Recent Posts
Posts
AnnaE
.Post in Therese Raquin de Emile Zola
                                                                                                                           I   La capătul străzii Guénégaud, când vii dinspre cheiuri, se află pasajul Pont-Neuf, un fel de coridor îngust şi întunecat care leagă strada Mazarine de strada Seine. Pasajul are treizeci de paşi lungime şi cel mult doi lăţime; este pavat cu lespezi îngălbenite, tocite, din care se ridică mereu o umezeala acră; geamlâcul care îl acoperă, tăiat în unghi drept, este negru de murdărie. În zilele frumoase de vară, când soarele arzător încinge străzile, o lumină spălăcită şi sărăcăcioasă pătrunde prin geamurile murdare şi se strecoară în pasaj. În zilele urâte de iarnă, în dimineţile ceţoase, geamurile aruncă pe lespezi doar întunecime de noapte, o noapte întinată şi mârşavă. La stânga se înşiruie, ca nişte scorburi, câteva dughene ponosite, scunde, strivite, din care ies miasme reci de criptă. Aici stau anticari, negustori de jucării, legători de cărţi, ale căror galantare cenuşii de praf dorm nedesluşit în umbră. Vitrinele, făcute din ochiuri mici de geam, aruncă peste mărfuri stranii reflexe verzulii. Mai încolo, în spatele tarabelor, prăvăliile înţesate de întuneric sunt tot atâtea hrube înlăuntrul cărora se mişcă nişte forme bizare. La dreapta, pe toată lungimea pasajului, se întinde un zid pe care anticarii din faţă l-au căptuşit cu nişte dulapuri înguste; obiecte fără nume, mărfuri uitate acolo de douăzeci de ani stau rânduite de-a lungul scândurilor subţiri vopsite cu o îngrozitoare culoare maronie. O vânzătoare de bijuterii false şi-a deschis prăvălie într-unul dintre dulapuri; acolo vinde inele de cincisprezece bani, delicat aşezate pe un pat de catifea albastră, pe fundul unei cutii de acaju. Deasupra geamlâcului, zidul se urcă, negru, tencuit grosolan, acoperit parcă de lepră şi burduşit de cicatrice. Pasajul Pont-Neuf nu este un loc de plimbare. Pe aici se trece ca să se evite un înconjur, ca să se câştige câteva minute. Este străbătut de un public format din oameni grăbiţi, având unica grijă de a merge repede şi drept înainte. Poţi vedea ucenici în şorţuri, meşteri ducându-şi lucrul terminat, bărbaţi şi femei ţinând pachete subraţ; mai pot fi văzuţi bătrâni târându-se în apusul posac ce cade din geamuri, şi cârduri de copilaşi care vin aici, după ce ies de la şcoală, să facă gălăgie alergând, lovind lespezile cu saboţii. Cât e ziua de mare se aude un zgomot sec şi grăbit de paşi răsunând pe pietre cu o iregularitate iritantă; nimeni nu scoate o vorbă, nimeni nu stă pe loc; fiecare aleargă la treburile sale, cu capul plecat, mergând repede, fără să arunce măcar o privire spre prăvălii. Negustorii se uită cu un aer plin de nelinişte la trecătorii care, ca prin minune, se opresc dinaintea tarabelor. Seara, pasajul este luminat de trei lămpi cu gaz, închise în felinare greoaie şi pătrate. Aceste lămpi cu gaz, atârnate de geamlâcul peste care aruncă pete de lumină crudă, răspândesc în jurul lor nişte cercuri de lumină palidă care tremură şi uneori parcă dispar. Pasajul capătă într-adevăr aspectul sinistru de loc unde îţi poţi frânge gâtul: umbre mari se alungesc pe lespezi, valuri de umezeala vin dinspre stradă; ai zice că-i o galerie subterană vag luminată de trei opaiţe funerare. Negustorii se mulţumesc să-şi lumineze vitrinele cu firavele raze pe care le aruncă în ele lămpile cu gaz; în dugheană aprind numai câte o lampă cu abajur, pe care o aşază pe un colţ al tejghelei, şi trecătorii pot desluşi atunci ceea ce se află în fundul acestor hrube unde sălăşluieşte noaptea în timpul zilei. În şirul cernit al vitrinelor strălucesc geamurile unui legător de cărţi: două lămpi de şist străpung umbrele cu două flăcări galbene. Şi, de cealaltă parte, o lumânare, înfiptă în mijlocul unei sticle de lampă, aruncă steluţe de lumină în şandramaua cu bijuterii false. Negustoreasa moţăie, în fundul dulapului, cu mâinile ascunse sub şal. Cu câţiva ani în urmă, în faţa acestei negustorese se afla o prăvălie din a cărei lemnărie, de un verde-închis, umezeala picura prin toate crăpăturile. Pe firma făcută dintr-o scândură îngustă şi lungă era scris, cu litere negre, cuvântul Mercerie, şi pe unul dintre geamurile uşii, un nume de femeie: Thérèse Raquin, cu litere roşii. La dreapta şi la stânga se afundau nişte vitrine adânci, tapetate cu hârtie albastră. În timpul zilei privirea nu putea desluşi decât galantarul, învăluit într-o umbră molatecă. Pe o parte era ceva lenjerie: bonete de tul încreţit de doi sau trei franci bucata, manşete şi gulere de muselină; apoi tricouri, ciorapi, şosete, bretele. Fiecare obiect, îngălbenit şi ponosit, era jalnic agăţat de un cârlig de sârmă. De sus până jos, vitrina era astfel plină de zdrenţe spălăcite, care căpătau un aspect lugubru în întunecimea transparentă. Bonetele noi, de un alb mai strălucitor, păreau nişte pete violente pe hârtia albastră cu care erau învelite rafturile. Şi, agăţate de-a lungul unei stinghii, şosetele colorate aduceau note sumbre în estomparea palidă şi vagă a muselinei. De cealaltă pane, într-o vitrină mai îngustă, erau aşezate unele peste altele sculuri groase de lână, nasturi negri cusuţi pe cartonaşe albe; cutii de toate culorile şi dimensiunile, reţele de mărgele de oţel întinse pe rotocoale tăiate din hârtie albăstrie, mănunchiuri de igliţe pentru împletit, modele de tapiserie, bobine de panglică, o îngrămădire de obiecte şterse şi ofilite care fără îndoială dormeau acolo de cinci sau şase ani. În acest dulap ce putrezea de praf şi umezeală toate nuanţele se decoloraseră devenind cenuşii. Spre prânz, în timpul verii, când soarele pârjolea pieţele şi străzile cu razele lui sălbatice, în spatele bonetelor din cealaltă vitrină se desluşea un profil palid şi grav de femeie tânără. Acest profil abia se desprindea din întunecimea care domnea în prăvălie. De fruntea joasă şi uscăţivă atârna un nas lung, subţire; buzele erau ca două linii firave de un roz-pal, şi bărbia, scurtă şi nervoasă, se ţinea de gât printr-o linie suplă şi plină. Nu se vedea trupul care se pierdea în umbră; nu apărea decât profilul, de o albeaţă mată, în care era scobit un ochi negru, larg deschis, şi parcă strivit sub un păr des şi întunecat. Şedea acolo, ceasuri întregi, nemişcat şi liniştit, între două bonete pe care stinghiile jilave lăsaseră dungi de rugină. Scara, când lampa era aprinsă, se vedea interiorul prăvăliei. Era mai mult lungă decât adâncă; la unul dintre capete se afla o tejghea mică; la celălalt, o scară în formă de spirală ducea spre odăile de la primul etaj. La perete erau aşezate vitrine, dulapuri, maldăre de cutii de carton verde; patru scaune şi o masă completau mobilierul. Încăperea părea goală, glacială; mărfurile, împachetate, îngrămădite prin colţuri, nu se târau ici şi colo cu vesela lor gălăgie de culori. De obicei în spatele tejghelei şedeau două femei, cea tânără cu profil grav şi o bătrână care zâmbea picotind. Aceasta din urmă avea aproape şaizeci de ani; lumina lămpii îi albea obrazul gras şi placid. Un motan mare şi vărgat, încolăcit pe un colţ al tejghelei, o privea cum doarme. Mai jos, aşezat pe un scaun, un bărbat de vreo treizeci de ani citea sau vorbea încet cu femeia tânără. Era mărunt, plăpând, cu o înfăţişare de om care se topeşte pe picioare. Avea părul de un blond spălăcit, barba rară, obrajii acoperiţi de pistrui. Semăna cu un copil bolnav şi răsfăţat. Cu puţin înainte de ora zece, bătrâna se trezea. Închideau prăvălia şi toată familia urca să se culce. Motanul vărgat îşi urma stăpânii torcând, frecându-şi capul de fiecare bară a scării. Sus, locuinţa se compunea din trei odăi. Scara dădea într-o sufragerie care era în acelaşi timp folosită şi ca salon. La stânga, într-o firidă, era o sobă de faianţă; în faţă se înălţa un bufet; apoi nişte scaune se înşiruiau de-a lungul pereţilor, o masă rotundă, desfăcută, ocupa mijlocul încăperii. În fund, în spatele unui geamlâc, se afla o bucătărie întunecată. De o parte şi de alta a sufrageriei era câte un dormitor. Bătrâna, după ce îşi îmbrăţişa fiul şi nora, se retrăgea la ea în odaie. Motanul adormea pe un scaun din bucătărie. Soţii intrau în camera lor. Această cameră avea o a doua uşă ce dădea pe o scară prin care se ieşea în pasaj trecând printr-un gang întunecos şi îngust. Soţul, scuturat veşnic de friguri, se aşeza în pat. În timpul acesta tânăra femeie deschidea fereastra ca să închidă obloanele. Rămânea aşa câteva minute, dinaintea zidului înalt, negru, tencuit grosolan, care se urcă şi se întinde deasupra galeriei. Privirea ei rătăcea în neştire peste zidul acesta şi, fără să scoată o vorbă, venea să se culce la rândul ei, într-o indiferenţă plină de dispreț.            
AnnaE
.Post in Pot-Bouille de Emile Zola
                                               Pot-Bouille de Emile Zola               În strada Neuve-Saint-Augustin, o aglomeraţie de trăsuri opri birja încărcată cu trei cufere care îl aducea pe Octave de la gara Lyon. Tânărul coborî geamul uneia dintre portiere, în ciuda frigului pătrunzător al după amiezii mohorâte de noiembrie. Rămase uimit de scăderea bruscă a zilei în acest cartier cu străzi înguste, forfotind de lume. Înjurăturile birjarilor, plesnind caii ce fornăiau, înghiontirile fără sfârşit de pe trotuare, şirul des al dughenelor înţesate de băieţi de prăvălie şi de clienţi îl zăpăceau; căci dacă visase Parisul mai curat, el nu şi-l închipuise cu un comerţ atât de intens, şi îl simţea întrutotul deschis dorinţelor oamenilor veseli şi viguroşi. Birjarul se aplecase. — Pasajul Choiseul? — Nu, strada Choiseul… O casă nouă, cred. Şi birja nu trebui decât să întoarcă puţin, casa era a doua, o casă mare cu patru etaje, al cărei zid de piatră păstra o paloare uşor roşcată, între tencuiala scorojită a vechilor faţade învecinate. Octave coborâse pe trotuar şi o măsura, o studia cu o privire maşinală, de la magazinul de mătăsuri de la parter şi mezanin, până la ferestrele retrase de la etajul al patrulea, ce se deschideau peste o terasă îngustă. La primul etaj, mai multe capete de femei susţineau un balcon cu o balustradă de fontă migălos cizelată. Ferestrele aveau încadraturi complicate, cioplite grosolan după şabloane; şi, mai jos, deasupra porţii în două canaturi, încă mai încărcată de ornamente, doi amoraşi desfăşurau un cartuş pe care era scris numărul, luminat noaptea de un bec de gaz. Un domn corpolent, blond, care ieşea din vestibul, se opri brusc, zărindu-l pe Octave. — A, iată-te! strigă el. Te aşteptam abia mâine! — Într-adevăr, răspunse tânărul, am plecat din Plasans cu o zi mai devreme… Probabil că nu-i pregătită camera? — O, ba da!… Am închiriat-o de cincisprezece zile şi am mobilat-o imediat, aşa cum mi-ai cerut. Aşteaptă, vreau să te instalez. Se întoarse în casă, în ciuda insistenţelor lui Octave. Birjarul coborâse cele trei cufere. Stând în picioare în loja portarului, un bărbat demn, cu faţa prelungă, rasă; de diplomat, răsfoia cu gravitate le Moniteur. Catadicsi totuşi să se ocupe şi de cuferele aşezate lângă uşă; apoi, apropiindu-se, îl întrebă pe locatarul său, arhitectul de la al treilea, cum îl numea: — Domnule Campardon, dumnealui este persoana? — Da, domnule Gourd, e domnul Octave Mouret, pentru care am închiriat camera de la patru. Va dormi acolo şi va lua masa la noi… Domnul Mouret, pe care vi-l recomand, este un prieten de-al părinţilor soţiei mele. Octave privea intrarea, alcătuită din panouri de imitaţie de marmură şi a cărei boltă era decorată cu mai multe roze. În partea din fund, curtea, pavată şi acoperită cu ciment, lăsa o puternică impresie de curăţenie austeră; la uşa grajdurilor, un vizitiu freca o zăbală cu o bucată de piele. Soarele nu pătrundea niciodată în acea parte a curţii. Între timp, domnul Gourd cerceta cu atenţie cuferele. Le împinse cu piciorul, deveni respectuos în faţa greutăţii lor, şi spuse că se duce în căutarea unui comisionar, care să le urce pe scara de serviciu. — Doamnă Gourd, eu plec, strigă el aplecându-se spre lojă. Această lojă era de fapt o mică încăpere cu geamuri luminoase, înzestrată cu o mochetă cu flori roşii şi mobilă de palisandru; printr-o uşă întredeschisă se vedea un colţ din camera de. culcare, cu un pat îmbrăcat în rips de un roşu-închis. Doamna Gourd, o femeie foarte grasă, cu părul împodobit de panglici galbene, stătea răsturnată într-un fotoliu, cu braţele încrucişate, în semn că nu avea nimic de făcut. — Ei, să urcăm! spuse arhitectul. Şi, pe când împingea uşa de acaju a vestibulului, adăugă, observând, pe chipul tânărului impresia produsă de scufia de catifea neagră şi papucii albaştri-deschis ai domnului Gourd. — Ştii, e fostul valet al ducelui de Vaugelade. — A! făcu simplu Octave. — Cum îţi spun, şi s-a căsătorit cu văduva unui mic portărel din Mort-la-Ville. Au chiar o casă, acolo. Dar aşteaptă să ajungă la trei mii de franci rentă, ca să se retragă… Oh, nişte portari cumsecade! Vestibulul şi scara erau de un lux violent. Jos, o statuetă de femeie, un soi de napoletană aurită în întregime, ţinea pe creştet o amforă din care ieşeau trei becuri de gaz, prevăzute cu globuri fără luciu. Panourile din imitaţie de marmură albă, cu margini trandafirii, urcau cu regularitate în casa rotundă a scării; în timp ce balustrada de fontă, acoperită cu lemn de acaju, imita argintul vechi, cu ornamente de frunze aurite. Un covor roşu, fixat în triunghiuri de aramă, acoperea treptele. Dar ceea ce îl izbi în chip deosebit pe Octave, când intră, era o căldură de seră, o undă călduţă pe care o gură i-o sufla în faţă. — Ia te uită, spuse el, scara e încălzită? — Fără îndoială, răspunse Campardon. Acum, toţi proprietarii care se respectă fac această cheltuială… Casa e foarte bine, foarte bine… Întoarse capul, de parcă ar fi sondat pereţii cu ochiul lui de arhitect. — Dragul meu, ai să vezi, casa este extraordinar de bine… Şi e locuită numai de oameni cumsecade! Şi, urcând încet scările, începu să numească locatarii. La fiecare etaj erau câte două apartamente, unul la stradă, celălalt spre curte, şi uşile lor de acaju lăcuit se aflau faţă în faţă. Mai întâi spuse câteva cuvinte despre domnul Auguste Vabre: era fiul cel mare al proprietarului; preluase, din primăvară, magazinul de mătăsuri de la parter, şi ocupa, de asemenea, şi mezaninul. Apoi, la primul etaj, locuiau, spre curte, celălalt fiu al proprietarului, domnul Théophile Vabre, cu soţia, iar spre stradă însuşi proprietarul, un fost notar din Versailles, care de altfel stătea la ginerele său, domnul Duveyrier, consilier la Curtea de apel. — Un bărbat zdravăn, care nu are nici patruzeci şi cinci de ani, spuse Campardon oprindu-se. Drăguţ, nu-i aşa? Urcă două trepte şi, întorcându-se brusc, adăugă: — Apă şi gaz la toate etajele. Sub fereastra înaltă a fiecărui palier, ale cărui geamuri, mărginite de ornamente greceşti, luminau scara ca ziua, se afla o banchetă îngustă de catifea. Arhitectul îl atrase atenţia că pe ea puteau să se aşeze persoanele în vârstă. Apoi, cum trecuse de etajul doi fără să numească locatarii: — Şi aici? întrebă Octave arătând uşa marelui apartament. — Oh, aici locuiesc oameni pe care nu-i vedem, nimeni nu-i cunoaşte!… Casa s-ar lipsi cu plăcere de ei. În sfârşit, pete se găsesc pretutindeni… Avu o pufnire de dispreţ. — Cred că domnul scrie cărţi. Dar, la etajul trei, râsul lui de satisfacţie apăru din nou. Apartamentul dinspre curte era împărţit în două: locuiau aici doamna Juzeur, o femeie nefericită, şi un domn foarte distins, care închiriase o cameră, unde venea o dată pe săptămână pentru diverse treburi, Dând aceste explicaţii, Campardon deschise uşa celuilalt apartament. — Aici suntem la mine, reluă el. Aşteaptă o clipă, trebuie să iau cheia dumitale… Vom urca mai întâi în camera dumitale, iar pe soţia mea ai s-o vezi după aceea. În cele două minute cât rămase singur, pe Octave îl copleşi liniştea gravă a scării. Se aplecă peste balustradă, în aerul călduţ care venea din vestibul; înălţă capul, ascultând dacă nu răzbătea vreun zgomot de sus. Stăruia o pace grea, de salon burghez, încuiat cu grijă, unde nu pătrundea nicio adiere de afară. În spatele frumoaselor uşi de acaju strălucitor părea să se deschidă abisuri de onestitate. — O să ai vecini excelenţi, spuse Campardon reapărând cu cheia: spre stradă, toată familia Josserand, tatăl, casier la fabrica de cristale Saint-Joseph, şi două fete de măritat; alături de dumneata, mica familie a funcţionarului Pichon, nişte oameni care nu se scaldă în aur, dar de o educaţie perfectă… Totul trebuie închiriat, nu-i aşa? chiar şi într-o casă ca aceasta. Începând de la etajul trei, covorul roşu se sfârşea şi era înlocuit cu o simplă pânză de cânepă cenuşie. Octave, atins în amorul propriu, simţi o uşoară nemulţumire. Scara îi dăduse, încetul cu încetul, un sentiment de respect; îl emoţiona faptul că locuia într-o casă atât de bine, după expresia arhitectului. Intrând, în urma acestuia, în coridorul ce ducea la camera sa, zări, printr-o uşă întredeschisă, o femeie tânără stând în picioare în faţa unui leagăn. Auzind zgomot, ea înălţă capul. Era blondă, cu ochi luminoşi şi fără expresie; şi nu reţinu, mai clar, decât această privire, căci tânăra, roşind dintr-odată, împinse uşa, cu aerul ruşinat al unei persoane surprinse. Campardon se întorsese, ca să repete: — Apă şi gaz la toate etajele, dragul meu. Apoi, arătă o uşă care dădea spre scara de serviciu. Mai sus, se aflau camerele servitorilor. Şi, oprindu-se în fundul coridorului, spuse: — Iată-ne, în sfârşit, la dumneata. Camera, pătrată, destul de mare, tapetată cu hârtie cenuşie cu flori albastre, era mobilată foarte simplu. Aproape de alcov era amenajat un cabinet de toaletă, într-un spaţiu care abia îi îngăduia să se spele pe mâini. Octave se duse de-a dreptul la fereastra prin care pătrundea o lumină verzuie. Jos, curtea se întindea tristă şi curată, cu pavajul ei regulat, cu cişmeaua al cărei robinet de aramă lucea. Şi nicio fiinţă, niciun zgomot; nimic, decât ferestrele uniforme, fără o colivie de pasăre, fără o glastră de flori, scoţând în evidenţă monotonia cu perdelele lor albe. Pentru a se ascunde zidul mare şi gol al casei din stânga, care închidea pătratul curţii, se repetaseră ferestrele, nişte ferestre false, pictate, cu jaluzelele închise pentru totdeauna, în spatele cărora părea să continue viaţa izolată a apartamentelor vecine. — O să mă simt minunat! strigi Octave încântat. — Nu-i aşa? spuse Campardon. Îţi jur că m-am ocupat ca pentru mine; de altfel, am urmat indicaţiile din scrisorile dumitale… Deci, mobilierul îţi place? Este exact ce trebuie pentru un burlac. Mai târziu, ai să vezi dumneata. Şi cum Octave îi strângea mâinile, mulţumindu-i, cerându-i iertare că i-a pricinuit atâta bătaie de cap, el reluă, cu un aer serios: — Dar, viteazule, niciun fel de gălăgie aici, şi mai ales nicio femeie… Crede-mă! Dacă aduci o femeie, s-ar produce revoluţie. — Fiţi fără teamă! murmură tânărul întrucâtva neliniştit. — Nu, lasă-mă să-ţi spun, pentru că eu voi fi cel compromis… Ai văzut casa. Toţi burghezi, şi de-o moralitate! Chiar şi aşa, între noi fie vorba, exagerează. Niciodată un cuvânt în plus, niciodată mai mult zgomot decât ai auzit… Bun! Domnul Gourd se va duce să-l caute pe domnul Vabre, noi vom fi basma curată! Dragul meu, îţi cer asta pentru liniştea mea: respectă casa. Octave, cucerit de atâta onestitate, jură să respecte casa. Atunci Campardon, aruncând împrejur o privire neîncrezătoare şi coborând glasul, de parcă l-ar fi putut auzi cineva, adăugă cu ochii scăpărând: — În afara casei, nu priveşte pe nimeni. Ei? Parisul e destul de mare, găseşti atâtea locuri… Eu, în definitiv, sunt artist, puţin îmi pasă! Un comisionar aduse cuferele. Când se termină instalarea, arhitectul asistă patern la toaleta lui Octave. Apoi se ridică şi spuse: — Acum, să coborâm, să-mi vezi soţia. La etajul trei, fata în casă, o tânără zveltă, oacheşă şi cochetă, le spuse că doamna era ocupată. Vrând să-l facă pe tânărul său prieten să se simtă bine, şi stârnit de altfel de primele sale explicaţii, Campardon îl luă să-i arate apartamentul: întâi, salonul cel mare, alb şi auriu, bogat împodobit cu ornamente aplicate, aflat între un salonaş verde, pe care îl transformase în cabinet de lucru, şi dormitor, unde acum nu se putea intra, dar îi arătă forma îngustă şi tapetul violet. Cum apoi îl introduse în sufrageria lucrată toată în imitaţie de lemn, cu o complicaţie extraordinară de baghete şi casete, Octave, cucerit, strigă: — Ce bogăţie! Pe tavan, două crăpături mari întrerupeau casetele şi, într-un colţ, zugrăveala se cojise, lăsând să se vadă zidul. — Da, face impresie, spuse domol arhitectul, cu privirea fixată în tavan. Ştii, aceste case sunt construite ca să facă impresie… Numai că nu trebuie să cercetezi prea îndeaproape pereţii. Nici nu au doisprezece ani şi au şi început să se dărâme… Se face faţada din piatră ce-ţi ia ochii, cu sculpturi pompoase; se lăcuieşte scara în trei straturi; se auresc şi se zugrăvesc ţipător apartamentele; şi asta măguleşte lumea, inspiră consideraţie… O, e încă solidă; oricum, o să dureze cât noi! Traversară din nou anticamera luminată de geamuri fără luciu. La stânga, dând spre curte, se afla o a doua cameră, unde dormea fiica sa Angèle; complet albă, în această după-amiază de noiembrie camera era de o tristeţe de mormânt. În sfârşit, la capătul coridorului se găsea bucătăria, unde ţinu cu tot dinadinsul să-l ducă, spunându-i că trebuia să cunoască totul. — Hai, intră, repetă el împingând uşa. Se auzi o larmă îngrozitoare. În ciuda frigului, fereastra era larg deschisă. Rezemate cu coatele pe bara de sprijin, oacheşa fată în casă şi bucătăreasa grasă, o bătrână debordantă, se aplecaseră asupra puţului îngust al unei curţi interioare, unde se deschideau, faţă în faţă, bucătăriile fiecărui etaj. Întinse din mijloc, strigau amândouă deodată, în timp ce, din fundătura aceea urca rumoarea unor voci deşucheate, amestecate cu hohote de râs şi înjurături. Era ca revărsarea unui canal: toată servitorimea casei se afla prezentă acolo, la distracţie. Octave îşi aduse deodată aminte de somptuozitatea burgheză a marii scări. Dar, avertizate de un instinct, cele două femei întoarseră capul. Rămaseră încremenite văzându-şi stăpânul împreună cu un domn. Se auzi o fluierătură uşoară, ferestrele se închiseră, şi totul recăzu într-o linişte de moarte. — Ce e, Lisa? întrebă Campardon. — Domnule, răspunse fata, foarte agitată, e tot împuţita asta de Adèle. A aruncat maţe de iepure pe fereastră… Domnul ar trebui să vorbească neapărat cu domnul Josserand. Campardon rămase grav, dorind să nu se amestece. Se întoarse în cabinetul său de lucru, spunându-i lui Octave: — Ai văzut totul. La fiecare etaj, apartamentele se repetă. Eu plătesc două mii cinci sute de franci, şi locuiesc tocmai la etajul trei! Chiriile cresc din zi în zi. Domnul Vabre scoate cam douăzeci şi două de mii de franci din imobilul său. Şi vor creşte mereu, pentru că e vorba să deschidă o cale largă, din piaţa Bursei până la Operă, O casă, al cărei teren l-a luat pe nimic, în urmă cu mal puţin de doisprezece ani, după acel mare incendiu, aprins de servitoarea unui droghist! Când intrară, Octave văzu deasupra unei mese de desen, în lumina clară a ferestrei, o imagine a sfinţeniei bogat încadrată, o Fecioară arătând pe pieptul său deschis o uriaşă inimă care ardea. Nu putu să-şi reţină o mişcare de surpriză; se uită la Campardon, pe care la Plassans îl cunoscuse ca pe un bărbat foarte poznaş. — A! nu ţi-am spus, reluă acesta înroşindu-se uşor, am fost numit arhitect diocezial, da, la Evreux. Oh, în privinţa banilor e o mizerie, abia ajung la două mii de franci pe an! Dar n-am mai nimic de făcut, doar din când în când câte un drum; pentru celelalte treburi, am acolo un inspector… Şi, vezi dumneata e mare lucru să poţi pune pe cărţile de vizită: arhitect al guvernului. Nici nu-ţi imaginezi câte lucrări îmi înlesneşte în înalta societate. Şi, vorbind, nu-şi lua ochii de la Fecioara cu inima cuprinsă de flăcări. — La urma urmelor, continuă el într-un neaşteptat acces de sinceritate, puţin îmi pasă de intrigile lor! Dar, pentru că Octave începuse să râdă, arhitectul fu cuprins de teamă. De ce se destăinuia acestui tânăr? Începu să se uite pieziş, împrumută un aer de căinţă şi încercă să-şi reia fraza. — Puţin îmi pasă, şi nu prea… O, Doamne, da, se întâmplă! Ai să vezi, ai să vezi, prietene: după ce vei fi trăit puţin, vei face ca toată lumea. Şi-i vorbi de cei patruzeci şi doi de ani ai lui, de vidul existenţei, poză într-o melancolie ce nu se potrivea câtuşi de puţin cu sănătatea sa robustă. Pe capul de artist pe care şi-l modelase, cu părul în vânt, barba tunsă ca Henric al IV-lea, se regăseau craniul plat şi falca pătrată a burghezului cu spirit mărginit, cu pofte lacome. În tinereţe fusese de o veselie obositoare. Ochii lui Octave se opriseră pe un număr din Gazette de France, care zăcea printre planuri. Atunci, Campardon, din ce în ce mai stânjenit, sună fata în casă pentru a afla dacă doamna era, în sfârşit, liberă. Da, doctorul pleca, doamna avea să vină. — Doamna Campardon e suferindă? întrebă tânărul. — Nu, se simte ca de obicei, spuse arhitectul cu voce plictisită. — A! şi ce are? Încurcat din nou, el nu răspunse direct. — Ştii, femeile au întotdeauna câte ceva care se strică… Se simte aşa de treisprezece ani, de când a născut… Altminteri, e o femeie încântătoare. Ai s-o găseşti chiar mai grasă. Octave nu insistă. Lisa tocmai se întorcea, aducând o carte de vizită; şi arhitectul se scuză, porni grăbit spre salon, rugându-l pe tânăr să stea de vorbă cu soţia sa, pentru a nu-şi pierde răbdarea. Prin uşa deschisă şi închisă cu vioiciune, Octave zări, în mijlocul imensei încăperi albe şi aurii, pata neagră a unei sutane. În aceeaşi clipă, doamna Campardon intră prin anticameră. N-o mai recunoştea. Odinioară, în copilăria lui, când o cunoscuse la Plassans, la tatăl ei, domnul Domergue, subinginer de poduri şi şosele, era slabă şi urâtă, timidă, la douăzeci de ani, ca o fetiţă care suferă de criza pubertăţii; şi o regăsea dolofană, cu chip luminos şi odihnit de călugăriţă, cu ochi duioşi, gropiţe în obraji, o înfăţişare de pisică lacomă. Dacă nu putuse să devină frumoasă, ea se maturizase spre treizeci de ani, căpătând o savoare agreabilă şi o plăcută aromă proaspătă de fruct tomnatic. Remarcă doar că mergea cu dificultate, că talia ei părea îngroşată sub capotul lung de mătase galbenă; ceea ce îi dădea un aer de lâncezeală. — Acum eşti un adevărat bărbat! spuse ea veselă, întinzându-i amândouă mâinile, Cât ai crescut de la ultima noastră călătorie! Şi îl privea, înalt, oacheş, băiat frumos, cu mustăţile şi barba îngrijite. Când îşi spuse vârsta, douăzeci şi doi de ani, ea protestă: părea de cel puţin douăzeci şi cinci. Octave, pe care prezenţa unei femei, chiar şi a ultimei dintre servitoare, îl încânta, râdea cu un râs perlat, mângâind-o cu privirea ochilor săi ca aurul vechi, de o blândeţe catifelată. — A, da, repetă el domol, am crescut, am crescut… Vă mai amintiţi, când verişoara dumneavoastră Gasparine îmi cumpăra bile? Pe urmă, îi dădu veşti despre rudele ei: domnul şi doamna Domergue trăiau fericiţi în casa unde se retrăseseră; se plângeau doar că au rămas singuri, îi purtau pică lui Campardon pentru că le-o răpiseră pe micuţa lor Rose, în timpul unei şederi la Plassans pentru lucrările lui. După aceasta, tânărul încercă să întoarcă discuţia spre verişoara Gasparine, dorind să-şi satisfacă o veche curiozitate de ştrengar precoce, în legătură cu o întâmplare de neexplicat pe vremuri: pasiunea arhitectului pentru Gasparine, o frumoasă şi robustă fată săracă, şi neaşteptata lui căsătorie cu pipernicita de Rose, care avea o zestre de treizeci de mii de franci, şi întreaga scenă cu lacrimi, şi o ceartă, fuga celei părăsite la Paris, la o mătuşă croitoreasă. Dar doamna Campardon, a cărei carnaţie destinsă păstra o paloare trandafirie, păru să nu înţeleagă. Nu izbuti să-i smulgă niciun amănunt. — Şi părinţii dumitale? întrebă ea la rândul său. Ce mai fac domnul şi doamna Mouret? — Foarte bine, vă mulţumesc, răspunse el. Mama nu mai iese deloc din grădină. Casa din strada Banne este exact aşa cum aţi lăsat-o. Doamna Campardon, care pesemne nu putea să stea prea mult în picioare fără să obosească, se aşezase pe un scaun înalt pentru desen, cu picioarele întinse sub capot; şi el, apropiindu-şi un scăunel scund, înălţa capul să-i vorbească, având aerul său obişnuit de adoraţie. Deşi lat în umeri, el era femeie, avea un simţ al femeilor, care îl introducea de îndată în inima lor. Astfel, după numai zece minute, discutau amândoi ca nişte vechi prieteni. — Iată-mă deci chiriaşul dumneavoastră! spuse el trecându-şi peste barbă mâna frumoasă, cu unghiile tăiate corect. Ne vom înţelege bine, o să vedeţi… Ce drăguţă aţi fost că v-aţi adus aminte de ştrengarul din Plassans şi v-aţi ocupat de toate, la un singur cuvânt! Dar ea se apăra. — Nu, nu-mi mulţumi. Sunt mult prea leneşă, nu mă mişc deloc. Achille a aranjat totul… Şi, de altfel, nu era oare de-ajuns ca mama să ne împărtăşească dorinţa dumitale de a fi luat în pensiune într-o familie, pentru a ne gândi să-ţi deschidem casa noastră? N-ai să fii printre străini, iar noi o să avem o companie. Aşadar, el îşi povesti isprăvile. După ce, în sfârşit, obţinuse diploma de bacalaureat, ca să-şi mulţumească familia, petrecuse trei ani la Marsilia, într-o mare casă de imprimeuri, a cărei fabrică se găsea în apropiere de Plassans. Comerţul îl pasiona, comerţul de lux pentru femei, care implică o seducţie şi o acaparare lentă prin cuvinte măgulitoare şi priviri linguşitoare. Şi, cu un râs victorios, îi povesti cum izbutise să câştige cei cinci mii de franci, fără de care, cu o prudenţă evreiască, sub aparenţa lui de zăpăcit amabil, niciodată n-ar fi îndrăznit să vină la Paris. — Închipuiţi-vă, aveau un indian pompadour, cu un desen vechi, o minune… Şi nimeni nu se înfigea; zăcea în pivniţă de doi ani… Atunci, cum tocmai aveam de făcut un drum la Var şi în Basses-Alpes, mi-a venit ideea să cumpăr tot soldul şi să-l plasez pe cont propriu. O, a fost un mare succes, un succes turbat! Femeile îşi smulgeau cupoanele din mâini; astăzi nu e una pe-acolo care să nu poarte indianul meu… Trebuie să vă spun că le păcăleam atât de frumos! Toate erau ale mele, aş fi făcut din ele orice aş fi vrut. Şi râdea, pe când doamna Campardon, sedusă, tulburată, cu gândul la acel indian pompadour, îl descosea. Buchete mici pe fond ecru, nu-i aşa? Ea îl căutase peste tot, pentru un capot de vară. — Doi ani am călătorit, e destul, reluă el. De altfel, acum trebuie cucerit Parisul… Am să caut imediat ceva. — Cum, strigă ea, Achille nu ţi-a spus nimic? Dar are o slujbă pentru dumneata, şi numai la doi paşi de-aici! El mulţumi, uimit ca de ţara unde curge lapte şi miere, întrebând în glumă dacă diseară nu va găsi o femeie şi o rentă de o sută de mii de franci în camera sa, când o copilă de paisprezece ani, lunga şi urâtă, cu părul de un blond spălăcit, împinse uşa şi, în aceeaşi clipă, scoase un uşor ţipăt de spaimă. — Intră, nu-ţi fie teamă, spuse doamna Campardon. E domnul Octave Mouret, despre care ne-ai auzit vorbind. Apoi, întorcându-se spre acesta, rosti: — Fiica mea Angèle… N-am luat-o cu noi în ultima noastră călătorie. Era atât de plăpândă! Dar iată că s-a mai împlinit puţin. Angèle, cu stânjeneala posacă a fetelor aflate la vârsta ingrată, se postase în spatele mamei sale. Îşi arunca mereu privirea spre tânărul surâzător. Aproape în aceeaşi clipă reapăru Campardon, cu o mină însufleţită; nu putu să se stăpânească şi, în câteva fraze întretăiate, îi povesti soţiei ce noroc avusese: abatele Mauduit, vicar la Saint-Roch, venise la el pentru anumite lucrări; o simplă reparaţie, dar care putea să-l ducă departe. Apoi, nemulţumit că vorbise în faţa lui Octave, plesni din palme, încă tulburat, şi întrebă: — Ei, ei, ce facem? — Voiaţi să ieşiţi în oraş, spuse Octave. N-aş vrea să vă stânjenesc. — Achille, murmură doamna Campardon, locul acela, la casa Hédouin… — A, aşa-i! strigă arhitectul. Dragul meu, un loc de prim vânzător într-o casă de noutăţi. Cunosc pe cineva acolo, care a vorbit pentru dumneata… Eşti aşteptat. Nu e încă patru, vrei să te prezint? Octave şovăia, îngrijorat din pricina nodului de la cravată, nemulţumit în pasiunea lui pentru o ţinută corectă. Se hotărî totuşi, după ce doamna Campardon îi jură că arăta cât se poate de bine. Cu o mişcare lipsită de vlagă, ea îşi întinse fruntea spre bărbatul său, care i-o sărută cu o efuziune de tandreţe, repetând: — Pe curând, pisicuţa mea… pe curând, păpuşica mea… — Să ştiţi că cinăm la şapte, spuse ea însoţindu-i prin salon, unde ei îşi căutară pălăriile. Angèle îi urmă, fără chef. O aştepta profesorul de pian, şi ea începu pe dată să lovească clapele instrumentului, cu degetele-i uscăţive. Octave, care zăbovea în anticameră mulţumind încă o dată, îşi simţi glasul acoperit. Şi, coborând scara, pianul părea să-l urmărească neîncetat: în tăcerea melancolică, la doamna Juzeur, la Vabre, la Duveyrier răspundeau alte piane, cântau la fiecare etaj alte melodii care, îndepărtate şi evlavioase; ieşeau parcă din reculegerea uşilor. Când ajunseră jos, Campardon o luă pe strada Neuve-Saint-Augustin. Tăcea, având aerul preocupat al omului care caută o tranziţie. — Îţi mai aminteşti de domnişoara Gasparine? întrebă el în cele din urmă. E primă vânzătoare la casa Hédouin… Ai s-o vezi. Octave crezu că se ivise prilejul să-şi astâmpere curiozitatea. — A! spuse el. Locuieşte la dumneavoastră? — Nu! nu! strigă arhitectul repede şi parcă ofensat. Apoi, văzând că tânărul rămăsese surprins de violenţa lui, continuă stânjenit, cu blândeţe: — Nu, ea şi soţia mea nu se mai văd… Ştii, uneori între familii… În ceea ce mă priveşte, eu am întâlnit-o, şi n-am putut să nu-i întind mâna, nu-i aşa? Mai ales că nu se scaldă deloc în aur, biata fată. Aşa se face că acum numai prin mine află noutăţi una despre cealaltă… Cât priveşte certurile vechi, trebuie lăsat timpul să închidă rănile. Octave luă hotărârea să-l întrebe făţiş despre căsnicia sa, când arhitectul o reteză scurt, spunând; — Am ajuns! La colţul străzilor Neuve-Saint-Augustin şi de la Michodière se afla un magazin de noutăţi, a cărui uşă se deschidea în triunghiul strâmt al pieţei Gaillon. Pe o firmă care acoperea două ferestre de la mezanin, stătea scris, cu litere mari, aurite: „La paradisul femeilor, casă fondată în 1822”; În timp ce pe geamurile fără oglinzi ale vitrinelor se putea citi, pictat în roşu: „Deleuze, Hédouin et Cie”. — Nu are eleganţa modernă, dar e onestă şi solidă, explică în grabă Campardon. Domnul Hédouin, un fost vânzător, s-a căsătorit cu fiica celui mai mare dintre fraţii Deleuze, care a murit acum doi ani; aşa că acum casa este condusă de tânăra pereche, de bătrânul unchi Deleuze şi de un alt asociat, cred, care se ţin însă deoparte… Ai s-o vezi pe doamna Hédouin. Oh, o femeie cu cap!… Să intrăm. Domnul Hédouin plecase la Lille să cumpere pânză. Îi primi doamna Hédouin. Stătea în picioare, cu un toc după ureche, şi dădea ordine către doi băieţi de prăvălie, care aranjau câteva bucăţi de stofă în rafturi; şi ea îi apăru atât de impunătoare, atât de admirabil de frumoasă, cu trăsăturile chipului regulate, cu părul lins şi pieptănat cu cărare la mijloc, surâzând atât de grav în rochia ei neagră, pe care se decupau un guler plat şi o cravată mică, bărbătească, încât Octave, nu prea timid de felul lui, se bâlbâi. Totul se aranjă în câteva cuvinte. — Bun! spuse ea liniştită, cu obişnuita-i graţie de negustoreasă, pentru că sunteţi liber, vizitaţi magazinul. Chemă un băiat de prăvălie şi i-l dădu în grijă pe Octave; apoi, după ce răspunse politicos la întrebarea lui Campardon, că domnişoara Gasparine era plecată cu unele comisioane, întoarse spatele şi îşi continuă treaba, aruncând ordine scurte cu vocea ei melodioasă, — Nu acolo, Alexandre… Aşază mătăsurile sus… Nu mai e aceeaşi marcă, ai grijă! Campardon, şovăielnic, îi spuse în cele din urmă lui Octave că se va întoarce să-l ia acasă, pentru cină. Şi, timp de două ceasuri, tânărul vizită magazinul. Îl găsi prost luminat, mic, prea încărcat de mărfurile aduse de la subsol şi îngrămădite în colţuri, nelăsând decât locuri de trecere sugrumate între pereţii înalţi de baloturi. În mai multe rânduri o întâlni pe doamna Bédouin, ocupată, strecurându-se prin cele mai strâmte culoare, fără să-şi agaţe vreodată un colţ al rochiei. Părea sufletul viu şi echilibrat al casei, căreia întregul personal îi asculta şi cel mai mic semn al mâinilor albe. Octave se simţea afectat că ea nu-l privea mai mult. Pe la şapte fără un sfert, pe când urca pentru ultima oară de la subsol, i se spuse că domnul Campardon se afla la etajul întâi cu domnişoara Gasparine. Acolo era un raion de lenjerie, condus de această domnişoară. Dar, pe la jumătatea scării turnante, în spatele unei piramide înălţată din bucăţi de stambă simetric aranjate, tânărul se opri dintr-odată, auzindu-l pe arhitect cum o uluieşte pe Gasparine. — Îţi jur că nu! striga el, uitând de sine atât de mult încât ridică glasul. Urmă o clipă de tăcere. — Ea cum se comportă? întrebă tânăra femeie. — Dumnezeule, mereu acelaşi lucru! În sfârşit, merge… Acum, ştie că s-a terminat. Niciodată n-o să mai fie ce-a fost. Gasparine reluă vorba cu vocea înduioşată: — Tu, dragul meu prieten, eşti de plâns. În sfârşit, pentru că ai putut să te descurci în alt chip… Spune-i cât sunt de mâhnită să o ştiu suferindă… Campardon, nelăsând-o să isprăvească, o prinse de umeri şi o sărută cu zgomot pe buze, în aerul încălzit de gaz, care se îngreunase sub tavanul scund. Ea îi înapoie sărutarea, murmurând: — Dacă poţi, mâine dimineaţă, la şase… Am să rămân în pat. Bate de trei ori. Ameţit, începând să înţeleagă, Octave tuşi o dată şi se arătă. Îl aştepta o altă surpriză: verişoara Gasparine era uscată, jigărită, colţuroasă, avea fălcile ieşite în afară, părul aspru; nu-şi păstrase decât ochii ei superbi, pe chipul devenit pământiu. Cu figura aceea geloasă, cu buzele fierbinţi şi voluntare, ea îl tulbură tot atâta cât îl încântase Rose cu înflorirea ei târzie de blondă apatică. Gasparine se purtă fără efuziune, dar cu destulă politeţe. Îşi aminti de Plassans, îi vorbi tânărului de zilele de odinioară. Când Campardon şi el coborâră, ea le strânse mâna. Jos, doamna Hédouin îi spuse, cu simplitate, lui Octave: — Pe mâine, domnule. În stradă, asurzit de trăsuri, îmbrâncit de trecători, tânărul nu putu să nu remarce faptul că această doamnă era foarte frumoasă, dar nu părea câtuşi de puţin binevoitoare. Vitrinele strălucitoare ale magazinelor de curând decorate şi iluminate cu gaz aruncau pătrate de lumină pe pavajul negru şi murdar; în timp ce bătrânele prăvălioare cu galantare întunecate posomorau drumul cu pete de umbră, luminate numai în interior cu lămpi fumegânde, licărind ca nişte stele îndepărtate. În strada Neuve-Saint-Augustin, cu puţin înainte de a o lua pe strada Choiseul, trecând prin faţa unei astfel de prăvălioare; arhitectul salută o tânără femeie, zveltă şi elegantă, acoperită cu o mică pelerină de mătase, stătea în picioare pe prag, trăgând spre ea, ca să nu fie strivit, un băieţel de trei ani. Vorbea cu o doamnă bătrână, fără pălărie, desigur negustoreasa, pe care o tutuia. Octave nu putea să-i desluşească trăsăturile, în acel cadru de întuneric, sub reflexele tremurătoare ale becului de gaz din vecinătate; îi păru frumoasă, deşi nu vedea decât doi ochi arzători, care se opriră o clipă asupra lui, ca două flăcări. În spatele ei, prăvălia se pierdea în întuneric, umedă, asemenea unei pivniţe, care emana un miros vag de salpetru. — E doamna Valérie, soţia domnului Théophile Vabre, fiul cel mic al proprietarului: îţi aminteşti locatarii de la primul etaj? reluă Campardon, după ce merse câţiva paşi. Oh, o femeie cu totul fermecătoare!… S-a născut în această dugheană, una dintre merceriile cu cei mai numeroşi clienţi din cartier, pe care părinţii ei, domnul şi doamna Louhette, o ţin încă, pentru a avea o ocupaţie. Te asigur că au câştigat ceva parale aici! Dar Octave nu înţelegea comerţul în acest fel, în vizuinile vechiului Paris, unde pe vremuri era suficientă o bucată de stofă pentru o firmă. El se jura să nu consimtă pentru nimic în lume să trăiască în fundul unui asemenea cavou. Probabil că aici te înţepenesc nişte dureri de toată frumuseţea! Tot sporovăind urcaseră scara. Erau aşteptaţi. Doamna Campardon îmbrăcase o rochie de mătase cenuşie, se pieptănase cochet, arăta întru totul foarte îngrijită. Campardon o sărută pe gât, cu o emoţie de soţ afectuos. — Bună seara, pisicuţa mea… bună seara, păpuşica mea… Şi trecură în sufragerie. Cina fu încântătoare. Doamna Campardon vorbi mai întâi despre Deleuze şi Hédouin: o familie respectată în tot cartierul, ai cărei membri erau bine cunoscuţi, un văr făcea comerţ de papetărie în strada Gaillon, un unchi era negustor de umbrele în pasajul Choiseul, nepoţii şi nepoatele se stabiliseră cam peste tot în împrejurimi. Pe urmă conversaţia luă altă întorsătură, se ocupară de Angèle, înţepenită pe scaun şi mâncând cu gesturi întrerupte, Maică-sa o creştea acasă, era mai sigur; şi, nedorind să spună mai mult, clipea din ochi, ca să dea de înţeles că în pensioane domnişoarele învaţă lucruri urâte. Pe furiş, fata tocmai reuşise să-şi pună farfuria în echilibru pe cuţit. Lisa, care servea la masă, şi căreia nu i-ar fi trebuit mult până s-o spargă, strigă: — E vina dumneavoastră, domnişoară! Un hohot răsunător de râs, brusc înăbuşit, trecu peste faţa Angèlei. Doamna Campardon se mulţumi să clatine din cap; şi, când Lisa ieşi să aducă desertul, începu s-o laude în gura mare: foarte inteligentă, foarte energică, o adevărată fiică a Parisului care ştie oricând să se descurce! S-ar fi putut lipsi de Victoire, bucătăreasa, care nu mai era destul de curată, din cauza vârstei înaintate; dar ea îl văzuse pe domnul născându-se în casa tatălui său, era o relicvă de familie demnă de respectul lor. Apoi, pentru că fata în casă se întorsese cu merele coapte: — O purtare ireproşabilă, continuă doamna Campardon la urechea lui Octave. N-am băgat nimic de seamă până acum… Iese în oraş o singură zi pe lună, şi atunci se duce s-o îmbrăţişeze pe bătrâna ei mătuşă, care locuieşte foarte departe. Octave o examină pe Lisa. Văzând-o nervoasă, cu pieptul turtit, cu pleoapele învineţite, îi fulgeră prin minte că făcea nişte petreceri de pomină la bătrâna ei mătuşă. Altminteri, îi dădea toată dreptatea mamei, care continua să-i prezinte ideile ei asupra educaţiei: o fată înseamnă o responsabilitate nespus de copleşitoare, trebuiau îndepărtate de ea până şi adierile străzii. Şi, în acest timp, de câte ori Lisa se apleca în preajma scaunului ei, ca să schimbe o farfurie, Angèle o pişcă de coapse, într-un exces de intimitate, fără ca vreuna dintre ele – foarte serioase – măcar să clipească. — Trebuie să fii virtuos pentru tine însuţi, spuse arhitectul cu pedanterie, ca o concluzie la ideile pe care nu le exprimase. Mie puţin îmi pasă de părerile unora, eu sunt artist! După ce se termină masa, rămaseră în salon până la miezul nopţii. Făceau un exces, pentru a sărbători sosirea lui Octave. Doamna Campardon părea grozav de obosită; încetul cu încetul uită de sine, întinsă pe o canapea. — Îţi e rău, pisicuţa mea? o întrebă soţul. — Nu, răspunse ea cu voce stinsă. Nimic deosebit. Îl privi lung, apoi şopti: — Ai văzut-o la Hédouin? — Da… Mi-a cerut veşti despre tine. Ochii Rosei pluteau în lacrimi. — Ei îi merge foarte bine! — Hai, lasă, făcu arhitectul sărutând-o uşor pe pâr, uitând că nu erau singuri. Iar îţi faci rău… Doar ştii că te iubesc la fel de mult, sărmana mea păpuşică! Octave, după ce se dusese discret la fereastră, ca şi cum ar fi vrut să privească în stradă, se întoarse să scruteze faţa doamnei Campardon, cu o curiozitate la fel de vie ca înainte, întrebându-se dacă ştia adevărul. Dar ea îşi reluase expresia binevoitoare şi suferindă, se ghemuise în fundul canapelei, ca o femeie mulţumită, resemnată de nevoie cu partea ei de mângâieri. În cele din urmă, Octave le ură noapte bună. Era încă pe scară, cu sfeşnicul în mână, când auzi foşnetele unor rochii de mătase atingând treptele. Din politeţe, se trase într-o parte. Erau desigur doamnele de la etajul patru, doamna Josserand şi cele două fiice ale sale, care se întorceau de la serată. Când trecură pe lângă el, mama, o femeie corpolentă şi semeaţă, îl fixă insistent; pe când cea mai mare dintre domnişoare se îndepărtă cu o înfăţişare aspră, iar mezina, fâstâcită, îl privi surâzându-i în strălucirea vie a lumânării. Era o fată încântătoare, puţin obosită, cu. chipul luminos, părul castaniu, aurit de câteva reflexe blonde; şi avea o graţie îndrăzneaţă, aspectul dezinvolt al unei tinere căsătorite ce se întoarce de la un bal într-o complicată toaletă cu fundiţe şi dantele, aşa cum nu poartă fetele de măritat. Trenele dispărură în lungul balustradei, o uşă se închise. Octave mai rămase locului, desfătat de ceea ce-i bucurase ochii. Urcă şi el încet. Ardea un singur bec de gaz, scara adormea într-o căldură copleşitoare. I se părea mai meditativă, cu uşile sale caste, cu uşile sale bogate de acaju, închise peste alcovuri cinstite. Nu se auzea niciun suspin, domnea o linişte de oameni binecrescuţi, care îşi ţineau răsuflarea. Totuşi, desluşind un zgomot uşor, se aplecă şi îl zări pe domnul Gourd, în papuci şi cu scufie pe cap, stingând ultimul bec de gaz. Atunci, totul se cufundă în întuneric, casa fu copleşită de solemnitatea umbrelor, ca dispărută în distincţia şi în decenţa propriului somn. Cu toate acestea, Octave se chinui mult până să adoarmă. Se răsucea agitat în pat, cu mintea plină de chipurile noi pe care le văzuse. De ce naiba se arătau Campardonii atât de binevoitori? Plănuiau oare ca, mai târziu, să-i dea fiica de soţie? Ori poate că soţul îl lua în pensiune pentru a-i ţine de urât şi a-i înveseli nevasta? Şi de ce boală putea să sufere această biată femeie? Pe urmă, gândurile i se răvăşiră tot mai mult, începu să vadă trecând umbre: mica doamnă Pichon, vecina lui, cu privirea goală şi limpede; frumoasa doamnă Hédouin; corectă şi serioasă în rochia ei neagră; şi ochii arzători ai doamnei Valérie; şi râsul vesel al domnişoarei Josserand. Cam îşi mai croia drum, în numai câteva ore, pe caldarâmul Parisului! Totdeauna visase femei care să-l prindă de mână şi să-l ajute în treburile sale. Şi ele reveneau, se amestecau cu o încăpăţânare obositoare. Nu ştia pe care s-o aleagă, se străduia să-şi păstreze glasul duios, gesturile mângâietoare. Şi deodată, copleşit, scos din minţi, cedă fondului său de brutalitate, dispreţului crud ce îl nutrea faţă de femei, sub înfăţişarea lui de adoraţie de îndrăgostit. — La urma urmelor, să mă lase să dorm! spuse el cu glas tare, întorcându-se nervos pe spate. Prima care o să vrea, puţin îmi pasă! şi toate odată, dacă le place!… Să dormim, şi mâine e zi.          
