Recent Posts
Posts
                                                                        Țăranul și fiul său de EDUARD MORIKE   ÎNTR-0 DIMINEAŢĂ, la sculare, Peter îi spune nevestei sale, foarte speriat: ― Ia te uită, Eva, ce de-a vînătăi am! Tot corpul mi-e negru-vînăt şi să nu crezi că-i de la vreo încăierare! ― Omule, zise femeia, l-oi fi deşelat în bătăi pe Hansel, biet căluţul nostru. Or, mie, bunicul mi-a spus-o în sute de rînduri: cînd cineva îşi bate vita, fie taur, fie măgar sau cal, aceasta îi întoarce noaptea vînătăile. Aşa că, totul e limpede. Dar Peter mîrîi: ― Hm, dacă nu înseamnă şi altceva! Rămase tăcut şi se gîndi că vînătăile astea pot fi semnul morţii. De aceea se purtă blînd şi înţelegător, spre binele întregii case. Dar abia i se vindecă pielea, că se făcu iar Peter cel dintotdeauna, crunt, roşcovan, scuipînd înjurăturile printre dinţi. Mai ales Hansel, roibul său costeliv, petrecu vreme grea, veşnic înfometat. Şi cînd stătea în grajd şi îl dureau oasele de atîta trudă, gîndea în sinea lui: „De s-ar găsi vreun hoţ să mă fure, m-aş duce cu el ca vîntul!” Ţăranul însă avea un băiat bun la inimă, pe care îl chema Frieder. Acesta îi arăta bietului căluţ multă dragoste. Cînd uşa grajdului se deschidea mai lin ca de obicei, atunci Hansel întorcea de îndată capul ostenit, să vadă dacă nu e cumva Frieder, care îi aduce pe ascuns tainul de dimineaţă sau de seară. Dar într-o zi, deschizînd băiatul uşa grajdului, se sperie grozav, căci văzu călare pe roib o preafrumoasă fetiţă, cu rochie de argint luminos şi coroană din flori sălbatice în păru-i de aur. Mîngîind cu mîna ei albă rănile şi bubele lui Hansel, fetiţa se uită la băiat şi rosti:   Hansel cel vrednic se simte mai bine Cînd regina de coamă-l ţine, Şi Frieder, sărman fecior, Va să fie la capre păstor, Dar o să-şi afle belşugul, Numai să scuture nucul, Numai să scuture nucul!   Vorbind astfel, zîna se făcu nevăzută şi lăsă locul gol. Pe Frieder îl năpădiră fiori de bucurie; o şterse vesel din uşă. Dar cînd se mai gîndi niţeluş la cele auzite, aproape că-l apucă tristeţea. „Vai, îşi zise el, să fii păstor la capre, în sat – ce viaţă săracă! Nu mi-ar ajunge nici să-i cumpăr mamei un drob de sare pentru supă. Dar nucii? De unde să-i iau? în livada tatii nu e nici unul. Şi chiar dacă, vorba zînei, mi s-ar umple sacii cu nuci, din asta nu se satură nimeni. Lasă că ştiu eu ce-i de făcut, dacă tot trebuie să păzesc caprele: adun nuiele şi învăţ să leg mături. Mai pică un ban…” Aşa se tot gîndi Frieder în ziua aceea, chiar şi la şcoală, petrecîndu-se adînc în visuri. ― Cît e de şase ori şase? întrebă învăţătorul la tabla înmulţirii. Ei, Frieder, ce-ţi umblă astăzi prin cap? Răspunde! Băiatul, speriat, nu ştia cum să zică: „treizeci şi şase” ori „nuiele frumoase”, căci la amîndouă se gîndea. El spuse: ― Nuiele frumoase! Şi se porni un rîs de zdrăngăniră ferestrele şi rămase încă multă vreme o zicală printre şcolari atunci cînd vreunul sta cu gîndurile aiurea: ― Ăsta-i cu nuiele în cap! Noaptea, Frieder nu putu dormi. I se păru într-un rînd că umblă ceva în curte; se ridică şi se uită pe fereastra de deasupra patului. Şi iată, zări o lumină dinspre grajd şi pe Hansel ieşind cu fetiţa de-a călare. Aceasta îl scoase în curte şi roibul călca atît de uşor de parcă pămîntul ar fi fost aşternut cu bumbac. La început, Frieder vru să ţipe, dar se răzgîndi pe loc. „Asta-i norocul lui Hansel”, îşi zise el şi se culcă din nou şi nu făcu decît să plîngă tăcut în pernă, căci s-a dus căluţul şi n-o să se mai întoarcă nicicînd. Ajungînd cei doi afară, în uliţă, Hansel îşi văzu umbra la lumina scînteietoare a lunii şi cugetă în sinea lui: „Vai, ce slăbănog sînt! Nici că m-ar încăleca vreodată o regină!