceasta, înfricoşată, prostită, se opri în loc. Dezlegă repede funia, aşeză fata pe iarbă. — Nu ţi-ai rupt nimic? Dar ea nu era câtuşi de puţin leşinată. Se sculă în picioare, se pipăi, îşi ridică fustele până la coapse, în linişte, ca să-şi vadă genunchii care-i ardeau, gâfâind încă atât de tare, că abia putea să vorbească. — Uite, aici, asta mă doare… Dar, pot s-o mişc, n-am nimic… O, mi-a fost teamă! Pe drum, clocoteam, nu alta! Şi cercetându-şi încheietura aproape strivită, înconjurată de un cerc roşu, o umezea cu salivă, lipindu-şi buzele de ea, adăugând cu un suspin adânc, uşurată, împăcată: — Coliche nu e deloc rea. Numai că, de azi-dimineaţă, ne-a făcut să turbăm, nu alta, pentru că-i e de goană… O duc la taur, la Borderie. — La Borderie, repetă Jean. Se potriveşte de minune, acolo mă întorc şi eu, te însoţesc. Continua s-o tutuiască, socotind-o un copil, atât era de subţire încă la cei paisprezece ani ai ei. Cu bărbia ridicată, fata îl privea serioasă pe vlăjganul ăsta de băiat şaten, cu părul tuns scurt, cu faţa plină şi trăsătură regulate, care, la cei douăzeci şi nouă de ani ai lui, îl făceau să pară un om bătrân în ochii ei. — A, te cunosc, dumneata eşti Caporal, tâmplarul care a rămas ca argat la domnul Hourdequin. Auzind această poreclă pe care i-o dăduseră ţăranii, tânărul zâmbi; şi, la rândul lui, o privi lung, uimit să descopere în ea aproape o femeie, cu sânii mici şi tari în formare, cu obrazul prelung, cu ochi negri deosebit de adânci, cu buze groase, carne fragedă şi trandafirie de fruct care se pârguieşte. Îmbrăcată într-o fustă cenuşie şi o bluză pe deasupra, din lână neagră, cu capul împodobit cu o bonetă rotundă, ea avea pielea grozav de oacheşă, pârlită şi aurită de soare. — Dar tu eşti mezina lui taica Mouche! strigă el. Nu te recunoscusem… Nu-i aşa că sora ta era iubita lui Buteau, astă-primăvară, când muncea cu mine la Borderie? Ea răspunse simplu: — Da, eu sunt Françoise… Şi soră-mea este Lise, care a trăit cu vărul Buteau, şi acum e grea, în luna a şasea.. El a şters-o, e pe la Orgères, la ferma Chamade. — Prin urmare, aşa, încheie Jean. I-am văzut împreună. Şi rămaseră o clipă tăcuţi, faţă în faţă, el râzând – pentru că îi surprinsese într-o seară pe cei doi îndrăgostiţi în dosul unei căpiţe – ea, udându-şi mereu încheietura amorţită, de parcă umezeala buzelor i-ar fi domolit usturimea; în timp ce vaca, liniştită, smulgea smocuri de lucernă dintr-un câmp vecin. Căruţaşul cu grapa lui plecaseră, făcând un ocol pentru a ieşi la drum. Se auzea croncănitul a doi corbi care se roteau într-un zbor continuu în jurul clopotniţei. Cele trei dangăte de clopot, vestind slujba de amiază, răsunară în văzduhul încremenit. — Cum, e amiază! strigă Jean. Să ne grăbim! Apoi, zărind-o pe Coliche pe un ogor: — Ei, vaca ta face stricăciuni! Dacă are s-o vadă… Aşteaptă, tu, ticăloaso, că vin să te satur! — Nu, las-o în pace, spuse Françoise oprindu-l. Ogorul ăsta e al nostru. Pe locul nostru m-a trântit nărăvaşa asta! Tot malul e al familiei noastre, până la Rognes. Noi avem de-aici, în jos; pe urmă, alături, e locul unchiului Fouan; şi, dincolo, al mătuşii mele, La Grande. Arătând loturile cu câte o mişcare a mâinii, fata scosese vaca pe