AnnaE
.Post in O pagină de dragoste de Emile Zola
           LAMPA CU ABAJUR ALBASTRU ardea pe cămin, în spatele unei cărţi, cufundând în umbră o jumătate din cameră. O rază de lumină calmă tăia în două măsuţa cu picior şi şezlongul, alinia pliurile mari ale draperiei de catifea, scălda în azur oglinda dulapului de palisandru dintre cele două ferestre. Armonia burgheză a camerii, acel albastru al tapetului, al mobilelor şi covorului, căpătase la acea oră din noapte, moliciunea vagă a unui nor. În faţa ferestrelor, patul, aflat în umbră, acoperit şi el cu catifea, alcătuia o masă neagră luminată doar de albeaţa cearşafurilor. Hélène, cu mâinile încrucişate, în liniştita ei atitudine de mamă şi văduvă, răsufla uşor. În mijlocul tăcerii, pendula bătu ora unu, zgomotele cartierului se stinseseră. Parisul solitar îşi trimitea îndepărtatul său huruit peste înălţimile Trocadéro-ului. Răsuflarea slabă a Hélènei era atât de gingaşă, încât nici măcar nu-i ridica linia castă a sânului. Dormea un somn plăcut, liniştit şi adânc, cu profilul ei pur şi pletele castanii, împletite strâns, cu capul înclinat ca şi cum aţipise ascultând. În fundul camerei, uşa larg deschisă a unei odăiţe tăia în zid un patrat de întuneric. Nu se auzea niciun zgomot. Pendula bătu o jumătate de oră. Balansierul sună slab în acea tărie a somnului care copleşise toată odaia. Lampa dormea, mobilele dormeau; pe o măsuţă, aproape de o lampă stinsă, un lucru de mână dormea şi el. Hélène, adormită, îşi păstra aerul ei grav şi bun. Când sună ora două această pace fu tulburată de un suspin ieşit din întunericul odăiţei. Apoi urmă un foşnet de lenjerie şi tăcerea reîncepu. Acum se auzea o răsuflare chinuită. Hélène nu se mişcase. Dar se deşteptă brusc. O trezi o bolboroseală confuză de copil care suferă. Tocmai îşi ducea mâinile la tâmplele încă însomnurate, când un strigăt surd o făcu să sară pe covor. — Jeanne… Jeanne… Ce ai? Răspunde-mi! strigă ea. Şi cum copila tăcea, ea murmură, alergând să ia lampa: „Dumnezeule! Nu se simţea bine! N-ar fi trebuit să mă culc!” Dădu buzna în camera vecină, unde se lăsase o tăcere apăsătoare. Dar lampa, înecată în ulei, răspândea o lumină tremurătoare care nu arunca decât o pată rotundă pe tavan. Aplecată deasupra patului de fier, Hélène nu putu, la început, să distingă nimic. Apoi, în lumina albăstruie, în mijlocul cearşafurilor azvârlite, ea o zări pe Jeanne, ţeapănă, cu capul pe spate, cu muşchii gâtului rigizi şi duri; un spasm desfigura bietul şi adoratul ei obraz, ochii îi erau deschişi, fixaţi pe curbura draperiilor. — Doamne, Dumnezeule! strigă ea. Moare? Şi punând jos lampa începu să-şi pipăie, cu mâini tremurătoare, copila. Nu-i putu găsi pulsul. Inima părea că i se oprise. Braţele şi picioarele ei mici se zbăteau violent. Atunci simţind că înnebuneşte, bâigui îngrozită: — Îmi moare copilul! Ajutor! Copilul! Copilul meu! Se întoarse în odaie, sucindu-se şi lovindu-se, fără să ştie încotro pornise; apoi reintră în odăiţă şi se aruncă din nou în faţa patului strigând mereu după ajutor. O luase pe Jeanne în braţe şi-i săruta părul, plimbându-şi mâinile pe trupul ei, rugând-o să-i răspundă: „Un cuvânt, Jeanne, un singur cuvânt!” Unde o durea? Dorea un pic din doctoria luată acum câteva zile? Poate puţin aer proaspăt ar însufleţi-o. Şi se încăpăţâna să vrea s-o audă vorbind. Dumnezeule, nici nu ştia ce să facă! Toată povestea asta, aşa, pe neaşteptate, în toiul nopţii! Nici măcar lumină nu-i! Gândurile i se încâlceau. Continuă să-i vorbească fiicei sale, s-o întrebe şi să răspundă în locul ei. Simţea un nod în stomac; ba nu, în gât! Nu se va întâmpla nimic! Trebuia calm. Şi făcu un efort ca să-şi recapete toată luciditatea. Dar senzaţia pe care i-o dădea copila înţepenită în mâinile ei îi răscolea măruntaiele. O privi: era convulsionată şi fără răsuflare. Încercă să judece, să reziste nevoii de a striga. Dar deodată, împotriva voinţei sale, ţipă. Străbătu sufrageria şi bucătăria răcnind: — Rosalie! Rosalie! Repede un doctor! Îmi moare copilul! Servitoarea, care dormea într-o odăiţă din spatele bucătăriei, scoase nişte exclamaţii. Hélène se întoarse alergând. Bătea pasul pe loc, în cămaşă, fără să pară că simte frigul acelei nopţi îngheţate de februarie. Femeia asta va lăsa deci să-i moară copilul? De abia se scursese un minut. Se reîntoarse în bucătărie, reintră în cameră. Şi, pe dibuite, îşi puse o fustă şi-şi aruncă un şal pe umeri. Răsturnă mobilele, umplu cu violenţa disperării sale această odaie în care domnea o pace atât de adâncă. Apoi, numai în papuci, lăsând uşile vraişte, coborî ea însăşi cele trei etaje, hotărâtă să aducă singură un medic. Nici n-apucă portăreasa să tragă de cordon ca să deschidă uşa, că Hélène se şi găsi afară, cu urechile ţiuind, năucă. Coborî în goană strada Vineuse, sună la doctorul Bodin, care o mai îngrijise pe Jeanne; un servitor, veni după o eternitate să-i spună că doctorul se afla la căpătâiul unei femei care năştea. Hélène rămase prostită pe trotuar. Nu mai cunoştea niciun alt doctor în Passy. Porni de-a lungul străzii, privind casele. Sufla un vântuleţ îngheţat; ea mergea în papuci, prin zăpada uşoară, căzută de cu seară. Şi o avea tot timpul în faţa ochilor pe fiica sa, cu acel gând de spaimă care-o ucidea că nu găseşte de îndată un medic. Atunci, cum urca pe strada Vineuse, se agăţă de o sonerie. Trebuia să întrebe; poate i se va da o adresă. Sună din nou pentru că cei din casă nu se grăbeau. Vântul îi lipise de picioare fusta subţire şi şuviţele părului îi fluturau. În sfârşit, un servitor veni să-i deschidă şi să-i spună că doctorul Deberle se culcase. Sunase chiar la uşa unui doctor, deci cerul n-o părăsise. Atunci, îl împinse cât colo pe servitor dând să intre. Repeta într-una: — Copilul, îmi moare copilul… Spune-i să vină… Era un mic palat plin de tapiţerii. Urcă astfel un etaj, luptându-se cu servitorul, răspunzând, la tot ce-i spunea acesta, că-i moare copilul. Ajunsă într-o cameră, voi să-l aştepte pe doctor. Dar, de îndată ce-l auzi alături sculându-se, se apropie şi-i vorbi prin uşă: — Repede, domnule, vă rog. Îmi moare copilul! Şi când doctorul apăru în haină, fără cravată, ea îl târî, nu-l mai lăsă să se îmbrace. El o recunoscu. Locuia în casa vecină şi era locatara lui. Astfel că, atunci când el traversă o grădină ca să scurteze drumul, deschizând o portiţă de comunicaţie care exista între cele două locuinţe, Hélène avu o bruscă deşteptare a memoriei. — E adevărat, murmură ea, sunteţi doctor, şi ştiam asta… Vedeţi, mi-am pierdut mintea. Să ne grăbim… Pe scară îl pofti să treacă primul. Nici pe Dumnezeu nu l-ar fi adus la ea cu atâta evlavie. Sus, Rosalie, rămăsese lângă Jeanne şi aprinsese lampa de pe măsuţă. De îndată ce medicul intră, el luă lampa şi lumină puternic pe copila care-şi păstra rigiditatea dureroasă; ţinea numai capul înclinat, iar faţa îi era străbătută de contracţii repezi. Timp de un minut, nu spuse nimic, cu buzele strânse. Hélène, nerăbdătoare, îl privea. Când întâlni acea privire de mamă care-l implora, murmură: — Nu se va întâmpla nimic… Dar nu trebuie lăsată aici… Are nevoie de aer. Hélène, cu un gest puternic, o luă în braţe. I-ar fi sărutat mâinile doctorului pentru vorba lui bună şi o linişte mare i se răspândi pe faţă. Dar abia o puse pe Jeanne în patul ei mare, că acest biet trup de fetiţă fu scuturat de convulsii violente. Doctorul ridicase abajurul lămpii, o lumină albă năpădi încăperea. Se duse să întredeschidă o fereastră, şi îi porunci Rosaliei să tragă patul dintre draperii. Hélène, cuprinsă de spaimă bâigui: — Dar moare, domnule… Uitaţi-vă, uitaţi-vă… Nici n-o mai recunosc! El nu răspunse, urmărea criza cu o privire atentă. Apoi spuse: — Treceţi în alcov, ţineţi-i mâinile ca să nu se zgârie… Aşa, încet, fără violenţă… Nu vă neliniştiţi, criza trebuie să-şi urmeze cursul. Şi amândoi, aplecaţi deasupra patului, o ţineau pe Jeanne ale cărei membre se destindeau cu scuturături bruşte. Doctorul îşi încheiase haina ca să-şi ascundă gâtul gol. Hélène era înfăşurată în şalul pe care şi-l aruncase pe umeri. Dar Jeanne, zbătându-se, trăsese şalul de pe mamă-sa, descheiase haina doctorului. Ei nu băgară de seamă. Niciunul, nici celălalt nu se vedeau. În sfârşit, accesul se mai potoli. Micuţa părea cuprinsă de o mare slăbiciune. Măcar c-o asigurase pe mamă că fata ieşise din criză, doctorul continuă să fie preocupat. Privind-o mereu pe bolnavă, îi puse câteva întrebări scurte Hélènei, rămasă în picioare lângă pat. — Ce vârstă are copilul? — Unsprezece ani şi jumătate, domnule. Urmă o tăcere. Doctorul îşi înălţă capul, se aplecă şi ridică pleoapa închisă a Jeannei ca să-i privească mucoasa. Apoi îşi continuă interogatoriul fără să-şi ridice ochii asupra Hélènei. — A mai avut crize? — Da, domnule, dar vechile crize au dispărut spre vârsta de şase ani. E foarte delicată. De câteva zile, o tot vedeam prost dispusă. Avea crampe, era absentă… — Au existat boli de nervi în familie? — Nu ştiu… Mama a murit de piept… Ea ezită, cuprinsă de ruşine, nevoind să vorbească despre o bunică închisă într-o casă de nebuni. Toată ascendenţa ei era tragică. — Fiţi atentă, spuse cu vioiciune medicul; iată un nou acces. Jeanne deschise ochii. Privi o clipă în jurul ei, cu un aer rătăcit, fără să pronunţe vreun cuvânt. Apoi privirea îi deveni fixă, trupul i se răsturnă pe spate, cu membrele întinse şi ţepene. Era foarte roşie. Deodată păli, deveni lividă şi convulsiile începură.; — N-o lăsaţi… Apucaţi-o de cealaltă mână. El alerga la măsuţa pe care, intrând, îşi pusese mica-i farmacie. Reveni cu un flacon pe care-l dete copilului să-l miroasă. Dar asta fu ca o lovitură teribilă de bici, Jeanne, se scutură atât de tare, încât scăpă din mâinile mamei sale. — Nu, nu, fără eter! strigă ea, înştiinţată de miros. Eterul o înnebuneşte. Amândoi abia o puteau ţine. Avea spasme violente care o zguduiau din călcâi până la ceafă, ca îndoită în doua. Apoi recăzu, şi începu să se zbată într-o legănare care-o arunca dintr-o parte într-alta a patului. Pumnii îi erau strânşi, degetul mare îndoit către palmă; pentru a clipă ea şi-i deschise şi degetele depărtate încercară să prindă obiecte, ca să le răsucească. Dete de şalul mamă-si şi se agăţă de el. Dar ceea ce-o chinuia pe Hélène era, după cum spunea ea, faptul că nu-şi mai recunoştea fata. Bietul ei înger, cu chipul atât de dulce, avea trăsăturile răvăşite, ochii scufundaţi în orbite arătându-şi sideful lor albăstrui. — Faceţi ceva, vă rog, murmură ea. Nu mai am putere să îndur, domnule… — Îşi aminti că la Marsilia, fiica uneia dintre vecinele sale murise, sufocată, într-o criză asemănătoare. Poate că doctorul o înşela ca s-o cruţe. În fiecare secundă credea că va primi în obraz ultima suflare a Jeannei, a cărei respiraţie întretăiată se oprea. Atunci, zdrobită, răscolită de milă şi de groază, începu să plângă. Lacrimile îi cădeau pe goliciunea nevinovată a copilei, care-şi aruncase cuverturile de pe ea. Doctorul, cu lungile sale degete suple, o apăsă de câteva ori uşor, la baza gâtului. Intensitatea crizei scăzu. Jeanne, după câteva mişcări încetinite, rămase inertă. Recăzuse în mijlocul patului, cu trupul vlăguit, cu braţele întinse, cu capul pe pernă, aplecat pe piept. Ai fi spus un Crist copil. Hélène se aplecă şi-i sărută îndelung fruntea. — S-a sfârşit? spuse ea în şoaptă. Credeţi că va mai avea şi alte crize? El făcu un gest evaziv. Apoi răspunse: — În orice caz, celelalte vor fi mai puţin violente. Îi ceru Rozaliei un pahar şi o carafă. Umplu paharul pe jumătate, luă alte două flacoane, numără picăturile şi, cu ajutorul Hélènei, care ridică încet capul copilei, îi introduse printre dinţii strânşi, o linguriţă din această licoare. Lampa ardea foarte sus, cu flacăra ei albă, luminând dezordinea din camera în care mobilele zăceau răsturnate. Veşmintele pe care Hélène le aruncase pe spatele unui fotoliu, culcându-se, alunecaseră pe jos şi umpleau covorul. Doctorul, călcând pe un corset, îl ridică pentru a nu se mai împiedica de el. Un miros de verbină se înălţă din patul desfăcut, şi din acele lenjuri risipite. Era întreaga intimitate a unei femei, violent etalată. Doctorul se duse singur să caute chiuveta, udă o cârpă şi i-o puse Jeannei pe tâmple. — Doamnă, o s-o ia frigul, spuse Rosalie care dârdâia. Poate putem închide fereastra. Aerul e prea rece. — Nu, nu, strigă Hélène, lasă fereastra deschisă! Nu-i aşa, domnule? Mici răbufniri de vânt intrau ridicând perdelele. Ea nu le simţi. Totuşi şalul îi căzuse cu totul de pe umeri, descoperind începuturile sânilor. La spate, din cocul desfăcut îi atârnau şuviţe rebele până pe şale. Îşi eliberase braţele goale pentru a fi mai promptă, uitând de tot, nemaiavând decât grija copilului. În faţa ei, preocupat, nici doctorul nu se mai gândea la haina descheiată, la gulerul cămăşii pe care i-l smulsese Jeanne. — Ridicaţi-vă un pic, spuse el. Nu, nu aşa… Daţi-mi mâna… Îi luă mâna şi i-o puse el însuşi sub capul copilei, pe care voia s-o determine să mai ia o linguriţă din poţiune. Apoi, o chemă lângă el. Se slujea de ea ca de un ajutor şi Hélène era de o supunere plină de evlavie, văzând că fata părea mai calmă. — Veniţi încoace… va trebui să-i sprijiniţi capul pe umerii dumneavoastră cât timp eu o voi asculta. Hélène făcu ce i se poruncise. Atunci el se aplecă deasupra ei pentru a-şi pune urechea pe pieptul Jeannei. Atinse în treacăt, cu obrazul, umărul gol al Hélènei şi ascultând inima copilului, ar fi putut să audă bătând şi inima mamei. Când se ridică, răsuflarea sa se întâlni cu răsuflarea Hélènei. — N-are nimic la inimă, spuse el liniştit, în timp ce ea se reînsufleţea. Culcaţi-o la loc, nu trebuie tulburată câtuşi de puţin. Dar un nou acces se produse. El fu însă mult mai puţin grav. Jeanne lăsă să-i scape câteva cuvinte întretăiate. Alte două crize urmară la scurte intervale. Copila căzuse într-o stare de prostraţie care păru să-l neliniştească din nou pe medic. O culcă, cu capul foarte sus, cu cuvertura trasă până sub bărbie şi rămase acolo, aproape o oră, s-o vegheze, părând că aşteaptă să respire normal. De cealaltă parte a patului, Hélène aştepta şi ea fără să se mişte. După o vreme, o mare linişte se aşternu pe chipul Jeannei. Lampa strălucea cu o lumină blondă. Chipul îşi recăpătă ovalul adorabil, puţin prelung, de o graţie şi o fineţe de căprioară. Frumoşii săi ochi închişi aveau pleoape largi, albăstrui şi transparente, sub care ghiceai strălucirea sumbră a privirii. Nasul mic răsufla uşor, gura sa puţin cam mare avu un surâs vag. Dormea astfel, în negrul de cerneală al pletelor răvăşite. — De data asta s-a terminat, zise în şoaptă doctorul. Şi se întoarse, aranjându-şi flacoanele, pregătindu-se să plece. Hélène se apropie rugătoare. — Oh, domnule, murmură ea, nu mă părăsiţi. Mai aşteptaţi câteva minute. Dacă se mai produc alte crize… Dumneavoastră sunteţi cel care aţi salvat-o! El îi făcu semn că nu mai avea de ce să se teamă. Totuşi rămase. Ea o trimise pe Rosalie să se culce. Curând se făcu ziuă, o zi blândă şi cenuşie peste zăpada care albea acoperişurile. Doctorul închise fereastra. Şi amândoi schimbară rar câte o vorbă, cu voce înceată, în mijlocul unei mari tăceri. — N-are nimic grav, vă asigur, spuse el. Numai că la vârsta ei trebuie mai multă grijă… Vegheaţi mai ales ca să ducă o viaţă fericită, fără zguduiri… După o clipă Hélène spuse la rândul ei: — E atât de delicată, atât de nervoasă… Nu pot s-o stăpânesc întotdeauna. După necazuri, are bucurii şi tristeţi care mă neliniştesc, atât sunt de puternice. Mă iubeşte cu patimă, cu o gelozie care o face să plângă când mângâi un alt copil… El ridică încet capul repetând: — Da, da, delicată, nervoasă, geloasă… Doctorul Bodin a îngrijit-o, nu-i aşa? Voi vorbi cu el. Vom prescrie un tratament energic. Se află la vârsta când se hotărăşte sănătatea unei femei. Văzându-l atât de devotat, Hélène avu un elan de recunoştinţă: — Ah! Domnule, vă mulţumesc pentru toată osteneala pe care aţi depus-o! Apoi, ridicând vocea, ea se aplecă deasupra patului, cu frică – să n-o trezească pe Jeanne. Copila dormea, trandafirie, cu un surâs vag pe buze. În camera liniştită plutea un fel de lâncezeală. O somnolenţă liniştită şi parcă uşurată cuprinsese tapetele, mobilele şi veşmintele risipite. Totul se pierdea şi se odihnea în lumina zorilor care intrau prin cele două ferestre. Hélène rămase în picioare în faţa patului. Doctorul stătea de cealaltă parte. Şi, între ei, se afla Jeanne, dormind, cu răsuflarea ei uşoară, — Tatăl ei era adesea bolnav, reluă încetişor Hélène revenind la interogatoriu. Eu m-am simţit întotdeauna sănătoasă. Doctorul, care n-o privise încă, îşi ridică ochii şi nu se putu abţine să nu surâdă, atât i se părea de zdravănă şi de sănătoasă. Zâmbi şi ea cu surâsu-i liniştit. Sănătatea ei înfloritoare o făcea fericită. Totuşi, el n-o părăsi din ochi. Niciodată nu văzuse o frumuseţe mai perfectă. Mare, magnifică, era o Junonă şatenă, de un şaten auriu cu reflexe blonde. Când îşi întoarse încet capul, profilul ei căpătă o puritate gravă, de statuie. Ochii cenuşii şi dinţii albi îi luminau toată faţa. Avea o bărbie rotundă, puţin cam puternică ce-i dădea un aer hotărât şi ferm. Dar ceea ce-l miră pe doctor era nuditatea superbă a acestei mame. Şalul îi alunecase din nou, gâtul era gol, braţele la fel, coada ei groasă, de culoarea aurului brun, îi cădea pe umăr şi i se pierdea între sâni. În juponul ce-i atârna, ciufulită şi în dezordine, avea o majestate, o culme a onestităţii şi a pudorii, care o lăsa castă sub acea privire a bărbatului în care se ivi o mare tulburare. Ea însăşi îl examină o clipă. Doctorul Deberle era un om de 35 de ani, cu faţa rasă, puţin prelungă, ochiul fin, buzele subţiri. Cum îl privea, băgă de seamă, la rândul ei, că şi el avea gâtul gol. Rămaseră astfel faţă în faţă, cu mica Jeanne adormită între ei. Dar acest spaţiu, până de curând imens, păru să se restrângă. Copilul începu să respire regulat. Atunci Hélène, cu o mână înceată, îşi ridică şalul şi se înfăşură în el, în timp ce doctorul îşi încheie gulerul vestonului. — Mamă, mamă, bolborosi Jeanne, în somn. Apoi se trezi. Când fu cu ochii deschişi, îl văzu pe doctor şi se nelinişti. — Cine e? Cine e? întrebă ea. Dar maică-sa o sărută. — Dormi, copila mea, ţi-a fost puţin rău… E un prieten. Copila păru surprinsă. Nu-şi aducea aminte de nimic. O cuprinse din nou somnul şi readormi murmurând, cu un aer iubitor: — Oh! Fac nani… Bine, măicuţă… Dacă-i prietenul tău, va fi şi-al meu. Doctorul îşi strânsese mica farmacie. Salută în tăcere şi se retrase. Hélène ascultă un moment respiraţia copilului. Apoi, uită de sine, aşezată pe marginea patului, cu privirile şi gândurile pierdute. Lampa, aprinsă, pălea în lumina plină a zilei.          
Pantecele Parisului de Emile Zola Î n tăcerea adâncă, pe drumul pustiu, căruţele zarzavagiilor se îndreptau spre Paris în legănarea ritmică a roţilor; ecoul lor se izbea de faţadele caselor ce dormeau liniştite la adăpostul perdelei de ulmi care mărginea şoseaua. O cotigă încărcată cu varză şi una cu mazăre se alăturaseră pe podul Neuilly celor opt căruţe cu napi şi morcovi, care veneau dinspre Nanterre; caii mergeau singuri, cu capul plecat, cu pasul egal, leneş, încă şi mai domol la urcuş. Căruţaşii, întinşi pe burtă, înveliţi în pelerinele lor cu dungi negre şi cenuşii, moţăiau cu hăţurile în mână deasupra maldărului de legume. Câte un felinar, ivindu-se din beznă, lumina cuiele unui bocanc, mâneca albastră a unei cămăşi, cozorocul unei şepci, care răsărea pentru o clipă din uriaşele buchete de morcovi roşii, din jerbele de napi albi, din verdele proaspăt al mazării şi al verzelor. Pe drum, pe şoselele învecinate, zarva îndepărtată a carelor vestea apropierea altor convoaie asemănătoare, un întreg transport ce străbătea întunericul şi somnul adânc de la ora două noaptea, legănând oraşul cu vuietul hranei care se apropia. Balthazar, calul rotofei al doamnei François, era în capul coloanei. Călca domol, pe jumătate adormit, bălăbănindu-şi urechile, când deodată, în dreptul străzii Longchamp, o tresărire de spaimă îl opri brusc. Ceilalţi cai se poticniră cu capul în spatele căruţei din faţa lor şi convoiul ce opri în clinchetul lanţurilor şi în înjurăturile căruţaşilor treziţi din somn. Doamna François, rezemată de o scândurică înfiptă în zarzavaturile ei, încerca zadarnic să vadă ce se petrece, la pâlpâirea slabă a unui mic felinar pătrat care nu lumina decât coapsa lucioasă a lui Balthazar. — Ei, cumătră, dă-i drumul înainte! strigă unul dintre căruţaşi, ridicându-se în genunchi pe un maldăr de napi… Trebuie să fie vreun porc de beţiv. Între timp, doamna François se aplecase şi zărise în dreapta, aproape sub picioarele calului, o masă neagră prăvălită de-a curmezişul drumului. — Doar n-o să trec peste el! zise ea sărind din căruţă. Cu braţele desfăcute, căzut cu faţa în ţarină, un om zăcea întins pe caldarâm. Părea tare lung şi era slab ca o aşchie; mare minune că Balthazar nu-l frânsese în două cu copitele lui, în primul moment, doamna François îl crezu mort; apoi, îngenunchind lângă el, îi luă mâna şi văzu că e caldă. — Ei, omule! zise ea încetişor. Căruţaşii însă îşi pierduseră răbdarea. Cel care se ridicase pe grămada de legume se răsti iar cu glasu-i răguşit: — Dă bice calului, mătuşică… A băut până n-a mai putut, porcul dracului! Fă-i vânt în şanţ! Omul însă deschisese ochii. Nemişcat, se uita la doamna François cu o privire speriată. Într-adevăr, trebuie să fie beat, gândi ea. — Nu e bine să stai aici, o să te calce vreo căruţă, îi spuse. Unde te duceai? — Nu ştiu… şopti omul. Apoi cu aceeaşi expresie neliniştită, bolborosi cu greu: — Mă duceam la Paris, am căzut şi nu mai ştiu… Doamna François îl vedea acum mai bine; avea o înfăţişare jalnică; purta nişte pantaloni negri şi o redingotă tot neagră, foarte uzată, prin care i se ghiceau ciolanele. Şapca, dintr-o pânză groasă, neagră şi ea, trasă pe frunte parcă anume ca să-i ascundă chipul, lăsa totuşi să se zărească nişte ochi căprui, mari, de o neobişnuită blândeţe, contrastând cu faţa-i aspră şi chinuită. Doamna François îşi dădu seama că era prea slab ca să fi băut. — Şi unde voiai să mergi la Paris? îl întrebă ea din nou. Omul nu-i răspunse imediat; acest interogatoriu îl stânjenea. Chibzui o clipă, apoi, şovăind: — Pe undeva, pe lângă hale. Se ridicase, cu chiu, cu vai şi părea că ar vrea să-şi urmeze drumul. Zarzavagioaica îl văzu cum se sprijină de hulubele căruţei, clătinându-se. — Eşti obosit? — Da, tare obosit, şopti el. Atunci, îi împinse uşor, şi cu un ton aspru, înciudat parcă, îi zise: — Hai, repede, urcă-te la mine în căruţă. Uite cât timp am pierdut din pricina dumitale… Şi eu mă duc la hale, am să te descarc odată cu zarzavaturile astea. Şi, deoarece el refuza, aproape că-l săltă cu braţele ei vânjoase şi-l aruncă pe mormanul de morcovi şi napi. Se supărase de-a binelea: — Ia mai lasă-mă în pace, omule, că mă scoţi din sărite. Doar ţi-am spus că şi eu mă duc tot la hale. Dormi acolo, am să te trezesc când om ajunge. Se sui din nou în căruţă, se aşeză puţin pieziş, rezemându-se de scândurică şi apucă frâul lui Balthazar care, dând din urechi, o porni încet, picotind în mers. Şirul de căruţe se urni în urmă-i, reluându-şi umbletul molcom prin beznă, lovind iarăşi faţadele caselor adormite cu huruitul lor. Căruţaşii aţipiră iar în mantiile lor; cel care vorbise adineauri zarzavagioaicei se lungi bombănind: — Asta ne mai lipsea acuma, să adunăm beţivii de pe drum! Ai inima prea bună cumătră, ăsta e baiul! Căruţele înaintau încet; caii mergeau singuri, cu capul plecat. Omul pe care doamna François îl luase cu ea se culcase pe burtă, cu picioarele lui lungi vârâte în maldărul de napi îngrămădiţi în fundul căraţii; îşi proptise obrazul în mijlocul legăturilor de morcovi care săltau vesele; cu braţele desfăcute, istovit, îmbrăţişa încărcătura uriaşă de legume, temându-se parcă să nu fie azvârlit din căruţă de vreo hurducătură şi privea drept înainte cele două şiruri nesfârşite de felinare care colo, departe, se apropiau şi se contopeau cu puzderia altor lumini. La orizont plutea o ceaţă alburie, înconjurând Parisul adormit cu nimbul strălucitor al miilor de felinare. — Eu sunt din Nanterre, mă cheamă doamna François, zise zarzavagioaica, după un timp. De când a murit bietul bărbatu-meu, mă duc în fiecare dimineaţă la hale. E greu al dracului! Dar dumneata? — Mă cheamă Florent, vin de departe… răspunse necunoscutul stânjenit. Iertaţi-mă, sunt atât de obosit încât mi-e greu să şi vorbesc. Nu voia să stea de vorbă. Atunci tăcu şi ea şi slăbi niţel hăţurile pe spinarea lui Balthazar ce îşi urma drumul cu siguranţa animalului care cunoaşte fiecare piatră a caldarâmului. Florent, cu ochii aţintiţi asupra uriaşei sclipiri a Parisului, se gândea la povestea pe care o tăinuia. Fugit de la Cayenne unde fusese aruncat în urma evenimentelor din decembrie, cutreierase doi ani de zile Guyana olandeză, chinuit de dorinţa de a se întoarce în patrie şi de teama poliţiei imperiale; şi iată că acum, în sfârşit, se întindea în faţa lui marele, iubitul oraş, atât de dorit, atât de regretat. Acolo avea să se ascundă, acolo avea să-şi trăiască viaţa tihnită de altădată. Poliţia nu va afla nimic. De altfel, pentru poliţie el era mort. Îşi aducea aminte de sosirea sa la Le Havre când nu mai găsise decât cincisprezece franci în nodul din colţul batistei. Până la Rouen putuse să ia diligenţa. De la Rouen o pornise pe jos, nemaiavând în buzunar decât un franc şi jumătate. Dar, la Vernon, cu ultimele zece centime îşi cumpărase pâine. Apoi, nu-şi mai aducea aminte de nimic. Probabil că dormise câteva ore într-un şanţ. Fusese obligat să-i arate unui jandarm actele pe care şi le procurase. Toate aceste amintiri i se învălmăşeau în cap. Venise de la Vernon nemâncat, scuturat de accese bruşte de furie şi de deznădejde, care-l făceau să mestece frunze rupte din gardurile vii pe lângă care trecea; mergea înainte chinuit de crampe şi de dureri, cu şalele frânte, cu ochii împăienjeniţi; picioarele îl duceau fără ca el să-şi mai dea seama, atrase parcă de acel miraj al Parisului care îl chema, îl aştepta departe, foarte departe, dincolo de orizont. Când ajunsese la Courbevoie, noaptea era foarte întunecoasă. Parisul, asemenea unei fâşii de cer înstelat căzută pe un colţişor de pământ negru, îi păru aspru, ca şi cum ar fi fost supărat pe el că se întorsese. Atunci îl apucase un fel de leşin şi coborâse costişa cu genunchii tremurând. Traversând podul de la Neuilly se sprijinise de parapet, se aplecase spre Sena care îşi mâna apele smolite printre malurile masive; o lanternă roşie, pe apă, îl urmărea cu ochiul ei însângerat. Acum, trebuia să urce, să ajungă până la Paris, colo sus. Drumul i se părea nesfârşit. Sutele de leghe pe care le străbătuse până în acest moment erau o nimica toată; bucăţica asta de drum îl deznădăjduia; niciodată nu va fi în stare să ajungă pe acea culme încununată de lumini. Şoseaua netedă, tăcută, învăluită în beznă, se întindea înaintea lui cu şirurile sale de copaci mari şi case mici, cu trotuarele largi, cenuşii, pe care se profilau umbrele ramurilor, cu străzile transversale, asemenea unor văgăuni întunecoase. Doar felinarele drepte, aşezate la intervale regulate, cu flăcăruile lor galbene, dădeau puţină viaţă acestei pustietăţi. Florent nu mai înainta; şoseaua se tot lungea împingând Parisul din ce în ce mai departe în noapte. I se părea că felinarele, cu ochiul lor de ciclop, aleargă de o parte şi de alta a drumului, furându-i-l; năucit de acest vârtej, se împiedică şi căzu pe caldarâm ca un buştean. Acum călătorea încet pe acest aşternut de verdeaţă, care i se părea mai moale decât puful. Ridicase puţin bărbia, ca să vadă aburul luminos ce se înălţa deasupra acoperişurilor negre întrezărite la orizont. Sosea la Paris uşor, neavând nimic altceva de făcut, decât să se lase în voia legănării molcome a căruţei; iar drumul acesta, străbătut fără niciun efort, nu-i mai pricinuia decât o singură suferinţă: foamea. Îl apucase iar foamea aceea cumplită, de nesuferit. Tot trupul lui dormea; numai stomacul şi-l simţea treaz, strâns, sfredelit parcă de un fier înroşit. Mirosul proaspăt al legumelor în care era cufundat, aroma pătrunzătoare a morcovilor îl tulburau până la leşin. Îşi proptea din răsputeri pieptul în acest bogat aşternut de hrană, încercând să-şi preseze stomacul ca să-şi înăbuşe durerea. În chinurile foamei ce-l mistuia i se părea că celelalte nouă cotigi din urma lui, încărcate cu munţi de varză şi de mazăre, cu maldăre de anghinare, de salată, de ţelină şi de praz se rostogolesc încet peste el, vrând parcă să-l îngroape sub un morman uriaş de hrană. O oprire bruscă, un zvon de glasuri; ajunseseră la barieră şi vameşii cercetau căruţele. Apoi, căzut în nesimţire cu dinţii încleştaţi în morcovi, Florent intră în Paris. — Ei omule, tu, de acolo! strigă aspru doamna François. Şi deoarece el nu mişca deloc, se căţără sus şi-l zgâlţâi. Atunci Florent se ridică în capul oaselor. Dormise şi foamea i se mai potolise, dar era complet ameţit. Zarzavagioaica îl dădu jos spunându-i: — Mă ajuţi la descărcat, nu-i aşa? O ajută. Un grăsan cu baston şi pălărie de fetru, care purta o insignă la reverul sting al hainei, lovea supărat trotuarul cu vârful bastonului. — Haideţi odată, haideţi mai repede! Trageţi căruţa… Câţi metri aveţi? Patru, nu-i aşa? Îi întocmi doamnei François o recipisă, în timp ce aceasta scotea nişte gologani dintr-o punguţă de pânză. După aceea grăsanul plecă mai departe, să-şi manifeste supărarea şi să bată din baston. Zarzavagioaica îl luase pe Balthazar de căpăstru, împingându-l până ce propti roţile căruţei în bordură. Îşi însemnă apoi cei patru metri de trotuar la care avea dreptul, cu nişte şomoioage de paie şi după ce scoase scândura din spatele căruţei, îl rugă pe Florent să-i dea legăturile de legume una câte una. Le rândui cu chibzuială pe trotuar, punându-le în valoare, aşezând frunzele în aşa fel, încât acestea să mărginească cu verdele lor grămada de zarzavaturi, aranjând cu o repeziciune uluitoare o adevărată expoziţie ce semăna în penumbră cu o tapiserie simetric colorată, Când, în sfârşit, Florent îi întinse un braţ uriaş de pătrunjel pe care îl găsise în fundul căruţei, îi ceru să-i mai facă încă un serviciu. — Fii bun şi-mi păzeşte marfa până ce-mi duc căruţa sub un şopron… E la doi paşi de aici, la Compasul de Aur, pe strada Montorgueil. O asigură că putea fi liniştită. Mişcarea nu-i făcea bine; de când începuse să se agite, simţea cum i se redeşteaptă foamea. Se aşeză lângă un morman de varză, alături de marfa doamnei François; se simţea bine acolo, aşa că hotărî să nu se mai mişte şi să aştepte. Capul i se golise şi nu-şi dădea bine seama unde se află. Încă din primele zile ale lunii septembrie, dimineţile sunt deja destul de întunecoase. Împrejurul lui nişte lanterne se mişcau lin apoi se opreau în beznă. Se afla pe marginea unei străzi largi, pe care nu o recunoştea şi care se pierdea în noapte, undeva foarte, foarte departe. Nu distingea decât marfa pe care o păzea. Mai încolo, de-a lungul trotuarelor se întrezăreau maldăre confuze, neclare. În mijlocul şoselei, siluetele cenuşii ale cotigilor barau trecerea; de la un capăt la celălalt al străzii un suflu continuu te făcea să ghiceşti prezenţa unui şir de animale înhămate, pe care însă nu le vedeai. Strigătele, zgomotul vreunui lemn sau al unui lanţ de fier căzut pe caldarâm, prăvălirea surdă a zarzavaturilor descărcate, ultima hurducătură a unei căruţe ce se lovea de marginea trotuarului, umpleau văzduhul încă adormit de zumzetul uşor al unei zgomotoase şi formidabile treziri, a cărei apropiere o presimţeai în sânul acestei penumbre fremătătoare. Întorcând capul, Florent zări de cealaltă parte a verzelor un om care sforăia cu capul pe nişte coşuri cu prune, înfăşurat într-o pelerină, ca un pachet, în stânga lui, mai aproape, văzu un copil ele vreo zece ani dormind cu un zâmbet îngeresc, între doi munţi de cicoare. La marginea trotuarului doar lanternele, săltând zglobiu la capătul unor braţe nevăzute, păşind peste somnul oamenilor şi al legumelor aşezate claie peste grămadă, vegheau în aşteptarea zorilor. Pe Florent însă îl mirau uriaşele pavilioane înşirate de o parte şi de alta a străzii, ale căror acoperişuri suprapuse i se păreau că se tot înalţă, se întind şi se pierd într-o pulbere de lumini. Cu mintea înceţoşată de slăbiciune, îşi imagina o succesiune de palate, uriaşe şi uniforme, de o fragilitate de cristal, cu faţadele brăzdate de miile de dungi luminoase ale unor obloane nesfârşite. Între unghiurile fine ale stâlpilor, aceste dunguliţe galbene formau nişte trepte de lumină care urcau până la linia întunecată a primului rând de acoperişuri, le depăşeau, căţărându-se până la etajul superior, delimitând carcasele ajurate ale sălilor imense în care, sub lumina gălbuie a gazului, era risipit un vălmăşag de forme cenuşii, neclare, adormite. Florent întoarse capul, necăjit că nu-şi dă seama unde se află, neliniştit de această nălucă uriaşă şi fragilă; ridicând însă ochii, zări cadranul luminos al bisericii Saint-Eustache şi masa cenuşie a acesteia din urmă. Se miră grozav. Se afla deci chiar lângă Saint-Eustache. Între timp doamna François se întorsese. Discuta foarte aprins cu un om care ducea în spinare un sac şi care nu voia să-i dea decât cinci centime pe legătura de morcovi.