“ Iar zîna nu grăi nimic, doar cîrmi şi îl mînă peste cîmp şi, străbătînd astfel o bună bucată de drum, ajunseră curînd la o poiană frumoasă. Era plină de flori aurii şi se numea Nevăzuta, căci nu se arăta oamenilor obişnuiţi, iar ziua se trăgea de fiecare dată într-o pădure megieşă, unde nimeni n-o putea zări. Dacă venea însă vreun copil de oameni sărmani, cu văcuţa sau cu iedul după el, atunci zîna îi arăta poiana. Creşteau acolo ierburi de soi, cît şi buruieni ciudate, care le priau de minune vitelor. Acolo zîna descălecă, zicînd: ― Paste, Hansel! Fugi apoi de-a lungul pîrîului şi dispăru în văzduh, ca o steluţă nălucind pe cer. Iar Hansel se puse pe păscut şi, cînd se sătură, îi păru rău că nu mai poate să mănînce, aşa de grasă şi lăptoasă era iarba aceea fragedă. În cele din urmă, i se făcu somn. Se culcă deci sub deal, la picioarele unor fagi rotunzi, şi se odihni preţ de patru ore. ÎI trezi deodată un corn de vînătoare; era ziuă şi soarele rîdea limpede pe cer. Hansel se ridică iute în picioare, îşi văzu iarăşi umbra pe pajiştea verde şi se miră: Ai, ce flăcău frumos m-am făcut! Neted şi curăţel!" Şi aşa era: pielea îi strălucea ca scăldată în untdelemn. Se nimerise ca regele acelei ţări să vîneze de cîteva zile prin împrejurimi şi să iasă tocmai atunci din pădure cu oamenii săi. ― Ah, uitaţi-vă! Uitaţi-vă ce bidiviu minunat! strigă el. Cum îşi încearcă mădularele, cum se saltă sprinteior! Şi vorbind astfel, se apropie împreună cu domnii de la Curte, care lăudară la rîndul lor calul şi îl bătură mîngîietor pe grumaz. Regele porunci unui vînător: ― Du-te în sat şi întreabă dacă acest animal e de vînzare. Spune-le că n-o să încapă pe mîini rele! Vînătorul cu pricina călărea o iapă dereşă, care îi plăcu lui Hansel, aşa că se ţinu după ea, şi în curînd sătenii îşi scoaseră curioşi capetele la geamuri. ― Hei, spuneţi, al cui e roibul? strigă vînătorul din uliţă. ― Al meu nu-i! Nu-i de prin părţile astea! se auzea de peste tot. ― Ia te uită, Frieder, uite colo, zise Peter, e un cal unguresc! Mi-ar plăcea să fie al meu! Pînă la urmă şi potcovarul satului se jură că un cal ca ăsta nu găseşti preţ de şase mile jur împrejur. Atunci vînătorul se întoarse cu Hansel la rege, anunţînd cum că roibul e fără stăpîn. ― Să-l păstrăm, aşadar! hotărî regele şi alaiul îşi văzu de drum. Între timp, Peter îşi aminti că totuşi e vremea să dea de mîncare la vite şi împinse, căscînd, uşa grajdului. „Hait!” făcu ochii mari găliganul, de cum văzu locul gol. Capul său roşcovan nu mai ştia ce să gîndească. ― La naiba, izbucni în sfîrşit, te pomeneşti că roibul acela străin o fi fost Hansel al meu, şi numai o vrajă a făcut să nu-l recunoască nimeni! Mai să-şi smulgă părul de necaz. Dar ce putea să mai dreagă? Roibul era dus departe. N-a rămas decît să le plîngi de milă celor