potecă. Şi numai după ce ajunse s-o ţină iar de funie, se gândi să-i mulţumească tânărului. — Îţi sunt nespus de recunoscătoare! Să ştii că-ţi mulţumesc, îţi mulţumesc din toată inima. Începuseră să meargă, urmau drumul îngust ce şerpuia de-a lungul vâlcelei, înainte de a se afunda în pământuri. Ultimul dangăt de clopot al slujbei de amiază îşi luase zborul, numai corbii croncăneau întruna. Şi, în urma vacii care trăgea de funie, niciunul nici altul nu mai vorbeau, cufundaţi în acea tăcere a ţăranilor ce străbat leghe întregi alături fără să schimbe un cuvânt. Aruncară o privire în dreapta, către o semănătoare mecanică ai cărei cai se întorceau în brazdă în apropierea lor; omul le strigă: „Bună ziua!” şi ei răspunseră: „Bună ziua!” cu aceeaşi voce serioasă. În jos, spre stânga, pe toată lungimea drumului spre Cloyes, treceau mereu cariole, căci piaţa nu se deschid dea decât la ora unu. Se hurducăiau crâncen pe cele două roţi ale lor, asemenea unor insecte în veşnică mişcare, şi, oricât le micşora depărtarea, în ele se desluşea singurul punct alb al bonetei femeilor. — Uite-l pe unchiul Fouan cu mătuşa Rose. Acolo, jos, se duc la notar, spuse Françoise, cu ochii pe o căruţă, mare cât o coajă de nucă, alergând la mai bine de doi kilometri. Avea agerimea ochiului de marinar, acea vedere lungă a oamenilor de la câmpie, exersată pe amănunte, în stare să recunoască un om sau un animal în mica pată mişcătoare a siluetei lor. — A, da, am auzit vorbindu-se! reluă Jean. Prin urmare, e lucru hotărât, bătrânul îşi împarte avutul între fata şi cei doi băieţi ai lui? — Hotărât, au cu toţii întâlnire, astăzi, la domnul Baillehache. Şi Françoise privea neîncetat cum se depărtează cariola. — Nouă puţin ne pasă, treaba asta nu ne ţine nici de cald, nici de rece… Doar că la mijloc e şi Buteau. Soră-mea se gândeşte că poate o ia de nevastă, după ce-o să-şi primească partea lui. Jean începu să râdă. — Afurisitul de Buteau, am fost camarazi… Eh, nu-l costă nimic să ducă fetele de nas! Când le simte lipsa, le ia cu de-a sila, dacă nu vor de bunăvoie. — Nici vorbă că e un porc! declară Françoise cu convingere. Nu-i faci unei verişoare porcăria s-o părăseşti, cu burta la gură. Dar, deodată, cuprinsă de mânie: — Ia stai, Coliche! te învăţ eu minte!… Uite-o că iar începe, turbează, lighioana, când o apucă! Cu o smucitură puternică, adusese vaca înapoi. În acel loc, drumul părăsea marginea platoului. Cariola dispăru, şi amândoi continuară să meargă pe câmpie, nemaiavând în faţă, la dreapta şi la stânga lor, decât întinderea fără de sfârşit a culturilor. Printre petecele de arătură şi fâneţele anume semănate pentru nutreţ, poteca mergea pe un pământ fără niciun tufiş, ajungând drept la ferma pe care ai fi crezut că poţi s-o atingi cu mâna, şi care se tot trăgea îndărăt sub cerui de cenuşă. Se cufundaseră din nou în tăcere, nu mai deschideau gura, ca învăluiţi în gravitatea gânditoare a ţinutului Beauce, atât de trist şi atât de mănos. Când ajunseră, curtea mare, pătrată, de la Borderie, închisă din trei părţi de clădirile staulelor, ale stânelor de oi şi ale hambarelor, era goală. Dar, numaidecât, în pragul bucătăriei se arătă o tânără femeie scundă, cu o înfăţişare înfiptă şi plăcută.