Pamantul de Emile Zola Partea întâi I În dimineaţa aceea, cu o traistă albastră legată peste pântec, ţinându-i gura deschisă cu mâna stângă, Jean scotea din ea cu dreapta, la fiecare trei paşi, câte un pumn de grâu pe care îl azvârlea cu o mişcare rotită. Încălţările grosolane i se afundau în pământul gras şi-i duceau cu ele, în legănarea cadenţată a trupului său; în acest timp, la fiecare azvârlitură, printre seminţele bălaie, aflate într-un zbor necontenit, se vedeau cum strălucesc cele două galoane roşii ale unui veston de ordonanţă, aproape ferfeniţă. Păşea singuratic, mereu înainte, cu o înfăţişare măreaţă; şi, în urma lui, acoperind boabele de grâu, se rostogolea domol o grapă trasă de doi cai pe care îi îndemna un căruţaş cu lungi şi regulate lovituri de bici ce plesneau pe deasupra urechilor lor. Petecul de pământ, de numai cincizeci de ari, situat în locul numit Cornailles, era atât de puţin important, că domnul Hourdequin, stăpânul de la Borderie, nu voise să trimită pe el semănătoarea mecanică, ce lucra în altă parte. Urcând pe ogor de la miazăzi la miazănoapte, Jean avea mereu în faţă, la doi kilometri, clădirile fermei. Ajuns la capătul ogorului, îşi ridica ochii şi privea fără să vadă ceva, răsuflând o clipă. Erau ziduri scunde, o pată cafenie de ardezii vechi, pierdută în pragul ţinutului Beauce, a cărui câmpie se întindea până către Chartres. Sub cerul imens, un cer întunecat, de sfârşit de octombrie, zece leghe de culturi îşi desfăşurau în acest anotimp pământurile goale, galbene şi înţelenite, mari pătrate de arătură, care alternau cu loturi verzi de lucernă şi trifoi; totul fără nicio colină, fără nici un singur copac, cât vezi cu ochii, totul confundându-se, coborând în spatele liniei orizontului, pură şi rotundă ca pe mare. În partea dinspre apus, doar o pădurice mărginea cerul cu o panglică roşcată. În mijloc, un drum, drumul de la Châteaudun la Orléans, de o albeaţă ca de cretă, alerga în linie dreaptă pe o distanţă de patru leghe, desfăşurând geometrica defilare a stâlpilor de telegraf. Şi nimic altceva, decât trei sau patru mori de lemn stând pe picioarele lor de cherestea, cu aripile încremenite. Câteva sate păreau ostroave de piatră, o clopotniţă, în depărtare, ţâşnea dintr-o adâncitură a terenului, fără ca biserica să se vadă, în linele ondulaţii ale acestui pământ al grâului. Dar Jean se întoarse şi porni iar, de la miazănoapte spre miazăzi, cu aceeaşi legănare, ţinând traista cu mâna stângă şi biciuind aerul cu zborul neîncetat al seminţei. Acum avea în faţă, foarte aproape, tăind câmpia aidoma unui şanţ, strâmta vâlcea a râului Aigre, dincolo de care reîncepea întinderea necuprinsă a ţinutului Beauce, până la Orléans. Păşunile şi umbrarele nu se ghiceau decât după o linie de plopi înalţi, ale căror vârfuri îngălbenite depăşeau vâlceaua la nivelul malurilor, asemenea unor tufişuri scunde. Din sătucul Rognes, clădit pe pantă, se vedeau numai câteva acoperişuri, la picioarele bisericii, care îşi înălţa în văzduh clopotniţa din pietre cenuşii, locuită de câteva familii de corbi foarte bătrâni. Şi, în partea dinspre răsărit, dincolo de valea râului Loir, unde, la două leghe, se ascundea localitatea Cloyes, capitala cantonului, se profilau îndepărtatele coline Perche, liliachii în lumina ca de ardezie a zilei. Ne aflăm în străvechiul Dunois, devenit astăzi arondismentul Châteaudun, între Perche şi Beauce, şi anume chiar la marginea acestuia, în acel loc unde pământurile mai puţin fertile făcuseră să i se dea numele de Beauce păduchiosul. Când Jean ajunse la capătul ogorului se opri din nou, aruncă o privire în jos, în lungul pârâului Aigre, zglobiu şi limpede printre ierburi şi urmând drumul spre Cloyes, străbătut în sâmbăta aceea de cariolele ţăranilor porniţi la piaţă. Apoi se întoarse. Şi mereu-mereu, cu acelaşi pas şi cu aceeaşi mişcare se ducea spre miazănoapte, se întorcea spre miazăzi, învăluit în pulberea vie a grâului; în timp ce, în urma lui, grapa, în pocnetele biciului, îngropa seminţele, cu acelaşi mers domol şi parcă chibzuit. Ploile lungi întârziaseră semănăturile de toamnă; pământul fusese gunoit în august şi ţarinile erau pregătite de multă vreme, cu grijă, curăţate de buruieni, numai bune să li se dea din nou grâu, după trifoiul şi ovăzul asolamentului trienal. De aceea, teama de gerurile apropiate, care ameninţau să vină după aceste potopuri, îi făcea pe ţărani să se grăbească. Vremea se răcise pe neaşteptate, fără să adie un fir de vânt, văzduhul luase culoarea funinginii, răspândind o lumină egală şi posomorâtă peste acest ocean de pământ neclintit. Se semăna în toate părţile: mai era un semănător în stânga, la trei sute de metri, un altul mai departe, spre dreapta; şi alţii, şi iar alţii se afundau în pământ, în perspectiva înclinată a terenurilor netede din faţa lui. Mici siluete negre, simple liniuţe din ce în ce mai subţiri, care se pierdeau în depărtare. Şi toţi aveau mişcarea rotită, zborul seminţei, pe care îl desluşeai ca pe o undă de viaţă în jurul lor. Câmpia era într-o continuă frământare până departe, în zare, unde semănătorii, răspândiţi pretutindeni, nu se mai vedeau. Jean cobora pentru ultima dată, când zări, venind dinspre Rognes, o vacă mare, roşcată şi albă, pe care o fetişcană, aproape o copilă, o ducea de funie. Ţărăncuţa şi vita înaintau pe cărarea ce şerpuia de-a lungul vâlcelei, la marginea platoului; isprăvise semănatul grâului urcând panta, când un zgomot de fugă, răsunând printre nişte strigăte sugrumate, îl făcu din nou să ridice capul, tocmai când îşi dezlega traista ca să plece. Era vaca înfuriată, gonind printr-un ogor de lucernă, urmată de fata care se istovea încercând s-o oprească. Temându-se de o nenorocire, strigă: — Las-o! Fata nu-l asculta, gâfâia, îşi blestema vita, cu vocea mânioasă şi înspăimântată: — Coliche, stai, Coliche!… Ah, animal nenorocit!… Ah, jigodie afurisită! Alergând şi săltând pe cât îi îngăduia lungimea micilor ei picioare, până acum se putuse ţine după ea. Dar se poticni, căzu o dată, se ridică o clipă, ca să cadă iar, ceva mai departe; şi atunci, înnebunind de-a binelea, vita începu s-o târască. Fata urla. Trupul ei lăsa o dâră în lucernă. — Las-o odată, pentru numele lui Dumnezeu! continuă Jean să strige. Las-o odată! Şi striga aceste cuvinte inconştient, dintr-o mare spaimă; începând, la rândul lui, să alerge, izbuti, în sfârşit, să înţeleagă: funia trebuie să se fi înnodat în jurul încheieturii mâinii fetei şi să se fi strâns mereu, la fiece nouă sforţare. Din fericire, tăind-o de-a curmezişul unui ogor, Jean se ivi atât de brusc în faţa vacii, că aceasta, înfricoşată, prostită, se opri în loc. Dezlegă repede funia, aşeză fata pe iarbă. — Nu ţi-ai rupt nimic? Dar ea nu era câtuşi de puţin leşinată. Se sculă în picioare, se pipăi, îşi ridică fustele până la coapse, în linişte, ca să-şi vadă genunchii care-i ardeau, gâfâind încă atât de tare, că abia putea să vorbească. — Uite, aici, asta mă doare… Dar, pot s-o mişc, n-am nimic… O, mi-a fost teamă! Pe drum, clocoteam, nu alta! Şi cercetându-şi încheietura aproape strivită, înconjurată de un cerc roşu, o umezea cu salivă, lipindu-şi buzele de ea, adăugând cu un suspin adânc, uşurată, împăcată: — Coliche nu e deloc rea. Numai că, de azi-dimineaţă, ne-a făcut să turbăm, nu alta, pentru că-i e de goană… O duc la taur, la Borderie. — La Borderie, repetă Jean. Se potriveşte de minune, acolo mă întorc şi eu, te însoţesc. Continua s-o tutuiască, socotind-o un copil, atât era de subţire încă la cei paisprezece ani ai ei. Cu bărbia ridicată, fata îl privea serioasă pe vlăjganul ăsta de băiat şaten, cu părul tuns scurt, cu faţa plină şi trăsătură regulate, care, la cei douăzeci şi nouă de ani ai lui, îl făceau să pară un om bătrân în ochii ei. — A, te cunosc, dumneata eşti Caporal, tâmplarul care a rămas ca argat la domnul Hourdequin. Auzind această poreclă pe care i-o dăduseră ţăranii, tânărul zâmbi; şi, la rândul lui, o privi lung, uimit să descopere în ea aproape o femeie, cu sânii mici şi tari în formare, cu obrazul prelung, cu ochi negri deosebit de adânci, cu buze groase, carne fragedă şi trandafirie de fruct care se pârguieşte. Îmbrăcată într-o fustă cenuşie şi o bluză pe deasupra, din lână neagră, cu capul împodobit cu o bonetă rotundă, ea avea pielea grozav de oacheşă, pârlită şi aurită de soare. — Dar tu eşti mezina lui taica Mouche! strigă el. Nu te recunoscusem… Nu-i aşa că sora ta era iubita lui Buteau, astă-primăvară, când muncea cu mine la Borderie? Ea răspunse simplu: — Da, eu sunt Françoise… Şi soră-mea este Lise, care a trăit cu vărul Buteau, şi acum e grea, în luna a şasea.. El a şters-o, e pe la Orgères, la ferma Chamade. — Prin urmare, aşa, încheie Jean. I-am văzut împreună. Şi rămaseră o clipă tăcuţi, faţă în faţă, el râzând – pentru că îi surprinsese într-o seară pe cei doi îndrăgostiţi în dosul unei căpiţe – ea, udându-şi mereu încheietura amorţită, de parcă umezeala buzelor i-ar fi domolit usturimea; în timp ce vaca, liniştită, smulgea smocuri de lucernă dintr-un câmp vecin. Căruţaşul cu grapa lui plecaseră, făcând un ocol pentru a ieşi la drum. Se auzea croncănitul a doi corbi care se roteau într-un zbor continuu în jurul clopotniţei. Cele trei dangăte de clopot, vestind slujba de amiază, răsunară în văzduhul încremenit. — Cum, e amiază! strigă Jean. Să ne grăbim! Apoi, zărind-o pe Coliche pe un ogor: — Ei, vaca ta face stricăciuni! Dacă are s-o vadă… Aşteaptă, tu, ticăloaso, că vin să te satur! — Nu, las-o în pace, spuse Françoise oprindu-l. Ogorul ăsta e al nostru. Pe locul nostru m-a trântit nărăvaşa asta! Tot malul e al familiei noastre, până la Rognes. Noi avem de-aici, în jos; pe urmă, alături, e locul unchiului Fouan; şi, dincolo, al mătuşii mele, La Grande. Arătând loturile cu câte o mişcare a mâinii, fata scosese vaca pe potecă. Şi numai după ce ajunse s-o ţină iar de funie, se gândi să-i mulţumească tânărului. — Îţi sunt nespus de recunoscătoare! Să ştii că-ţi mulţumesc, îţi mulţumesc din toată inima. Începuseră să meargă, urmau drumul îngust ce şerpuia de-a lungul vâlcelei, înainte de a se afunda în pământuri. Ultimul dangăt de clopot al slujbei de amiază îşi luase zborul, numai corbii croncăneau întruna. Şi, în urma vacii care trăgea de funie, niciunul nici altul nu mai vorbeau, cufundaţi în acea tăcere a ţăranilor ce străbat leghe întregi alături fără să schimbe un cuvânt. Aruncară o privire în dreapta, către o semănătoare mecanică ai cărei cai se întorceau în brazdă în apropierea lor; omul le strigă: „Bună ziua!” şi ei răspunseră: „Bună ziua!” cu aceeaşi voce serioasă. În jos, spre stânga, pe toată lungimea drumului spre Cloyes, treceau mereu cariole, căci piaţa nu se deschid dea decât la ora unu. Se hurducăiau crâncen pe cele două roţi ale lor, asemenea unor insecte în veşnică mişcare, şi, oricât le micşora depărtarea, în ele se desluşea singurul punct alb al bonetei femeilor. — Uite-l pe unchiul Fouan cu mătuşa Rose. Acolo, jos, se duc la notar, spuse Françoise, cu ochii pe o căruţă, mare cât o coajă de nucă, alergând la mai bine de doi kilometri. Avea agerimea ochiului de marinar, acea vedere lungă a oamenilor de la câmpie, exersată pe amănunte, în stare să recunoască un om sau un animal în mica pată mişcătoare a siluetei lor. — A, da, am auzit vorbindu-se! reluă Jean. Prin urmare, e lucru hotărât, bătrânul îşi împarte avutul între fata şi cei doi băieţi ai lui? — Hotărât, au cu toţii întâlnire, astăzi, la domnul Baillehache. Şi Françoise privea neîncetat cum se depărtează cariola. — Nouă puţin ne pasă, treaba asta nu ne ţine nici de cald, nici de rece… Doar că la mijloc e şi Buteau. Soră-mea se gândeşte că poate o ia de nevastă, după ce-o să-şi primească partea lui. Jean începu să râdă. — Afurisitul de Buteau, am fost camarazi… Eh, nu-l costă nimic să ducă fetele de nas! Când le simte lipsa, le ia cu de-a sila, dacă nu vor de bunăvoie. — Nici vorbă că e un porc! declară Françoise cu convingere. Nu-i faci unei verişoare porcăria s-o părăseşti, cu burta la gură. Dar, deodată, cuprinsă de mânie: — Ia stai, Coliche! te învăţ eu minte!… Uite-o că iar începe, turbează, lighioana, când o apucă! Cu o smucitură puternică, adusese vaca înapoi. În acel loc, drumul părăsea marginea platoului. Cariola dispăru, şi amândoi continuară să meargă pe câmpie, nemaiavând în faţă, la dreapta şi la stânga lor, decât întinderea fără de sfârşit a culturilor. Printre petecele de arătură şi fâneţele anume semănate pentru nutreţ, poteca mergea pe un pământ fără niciun tufiş, ajungând drept la ferma pe care ai fi crezut că poţi s-o atingi cu mâna, şi care se tot trăgea îndărăt sub cerui de cenuşă. Se cufundaseră din nou în tăcere, nu mai deschideau gura, ca învăluiţi în gravitatea gânditoare a ţinutului Beauce, atât de trist şi atât de mănos. Când ajunseră, curtea mare, pătrată, de la Borderie, închisă din trei părţi de clădirile staulelor, ale stânelor de oi şi ale hambarelor, era goală. Dar, numaidecât, în pragul bucătăriei se arătă o tânără femeie scundă, cu o înfăţişare înfiptă şi plăcută.
Nana de Emile Zola   L a ora nouă, sala teatrului Variétés era încă goală. Câteva persoane, la balcon şi în fotoliile de orchestră, aşteptau, pierdute printre scaunele de catifea vişinie, în lumina slabă a candelabrului doar pe jumătate aprins. Întunericul învăluia uriaşa pată roşie a cortinei; şi niciun zgomot nu venea dinspre scenă, de la rampa stinsă, din preajma pupitrelor muzicanţilor, împrăştiate în dezordine. Numai sus, la galeria a treia, în jurul rotondei plafonului unde femei şi copii goi îşi luau zborul pe un cer înverzit de gazul de iluminat, chemări şi râsete se iscau dintr‑o hărmălaie continuă de voci, capete acoperite cu bonete si şepci se etajau sub largile firide rotunde, încadrate cu ornamente aurii. Din când în când, îşi făcea apariţia câte o plasatoare, zorită, cu biletele‑n mână, împingând în faţa ei un domn şi o doamnă care se aşezau, bărbatul în frac, femeia subţirică şi cambrată, plimbând în jurul ei o privire domoală. Doi tineri îşi făcură apariţia în preajma fotoliilor de orchestră. Rămaseră în picioare, privind. — Ce‑ţi spuneam eu, Hector? izbucni cel mai vârstnic, un vlăjgan cu o mustăcioară neagră. Venim prea devreme. Ai fi putut foarte bine să mă laşi să‑mi termin ţigara. Trecea o plasatoare. — Ehe, dom’le Fauchery, spuse ea cu un ton familiar, mi‑e teamă că n‑o să‑nceapă mai devreme de‑o juma de oră. — Atunci, pentru ce scrie pe afiş ora nouă? Murmură Hector, a cărui figură alungită luă o expresie contrariată. De dimineaţă, Clarisse, care joacă în piesă, mi‑a dat cuvântul că‑ncepe la ora opt precis. Un moment, tăcură, ridicând capul şi explorând umbra lojilor. Dar hârtia verde cu care erau tapetate le întuneca şi mai tare. În partea de jos, sub galerie, benoarele se cufundau într‑o completă beznă. La lojile de la balcon, nu se afla decât o doamnă grasă, înfundată în catifeaua rampei. La dreapta şi la stânga, între coloane înalte, avanscenele rămâneau goale, drapate cu lambrechine cu franjuri lungi. Sala albă, cu decoraţii aurii, puse‑n valoare de un verde‑palid, se estompa, ca si cum scurtele licăriri ale candelabrului de cristal ar fi umplut‑o cu o pudră fină, — Ai făcut rost de un loc în avanscenă pentru Lucy? întrebă Hector. — Da, răspunse celălalt, dar n‑a fost tocmai uşor… Oh, nu‑i niciun pericol ca Lucy să vină prea devreme! Îşi înăbuşi un uşor căscat de plictiseală, apoi reluă după o scurtă tăcere: — Ai noroc, tu, care încă n‑ai văzut premiera… Blonda Venus va fi evenimentul anului. Se vorbeşte de şase luni despre ea. Ah, dragul meu, o muzică! O grozăvie!… Bordenave, care‑şi cunoaşte meseria, a păstrat‑o pentru deschiderea Expoziţiei. Hector asculta cu religiozitate. Îndrăzni totuşi să pună o întrebare: — Dar pe Nana, noua stea, care trebuie să joace în rolul lui Venus, ai cunoscut‑o? — Ei, poftim, asta‑i bună! Mereu aceeaşi şi aceeaşi poveste! strigă Fauchery înălţându‑şi braţele în aer. De azi‑dimineaţă, toţi mă pisează cu Nana. Am întâlnit mai mult de douăzeci de persoane, şi Nana‑n sus, Nana‑n jos! Ştiu şi eu? Ce, parcă trebuie să cunosc pe toate fetele din Paris?… Nana‑i o născocire a lui Bordenave. Asta trebuie să fie adevărul. Se linişti. Dar pustietatea sălii, lumina slabă a candelabrului, această reculegere de biserică plină de glasuri şoptite şi de zgomote de uşi trântite, îl enervau. — Ei asta‑i! Spuse deodată. Îmbătrânim aici. Mă duc afară… Să mergem, poate‑l găsim pe Bordenave jos. O să ne spună el cum stau lucrurile. Jos, în holul uriaş pardosit cu dale de marmură, unde se aflau controlorii, publicul începea să se arate. Prin cele trei porţi cu grilajele deschise, se putea vedea trecând toată viaţa palpitantă a bulevardelor, care viermuiesc şi clocotesc în frumoasele nopţi de aprilie. Uruitul trăsurilor se curma brusc, portierele se trânteau cu zgomot şi lumea intra, în grupuri mici, oprindu‑se în faţa controlorilor, urcând, în fund, scara dublă, unde femeile zăboveau o clipă cu un legănat uşor din talie. În strălucirea crudă a gazului de iluminat, în goliciunea lividă a acestei săli, a cărei decoraţie de un mediocru stil empire părea un peristil de templu din carton, mari afişe galbene se etalau pretutindeni, purtând pe ele numele Nanei scris cu uriaşe litere negre. Bărbaţii, agăţaţi ciorchine de ele, le citeau; alţii, în picioare, pălăvrăgeau, blocând intrările; în timp ce, în preajma casei de bilete, un om cu aspect grosolan, cu faţa lată, proaspăt bărbierită, răspundea cu brutalitate persoanelor care insistau să obţină locuri. — Uite‑l pe Bordenave, spuse Fauchery, coborând scara. Dar directorul îl şi zărise. — Ei, drăguţ din partea dumitale! îi strigă el de departe. Ce să‑ţi spun, mi‑ai făcut o cronică… Am deschis de dimineaţă Le Figaro. Nimic! — Ai răbdare! Trebuie s‑o cunosc mai întâi pe Nana asta a voastră, înainte de a vorbi despre ea… De altfel, n‑am promis nimic. Apoi, pentru a‑i tăia directorului orice poftă să mai lungească vorba, i‑l prezentă pe vărul lui, domnul Hector de la Faloise, un tânăr care venea să‑şi desăvârşească educaţia la Paris. Directorul îl cântări dintr‑o scurtă privire pe tânăr. În schimb, Hector îl examina îndelung, emoţionat. Aşadar, ăsta‑i Bordenave, cel despre care se spunea că exhibă femei, că le tratează ca la ocnă, un creier care fierbe totdeauna căutând cine ştie ce reclamă, individul acela care strigă, scuipă şi se loveşte peste coapse, cinic şi având o minte de jandarm! Hector se crezu dator să caute o frază amabilă. — Teatrul dumneavoastră… începu el cu o voce subţire. Bordenave îl întrerupse liniştit, vorbind pe şleau, ca un om căruia îi plac situaţiile limpezi: — Spune bordelul meu. Atunci Fauchery avu un zâmbet aprobativ, în timp ce la Faloise rămase cu complimentul în gât, foarte contrariat, încercând să pară că gustă gluma. Directorul se grăbise să strângă mâna unui cronicar dramatic, al cărui foileton se bucura de mare trecere. Când se întoarse, la Faloise tocmai încerca să‑şi vină în fire. Se temea să nu fie considerat un provincial, dacă se arăta prea surprins. — Mi s‑a spus, începu el din nou, dorind neapărat să găsească ceva de spus, că Nana are o voce fermecătoare. — Ea! exclamă directorul înălţând din umeri, o adevărată tulumbă! Tânărul se grăbi să adauge: — Încolo, o excelentă actriţă. — Da de unde!… E stângace! Nu ştie ce să facă cu mâinile şi cu picioarele. La Faloise roşi uşor. Nu înţelegea nimic. Bâlbâi: — Pentru nimic în lume n‑aş fi vrut să pierd premiera de astă‑seară. Ştiam că teatrul dumneavoastră… — Spune, domnule, bordelul meu, îl întrerupse din nou Bordenave cu recea încăpăţânare a unui om convins de ceea ce afirmă. În acest timp, Fauchery, foarte liniştit, privea femeile care intrau. Veni în ajutorul vărului său, atunci când îl văzu uluit şi neştiind dacă trebuie să râdă sau să adopte o mină serioasă. — Fă‑i totuşi plăcerea lui Bordenave şi numeşte‑i teatrul cum vrea el, din moment ce asta îl amuză… Şi tu, dragul meu, nu‑ţi mai da aere. Dacă Nana nu ştie nici să cânte, nici să danseze, va fi un fiasco, şi atâta tot. De asta mi‑e şi frică, de altfel. — Un fiasco! Un fiasco! Strigă directorul a cărui faţă se făcea purpurie. Ce nevoie are o femeie să ştie să danseze şi să cânte? Ah, dragul meu, prea eşti naiv… Nana are altceva, zău! Şi încă ceva care ţine loc de toate. Am adulmecat eu afacerea, te amuzi foarte bine cu ea, ori, dacă nu, n‑am fler, sunt un imbecil… Vei vedea, vei vedea, nu trebuie decât să apară, şi toată sala se va linge pe buze. Îşi ridicase mâinile groase şi fremătătoare de entuziasm, şi, uşurat, coborî vocea, mormăind pentru sine însuşi: — Da, va ajunge departe, oh! Doamne‑sfinte! Da, va ajunge departe… Are o piele, oh! O piele! Apoi, cum Fauchery îl descosea, acceptă să dea amănunte cu o cruditate de expresie care‑l jena pe Hector de la Faloise. O cunoscuse pe Nana şi voia să o lanseze. Tocmai căuta pe atunci o Venus. Nu era el omul care să se încurce multă vreme cu o femeie; lucrul care îi plăcea cel mai mult era să facă publicul să profite numaidecât de ea. Dar avea de furcă în şandramaua lui, pe care venirea acestei fete voinice o întorsese pe dos. Rose Mignon, steaua trupei, o fină actriţă şi o adorabilă cântăreaţă, ameninţa în fiecare zi, furioasă, să‑l lase baltă, intuind o rivală. Şi, pentru afiş, ce tărăboi, Dumnezeule mare! În cele din urmă, se decisese să se pună numele celor două actriţe cu litere de dimensiune egală. Pe el nu trebuie să‑l întărâte nimeni. Ori de câte ori una dintre fetele sale, cum le numea el, Simonne sau Clarisse, îşi făcea de cap, le ardea un picior în fund. Altminteri, nu‑i chip de trăit. Încercau să‑l păcălească, ştia el cât preţuiau târfele astea. — Iată! spuse el, întrerupându‑se, domnul Mignon şi Steiner. Mereu împreună. Ştiţi că Steiner începe să se sature până peste cap de Rose; în consecinţă, soţul Rosei nu‑l slăbeşte din ochi, de teamă să nu spele putina şi să‑i lase soţia baltă. Pe trotuar, lampa cu gaz, care lumina cornişa teatrului, arunca o pânză de lumină vie. Doi pomişori, de un verde crud, se detaşau limpede; o coloană de afişaj se vedea albă şi aşa de puternic luminată, încât îi citeai de la distanţă literele, ca în plină zi; şi, mai departe, noaptea adâncă a bulevardului era punctată cu felinare, în învălmăşeala unei mulţimi mereu în mişcare. Mare parte din oameni nu intrau imediat, rămânând afară ca să‑şi termine de fumat ţigara, sub lumina rampei, care le dădea o paloare lividă şi decupa pe asfalt scurtele lor umbre negre. Mignon, un zdrahon, cu o frunte pătrată ca un Hercule de iarmaroc, îşi croia drum prin mijlocul grupurilor, târându‑l la braţ pe bancherul Steiner, pipernicit, cu pântecele proeminent, cu faţa rotundă şi încadrată de un cerc de barbă încărunţită. — Ei bine! îi zise Bordenave bancherului, aţi întâlnit‑o ieri, în biroul meu. — Ah! Ea era! exclamă Steiner. Bănuiam… Dar eu ieşeam, când ea intra, aşa că de‑abia am apucat s‑o zăresc. Domnul Mignon asculta, cu pleoapele coborâte, răsucind nervos în deget un diamant mare. Înţelesese că‑i vorba de Nana. Apoi, cum Bordenave făcea debutantei sale un portret care aprindea o scânteie în ochii bancherului se hotărî în cele din urmă să intervină. — Nu‑i nimic, dragul meu, o târfă oarecare! Publicul va lua‑o cu huo… Steiner, dragul meu, ştii că soţia mea te aşteaptă în cabina ei. Vru să‑l ia. Dar Steiner refuză să‑l părăsească pe Bordenave. În faţa lor, lumea se înghesuia la control şi o larmă de voci se înălţa din mijlocul mulţimii, unde numele Nanei răsuna cu vioiciunea armonioasă a celor două silabe ale sale. Bărbaţii, care se postau în faţa afişelor, îl silabiseau cu voce tare; alţii îl rosteau în trecere cu un ton nedumerit, în timp ce femeile, neliniştite şi surâzătoare, îl repetau încetişor, cu un aer surprins. Nimeni n‑o cunoştea pe Nana. De unde picase Nana? Şi poveştile circulau, tot felul de glume se şuşoteau la ureche. Era ca o mângâiere acest nume, un nume mic, familiar tuturor buzelor. Numai când îl rostea, lumea se înveselea şi devenea prietenoasă. Un fior de curiozitate străbătea mulţimea, acea curiozitate a Parisului care are intensitatea unui acces de nebunie. Voiau s‑o vadă pe Nana. O doamnă se trezi cu volanul rochiei smuls, un domn îşi pierdu pălăria. — Ah! Îmi cereţi prea mult! strigă Bordenave, pe care vreo douăzeci de bărbaţi îl asaltaseră cu întrebările. O s‑o vedeţi… O şterg, e nevoie de mine. Dispăru, încântat de a‑şi fi aţâţat publicul. Mignon înălţă din umeri, amintindu‑i lui Steiner că Rose îl aşteaptă pentru a‑i arăta toaleta ei din primul act. — Uite‑o pe Lucy, acolo, cea care coboară din trăsură, îi spuse la Faloise lui Fauchery. Era, într‑adevăr, Lucy Stewart, o femeie micuţă, urâtă, de vreo patruzeci de ani, cu gâtul prea lung, faţa uscăţivă şi trasă, şi o gură cărnoasă, dar atât de vioaie şi de graţioasă, încât avea mult farmec. Era însoţită de Caroline Héquet şi de mama ei. Caroline, de o frumuseţe rece, mama – foarte demnă, de parcă ar fi fost împăiată. — Vii cu noi, ţi‑am rezervat un loc, zise ea lui Fauchery. — Ah! Nu. Nici vorbă! Ca să nu văd nimic?! răspunse el. Am un fotoliu de orchestră, îmi place mai mult la parter. Lucy se supără. Nu îndrăzneşte oare să se arate cu ea? Apoi, liniştită brusc, trecu la un alt subiect: — De ce nu mi‑ai spus c‑o cunoşti pe Nana? — Pe Nana? N‑am văzut‑o niciodată. — Zău? Mi s‑a spus că în mod sigur te‑ai culcat cu ea. Dar, în faţa lor, Mignon, cu un deget pe buze, le făcea semn să tacă, şi la o întrebare a lui Lucy, îi arătă un tânăr care trecea, murmurând: — Tipul Nanei. Toţi îl priviră. Era drăguţ. Fauchery îl recunoscu: era Daguenet. Mâncase trei sute de mii de franci cu femeile şi acum chibiţa la Bursă, pentru a putea plăti buchete de flori şi dineuri din când în când. Lucy găsi că are ochi frumoşi. — Ah, uite‑o pe Blanche! Strigă. Ea mi‑a spus că te‑ai culcat cu Nana. Blanche de Sivry, o blondă corpolentă, a cărei faţă frumoasă plesnea de grăsime, sosea în tovărăşia unui bărbat pirpiriu, foarte îngrijit, de o mare distincţie. — Contele Xavier de Vandeuvres, şopti Fauchery către la Faloise. Contele schimbă o strângere de mână cu jurnalistul, în vreme ce o vie discuţie avea loc între Blanche şi Lucy. Barau trecerea, cu rochiile lor încărcate de volane, una‑n bleu, alta în roz, şi numele Nanei revenea pe buzele lor cu atâta înverşunare, încât lumea se oprea să le asculte. Contele de Vandeuvres o luă cu el pe Blanche. Dar acum, ca un ecou, numele Nanei răsuna în cele patru colţuri ale holului, pe un ton tot mai înalt, izvorât dintr‑o dorinţă pe care aşteptarea o amplifica. Nu mai începea odată? Bărbaţii îşi scoteau ceasurile, întârziaţii săreau din trăsuri, înainte ca ele să se fi oprit, grupurile părăseau trotuarul, unde oamenii care se plimbau agale străbăteau fără grabă cercul de lumină pustiu acum, lungindu‑şi gâtul ca să reuşească să vadă înăuntrul teatrului. Un ştrengar sosi fluierând, se proţăpi în faţa unui afiş, la uşă, apoi strigă: „Ehei! Nana!” cu o voce răguşită de beţiv, şi îşi văzu de drum, legănându‑se în mers şi târându‑şi pantofii vechi. Veselia se răspândea. Domni foarte bine repetau: „Ehei! Nana! Ehei! Nana!” Spectatorii se striveau, o ceartă izbucni la control, un val de protest crescu în jur, alcătuit din freamătul de voci care o chemau pe Nana, cerând‑o în mod imperios, de‑a lungul efluviului de senzualitate brutală care străbătea mulţimea.
Munca de Emile Zola I Hoinărind la întâmplare, Luc Froment ieşise din Beauclair şi suise drumul dinspre Brias, înfrăţit cu cheile printre care se furişează torentul Mionne, frângând în două promontoriul munţilor Bleuses. Şi, odată ajuns în faţa atelierelor Abis, nume sub care sunt cunoscute în regiune oţelăriile Qurignon, zări la capătul podului de lemn două siluete negre şi firave, înghesuite lângă parapet. Lui Luc Froment i se strânse inima. Prima dintre siluete aparţinea unei femei având o înfăţişare foarte tânără, sărăcăcios îmbrăcată, cu capul pe jumătate acoperit sub o broboadă zdrenţuită; cealaltă siluetă era aceea a unui copil de vreo şase anişori, sumar înveşmântat, cu faţa ca ceara, ascuns între fustele ei. Amândoi stăteau neclintiţi ca două stane de piatră, aţintindu-şi privirile pe poarta uzinei, cu trista răbdare a oamenilor care nu mai întrevăd nicio geană de speranţă. Luc se oprise cu ochii pironiţi pe ei. Să tot fi fost orele şase, dar ziua se strecurase încă de pe acum hoţeşte, prin această jalnică şi umedă seară a miezului de septembrie. Azi era sâmbătă şi, de joi, ploaia nu contenise măcar o clipă. Se oprise acum, dar un vânt furios îşi făcea încă mendrele, alungând de pe cer norii de funingine, nişte adevărate zdrenţe, printre care se filtra un amurg murdar şi galben, de o tristeţe apăsătoare. Pe drumul brăzdat de şine, cu porţiuni mari de caldarâm desfăcut, se scurgea într-un şuvoi negru toată pulberea de cărbune frământată cu mocirla minelor din apropiere de Brias, ale căror vagonete alunecau de colo până colo fără odihnă. Şi această pulbere de cărbune înnegrise cu doliul ei întreg torentul din vale, şiroia în stropi grei pe zidurile leproase ale clădirilor uzinei, părea că murdăreşte până şi norii întunecaţi, care treceau la nesfârşit, întocmai ca nişte învolburări de fum pierdute în nefiinţă. Presimţirea unui dezastru apropiat părea că pluteşte odată cu adierile vântului, şi simţeai amurgul însuşi cum tremură în jur, aducând în mod fatal apocalipsul. Luc se oprise la câţiva paşi de tânăra femeie şi de copil, aşa că nu-i fu greu să-l audă pe acesta din urmă spunând cu un ton cumpănit şi totodată hotărât, de om matur: — Uite ce-i, nană, vrei să stau eu de vorbă cu el? Cred că l-ar înfuria mai puţin. Dar femeia se împotrivi: — Nu, nu, frăţioare, astea nu-s treburi pentru ştrengari de vârsta ta. Şi continuară să aştepte neclintiţi, cu înfăţişarea lor resemnată şi plină de disperare. Luc privi spre uzină. Primăvara trecută, când trecuse prima oară prin Beauclair, vizitase atelierele Abis dintr-o curiozitate de specialist. Şi acum, când o scrisoare neprevăzută a prietenului său Jordan îl readucea prin aceste locuri, avusese timp, vreme de câteva ceasuri, să se pună la curent cu o mulţime de amănunte asupra groaznicei crize prin care tocmai trecea regiunea: o grevă teribilă de două luni, dezastru şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, pe de o parte din pricină că direcţia uzinei avusese mult de pierdut din oprirea lucrului, pe de altă parte fiindcă muncitorii ajunseseră pe jumătate morţi de foame şi deveniseră şi mai înverşunaţi. Abia cu două zile în urmă, joi, munca se reluase în sfârşit, şi asta numai după concesii reciproce, smulse cu mare trudă, şi după tocmeli cumplite, care duraseră vreme îndelungată. Muncitorii reluaseră lucrul fără prea multă bucurie, tot nedomoliţi, considerând că cererile lor nu fuseseră încă satisfăcute, întocmai ca nişte învinşi pe care înfrângerea îi întărâtă şi mai mult şi care nu păstrează în inimi decât amintirea suferinţelor şi dorinţa cumplită de a le răzbuna. Atelierele Abis îşi răsfirau siluetele întunecate ale clădirilor şi ale hangarelor profilate pe goana bezmetică a norilor îndoliaţi. Păreau un monstru cu solzii zbârliţi care se înălţa până la cer, încercând să-şi lărgească puţin câte puţin vizuina. După culoarea ţiglelor care-şi dezvăluiau una dintre faţete se ghiceau vârstele succesive ale construcţiilor. Acum ajunseseră să-şi întindă tentaculele pe mai multe hectare de teren şi strângeau la lucru o mie de muncitori. Ţiglele albăstrii de deasupra marilor hale, cu geamlâcurile aşezate perechi-perechi, dominau vechile ardezii înnegrite de scurgerea timpului, al e primelor construcţii care erau mult mai umile. Din drum, zăreai mai întâi stupii uriaşi ai cuptoarelor pentru ciment, aşezaţi în şir, apoi venea furnalul, înalt de douăzeci şi patru de metri, din care ţâşneau în sus nişte tuburi uriaşe, pentru ca dintr-odată să se prăvălească într-o baie de ulei mineral. Şi, mai departe, coşurile fumegânde, coşuri de toate formele şi dimensiunile, o adevărată pădure de coşuri care-şi amestecau respiraţia încărcată de funingine cu funinginea plutitoare a norilor, în vreme ce ţevile mai subţiri, pentru evacuarea gazelor, aruncau, la intervale regulate, panaşe albe însoţite de gâfâieli stridente. Şi toată această pulbere care plutea prin aer şi toţi aceşti vapori pe care-i împrăştia în jur fără încetare păreau însăşi răsuflarea monstrului, scăldat în ceaţa continuă pe care o degaja sudoarea muncii. Desluşeai apoi bătăile inimii monstrului, izbiturile şi bubuiturile neîntrerupte ale efortului său, trepidaţia maşinilor, cadenţa limpede a compresoarelor, loviturile ritmice şi grele ale ciocanelor pneumatice, răsunând cu rezonanţa profundă a clopotelor mari, din cauza cărora însuşi pământul se zguduie sub picioare. Şi, ceva mai aproape, chiar la marginea drumului, în fundul unei mici clădiri, un fel de baracă unde primul dintre strămoşii familiei Qurignon forjase fierul, se auzea jocul înverşunat şi plin de violenţă al celor două ciocane hidraulice, care băteau acolo întocmai ca pulsul colosului şi ale căror cuptoare devorau în vâlvătăile lor nu numai minereul, ci şi vieţile oamenilor. Nicio lampă electrică nu fusese aprinsă încă prin curţile uzinei şi ceaţa crepusculară, roşiatică şi posomorâtă îneca puţin câte puţin atelierele Abis. Pe la ferestrele prăfuite nu se întrezărea nicio geană de lumină. Doar o flacără intensă, ieşind din halele mari printr-un portal deschis, despica umbrele serii ca o ţâşnitură prelungă de astru incandescent. Fără îndoială, vreun maistru oţelar se apucase tocmai atunci să deschidă uşa cuptorului. Şi nimic, nimic altceva, nici măcar o scânteie pierdută pe undeva, nu trăda că aici se află însuşi imperiul focului, focul care bubuia în această cetate întunecată a muncii, focul lăuntric ce răscolea totul, focul acum îmblânzit, robit, îndoind şi modelând fierul ca pe o ceară moale, dăruind omului dominaţia asupra Terei, odată cu cei dintâi vulcani pe care i-a cucerit. Orologiul din micul turn, a cărui şarpantă se înălţa deasupra clădirilor administraţiei, bătu orele şase. Atunci Luc îl auzi din nou pe copil spunând cu vocea lui limpede: — Iacă, nană, cred că acu-acu au să iasă. — Da, da, şi eu cred, răspunse femeia. Şezi locului. Din pricina gestului pe care îl făcuse ca să-l reţină, broboada zdrenţuită se trase puţin de pe faţă, şi Luc rămase surprins de delicateţea trăsăturilor ei. Fără îndoială că nu împlinise încă douăzeci de ani, şi avea un păr blond, răvăşit, şi o faţă mică, plăpândă şi străvezie, care i se păru urâtă la început, cu nişte ochi albaştri, spălăciţi de lacrimi, şi nişte buze palide, crispate de suferinţă. Şi ce corp firav sub rochia veche şi uzată! Şi cu ce braţ tremurător şi fără vlagă strângea lângă fustele ei copilul – fără îndoială, fratele mai mic – blând ca şi ea, dar cu o înfăţişare mai sănătoasă şi cu un aer mai hotărât! Luc se simţi copleşit de milă, pe când cele două jalnice fiinţe, bănuitoare, începeau să se neliniştească de acest domn care se oprise acolo-n drum şi-i cerceta cu atâta insistenţă. Fata, mai cu seamă, părea stânjenită de faptul că era obiectul atenţiei acestui tânăr de douăzeci şi cinci de ani, atât de bine făcut, atât de frumos, lat în umeri, cu mâinile puternice şi o faţă radiind de sănătate şi viaţă îmbelşugată, ale cărui trăsături ferme erau dominate de o frunte înaltă şi dreaptă de visător, moştenită parcă din moşi-strămoşi. Şi, la vederea ochilor larg deschişi, de culoarea metalului, cu care tânărul o fixa fără niciun pic de sfială, fata îşi întoarse capul în altă direcţie. Dar imediat după aceea strecură încă o privire furişă spre el şi, văzându-l că-i zâmbea cu bunătate, se închise şi mai mult în sine, muncită de gândurile care o frământau. Sunetul unui clopot străbătu văzduhul cu vibraţiile lui limpezi şi o forfotă se stârni în jurul atelierelor Abis: începeau să iasă de la lucru echipele de zi, pe care ar fi trebuit să le înlocuiască schimbul de noapte; căci activitatea devoratoare a monstrului nu se opreşte nicio clipă măcar, zi şi noapte clocoteşte şi bocăne fierul. Cu toate acestea, muncitorii nu se zoreau să plece şi mai întârziau încă prin ateliere, cei mai mulţi dintre ei aşteptând să li se dea un mic avans pe care-l ceruseră, cu toate că munca nu se reluase decât joi, într-atât de mare era foametea şi lipsurile care bântuiau înlăuntrul familiilor, după cele două luni de grevă cumplită. În sfârşit, îşi făcură apariţia prin faţa porţilor primii dintre ei, care treceau unul câte unul sau în grupuri mici, păşind cu capul în jos, întunecaţi şi grăbiţi, cu pumnii încleştaţi în fundul buzunarelor pe cei câţiva bănuţi de argint, atât de scump câştigaţi şi cu care puteau să târguiască pâine celor mici şi muierilor. Şi dispăreau, scufundându-se în umbra drumului. — Uite-l, nană, murmură copilul. E împreună cu Bourron, l-ai văzut? — Da, da, taci din gură. Chiar în clipa aceea îşi făcuseră apariţia doi muncitori, care, după aspect, păreau meşteri oţelari. Primul, cel despre care copilul spunea că e împreună cu Bourron, să tot fi avut vreo douăzeci şi şase de ani, purta haina de postav gros aruncată peste umeri şi avea părul şi barba roşcate; părea mai curând mărunt de statură, dar vânjos, cu muşchi zdraveni; deşi avea nasul curbat, pornind de sub o frunte proeminentă, pomeţii ieşiţi în afară şi maxilarele puternice, totuşi un zâmbet plăcut îi dădea o înfăţişare de bărbat cuceritor. În vreme ce Bourron, cu cinci ani mai în vârstă, strâns în vechea lui haină de catifea verzuie, era un vlăjgan înalt, uscăţiv şi subţire, ale cărui trăsături – faţa cabalină, obrazul prelung, bărbia teşită şi ochii piezişi – exprimau umorul liniştit al unui om cu fire blajină, totdeauna înclinat să asculte de vorba altui camarad. Dintr-o privire, acesta din urmă zărise de cealaltă parte a drumului, la capătul podului de lemn, femeia cea tristă, însoţită de copil, şi-l înghionti cu cotul pe fârtatul lui: — Ia te uită, Ragu. Ăştia-s Josine şi Nanet, dacă nu mă-nşel… Bagă de seamă ce faci, dacă vrei să nu te sâcâie. Ragu, furios, strânse pumnii. — Afurisită fată! M-am săturat până peste cap de ea şi am gonit-o… Dar să vezi ce am să-i fac, dacă se ţine scai de mine. Părea puţin cam cherchelit, aşa cum se întâmpla totdeauna când depăşea cei trei litri de băutură de care spunea că are nevoie pentru ca jeraticul cuptorului să nu-i usuce pielea. Şi când se afla pradă acestui început de beţie, gura i-o lua pe dinainte, împăunându-se şi arătându-se plin de cruzime, mai ales dacă se afla de faţă unul dintre prietenii săi, grozăvindu-se cu felul în care trata el fetele când se plictisea de ele. — Dacă nu mă lasă în pace, dau cu ea de pământ. M-am săturat!