doi bouleni, căci neomul îşi vărsă necazul pe ei şi în toate zilele îi sili să lucreze cît trei. Dar pe lîngă buşeli, ghionturi şi foame, ceea ce le tăia de-a binelea pofta de viaţă era dorul după bravul lor Hansel. Jelindu-l, boii se încăpăţînau şi făceau totul împotrivă. Drept care Peter îi şopti într-o zi femeii sale: ― Aşa-i cum îţi spun, acuma şi boii mi-s vrăjiţi. Nu trecu mult şi se înţeleseră să-i vîndă pe nimica toată măcelarului. Acesta îi duse şi îi tăie la oraş. Dar ce întîmplare ciudată! Într-o noapte, pe cînd dormeau cu toţii, aude Peter ciocănituri în oblon şi strigă mînios: ― Cine-i afară? La care îi răspund două glasuri adînci de bas:   ― Roşcatul şi Înstelatul. Din pricina ta umblăm pribegi, Vrem să mîncăm, dă-ne fînaţul, Ni-s burduhanele reci!   Lui Peter i se încreţi pielea. Îşi ciupi nevasta şoptind: ― Scoală tu, Eva, n-auzi?! ― Eu, nu! răspunse femeia. Boii îţi cer ţie tainul de fîn. Aşa că se sculă găliganul tremurînd, le aruncă boilor nutreţul şi, cum terminară de mîncat, plecară din nou. Acum nenorocirile se urmară lanţ. Peter cumpără la tîrg altă pereche de boi, dar se dovedi îndată, cu toată grija ce le-o purta, că nici un dobitoc nu mai poate răbda traiul în grajdul lui. Curînd se îmbolnăviră şi boii, şi vaca. Peter trebui să-i vîndă cu pierdere grea. Fugi atunci şi căută un vraci, adică un pungaş de viţă, îi dădu smerit un taler de aur şi primi în schimb nişte pulbere cu care urma să-şi afume grajdul la ceasul amiezii. Şi se apucă de afumat cu atîta zel, încît se aprinseră paiele şi, cît ai clipi, cocoşul roşu sui pe acoperiş cu aripile întinse, adică grajdul şi şura luară foc şi arseră de parcă n-ar fi fost. Cu mare greu izbutiră pompierii să-i scape baremi casa de flăcări. Peter, ce-o să se mai întîmple cu tine? Noaptea următoare, aude iarăşi bătăi în oblon. ― Cine-i? întreabă el.   ― Roşcatul şi înstelatul  Umblăm pe vînt şi ploaie, pribegi, Vrem să mîncăm, dă-ne fînaţul, Ni-s burduhanele reci.   Atunci Peter, desperat, sare din aşternut, îşi loveşte mîinile deasupra capului şi strigă: ― Vai mie, vai mie, să hrănesc morţii, cînd n-o să mai am, mîine-poimîne, hrană pentru cei vii! Asta înduioşă vitele. Plecară şi nu se mai întoarseră la el. În loc să-l cuprindă remuşcarea şi să mai dreagă din ce-a stricat, Peter întîmpina mizeria la cîrciumă, printre cheflii. Cu cît se tînguia şi îl certa nevastă-sa, cu atît i se scîrbea lui de casă; pe deasupra, făcu şi datorii, cu care niciun ditamai general nu s-ar fi ruşinat; în curînd ajunse atît de departe, încît i se scoaseră la mezat casa şi acareturile. Acum trebuia să lucreze cu ziua, iar sărmana femeie ţesea pe la oameni străini. Frieder însă şedea frumuşel pe izlazul de la marginea satului şi ţinea un băţ în mînă, păzind caprele, sau lega nuiele şi făcea tîrnuri de vînzare. Trecură astfel trei ani şi iată că regele se afla din nou la vînătoare de mistreţi, avînd-o acum şi pe regină alături. Şi cum era vreme de iarnă cu ger vîrtos, înălţimile lor nu voiră să mănînce în aer liber, ci bucătarii Curţii pregătiră masa la hanul Şoimul. Acolo, în sala de sus, se ospătau aceşti musafiri în voia cea bună, iar muzicanţii le cîntau la ureche. Poporul, însă, grămădit pe uliţă, sta şi asculta. Cînd, după ospăţ, fură aduşi din nou caii şi un slujitor tocmai înşeua calul reginei, se ivi drept în faţa lui păstorul de capre şi îi spuse răspicat: ― Calul ăsta e al tatălui meu, ca să ştii! Mulţimea izbucni într-un rîs mare; roibul însă necheză de trei ori bucuros şi îşi frecă tîmpla de umărul lui Frieder. Toate acestea le văzu şi auzi regina de la fereastra de sus. Foarte mirată, se întoarse şi vorbi cu soţul ei. Regele puse să-l cheme pe micul păstor de capre; acesta intră cuviincios, dar vesel, în sală, cu obrajii ca trandafirul, căci era băieţel curat şi ochii îi rîdeau şăgalnici, doar că umbla desculţ. Regele îi grăi: ― Ziceai că bidiviul cel frumos ar fi al tatălui tău, nu? ― Păi, am spus adevărat, domnule, raportez cu plecăciune. ― Şi cum vrei s-o dovedeşti, băiete? ― Fac şi dovada, numai să-mi îngăduiţi. L-am auzit pe rîndaş lăudîndu-se că roibul cică n-ar lăsa pe nimeni să-l încalece, doar pe regină, stăpîna lui. Acum uitaţi-vă, vă rog, dacă n-o să-mi stea căluţul liniştit şi dacă n-o să mă asculte cînd îl strig pe nume: Hansel! Pe urmă judecaţi: am spus adevărul ori ba. Regele tăcu un răstimp, după care zise unuia dintre oamenii săi: ― Aduceţi-mi trei bărbaţi destoinici din sat, să vedem ce mărturisesc în privinţa băiatului. Dar cînd veniră sătenii, întrebaţi fiind ce ştiu în legătură cu calul, mărturia lor nu fu prielnică lui Frieder. Atunci băiatul hotărî să vorbească singur. Povesti simplu, cinstit, despre zînă, cum aceasta îl răpise pe Hansel, cum el, Frieder, îşi cunoscuse roibul, cum zîna îi arătase poiana nevăzută, unde lui Hansel îi priise atît de mult şi unde se făcuse atît de chipeş. Auzindu-l, cei de faţă fură tare miraţi. Unii îl priviră chiorîş, însă regina grăi: ― Desigur, acesta e un băiat cinstit şi adevărul stă scris pe fruntea lui. Chiar şi regele păru binevoitor faţă de băiat şi, cum era şi în toane bune, rosti: ― Însă de probă tot nu scapi! Cu aceasta, îl pofti pe Frieder în dreptul unei fereşti dosnice, care dădea spre un loc înierbat, larg şi neted, în mijlocul căruia se înălţa un nuc bătrîn, ca la vreo sută de paşi de casă. Totul zăcea însă acoperit cu o zeghe de zăpadă, căci era în luna sărbătorilor de iarnă. ― Vezi poiana asta întinsă? făcu regele întrebător ― Păi da, şi de ce nu? se băgă în vorbă unul dintre curteni, măscăriciul regelui, adăugînd cu glas leţinut: Deşi asta-i din cele nevăzute, ha, ha! fiind ascunsă toată sub zăpadă. Curtenii rîseră, dar regele grăi către băiat: ― Nu te lăsa prostit de o gură spartă. Încalecă pe Hansel şi să mi-l porţi astfel în jurul nucului încît să iasă un cerc pe zăpadă, şi dacă izbuteşti, atunci tot pămîntul cuprins în cercul acela să fie al tău! Zîmbiră curtenii linguşitori, crezînd că n-o să fie decît o glumă bună. Frieder însă se arătă atît de bucuros încît ziceai că dinţii lui albi nu-şi mai găsesc loc în dosul buzelor. I se aduse calul (după ce îi scoaseră şaua femeiască de aur). Acesta necheză vesel, încît tot poporul se bucură cu el şi, dintr-un salt, Frieder se şi afla călare. Mai întîi merse încet spre poiană, acolo se opri şi îşi roti ochii în toate părţile măsurînd depărtarea pînă la pom; apoi îl porni pe Hansel la trap şi în sfîrşit la galop. Mergea totul strună şi era o plăcere să vezi ce uşor şi sigur se ţinea băiatul în şa. Nu era însă prost