Madeleine Ferat de Emile Zola                                                                                   1 Guillaume şi Madeleine coborâră din vagon la staţia Fontenay. Era într-o luni şi trenul era aproape gol. Cinci ori şase tovarăşi de călătorie, oameni din partea locului care se întorceau acasă, porniră odată cu tinerii pe drumul de ţară, luând-o fiecare în altă parte, fără să privească cel puţin în treacăt zările, ca toţi călătorii dorind să-şi vadă căminul cât mai de grabă. Ieşind din gară, tânărul luă de braţ pe tânăra lui tovarăşă, parcă s-ar fi aflat tot pe străzile Parisului. Cotiră la stânga şi urcară încet drumul minunat mărginit de copaci, ce duce de la Sceaux la Fontenay. Urcând, priveau sub povârniş cum trenul se punea în mişcare, cu răbufneli surde, adânci. Când trenul se pierdu în frunziş, Guillaume se întoarse spre tovarăşa lui şi-i spuse c-un zâmbet: — Te-am prevenit că toate meleagurile astea îmi sunt necunoscute, astfel că nu ştiu unde mergem. — S-o luăm pe poteca aceea, răspunse blând Madeleine, ca să nu mai trecem pe străzile orăşelului Sceaux. Porniră pe străduţa Champs-Girard. Aici, deodată, pânza copacilor ce mărgineşte şoseaua se deschide şi lasă să se vadă colnicul Fontenay-ului; jos se întind grădini şi livezi în care se înalţă drepte şi puternice mănunchiuri de plopi; locuri îngrijite urcă spre dealuri, tăind întinderea în fâşii verzi şi negre; sus pe deal se zăresc printre tufişuri, casele joase ale satului. Spre sfârşitul lui septembrie, între ceasurile patru şi cinci, soarele în amurg scaldă locul într-o bogăţie de lumină. Tinerii, singuri pe potecă, se opriră deodată în faţa acelei privelişti de-un verde aproape negru, de-abia tivit cu aurul celor dintâi sclipiri de rugină ale toamnei. Mergeau încet ţinându-se mereu de braţ. Era între ei acea sfială nedesluşită a unei prietenii de curând încheiată care a mers totuşi prea departe. Când se gândeau că se cunoşteau numai de şapte sau opt zile, se simţeau stânjeniţi oarecum că se găsesc aşa, singuri, afară, în câmp, ca nişte îndrăgostiţi fericiţi. Simţindu-se încă străini şi siliţi să-şi vorbească mai mult prieteneşte, de-abia cutezau să se privească: îşi vorbeau cu sfială, de teamă parcă să nu se supere unul pe celălalt. Îşi erau necunoscuţi unul altuia, şi această necunoaştere îi atrăgea şi-i speria totodată. În mişcările lor paşnice de îndrăgostiţi, în vorbele lor fără importanţă, chiar în zâmbetele schimbate când li se întâlneau privirile, – se citea neliniştea şi curiozitatea unor fiinţe cărora întâmplarea le-a unit drumurile. Guillaume n-ar fi crezut niciodată că-i va fi dat să îndure atât pentru cea dintâi nesocotinţă a vieţii lui, şi aşteptă deznodământul c-o nelinişte de neînchipuit. Porniră iarăşi la drum, privind în treacăt peste coline, îndepărtând liniştea chinuitoare cu vorbe nespuse fără rost, în care nu puneau nimic din gândurile lor şi-n care aminteau de copaci, de cer, de priveliştea ce se întindea în preajma lor. Madeleine intra în al douăzecilea an. Purta o rochie foarte simplă de stofă cenuşie, strânsă c-un mănunchi de panglici albastre; o pălărioară de paie rotundă, acoperea frumosul ei păr de-un castaniu aprins, cu străluciri roşcate, care se împletea în coade strânse la ceafă. Era o fată frumoasă, al cărui trup mlădios degaja multă hotărâre. Chipul ei avea ceva ciudat. Partea de sus părea de-o asprime aproape bărbătească; pielea era întinsă puternic pe frunte; tâmplele, nasul şi umerii obrajilor dădeau înfăţişării ei o răceală de marmură; în această albeaţă aspră, ochii se deschideau largi, de-un verde cenuşiu, fără luciri, străpunşi din când în când de tăişuri repezi, adânci. Partea de jos a chipului ei, dimpotrivă, era de-o frăgezime îngerească; în spuma obrajilor erau moliciuni de voluptate, mai ales, la colţurile buzelor, unde se săpau două gropiţe fine; sub bărbia mică şi neastâmpărată se îmbinau un fel de umflături care mergeau până la gât: trăsăturile nu mai erau întinse şi aspre, ci grăsulii, moi, acoperite de-un puf sclipitor, – aveau tresăriri fugare şi deveneau de-o fineţe neînchipuită mai ales în părţile obrazului neumbrite de puf; în mijlocul feţei, buzele puţin cărnoase, de un roşu aprins, păreau prea roşii pentru un chip aşa de palid, parcă aspru şi totuşi copilăresc. Căci, într-adevăr, chipul acestei femei era o alcătuire ele asprime şi nevinovăţie copilărească. Când partea dinspre bărbie nu se mişca, ori când bazele se strângeau în clipe de gânduri şi de manie, nu vedeai decât fruntea aspră, linia neastâmpărată a nasului, ochii fără strălucire, învăluiţi într-o umbră de curaj şi hotărâre. Apoi, când un zâmbet deschidea gura, partea dinspre frunte părea că se luminează, nu mai vedeai decât liniile moi ale obrajilor şi ale bărbiei. Ai fi zis că e zâmbetul unei fetiţe pe chipul unei femei în vârstă. Pielea era de-o albeaţă lăptoasă, străvezie, de-abia pătată de câţiva pistrui aproape de tâmple; sub epiderma catifelată sângele curgea albăstrind luciul pielii. Adeseori, înfăţişarea obişnuită a chipului Madeleinei, un fel de mândră încăpăţânare, se topea dintr-odată într-o privire de-o nemărginită bunătate, bunătatea femeii slabă şi învinsă. O parte din firea ei rămăsese încă copilărească. Pe când urca poteca strâmtă la braţul lui Guillaume, ea părea aşa de posomorâtă încât neliniştea peste măsură pe bietul tânăr, apoi se abandona parcă, supusă fără să ştie de ce, făcându-l iarăşi să nădăjduiască. După mersul ei hotărât, uşor legănat, ghiceai că de mult nu mai era o copilă. Guillaume era cu cinci ani mai în vârstă ca Madeleine. Era un flăcău înalt şi slab, cu înfăţişare aristocratică. Chipul lung, cu trăsături subţiri, ar fi fost urât fără albeaţa curată a tenului şi lărgimea frunţii. Avea, din când în când, pripite tresăriri de neastâmpăr, şi părea sfios ca un copil. Uşor adus de spate, vorbea cu mişcări domoale, întrebând-o pe Madeleine cu privirea mai înainte de-a fi deschis gura. Se temea să nu displacă, tremura ca nu cumva fiinţa lui, înfăţişarea şi graiul să-l facă neplăcut. Neîncrezător în el însuşi, se arata umil şi mângâietor. Apoi, când se credea rău înţeles, izbucniri de mândrie îl nelinişteau deodată. Toată puterea lui era mândria. Ar fi fost în stare poate să săvârşească lucruri josnice, dar purta în el o mândrie înnăscută, o neîncredere chinuitoare care-l îndemnau să se împotrivească oricărei porniri ce i s-ar fi părut că-l răneşte. Era una dintre acele făpturi cu simţirea adâncă, aleasă, care au nevoie de linişte şi de dragoste şi care adorm cu bunăvoinţă într-o veşnică blândeţe; aceste făpturi, de-o sensibilitate femeiască, uită lumea cu multă uşurinţă ca să se ascundă în adâncul inimii lor, cu toată tăria nobleţei înnăscute, de îndată ce li se pare că lumea îi amestecă în ocara şi mizeriile ei. Dacă Guillaume se simţea biruit de zâmbetele Madeleinei, dacă încerca o bucurie tainică atunci când îi privea obrazul de sidef, adeseori îl prindea un fel de nemulţumire şi îşi muşca buza cu dispreţ, când ea îl privea cu ochii nepăsători, în batjocură parcă. Trecuseră de drumul cotit de la Champs-Girard, şi intrau acum într-o stradă care se furişează printre două şiruri de case cenuşii, posomorâte ca nişte morminte. Grăbiră pasul ca să scape de acest gang îngust şi pustiu. Apoi îşi urmară plimbarea pe câmp, pe poteci de-abia croite. Trecură pe la poalele colinei împodobită cu uriaşii castani ai lui Robinson şi ajunseră la Aulnay. Umbletul neîntrerupt le biciui sângele. Gândurile lor se risipiseră în mângâierile soarelui, în aerul liber ce le sufla în faţă cu învăpăieri repezi şi tari. Neliniştea războinică ce-i stăpânise în clipa când coborâseră din vagon făcu loc pe îndelete unei înţelegeri cu adevărat prieteneşti. Uitară de neastâmpărul firii lor; câmpia îi îmbuna c-o linişte mângâietoare, astfel că nu se mai gândeau să se privească cu luare-aminte ori să se apere unul împotriva celuilalt. La Aulnay se opriră o clipă la umbra copacilor înalţi care în partea locului risipesc unde de răcoare. Le fusese prea cald la soare şi-acum simţeau cu plăcere frigul frunzişului coborându-le ca o povară peste umeri. După ce se odihniră: — Să mă ia dracu dacă ştiu unde ne aflăm! strigă Guillaume… Dar, cel puţin, pe-aici găsim ceva de mâncare? — Da, nu te teme, răspunse veselă Madeleine, putem mânca peste o jumătate de ceas… Vino pe-aici. Ea-l târî în grabă spre aleea mărginită de-un gard de nuiele, ce duce spre câmp. Aici, îl lăsă de braţ, şi începu să alerge cuprinsă de-o nestăpânită zburdălnicie. Firea ei copilărească se trezea deodată, se simţea copilă în răcoarea proaspătă a câmpurilor, în liniştea foşnitoare a copacilor. Zâmbetul îi lumina chipul întreg şi înmugurea cu văpăi străvezi ochii cenuşii; farmecul copilăresc al obrajilor şi-al buzelor ei îmblânzeau liniile aspre ale frunţii. O pornea în fugă, venea înapoi, ţipând de bucurie, strângându-şi fustele în jurul şoldurilor, făcând în juru-i un zgomot surd de foşnete fine şi lăsând în urma ei un vag parfum de tămâioară. Guillaume o privea cu dragoste; uitase pe femeia mândră şi posomorâtă, se simţea acum în largul lui, se lăsa târât de mângâieri pentru copilul acesta prea mare care zburda în juru-i chemându-l pe nume şi care, deodată, se oprea şi venea să-l prindă de umeri, obosită, mângâietoare şi cuminte. Într-un loc, drumul se rătăcea printre grămezi de nisip; piciorul se afunda lesne în praful moale ca puful. Madeleinei îi plăcea să aleagă astfel de locuri. Ţipa ascuţit simţind cum îi piere piciorul în nisip. Se silea să facă paşi mari şi râdea că stă pe loc, prinsă în grămada de ţarină. O fetiţă de doisprezece ani s-ar fi jucat tot ca ea. Drumul urca apoi pe povârnişuri repezi, printre tufişuri dese. Valea aceea, are o înfăţişare singuratică şi sălbatică, mai ales în părţile pline de umbră de la Aulnay; câteva stânci străpung pământul, iarba povârnişurilor e arsă de soare şi mărăcini uriaşi spânzură deasupra gropilor. Madeleine veni să-l ia de braţ în linişte pe Guillaume; era obosită, nu-şi dădea seama ce simte pe drumul acela pustiu şi pietros, de unde nu zăreai o casă, şi care se afunda deodată într-o groapă urâtă şi prăpăstioasă. Tremurând încă de joc şi de râs, se lăsă dusă la braţul lui Guillaume care-o simţea strângându-se blând lângă el. În clipa aceea înţelese că femeia era a lui întreagă, că în fiinţa ei, sub neînduplecata pornire a gândului, bătea o inimă slabă şi dornică de mângâiere. Când ea ridică ochii spre el, îl privea c-o potolită umilinţă, cu zâmbete umede. Devenea cochetă, zveltă; părea că cerşeşte dragostea tânărului ca o biată fetiţă ruşinoasă. Oboseala, farmecul învăluirilor de umbră, trezirea tinereţii ei, locul sălbatic ce străbătea, totul sădea în fiinţa ei o izbucnire de dragoste, una dintre acele lânceziri a simţurilor care fac să cadă în braţele unui bărbat chiar şi cea mai mândră femeie. Guillaume şi Madeleine urcau cu paşi mărunţi. Deseori ea îşi simţea piciorul lunecând pe-o piatră şi atunci se sprijinea de umărul iubitului ei. De mângâierea acestei scurte îmbrăţişări nu se îndoiau niciunul nici celălalt. Nu-şi spuneau nimic, se mulţumeau numai să-şi zâmbească. Acest fel de a se înţelege era îndestulător ca să arate singurul gând ce le umplea inima. Chipul Madeleinei era nespus de gingaş sub umbrelă; avea o paliditate fină, pătat de umbre, de-un cenuşiu argintat; în jurul ochilor îi zburau sclipiri trandafirii şi în colţul buzelor, în partea lui Guillaume, se împletea o reţea de vine albăstrii aşa de fin îmbinate, că el se simţea mereu împins de dorul să sărute în fugă locşorul acela. Era sfios însă şi nu îndrăzni până în vârful dealului. Aici, văzând cum valea se pierde largă în fâţa lor, tinerilor li se păru că nu mai sunt singuri. Deşi câmpia întreagă era pustie, le fu frică de această întindere nemăsurată. Se despărţiră, neliniştiţi, încurcaţi ca şi în clipele de mai înainte. Drumul trece pe marginea culmei. La stânga se înşiră brazde de căpşuni; lanuri de grâu, cosite, se pierd în zări, stropite de copaci rari. În fund, pădurea Verrièes taie o linie neagră ce pare că încinge cerul c-un brâu de doliu. Povârnişuri se cască spre dreapta, dezvelind câteva colţuri: livezi negre şi cenuşii şi grămezi uriaşe de frunzişuri; apoi deodată liniile se şterg, priveliştea se pierde într-o ceaţă albăstrie, la capătul căreia se ivesc coline joase al căror violet palid se îmbină cu galbenul spălăcit al cerului. E un nesfârşit de culmi şi de văi, ca o mare; din loc în loc răsare pătratul alb al unei case ori smocul posomorât al unui mănunchi de plopi. Madeleine se opri, tristă şi visătoare, în faţa acestei întinderi fără capăt. Unde calde de vânt se fugăreau şi furtuna urca încet din adâncul văii. Soarele pierise într-o ceaţă groasă şi, din tot ce se zărea la capătul zărilor, se desprindeau nori grei de-un cenuşiu presărat cu stropi arămii. Tânăra femeie îşi reluase înfăţişarea ei aspră şi mută; părea că uitase că are un tovarăş alături; privea în zări c-o ciudată luare-aminte, ca o prietenă veche a locurilor străbătute Apoi privirea ei rămase spre norii posomorâţi şi păru chinuită de amintiri îndepărtate. Guillaume, în picioare, la câţiva paşi de ea, o privea, nemulţumit, oarecum. Simţea că o prăpastie se sapă între ei, la fiecare pas. La ce se putea gândi? Suferea că nu era totul pentru această femeie. Îşi zicea, c-o teamă ascunsă, că douăzeci de ani ea trăise fără el. Aceşti douăzeci de ani îi păreau învăluiţi într-o negură aspră. Da, ea părea că cunoaşte locurile; venise poate acolo în tovărăşia unui amant. Guillaume se chinuia, ar fi vrut s-o întrebe, dar nu îndrăzni; se temea să nu primească un răspuns care să-i rănească iubirea. Totuşi, nu se putu opri să întrebe cu sfială: — Ai mai fost pe-aici, Madeleine? — Da, răspunse ea scurt, de multe ori… Să ne grăbim, poate să plouă. Porniră iarăşi la drum, la câţiva paşi unul de altul, fiecare cu gândurile lui. Ajunseră astfel la capătul drumului. Aici, în marginea pădurii, se afla birtul unde Madeleine călăuzi pe tovarăşul ei. Era o casă urâtă, pătrată, pe care ploile o înnegriseră; în spate, spre pădure, un gard viu înconjura un fel de curte plină de copaci mărunţi. Cinci ori şase chioşcuri acoperite cu hamei se înşirau de-a lungul gardului. Acestea erau odăile dosnice ale crâşmei; mese şi scaune de lemn, prost lucrate, se înşiruiau cu picioarele bătute în pământ; pe mese fundurile paharelor lăsaseră urme rotunde, roşiatice. Hangiţa, o femeie grasă, se văită, de uimire când văzu pe Madeleine. — Ah, slavă Domnului, strigă ea, credeam că ai murit; nu te-am mai văzut de mai bine de trei luni… Ce mai faci? Atunci zări şi pe Guillaume şi nu mai vru, cum avea gândul, să rostească o altă întrebare ce-i sta pe buze.
La Paradisul Femeilor de Emile Zola Capitolul  1 Denise venise pe jos de la gara Saint‑Lazare, unde coborâse dintr‑un tren din direcţia Cherbourg, împreună cu cei doi fraţi ai ei, după o noapte petrecută pe bancheta dură a unui vagon de clasa a treia. Îl ţinea pe Pépé de mână, iar Jean o urma. Toţi trei erau rupţi de oboseala călătoriei, speriaţi şi pierduţi în mijlocul vastului Paris, cercetând casele şi întrebând la fiecare răscruce de strada Michodière, pe care locuia  unchiul Baudu. Când ajunseră însă în Piaţa Gaillon, tânăra se opri surprinsă. — O!, spuse ea. Ia uite, Jean! Şi rămaseră încremeniţi, înghesuiţi unul într‑altul, în hainele de doliu, pe care le purtau după moartea tatălui lor. Ea, plăpândă la cei douăzeci de ani, cu un aer sărăcăcios, căra un pachet modest; mezinul, în vârstă de cinci ani, i se agăţase de braţ, iar lângă umărul ei, stând în picioare, cu mâinile atârnând pe lângă corp, se ascundea celălalt frate, mai mare, pe faţa căruia înfloreau cei şaisprezece ani. — Ei, continuă ea, iată un magazin adevărat! La colţul făcut de străzile Michodière şi Neuve‑Saint-Augustin era un magazin de noutăţi a cărui vitrină cu mărfuri în culori vii strălucea în lumina caldă şi pală a dimineţii de octombrie. Clopotul bisericii Saint‑Roch bătea ora opt, iar pe trotuarele Parisului matinal erau doar funcţionari grăbiţi să ajungă la birouri şi gospodine alergând după cumpărături. În faţa uşii magazinului, doi vânzători, căţăraţi pe o scară dublă, întindeau metrajele de pânzeturi, în timp ce într‑o altă vitrină din strada Neuve‑Saint-Augustin, un alt vânzător, în genunchi şi întors cu spatele, aşeza o bucată de mătase albastră. Magazinul, lipsit deocamdată de clienţi, cu personalul abia sosit, zumzăia ca un stup gata de trezire. — Drace!, spuse Jean. Asta‑l întrece pe cel din Valognes… Al tău nu era atât de frumos. Denise clătină din cap. Petrecuse doi ani de zile acolo, la domnul Cornaille, primul vânzător de noutăţi din oraş; însă acest magazin, descoperit aşa, deodată, această casă imensă în ochii ei, îi făcea inima să bată cu putere, o ţintuia locului, emoţionată, preocupată, uitând de totul din jur. Pe latura ce dădea în Piaţa Gaillon, uşa înaltă, în întregime din sticlă, atingea mezaninul în mijlocul unor ornamente întortocheate, poleite cu aur. Două figuri alegorice, două femei zâmbitoare, cu gâtul gol, afişau numele firmei: La Paradisul femeilor. Apoi, vitrinele se pierdeau de‑a lungul străzilor Michodière şi Neuve‑Saint‑Augustin, ocupând, pe lângă casa de pe colţ, încă patru imobile, două pe stânga şi două pe dreapta, cumpărate şi amenajate recent. Părea o întindere fără sfârşit, cu vitrinele de la parter şi de la mezanin prin care se întrezărea întregul, tumult din spatele tejghelelor. În partea de sus, o domnişoară, îmbrăcată în mătase, ascuţea un creion, în timp ce, lângă ea, altele două despachetau paltoane de catifea. — La Paradisul femeilor, citi Jean cu un surâs blând, de adolescent frumos, care avusese deja o poveste de amor la Valognes. Ei, e drăguţ, asta face lumea să se învârtă! Însă Denise rămase, absorbită, în faţa uşii centrale. Chiar acolo, în plină stradă, pe trotuar, se afla o învălmăşeală de mărfuri la ofertă, tentaţiile de la intrare, ocaziile ce opreau clientele în trecere. Toate porneau de sus, bucăţi de mătase şi de draperie, merinosuri, şevioturi[1], moltoane[2] cădeau de la mezanin, unduitoare ca nişte steaguri, în culori neutre, cenuşii, bleumarin sau măsliniu, tăiate de albul etichetelor cu preţuri. Alături, încadrând pragul, atârnau blănuri, paspoaluri[3], de la cenuşiul fin al petit‑gris‑ului până la neaua pură a pufului de lebădă. În partea de jos, în caziere[4], pe mese, în mijlocul unor stive de cupoane, se revărsau diverse tricotaje la un preţ de nimic, mănuşi şi şaluri de lână, pălării, veste; o vitrină întreagă dedicată iernii, cu lucruri în culori ţipătoare, pestriţe, dungate, cu pete de un roşu sângeriu. Denise văzu o bucată de pânză de tartan[5] cu patruzeci şi cinci de centime[6], fâşii de blană de nurcă de America la un franc şi mănuşi la douăzeci şi cinci de bani. Unchiul Baudu fusese uitat. Chiar şi Pépé, care se ţinea încă de mâna surorii sale, făcuse ochii mari. O trăsură îi împinse pe toţi trei din mijlocul pieţei, astfel că o porniră imediat pe strada Neuve‑Saint‑Augustin, urmărind vitrinele şi oprindu‑se în faţa fiecăreia. Mai întâi, fură seduşi de un aranjament mai complicat: în partea de sus, câteva umbrele aşezate oblic păreau să formeze acoperişul unei cabane rustice; dedesubt, ciorapi de mătase, atârnaţi de nişte inele metalice, afişau profilele unor pulpe rotunde, unii ţesuţi cu modele cu trandafiri, alţii multicolori, negri, roşii cu marginile brodate, iar cei roz aveau luciul mătăsos al pielii blonde; în sfârşit, pe postavul etajerei, mănuşile erau aşezate simetric, cu degetele lor alungite, cu palmele înguste ca ale virginelor bizantine, aveau graţia puternică, adolescentină a nimicurilor feminine nefolosite încă. Însă ultima vitrină fu cea care‑i surprinse cel mai mult. O întreagă expoziţie de mătăsuri, satinuri şi catifele se oferea într‑o gamă suplă şi vibrantă, în tonuri delicate de flori: în vârf, catifelele de un negru profund se alăturau celor albe ca spuma laptelui; mai jos, satinurile roşii, albastre, brăzdate de linii vii, decolorându‑se palid cu o delicateţe infinită. Şi mai jos, mătăsurile, în toate culorile curcubeului, erau adunate în bucle, îndoite ca în jurul unei talii arcuite, prinzând viaţă în mâinile pricepute ale vânzătorilor; prin fiecare motiv, prin fiecare frază colorată curgea un acompaniament discret, un fular fin de culoare crem. Acolo, la cele două capete, se aflau, în grămezi colosale, cele două tipuri de mătăsuri exclusive ale casei, Paris‑Bonheur şi Cuir‑d’or, articole excepţionale, ce aveau să revoluţioneze comerţul noutăţilor. — O, ce tafta de cinci franci şi şaizeci!, murmură Denise, mirată, în faţa mătăsii Paris‑Bonheur. Jean începea să se plictisească, astfel că opri un trecător. — Strada Michodière, domnule? După ce‑i fusese indicată ca fiind prima la dreapta, cei trei se întoarseră, făcând ocolul magazinului. Dar înainte de a intra pe stradă, Denise fu surprinsă de o vitrină unde erau expuse confecţii de damă. În magazinul domnului Cornaille, din Valognes, ea se ocupa mai ales de confecţii. Şi totuşi, nu mai văzuse niciodată aşa ceva, astfel că rămase pe trotuar, împietrită de admiraţie. În fundal, o eşarfă mare de dantelă de Bruges, la un preţ usturător, lărgea o pânză de altar, ca două aripi desfăcute, de o albeaţă roşiatică; volane de Alençon cădeau în ghirlande, urmau valuri de dantele, malinuri, valensiene, aplicaţii de Bruxelles, materiale de Venise ca o avalanşă de zăpadă. La dreapta şi la stânga, bucăţi de postav se înălţau ca nişte coloane întunecate, adâncind şi mai mult acest tabernacul. Şi confecţiile se aflau acolo, în acea capelă dedicată cultului femeii; centrul era ocupat de un articol deosebit, o manta de catifea cu o garnitură de vulpe argintie; într‑o parte era o mantie de mătase, căptuşită cu petit‑gris, iar în cealaltă parte, un palton de postav, bordat cu pene de cocoş; în sfârşit, veşminte de bal, de caşmir alb, matlasate tot în alb, ornate cu fulgi de lebădă sau cu janilie[7]. Se găseau de toate pentru toţi, de la veşmintele de bal, de douăzeci şi nouă de franci, la paltoanele de catifea, de o mie opt sute de franci. Gâtul rotund al manechinelor dilata stofa, şoldurile pline scoteau în evidenţă fineţea taliei, capul era înlocuit de o etichetă mare, înfiptă în moltonul roşu al gulerului; oglinzile, aflate în cele două părţi ale vitrinei, printr‑un joc calculat, le reflectau şi le multiplicau fără încetare, populând strada cu aceste frumoase femei de vânzare, care aveau preţuri considerabile în locul capetelor. — Sunt minunate!, murmură Jean, care nu găsise altceva de spus din cauza emoţiei. Deodată, rămase şi el împietrit, cu gura deschisă. Acest paradis al femeilor îl făcea să roşească de plăcere. Avea frumuseţea unei fete, o frumuseţe pe care părea că i‑o furase surorii sale, O piele strălucitoare, părul roşcat şi ondulat, cu ochii blânzi şi tandri. Lângă el, aceasta, absorbită de privelişte, părea şi mai firavă, cu faţa lunguiaţă şi buzele prea mari, cu tenul deja obosit şi părul bălai. Pépé, la fel de blond, un blond angelic, o strângea şi mai tare de mână, ca şi cum ar fi avut nevoie de o mângâiere, tulburat şi fermecat de frumoasele doamne din vitrină. Iar ei, cei trei blonzi cu haine negre, păreau atât de ciudaţi şi totuşi atât de încântători pe trotuarul din faţa vitrinei, fata tristă, copilul drăgălaş şi băiatul superb, încât toţi trecătorii întorceau capetele după ei zâmbind. Un bărbat gras, cu părul alb şi o faţă mare galbenă, stătea în pragul unui butic, aflat pe partea cealaltă a drumului, privindu‑i de câteva clipe. Cu ochii injectaţi şi cu buzele strânse, enervat de vitrinele magazinului La Paradisul femeilor, îi observă pe cei trei fraţi, ceea ce‑l exaspera şi mai mult. Ce se tot zgâiau sărăntocii ăia la vitrinele şarlatanului de dincolo de drum? — Şi unchiul?, zise brusc Denise, tresărind. — Suntem pe strada Michodière, spuse Jean, ar trebui să fie şi el pe aici. Îşi ridicară ochii şi se întoarseră. Chiar în faţa lor, deasupra bărbatului gras, observară o firmă de culoare verde, cu litere galbene decolorate de ploaie: La Bătrânul Elbeuf, postavuri şi flanele, Baudu, succesor al lui Hauchecorne. Casa, a cărei tencuială se degradase, singura fără ornamente în mijlocul marilor clădiri Ludovic al XIV‑lea care o flancau, nu avea decât trei ferestre pe faţadă şi acestea pătrate, fără persiene[8], garnisite cu o rampă de fier şi două bare în cruce. Dar în această aşa‑zisă simplitate, ceea ce o frapase pe Denise, ai cărei ochi mai purtau licăririle vitrinelor La Paradisul femeilor, era magazinul de la parter, strivit de plafon, dominat de un mezanin foarte jos, cu goluri de ferestre în formă de semilună. O astereală[9] de culoarea firmei, un verde de sticlă căruia timpul îi dăduse o nuanţă de ocru şi bitum, deschidea, la dreapta şi la stânga, două vitrine mari, negre, prăfuite, în care se puteau distinge vag, înghesuite, câteva bucăţi de mătase. Uşa, deschisă, părea că duce spre tenebrele umede ale unei peşteri. — Aici e, continuă Jean. — Ei bine, trebuie să intrăm, exclamă Denise. Haide, vino, Pépé! Toţi trei erau emoţionaţi însă, cuprinşi parcă de timiditate. Când tatăl lor murise, răpus de aceeaşi febră care le ucisese şi mama, cu o lună înainte, unchiul Baudu, impresionat de acest dublu doliu, îi scrisese nepoatei sale că va găsi întotdeauna un adăpost în casa lui, atunci când va dori să‑şi încerce norocul în Paris; însă această scrisoare era trimisă cu un an înainte, iar tânăra regreta acum că părăsise Valognes fără a‑şi avertiza mai întâi unchiul. Acesta din urmă nu‑i cunoştea deloc, căci nu se mai întorsese niciodată acolo, după ce plecase de tânăr, pentru a se angaja ca vânzător la postăvarul Hauchecorne, pe a cărui fată o şi luase de soţie. — Domnul Baudu?, întrebă Denise, după ce se decise să se adreseze bărbatului gras care‑i mai privea încă, mirat de înfăţişarea lor. — În persoană, răspunse el. Atunci, Denise roşi puternic şi bolborosi: — A, cu atât mai bine! Eu sunt Denise şi ei sunt Jean şi Pépé… Am venit, unchiule! Baudu era stupefiat. Ochii săi mari, injectaţi, clipeau des pe chipul gălbui, iar cuvintele erau înghiţite fără a fi rostite. Era în mod evident la mii de leghe depărtare de această familie care‑i apăru brusc în faţă. — Cum! Cum! Iată‑vă!, repetă el de câteva ori. Dar voi eraţi în Valognes! De ce nu sunteţi în Valognes? Cu o voce blândă şi puţin tremurătoare, Denise încercă să‑i dea câteva explicaţii. După moartea tatălui lor, care cheltuise până la ultimul sfanţ cu vopsitoria lui, ea rămăsese mamă a doi copii. Ceea ce câştiga la magazinul domnului Cornaille nu era suficient nici măcar pentru a‑i hrăni. Jean lucra la un ebenist[10], reparând mobilier vechi; dar nu primea niciun ban. Însă prinsese gustul vechiturilor şi cioplea figuri în lemn; într‑o zi, chiar găsise o bucată de fildeş din care făcuse un cap, în joacă, pe care un trecător îl şi observase; şi acest domn le dădu ideea să părăsească Valognes, după ce‑i găsise lui Jean, la Paris, un loc la un atelier de prelucrare a fildeşului. — Vedeţi, unchiule, Jean va intra de mâine ca ucenic la noul său patron. Nu ni s‑au cerut bani şi va avea unde să doarmă şi să mănânce… Şi atunci m‑am gândit că ne vom descurca şi eu şi Pépé. Nu putem să o ducem mai rău decât la Valognes. Denise ascunse însă escapada amoroasă a lui Jean, scrisorile trimise unei fete nobile de la oraş, sărutările schimbate prin ascunzători, întregul scandal care o determinase să plece; îşi însoţise fratele la Paris tocmai pentru a‑l supraveghea, cuprinsă de temeri maternale, pe acest băieţandru atât de frumos şi de vesel, pe care toate femeile îl adorau. Unchiul Baudu nu putea să‑şi revină. Îi puse din nou întrebări şi când o auzi vorbind astfel despre fraţii ei, începu să o tutuiască. — Tatăl vostru nu v‑a lăsat nimic? Eu credeam că mai are ceva bănuţi. Of, cât l‑am sfătuit în scrisorile mele să nu cumpere vopsitoria. O inimă curajoasă, dar nici măcar vreo leţcaie pentru fiecare! Şi tu ai rămas cu voinicii ăştia pe cap să‑i hrăneşti! Faţa lui iritată se luminase, nu mai avea ochii injectaţi cu care privea spre La Paradisul femeilor. Deodată îşi dădu seama că stătea în uşă. — Păi, spuse el, dacă tot aţi venit… Intraţi, mai bine decât să hoinăriţi pe‑afară. După ce mai aruncă încă o privire furioasă spre vitrinele vecine, le făcu loc copiilor şi intră primul în butic, chemându‑şi soţia şi fiica.   [1] Ţesătură cu dungi oblice în relief, făcută din lâna acestor oi sau din amestec de lână cu fibre sintetice (n.t.). [2] Ţesătură groasă, uşoară şi moale de bumbac, de obicei pufoasă pe amândouă părţile (n.t.). [3] Şiret (lat.) sau fâşie îngustă de stofă, de mătase, aplicată ca garnitură la rochii, de‑a lungul unei cusături, a unui buzunar (n.t.). [4] Dulap cu mai multe compartimente sau sertare (n.t.). [5] Ţesătură specială din lână sau din bumbac, cu carouri mari, divers colorate, folosită în Scoţia (n.t.). [6] Monedă franceză divizionară egală cu a suta parte dintr‑un franc (n.t.). [7] Fir gros de catifea, folosit la împodobirea hainelor, pentru brodat (n.t.). [8] Oblon din lemn sau metal, format dintr‑un cadru pe care sunt fixate lame înguste aşezate orizontal, putând fi alipite sau depărtate unele de altele, care serveşte să protejeze o uşă sau o fereastră de lumina prea puternică a soarelui, de ploaie (n.t.). [9] Căptuşeală de scânduri aşezată pe un schelet de lemn, pentru a susţine învelitoarea unui acoperiş (n.t.). [10] Tâmplar care execută mobilier din lemn de abanos (n.t.).
Izbanda Familiei Rougon de Emile Zola                                                                                              I Cum ieşi din oraşul Plassans pe Poarta Romei, situată la sud, pe mâna dreaptă a drumului ce duce spre Nisa, după ce ai trecut de primele case ale mahalalei, dai peste un loc viran, cunoscut prin părţile locului sub numele de maidanul Saint-Mittre. Maidanul, un loc pătrat, de o oarecare mărime, se întinde de-a lungul drumului la nivelul trotuarului, de care-l desparte doar o fâşie de iarbă bătătorită. La dreapta, o străduţă pierdută într-o fundătură, mărgineşte maidanul cu un rând de cocioabe; la stânga şi în fund, îl închid două feţe de zid mâncate de muşchi, deasupra cărora se zăresc ramurile înalte ale duzilor de la Jas-Meiffren, mare proprietate cu intrarea mai jos în mahala. Astfel, închis în trei părţi, maidanul este ca o piaţă care nu duce nicăieri, străbătută doar de cei care se plimbă. Mai demult fusese acolo un cimitir, hramul sfântului Mittre, sfânt provensal preaslăvit în ţinut. Bătrânii din Plassans, în 1851, îşi aminteau că mai apucaseră încă zidurile cimitirului, care rămăsese închis timp de ani de zile. Pământul, ghiftuit de cadavre de mai bine de un veac, mustea moartea şi oamenii trebuiseră să deschidă un alt cimitir la celălalt capăt al oraşului. Fostul cimitir, părăsit, se primenea în fiecare primăvară, acoperindu-se cu o vegetaţie neagră şi stufoasă. Pământul gras, unde groparii nu puteau da cu hârleţul fără să scoată vreo rămăşiţă omenească, ajunsese de o rodnicie uimitoare. După ploile de mai şi soarele de iunie, din drum zăreai vârfurile de iarbă care se revărsau peste ziduri; înăuntru era o mare de un verde întunecat, adânc, învârstată cu flori mari de o strălucire deosebită. Simţeai dedesubt, în umbra talpinelor dese, glia umedă care clocotea şi zemuia de sevă. Printre ciudăţeniile câmpului se aflau şi nişte peri cu braţele răsucite şi cu noduri monstruoase, ale căror fructe enorme nicio gospodină din Plassans nu ar fi voit să le culeagă. În oraş se vorbea de aceste fructe cu dezgust; dar plozii din mahala nu făceau asemenea nazuri, ci săreau cu droaia zidul pe înserate şi furau perele chiar înainte de a se coace. Viaţa frenetică a vegetaţiilor şi a arborilor mistui în curând moartea din fostul cimitir Saint-Mittre; putreziciunea omenească fusese mâncată de flori cu atâta lăcomie, încât, trecând pe lângă această cloacă, nu mai simţeai decât pătrunzătoarele miresme ale mixandrelor sălbatice. Totul a fost o treabă de câteva veri. În vremea aceea, oraşul se gândi să tragă foloase de pe urma acestui bun comunal care lâncezea fără rost. Zidurile de-a lungul drumului şi fundăturii fură dărâmate, locul fu curăţat de buruieni şi de peri. Apoi mutară cimitirul. Terenul fu răscolit mai mulţi metri în adâncime şi într-un colţ fură adunate grămadă osemintele pe care pământul binevoi să le restituie. O lună de zile, ştrengarii, care plângeau după peri, jucară bile cu ţestele; câţiva amatori de glume proaste atârnară într-o noapte, de toate soneriile din oraş, oseminte de picioare. A fost un adevărat scandal de care-şi mai aduc şi astăzi aminte locuitorii din Plassans; zarva nu se potoli decât când se hotărî să se arunce grămada de oseminte în fundul unei gropi, departe, în cimitirul cel nou. Dar cum în provincie treburile se fac cu o înţeleaptă încetineală, locuitorii văzură o săptămână întreagă o singură cotiugă care transporta rămăşiţele omeneşti, ca şi cum ar fi cărat moloz. Mai prost era că această cotiugă trebuia să străbată oraşul cât era de lung şi că din pricina pavajului stricat, semăna pe străzi, la fiecare zdruncinătură, fărâme de oseminte şi bulgări de pământ gras. Nici pomeneală de slujbă religioasă, ci numai un transport încet şi brutal. Nu a fost niciodată un oraş mai scârbit. Ani de zile, terenul fostului cimitir Saint-Mittre a rămas ca un loc de spaimă. Deschis primului venit, la marginea drumului mare, maidanul a rămas pustiu, pradă iarăşi ierburilor sălbatice. Municipiul, care se gândea fără îndoială să-l vândă şi să vadă cum pe el se clădesc case, n-a putut găsi cumpărători. Poate că amintirea grămezilor de oseminte şi a cotiugii care trecea încoace şi încolo pe stradă, singură, cu încăpăţânarea unui coşmar, i-a speriat pe oameni; sau mai degrabă s-ar putea explica faptul prin lenea provincială, căreia îi e silă să distrugă, dar să şi construiască. Adevărul este că oraşul păstră terenul şi, până la urmă, uită chiar de dorinţa de a-l vinde. Nici măcar nu-l împrejmui cu gard; intra cine voia. Şi încetul cu încetul, cu trecerea anilor, oamenii se obişnuiră cu colţul acesta gol; se aşezau pe iarba de la margine, străbăteau câmpul şi-l umpleau. După ce covorul de iarbă se uză sub picioarele celor care se plimbau, şi după ce pământul bătătorit deveni cenuşiu şi tare, fostul cimitir începu să semene cu un fel de piaţă publică prost nivelată. Ca să se şteargă şi mai mult orice amintire urâtă, locuitorii ajunseră încet-încet, fără să vrea, să schimbe până şi denumirea terenului: se mulţumiră să păstreze numele sfântului cu care botezaseră şi fundătura care se adâncea într-un colţ al câmpului; era maidanul Saint-Mittre şi fundătura Saint-Mittre. Toate acestea s-au întâmplat demult. De mai bine de treizeci de ani, maidanul Saint-Mittre şi-a schimbat înfăţişarea. Oraşul, prea nepăsător şi prea adormit ca să tragă foloase de pe urma lui, l-a închiriat în schimbul unei sume modeste unor rotari din mahala. Aceştia l-au transformat într-un şantier de lemnărie. Şi azi maidanul e ticsit de grinzi uriaşe între zece şi cincisprezece metri lungime, aşezate grămezi ici şi colo, aidoma unor coloane înalte răsturnate pe jos. Aceste grămezi de grinzi, în chip de catarge puse unul lângă altul, de la un capăt la altul al câmpului, sunt un veşnic prilej de bucurie pentru ştrengari. Ici-colo, din pricina unor bucăţi de lemne căzute pe jos, terenul e acoperit cu un fel de pachet din cioturi rotunjite, pe care nu reuşeşti să mergi decât printr-o minune de echilibru. Toată ziua o droaie de copii fac acest exerciţiu. Îi vezi sărind pe scândurile groase, urmărindu-se în şir pe muchiile înguste, târându-se călare – fel de fel de jocuri care se termină întotdeauna cu încăierări şi cu lacrimi; uneori se aşază câte doisprezece în şir unii după alţii, pe capătul subţire al unei grinzi înălţate la câţiva metri de pământ şi se dau huţa ore întregi. Aşa a ajuns maidanul Saint-Mittre un loc de joacă, unde de un sfert de veac toţi plozii din mahala îşi rod turul pantalonilor. Ţiganii în trecere au desăvârşit caracterul ciudat al acestui colţ pierdut, alegându-l ca loc de popas după străvechiul lor obicei. Cum ajungeau în Plassans, îşi adăposteau casele pe roate, cuprinzând o şatră întreagă, în fundul maidanului Saint-Mittre. Aşa că locul nu e niciodată gol: totdeauna mişună aici o ceată cu apucături ciudate, o şleahtă de bărbaţi arămii şi de femei cumplit de uscăţive, printre care se zbenguie o droaie de copii frumoşi. Liota trăieşte fără ruşine în aer liber, în faţa tuturor, punându-şi la fiert ceaunul, mâncând ce nu-ţi dă prin minte, înşirându-şi zdrenţele lor găurite, dormind, bătându-se, sărutându-se, puţind a murdărie şi a mizerie. Câmpul mort şi pustiu, unde altădată doar viespile bâzâiau în jurul florilor grase, în tăcerea copleşitoare a soarelui, a ajuns astfel să răsune de certurile ţiganilor şi de ţipetele ascuţite ale haimanalelor din mahala. Un fierăstrău care taie într-un colţ grinzile şantierului scârţâie ca un bas surd ce acompaniază neîntrerupt glasurile stridente. Acest fierăstrău este foarte primitiv: lemnul e pus pe două capre ridicate şi doi tăietori de scânduri, unul sus, cocoţat chiar pe grindă, celălalt jos, orbit de rumeguşul care cade, imprimă pânzei puternice a fierăstrăului o continuă mişcare încoace şi încolo. Ore întregi, cei doi oameni se apleacă, asemenea unor paiaţe articulate, cu mişcări regulate şi rigide ca de maşină. Lemnul pe care-l taie este aşezat de-a lungul zidului din fund şi pus în grămezi de doi sau trei metri, clădite metodic, scândură cu scândură, în formă de cub perfect. Aceste grămezi pătrate de scânduri, care adesea rămân aici vara şi iarna năpădite de buruieni, sunt unul dintre colţurile atrăgătoare ale maidanului Saint-Mittre. Ele orânduiesc cărări misterioase, înguste şi discrete, care duc la o alee mai largă lăsată între grămezi şi zid: un loc pustiu, o fâşie de verdeaţă din care nu se mai văd decât crâmpeie de cer. În această alee, unde zidurile sunt acoperite cu muşchi iar pământul pare acoperit cu un covor de lână groasă, domneşte încă vegetaţia viguroasă şi liniştea fremătătoare a fostului cimitir. Din vechile morminte dogorâte de soare, răbufnesc suflările calde abia simţite ale voluptăţii morţii. Nicăieri în împrejurimi nu se află un loc mai tulburător, mai vibrant de căldură, de singurătate şi de dragoste. Aici e un loc minunat pentru iubire. După ce s-a golit cimitirul, osemintele au fost probabil aşezate în colţul acesta, căci nu rareori azi, scormonind cu piciorul iarba umedă, poţi dezgropa resturi de craniu. De altminteri, nimeni nu se mai gândeşte la morţii care dorm sub iarbă. În timpul zilei doar copiii se joacă de-a v-aţi ascunselea pe după grămezile de lemnărie. Aleea verde rămâne neatinsă şi necunoscută. Nu se vede decât şantierul ticsit de grinzi şi cenuşiu de praf. Dimineaţa şi după-amiaza, când soarele e cald încă, întregul teren forfoteşte. Dar mai presus de toată frământarea câmpului, mai presus de ştrengarii ce se joacă printre bucăţile de lemn şi de ţiganii ce-şi aţâţă focul sub ceaun, silueta uscată a tăietorului de scânduri, cocoţat pe grindă, se desprinde în plin văzduh, mişcându-se înainte şi înapoi în ritm de pendulă, ca şi cum ar bate tactul vieţii clocotitoare şi noi care a izbucnit în fostul câmp de veşnică odihnă. Numai bătrânii, aşezaţi pe grinzi şi încălzindu-se la razele amurgului, mai vorbesc uneori între ei despre osemintele pe care le-au văzut altădată cărate de faimoasa cotiugă pe străzile oraşului. Când se lasă noaptea, maidanul Saint-Mittre se goleşte şi se adânceşte asemeni unei gropi mari negre. În fund nu se mai zăreşte decât licărirea slabă a focului ţiganilor. Când şi când, umbre dispar tăcute în masa deasă a întunericului. Iarna mai ales locul devine sinistru.