Frieder. Închipui cercul cît mai mare cu putinţă şi capetele se uniră atît de frumos de parcă cineva l-ar fi tras cu compasul. Întîmpinat cu urale, Frieder sări apoi din şa, îl sărută pe Hansel drept în bot, iar regele îi făcu semn de la fereastră, să urce sus, în sală. ― Ai trecut cu bine proba, spuse acesta. Înseamnă că poiana va fi a ta. Cît priveşte însă pe Hansel, nu pot să ţi-l înapoiez: l-am dăruit reginei. Dar n-o să rămîi în pagubă. Zicînd acestea, îi întinse o pungă de galbeni, plină ochi, întru care băiatul fu foarte mulţumit, mai ales că regina adăugă: ― Să vină în fiecare an la oraş, la palat, să-l vadă pe Hansel!   ― Ei, da, strigă Frieder, şi atunci vă aduc de fiecare dată cîte un săculeţ cu nucşoare verzi din pomul meu! ― Aşa să fie! mai spuse regina, şi astfel se despărţiră. Tăindu-şi drum prin mulţimea lărmuitoare, Frieder alergă acasă, la părinţi. Peter, tatăl său, privise de departe, pe furiş, toată întîmplarea cu cercul şi făcuse în inima lui un jurămînt, al cărui tîlc fireşte că nu trebuie să vi-l mai spun. Destul că Frieder şi Hansel îl scoseseră din nou la liman. De-acum încolo trăi ca un bărbat cinstit, drept, chiar dacă bogat, lăsînd în urma lui un fecior şi mai înstărit. Şi nici un sătean, de-atunci încoace, n-a mai păcătuit faţă de vita lui.
                                                                      Zâna Onda de IULIUS MOSEN ACUM O SUTĂ DE ANI, trăia la ţară un ţesător care avea un singur fiu, pe nume Leonhard. Acesta simţi din fragedă pruncie o chemare de neînvins pentru muzică. Singur învăţă să cînte la vioară şi ţiteră; dacă auzea numai o dată un viers oarecare, putea să-l cînte apoi cu cele mai felurite întorsături. Astfel, ajunse că nici o sărbătoare şi nici un joc nu se mai ţineau în împrejurimi fără ca Leonhard să nu le cînte sătenilor. Număra vreo şaisprezece ani cînd, odată, într-o noapte de mai, întorcîndu-se din satul Wirschitz de la o nuntă, se rătăci în pădurea ce creştea între cele două sate. Cu ţitera pe umăr, prinsă-n cureluşă, el îşi urmă calea tot mai departe, mai adînc în pădure, fără a găsi o ieşire în larg. Tot mai înfricoşată îi bătea inima în piept, ca un ornic. În schimb, pădurea se scufunda din ce în ce într-o linişte ca din străfund. Doar în răstimpuri lungi i se părea că munţii răsuflă, undeva, cu line şi adînci tresăriri. Nici o creangă nu mişca, toate ascultau parcă o taină minunată, ţesute în razele lunii, care închipuiau un joc fantastic la umbra deasă a tufişurilor şi copacilor. Acum Leonhard ieşi într-un luminiş, o pajişte verde în mijlocul căreia se afla, neted ca oglinda, un lac întunecos. Obosit de moarte, Leonhard se aşeză şi căută zadarnic un gînd mîntuitor. Pînă la urmă, cel mai bun lucru i se păru să aştepte aici dimineaţa. Pentru a-şi goni teama, scoase ţitera de pe umăr, o puse pe genunchi şi porni să cînte viersuri din cele mai frumoase. După un timp i se păru că un glob de ceaţă se tot învîrte în mijlocul lacului şi că dansează după muzica lui, crescînd mereu şi apropiindu-se. Iar cînd privi mai bine, văzu că se iveşte din ceaţă un chip fermecător de fată, care se uită la el. Se sperie atît de rău, încît viersul amuţi de la sine. Dar frumoasa făptură se şi afla în preajma lui. ― Nu te teme, îi spuse ea, căci îţi vreau numai binele şi, drept răsplată pentru cîntecul ce mi-ai dăruit, o să te învăţ cele mai frumoase melodii, cum nu le-a mai ascultat urechea omenească. Leonhard îşi ridică sfios privirea şi o înfiorare dulce îl străbătu, căci nu mai văzuse în viaţa lui o făptură atît de minunată. Nu-şi mai putea lua ochii de la ochii ei adînci, întunecaţi, de la gura ei zîmbitoare, de la toată fiinţa ei vrăjelnică. Părea că inima i s-a oprit în piept. Nu era în stare să scoată o vorbă. Nici nu-şi mai dădu seama de ce se întîmplă, cînd copila se aşeză lîngă el, trecîndu-şi braţul rece şi alb ca neaua în jurul gîtului şi lipindu-şi obrajii de obrajii săi. ― Tine bine minte ce-o să-ti cînt! Şi ea îi cîntă melodii fermecătoare, de neasemuit, al căror fir se torcea din cele mai adînci tristeţi şi lumini, cum rareori le va fi trăit vreo inimă omenească. ― Ţii minte totul, dragul meu? şopti fata în răstimp. Leonhard întări din cap şi cîntecul porni din nou. O melodie se urma cu alta, pînă ce băiatul, simţind flăcări în sînge şi dogori mistuitoare, se dărui fetei într-un sărut prelung. Astfel începu să se crape de ziuă. ― Acum trebuie să ne despărţim, spuse fata. ― Cînd o să te mai văd? întrebă Leonhard. ― Încă o singură dată în toată viaţa ta! răspunse străina. Şi numai într-un ceas de cea mai mare cumpănă. Atunci vei putea să mă chemi. Uite-aici un inel! Să-l porţi mereu la tine. Cînd vei dori să te lepezi de viaţă şi să vii la mine, învîrte inelul, fă-l să se rotească şi strigă de trei ori: Onda! Mă voi înfăţişa de îndată. Cu acestea, îi puse în deget un inel simplu de tot, dar încrustat cu un rubin focos închipuind o inimă. ― Acum apucă la dreapta şi o să ajungi acasă, dar să nu pomeneşti orişiunde şi oricui de mine, nici de iubirea noastră, şi să-mi rămîi pururea credincios, altminteri va trebui să te dau pierzării! Vorbind astfel, copila stătu atît de măreaţă şi puternică în faţa lui, încît Leonhard aproape că se îngrozi, fie din pricina cuvintelor ce rostise, fie de prea multa ei frumuseţe. Dar fata îi zîmbi iar şi din ochii ei întunecaţi se rostogoliră lacrimi grele, în timp ce buzele, tremurînd de-o nobilă sfială, şoptiră lin: ― Tu nici nu ştii că ne iubim încă de mult, mai demult decît ţinerea de minte a oamenilor, iar eu te regăsesc de fiecare dată. Apoi, copila îşi împreuna braţele albe ca neaua şi grăi: ― Gata, e vremea să pleci! Leonhard parcă plutea în vis. Mai privi o dată făptura ei, dar nu îndrăzni s-o atingă şi, ţinîndu-şi apăsat mîna pe inimă, se depărtă şovăind pe drumul ce-i fusese arătat. Din noaptea aceea Leonhard se schimbă mult: nu mai era bun la treabă nici în casă, nici în meserie, abia de-şi lăsa timp pentru masă şi somn; încolo muzica îl răpea cu totul. De aceea, tatăl nu se împotrivi cînd fiul său, cunoscînd o trupă de muzicanţi ce treceau prin sat, pofti să plece cu ei la Praga. Şi nu stătu mult acolo, că şi aflară toţi de harul lui nemaipomenit. Acum cînta mai cu drag la vioară, căci pe strunele ei putea să joace fără oprelişti nesecata-i închipuire; dar nu picura în viers decît acele simţiri pe care Onda le strecurase în sufletul său. Astfel, după ce îşi cîştigă un nume de faimă, hotărî să plece la Veneţia, la marele dascăl Porporino, ca să înveţe şi deprinderile cele mai noi ale meşteşugului