Haita de Emile Zola CAPITOLUL I La înapoiere, în îmbulzeala de trăsuri care se întorceau pe malul lacului, caleaşca a fost nevoită să meargă la pas. La un moment dat, încurcătura a fost aşa de mare, încât a trebuit chiar să se oprească. Soarele asfinţea pe cerul de octombrie, de-un cenuşiu deschis, brăzdat în zare de nişte norişori. Doar o ultimă rază, ce cădea de pe boschetele îndepărtate ale cascadei, mai străpungea şoseaua, scăldând în lumina ei roşiatică şi palidă şirul lung de trăsuri ce încremeniseră. Se părea că licăririle de aur, pâlpâirile strălucitoare ale roţilor se fixaseră pe reliefurile de-un galben ca paiul ale caleştii, ale cărei mari tăblii albastre reflectau colţuri din peisajul înconjurător. Şi, mai sus, chiar în zarea roşiatică ce-i lumina din spate, făcând să strălucească nasturii de alamă ai mantalelor cu glugă pe jumătate îndoite, ce spânzurau de pe capră, vizitiul şi valetul stăteau ţepeni în livrelele lor de un albastru închis, cu pantaloni de culoarea sacâzului şi jiletci în dungi negre cu galben, gravi şi răbdători, ca nişte lachei de casă mare pe care o încurcătură de trăsuri nu reuşea să-i supere. Pălăriile lor, împodobite cu cocardă neagră, aveau o mare demnitate. Numai superbii cai murgi fornăiau nerăbdători. — Uite, spune Maxime, acolo, în cupeul acela, Laure d’Aurigny… Uită-te odată, Renée. Renée s-a ridicat încet, clipind din ochi, cu mutra aceea delicioasă ce-o avea din pricina miopiei. — O credeam departe, a spus… Nu-i aşa că şi-a schimbat culoarea părului? — Da, a continuat Maxime râzând, noul ei amant detestă roşul. Aplecată în faţă, cu mâna sprijinită de portiera joasă a caleştii, Renée se uita, trezită din visu-i trist care o ţintuia tăcută de vreun ceas, lungită în fundul trăsurii ca pe un şezlong de convalescentă. Peste rochia de mătase mov, cu şorţ şi tunică, cu mari volane plisate, purta un paltonaş de stofă albă, cu revere de catifea mov, ce-o făcea să pară foarte îndrăzneaţă. Ciudatul ei păr bălai bătând în roşu, culoare ce aducea cu aceea a untului fin, era prea puţin ascuns de pălăriuţa împodobită cu un bucheţel de trandafiri de Bengal. Clipea întruna, cu mutra ei de băiat impertinent, cu fruntea netedă brăzdată de-un rid mare, cu gura. a cărei buză de sus ieşea mai în afară, ca la copiii botoşi. Apoi, cum vedea prost, a luat binoclul, un binoclu de bărbat, cu garnitură de baga, şi, ţinându-l în mână, fără să-l mai pună pe nas, a cercetat-o pe îndelete, cu un aer extrem de calm, pe grăsana de Laure d’Aurigny. Trăsurile stăteau tot pe loc. În mijlocul acelor pete uniforme, de culoare închisă, pe care le făcea şirul lung de cupeuri, foarte numeroase în Bois de Boulogne în după-amiaza aceea de toamnă, străluceau colţul unei oglinzi, zăbala unui cal, mânerul argintat al unui felinar, galoanele unui lacheu cocoţat sus pe capră. Ici-colo, în câte o caleaşcă deschisă, ţâşnea un capăt de stofă, o bucăţică din toaleta de mătase sau de catifea a vreunei femei. Încet-încet, peste gălăgia aceea potolită se lăsase o mare linişte, ce încremenise. Din fundul trăsurilor auzeai discuţia pietonilor. Era un schimb de priviri mute de la o portieră la alta; şi nimeni nu mai vorbea, în aşteptarea întretăiată doar de trosnetele hamurilor şi lovitura potcoavei nerăbdătoare a vreunui cal. În depărtare, glasurile nedesluşite din Bois de Boulogne se stingeau. În ciuda toamnei târzii, întreaga elită pariziană se afla acolo: ducesa de Sternich, într-o trăsură pe opt arcuri, doamna de Lauwerens, într-o mare trăsură descoperită foarte corect înhămată; baroana de Meinhold, într-o trăsurică încântătoare pe două roţi, cu cal murg; contesa Vanska, cu poneii ei alb cu negru; doamna Daste şi faimoşii ei stapperi negri; doamna de Guende şi doamna Teissière, în cupeu; micuţa Sylvia într-o caleaşcă mare de culoare albastru deschis. Şi don Carlos, în doliu, cu livreaua lui antică şi solemnă; paşa Selim, cu fes dar fără guvernatorul său; ducesa de Rozan, în cupeu de o persoană, cu slujitorii purtând peruci pudrate; domnul conte de Chibray, în docar; domnul Simpson, în trăsură cu patru cai foarte frumoşi; întreaga colonie americană. În fine, doi academicieni, într-un fiacru. Primele trăsuri s-au desprins şi, treptat, întregul şir s-a pornit curând să meargă încetişor. A fost ca un fel de deşteptare. S-au aprins mii de lumini jucăuşe, pe roţi s-au încrucişat fulgere repezi, din hamurile scuturate de cai au ţâşnit scântei. Se părea că mari reflexe de oglindă aleargă pe pământ şi pe copaci. Scânteierile hamurilor şi roţilor, strălucirea panourilor lăcuite în care ardea jăratecul roşu al soarelui asfinţind, petele vii ale livrelelor strălucitoare cocoţate chiar pe cer şi toaletele scumpe ce scăpau prin portiere au fost târâte astfel într-un vuiet surd, necontenit, ritmat de tropotul echipajelor. Şi defilarea a continuat, cu aceleaşi zgomote şi aceleaşi licăriri, neîncetat, şi dintr-o singură ţâşnire, ca şi cum cele dintâi trăsuri le-ar fi tras pe toate celelalte după ele. Lăsându-se legănată de zgâlţâirile uşoare ale caleştii ce se urnise din loc, lăsând să-i scape din mână binoclul, Renée se tolănise iarăşi pe perne. Înfrigurată, a tras spre ea un colţ din blana de urs ce umplea trăsura pe dinăuntru ca o faţă de masă de nea mătăsoasă. Mâinile ei înmănuşate s-au rătăcit în moliciunea blănii lungi, cârlionţate. Începuse să adie vântul. Se părea că după-amiaza aceea călduţă de octombrie, ce semănase a primăvară în Bois de Boulogne, făcându-le pe marile mondene să iasă în trăsură deschisă, avea să se termine într-o seară deosebit de răcoroasă. O clipă, tânăra femeie a rămas încotoşmănată, regăsind căldura colţului ei, lăsându-se în voia voluptoasei legănări a tuturor acelor roţi ce se-nvârteau în faţa ei. Apoi, ridicând capul spre Maxime, care, liniştit, le dezbrăca din ochi pe femeile din cupeurile şi caleştile vecine, a întrebat: — Serios, chiar o găseşti drăguţă pe Laure d’Aurigny? O lăudai mai deunăzi, când s-a anunţat scoaterea la licitaţie a diamantelor ei!… Dar fiindcă a venit vorba, n-ai văzut colierul şi egreta de diamante pe care tatăl tău mi le-a cumpărat la licitaţia aceea? — Desigur că face lucrurile cum se cuvine, spune Maxime fără să răspundă, râzând răutăcios. Găseşte mijlocul să plătească datoriile Laurei şi să-i dăruiască diamante soţiei. Tânăra femeie a dat uşor din umeri. — Secătură! a murmurat zâmbind. Dar tânărul se plecase, urmărind cu ochii o doamnă a cărei rochie verde îl interesa. Renée îşi sprijinise din nou capul, cu ochii întredeschişi, uitându-se leneş în ambele părţi ale aleii, fără să vadă. Pe partea dreaptă, crânguri, copăcei cu frunzele înroşite şi crengi uscăţive zburau încetişor; uneori, pe aleea rezervată călăreţilor, treceau domni subţiratici, ai căror cai stârneau în galopul lor nori de nisip fin. Pe partea stângă, în josul peluzelor înguste ce coboară, întretăiate de straturi de flori şi de boschete, dormea lacul, curat ca un cristal, fără niciun fel de spumă, de parc-ar fi fost cioplit direct în malurile sale de cazmaua grădinarilor; şi, de cealaltă parte a oglinzii clare, cele două insule, între care puntea ce le leagă făcea o bară cenuşie, îşi înălţau falezele lor plăcute, înşiruind pe cerul palid liniile teatrale ale brazilor, ale copacilor cu frunzişul persistent cărora apa le reflecta verdele întunecat, asemenea unor franjuri de perdele drapate în chip savant pe marginea orizontului. Colţul acesta de natură, decorul ce părea proaspăt pictat, era scăldat de-o uşoară umbră, de-o boare albăstrie ce conferea în cele din urmă depărtărilor un farmec delicios, o atmosferă de-o adorabilă falsitate. Pe malul celălalt, Chalet des Iles, parcă lustruit în ajun, lucea ca o jucărie nouă; şi panglicile acelea de nisip galben, aleile înguste de grădină, ce şerpuiesc în peluze şi se învârtesc în jurul lacului, mărginite de crengi de fontă ce imitau lemnul grosolan, făceau un contrast şi mai ciudat, la ora aceea târzie, cu verdele proaspăt al apei şi al gazonului. Obişnuită cu graţiile savante ale acestor locuri, Renée, din nou obosită, lăsase pleoapele în jos, uitându-se numai la degetele ei subţiri ce-nvălătuceau pe fusurile lor firul lung al blănii de urs. Dar, în trapul regulat al şirului de trăsuri, s-a produs o zgâlţâială. Şi, ridicând capul, a salutat două femei tinere culcate una lângă alta, cu o lâncezeală afectuoasă, într-o trăsură pe opt arcuri, ce-a părăsit cu mare zgomot malul lacului ca să se-ndepărteze pe o alee laterală. Doamna marchiză d’Espanet, al cărei soţ, pe-atunci aghiotant al împăratului, i se-alăturase de curând, cu mare tămbălău, scandalizând vechea nobilime îmbufnată, era una dintre cele mai ilustre mondene ale celui de-al doilea imperiu: cealaltă, doamna Haffner, se căsătorise cu un faimos industriaş din Colmar, multimilionar, din care imperiul a făcut un om politic. Renée, care le cunoscuse la pension pe cele două prietene nedespărţite, cum li se zicea cu subînţeles, le spunea pe numele lor mic, Adeline şi Suzanne. Şi cum, după ce le zâmbise, avea să se ghemuiască din nou, râsul lui Maxime a făcut-o să se-ntoarcă. — Nu, zău, sunt tristă, nu râde, că-i serios, a spus, văzându-l pe tânăr care o contempla în glumă bătându-şi joc de atitudinea ei suferindă. Maxime a spus cu o voce comică: — Om fi având necazuri mari, om fi geloasă! A părut foarte surprinsă. — Eu! a spus. De ce geloasă? A adăugat apoi, cu strâmbătura ei de dispreţ, ca şi când şi-ar fi adus aminte: — Ah! da, grăsana de Laure! Nici nu mă gândesc la asta. Dacă Aristide, cum toţi vreţi să mă faceţi să-nţeleg, a plătit datoriile acestei fete scutind-o astfel să mai facă o călătorie în străinătate, înseamnă că ţine mai puţin la bani decât credeam. Iar o să aibă trecere la doamne… scumpul de el, îi las deplină libertate. Zâmbea când spunea „scumpul de el” pe-un ton de-o indiferenţă amicală. Şi, deodată, întristându-se foarte tare din nou şi uitându-se în jurul ei cu privirea aceea disperată a femeilor care nu ştiu cum să se mai distreze, a murmurat: — Oh! aş vrea… Dar nu, nu-s geloasă, nu-s geloasă deloc. S-a oprit, ezitând. — Vezi tu, mă plictisesc, a spus în cele din urmă brusc. Atunci a tăcut, dispreţuitoare. Şirul de trăsuri înainta tot de-a lungul lacului, în trap egal, cu zgomotul acela specific de cataractă îndepărtată. Acum, pe partea stângă, între apă şi şosea, erau pădurici de copaci verzi, cu trunchiuri subţiri şi drepte, formând ciudate pilcuri de colonete. Pe partea dreaptă, nu mai erau crângurile, copăceii; Bois de Boulogne se deschisese în peluze largi, nişte covoare uriaşe de iarbă pe care erau sădiţi ici-colo pâlcuri de copaci; feţele de masă verzi se ţineau lanţ, unduindu-se uşor, până la Porte de là Muette, al cărei grilaj scund se zărea foarte departe, ca un capăt de dantelă neagră întins chiar pe pământ; şi, pe pante, pe unde terenul era mai accidentat, iarba era albastră de tot. Renée privea, cu ochii ficşi, ca şi când orizontul acela ce creştea, preriile acelea moi, udate de aerul serii, ar fi făcut-o să simtă şi mai intens golul din sufletul ei. După oarecare tăcere, a repetat cu o mânie surdă: — Oh! mă plictisesc, mă plictisesc de moarte. — Ştii că nu eşti prea veselă, a spus liniştit Maxime. Eşti nervoasă, desigur. Tânăra femeie s-a aruncat din nou în fundul trăsurii. — Da, sunt nervoasă, a răspuns sec. Apoi a devenit maternă. — Îmbătrânesc, dragul meu copil; curând voi împlini treizeci de ani. E groaznic. Nu-mi mai place nimic… La douăzeci de ani, nu poţi să ştii… — M-ai luat oare cu tine ca să te spovedeşti? a întrerupt-o tânărul. Ar fi al dracului de lung. Obrăznicia asta a primit-o schiţând un zâmbet, ca pe-o glumă de copil răzgâiat căruia i se permite totul. — Te sfătuiesc să te plângi, a continuat Maxime, cheltuieşti mai mult de-o sută de mii de franci pe an cu rochiile tale, locuieşti într-o splendidă casă boierească, ai cai superbi, capriciile tale sunt legi, şi ziarele pomenesc de fiecare rochie nouă de-a ta ca de-un eveniment de mare gravitate; femeile sunt geloase pe tine, iar bărbaţii şi-ar da zece ani din viaţă ca să-ţi sărute vârful degetelor… E-adevărat? A dat din cap afirmativ, fără să răspundă. Cu ochii plecaţi, începuse iarăşi să-nvălătucească firul blănii de urs. — Hai, nu fi modestă, a continuat Maxime; spune pe şleau că eşti unul dintre stâlpii celui de-al doilea imperiu. Între noi, ne putem spune asemenea lucruri. Pretutindeni, la palatul Tuileries, la miniştri sau la simplii milionari, eşti suverană. Nu-i plăcere din care să nu te fi-nfruptat din plin, şi dac-aş îndrăzni, dacă respectul ce ţi-l datorez nu m-ar reţine, aş zice… S-a oprit câteva secunde, râzând; apoi şi-a terminat fraza cavalereşte. — Aş zice c-ai gustat din toate. Ea nici nu s-a clintit. — Şi te plictiseşti? a continuat tânărul cu o vioiciune comică. Dar asta-i o crimă!… Ce vrei? Oare ce visezi? A dat din umeri ca să spună că nu ştia. Deşi a plecat capul, Maxime a văzut-o atunci aşa de serioasă şi de posomorâtă, că a tăcut. S-a uitat la şirul de trăsuri care, ajungând la capătul lacului, se lăţea, umplând răspântia. Mai puţin înghesuite, trăsurile se-ntorceau cu o graţie superbă; trapul mai repezit al cailor suna semeţ pe pământul tare. Făcând ocolul cel mare ca să intre în rând, caleaşca s-a clătinat în asemenea hal, încât Maxime a simţit o oarecare voluptate. Atunci, urmându-şi cheful de-a o copleşi pe Renée, a spus: — Uite, ai merita să mergi cu fiacrul! Aşa ţi-ar trebui!… Ei, priveşte lumea care se-ntoarce la Paris, lumea asta care-i la picioarele tale. Te salută ca pe-o regină, bunul tău prieten, domnul de Mussy, era cât pe ce să-ţi trimită sărutări. Într-adevăr, un călăreţ o saluta pe Renée. Maxime vorbise pe un ton ipocrit batjocoritor. Dar Renée abia a catadicsit să se-ntoarcă, dând din umeri. De data asta, tânărul a făcut un gest disperat. — Serios, a spus, aici am ajuns?… Dar, pentru Dumnezeu, ai totul, ce mai vrei? Renée a ridicat capul. În privirea ei era o văpaie, o nevoie arzătoare de curiozitate nesatisfăcută. — Vreau altceva, a spus încet. — Dar cum ai totul, a continuat Maxime râzând, altceva nu înseamnă nimic… Ce altceva? — Ce? a repetat ea… Şi n-a mai continuat. Se întorsese cu totul, contempla tabloul acela straniu ce dispărea în spatele ei. Era aproape noapte; amurgul se lăsa încet ca o cenuşă fină. Văzut din faţă, în lumina slabă ce mai stăruia încă pe apă, lacul se rotunjea ca o imensă placă de cositor; pe cele două maluri, pădurile de copaci verzi, ale căror trunchiuri subţiri şi drepte parcă ieşeau din apa stătătoare, păreau, în clipa aceea, nişte colonade vineţii, schiţând cu arhitectura lor regulată curbele studiate ale malurilor; apoi, în fund, se înălţau boschetele, nişte mari frunzişuri confuze, mari pete negre închideau orizontul. Era acolo, în spatele petelor, o luminiţă de jăratec, asfinţitul unui soare pe jumătate stins ce nu mai învăpăia decât un capăt al imensităţii cenuşii. Peste lacul acesta imobil, peste pădurea. scundă, peste peisajul de-o linişte atât de stranie, se-ntindea scobitura cerului, infinită, mai profundă şi mai lată. Bucata asta mare de cer pe colţul ăsta mic de natură fremăta, avea o vagă tristeţe; şi, din înălţimile ce păleau, se lăsa o asemenea melancolie de toamnă, o noapte aşa de blânda şi de mâhnită, încât acel Bois de Boulogne, învăluit încet-încet într-un linţoliu de umbră, îşi pierdea graţiile lui mondene, creştea, cuprins de marele farmec al pădurilor. Trapul echipajelor, cărora întunecimile le stingeau culorile vii, se ridica, asemenea unor glasuri îndepărtate de frunze şi de ape curgătoare. Totul mergea topindu-se. În dispariţia universală, în mijlocul lacului, pânza triunghiulară cu antene a bărcii celei mari de plimbare se contura limpede şi viguroasă, în licărirea jăratecului soarelui ce apunea. Şi nu se mai vedea decât pânza aceea, decât triunghiul de pânză galbenă, lăţită peste măsură. În îmbuibarea ei, Renée a avut o ciudată senzaţie de dorinţi ce nu se puteau mărturisi, văzând acest peisaj pe care nu-l recunoştea, natura atât de artistic mondenă, pe care noaptea înfiorată o preschimba într-o pădure sacră, unul dintre luminişurile ideale în fundul cărora vechii zei îşi ascundeau uriaşele lor iubiri, adulterele şi incestele divine. Şi, pe măsură ce caleaşca se depărta, i se părea că-n urma ei amurgul căra, în vălurile lui tremurătoare, pământul de vis, alcovul ruşinos şi suprauman în care şi-ar fi potolit în fine inima ei bolnavă, carnea ei obosită. Atunci când lacul şi păduricile, înghiţite de umbră, n-au mai fost, la orizont, decât o bară neagră, tânăra femeie s-a întors brusc şi, cu o voce în care se simţeau lacrimile de ciudă, a continuat fraza întreruptă: — Ce?… Altceva, zău! Vreau altceva. Parcă ştiu! Dac-aş şti… Dar, vezi tu, m-am săturat de baluri, de supeuri, de petreceri de-astea. Mereu una şi aceeaşi. E plictisitor de moarte… bărbaţii sunt cumplit de plicticoşi, oh! da, cumplit de plicticoşi… Maxime a început să râdă. Sub mutrele aristocratice ale marii mondene răzbăteau pasiuni. Nu mai clipea; ridul de pe frunte se adâncea mai tare, buza de copil îmbufnat înainta, caldă, în căutarea acestor plăceri pe care le dorea fără a le putea numi. A observat râsul însoţitorului ei, dai fremăta prea tare ca să se mai poată opri; pe jumătate culcată, lăsându-se în voia legănării trăsurii, a continuat cu mici fraze seci: — Fireşte că sunteţi cumplit de plicticoşi… N-o spun pentru tine, Maxime: eşti prea tânăr… Dar dacă ţi-aş povesti cât m-a agasat Aristide la început! Dar ceilalţi! Cei care m-au iubit… Ştii că suntem prieteni buni, nu mă feresc de tine; ei bine, serios, sunt zile când mă oboseşte aşa de tare viaţa mea de femeie bogată, adorată, aclamată, c-aş vrea să fiu ca Laure d’Aurigny, una dintre femeile acelea ce trăiesc o viaţă liberă. Şi cum Maxime râdea şi mai tare, a insistat: — Da, ca Laure d’Aurigny. Trebuie să fie mai puţin searbăd, nu tot mereu acelaşi lucru. A tăcut câteva clipe, parcă şi-ar fi închipuit viaţa pe care ar duce-o dacă ar fi Laure. Apoi, a continuat cu vocea descurajată: — La urma urmelor, probabil că femeile acelea au şi ele necazuri. Hotărât lucru, nimic nu-i amuzant. Să mori nu alta… Bine ziceam adineaori, ar trebui altceva; înţelegi tu, nu ghicesc ce anume, dar altceva, ceva care să nu se mai fi-ntâmplat nimănui, ce nu se-ntâlneşte în fiecare zi, ceva care să fie o plăcere rară, necunoscută. Vorbea mai rar. Ultimele cuvinte le-a pronunţat căutându-le, ca-ntr-un vis. Caleaşca urca aleea ce ducea spre ieşirea din Bois de Boulogne. Umbra creştea; pe cele două maluri, crângurile alergau ca nişte ziduri cenuşii; scaunele de fontă, vopsite cu galben, unde, în serile frumoase, apare burghezia în straie de sărbătoare, zburau de-a lungul trotuarelor, goale de tot, cu sumbra melancolie a acelor mobile de grădină surprinse de iarnă; şi uruitul surd şi ritmat al trăsurilor ce se-ntorceau trecea ca un vaiet trist pe aleea pustie. Fără îndoială, Maxime simţise foarte bine că nu e elegant să găseşti că viaţa e amuzantă. Dacă era încă destul de tânăr ca să mai poată avea câte un elan de fericită admiraţie, era prea egoist, avea o indiferenţă prea zeflemitoare, era într-adevăr prea obosit ca să nu se declare dezgustat, blazat, sfârşit. De obicei, când o spunea, se fălea oarecum. S-a întins la fel ca Renée şi a spus cu glasul jalnic: — Ştii că ai dreptate, e cumplit de plicticos. Nici eu nu mă distrez mai mult ca tine; adesea am visat şi eu altceva. Nu există prostie mai mare decât să călătoreşti. Decât să câştig bani prefer să-i cheltuiesc, deşi nu-i totdeauna aşa de amuzant pe cât ţi-nchipui la început. Eşti sătul până-n gât să iubeşti, să fii iubit, nu-i aşa?… Ei! da, eşti sătul până-n gât! Cum tânăra femeie; n-a răspuns, ca s-o surprindă, a continuat cu o mare nelegiuire: — Aş vrea să mă iubească o călugăriţă. Poate c-ar fi amuzant!… Tu n-ai visat oare niciodată să iubeşti un bărbat la care nu te-ai putea gândi fără să comiţi o crimă? Dar a rămas posomorâtă, şi Maxime, văzând că tăcea mereu, a crezut că nu-l mai asculta. Cu ceafa sprijinită de marginea capitonată a caleştii, părea că doarme cu ochii deschişi. Se gândea, nemişcată, lăsându-se în voia visurilor ce-o copleşeau, şi, uneori, i se agitau buzele uşor din pricina unor mişcări nervoase. Umbra amurgului o cuprinsese molatic, o pătrundea tristeţea neprecizată a umbrei, şi voluptatea discretă, speranţa nemărturisită, scăldând-o într-o boare de aer moleşit şi morbid. Fără îndoială că, în timp ce privea fix spatele rotund al valetului aşezat pe capră, se gândea la bucuriile din ajun, la petrecerile acelea pe care le găsea aşa de serbede, de care se săturase; se gândea la viaţa ei trecută, la poftele potolite imediat, la scârba de lux, la monotonia zdrobitoare a aceloraşi iubiri şi aceloraşi trădări. Apoi, ca o speranţă, mijea în ea, cu fremătări de dorinţă, ideea acelui „altceva” pe care mintea ei încordată nu-l putea găsi. Aici. Visul i se rătăcea. Făcea un efort, dar cuvântul căutat se sustrăgea mereu în noaptea care se lăsa, se pierdea în mersul necontenit al trăsurilor. Şi legănarea mlădioasă a caleştii era tot o ezitare împiedicând-o să-şi formuleze pofta. Şi o ispită imensă se înălţa din nedesluşitul acela, din crângurile pe care umbra le adormea de fiecare parte a aleii. din. zgomotul roţilor şi din legănarea molatică ce-o umplea de-o delicioasă toropeală. Mii de adieri îi mângâiau carnea: visuri neterminate, voluptăţi nenumite, dorinţe nedesluşite, tot ceea ce o întoarcere din Bois de Boulogne poate zămisli mai delicios şi mai monstruos în inima obosită, a unei femei, în ceasul când cerul păleşte. Îşi ţinea mâinile ascunse în blana de urs, îi era tare cald în paltonul de postav alb şi revere de catifea mov. Cum a întins un picior, ca să se destindă în tihna ei, a atins în treacăt piciorul lui Maxime, care nici n-a observat măcar. O smucitură a trezit-o din somnolenţă. A ridicat capul, privindu-l în mod straniu cu ochii ei cenuşii pe tânărul lăfăindu-se cu mare eleganţă. Chiar atunci caleaşca a ieşit din Bois de Boulogne. L’avenue de l’Impératrice se întindea dreaptă de tot în amurg, cu cele două linii verzi ale barierelor de lemn pictat ce aveau să se atingă în zare. Pe poteca lăturalnică rezervată călăreţilor, în depărtare, un cal alb făcea o pată deschisă găurind umbra cenuşie. Pe şosea, de partea cealaltă, se mai aflau ici-colo nişte întârziaţi care se plimbau, grupuri de puncte negre ce se îndreptau încet spre Paris. Şi, sus de tot, la capătul dârei mişcătoare şi nedesluşite a trăsurilor, Arcul de Triumf, aşezat de-a curmezişul, se vedea, alb, pe o mare bucată de cer de culoarea funinginii. Pe când caleaşca se-ntorcea într-un ritm vioi, Maxime, fermecat de alura englezească a peisajului, privea, de ambele părţi ale aleii, casele boiereşti, cu arhitectura lor capricioasă, ale căror peluze se întindeau până la aleile lăturalnice; visând, Renée se distra văzând cum se aprindeau departe în zare unul câte unul becurile cu gaz din Place de l’Etoile, şi, pe măsură ce licăririle vioaie pătau cu flăcări galbene întunericul ce se lăsa, auzind parcă chemări secrete, i se părea că Parisul sclipitor al nopţilor de iarnă se ilumina pentru ea, pregătindu-i plăcerea necunoscută pe care o visa spre a se potoli. Caleaşca a pornit pe Avenue de la Reine-Hortense şi s-a oprit la capătul străzii Monceau, numai la câţiva paşi de bulevardul Malesherbes, în faţa unei mari case boiereşti aşezată între curte şi grădină. Cele două grilaje pline de ornamente aurite, ce dădeau în curte, erau flancate fiecare de câte o pereche de felinare, tot în formă de urne acoperite cu aurării, în care pâlpâiau flăcările mari ale gazului. Între cele două grilaje, locuia portarul într-o căsuţă elegantă, semănând oarecum cu un mic templu grecesc. Cum trăsura urma să intre în curte, Maxime a sărit sprinten jos. — Ştii, i-a spus Renée, reţinându-l de mână, masa se va servi la ora şapte şi jumătate. Ai la dispoziţie mai mult de-o oră ca să te îmbraci. Să nu te laşi aşteptat. Şi a adăugat zâmbind: — Vom avea la masă familia Mareuil… Tata doreşte să fii foarte galant cu Louise. Maxime a dat din umeri.
Greseala abatelui Mouret de Emile Zola I Teuse, intrând, rezemă de altar mătura şi pămătuful de pene. Întârziase pentru a pregăti leşia semestrială. Străbătu biserica, pentru a suna Angelusul, şchiopătând şi mai tare în graba ei, împingând băncile. Frânghia, lângă confesional, atârna din tavan, goală, roasă, având la capăt un nod mare, devenit soios din cauza mâinilor; ea se-agăţă de funie cu toată greutatea trupului şi începu s-o tragă cu mişcări regulate, apoi îşi luă vânt, legănându-se în fuste, cu scufia pe o parte, atât de congestionată, că sângele stătea gata să-i ţâşnească din obraji. După ce-şi potrivi scufia cu o uşoară lovitură, Teuse se duse, gâfâind, să măture în faţa altarului. Praful se-ndărătnicea acolo, zilnic, printre scândurile rău încheiate ale estradei. Mătura scotocea ungherele cu un fâşâit mânios. Ea ridică apoi de pe masă covorul, cârpit deja în douăzeci de locuri; avea o nouă gaură drept în mijloc; se zărea cel de-al doilea acoperământ, îndoit în două, care era şi el atât de subţiat şi de străveziu, că lăsa să se vadă piatra consacrată, încadrată în altarul de lemn vopsit. Scutură aceste odoare zdrenţuite de atâta folosire, plimbă viguros pămătuful de pene de-a lungul gradenului, ridicând cartoanele liturgice, apoi, urcându-se pe un scaun, scoase învelitoarea de bumbac galben ce acoperea crucea şi două sfeşnice. Alama era punctată de pete verzi. — Aha! murmură Teuse cu glas scăzut, au mare nevoie de o curăţare. Am să le frec cu cretă. Şi alergând, şontâc-şontâc, cu legănături de-ai fi zis că o să înfunde lespezile, intră în sacristie să caute liturghierul, pe care-l puse pe tetrapod lângă Epistolar, fără să-l deschidă. Aprinse apoi cele două lumânări şi, luându-şi mătura, aruncă o privire împrejur pentru a se asigura că bisericeasca gospodărie fusese bine făcută. Biserica dormita; numai frânghia se legăna încă lângă confesional, cu o lungă şi flexibilă mişcare. Abatele Mouret tocmai cobora în sacristie, o încăpere mică şi rece pe care o despărţea de sufragerie numai un coridor. — Bună ziua, părinte, zise Teuse lăsându-şi mătura. Ah! făcuşi pe leneşul azi-dimineaţă! Ştii că-i şase fără un sfert? Şi fără a lăsa tânărului preot vreme să răspundă: — Am să te cert, urmă ea, sfântul acoperământ iar e găurit. Asta n-are nicio noimă! Nu mai avem decât unul de schimb, şi-mi trudesc ochii de trei zile cârpindu-l… De va merge tot aşa, o să-l laşi gol pe bietul Isus. — Isus n-are nevoie de-atâtea acoperăminte, buna mea Teuse, îi e totdeauna cald, şi pururi e împărăteşte primit când îl iubeşti cu-adevărat. Apoi, îndreptându-se spre o mică fântână, întrebă: — Sora mea s-a sculat? N-am văzut-o. — Domnişoara Désirée a coborât de mult, răspunse servitoarea, îngenuncheată în faţa unui vechi bufet de bucătărie în care se păstrau odăjdiile. E la găini şi la iepuri… De ieri tot aşteaptă să scoată cloşca pui, şi-nţelegi că fierbe de nerăbdare. Ea se întrerupse, zicând: — Patrafirul de aur, nu-i aşa? Preotul, care-şi spălase mâinile, recules, îngânând o rugăciune, făcu semn din cap că da. Parohia nu avea decât trei patrafire, unul violet, unul negru şi altul de fir. Acesta din urmă, care servea în zilele când albul, roşul sau verdele erau prescrise, căpăta o importanţă deosebită. Teuse îl ridică cu religiozitate de pe raftul împodobit cu hârtie albastră, unde-l aşeza după fiecare slujbă; îl puse pe bufet, ridicând cu băgare de seamă tulpanul care acoperea broderiile. Un miel de aur dormea pe o cruce de aur, înconjurat de un nimb de raze. Din ţesătura chenăruită ieşeau ciucuri subţiri. Ornamentele în relief erau roase şi şterse. O necurmată îngrijorare înconjura sfânta odajdie, o înfricoşată duioşie de-a o vedea cum se prăpădeşte astfel fir cu fir. Preotul trebuia s-o pună mai în fiecare zi. Şi cum s-o înlocuiască, cum să cumpere cele trei patrafire cărora le ţinea locul, când cele din urmă fire de aur vor fi roase? Teuse puse deasupra patrafirului stola, mânecarul, brâul, stiharul şi omoforul. Şi, tot sporovăind, puse mânecarul în cruce deasupra stolei, aşeză brâul în ghirlandă, astfel încât să închipuie iniţiala proslăvitului nume al Mariei. — Brâul ăsta nu mai face multe parale, murmură ea. Va trebui să te hotărăşti să cumperi altul, părinte… Nu-i cine ştie ce greutate, ţi-aş ţese chiar eu unul, de-aş avea cânepă. Abatele Mouret nu răspundea. Pregătea potirul pe o măsuţă, un mare potir de argint aurit, cu piciorul de bronz, pe care-l luase din fundul unui dulap de lemn alb în care erau închise vasele şi rufele sfinte, mirul, cărţile de rugăciune, sfeşnicele, crucile. Puse peste cupă un acoperământ curat, aşeză deasupra acelei pânze discul de argint aurit ce conţinea o ostie, pe care o acoperi cu un petec de tulpan. Pe când învelea potirul, strângând capetele vălului de stofă de fir la fel cu patrafirul, Teuse strigă: — Aşteaptă, nu mai avem niciun antimis. Am luat ieri seară toate acoperămintele, aerele şi antimisele murdare pentru a le spăla, deosebit, bineînţeles, nu cu leşie… Ah! Nu ţi-am spus, sfinţia ta: am pregătit leşia. E foarte tare! O să fie mai bună ca ultima dată. Şi pe când preotul îşi vedea de treabă: — A, era să uit! ştrengarul acela de Vincent n-a venit. Vrei să slujesc eu la liturghie, sfinţia ta? Tânărul preot o privi cu severitate. — Eh! nu-i niciun păcat, urmă ea, cu blajinu-i zâmbet. Am slujit odată la liturghie pe vremea părintelui Caffin. Slujesc mai bine decât ştrengarii ceia care râd ca nişte păgâni de-o muscă ce zboară prin biserică… Ei, măcar că port scufie, că am şaizeci de ani şi-s groasă ca un turn, am mai mult respect pentru Dumnezeu decât zurbagiii ăia de copii, pe care i-am găsit mai deunăzi jucând capra după altar. Preotul continua s-o privească, refuzând din cap. — Satul ăsta e-o văgăună, bombăni ea. Nu-s nicio sută cincizeci de inşi. Sunt zile, precum cea de azi, când nu-i ţipenie de om în Artaud. Până şi copiii în scutece se duc la vii. Şi ce-or fi făcând la vii, zău aşa! Nişte vii sfarogite care cresc sub pietriş, uscate ca scaieţii. Ia, o pustietate curată!… Nu mă ai decât pe mine pentru slujbă, sfinţia ta, afară numai de n-ar veni să te-ajute la liturghie vreun heruvim! Sau vreun iepure de-al domnişoarei Désirée, să-mi fie cu iertăciune! Tocmai în clipa aceea însă, Vincent împinse încet uşa de la sacristie. Părul roşcat încâlcit, ochii lui mici, cenuşii şi strălucitori o supărară pe Teuse. — Procletul! strigă ea, mă prind c-a făcut vreo boroboaţă! Fă-te-ncoa, calendroiule, căci sfinţiei sale îi e frică să nu pângăresc cele sfinte! Văzându-l pe copil, abatele Mouret luase omoforul. El sărută crucea brodată la mijloc, puse odăjdia o clipă pe cap; apoi, lăsând-o în jos pe gulerul anteriului, încrucişă şi legă cordoanele, pe cel drept pe deasupra celui stâng. Îşi puse apoi stiharul, simbolul purităţii, începând cu braţul drept. Vincent, care se aşezase pe vine, se învârtea în jurul lui, potrivind stiharul, veghind ca să cadă deopotrivă în toate părţile, până la două degete de pământ. Apoi înfăţişă preotului brâul, iar acesta se încinse cu el strângându-şi bine mijlocul, spre a aminti astfel legăturile cu care Mântuitorul fusese strâns în timpul Patimilor. Teuse stătea în picioare, geloasă, jignită, făcând sforţări ca să tacă; avea însă o atât de mare mâncărime de limbă, că reluă aproape îndată: — Fratele Archangias a venit. N-o să aibă azi niciun copil la şcoală. S-a dus ca o furtună la vii să tragă de urechi claia aceea de diavoli. Ai face bine să-l vezi. Pare-mi-se că are să-ţi spună ceva. Abatele Mouret îi făcu semn să tacă. Gura îi amuţise. Recita în gând sfintele rugi, luând mânecarul, pe care-l sărută, mai înainte de a-l pune la braţul stâng, sub cot, ca un semn ce indica milosteniile, şi încrucişând pe piept stola, după ce deopotrivă o sărutase, simbol al demnităţii şi puterii lui. Teuse trebui să aştepte ca Vincent să fixeze patrafirul, pe care-l legă cu ajutorul unor mici şireturi ca să nu cadă. — Maică Precistă! am uitat sfintele vase! bolborosi ea, repezindu-se la dulap. Haide, repede, ştrengarule! Vincent umplu sfintele vase, nişte sticle grosolane, în vreme ce ea se grăbea să ia dintr-un sertar un ştergar curat. Abatele Mouret, ţinând potirul cu mâna stângă de nod, cu degetele de la mâna dreaptă puse pe pungă, se înclină adânc, fără să-şi scoată bareta, în faţa unui Crist de lemn negru atârnat deasupra bufetului. Copilul se înclină deopotrivă; apoi, trecând cel dintâi, ţinând sfintele vase acoperite cu ştergarul, părăsi sacristia, urmat de preot, care mergea cu ochii plecaţi, într-o adâncă evlavie.
Gervaise de Emile Zola       Gervaise il aşteptase pe Lantier până la două dinspre ziuă. Apoi, tremurând toată din pricină că stătuse numai în cămaşă în bătaia aerului rece care năvălea prin fereastra deschisă, aţipise, trântită de-a lungul patului, înfrigurată, cu obrajii scăldaţi de lacrimi. De opt zile încoace, cum ieşeau de la birtul „Veau à deux têtes”[1], unde luau masa, o trimitea să se culce cu copiii şi se ivea din nou abia în toiul nopţii, spunând că umblase după lucru. În seara aceea, în vreme ce-l aştepta nerăbdătoare să se-ntoarcă acasă, i se păruse că-l vede intrând la balul de la Grand-Balcon, ale cărui ferestre învăpăiate, zece la număr, potopeau cu vâlvătăi de pârjol şuvoiul întunecat al bulevardelor exterioare[2]; şi-o zărise în urma lui pe puştoaica de Adèle, o lustruitoare care cina la acelaşi local, mergând la cinci sau şase paşi după el, bălăbănindu-şi mâinile, de parcă abia atunci îl lăsase de braţ ca să nu treacă împreună prin lumina vie a globurilor din faţa intrării. Când Gervaise se trezi, pe la cinci în zori, înţepenită, cu şalele zobite, izbucni în hohote de plâns. Lantier nu se întorsese. Pentru întâia oară nu dormea acasă. Rămase ţintuită pe marginea patului, sub zdreanţa de stambă decolorată ce atârna de tavan, prinsă de-o sfoară. Şi încet, cu privirea-i înceţoşată de lacrimi, dădea ocol odăii sărăcăcioase, mobilată cu un scrin din lemn de nuc căruia îi lipsea un sertar, cu trei scaune din pai împletit şi cu-o măsuţă slinoasă, pe care stătea o cană de apă ciobită. Pentru copii, mai puseseră un pat de fier care tăia calea spre scrin şi ocupa două treimi din odaie. Cufărul lui Gervaise şi Lantier, vârât într-un ungher al camerei şi stând larg deschis, îşi dădea la iveală goliciunea, iar tocmai la fund se zărea o pălărie bărbătească jerpelită, băgată pe sub nişte cămăşi îngălate şi ciorapi murdari; în timp ce de-a lungul pereţilor, pe speteaza mobilelor, atârnau un şal ciuruit şi-un pantalon mâncat de noroi, tot ce le mai rămăsese din ţoalele la care nici telalii nu mai râvneau. Pe poliţa căminului, la mijloc, între două sfeşnice de tinichea desperecheate, zăcea un teanc de recipise de la Muntele-de-pietate, de-un trandafiriu dulceag. Aşa arăta camera cea frumoasă a hotelului, camera de la etajul întâi, cu vedere spre bulevard. În răstimp, culcaţi alături pe aceeaşi pernă, cei doi copii dormeau. Claude, care avea opt ani, cu mânuţele deasupra plăpumii, răsufla liniştit, în vreme ce Etienne, numai de patru anişori, zâmbea cu braţul petrecut pe după grumazul frăţiorului. Când mama lor, cu ochii înecaţi de lacrimi, îi privi îndelung, izbucni iarăşi într-un hohot de plâns şi-şi duse batista la gură ca să-şi înăbuşe scâncetele care-o năpădeau. Desculţă, uitând să-şi ia papucii care-i căzuseră din picioare, se înapoie să-şi rezeme coatele de prichiciul ferestrei, reluându-şi aşteptarea de peste noapte, privind mereu întrebătoare trotuarele, în depărtare. Hotelul se afla pe Boulevard de la Chapelle, la stânga barierei Poissonnière. Era o dărăpănătură cu două etaje, zugrăvită până la al doilea cat într-un roşu ca drojdia de vin şi cu obloanele putrezite de ploi. Între două ferestre, deasupra unui felinar cu geamurile sparte, se putea citi emblema: „Hotel Boncoeur, proprietar Marsoullier”, scrisă cu litere mari şi galbene, din care mucegaiul ipsosului ciobise câteva bucăţi. Stingherită de felinar, Gervaise se înălţa în vârful picioarelor, ţinându-şi batista în dreptul gurii. Privea în dreapta, înspre bulevardul Rochechouart, unde parlagiii cu şorţurile lor însângerate stăteau îngrămădiţi în faţa abatoarelor, iar vântul rece aducea din când în când o miasmă, o duhoare sălbatică de vite înjunghiate. Se uita în stânga, străbătând cu privirea o fâşie prelungă de bulevard, oprindu-şi-o drept în faţă-i, asupra masei albe a spitalului Lariboisière, pe atunci în construcţie. Cerceta domol, de la un capăt la altul al orizontului, zidul percepţiei comunale, din spatele căruia auzea câteodată noaptea vaietele celor ucişi; şi scormonea cu privirea colţurile ferite, ungherele întunecate, înnegrite de umezeală şi gunoaie, temându-se să nu descopere acolo trupul lui Lantier, cu foalele spintecate de lovituri de şiş. Când îşi înălţa privirea dincolo de zidul cenuşiu şi nesfârşit care împrejmuia oraşul cu-o şuviţă de pustiu, zărea un belşug de lumină, un colb însorit, care şi apucase să răsune de larma de dimineaţă a Parisului. Dar se întorcea mereu tot spre bariera Poissonnière, cu grumazul întins, ameţită de priveliştea valului necurmat de oameni, de dobitoace, de căruţe ce se scurgea printre cele două pavilioane bondoace ale percepţiei, coborând dinspre Montmartre şi la Chapelle. Se desluşea dintr-acolo un tropot de turmă, o mulţime pe care opririle bruşte o silea să staţioneze pe şosea ca nişte băltoace, o defilare fără sfârşit de muncitori ducându-se la lucru cu uneltele la spinare şi pâinea sub braţ; şi gloata se prăvălea în pântecul Parisului unde se afunda fără încetare. Când Gervaisei i se părea că-l recunoaşte pe Lantier în inima mulţimii, se pleca şi mai mult fără să ţină seama că era în primejdie să cadă; apoi, îşi îndesa şi mai tare batista la gură, de parc-ar fi vrut să-şi înăbuşe durerea. Un glas tânăr şi voios o făcu să părăsească fereastra. — Va-s’-că jupânul nu-i pe-acas’, madam Lantier! — Nu, dom’ Coupeau, răspunse ea străduindu-se să zâmbească. Era un tinichigiu care stătea la hotelul lor, tocmai sus la cucurigu, într-o cămăruţă de zece franci. Îşi ţinea sacul cu scule petrecut pe după umăr. Găsind cheia în uşă, intrase ca prieten de-al casei. — Ştii, îşi continuă el spusele, acum lucrez acolo, la spital… Ce zici! Ce frumoasă lună mai! Pişcă iute, în dimineaţa asta. Se uita la chipul înroşit de lacrimi al Gervaisei. Când văzu că patul nu fusese desfăcut, dădu încetişor din cap; apoi se apropie de culcuşul copiilor care dormeau mai departe cu feţele îmbujorate ca nişte îngeraşi; după aceea rosti mai încet: — Haida-de! jupânul nu-i cuminte, nu-i aşa?… Nu fi mâhnită, madam Lantier. Se ocupă mult de politică; mai deunăzi, când l-au votat pe Eugène Sue, un om de treabă, pare-se, arăta ca nebun. Se prea poate să-şi fi pierdut noaptea cu prietenii, bârfindu-l pe ticălosul de Bonaparte. — Nu, nu, şopti ea cu greu, nu-i ce crezi mata. Ştiu unde-i Lantier… Avem şi noi necazurile noastre, ca toată lumea, Dumnezeule! Coupeau clipi din ochi, dând de înţeles că nu se lăsa tras pe sfoară de minciuna ei. Şi plecă, după ce se oferi să meargă să-i aducă laptele, dacă nu voia să iasă din casă: era o femeie frumoasă şi de treabă, se putea bizui pe el, când va fi la ananghie. Gervaise, de îndată ce Coupeau plecă, se duse iarăşi la fereastră. La barieră, tropotul mulţimii se auzea întruna, în răcoarea dimineţii. Lăcătuşii puteau fi recunoscuţi după bluzele scurte albastre, zidarii după pantalonii albi, zugravii după paltoanele de sub care li se zăreau halatele lungi. Din depărtare, această mulţime arăta alburie şi ştearsă, de o nuanţă searbădă în care domneau albastrul spălăcit şi cenuşiul murdar. Câte-un muncitor se oprea din când în când să-şi aprindă din nou luleaua, în vreme ce-n jurul lui ceilalţi îşi vedeau mai departe de drum, fără să râdă, fără să spună vreo vorbă tovarăşilor, cu obrajii pământii, cu chipurile îndreptate către Parisul care-i înghiţea, unul câte unul, prin hăul străzii Faubourg-Poissonnière. Dar, la amândouă colţurile străzii Poissonnière, în faţa uşilor celor doi crâşmari care tocmai îşi ridicau obloanele, unii dintre ei încetineau pasul; şi, înainte de a intra, stăteau pe marginea trotuarului, privind chiondorâş spre Paris, cu braţele blegite, de-acum cu gândul la o zi de hoinăreală. Înaintea tejghelelor, grupuri de oameni se cinsteau cu câte-un rând de băutură, rămâneau uitaţi acolo, în picioare, îmbulzindu-se în încăperile crâşmei, scuipând, tuşind, limpezindu-şi gâtlejul cu păhărelele date duşcă. Gervaise pândea, în stânga străzii, spre crâşma lui Colombe, unde i se păruse că-l vede pe Lantier, când o muiere burduhănoasă, cu capul gol, cu şorţul pe ea, o strigă din mijlocul drumului. — Ia-n ascultă, madam Lantier, văz că te-ai sculat cu noaptea-n cap! Gervaise se plecă peste fereastră. — Ia te uită! ‘mneata erai, madam Boche!… O! astăzi am o droaie de treburi! — Bineînţeles, nu-i aşa? că treaba nu se face singură. Şi, de la fereastră la trotuar, se înfiripă o pălăvrăgeală în toată legea. Madam Boche era portăreasa clădirii la parterul căreia se afla birtul „Veau à deux têtes”. Gervaise îl aşteptase de câteva ori pe Lantier în odăiţa de la poartă, ca să nu se aşeze de una singură la masă, alături de toţi bărbaţii care mâncau în local. Portăreasa îi spuse că se duce la doi paşi de-acolo, în Rue Charbonnière, să-l trezească pe un funcţionar de la care bărbatu-său nu izbutea să-şi scoată banii ce i se cuveneau pentru cârpitul unui surtuc. Apoi, îi povesti despre unul dintre chiriaşii ei care, în ajun, venise acasă cu-o femeie şi nu dăduse pace lumii să doarmă, până la trei dinspre ziuă. Însă, tot flecărind, privea iscoditor la tânăra femeie, aţâţată de curiozitate; părea că venise să se proţăpească aici, sub fereastră, anume ca să afle ce se petrece. — Deci, dom’ Lantier mai doarme încă? întrebă ea pe neaşteptate. — Da, doarme, răspunse Gervaise, care nu s-a putut stăpâni să nu roşească. Madam Boche zări cum o podidesc lacrimile; şi, fără îndoială mulţumită, apucă să plece spunând că bărbaţii-s nişte puturoşi afurisiţi, când făcu cale-ntoarsă ca să-i strige: — În dimineaţa asta te duci la spălătorie, nu-i aşa?… Am ceva de spălat, am să-ţi opresc un loc lângă mine şi-o să stăm de vorbă. Apoi, parcă deodată cuprinsă de milă: — Biata mititică, ai face mai bine să nu mai stai acolo, o să răceşti… Te-ai învineţit toată. Gervaise se încăpăţână să mai rămână la fereastră încă două ceasuri de chin, până la opt. Dughenele deschiseseră. Valul bluzelor muncitoreşti ce coborau de pe coline încetase; doar câţiva întârziaţi mai treceau bariera cu paşi grăbiţi. În crâşme, aceiaşi oameni continuau să bea de-a-npicioarelea, tuşind şi scuipând. După muncitori, urmaseră muncitoarele, lustruitoarele, croitoresele, florăresele, gheboşându-se în veşmintele lor subţiri, mergând iute de-a lungul bulevardelor exterioare; umblau în grupuri de câte trei sau patru, sporovăind vioaie, chicotind şi aruncând în juru-le priviri scăpărătoare; din loc în loc, câte una, singuratică, plăpândă, palidă şi posomorâtă, păşea pe lângă zidul percepţiei comunale, ocolind scursorile. Apoi, trecuseră funcţionarii, suflând în pumni, înfulecând din mers pituştile de cinci centime; tineri pricăjiţi, în haine rămase mici, cu ochii încercănaţi, buimaci de somn; bătrânei cu chipul livid, bălăbănindu-se pe picioare, doborâţi de nenumăratele ceasuri petrecute la birou, uitându-se la ceasornice, ca să-şi potrivească mersul aproape la minut. Iar bulevardele îşi căpătaseră tihna lor de dimineaţă; rentierii din vecinătate se preumblau la soare; mamele, cu capul gol, în fuste slinoase, îşi legănau pruncii în scutecele pe care apoi le primeneau pe bănci; o liotă întreagă de copii şleampeţi; şi cu muci la nas, se îmbrânceau, se tăvăleau pe jos, într-o larmă de scânceli, râsete şi plânsete. Atunci, Gervaise, la capătul nădejdii, simţi că se-năbuşă, cuprinsă de ameţeala spaimei; i se părea că totul se isprăvise, că se sfârşise lumea, că Lantier n-avea să se mai întoarcă niciodată. Privirile pierdute rătăceau de la vechile abatoare, întunecate de-atâta măcel şi duhoare, la spitalul cel nou[3], alburiu, care-şi dezvăluia prin văgăunile ce mai stăteau căscate ale şirurilor de ferestre, saloanele golaşe în care avea să secere moartea. În faţa ei, dincolo de zidul percepţiei, cerul sclipitor, soarele ce se înălţa deasupra giganticei deşteptări a Parisului, îi luau vederea.   Când Lantier intră în casă liniştit, Gervaise şedea pe un scaun, cu braţele pleoştite, fără să mai plângă. — Tu eşti! Tu eşti! exclamă ea, vrând să i se arunce de gât. — Da, eu mi-s, ei şi? răspunse el. Poate n-ai să-ncepi din nou cu tâmpeniile tale! O dădu la o parte. Apoi, cu un gest de plictiseală, îşi azvârli în zbor, pe scrin, pălăria neagră de pâslă. Era un flăcău de douăzeci şi şase de ani, mărunt, tare oacheş, cu chip frumos, cu mustăţi subţiri, pe care le netezea mereu cu-o mişcare inconştientă a mâinii. Era îmbrăcat într-o haină de lucru, un surtuc jerpelit, plin de pete, pe care-l purta strâns în talie, şi când vorbea avea un accent provensal foarte pronunţat. Gervaise, care se prăbuşise iarăşi pe scaun, se văita domol, vorbind printre sughiţuri. — Toată noaptea n-am fost în stare să-nchid un ochi… Mi se năzărea că-ţi făcuseră de petrecanie… Unde-ai fost? Unde ţi-ai pierdut noaptea? Dumnezeule! să nu mai faci aşa ceva, că-nnebunesc… Spune-mi, Auguste, unde-ai fost? — Unde-aveam treabă, zău aşa! spuse el dând din umeri. Pe la opt eram în Rue Glacière, la prietenul care vrea să-njghebăm o fabrică de pălării. Am întârziat. Atunci, mi-am zis că-i mai bine să dorm la el… Şi-apoi, ştii că nu-mi place să fiu iscodit. Mai slăbeşte-mă, cu de-alde astea! Femeia se porni iarăşi pe plâns. Răcnetele şi îmbrâncelile lui Lantier, care răsturna scaunele, treziseră copiii. Se ridicară în capul oaselor, pe jumătate despuiaţi, descurcându-şi părul cu mânuţele plăpânde; auzind-o pe mama lor plângând, începură să ţipe îngrozitor plângând şi ei, cu lacrimile şiroind din ochii abia deschişi. — Aha! iacă şi muzica! exclamă furios Lantier. Băgaţi de seamă, acuşi îmi iau valea! Şi, de data asta, o întind pentru totdeauna… Nu vreţi să legaţi căţeaua? Rămâneţi cu bine, mă-ntorc de unde-am plecat. Chiar apucase să-şi ia pălăria de pe scrin. Dar Gervaise se năpusti înainte, îngăimând: — Nu, nu! Şi înăbuşi plânsetele micuţilor, dezmierdându-i. Le săruta părul şi-i culca la loc, spunându-le cuvinte alintătoare. Copilaşii, liniştindu-se deodată, chicotind pe pernă, se puseră pe giumbuşlucuri, ciupindu-se unul pe altul. Între timp, Lantier care arata istovit şi avea chipul gălbejit după o noapte nedormită, se trânti pe pat fără să-şi mai scoată ghetele. Nu izbuti să aţipească, rămase cu ochii larg deschişi, cu privirea dând ocol odăii. — Cam împuţit pe-aici! îngână el. Apoi, după ce se uită o clipă la Gervaise, adăugă cu răutate: — Nu te mai speli deloc? Gervaise avea doar douăzeci şi doi de ani. Era năltuţă, cam subţirică, cu trăsături gingaşe, dar de pe acum ofilite de greutăţile vieţii pe care o ducea. Nepieptănată, în papuci, tremurând în cămaşa albă pe care mobilele îşi lăsaseră praful şi slinul, părea cu zece ani mai bătrână din pricina ceasurilor petrecute în spaimă şi lacrimi. Cuvintele lui Lantier o făcură să-şi iasă din starea de frică şi de supunere. — Nu eşti drept, spuse ea ieşindu-şi din fire. Ştii prea bine că fac tot ce-mi stă-n putinţă. Nu-i vina mea, dac-am ajuns aici… Aş vrea să te văd şi pe tine, cu doi prunci, într-o odaie în care nu-i nici măcar o maşină de gătit ca să ai niţică apă caldă… Când am venit la Paris, în loc să te apuci să-ţi toci banii, trebuia să ne găsim din prima zi un rost, aşa cum îmi făgăduiseşi. — I-ascultă! strigă el, şi tu ai păpat gologanii cu mine; nu se-nghite acu’ să te-apuci să scuipi peste ce-a fost bun! Dar ea vorbi mal departe, părând că nu-l aude: — Pân’ la urmă, c-oleacă de curaj s-ar mai putea să ieşim la un liman… Aseară, am văzut-o pe madam Fauconnier, care ţine spălătoria din Rue Neuve: de luni o să mă ia la lucru. Dac-ai să te întovărăşeşti cu prietenul tău din Rue Glacière, până-n şase luni ne-ncropim în vreun fel, atât cât să ne înţolim şi să închiriem undeva o cotineaţă, unde să fim la noi acasă… Of! va trebui să muncim, să muncim… Lantier se întoarse plictisit cu faţa la perete. Atunci Gervaise îşi dădu drumul. — Da, aşa-i, îi lucru ştiut că dragostea de muncă nu-ţi prea dă ghes. Plezneşti de fudulie, ai vrea să fii-mbrăcat ca domnii şi să scoţi la plimbare târfe în fuste de mătase. Nu-i aşa? nu-ţi mai sunt pe plac, de când m-ai silit să-mi pun amanet toate rochiile la Muntele-de-pietate[4]… I-ascultă! Auguste, nu voiam să-ţi vorbesc de treaba asta, aş mai fi aşteptat niţel, dar ştiu unde ţi-ai petrecut noaptea; te-am văzut intrând la „Grand-Balcon” cu târâtura aia de Adèle. Ah! păi ştii să le-alegi! E bine, aia are şi de ce să-şi dea ifose de prinţesă… S-a culcat cu tot birtul. Dintr-un salt, Lantier sări jos din pat. Pe faţa lividă ochii i se întunecaseră ca cerneala. În năpârstocul ăsta de bărbat, mânia se dezlănţuia ca o vijelie. — Da, da, cu tot birtul! repetă Gervaise. Madam Boche o să le dea afară, pe ea şi pe deşirata de soră-sa, fiindcă mereu fac coadă bărbaţii la ele pe scară. Lantier îşi ridică pumnii; apoi, stăpânindu-şi pofta de-a o bate, îi apucă braţele, o zgâlţâi cu sălbăticie şi-i dădu brânci peste patul copiilor care se porniră iarăşi pe urlete. Şi se culcă din nou, bâiguind, cu înfăţişarea cumplită a omului care-i gata să ia o hotărâre, dar înaintea căreia încă mai şovăie: — Nu-ţi dai seama, ce-ai făcut adineaori, Gervaise… Ai greşit, o să vezi. Timp de-o clipă, copiii plânseră în hohote. Mama lor, încovoiată pe marginea patului, îi ţinea strâns îmbrăţişaţi laolaltă; şi repeta de zeci de ori, cu glas searbăd mereu acelaşi cuvânt: — Vai! Dacă nu v-aş fi avut pe voi, sărmanii mei copilaşi!… Dacă nu v-aş fi avut pe voi!… Dacă nu v-aş fi avut pe voi!… Tolănit alene, cu privirea aţintită la peticul de stambă spălăcită, Lantier nu mai asculta, absorbit de un gând sâcâitor. Stătu aşa vreun ceas, fără să se lase furat de somn, în pofida ostenelii care-i împovăra pleoapele. Când se întoarse pe-o rină, rezemat în cot, cu faţa împietrită şi hotărâtă, Gervaise sfârşise cu dereticatul odăii. Făcea patul copiilor, pe care-i sculase şi-i îmbrăcase. O privi cum mătura şi ştergea mobilele; odaia era la fel de întunecată, jalnică, cu tavanul afumat, cu tapetul dezlipit din pricina umezelii, cu cele trei scaune şi scrinul hodorogit, pe care slinul stăruia şi se întindea mai abitir sub cârpa de praf. Apoi, în vreme ce Gervaise se spăla, bălăcindu-se, după ce-şi legase părul în faţa oglinjoarei rotunde atârnate de cremona ferestrei, de care Lantier se folosea pentru bărbierit, păru că-i cercetează braţele goale, grumazul despuiat, toată goliciunea pe care şi-o dezvăluia, ca şi cum în minte-i se năşteau asemuiri. Îşi ţuguie dispreţuitor buzele, Gervaise şchiopăta de piciorul drept; dar asta nu se prea băga de seamă decât în zilele de oboseală, când simţea că se sfârşeşte, cu şalele zobite. În dimineaţa aceea, istovită de noaptea pe care-o petrecuse, târa piciorul şi umbla sprijinindu-se de pereţi. Tăcerea domnea, nu-şi mai spuseseră nicio vorbă. Lantier părea în aşteptare. Gervaise, înăbuşindu-şi durerea, străduindu-se să aibă un chip nepăsător, se grăbea. Pe când făcea o boccea din rufele murdare aruncate în spatele cufărului, într-un ungher, Lantier îşi dezlipi în sfârşit buzele, întrebând-o: — Ce-nvârteşti, acolo?… Un-te duci? La început, Gervaise nu-i răspunse. Apoi, când Lantier repetă întrebarea cu mânie, se hotărî să răspundă. — Doar vezi prea bine… Mă duc să spăl toate astea… Nu pot să ţin copiii în jeg. O lăsă să strângă două sau trei batiste. Şi, după o altă clipă de tăcere, o întrebă din nou: — Ai ceva parale? Dintr-odată, Gervaise se ridică, îl privi drept în faţă, fără să lase din mână cămăşuicile murdare ale copiilor. — Parale! oare de unde-ai vrea să le fur?… Ştii prea bine c-am luat alaltăieri trei franci pe fusta mea cea neagră. Am prânzit de două ori cu ei, şi se duc la iuţeală, cu mezelurile astea… Nu, bineînţeles, n-am niciun sfanţ. Doar douăzeci de centime pentru spălătorie… Eu nu câştig parale ca anumite femei. Lantier se făcu că nu-nţelege aluzia. Coborâse din pat şi iscodea pe rând cele câte va zdrenţe atârnate în jurul odăii. În cele din urmă îşi luă din cui pantalonii şi şalul, deschise scrinul, mai puse în bocea o cămaşă de noapte şi două cămăşi femeieşti; apoi, zvârlind totul în braţele lui Gervaise: — Na, du-te de le-amanetează. — N-ai vrea cumva să-mi pun şi copiii amanet? întrebă ea. Hei! dacă s-ar împrumuta bani şi pe copii, ar fi o uşurare nemaipomenită! Cu toate acestea se duse la Muntele-de-pietate. Când se întoarse, peste o jumătate de ceas, puse o monedă de cinci franci pe cămin, adăugând recipisa lângă celelalte, între cele două sfeşnice. — Asta-i tot ce mi-au dat, spuse ea. Am cerut şase franci, dar n-a fost chip. O! n-or să dea ei faliment… Şi totdeauna, e-atâta lume, acolo la ei! Lantier nu luă numaidecât moneda de cinci franci. Ar fi vrut ca Gervaise s-o schimbe, să-i lase şi ei ceva. Dar când văzu pe scrin o rămăşiţă de şuncă într-o hârtie, cu un coltuc de pâine, se hotărî s-o strecoare în buzunarul vestei. — Nu m-am dus la lăptăreasă, pentru că-i datorăm laptele de opt zile, explică Gervaise. Dar am să mă-ntorc devreme, cât am să fiu plecată du-te să cumperi pâine şi nişte cotlete pané, şi-o să prânzim… Ia şi-un litru de vin. Lantier nu spuse nu. Părea că s-au împăcat. Gervaise isprăvea de împachetat rufele murdare. Dar când vru să ia cămăşile şi ciorapii lui Lantier din fundul cufărului, îi strigă să le lase acolo. — Lasă-mi rufele, n-auzi! Nu vreau! — Ce nu vrei? întrebă ea ridicându-se. Că doar n-ai de gând să porţi împuţiciunile astea? Trebuie neapărat spălate. Se uita la el neliniştită, regăsind în trăsăturile chipului său de băiat frumos aceeaşi asprime, ca şi cum de azi înainte nimic n-avea să-l mai înduplece. Lantier se supără, îi smulse din mâini rufele pe care le azvârli din nou în cufăr. — Pentru numele lui Dumnezeu! Ascultă-mă o dată! Dacă-ţi spun că nu vreau! — Dar de ce? întrebă ea din nou, pălind, înfiorată de-o groaznică bănuială. N-ai nevoie de cămăşile tale chiar acum, doar n-ai să pleci nicăieri… Ce-ţi pasă dacă le iau cu mine? Lantier şovăi o clipă, stânjenit de jarul privirii cu care-l ţintuia Gervaise. — De ce? De ce? bâiguia el… Zău! ai să te lauzi peste tot că mă-ntreţii, că-mi speli, că-mi cârpeşti. Ei bine! mi-i lehamite de toate astea! Vezi-ţi de treburile tale, iar eu am să-mi văd de-ale mele… Spălătoresele nu muncesc pentru jigodii. Gervaise îl imploră, tăgăduind că s-ar fi plâns vreodată; dar el trânti deodată capacul cufărului, se proţăpi deasupra şi-i strigă drept în obraz: — Nu! Era doar stăpân pe lucrurile lui. Apoi, pentru a-i ocoli privirile scormonitoare, se duse din nou de se tolăni pe pat, spunând că-i era somn şi să nu-l mai bată la cap. De data asta, într-adevăr, păru că aţipeşte. Gervaise stătu nehotărâtă câteva clipe. Era ispitită să dea un picior boccelei cu rufe, să se aşeze şi să coasă. Răsuflarea domoală a lui Lantier izbuti s-o liniştească, îşi luă boţul de albăstreală şi ciotul de săpun care-i rămăseseră de la ultimul spălat; şi, apropiindu-se de copilaşii ce se jucau cuminţi lângă fereastră cu nişte dopuri vechi, îi sărută, spunându-le cu glas scăzut: — Fiţi cuminţi, nu faceţi gălăgie. Tata doarme!   Când ieşi din odaie, în liniştea copleşitoare de sub tavanul negricios nu mai răsunau decât râsetele înăbuşite ale lui Claude şi Etienne. Era ceasul zece. O rază de soare se strecura prin fereastra întredeschisă. Pe bulevard, Gervaise coti la stânga şi o lua pe Rue Neuve din cartierul Goutte d’Or. Trecând prin faţa dughenei lui madam Fauconnier, dădu bineţe cu-o mişcare uşoară din cap. Spălătoria se afla cam pe la mijlocul străzii, acolo de unde începea să urce. Deasupra unei clădiri teşite, trei uriaşe rezervoare de apă, nişte cilindri de tablă prinşi trainic în buloane. Îşi dădeau la iveală rotunjimile cenuşii; în vreme ce, în spatele lor, se ridica uscătoria, un al doilea etaj foarte înalt, împrejmuit din toate părţile cu jaluzele din stinghii subţiri, printre care răzbătea o pală puternică de aer şi lăsau să se zărească rufele puse la uscat pe sârme de alamă. În dreapta rezervoarelor, coşul îngust al maşinii cu abur gâfâia, răsuflând icnit şi uniform, cu ţâşnituri de fum alburiu. Gervaise, fără să-şi mai suflece fustele, ca o femeie ce era obişnuită cu băltoacele, intră pe sub poarta unde se îngrămădeau ulcioarele cu apă de clor. O cunoştea mai de mult pe stăpâna spălătoriei, o femeiuşcă gingaşă, cu privirea bolnăvicioasă, care şedea, având în faţă un teanc de registre, într-un birou cu geamlâc plin cu calupuri de săpun pe rafturi, cu gogoloaie de albăstreală în borcane şi cu bicarbonat de sodiu în pachete de-o jumătate de kilogram. Trecând pe lângă ea îi ceru maiul şi peria, pe care i le lăsase în păstrare când spălase ultima oară. Apoi, după ce-şi luă numărul de ordine, intră. Era un hangar uriaş, cu acoperişul teşit şi grinzile la vedere proptite pe stâlpi de fontă, închis de jur-împrejur cu ferestre mari şi luminoase. Lucirea mohorâtă a zilei se strecura lesne prin aburul călduţ ce plutea ca o ceaţă lăptoasă. Din unele unghere se ridicau vapori, lăbărţându-se şi înecând străfundurile hangarului într-un văl albăstrui. Picura o umezeală greoaie, plină de duhoare de săpun, o duhoare searbădă, jilavă, ce nu se mai isprăvea; iar din când în când răzbătea câte-o răbufnire mai usturătoare de apă de clor. De-a lungul spălătoarelor, de amândouă părţile culoarului din mijloc, stăteau şiruri de femei, cu braţele dezgolite până la umăr, cu grumazul despuiat, cu fuste suflecate ce dădeau la iveală ciorapii bălbaţi şi ghetele groase cu şireturi. Băteau înverşunate cu maiul, râdeau, se lăsau pe spate să strige câte-o vorbă de duh în larma de-acolo, se cocârjau deasupra copăilor, neruşinate, grosolane, deşelate, ude leoarcă de parcă le-ar fi plouat cu găleata, cu cărnurile încinse şi aburinde. În preajma lor şi pe sub ele, se scurgea un şuvoi imens, găleţile cu apă fiartă purtate şi golite dintr-o zvârlitură, robinetele de apă rece lăsate deschise, şiroind de sus, împroşcăturile maiurilor, scursoarea de la clătitul rufelor, băltoacele în care se bălăceau, curgând ca nişte pârâiaşe pe povârnişul dalelor de piatră. Şi, în mijlocul strigătelor, al loviturilor cadenţate, al zgomotului susurat de ploaie, în vaierul de furtună ce se înăbuşea sub tavanul ud, maşina cu abur, în dreapta, acoperită toată de-o rouă gingaşă şi albă, gâfâia şi huruia neîntrerupt, în neastâmpărul jucăuş al volantului care părea că pune rânduială în grozăvia harababurii de-acolo. Gervaise, păşind mărunt, înainta pe culoar, aruncându-şi privirile în dreapta şi-n stingă. Îşi ducea bocceluţa cu rufe sub braţ, şoldie, şchiopătând şi mai tare în forfota spălătoreselor care-o îmbrânceau. — E! fă-te-ncoa, fetiţo! strigă glasul răsunător al lui madam Boche. Apoi, când Gervaise ajunse lângă ea, în stânga, tocmai la capătul rândului portăreasa care freca cu îndârjire un ciorap, se porni să turuie, vorbind întretăiat, fără să se oprească din treabă. — Aşează-te aici, că ţi-am ţinut locul… Oh! nu mai am mult. Boche aproape că nici nu-şi murdăreşte rufele… Dar mata? nici mata n-ai să zăboveşti prea mult, hai? E mititică rău, legătura matale. Până-n prânz le dăm gata şi-o să ne putem duce la masă… Eu îmi dădeam rufele la o spălătoreasă din Rue Poulet; dar mi le făcea ferfeniţă cu clorul şi cu periile ei. Aşa că-mi spăl singură. N-am decât de câştigat. Nu mă costă decât săpunul… Ia spune, n-ar fi trebuit să pui cămăşile la muiat? Pe cuvântul meu, păcătoşii ăştia de copii parc-au fundul dat cu funingine! Gervaise desfăcu bocceaua şi întinse cămăşile copilaşilor; şi întrucât madam Boche o sfătuia să cumpere o găleată de leşie, îi răspunse: — O! nu, e de-ajuns cu apă caldă… Mă pricep la treaba asta. Îşi alesese rufele, punând deoparte pe cele câteva colorate. Apoi, după ce-şi umplu albia cu patru găleţi de apă rece de la robinetul din spatele ei, cufundă grămada de albituri în apă; şi, suflecându-şi fusta, o prinse între pulpe şi se vârî într-un lădoi pus de-a-npicioarelea, care-i ajungea până la brâu. — Te pricepi la de-alde astea, hai? îi dădea înainte madam Boche. La mata acasă, fetiţo, ai fost spălătoreasă, nu-i aşa? Gervaise, sumecându-şi mânecile, îşi dezgoli braţele-i frumoase de femeie bălaie, încă fragede, abia roşite pe la coate, şi porni să-şi cureţe rufele de slin. Întinse o cămaşă pe scândura îngustă a spălătorului, albită şi roasă de atâta apă; o freca cu săpun, apoi o întorcea şi-o freca şi pe partea cealaltă. Mai înainte de-a răspunde, înşfăca maiul şi porni să izbească cu el în timp ce vorbea în gura mare, întărindu-şi cuvintele cu lovituri vârtoase şi bătute cadenţat. — Da, da, spălătoreasă… De la zece ani… sunt doisprezece ani de-atunci… Ne duceam la gârlă… Altfel mirosea acolo… Să fi văzut, era un locşor sub copaci… c-o apă limpede curgătoare… Ştii, la Plassans… N-ai auzit de Plassans?… lângă Marsilia? — Asta-i dată dracului! exclamă madam Boche, minunându-se de tăria izbiturilor de mai. Ce năzdrăvană! cu mânuţele ei de domnişoară, îţi îndoaie şi fierul! Sporovăiră mai departe, în gura mare. Uneori portăreasa era silită să se plece, ca s-audă mai bine. Toate albiturile fură bătute cu maiul, şi încă zdravăn! Gervaise le cufundă din nou în albie, le luă iarăşi bucată cu bucată să le săpunească a doua oară şi să le frece cu peria. C-o mână, ţinea rufa pe spălător; cu cealaltă, în care strângea peria scurtă de pir, storcea din ea un clăbuc murdar ce se prelingea pe jos ca nişte bale. Şi-atunci, în zgomotul hârşâit al periei, se apropiară una de alta şi-şi vorbiră mai prietenos, de la suflet la suflet. — Nu, nu suntem cununaţi, continuă Gervaise. Dar eu una, n-ascund lucrul ăsta. Lantier nu se poartă chiar atât de drăguţ încât să jinduieşti să-i fii nevastă. Dacă n-ar fi fost la mijloc copilaşii, e-hee!… Aveam paişpe ani, şi el optşpe, când l-am născut pe cel dintâi. Ălălalt a venit după patru ani… S-a-ntâmplat, aşa cum se-ntâmplă totdeauna, doar ştii. Nu eram fericită acas’ la noi; moş Macquart, dintr-un te miri ce, îmi trăgea un picior în şale. Atunci, zău aşa, ţi se năzare să-ţi faci de cap… Ne-am fi căsătorit dar, nu mai ştiu de ce, n-au vrut bătrânii. Îşi scutură mâinile ce i se înroşiseră în clăbucul alb. — Tare-i aspră apa la Paris, spuse ea. Madam Boche nu mai spăla cu atâta înverşunare. Se oprea, tărăgănându-şi săpunitul, ca să stea acolo, să afle povestea care, de vreo două săptămâni încoace, îi chinuia curiozitatea. Pe chipul ei butucănos, gura-i rămăsese pe jumătate căscată; ochii, bulbucaţi cât cepele, îi luceau. Se gândea, mulţumită că i se adevereau bănuielile: „Asta-i, şi-a dat fetiţa drumu’ la gură. Se vede c-a fost gâlceavă mare.” Apoi, cu glas tare: — Înseamnă, că nu se poartă frumos? — Ce să mai vorbim! răspunse Gervaise, acolo era tare cumsecade cu mine; dar de când suntem la Paris, n-o mai scot la capăt… Trebuie să-ţi spun că maică-sa şi-a dat duhul anul trecut, lăsându-i o oarecare moştenire, aproape vreo mie şi şapte sute de franci. Voia să plece la Paris. Şi-atunci, fiindcă moş Macquart mă lua mereu la palme pe nepusă masă, m-am învoit să plec cu Lantier; am călătorit cu amândoi copilaşii. Trebuia să-mi facă un rost ca spălătoreasă şi să lucreze şi el în meseria de pălărier. Am fi fost tare fericiţi… Dar, vezi matale, Lantier e-un om fudul, risipitor, care se gândeşte numai la plăcerile lui. Ce să mai lungim vorba, nu face prea multe parale… Aşa c-am tras la „Hotel Montmartre”, din Rue Montmartre. Şi ne-am pus pe chiolhanuri, plimbări cu trăsura, teatru, un ceasornic pentru el, o rochie de mătase mie; că nu-i băiat rău, când are bani. Înţelegi, a fost o vâjâială de pomină, încât după două luni am rămas fără un sfanţ. Atunci ne-am mutat la „Hotel Boncoeur”, şi-a început viaţa asta blestemată… Gervaise se opri, simţind cum i se pune un nod în gât şi încercă să-şi stăvilească lacrimile. Isprăvise cu datul rufelor la perie. — Trebuie să mă duc să-mi iau apă fiartă, şopti ea. Dar madam Boche, tare necăjită din pricina acestei întreruperi a destăinuirilor, îl chemă pe omul la toate al spălătoriei care tocmai trecea pe lângă ele. — Charles, băieţelule, ai fi tare drăguţ dac-ai aduce o găleată cu apă caldă cucoanei, că se grăbeşte. Slujitorul luă găleata şi-o aduse plină. Gervaise îi plăti, costa cinci centime. Turnă apă fiartă în copaie şi mai trase rufelor o săpuneală cu mâinile, pentru ultima oară, aplecându-se deasupra spălătorului, în mijlocul aburilor care-i agăţau fuioare de fum cenuşiu în părul bălai. — Na, pune-ţi şi nişte sodă, uite-o aici, spuse săritoare portăreasa. Şi goli în albia Gervaisei ceea ce mai rămăsese în fundul unei pungi cu bicarbonat ele sodiu pe care-o adusese cu ea. De asemenea vru să-i dea şi nişte apă de clor; dar Gervaise refuză; era bună doar pentru petele de grăsime şi cele de vin. — Cred că-i cam muieratic, continuă madam Boche, revenind la Lantier, fără să-i spună pe nume. Gervaise, plecată de şale, cu mâinile cufundate în apă şi încleştate printre rufe, se mulţumi doar să clatine din cap. — Da, da, spuse cealaltă mai departe, am băgat eu de seamă unele lucruri… Dar îşi înghiţi vorba când o văzu cu Gervaise că se ridică dintr-o zvâcnitură, albă ca varul, iscodind-o cu privirea. — Oh! nu, nu ştiu nimic!… Îi place să glumească, pare-mi-se, asta-i totul… Aşa cum face cu fetele alea două care stau la voi la hotel, Adèle şi Virginie, le ştii, ei bine! glumeşte cu ele, nimic mai mult, sunt sigură. Gervaise, încremenită în faţa ei, cu obrajii scăldaţi de sudoare, cu braţele şiroind de apă, se uita întruna la ea, cu privirea neclintită şi scormonitoare. Atunci portăreasa se supără, se bătu cu pumnul în piept, dându-şi cuvântul de cinste. Striga: — Nu ştiu nimic, zău, aşa-i cum îţi spun! Apoi, potolindu-se, adăugă cu glas mieros, cum vorbeşti cu cineva căruia nu i-ar prii adevărul: — Mie-mi pare că-i băiat curat la inimă… O să te ia de nevastă, fetiţa mea, eu ţi-o spun! Gervaise îşi şterse fruntea cu mâna udă. Apoi, scoase altă rufă din apă, dând iarăşi din cap. O clipă, tăcură amândouă. În jurul lor, spălătoria se domolise. Sunase de unsprezece. Jumătate din femeile care spălau acolo, rezemate c-un şold de marginea copăilor, cu câte-o sticlă de vin destupată lângă ele, mâncau cârnaţi vârâţi în coltuce de pâine frânte-n două. Numai gospodinele care veniseră să-şi spele rufele aduse în bocceluţe, se grăbeau, trăgând cu ochiul la ceasul de perete atârnat deasupra biroului. Se mai auzeau câteva bătăi de mai, ici şi colo, în larma râsetelor pe înfundate, a pălăvrăgelilor care se poticneau în clefăitul lacom al fălcilor; în vreme ce maşina cu abur, văzându-şi înainte de treabă, fără tihnă şi răgaz, părea că-şi ridică glasul, zbârnâind, huruind, umplând cu gălăgia ei hangarul uriaş. Dar niciuna dintre femei n-o auzea; parcă era însăşi răsuflarea spălătoriei, o răsuflare fierbinte ce îngrămădea sub grinzile acoperişului aburul veşnic şi plutitor. Căldura ajunsese de neîndurat; suliţele soarelui răzbăteau din stânga, prin ferestrele înalte, învăpăind aburii ce fumegau ca nişte nespus de gingaşe neguri lăptoase, bătând într-un trandafiriu-cenuşiu şi un albastru-pământiu. Şi, întrucât se iscară plângeri, Charles, omul la toate, alerga de la o fereastră la alta, trăgând perdelele de pânză grosolană; după aceea, trecu de partea cealaltă, partea adumbrită, şi deschise ochiurile de la ferestre. Fu întâmpinat cu urale şi aplaudat; se înteţea o veselie de neînchipuit. Peste câteva clipe, amuţiră chiar şi cele din urmă maiuri. Cu gura plină, spălătoresele nu se mai îndeletniceau decât cu mânuirea bricegelor deschise pe care le ţineau în mână. Se făcuse atâta linişte încât, tocmai din fundul sălii, se auzea hârşâitul uniform al lopeţii fochistului, adunând cărbuni şi zvârlindu-i în cuptorul maşinii. Între timp, Gervaise îşi spăla rufele colorate în apa caldă şi grasă de săpun pe care şi-o păstrase. Când isprăvi, trase lângă ea o capră de lemn pe care aruncă de-a curmezişul toate rufele din care se prelingeau pe jos şiroaie albăstrii. Şi porni să le clătească. În spatele ei, robinetul cu apă rece curgea deasupra unui hârdău încăpător, prins de podea şi străbătut de două stinghii de lemn pentru sprijinitul rufelor. Mai sus, peste ele, se întindeau alte două stinghii pe care rufele erau puse la scurs. — Iacă, suntem pe isprăvitelea, ceea ce nu-i aşa de rău, zise madam Boche. Rămân să te ajut să storci mormanul ăsta de rufe. — Vai! nu te osteni, îţi mulţumesc mult, răspunse Gervaise, care frământa cu pumnii şi clătea în apă curată rufele colorate. Dacă aveam cearceafuri, nu ziceam ba. Dar totuşi fu silită să primească ajutorul portăresei. Tocmai storceau amândouă, ţinând fiecare de-un capăt, o fustă dintr-un tricotaj de lână castaniu, prost vopsit şi din care se scurgea o apă gălbuie, când madam Boche exclamă: — Ia te uită! lungana de Virginie!… Ce-o fi venit să spele asta, cu patru otrepe-ntr-o batistă? Gervaise îşi ridicase la iuţeală capul. Virginie era o fată de vârsta ei, mai înaltă decât ea, oacheşă, frumuşică, în ciuda chipului cam lunguieţ. Purta o rochie veche cu volane şi-o panglică roşie la gât; era pieptănată îngrijit, cu cocul prins într-o plasă din găitan albastru. În mijlocul culoarului central, îşi miji ochii o clipă, părând să caute pe cineva; apoi, după ce o văzu pe Gervaise, trecu pe lângă ea, înţepată, obraznica, bâţâindu-şi şoldurile, şi se proţăpi pe acelaşi rând, la vreo cinci copăi mai încolo. — Ia-n te uită, ce se fâţâie! turui în continuare madam Boche, cu glasul mai înăbuşit. Niciodată nu-şi săpuneşte mânecarele… Ah! e-o puturoasă ce nu s-a pomenit, dacă-ţi spun eu! O croitoreasă care nu-i în stare nici încălţările să şi le cârpească! Ca şi soră-sa, lustruitoarea, pramatia aia de Adèle, care chiuleşte de la atelier două zile din trei! Nimeni nu-i cunoaşte nici pe tat-su, nici pe mă-sa, trăieşte din nu se ştie ce, şi, dac-ar fi să vorbim… Dar ce freacă acolo? Hai? fustă să fie? Mai mare scârboşenia, multe trebuie să fi văzut la viaţa ei fusta asta! Era vădit că madam Boche voia să-i facă pe plac Gervaisei. Adevărul era că adeseori îşi bea cafeluţa cu Adèle şi Virginie, atunci când puştoaicele erau în bani. Gervaise nu răspundea, se grăbea, cu mâinile cuprinse de tremur. Îşi pregătea albăstreala într-o copăiţă aşezată pe trei stănoage. Muia albiturile mişcându-le câteva clipe pe fundul apei vopsite, a cărei oglindire căpătase un pic de luciu; şi după ce le storcea puţintel, le înşira sus pe stinghiile de lemn. Cât se îndeletnicise cu treaba asta, se făcuse că-i întoarce spatele deşiratei de Virginie. Dar o auzea chicotind, îi simţea căutarea piezişă aţintită asupră-i. Se părea că Virginie venise doar ca să-i facă în râcă. O clipă, Gervaise întoarse capul şi se pironiră din priviri. — Las-o-n plata Domnului, şuşoti madam Boche. Că doar n-o să vă luaţi de păr… de vreme ce ţi-am spus că nu-i nimic! Nu de ea era vorba! În clipa în care Gervaise tocmai atârna ultima rufă, se auziră hohote de râs la intrarea spălătoriei. — Îs doi copii, ce-şi caută mămica! strigă Charles. Toate femeile se întoarseră spre uşă. Gervaise îi recunoscu pe Claude şi Etienne. De îndată ce-o zăriră, dădură fuga spre ea, prin băltoace, bocănind pe dalele de piatră cu încălţările lor dezlegate. Claude, cel mai mare, îşi ţinea de mână frăţiorul. Văzând copiii trecând pe lângă ele, niţel cam speriaţi dar totuşi zâmbitori, femeile venite la spălat le spuseră cuvinte de alint. Se opriră lângă mămica lor, fără să se despartă, ridicându-şi căpşoarele bălaie spre ea. — Tăticu’ v-a trimis? întrebă Gervaise. Dar, pe când se pleca să lege şireturile de la pantofii lui Etienne, zări bălăbănindu-se la degetul lui Claude cheia odăii, cu numărul de aramă agăţat de ea. — Ia te uită! mi-ai adus cheia! spuse ea, foarte nedumerită. De ce? Zărind cheia pe care şi-o uitase prinsă de deget, copilul păru să-şi amintească de ceva şi strigă cu glasul lui limpede: — Tăticu’ a plecat. — S-a dus să cumpere de-ale mâncării şi v-a spus să veniţi să mă luaţi de aici? Claude şovăind, se uită la frate-său, nemaiştiind ce să spună. Apoi, rosti dintr-o suflare: — Tăticu’ a plecat… A sărit din pat, şi-a strâns toate lucrurile-n cufăr, a dus cufărul jos în stradă, l-a urcat într-o trăsură… A plecat. Gervaise, care stătea ghemuită lângă ei, se ridică încetişor, cu chipul alb ca varul, cuprinzându-şi obrajii şi tâmplele în mâini, de parcă ar fi auzit cum îi plesneşte capul. Şi nu izbuti să îngaime decât un singur cuvânt, pe care-l spuse întruna, de zeci de ori, cu aceeaşi intonaţie: — Vai! Doamne!… Vai! Doamne!… Vai! Doamne!… Între timp, madam Boche, nespus de înfierbântată de faptul că se găsea şi ea în miezul acestei păţanii, îl întrebă la rândul ei pe copil: — Ia zi, puiule, spune-mi cum s-a întâmplat… Nu-i aşa că tăticu’ a-ncuiat uşa şi v-a spus s-aduceţi aici cheia, nu-i aşa? Şi, vorbind în şoaptă la urechea lui Claude: — Nu era şi-o cucoană în trăsură? Copilul se simţi iarăşi tulburat. Spuse de la capăt povestea, cu-o înfăţişare triumfătoare: — A sărit din pat, şi-a strâns toate lucrurile-n cufăr şi-a plecat… Şi-atunci, întrucât madam Boche îl lăsă în pace, îl târî pe frate-său lângă robinet. Şi porniră amândoi să se joace, dând drumul la apă. Gervaise nu era în stare să plângă. Se înăbuşea, sprijinită cu şalele de albie, ascunzându-şi întruna obrajii în podul palmelor. Era scuturată de fiori. Din când în când, lăsa să-i scape un oftat prelung, în vreme ce-şi apăsa şi mai mult pumnii în ochi, ca şi cum ar fi vrut să piară, părăsită în beznă. Era ca o prăpastie de neguri în adâncul căreia simţea că se prăbuşeşte. — Haide, fetiţo, ce dracu! şoptea madam Boche. — Dac-ai şti! Dac-ai şti! murmură ea în cele din urmă. Azi de dimineaţă m-a trimis să-mi duc şalul şi cămăşile la Muntele-de-pietate ca să-şi plătească acum trăsura… Şi se puse pe plâns. Amintirea drumului făcut în goană până la Muntele-de-pietate, lămurind astfel una dintre întâmplările dimineţii, îi dezlănţui hohotele ce i se înăbuşeau în piept. Drumul ăsta fusese o ticăloşie, durerea cea mai cumplită a deznădejdii ei. Lacrimile i se prelingeau pe bărbia pe care adineaori şi-o udase cu mâinile, fără ca măcar să-i dea prin gând să-şi ia o batistă. — Fii cuminte, taci, se uită lumea la tine, spunea întruna madam Boche, care-o înconjura cu atenţia ei. Cum e cu putinţă să-ţi faci atâta inimă rea pentr-un bărbat!… Va să zică, totuşi îl iubeşti, hai? biata de tine. Adineaori, erai pornită rău de tot împotriva lui. Şi-acum, iată că-l plângi de ţi se rupe inima… Dumnezeule, cât suntem de proaste! Apoi, o alintă ca o mamă. — O femeiuşcă frumoasă ca tine! dacă-i cu putinţă aşa ceva!… Acum ţi se poate povesti totul, nu-i aşa? Ei bine! ţi-aduci aminte, când ţi-am trecut pe sub fereastră, aveam eu nişte bănuieli… Închipuie-ţi că astă-noapte, când s-a întors Adèle, am auzit şi-un pas de bărbat împreună cu al ei. Atunci, am fost curioasă, şi m-am uitat pe scară. Ibovnicul apucase să urce la etajul al doilea, dar am recunoscut imediat surtucul domnului Lantier. Boche, bărbatu-meu, care azi de dimineaţă era de pază, l-a văzut coborând ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Cu Adèle era, mă-nţelegi? Virginie are acu’ un domn la care se duce de două ori pe săptămână. Numai că e ceva necurat la mijloc, pentru că, vezi, n-au decât o singură cameră şi un singur pat, şi nu-mi dau prea bine seama unde-a putut să se culce Virginie. Se opri pentru o clipită, privi în juru-i, apoi porni iarăşi să vorbească înăbuşindu-şi glasul puternic: — Îşi râde de tine, că te vede plângând, căţeaua aia, de-acolo. Îmi pun mâna-n foc c-a venit la spălat numai de caragaţă… I-a încârligat p-ăia doi şi-a venit aici ca să le povestească apoi ce mutră ai făcut. Gervaise îşi luă mâinile de la ochi şi se uită. Când o zări pe Virginie în faţă-i, în mijlocul unor femei, trei sau patru la număr, şuşotind şi iscodind-o din priviri, fu cuprinsă de-o mânie vecină cu nebunia. Întinzându-şi braţele, cătând pe jos, se roti în juru-şi, tremurând din toate mădularele, făcu câţiva paşi, dădu peste o găleată plină, o înşfăcă cu amândouă mâinile şi-o goli din răsputeri spre Virginie. — Şterge-o, târâtură! urlă lungana de Virginie. Sărise de-a-ndaratelea, i se udaseră doar botinele. În răstimp, lumea din spălătorie care de câteva clipe era răscolită de plânsetele Gervaisei, se îmbulzea să vadă încăierarea. Câteva spălătorese care-şi sfârşiseră îmbucătura de pâine, se căţărară pe albii. Dădură buzna şi celelalte, cu mâinile pline de clăbuci. Se făcu roată în jurul lor. — Ah! târâtura! îi dădea înainte lungana de Virginie. Ce-o fi apucat-o pe turbata asta? Înmărmurită, cu bărbia încleştată şi chipul schimonosit, Gervaise nu răspundea, nefiindu-i încă la îndemână vorbirea deşănţată a scandalagioaicelor din Paris. Cealaltă răgea mai departe: — Hai, te cară! S-a săturat să tot facă provincia; asta n-avea nici doişpe ani când o tăvăleau soldaţii; pe coclaurile alea şi-a lăsat şi piciorul schilod… i-a putrezit, mâncat de boli… Se iscă un val de râsete. Virginie, văzând că are succes, mai făcu doi paşi şi, apropiindu-se porni să urle şi mai avan, săltându-se cât era de înaltă: — Hai, fă-te-o ţâră-ncoa, să văd ce mutră ai, şi să-ţi fac felul! Să nu ne baţi la cap pe aci… Ce treabă am eu cu alde ea! Numai să se fi repezit la mine, să vedeţi ce i-aş fi dat poalele peste cap. Ia să spună ce i-am făcut… Spune, stârpitură, ce ţi-am făcut? — Mai taci din gură, bâigui Gervaise. Ştii prea bine… L-am văzut aseară pe bărbatu-meu… Şi mai ţine-ţi fleanca altminteri te strâng de gât, aşa să ştii. — Bărbatu-su! Ei! asta-i bună!… Bărbatu’ cucoanei! De parcă şontoroaga asta ar putea să aibă bărbat!… Nu-i vina mea dacă te-a lăsat. Că doar nu ţi l-oi fi furat eu. Puteţi să mă căutaţi… Vrei să-ţi spun una şi bună, prea-l pisai pe omul ăsta! Era prea drăguţ pentru una de-alde tine… Barem i-ai pus zgardă cu numele stăpânului? Cine l-a găsit pe soţul cucoanei? Se dă şi-o răsplată pentru treaba asta… Râsetele se iscară din nou. Gervaise, cu glasul aproape sugrumat, se mulţumea numai să îngâne: — Ştii bine, ştii bine… E vorba de soră-ta, am s-o strâng de gât pe soră-ta… — Da, du-te şi te-atinge de soră-mea, turui mai departe Virginie rânjind. Aha! va să zică e soră-mea! Tot ce se poate, soră-mea-i mai cu chichirez decât tine… Dar ce mă priveşte pe mine? Nu mai poate omul să-şi vadă de spălatul rufelor, făr’ să-l bată cineva la cap? Să mă laşi-n pace, auzi tu, că m-am săturat!   [1] Veau à deux têtes – Viţelul cu două capete (l. fr.) [2] Bulevarde exterioare (în original: boulevards extérieurs) – nume sub care sunt desemnate la Paris bulevardele care urmează traseul zidurilor ridicate în jurul capitalei în anii 1785—1797; bulevardele exterioare formează o importantă artera de circulaţie care, multă vreme, a constituit linia de centură a metropolei. [3] E vorba de marele spital Lariboisière a cărui construcţie, iniţiată în 1846, încă nu era încheiată în 1849—1850, în momentul când se înfiripă acţiunea. [4] Munte de pietate – casă de împrumut pe amanet; la Paris şi în principalele oraşe ale Franţei fiinţează, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o reţea de asemenea case de împrumut, considerate „instituţii de utilitate publică”.
Germinal de Emile Zola Pe întinsul ţarinii, prin noaptea neînstelată, ca şi cerneala de neagră şi de deasă, un om străbătea singur şoseaua ce duce de la Marchiennes la Montsou, zece kilometri de drum pietruit tăind drept câmpul de sfeclă. Nu vedea în faţă nici măcar pământul întunecat şi nu simţea imensitatea orizontului pustiu decât prin răbufnirile vântului de martie, largi rafale ca acelea abătute asupra mărilor şi care îngheaţă tot, măturând întinderile mlăştinoase şi pământurile goale. Nici umbra vreunui copac nu păta cerul, iar drumul se desfăşura drept ca un dig în miezul oarbei neguri a beznei. Omul plecase din Marchiennes către ceasurile două. Mergea cu pasul mare, tremurând de frig în haina şi în pantalonii săi de catifea cu ţesătura rărită. Un pacheţel înnodat într-o batistă cu pătrăţele îl stingherea grozav; îl înghesuia în coaste când cu un cot, când cu celălalt, ca să-şi strecoare deodată în fundul buzunarelor ambele mâini, mâini degerate, pe care biciul vântului le făcea să sângereze. Un singur gând îi cutreiera mintea pustie de muncitor fără lucru şi fără adăpost: nădejdea că frigul va fi mai puţin aspru după ivirea zorilor. De o oră bătea acelaşi drum, când spre stânga, la doi kilometri de Montsou, zări flăcări roşii, trei focuri arzând sub cerul liber şi spânzurând parcă în văzduh, întâi şovăi, cuprins de teamă; apoi nu putu înfrâna sfâşietoarea nevoie de a-şi încălzi o clipă mâinile. Un drum cobora în adânc. Totul pieri. Omul avea la dreapta un gard, un fel de zăplaz de scânduri groase, mărginind o cale ferată, în vreme ce la stânga se ridica un dâmb pe care se înălţau în neorânduială acoperişurile oferind o privelişte de sat cu streşinile joase şi uniforme. Străbătu vreo două sute de paşi. Deodată, la o cotitură a drumului, vâlvătăile se iviră iarăşi aproape de tot, fără ca el să înţeleagă cum de se urcau atât de sus spre cerul mort, aidoma unor luni fumegânde. Însă, la nivelul pământului, o altă privelişte îi atrăsese tocmai luarea-aminte. Era o masă enormă, un morman de construcţii prăbuşite, în mijlocul căruia se desluşea silueta unui colţ de fabrică; rare licăriri porneau din ferestrele murdare, cinci sau şase lanterne triste spânzurau, afară, pe nişte schele, al căror lemn înnegrit desena nedesluşit profilul unei estacade uriaşe; şi din această fantastică apariţie, înecată în noapte şi fum, se înălţa doar un singur glas, răsuflarea puternică şi prelungă a unui eşapament de aburi ce nu se vedea. Atunci omul desluşi o gură de mină. Fu din nou cuprins de ruşine: La ce bun? Tot nu va găsi de lucru. În loc să se îndrepte spre clădiri, se încumetă în cele din urmă să suie pe rambleul unde ardeau trei locuri de huilă, în coşuri de fontă, pentru a lumina şi încălzi şantierul. Se vede că lucrătorii de la săpăturile de pământ fuseseră nevoiţi să zăbovească târziu, căci mai scoteau încă pământul de prisos. Acum îi auzea pe transportatorii ce-şi împingeau trenurile de vagonete pe estacadă, şi desluşea umbre vii răsturnând cutiile vagonetelor lângă fiecare foc. — Noroc bun, spuse el apropiindu-se de unul dintre coşurile de fontă. Cu spatele spre foc, vizitiul sta în picioare – un bătrân îmbrăcat cu tricou violet de lână şi în cap cu o şapcă din blană de iepure – în vreme ce calul său, un cal mare, gălbui, aştepta, într-o neclintire de piatră, descărcarea celor şase vagonete trase de el. Salahorul folosit ca răsturnător, un vlăjgan roşcat, nu se grăbea deloc, apăsând pârghia alene. Şi acolo, sus, vântul, cu puteri îndoite, făcea ca şuieru-i de gheaţă să-şi abată larga răsuflare ritmică, aidoma unor lovituri de coasă. — Noroc bun, răspunse bătrânul. Se făcu tăcere. Omul, care se simţea privit cu ochi neîncrezători, îşi spuse îndată numele: — Mă numesc Étienne Lantier, sunt mecanic… Nu cumva se găseşte de lucru pe aici? Flăcările îi luminau obrazul: să fi avut douăzeci şi unu de ani, foarte oacheş, cu un chip frumos, arătând vânjos, în ciuda membrelor sale firave. Liniştit, vizitiul dădu din cap, împotrivindu-se: — De lucru pentru un mecanic nu, nu… Au mai încercat alţi doi pe ziua de ieri. Nu-i nimic de lucru. O rafală le curmă vorba. Apoi Étienne întrebă, arătând sumbrul morman de construcţii la picioarele rambleului. — E o gură de mină, nu-i aşa? De astă dată bătrânul nu izbuti să răspundă. Îl gâtuia un violent acces de tuse. În cele din urmă scuipă, iar scuipatul lăsă pe pământul roşu o pată neagră. — Da, o mină, Voreux… Uite! Colonia de locuinţe a minerilor e foarte aproape. La rându-i, cu braţul întins, îi arătă în noapte satul, căruia tânărul îi ghicise acoperişurile. Dar cele şase vagonete erau goale, aşa că le urmă fără măcar să plesnească din bici, cu picioarele înţepenite de reumatism, în vreme ce calul mare, gălbui, întorcându-se singur, le trăgea greoi călcând între şine, biciuit de vântul ce-i zbârlea coama. Étienne, care, într-o uitare de sine, adăsta în faţa focului ca să-şi încălzească bietele-i mâini sângerânde, privind spre Voreux, din jurul căruia începuseră să se destrame mrejele visului, distingea acum fiecare parte a incintei minei – hangarul gudronat al ciururilor de sortare, turla puţului de extracţie, vasta hală a maşinii de extracţie, turela pătrată a pompei de epuizmente. Această gură de mină, ghemuită în fundul unei gropi, cu construcţiile-i scunde de cărămizi, înălţându-şi coşul de uzină ca un corn ameninţător, îi părea a fi hâda întruchipare a unei hulpave fiare, lăsată aici pe vine ca să înghită lumea. Cercetând toate acestea, cugeta în sine la existenţa de vagabond, pe care o ducea de opt zile de când tot căuta de lucru; se revedea în atelierul său, de la calea ferată, pălmuindu-şi şeful, izgonit din Lille, izgonit de pretutindeni; pe ziua de sâmbătă ajunsese la Marchiennes, unde se spunea că s-ar găsi de lucru la Forje; dar nimic, nici la Forje, nici la atelierele Sonneville, astfel că fusese nevoit să petreacă duminica ascuns printre lemnăriile unui atelier de rotărie, de unde paznicul tocmai îl alungase, la ceasurile două după miezul nopţii. Nimic, nicio leţcaie, ba nici măcar un codru de pâine. Ce avea să se facă astfel, rătăcind pe drumuri, fără ţintă, neştiind cel puţin unde să se adăpostească de ger? Da, era într-adevăr o gură de mină, lanterne rare luminau incinta, o uşă deschisă brusc îl lăsase să întrevadă focarele generatoarelor într-o vie strălucire. Desluşea acum până şi eşapamentul pompei, acea respiraţie greoaie şi prelungă, acel neîncetat gâfâit ca horcăiala gâtuită a monstrului. Salahorul de la răsturnătorul cutiilor de vagonete, gârbovindu-şi spinarea, nici măcar nu-şi ridicase ochii spre Étienne, iar acesta se pregătea tocmai să-şi ridice pacheţelul de pe jos, când un acces de tuse vesti reîntoarcerea vizitiului. Încet-încet, se ivi din umbră, urmat de calul galben, care trăgea alte şase vagonete pline. — Există fabrici prin Montsou? întrebă tânărul. Din gura bătrânului ţâşni un scuipat negru, apoi veni răspunsul în şuierul vântului: — Ei, parcă fabricile ne lipsesc nouă! Să fi văzut acum trei-patru ani! Totul sfârâia, nu găseai un om să dai cu tunul, niciodată n-a mai fost atâta bănet… Şi uite că iar strângem cureaua. Mai mare jalea prin tot ţinutul. Oamenii sunt daţi afară, atelierele se închid unul după altul… N-o fi poate vina împăratului, dar ce-o fi căutând el să se bată în America? Şi, colac peste pupăză, vitele pier de holeră, ca şi oamenii. Şi aşa, în fraze întretăiate, cu răsuflarea sugrumată, amândoi îşi vărsară năduful. Étienne vorbea despre încercările lui zadarnice de o săptămână încoace. Urma, vasăzică, să moară de foame? În curând, pe toate drumurile, vor mişuna cerşetorii. — Da, spunea bătrânul, bine n-o să iasă până la urmă, căci, pentru Dumnezeu, e cu neputinţă să zvârli atâţia creştini în stradă! — Nici carne nu avem în fiecare zi. — Măcar pâine să avem! — Adevărat, măcar pâine să avem! Glasurile li se pierdeau, cuvintele le erau purtate într-un vaiet jalnic de palele vântului. — Iată – reluă cu glas puternic vizitiul, întorcându-se către miazăzi – acolo-i Montsou… Şi, din nou cu mâna întinsă, arătă în beznă puncte nevăzute, numindu-le în acelaşi timp. Acolo, la Montsou, fabrica de zahăr Fauvelle mai funcţiona, dar fabrica de zahăr Hoton tocmai îşi redusese numărul salariaţilor; doar moara Dutilleul şi fabrica Bleuze de cabluri pentru mine mai lucrau încă. Apoi, cu un gest cuprinzător, arătă către miazănoapte mai toată jumătatea orizontului: atelierele de construcţii Sonneville nu primiseră nici două treimi din comenzile lor obişnuite; dintre cele trei furnale înalte ale forjelor din Marchiennes, numai două ardeau; în sfârşit, fiindcă la fabrica de sticlă Gagebois se vorbea despre o reducere a salariilor, o grevă era gata să izbucnească. — Ştiu, ştiu, repeta tânărul la fiecare informaţie. De acolo vin. — Noi, ăştia, o mai ducem încă – adăugă vizitiul – deşi minele şi-au împuţinat extracţia. Şi uite colo, în faţă, la Victoire, nu mai ard decât două din bateriile cuptoarelor de cocs. Scuipă şi, după ce îşi înhămă calul somnoros la vagonetele goale, o luă din nou pe urmele lui. Acum, privirea lui Étienne domina întregul ţinut. Bezna rămânea încă de nepătruns, dar mâna bătrânului parcă risipise, pe cuprinsul ei, grele nefericiri, pe care tânărul, fără să-şi dea seama, le simţea în acest ceas, în juru-i, pretutindeni, pe întinsul fără de hotar. Nu era cumva urletul foametei, pe care vântul de martie îl rostogolea de-a lungul acestor meleaguri pustii? Valurile vijeliei se îndârjiseră, păreau a aduce cu ele curmarea lucrului şi, prin urmare, o foamete ce va ucide mulţi oameni. Şi, cu o privire rătăcitoare, se străduia să străpungă umbrele, tulburat şi de dorinţa şi de spaima de a vedea. Totul se prefăcea în neant în fundul neştiut al nopţii de păcură. Zărea, foarte departe, doar furnalele înalte şi cuptoarele de cocs. Acestea, baterii cu o sută de coşuri înfipte pieziş, aliniau luminile văpăilor roşii; în vreme ce, mai la stânga, cele două turnuri ardeau cu flacără de tot albastră, ca nişte uriaşe torte în văzduh. Era o tristeţe de incendiu, fără nicio altă ivire de aştri, la ameninţătorul orizont, decât aceste focuri nocturne, ţâşnite din pământul huilei şi al fierului. — Sunteţi cumva din Belgia? reluă, în spatele lui Étienne, vizitiul care se întorsese. De data aceasta nu aducea decât trei vagonete. Avea tot timpul să le răstoarne: un accident survenit la ascensorul de extracţie, o piuliţă de şurub spartă, urma să oprească lucrul pentru cel puţin un sfert de ceas. La poalele rambleului totul amuţise, transportatorii nu mai zguduiau estacada cu un huruit prelung. Se auzea venind, din incinta minei, doar zgomotul îndepărtat al unui ciocan izbind într-o tablă de fier. — Nu, sunt din sud, răspunse tânărul. Salahorul, după ce golise vagonetele, se tolăni la pământ, bucuros de accident; şi, păstrându-şi muta-i sălbăticie, ca stingherit de atâta vorbărie, îl învălui doar pe vizitiu cu privirea ochilor săi mari şi stinşi. Acesta din urmă, ce e drept, nu prea era limbut de felul său. Trebuie că îi inspirase încredere chipul necunoscutului şi se simţise apucat de una dintre acele mâncărimi de limbă care fac uneori pe cei bătrâni să se pomenească vorbind singuri, cu glas tare. — Eu, spuse vizitiul, eu sunt din Montsou, mă numesc Bonnemort[1]. — E cumva o poreclă? întrebă Étienne uluit. Bătrânul, arătând spre Voreux, răspunse ca şi cum ar fi făcut haz de necaz: — Da, da… De trei ori m-au cules de acolo, bucăţele, o dată cu tot părul pârlit, altă dată cu gâtlejul plin de ţărână, iar a treia oară cu burta umflată de apă, ca un broscoi… Şi, dacă au văzut că nu voiam să crăp, de haz mi-au spus Bonnemort. Veselia îi spori, un scrâşnet de scripete neuns, care se prefăcu în cele din urmă într-un cumplit acces de tuse. Coşul de foc lumina acum, din plin, capu-i mare, cu părul alb şi rar, cu faţa turtită şi de-o paloare cadaverică, mânjită de pete vinete. Era scund, cu gâtul enorm, cu pulpele şi călcâiele întoarse în afară, cu braţe lungi, ale căror labe pătrate îi cădeau până la genunchi. De altminteri, ca şi calul său, care stătea încremenit pe picioare, părând a nu suferi din pricina vântului, el însuşi aducea a statuie turnată în piatră, ca şi când nu s-ar fi sinchisit nici de frig şi nici de zvâcnetul vijeliei ce-i sufla în urechi. După ce tuşi, cu o adânca horcăială ce-i sfârteca gâtlejul, scuipă lângă coş, iar pământul se înnegri. Étienne îl privea, privea pământul pătat. — Lucraţi, mai întrebă el, de multă vreme în mină? Bonnemort desfăcu larg amândouă braţele. — De multă vreme, vai! da!… Nici nu împlinisem încă opt ani când am sosit… unde crezi?! tocmai în Voreux, şi am cincizeci şi opt în momentul de faţă. Socoteşte un pic… Am făcut aici de toate, întâi ucenic la vagonete, apoi, când am avut destulă forţă ca să le împing, am fost încărcător de vagonete, apoi am lucrat la havaj vreme de optsprezece ani. În cele din urmă, din pricina ăstor blestemate de picioare, m-au mutat la săpăturile de pământ, la rambleu, la întărirea armăturilor din galerii, până în clipa în care au fost nevoiţi să mă scoată din fundul minei fiindcă doctorul spunea că altfel voi rămâne acolo. De atunci au trecut cinci ani, şi între timp m-au făcut vizitiu… Ei? E straşnic, cincizeci de ani de minerit, dintre care patruzeci şi cinci chiar în străfunduri!… În vreme ce vorbea, bolovani aprinşi de huilă, ce la răstimpuri mai cădeau din coş, zvârleau pe faţa-i ca varul reflexe de purpură: Îmi tot spun să mă odihnesc, urmă el. Dar eu nu vreau; mă socotesc pesemne prost ca noaptea!… O să mai lucrez măcar doi ani, pân-oi împlini şaizeci, ca să-mi iau pensia de o sută optzeci de franci. Dacă te-aş zice de pe acum la revedere, mi-ar da-o îndată pe cea de o sută şi cincizeci! Sunt vicleni, ticăloşii! De altminteri, în afară de picioare, sunt sănătos tun. Este, pasămite, apa care mi-a pătruns sub piele, de mult ce am fost udat când tăiam cărbuni. Sunt zile în care nu pot mişca o labă fără să urlu. Un acces de tuse îi curmă iar vorba. — Şi din aceeaşi pricină tuşiţi în halul ăsta? întrebă Étienne. Dădu violent din cap, însă pentru a răspunde că nu aceasta e pricina. Şi apoi, când putu vorbi: — Aş, nu, am răcit luna trecută. Nu tuşeam deloc altădată, acum însă nu mai pot scăpa… Şi ce e mai păcătos e că scuip, scuip întruna… Un râcâit îi umilă gâtlejul şi scuipă negru. — E cumva sânge? făcu Étienne, cutezând în cele din urmă să-l întrebe. Alene, Bonnemort îşi şterse gura cu dosul palmei. — Cărbune… Am în hoitul meu de ajuns ca să mă dogorească până la capătul zilelor. Şi doar au trecut cinci ani de când nu mi-au mai călcat picioarele în fundul minei. Îl aveam, pesemne, în depozit, fără să ştiu măcar. Ehei! asta te-ntăreşte, nu glumă! Se făcu linişte, ciocanul îndepărtat bătea cu lovituri regulate în incinta minei, vântul cutreiera purtându-şi vaietul ca pe un urlet de foame şi de sfârşeală iscat în hruba nopţii. În faţa flăcărilor ce se înteţeau, bătrânul îşi depăna, cu glasul molcom, aducerile-aminte. Ei! fireşte, nu de ieri, de alaltăieri, el şi toţi ai lui ciocăneau în mină! Înaintaşii săi lucrau la Compania minelor din Montsou de la înfiinţare; şi era mult de atunci, trecuseră chiar o sută şi şase ani. Bunicul său, Guillaume Maheu, pe atunci un băieţandru de cincisprezece ani, găsise cărbunele gras la Réquillart, prima mină a companiei, o străveche mină astăzi părăsită, acolo, aproape de fabrica de zahăr Fauvelle. Întregul ţinut o ştia, ca dovadă că vâna descoperită se numea vâna Guillaume, după pronumele bunicului său. Nu-l apucase; o namilă, după cât se spunea; grozav de puternic, stins de bătrâneţe la şaizeci de ani. Apoi tatăl său, Nicolas Maheu, zis cel Roşu, în vârstă doar de patruzeci de ani, rămăsese în Voreux, unde de-abia începuseră săpăturile pe-atunci: o adâncă prăbuşire a terenului, sângele supt, iar oasele măcinate între stânci. Doi unchi şi trei fraţi îşi lăsaseră mai târziu şi ei pielea acolo. El, Vincent Maheu, care scăpase aproape întreg, doar cu picioarele cam ţepene, trecea drept viclean. Şi, de altminteri, ce putea face? Trebuia să muncească. Asta făcuseră cu toţii, din tată în fiu, cum s-ar fi muncit la orice altceva. Fiul său, Toussaint Maheu, crăpa acum acolo, ca şi nepoţii săi, ca toţi cei din lumea lui, care-şi duceau zilele acolo, în furnicarul locuinţelor lor muncitoreşti. O sută şase ani de muncă în mină, bătrânii, apoi copiii lor, pentru unul şi acelaşi patron. Ehei! câţi cetăţeni ar fi fost în stare să-şi depene aşa, cu de-amănuntul, povestea vieţii! — Dar măcar să ai ce mânca! murmură din nou Étienne. — Asta spun şi eu: câtă vreme găseşti un codru de pâine, o mai duci. Bonnemort tăcu, întorcându-şi privirea spre colonia minerilor, în care luminile prinseră a se ivi, una câte una. Orologiul clopotniţei din Montsou bătu de patru ori; gerul se înteţea. — Şi e bogată compania asta a voastră? reluă Étienne. Bătrânul ridică din umeri, apoi îi lăsă să cadă, copleşiţi ca sub prăbuşirea unei grele armuri. — O! da, o! da… Poate nu chiar atât de bogată ca vecina ei, Compania din Anzin. Dar, totuşi, milioane peste milioane. Nici nu mai pridideşti să le numeri… Nouăsprezece mine, dintre care treisprezece în exploatare, Voreux, Victoire, Crèvecoeur, Mirou, Saint-Thomas, Madeleine, Feutry-Cantel, şi încă altele, iar şase în curs de pompare sau de aerare, ca, de pildă, Réquillart… Zece mii de muncitori, concesiuni care se întind pe şaizeci şi şapte de comune, o extracţie de cinci mii de tone pe zi, o cale ferată ce leagă toate minele, ateliere, fabrici!… Ah! da, da! bănet cu sacul! Un huruit de vagonete pe estacadă făcu calul cel gălbui să-şi ciulească urechile. Jos, ascensorul trebuie să fi fost reparat, muncitorii îşi reluaseră munca. În vreme ce-şi înhăma vita, ca să coboare din nou, vizitiul adăugă blând, adresându-i-se: — Nu te-ndulci la flecăreală, păcătos trândav!… Dacă ar şti domnul Hennebeau cum îţi iroseşti timpul! Étienne, gânditor, privea în noapte. Întrebă: — Vasăzică mina asta e a domnului Hennebeau? — Nu, lămuri bătrânul, domnul Hennebeau e doar directorul general. E, ca şi noi, lefegiu. Cu un gest, tânărul arătă spre uriaşa întindere învăluită în umbră. — Atunci ale cui sunt toate astea? Dar Bonnemort rămase o clipă iarăşi înecat de tuse, însă atât de violentă, încât de-abia mai putu să răsufle. În cele din urmă, după ce scuipă şi-şi şterse balele negre de pe gură, rosti, printre bulboanele vântului care se înteţea: — Ce? Ale cui sunt toate astea?… Nimeni nu ştie… Ale unor oameni. Şi cu mâna arătă în întuneric un punct nedesluşit, un loc neştiut şi îndepărtat, populat de oamenii pentru care toţi cei din familia Maheu ciocăneau în mină de mai bine de un veac. Glasul îi căpătase un fel de spaimă superstiţioasă, ca şi cum ar fi rostit numele unui altar în care era cu neputinţă să pătrunzi şi unde s-ar fi ascuns, la pândă, zeul ghiftuit căruia cu toţii îi dăruiau propriul lor sânge şi al cărui chip nu-l văzuseră nicicând. — Măcar de am avea pâinea cea de toate zilele, repetă pentru a treia oară Étienne, ca şi cum şirul vorbelor i-ar fi fost necurmat. — Păi da! De-am avea zilnic pâinea, ar fi prea frumos! Calul plecase, vizitiul, la rându-i, pieri şi el, cu paşi târşiţi, ca ai unui beteag. Lângă răsturnător, salahorul nu se clintise din loc, adăstând răsucit ca un ghem, cu bărbia înfundată între genunchi, cu ochii săi grei şi stinşi aţintiţi în neant. Nici după ce-şi luă iarăşi pachetul Étienne nu se îndepărtă. Simţea zvâcnetul vijeliei îngheţându-i spatele, în vreme ce marele foc din faţa sa îi dogorea pieptul. Deşi poate n-ar fi rău dacă s-ar adresa chiar celor de la mină: bătrânul s-ar putea să nu ştie; de altfel se resemna: va primi orice muncă. Încotro s-o pornească şi ce să se facă prin meleagurile astea înfometate de şomaj? Să-şi lase în vreun şanţ hoitul de câine prăpădit? Totuşi, o îndoială îl tulbura, o spaimă în faţa acestui Voreux, în mijlocul câmpului pustiu şi înecat într-o beznă atât de deasă. Cu fiecare zvâcnire, vântul părea că se înteţeşte, ca şi cum răsuflarea, i s-ar fi iscat între hotarele unui orizont în necurmată creştere. Zorile nici nu mijeau pe cerul mort, doar furnalele înalte scoteau flăcări, ca şi cuptoarele de cocs, însângerând întunericul nopţii fără să lumineze tainele. Iar acest Voreux, într-un fund de groapă, ghemuit ca o fiară vrăjmaşă, se îngrămădea tot mai împovărător, înghiţind, într-o răsuflare tot mai anevoioasă şi mai prelungă, aerul împuţinat de greoaia-i digestie de carne omenească. 2 În mijlocul câmpurilor de grâu şi de sfeclă, colonia celor „două sute patruzeci” de mineri dormea învăluită de noaptea neagră. Se desluşeau nelămurit cele patru grupuri enorme de căsuţe aşezate două câte două, spate în spate, corpuri de cazărmi sau de spitale, geometrice, paralele, despărţite prin cele trei alei largi, împărţite în grădini egale. Iar pe câmpia pustie nu se auzea decât geamătul vântului, printre şipcile smulse din garduri. La familia Maheu, la numărul 16 din corpul al doilea de case, nimic nu mişca. O beznă deasă îneca unica încăpere de la etajul întâi, strivind parcă sub povara ei somnul fiinţelor pe care le simţeai acolo, cu gurile căscate, îngrămădite unele peste altele, zdrobite de oboseală. Cu tot frigul aspru de afară, aerul greu avea o căldură animală, acea zăpuşeală fierbinte a sălilor de cazarmă care, oricât ar fi de bine îngrijite, miros totuşi a turmă omenească. În odaia de la parter, ceasul cu cuc sună orele patru; nimic nu se clinti încă, respiraţii uşoare şuierau, însoţite de două sforăieli sonore. Şi deodată ea, Catherine, se trezi. Sub povara oboselii, numără, din deprindere, cele patru bătăi ale ceasornicului, desluşite prin podea, fără să aibă însă puterea de a se trezi de tot. Apoi, scoţându-şi picioarele de sub pătură, bâjbâi, scăpără în cele din urmă un chibrit şi aprinse lumânarea. Dar rămase mai departe pe pat, cu capul atât de greu, încât îi cădea între umeri, cedând nevoii de neînvins de a se prăbuşi din nou pe pernă. Acum, feştila lumină odaia pătrată, cu două ferestre, umplută de cele trei paturi. Se mai aflau acolo un dulap, o masă, două scaune de nuc străvechi, a căror culoare fumurie părea o pată violentă pe pereţii spoiţi în galben-deschis. Şi nimic altceva. Zdrenţe spânzurând în cuie, o cană pe jos, lângă o strachină roşie, folosită ca lighean, în patul din stânga, Zacharie, băiatul cel mare, de douăzeci şi unu de ani, dormea cu fratele lui, Jeanlin, care mergea pe unsprezece ani; în cel din dreapta, doi ţânci, Lénore şi Henri, prima de şase ani, al doilea de patru, dormeau îmbrăţişaţi; în vreme ce Catherine împărţea cel de al treilea pat cu sora ei, Alzire, atât de firavă pentru cei nouă ani încât nici n-ar fi simţit-o lângă ea dacă cocoaşa micuţei infirme nu i-ar fi împuns coastele. Uşa cu geam era deschisă, se zărea sala scării, un fel de coridor unde părinţii ocupau al patrulea pat, lângă care fuseseră nevoiţi să aşeze leagănul celei din urmă născute, Estelle, în vârstă de numai trei luni. Catherine făcu totuşi o sforţare deznădăjduită, îşi întinse membrele, îşi înfipse mâinile în părul roşu şi ciufulit, care-i cădea pe frunte şi pe ceafă. Era firavă pentru cei cincisprezece ani ai ei. Din teaca îngustă a cămăşii i se vedeau picioarele cu vânătăi, tatuate parcă de cărbune, şi braţele delicate, a căror albeaţă de lapte contrasta cu lividitatea chipului ei, al cărui ten era de timpuriu stricat din pricina folosirii săpunului de rufe. Mai căscă o dată, deschizând gura cam prea mare şi lăsând să i se vadă nişte dinţi sclipitori, ieşind la iveală din clorotica paloare a gingiilor, în vreme ce ochii cenuşii, luptând încă cu somnul, îi lăcrămau, dându-i o expresie de dureroasă sfâşiere; părea astfel că oboseala îi năpădise întreaga nuditate. Dar o mârâială se desluşi din coridor, glasul lui Maheu bâlbâi, în vreme ce limba i se împleticea: — La dracu! E ora sculării… Tu ai aprins lumânarea, Catherine? — Da, tată… Chiar acum a sunat, jos. — Atunci grăbeşte-te, leneşo! Dacă ai fi dansat mai puţin ieri, duminică, ne-ai fi trezit mai devreme… Iată unde duce trândăvia! Şi continuă cu dojana, dar somnul îl învinse iarăşi şi pe el, iar mustrările i se încâlciră, pierzându-se într-o nouă sforăială. Tânăra fată, în cămaşă, umbla de colo până colo prin cameră cu picioarele desculţe. Trecând pe lângă patul lui Henri şi al Lénorei, îi înveli din nou, căci pătura alunecase pe jos; iar ei nu se treziră, înghiţiţi în neantul somnului copilăriei. Alzire, cu ochii deschişi, se întorsese, fără a îngăima o vorbă, pe partea cealaltă, pentru a lua locul, cald încă, lăsat de sora sa mai mare. — Haide, Zacharie! şi tu, Jeanlin! haideţi odată! repeta Catherine, în picioare, în faţa celor doi fraţi, care nu se clinteau din pat, cu nasul în pernă. Pe cel mare fu nevoită să-l ia de umeri şi să-l zgâlţâie; apoi, în vreme ce el mârâia vorbe de ocară, ea se apucă să-i dezvelească, smulgându-le cearşaful. Scena îi păru hazlie şi începu să râdă văzându-i pe cei doi băieţi zbătându-se cu picioarele goale. — Ce prostie, lasă-mă-n pace! mormăi Zacharie, în toane rele, după ce se ridică din pat. Nu-mi plac şotiile astea… Mai trebuie să mă şi scol, afurisită treabă! Era plăpând, deşelat, cu faţa prelungă, mai mult mânjită de câteva rare fire de barbă, cu părul blond şi cu anemica paloare a întregii lui familii. Cămaşa îi dezvelise pântecele, pe care şi-l acoperi, dar nu de ruşine, ci pentru că nu-i era deloc cald. — A sunat jos, repetă Catherine. Haide, hop! O să se supere tata. Jeanlin, care se ghemuise, închise iarăşi ochii, spunând: — Lasă-mă-n pace, nu vezi că dorm?! Râse iarăşi, din toată inima-i de fată bună. Era atât de mic cu firavele-i membre, ale căror articulaţii enorme le umflaseră scrofulele, încât ea îl înşfăcă în braţe. Dar el se zbătea cu chipu-i palid şi încreţit de maimuţă, găurit de cei doi ochi verzi, lărgit de urechile-i clăpăuge şi devenit alb ca varul de mânia neputinţei. Nu spuse nimic; o muşca de sânul drept. — Al dracului ticălos! murmură ea, stăpânindu-se să nu ţipe şi lăsându-l jos. Alzire, tăcută, acoperită până la bărbie, nu mai readormise. Cu privirea ei deşteaptă de infirmă îşi urmărea sora şi pe cei doi fraţi, care acum se îmbrăcau. O nouă ceartă izbucni în jurul străchinii, băieţii o îmbrânciră pe fată pentru că zăbovea prea mult la spălat. Cămăşile zburau, în vreme ce, buhăiţi încă de somn, ei se slobozeau fără ruşine, cu liniştita nestingherire a unor progenituri de căţei ce cresc împreună. De altminteri, Catherine fu gata cea dintâi. Îşi trase pantalonii de miner, îşi îmbrăcă haina de pânză şi-şi înnodă boneta albastră în jurul cocului; şi, în aceste curate veşminte de luni, aducea mai mult cu un băietan, aşa încât doar uşoara unduire a coapselor îi mai dădea în vileag sexul, — Când o să se întoarcă bătrânul – făcu Zacharie cu răutate – n-o să mai poată de bucurie găsind patul răvăşit… Ştii, o să-i spun că tu eşti de vină. Bunicul Bonnemort era bătrânul, care, lucrând noaptea, se culca în zorii zilei; aşa încât, găsindu-se totdeauna careva să sforăie în pat, acesta nu se răcea niciodată. Fără a mai răspunde un cuvânt, Catherine începu să întindă pătura şi să-i vâre marginile sub saltea. Dar, de câteva clipe, se auzeau zgomote venind de partea cealaltă a peretelui, din clădirea învecinată. Aceşti pereţi de cărămidă, făcuţi economic de companie, erau atât de subţiri, încât răzbăteau prin ei cele mai mici zgomote. Se trăia, aşadar, în comun, de la un capăt până la celălalt; şi din viaţa intimă nimic nu rămânea tăinuit, nici măcar copiilor. Un pas greoi zgudui o scară, apoi se desluşi ceva ca o cădere înăbuşită, urmată de un suspin de plăcere. — Poftim, zise Catherine, Levaque pleacă, şi Bouteloup se şi înfiinţează să-i ia locul, lângă nevastă-sa! Jeanlin rânji, până şi ochii Alzirei sclipiră. Aşa se înveseleau în fiecare dimineaţă pe seama menajului în trei al vecinilor, un havator care găzduia pe un muncitor de la săpăturile de pământ, astfel încât femeia avea doi bărbaţi, unul de noapte şi altul de zi. — Philomène tuşeşte, mai spuse Catherine, după ce ciulise urechile. Vorbea despre o fată înaltă, de nouăsprezece ani, cea mai în vârstă dintre fetele lui Levaque, amanta lui Zacharie, căreia îi şi făcuse doi copii, dar cu plămânii atât de şubrezi, încât lucra la ciururi, în incinta minei, pentru că nu putuse lucra niciodată la fund. — Ţi-ai găsit! Philomène! răspunse Zacharie. Nici nu se sinchiseşte, mai doarme încă!… Ce porcărie, să dormi până la ceasurile şase de dimineaţă! Îşi trase pantalonii şi deschise fereastra, stăpânit de un gând neaşteptat. Afară, în beznă, colonia minerilor se deştepta. Lumini se strecurau, una câte una, printre şipcile obloanelor. Şi încă o ceartă izbucni: el se apleca peste pervaz, pândind să vadă dacă nu cumva iese, din casa de peste drum a Pierronilor, şeful contramaistru al minei Voreux, bănuit că trăieşte cu femeia lui Pierron, în vreme ce soră-sa îi striga că deoarece de ieri soţul începuse să lucreze ziua în mină, în orizont, era sigur că Dansaert nu putuse dormi peste noapte acolo. Aerul pătrundea în valuri îngheţate, iar cei doi susţineau cu îndârjire fiecare punctul său de vedere, când deodată se auziră ţipete şi bocete. Veneau din leagănul Estellei, care nu putea îndura frigul. În clipa aceea Maheu se trezi. Ce dracu avea în oase? Poftim, adormise la loc, ca un neputincios! Şi înjura atât de tare, încât în odaia de alături copiii nici nu mai crâcniră. Zacharie şi Jeanlin sfârşiseră, de altfel alene şi obosiţi, cu spălatul. Alzire, cu ochii mari deschişi, privea întruna. Cei doi ţânci, Lénore şi Henri, îmbrăţişaţi, nici nu mişcau, respirând mai departe cu acelaşi suflu mărunt, în ciuda tămbălăului din jur. — Catherine, dă-mi lumânarea! strigă Maheu. Fata îşi încheiase haina şi duse lumânarea în sala de alături, lăsându-şi fraţii să-şi caute hainele la palida lumină ce mai venea dinspre uşă. Taică-su sări din pat. Dar ea nu se opri deloc, ci coborî, în picioare cu ciorapi groşi de lână, şi, bâjbâind, aprinse în odaia de jos o altă lumânare, ca să poată pregăti cafeaua. Saboţii întregii familii erau sub bufet. — Taci odată, spurcăciune! reîncepu Maheu, întărâtat de ţipetele Estellei, care nu mai conteneau. Era scund, ca şi bătrânul Bonnemort, căruia îi semăna, fiind însă mai gras, cu capul mare, cu faţa turtită şi palidă sub părul blond, tuns foarte scurt. Copilul urla şi mai tare, spăimântat de enormele braţe noduroase ce i se mişcau deasupra capului. — Las-o, ştii doar foarte bine că n-o să tacă, îi spuse nevastă-sa, tolănindu-se în mijlocul patului. Şi ea de-abia se trezise, plângându-se cât e de rău să nu te poţi odihni ca lumea toată noaptea. Nu puteau oare pleca fără să facă atâta zgomot? De sub pătură nu i se vedea decât faţa prelungă, cu trăsăturile puternice ale unei frumuseţi comune, pe care la treizeci şi nouă de ani o şi veştejiseră viaţa de mizerie şi naşterea celor şapte copii. Cu ochii în tavan, vorbea agale, în vreme ce bărbat-su se îmbrăca. Niciunul, nici celălalt nu mai auzeau copilul care se-neca urlând. — Hm! Ştii, n-am nicio leţcaie, şi azi e de-abia luni: încă şase zile până la chenzină… Nu e chip să mai meargă aşa. Cu toţii împreună nu aduceţi în casă decât nouă franci. Cum vrei să ies la capăt? Suntem zece guri. — Ei, nouă franci! strigă Maheu. Eu şi cu Zacharie, câte trei: ăştia fac şase… Catherine şi tata, câte doi: sunt patru; patru şi cu şase, zece… Şi Jeanlin, unu, unsprezece. — Da, unsprezece, dar n-ai socotit duminicile şi zilele de şomaj… Niciun ban peste nouă franci, mă-nţelegi? Nu mai răspunse, ocupat să-şi caute cureaua pe jos. Apoi, ridicându-se, spuse: — Nu e drept să ne plângem, sunt încă zdravăn. La patruzeci şi doi de ani, cei mai mulţi trec la întărirea armăturilor din galerii. — Poate, dragul meu, dar nici aşa n-avem pâine… Ce dracu să mă fac, spune? Tu n-ai nimic? — Zece bani. — Păstrează-i, să ai de-o halbă… Doamne! ce dracu să mă fac? Astea şase zile parcă-s un veac. Şi datorăm şaizeci de franci lui Maigrat, care m-a dat afară alaltăieri. Dar tot la el o să mă duc. Dacă totuşi se încăpăţânează şi nu-mi dă… Şi, cu glasul posomorât, femeia îi dădea întruna, cu faţa împietrită, închizând din când în când ochii, sub trista lumină a feştilei. Făcea pomelnicul: dulapul gol, copiii cereau pâine cu unt, chiar şi cafeaua se isprăvise, apa făcea crampe la stomac, şi câte şi câte zile nu păcălise foamea cu frunze de varză fiartă. Pesemne că treptat-treptat vorbise tot mai tare, căci urletele Estellei se înteţiseră, acoperindu-i până şi vorbele ei. Aceste ţipete deveneau nesuferite. Deodată, Maheu, scos din sărite, păru că le aude, căci, smulgând-o din leagăn, o zvârli în patul maică-sii, bâlbâind de mânie: — Haide! ia-o, că o fac una cu pământul! al dracului copil, nu-i lipseşte nimic, suge şi se văicăreşte mai grozav decât noi toţi! Estelle începu într-adevăr să sugă. Sub pătură, potolită de blânda căldură a patului, nu i se mai desluşea decât măruntul şi lacomul plescăit al limbii de cerul gurii. — Nu cumva domnii de la Piolaine ţi-au spus să te mai duci pe la ei? făcu tatăl, după o clipă de tăcere. Mama ţuguie buzele cu amărăciunea pricinuită de îndoială. — Da, m-am întâlnit cu ei, dădeau de pomană haine copiilor sărmani… O să mă duc, la urma urmelor, cu Lénore şi Henri până la ei. De mi-ar da măcar cinci franci! Se reaşternu tăcerea. Maheu era gata. Rămase o clipă nemişcat, apoi, cu glasul său înăbuşit, rosti hotărât: — Ce să-i faci, asta este, şi pace, fă rost de o fiertură, şi gata… Vorbăria asta tot nu duce la nimic. Mai cuminte este să mă duc la lucru. — Ai dreptate, răspunse femeia. Suflă în lumânare. N-am nevoie să văd ce culoare au gândurile care mă frământă. Omul stinse lumânarea. Zacharie şi Jeanlin coborâseră; îi urmă; iar scara de lemn trosnea sub paşii greoi ai picioarelor încălţate cu ciorapi de lână. După plecarea lor, odaia şi coridorul fură din nou învăluite în beznă. Copiii dormeau, până şi pleoapele Alzirei se închiseseră. Dar mama Maheu rămase cu ochii aţintiţi în întuneric, în vreme ce, morfolindu-i sânul căzut de femeie stoarsă, Estelle torcea, ca o pisicuţă. Jos, Catherine aţâţase focul în plita de fontă, cu grătar la mijloc şi două cuptoare laterale, în care ardea fără oprire focul. Campania distribuia fiecărei familii câte o raţie lunară de opt hectolitri de praf de cărbune pietros, cules dintre şine. Se aprindea anevoie, iar fata, care în fiecare seară lăsa jeraticul să mocnească sub cenuşă, nu trebuia a doua zi decât să-l descopere, adăugind şi câteva bucăţele de cărbune moale, ales cu grijă. Apoi, după ce puse pe grătar un vas cu apă, se aplecă pe vine, scotocind în dulap. Era o încăpere destul de mare, cuprinzând întregul parter, vopsită într-un verde de culoarea mărului şi de o curăţenie flamandă, pardosită cu dale spălate din belşug şi presărate cu nisip alb. În afară de bufetul de brad lăcuit, întregul mobilier se reducea la o masă şi la nişte scaune din acelaşi lemn. Spânzurând de perete, litografii în culori ţipătoare, portretele împăratului şi al împărătesei, date de companie, oşteni şi sfinţi bălţaţi cu aur se înfăţişau într-o izbitoare nepotrivire cu pustietatea şi simplitatea încăperii; nu se mai afla nicio altă podoabă decât o cutie de carton trandafirie, pe bufet, şi un ceas cu cuc, cu un cadran colorat strident, al cărui tictac greoi părea a cotropi goliciunea tavanului. Lângă uşa dinspre scară, o altă uşă ducea spre pivniţă. În ciuda curăţeniei din casă, un miros de ceapă prăjită, rămas încă din ajun, otrăvea aerul cald, aerul acela greu, veşnic încărcat de acrele miasme ale huilei. În faţa bufetului deschis, Catherine se tot gândea. Nu mai era decât un coltuc de pâine şi destulă brânză. dar de-abia o picătură de unt; şi trebuia să ungă pâine cu unt pentru toţi patru. Se hotărî în sfârşit, tăie feliile, întinse pe una brânză, o acoperi cu alta unsă cu unt, lipindu-le între ele. Asta era briquet-ul, tartina dublă pe care şi-o luau, în fiecare dimineaţă, în mină. Curând, cele patru felii duble fură înşirate pe masă, cumpănite cu necruţătoare socoteală, cea groasă pentru tata, cea subţire pentru Jeanlin. Catherinei, care părea absorbită doar de rosturile casei, îi mai cutreiera pesemne mintea şi la povestea îndrugată de Zacharie pe seama contramaistrului şi a femeii lui Pierron, căci întredeschise uşa de la intrare şi aruncă o privire afară. Vântul sufla fără încetare, fugare licăriri se înteţeau pe faţadele scundelor căsuţe ale coloniei minerilor, din care se înălţa un nedesluşit freamăt al deşteptării din somn. Uşi începură să se închidă la loc, pâlcuri negre de lucrători porneau în noapte. Nu era o prostie să stea în frig, de vreme ce lucrătorul acela de la încărcare, din orizont, dormea desigur, zăbovind până la ceasurile şase de dimineaţă, când urma să-şi ia în primire slujba? Iar ea aştepta, privind casa din partea cealaltă a grădinii. Curiozitatea îi fu aţâţată de uşa care se deschise. Dar nu putea fi decât fata Pierronilor, mica Lydie, care pleca pesemne spre mină. Un zgomot de apă care dă în foc o făcu să se întoarcă. Închise uşa în grabă şi alergă: apa clocotea şi se revărsa, stingând focul. Nu mai era cafea deloc. Nu-i mai rămase decât să opărească zaţul din ajun; apoi îndulci cafeaua cu glucoză. Chiar în acea clipă taică-su şi cei doi fraţi coborau. — Ei drace! declară Zacharie când îşi vârî nasul în ceaşcă, cafeaua asta nu-i chiar atât de tare, n-o să ne zboare în ţăndări scăfârlia! Maheu ridică din umeri cu o mutră resemnată. — Eh! E fierbinte, e totuşi bună. Jeanlin adună firimiturile rămase de la feliile de pâine cu unt şi le muie în fiertură. După ce băură, Catherine goli cafetiera în ploştile de tablă. În picioare toţi patru, abia luminaţi de feştila fumegândă, înghiţeau cu lăcomie, grăbiţi. — Suntem gata, în sfârşit? întrebă tatăl. Parcă am fi nişte rentieri. Dar se auzi un glas venind dinspre scară, a cărei uşă o lăsaseră deschisă. Era mama Maheu, care striga: — Luaţi toată pâinea. Am puţină supă cu fidea pentru copii! — Da, da! răspunse Catherine. Ea stinsese focul, punând bine, într-un colţ al grătarului, un rest de supă, pe care bunicul o va găsi caldă când se va înapoia acasă, la ceasurile şase de dimineaţă. Cu toţii îşi luară saboţii de sub bufet, petrecându-şi pe după umeri sfoara de care le spânzura plosca, virând feliile de pâine cu unt la spate, între cămaşă şi haină. Şi ieşiră, bărbaţii înainte, fata în urmă, stingând lumânarea, răsucind cheia în broasca uşii. Casa se cufundă din nou în beznă. — Bravo, plecăm împreună! spuse un bărbat care închidea uşa casei învecinate. Era Levaque, cu băiatul său Bébert, un băieţandru de doisprezece ani, bun prieten cu Jeanlin. Catherine, uluită, râse pe-nfundate la urechea lui Zacharie: Adică cum, Bouteloup nu mai aştepta nici măcar plecarea soţului?! Acum, în cartierul minerilor luminile se stingeau. O ultimă uşă se trânti, totul aţipi din nou, femeile şi copiii se adânceau iarăşi în somn, în fundul paturilor, devenite mai încăpătoare. iar între satul întunecat şi Voreux, în care începuse forfota, se perinda printre valurile vântului o molcomă defilare de umbre, plecau cărbunarii la lucru, legănându-şi umerii, stânjeniţi de propriile lor braţe, pe care le încrucişau pe piept; în vreme ce, pe spatele fiecăruia, din feliile de pâine cu unt, crescuse câte o cocoaşă. Înveşmântaţi în haine subţiri, dârdâind de frig, fără a se mai grăbi, răsfiraţi de-a lungul drumului, tropăiau ca o turmă.   [1] Bonnemort are, ca substantiv comun, înţelesul de moarte care nu ucide (n. t.).
Fecunditate de Emile Zola În dimineaţa aceea, în micul pavilion de la marginea pădurii, unde se instalaseră de trei săptămâni, Mathieu se grăbea să ia din Janville trenul de la ora şapte, care-l aducea în fiecare zi înapoi la Paris. Se şi făcuse ora şase şi jumătate şi mai erau doi kilometri de la pavilion până la Janville. Apoi, după cele trei sferturi de oră de drum, mai trebuiau alte trei sferturi ca să meargă de la Gara de Nord în bulevardul Grenelle; aşa că nu ajungea la biroul său de la uzină decât pe la opt şi jumătate. Îşi îmbrăţişase copiii, din fericire adormiţi; fiindcă nu l-ar mai fi lăsat să plece, i s-ar fi prins de gât cu mânuşiţele, râzând şi sărutându-l. Şi, când intră în grabă în dormitor, o găsi pe Marianne, nevastă-sa, încă în pat, însă trează, pe jumătate ridicată. Trăsese tocmai perdeaua şi întreaga strălucire a dimineţii de mai năvălise, scăldând-o într-un val de soare vesel, în sănătoasa şi proaspăta frumuseţe a celor douăzeci şi patru de ani ai ei. El, mai vârstnic cu trei ani, o adora. — Ştii, draga mea, mă grăbesc, mi-e frică să nu scap trenul… Vezi ce poţi face, mai ai un franc şi cincizeci de bani, nu-i aşa? Ea începu să râdă, încântătoare, cu braţele-i goale şi cu minunatu-i păr negru despletit. Veşnica strâmtorare în care se zbătea tânăra lor căsnicie nu-i tulbura curajul şi voia bună; se căsătoriseră, ea la şaptesprezece ani, el, la douăzeci, şi erau împovăraţi, încă de pe-acum, cu patru copii. — Deoarece azi e sfârşitul lunii şi iei leafa diseară… Am să plătesc mâine micile datorii la Janville. Numai soţii Lepailleur, de la care cumpăr lapte şi ouă, mă indispun, fiindcă mereu îşi închipuie că vrem să-i furăm… Un franc şi cincizeci de bani, iubitule! Putem face un chef! Ea râdea mereu şi-i întindea braţele pietroase şi albe să-şi ia rămas bun, ca în fiecare dimineaţă. — Hai, du-te repede, dacă te grăbeşti… Astă-seară o să vin să te aştept la podeţ. — Nu, nu, vreau să te culci! Ştii bine că şi astăzi; chiar dacă nu scap trenul de unsprezece fără un sfert, tot nu sosesc la Janville decât la unsprezece şi jumătate… O, ce zi! A trebuit să promit soţilor Morange că iau masa cu ei la prânz, iar diseară Beauchêne a invitat un client, o cină de afaceri, la care trebuie să iau parte… Culcă-te şi fă nani până mă întorc. Ea dădu drăgălaş din cap, fără să promită nimic. — Şi nu uita, continuă ea, să treci pe la proprietar şi să-i spui că plouă în odaia copiilor. Acest Séguin du Hordel, putred de bogat, e drept că ne închiriază magherniţa lui numai cu şase sute de franci, dar pentru asta nu trebuie să ne lăsăm udaţi ca pe drumul mare. — Bine că mi-ai adus aminte! Era să uit… Am să trec pe la el, îţi făgăduiesc. Dar, la rândul lui, o luase în braţe şi despărţirea se prelungea; nu se mai îndura să plece. Ea izbucnise în râs şi-l săruta zgomotos, cu sete. Între ei era o dragoste sănătoasă, bucuria unei uniri totale şi adânci, de-a nu fi decât un trup şi un suflet. — Pleacă, pleacă, scumpule… A! nu uita să-i spui Constancei că, înainte de-a se duce la ţară, trebuie să vină să petreacă o duminică la noi, cu Maurice. — Da, da, am să-i spun… La revedere, pe diseară, scumpo. Se întoarse, o strânse din nou puternic în braţe, o sărută lung pe buze, sărutare pe care ea i-o înapoie din toată inima, şi plecă. De obicei, sosind la Gara de Nord, lua omnibuzul. Dar, în zilele când nu avea decât un franc şi cincizeci de bani în casă, făcea voiniceşte drumul pe jos. Era un drum foarte frumos de altfel: strada Lafayette, Opera, marile bulevarde, strada Regală, apoi, după Piaţa Concordiei, aleea Reginei, podul Alma şi cheiul d’Orsay. Uzina Beauchêne se întindea chiar la capătul cheiului d’Orsay, între strada Federaţiei şi bulevardul Grenelle. Se afla acolo un teren întins în formă de echer, unui din vârfurile căruia pe chei era ocupat de-o frumoasă casă de locuit, un palat de cărămizi roşii încadrate de piatră albă, pe care o zidise Leon Beauchêne, tatăl lui Alexandre, actualul patron. Din balcoane se zăreau, dincolo de Sena, pe coline, prin verdeaţă, casele înalte din Passy; iar pe dreapta se ridicau cele două turnuleţe ale palatului Trocadero. Alături se mai vedeau încă, de-a lungul străzii Federaţiei, o grădină şi o căsuţă, vechea locuinţă modestă a lui Leon Beauchêne, de pe timpul eroic de muncă înverşunată când îşi înfiripa averea. Apoi clădirile, hangarele uzinei, o îngrămădire de construcţii cenuşii, deasupra cărora se ridicau două coşuri imense, ocupau partea din fund a terenului, precum şi partea dinspre bulevardul Grenelle, închisă de-un zid înalt fără ferestre. Această foarte importantă firmă de mecanici-constructori, bine cunoscută, fabrica mai ales maşini agricole, de la maşinile cele mai puternice până la uneltele ingenioase şi delicate care cer o atenţie deosebită spre a fi perfecte. Şi, în afară de cele câteva sute de bărbaţi folosiţi zilnic, mai era acolo şi un atelier cu vreo cincizeci de femei, care lucrau la polisaj şi la lustruit. Intrarea în ateliere şi birouri se făcea prin strada Federaţiei, o poartă largă, de unde se zărea curtea enormă, cu pavajul ei veşnic negru, pe care-l brăzdau adeseori scurgeri de apă aburindă. Un praf gros se ridica din coşurile înalte, aburi ţâşneau şuierând din acoperişuri, în timp ce o trepidaţie surdă, care făcea ea pământul să tremure, vădea zbuciumul lăuntric, mugetul continuu al muncii. Era ora opt şi treizeci şi cinci la ceasul cel mare al clădirii centrale când Mathieu traversă curtea, ca să ajungă în biroul său de desenator-şef. De opt ani era la uzină, unde începuse, la vârsta de nouăsprezece ani, după strălucite studii speciale, ca ajutor de desenator, plătit cu o sută de franci pe lună. Tatăl său, Pierre Froment, care avusese de la soţia sa, Marie, patru fii, pe Jean, cel mai mare dintre ei, apoi pe Mathieu, pe. Marc şi pe Luc, deşi îi lăsase în voie să-şi urmeze vocaţia, îşi dăduse totuşi osteneala ca fiecare să se aleagă eu câte-un meşteşug. Leon Beauchêne, întemeietorul uzinei, murise de un an, iar fiul lui, Alexandre, îi luase locul şi tocmai se însurase cu Constance Meunier, fiica unui foarte bogat fabricant de tapete din Marais, la data când Mathieu intră în serviciul firmei, sub ordinele acestui patron tânăr, care era numai cu cinci ani mai mare ca el. Şi aici a cunoscut-o pe Marianne, pe atunci în vârstă de şaisprezece ani, o verişoară săracă a lui Alexandre, cu care se căsători în anul următor. Încă de la vârsta de doisprezece ani, Marianne rămăsese în seama unchiului ei, Leon Beauchêne. Un frate al acestuia, Felix Beauchêne, un zăpăcit, după nenumărate insuccese, obsedat de nevoia de aventuri, plecase cu nevasta şi fiica să-şi încerce norocul în Algeria; şi, de data aceasta, ferma întemeiată de el acolo prospera, când, în urma unei neaşteptate reînvieri a tâlhăriilor, tatăl şi mama au fost masacraţi, clădirile distruse, astfel că fetiţa, scăpată ca prin minune, nu găsi alt adăpost decât în casa unchiului, care se arătă foarte bun faţă de ea, timp de doi ani, cât mai trăi. Dar mai erau aici şi Alexandre, un tovarăş cam greu de mulţumit, şi, mai ales, soră-sa cea mică, Sérafine, o fată trupeşă, smintită şi rea, care părăsi din fericire casa aproape imediat, la optsprezece ani, în urma unui scandal groaznic, fugind cu un oarecare baron de Lowicz, baron autentic, escroc şi falsificator, cu care au trebuit s-o mărite, dându-i trei sute de mii de franci. Apoi, când, după moartea tatălui său, Alexandre începu şi el să se gândească la însurătoare, fiind silit s-o ia în căsătorie, pentru banii ei, pe Constance, care-i aducea o zestre de-o jumătate de milion, Marianne se simţi mai străină, mai izolată încă, alături de noua-i verişoară, slabă, uscată, autoritară, stăpână absolută în gospodărie. Mathieu era acolo, şi câteva luni au fost de ajuns: o dragoste frumoasă, sănătoasă şi trainică se înfiripă între cei doi tineri, nu dragostea-fulger care aruncă pe îndrăgostiţi unul în braţele celuilalt, ci stima, duioşia, încrederea, mutuala siguranţă a fericirii în reciproca dăruire ce face căsătoria de nedesfăcut. Şi amândoi au fost încântaţi că se căsătoresc fără un ban, că nu aduc drept zestre decât inima lor mare, pentru totdeauna. Mathieu primi o leafă de două mii patru sute de franci, iar Alexandre, vărul lui prin alianţă, îl lăsă pur şi simplu să spere o asociaţie posibilă, într-un viitor îndepărtat. De altfel, puţin câte puţin, Mathieu Froment avea să devină de neînlocuit. Tânărul stăpân al uzinei, Alexandre Beauchêne, tocmai trecuse printr-o criză îngrijorătoare. Zestrea pe care tatăl său o scosese din casă ca s-o mărite pe Sérafine, cum şi alte cheltuieli mari făcute din pricina acestei fiice răzvrătite şi vicioase, îl siliseră să-şi micşoreze pentru câtva timp fondul de rulment. Apoi, a doua zi după moartea lui, se constată că nu avusese grijă, lucru destui de des întâlnit, să lase vreun testament; aşa că Sérafine se pusese cu înverşunare de-a curmezişul intereselor fratelui său, cerându-şi partea şi voind să-l forţeze să vândă uzina. Toată averea se aflase astfel pe punctul de-a fi ciopârţită, iar uzina împărţită în bucăţele, nimicită. Beauchêne tremura încă de groază şi mânie, fericit că reuşise, în cele din urmă, să-şi despăgubească sora, plătindu-i partea, cu dărnicie, în bani. Dar rana făcută rămânea deschisă şi, numai ca s-o astupe, se însurase cu jumătatea de milion ce i-o aducea Constance, fată urâtă – a cărei posesiune, bărbatul frumos şi amator de femei o socotea amară – şi atât de uscată şi slabă încât el însuşi o numea „osul acesta” înainte de-a consimţi s-o ia de nevastă. În cinci sau şase ani totul se îndreptă, afacerile uzinei se dublară, o eră de prosperitate începu. Şi Mathieu, care devenise unul dintre colaboratorii cei mai activi şi mai necesari, ocupa acum postul de desenator-şef, cu o leafă de patru mii două sute de franci. Morange, şeful contabil, al cărui birou era alături, ridică ochii îndată ce auzi că tânărul se aşază în faţa mesei lui de desen. — Ascultă, dragul meu Froment, nu uita că prânzeşti la noi. — Da, da, scumpe Morange, fii fără grijă. Vin să te iau la amiază. Şi Mathieu începu să-şi revadă cu grijă schiţa unei batoze cu aburi, o invenţie a lui, de-o perfectă simplitate şi de-o putere considerabilă, la care lucra de mult timp şi pe care un mare proprietar din Beauce, domnul Firon-Badinier, trebuia să vină s-o vadă în după-amiaza aceea. În acel moment, uşa cabinetului patronului se deschise însă brusc şi Beauchêne apăru. Înalt, cu faţa îmbujorată, cu nasul mare, cu buzele groase, cu ochii negri şi bulbucaţi, cu o barbă mare, neagră bine îngrijită şi cu părul pieptănat în bucle încât să-i ascundă, la numai treizeci şi doi de ani, un pronunţat început de chelie, încă de dimineaţă, în redingotă, îşi fuma trabucul, şi glasu-i puternic, veselia lui neastâmpărată, activitatea-i febrilă vădea sănătatea încă robustă a unui iubitor de plăceri egoist, pentru care banii, capitalul înmulţit prin munca altora, însemnau singura putere suverană. — Ah, ah, e gata, nu-i aşa?… Domnul Firon-Badinier mi-a scris iar că va fi aici la ora trei. Şi ştii că diseară te iau la restaurant cu el; fiindcă pe oameni ca aceştia nu-i hotărăşti să facă o comandă decât dându-le să bea vin bun… Aici, Constance se supără, de aceea prefer să-i poftesc în oraş… I-ai spus Mariannei? — Desigur. Ştie că nu mă voi înapoia decât cu trenul de unsprezece fără un sfert. Beauchêne se trânti pe-un scaun. — Ah, dragul meu, sunt mort de oboseală! Aseară am cinat în oraş şi m-am culcat abia la ora unu. Şi ce de lucru mă aştepta aici, în dimineaţa asta! Trebuie să ai o sănătate de fier. Până acum se arătase un muncitor neobosit, înzestrat într-adevăr cu o rezistenţă şi cu o energie extraordinare, în afară de aceste calităţi, dăduse dovadă de-un constant talent de a descoperi afacerile bune. Venea cel dintâi la uzină, nescăpându-i nimic din vedere, prevăzând totul, umplând-o cu zelul şi prudenţa lui activă şi dublând, astfel, în fiecare an, cifra de afaceri. De câtva timp, însă, oboseala îşi lăsa tot mai mult urmele pe chipul său. Petrecuse întotdeauna după pofta inimii, acordând un loc important, în viaţa lui de muncă, desfătărilor mărturisite şi nemărturisite. Acum escapadele, cum le numea, îl doborau. Se uită la Mathieu. — Arăţi foarte bine. Cum faci că nu pari niciodată obosit? Într-adevăr, Mathieu, stând în picioare în faţa mesei de desen, părea înzestrat cu o sănătate deplină, ca un stejar tânăr: vânjos, zvelt şi brun, avea fruntea familiei Froment, largă şi înaltă, în formă de turn. Părul des îl purta tăiat scurt, barba ascuţită şi puţin încreţită. Dar ceea ce ieşea mai mult în relief pe chipul său erau ochii, adânci şi limpezi, totodată vii şi gânditori, aproape mereu surâzători. Era totodată un gânditor, un om chibzuit şi de acţiune, foarte simplu în comportare, foarte vesel şi foarte bun. — Oh! eu, răspunse el râzând, sunt cuminte. Beauchêne protestă însă. — A! nu, nu dumneata eşti cuminte! Nu e cuminte cineva când are patru copii la douăzeci şi şapte de ani. Şi încă de la început doi gemeni: pe Blaise şi Denise! După aceea pe Ambroise şi apoi pe micuţa Rose! Fără s-o mai punem la socoteală pe cealaltă fetiţă, pe care aţi pierdut-o la naştere, înaintea acesteia. Cu totul ar fi cinci, nenorocitule!… Nu, nu! eu sunt cuminte, eu care n-am decât unul şi care ştiu să mă opresc la timp, ca un om înţelept şi prudent! Acestea erau obişnuitele glume, prin care se strecura o adevărată indignare, pe care nu se sfia s-o manifeste faţă de tânăra pereche ce nu se gândea la ziua de mâine, precum şi faţă de vădita fecunditate a verişoarei sale, Marianne, pe care-o proclama scandaloasă. Obişnuit cu aceste atacuri, ce-l lăsau pe de-a-ntregul senin, Mathieu continua să râdă, fără să răspundă măcar, când intră un lucrător, moş Moineaud, cum i se spunea la uzină, cu toate că avea numai patruzeci şi trei de ani, scurt, îndesat, cu un cap rotund, un gât de taur, faţa şi mâinile brăzdate după mai bine de-un sfert de veac de muncă. Era mecanic-ajustor şi venea să-i anunţe patronului greutăţile întâmpinate la montarea unei maşini. Dar acesta, în pornirea de care era cuprins împotriva familiilor destul de numeroase, nu-i lăsă timp să se explice. — Şi dumneata, moş Moineaud, câţi copii ai? — Şapte, domnule Beauchêne, răspunse lucrătorul puţin nedumerit. Şi-am mai pierdut trei. — Atunci cu asta ar fi zece. Ei bine! halal să-ţi fie, cum vrei să nu crăpaţi de foame? Moineaud, cu firea lui de lucrător parizian, neprevăzător şi vesel, care nu avea altă bucurie decât să facă dragoste cu nevastă-sa după ce băuse un păhărel, începu şi el să râdă. Micuţii creşteau fără ca el barem să observe, şi chiar îi iubea, până nu-şi luau zborul din cuib. Şi apoi lucrau şi ei, mai aduceau şi ei un ban acasă. Dar preferă să se scuze cu o glumă, pe care o găsea altminteri foarte adevărată: — Păi, domnule Beauchêne, nu-i fac eu, îi face nevastă-mea. Tustrei se înveseliră, şi lucrătorul, arătând în sfârşit necazul ce i se ivise, ceilalţi doi îl urmară ca să-şi dea seama despre ce anume era vorba. Erau pe punctul să intre într-un gang, când patronul, văzând deschisă uşa dinspre atelierul femeilor, hotărî să treacă prin el şi să arunce înăuntru o privire, ca de obicei. Era o sală mare şi lungă, unde lustruitoarele, în bluze de serj negru, aşezate pe două rânduri în faţa unor măsuţe, frecau piesele şi le dădeau la tocilă. Aproape toate erau tinere, unele drăguţe, majoritatea cu un chip obişnuit şi vulgar. Şi un miros animalic se amesteca cu acela de uleiuri râncede. În timpul lucrului tăcerea trebuia să fie absolută. Toate flecăreau. Dar cum aflară că vine stăpânul, vocile amuţiră de îndată. Numai una, care era cu capul întors şi nu prinsese de veste, continua furioasă să se certe cu alta. Erau tocmai cele două surori, fiicele lui moş Moineaud: Euphrasie, cea mai mică – aceea care ţipa – o fată slăbuţă de şaptesprezece ani, cu părul castaniu-deschis, cu faţa prelungă, uscată şi ascuţită, urâţică, şi cu un aer răutăcios; şi cea mai mare, Norine, abia de nouăsprezece ani, o fată drăguţă, tot blondă, dar cu pielea ca laptele, grăsuţă, robustă, cu umeri, braţe şi coapse puternice, o figură luminoasă, cu părul zbârlit şi ochii negri, cu toată prospeţimea acelor mutrişoare pariziene în care străluceşte o frumuseţe de drac. Norine, cu un gând ascuns, o lăsă pe Euphrasie, cu care se găsea veşnic în ceartă, să-şi continue flecăreala, fericită că patronul are s-o prindă vorbind. Beauchêne trebui să intervină. El se arăta, de obicei, foarte sever în atelierul femeilor, fără niciun fel de îngăduinţă, fiind până în acea zi de părere că un patron pierde orice prestigiu când uită cine e, şi râde, vorbind cu lucrătoarele lui. Într-adevăr, cu toate neînfrânatele lui pofte de mascul, de care se spunea că dă dovadă în târg, nu se auzise nici cea mai mică poveste despre el şi lucrătoarele sale; nu se atinsese încă de niciuna. — Ei bine! domnişoară Euphrasie, ai de gând să taci? E-o necuviinţă… Vei plăti un franc amendă şi, dacă mai aud o singură vorbă, te dau afară pe opt zile. Surprinsă, fata se întorsese. Înăbuşindu-şi mânia, îi aruncă o privire fioroasă soră-sii, care ar fi putut prea bine să-i dea de veste. Aceasta continua să zâmbească, însă, cu aerul ei discret de fată frumoasă şi cu vino-ncoa’, privindu-şi stăpânul drept în faţă, ca şi cum ar fi fost sigură că nu mai avea de ce să-i fie frică. Ochii lor se întâlniră, se oglindiră două secunde unii într-alţii, după care el urmă, cu obrajii îmbujoraţi, adresându-se tuturor: — Îndată ce supraveghetoarea întoarce spatele, nu vă mai tace gura, vă certaţi. Băgaţi de seamă, altminteri o păţiţi! Moineaud tatăl fusese de faţă la această scenă, nepăsător, ca şi cum cele două lucrătoare, cea pedepsită de patron şi cealaltă care-l privea pe furiş, n-ar fi fost fetele lui. Inspecţia continuă, cei trei bărbaţi părăsiră atelierul femeilor în mijlocul unei tăceri mormântale, tulburate doar de uruitul micilor tocile. Jos, după ce problema de ajustaj fu rezolvată şi lucrătorul primi ordinele respective, Beauchêne se urcă în apartamentele sale, luându-l şi pe Mathieu, care voia s-o invite pe Constance, în numele Mariannei, aşa cum îl rugase ea. O galerie lega clădirile negre ale uzinei cu luxoasa casă de pe chei. O găsiră pe Constance într-un salonaş tapetat cu mătase galbenă, unde îi plăcea să stea lângă o canapea, pe care era lungit Maurice, fiul unic şi adorat, care tocmai împlinise şapte ani. — E cumva bolnav? întrebă Mathieu. Copilul părea voinic, era leit taică-său, cu fălcile mai puternice. Palid, însă, cu pleoapele umflate, uşor încercănate. Iar maică-sa, „osul acesta”, o femeie mică, oacheşă, pământie, gălbejită şi veştedă la douăzeci şi şase de ani, îl privea cu un aer de mândrie egoistă. — O! nu, nu e niciodată bolnav, răspunse ea. Numai de picioare se plânge. De aceea l-am culcat şi i-am scris aseară doctorului Boutan să treacă azi-dimineaţă pe aici. — Nu zău! strigă Beauchêne într-un hohot de râs, femeile sunt toate la fel! Un copil solid ca un taur! Ah! n-aş crede că ştrengarul nu e sănătos! Chiar în acel moment intră şi doctorul Boutan, un bărbat gras şi îndesat de vreo patruzeci de ani, cu ochii vii, scrutători, pe faţa lui lată, complet rasă, ce exprima o mare bunătate. Imediat examină copilul, îl palpă, îi ascultă; apoi, cu aerul său binevoitor, dar totuşi serios: — Nu, nu, nu e nimic. E un fenomen de creştere. Un copil puţin palid din pricina iernii petrecute la Paris şi care se va înzdrăveni după câteva săptămâni de aer curat la ţară. — Păi ce spuneam! strigă din nou Beauchêne. Constance mai ţinea încă în mâna ei mânuţa fiului ei, care, lungit din nou, închidea pleoapele, cu un aer obosit; şi ea zâmbea, fericită, plăcută, în ciuda feţei sale urâte, când voia să-şi dea puţină osteneală. Doctorul se aşezase, încântat să zăbovească şi să. stea de vorbă în casele prietenilor. Mamoş, îngrijind mai ales boli de femei şi de copii, era duhovnicul firesc, ştia toate tainele, se simţea ca la el acasă în familiile pe care le îngrijea. El o asistase pe Constance la naşterea acestui fiu unic, atât de răsfăţat, şi pe Marianne, la patru naşteri până acum. Mathieu, în picioare, aştepta să transmită invitaţia. — Carevasăzică, spuse el, dacă trebuie să plecaţi în curând la ţară, veniţi să petreceţi o duminică la Janville. Soţia mea ar fi atât de fericită să vă vadă, să vă arate „domeniul” nostru! Şi începu să glumească pe socoteala sărăcăciosului pavilion răzleţ în care locuiau, povesti că aveau, deocamdată, numai o duzină de farfurii şi cinci ouare. Beauchêne cunoştea însă pavilionul, fiindcă vâna prin locurile acelea în fiecare iarnă, era copărtaş la arendarea întinselor păduri, al căror proprietar constituise o societate pe acţiuni pentru exploatarea dreptului de a vâna. — Ştii bine că Séguin mi-e prieten. Am luat masa în pavilionul dumitale. E o cocioabă. Şi Constance, la rându-i, pe care gândul unei astfel de sărăcii o făcea să fie ironică, îşi aminti de ce-i spusese doamna Séguin, Valentine, cum o numea ea, despre paragina în care ajunsese acest vechi pavilion unde se întâlneau vânătorii. Doctorul, care asculta zâmbitor, interveni: — Doamna Séguin e una dintre clientele mele. După ultima ei lăuzie am povăţuit-o să se mute în acest pavilion. Aerul e admirabil, copiii trebuie să crească acolo ca iarba. Beauchêne reluă de îndată gluma obişnuită, râzând zgomotos. — Ei bine! dragul meu Mathieu, ia seama! pe când al cincilea? — O! spuse Constance cu o figură de femeie jignită, ar fi o adevărată nebunie. Sper că Marianne se va opri aici… Într-adevăr, de data asta n-ai mai avea nicio scuză, ar fi de neiertat. Şi Mathieu înţelegea bine ceea ce voiau amândoi să spună. Îşi băteau joc de Marianne şi de el, simţeau o milă amestecată cu indignare faţă de ei, nepricepând cum poate cineva aşa, de florile mărului, să-şi vâre capul în sărăcie. Sosirea ultimului copil, mica Rose, le îngreunase într-atât viaţa încât trebuiseră să se refugieze la ţară, în fundul unei colibe mizere. Şi-ar mai fi oare în stare să comită această supremă imprudenţă de-a avea încă un copil, ei care nu stăpâneau nimic, nicio avere, nicio bucăţică de pământ sub soare! — Apoi, continuă Constance, cu falsa candoare a educaţiei sale rigide, asta începe să fie scandalos. Pe mine una, când văd oameni târând după ei o droaie de copii, mă dezgustă de parcă aş vedea o familie de beţivani. Pentru mine e acelaşi lucru, ba şi mai scârbos. Beauchêne izbucni din nou în râs, deşi asupra acestei probleme pesemne că era de altă părere. De altfel, Mathieu rămase foarte liniştit. Marianne şi Constance nu putuseră niciodată să se înţeleagă, prea se deosebeau în toate privinţele; iar el făcea haz de vorbele de ocară, se ferea să se supere, ca să nu ajungă la o ruptură. — Ai dreptate, spuse el cu simplitate, ar fi o nebunie… Totuşi, dacă ar fi să vină şi un al cincilea, nu-l putem trimite înapoi de unde a venit. — O, dar există mijloace! strigă Beauchêne. — Mijloace, repetă doctorul Boutan, care asculta cu aerul său părintesc, nu cunosc niciunul nevinovat şi nepericulos. Beauchêne se înflăcără, această chestiune a natalităţii şi a depopulării actuale era una dintre acelea pe care socotea că le cunoaşte bine şi le rezolvă cu talent. Îl combătu mai întâi pe Boutan, pe care-l ştia apărătorul convins al familiilor numeroase, glumind şi spunându-i că un medic-mamoş nu putea să aibă, în această materie, o părere dezinteresată. Apoi spuse tot ce ştia, în chip vag, despre Malthus, progresia geometrică a naşterilor şi progresia aritmetică a mijloacelor de existenţă, pământul suprapopulat şi adus în stare de înfometare în mai puţin de două secole. Era vina săracilor dacă mureau de foame: n-aveau decât să se restrângă, să nu facă decât atâţi copii cât pot să hrănească. Bogaţii, învinuiţi pe nedrept că sunt răufăcători sociali, departe de-a fi răspunzători de mizeria celorlalţi, erau, dimpotrivă, singurii oameni cu judecată, aceia care, limitându-şi familia, se purtau ca nişte buni cetăţeni. Şi triumfa, repeta că n-are să-şi facă niciun reproş, că averea lui în continuă creştere nu-i tulbură nicidecum conştiinţa: cu atât mai rău pentru cei săraci, dacă voiau să rămână săraci! În zadar îi răspundea doctorul că ipoteza lui Malthus nu mai stă în picioare, că socotelile lui vizau înmulţirea posibilă, iar nu înmulţirea reală; în zadar îi dovedea că actuala criză economică, reaua repartiţie a bunurilor în regimul capitalist era singura şi execrabila cauză a mizeriei, şi că, în ziua în care munca va fi repartizată drept, pământul rodnic va putea hrăni cu uşurinţă o lume fericită şi de zece ori mai numeroasă: celălalt nu voia să audă nimic, se lăfăia în egoismul lui, declarând că toate acestea nu-l privesc, că, deşi bogat, n-are remuşcări, şi că cei ce doresc să fie bogaţi n-au decât să facă şi ei ca el. — Cu alte cuvinte, acesta e sfârşitul pe care raţiunea i-l pregăteşte Franţei, nu-i aşa? spuse Boutan maliţios. Numărul naşterilor în Anglia, în Germania, în Rusia sporeşte-n permanenţă, pe când la noi scade în chip îngrozitor. Chiar în clipa de faţă suntem, în ceea ce priveşte numărul lor, pe-o treaptă foarte joasă în Europa; iar astăzi numărul înseamnă mai mult decât oricând puterea. S-a socotit că trebuie o medie de patru copii de familie pentru ca populaţia să progreseze, să constituie şi să menţină forţa unei naţiuni. Dumneata ai numai un copil, nu eşti un bun patriot. Scos din fire, Beauchêne se înfurie, se-necă. — Eu, un rău patriot! eu care mă spetesc muncind, eu care vând maşini până şi în străinătate!… De bună seamă, da, văd în jurul meu familii, cunoştinţe de-ale noastre, care-şi pot permite să aibă câte patru copii: şi recunosc că acestea ar fi vinovate dacă nu i-ar avea… Eu, însă, dragul meu, nu pot! ştii bine că, în situaţia mea, în orice caz, nu pot! Şi îşi expuse pentru a suta oară motivele, povesti cum uzina era să fie îmbucătăţită, nimicită, fiindcă avusese ghinionul să aibă o soră. Sérafine se purtase foarte urât: mai întâi zestrea, apoi împărţeala cerută, la moartea tatălui lor, uzina salvată printr-un sacrificiu mare de bani, care-i compromisese timp îndelungat prosperitatea. Cum putea să-şi închipuie cineva că va repeta greşeala tatălui său, că va risca să dăruiască un frate sau o soră micului său Maurice, pentru ca acesta să se afle la rândul său în cumplita încurcătură de a-şi vedea moştenirea primejduită! Nu, nu! nu-l va expune la un partaj, de vreme ce legea era prost întocmită. Se voia stăpân unic al acestei averi moştenite de la taică-său şi pe care el însuşi i-o va trece înzecită. Spera să-i dăruie bogăţia supremă, averea colosală, care, singură, asigură azi puterea. Constance, care nu lăsase mâna copilului cu faţa palidă, îl contempla cu o pasiune de nemaiîntâlnit orgoliu, acel orgoliu al bogăţiei propriu industriaşului şi financiarului, tot atât de aprig şi combativ ca şi orgoliul numelui la vechii nobili. Numai pentru el se lupta, ca să fie rege, unul dintre acei prinţi ai industriei, stăpâni ai lumii noi! — Haide, micuţul meu, fii liniştit, tu nu vei avea nici frate, nici soră, suntem de acord în această privinţă. Şi dacă tatăl ar uita, ar avea mama grijă! Acest cuvânt îi readuse lui Beauchêne întreaga veselie zgomotoasă. Îşi ştia nevasta mai îndărătnică decât el, mai hotărâtă să-şi mărginească familia. El, brutal şi vesel, pornit să ducă o viaţă de plăceri, trişa, cu destulă stângăcie, în patul conjugal, căutând plăcerea aiurea; şi poate că soţia lui ştia, dar, îngăduitoare, închidea ochii înaintea unui fapt pe care nu-l putea împiedica. La rându-i, se aplecă şi el să-şi sărute copilul. — Auzi, Maurice? E foarte adevărat ce spune mama: nu vom cere berzei alt copil. Şi întorcându-se spre Boutan: — Ştii, doctore, că femeile au şi ele micile lor mijloace. — Din păcate, ştiu! spuse blând acesta. Am îngrijit-o pe una, acum în urmă, şi a murit din pricina unui asemenea mijloc. La aceste vorbe, Beauchêne râse ca un nebun, în timp ce Constance, jignită, se prefăcea că nu înţelege. Iar Mathieu, care se abţinuse să intervină, rămânea grav, pentru că această problemă a natalităţii i se părea îngrijorătoare, pasionantă, problema fundamentală care hotărăşte viitorul omenirii şi al lumii. Nu s-a realizat niciun progres care să nu fi fost determinat de-un prisos de naşteri. Dacă popoarele au evoluat, dacă civilizaţia a înflorit, e pentru că, mai întâi, oamenii s-au înmulţit, ca să se răspândească apoi în toate regiunile pământului. Şi evoluţia de mâine, adevărul, dreptatea, nu vor fi ele determinate, din nou, de această năvală constantă a celor mulţi, fecunditatea revoluţionară a muncitorilor şi a săracilor? Toate lucrurile acestea el nu le spunea tocmai limpede, se simţea oarecum ruşinat din cauza celor patru copii ai lui, tulburat de sfaturile de evidentă prudenţă pe care i le dădeau soţii Beauchêne. Dar încrederea lui în viaţă stăruia, credinţa neclintită că, cu cât e mai multă viaţă, cu atât are să fie mai multă fericire. O fiinţă nu se naşte decât ca să creeze, ca să transmită şi să răspândească viata. Şi mai e apoi şi satisfacţia organică, aceea a bunului lucrător care şi-a făcut datoria. — Aşadar, Marianne şi cu mine vă aşteptăm la Janville duminica viitoare. Încă nu primise un răspuns, când intră un om de serviciu şi spuse că o femeie cu un copil în braţe ar dori să vorbească cu doamna. Şi Beauchêne, recunoscând-o pe nevasta lui Moineaud, lucrătorul mecanic, o pofti să intre. Boutan, care sa ridicase, rămase locului din curiozitate. Soţia lui Moineaud era o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă şi mică de statură, ca şi bărbatul ei, veştejită înainte de vreme, cu o faţă cenuşie, ochii tulburi, părul rar şi decolorat, o gură moale din care lipseau mulţi dinţi. Numeroasele sarcini o deformaseră, şi ea se lăsa în voia soartei. — Ia spune, ce vrei, draga mea? o întrebă Constance. Dar nevasta lui Moineaud rămase încurcată, stânjenită de lumea asta toată, pe care nu se aşteptase s-o vadă acolo. Sperase s-o găsească pe doamna singură, şi acum tăcea. — Ăsta ţi-e ultimul? o întrebă Beauchêne, uitându-se la copilul ce-l avea în braţe, palid şi firav. — Da domnule, e micul meu Alfred, are zece luni. A trebuit să-l înţarc, pentru că nu mai aveam lapte… Înaintea ăstuia am avut alţi nouă, din care trei au murit. Fiul cel mai mare, Eugene, îşi face armata, acolo, la dracu-n praznic, la Tonkin. La uzină le-aţi primit pe cele două fete mai mari ale mele, pe Norine şi pe Euphrasie. Şi mai am trei acasă: Victor, de cincisprezece ani, apoi Cécile şi Irma de zece şi şapte… Atunci treaba s-a oprit, şi credeam că s-a sfârşit cu ouatul, doar aveam destui. Eram mulţumită. Iată însă că a mai venit şi plodul ăsta… La patruzeci de ani, dacă s-a mai auzit! Se vede treaba că bunul Dumnezeu ne-a părăsit, pe bietul bărbatu-meu şi pe mine. O amintire îl înveseli pe Beauchêne. — Ştii ce spune bărbatul dumitale? Că nu el face copiii, ci dumneata. — A! da, glumeşte. Ce-l costă pe el să-i facă!… Eu una, înţelegeţi dumneavoastră, nu asta mi-aş dori. La început mi-era şi mie groază. Dar ce vreţi? N-am avut încotro şi-am cedat, că n-aveam poftă, fireşte, ca bărbatu-meu să se ducă la alte femei. Şi apoi, nu e om rău, munceşte, nu bea prea mult, şi când bărbatul n-are altă plăcere decât asta, ar fi, zău aşa, păcat ca femeia să i se împotrivească, nu? Doctorul Boutan interveni, punând o întrebare, cu aerul lui liniştit: — Dar nu ştiai dumneata că, şi când îţi arde de joacă, încă se mai pot lua oarecari măsuri de prevedere? — Păi de, domnule, nu e totdeauna uşor. Seara, când bărbatul vine mai cu chef, după ce-a băut un kil de vin cu prietenii, nu prea ştie ce face. Şi apoi, Moineaud zice că asta-i strică toată plăcerea. După aceea numai doctorul îi puse întrebări, ferindu-se să-i mai privească pe soţii Beauchêne. În ochii lui mici licărea încă şiretenia şi se vedea cât colo că se amuza, repetând argumentele directorului uzinei împotriva fecundităţii exagerate. Se prefăcea că se supără, că-i reproşează soţiei lui Moineaud cei zece copii ai ei, nişte nenorociţi, carne de tun sau prostituţie, spunându-i că, dacă e nefericită, vina e numai a ei, deoarece, dacă vrei să te chiverniseşti, nu trebuie să te împovărezi cu o droaie de copii. Şi biata femeie îi răspundea, amărâtă, că are dreptate; dar nici prin gând nu le putea trece să se îmbogăţească, Moineaud ştia că nu va ajunge niciodată ministru; şi de aceea faptul că aveau mai mulţi sau mai puţini copii în spinare nu le ţinea nici cald, nici rece; ba era chiar de folos să ai mai mulţi, când copiii ajung să poată munci. Fără să mai scoată un cuvânt, Beauchêne se plimba cu paşi domoli. Stânjenirea iscată, apăsarea creşteau, şi Constance se grăbi să întrebe: — În sfârşit, draga mea, ce-aş putea face pentru dumneata? — Doamne! sunt tare necăjită, doamnă… E vorba de-un lucru pe care Moineaud n-a cutezat să-l ceară domnului Beauchêne. Eu speram să vă găsesc singură şi să vă rog să stăruiţi pentru noi… V-am rămâne foarte, foarte recunoscători, dacă aţi binevoi să-l primiţi la uzină pe micul nostru Victor. — Dar are numai cincisprezece ani, spuse Beauchêne. Aşteaptă să împlinească şaisprezece, legea e categorică. — Fără-ndoială. Dar nu s-ar putea să spunem o mică minciună? Ne-ar fi de mare folos, — Nu, e cu neputinţă. Lacrimi mari se iviră în ochii femeii lui Moineaud. Iar Mathieu, care asculta cu pasiune, fu adânc mişcat. Ah! mizerabila carne ce vine să se ofere pentru muncă fără să aştepte până va fi în stare s-o facă! Lucrătorul care vrea să mintă, silit de foame să calce legea care-l ocroteşte! Când femeia lui Moineaud plecă, disperată, doctorul continua să vorbească despre munca copiilor şi a femeilor. De la primele naşteri o femeie nu poate să rămână la uzină: sarcina, alăptatul o ţin acasă, altfel se expune la primejdii grave – şi ea, şi pruncul. Cât despre copil, el rămâne anemiat, schilod adesea, fără să mai punem la socoteală că angajarea lui cu o leafă înjumătăţită e cauza nedreaptă a scăderii salariilor. După aceea aduse din nou vorba despre fecunditatea mizeriei, despre înmulţirea claselor de jos, care n-au nimic de pierdut şi nicio ambiţie. Nu e oare această natalitate lucrul cel mai rău, care face să se înmulţească la infinit muritorii de foame şi revoltaţii? — Te-nţeleg foarte bine, spuse în cele din urmă Beauchêne fără să se supere, oprindu-se brusc din plimbarea pe care o reîncepuse. Vrei să mă pui în contradicţie cu mine însumi, să mă faci să spun că-i accept pe cei şapte copii ai lui Moineaud şi că am nevoie de ei. pe când eu, cu voinţa mea neclintită de a rămâne cu un singur fiu, îmi mutilez familia, pentru a nu-mi mutila proprietatea. Franţa, ţara fiilor unici, cum i se spune acuma, nu-i aşa?… Ei bine! da, e adevărat. Dar, scumpul meu, problema e atât de complexă, şi câtă dreptate am de fapt! Vru atunci să se explice, se bătu din nou cu pumnul în piept, strigând că e liberal, democrat, gata să revendice toate progresele serioase. Recunoştea bucuros că oamenii trebuie să aibă odrasle, că armata are nevoie de soldaţi, iar uzinele de lucrători. Numai că invoca şi datoria ce-o aveau clasele de sus de a fi prudente; gândea aşa cum gândeşte un om bogat, un conservator care încremeneşte în sânul averii dobândite. Şi Mathieu înţelese, în sfârşit, crudul adevăr: capitalul e silit să creeze oameni mizerabili, trebuie chiar să încurajeze fecunditatea claselor salariate, ca să-şi poată asigura statornicia profiturilor. Legea vrea să fie cât mai mulţi copii, pentru ca lucrătorii să aibă salarii cât mai mici. În afară de asta, specularea salariatului răpeşte orice nobleţe muncii, care e privită drept cea mai rea dintre toate pacostele, pe când, în realitate, e cel mai preţios dintre bunuri. Iată şancrul mistuitor: în ţările în care domneşte egalitatea politică şi inegalitatea economică, regimul capitalist, bogăţia nedrept distribuită exasperează şi restrânge totodată natalitatea, viciind din ce în ce mai mult nedreapta repartiţie: pe de o parte cei bogaţi, cu câte-un singur fiu, a căror îndărătnicie de a nu restitui nimic le măreşte neîncetat avutul; de cealaltă săracii, a căror fecunditate nesăbuită le fărâmiţează necontenit puţinul ce-l au. Dacă mâine munca va fi onorată, dacă bogăţia va fi mai just distribuită, se va naşte echilibrul. Altfel, totul se va sfârşi cu o revoluţie, şi de aici vin şi se agravează, în fiecare clipă, nemulţumirile, trosnetele care zguduie vechea societate, ale cărei temelii putrede se prăbuşesc. Dar Beauchêne, triumfător, îşi da aere de om cu spiritul larg, recunoştea mersul neliniştitor al depopulării, îi denunţa cauzele: alcoolismul, militarismul, mortalitatea noilor-născuţi, şi încă altele, foarte numeroase. Apoi, arăta mijloacele de îndreptare: reducerile de impozite, mijloacele fiscale, în care nu credea deloc, libertatea testamentară mai eficientă, revizuirea legii referitoare ia căsătorie şi, bineînţeles, căutarea paternităţii. Boutan îl întrerupse. — Toate măsurile ce s-ar putea lua nu vor fi de niciun folos. Moravurile trebuie schimbate, ideea noastră despre morală şi ideea noastră despre frumos. Dacă Franţa se depopulează, înseamnă că ea o vrea. Deci, trebuie, pur şi simplu, să n-o mai vrea. Ce problemă însă; o lume de refăcut! Mathieu, vesel, strigă cu trufie: — Ei, bine! o vom reface, eu unul am şi început! Constance, râzând cam în silă, răspunse, în sfârşit, invitaţiei lui, spunându-i că i-ar plăcea să vină la ei, dar că i-e teamă că nu va putea să dispună de-o duminică pentru a se duce la Janville. Înainte de plecare, Boutan se apropie să-l mângâie pe obraz pe Maurice, care, după ce aţipise în zgomotul discuţiei, îşi ridica pleoapele greoaie. Iar Beauchêne făcu o ultimă glumă: — Carevasăzică ai auzit, Maurice, e lucru hotărât… Mama se va duce mâine în piaţă să cumpere o barză, şi tu vei avea o soră. Dar copilul ţipă, începu să plângă. — Nu, nu vreau! Cu o mişcare pasionată, ce distona cu temperamentul ei de femeie rece şi cumpătată, Constance îl strânse la piept şi-i sărută buclele. — Nu, nu, scumpule! Vezi bine că tata glumeşte… Niciodată, niciodată, îţi jur! Beauchêne îl însoţi pe doctor. Continua să glumească, fericit că trăieşte, mulţumit de sine şi de ceilalţi, având certitudinea că-şi croieşte o existenţă cât mai plăcută şi cât mai favorabilă intereselor sale. — La revedere, doctore. Fără supărare… Şi apoi, zău, dacă vrei să faci un copil, găseşti oricând timpul pentru aşa ceva! — Nu oricând! răspunse Boutan, ieşind. Cuvântul căzu, limpede şi tăios, ca o izbitură de secure. Şi mama, care luase copilul în braţe, îl puse jos, spunându-i să se ducă la joacă. O oră mai târziu, când tocmai sunase de câteva minute de amiază, Mathieu, care întârziase prin ateliere şi se urca să-l ia pe Morange, după cum îi promisese, avu ideea să-şi scurteze drumul, trecând prin atelierul femeilor. Şi aici, în vasta sală, goală acum, pustie şi tăcută, dădu peste o scenă neaşteptată, ce-l înmărmuri. Norine, rămasă ultima, sub un pretext oarecare, se topea de plăcere, cu capul dat pe spate, cu ochii împăienjeniţi, în timp ce Beauchêne, care-o cuprinsese strâns de mijloc, îi strivea buzele cu buzele lui. Era soţul care trage chiulul, masculul înfometat care îşi duce în altă parte sămânţa. Îşi şoptiră ceva, fără-ndoială data vreunei noi întâlniri. Apoi, zărindu-l pe Mathieu, rămaseră împietriţi. El fugi însă, foarte stingherit de taina pe care o surprinsese.