muzical. Acolo trăi aproape ca o slugă un an întreg şi se feri să-i cînte marelui dascăl din născocirile sale, în schimb se sili cu atît mai mult să-şi însuşească toate învăţămintele şi pildele bătrînilor maeştri italieni. Doar în nopţile singuratice urca pe ţărmul Schiavoni, sărea într-o gondolă şi se lăsa dus departe înspre lagune. După ce se depărta hăt de ţărm, îl ruga pe barcagiu să vîslească lin, apuca vioara şi mîngîia văzduhul nopţilor italiene, întunecate şi dulci, cu fierbinte tragăn de dor. Atunci se făcea uneori ca şi cum Onda cea dragă, mireasa sufletului său, i-ar trece prin faţa ochilor, în lungi văluri tremurătoare, cu surîsu-i blînd, întorcîndu-şi capul spre el sau ridicîndu-se în vîrful picioarelor şi rotindu-se în jurul lui. Ba, cîteodată, Leonhard striga la barcagiu: ― Vîsleşte iute într-acolo! Şi barcagiul zorea, gondola zbura ca o pasăre, dar nu se apropia nicicum de chipul acela vrăjit, care se destrăma şi pierea în ceaţă. Atunci Leonard îşi săruta inelul, oftînd, şi se întorcea în piaţa San-Marcus, pentru ca în noaptea următoare să se lase din nou purtat în larg, spre lagune. Dar, într-o noapte, nu izbuti să petreacă astfel, neştiut de nimeni. Tocmai se scufundase adînc în viersul său, cînd barcagiul îl vesti că o altă gondolă se află pe urmele lor. Leonhard îi porunci să-i lase pe urmăritori să se apropie; curînd gondola se apropie şi Leonhard auzi vocea dascălului său: ― Cine eşti, omule, îngere, care cînţi cu atîta farmec răscolitor? Dă-mi mîinile să ţi le sărut, eu sînt Porporino! ― Iar eu, strigă băiatul, sînt Leonhard, credinciosul domniei tale învăţăcel! ― Ori, poate, diavolul! răspunse Porporino şi barca ţîşni din loc, parcă mînată de furie. A doua zi, cînd Leonhard păşi în casa dascălului său, acesta era gata pudrat, în mare ţinută, cu pălărie şi cu spadă la şold. Domnia sa îi spuse: ― M-ai înşelat, ce-i drept. Rămîi însă vrednicul meu şcolar. Lasă-te în genunchi! Întru acest semn cu spada vei fi liber. Pentru învăţătura ce ţi-am dat, răspund eu. Pentru ceea ce vor face cu ea, fie duhul bun, fie cel rău, asta te priveşte. Uite-aici certificatul şi-o scrisoare către ministrul Brühl, din Dresda. Du-te acolo, unde se caută un viorist cu mare meşteşug. În Germania, n-ai teamă, nu te întrece nimeni. Şi te rog, fă-mi plăcerea s-o însoţeşti cu grijă frăţească pe Maria Torelli, o elevă de-a mea, pe care au angajat-o acolo, la opera italiană! Multă vreme Leonhard nu izbuti să-şi adune gîndurile faţă cu această nebănuită schimbare a sorţii. Ca un lunatic, îşi luă rămas bun de la oraşul lagunelor şi abia de-i aruncă o privire frumoasei Maria care, alături de mama ei, căuta să-i atragă luarea-aminte în ceasurile lungi ale călătoriei. Străini plecaseră din Veneţia şi tot astfel puseră piciorul pe pămîntul Dresdei; aici abia le fu dat să se cunoască! Însăşi căldura cu care ascultătorii întîmpinară arta lor îi apropie întreolaltă, fără a socoti şi schimbul de scrisori cu Porporino din Veneţia, care îi lega, la rîndul lui, ducînd treptat la obişnuinţa revederii, apoi la prietenie şi dragoste. Erau mîndri unul de celălalt, şi pe bun temei. Leonhard ar fi fost de-a dreptul fericit, dacă nu l-ar fi bîntuit întruna gîndul la nerecunoştinţa sa, deşi în sinea lui hotărîse încă de mult că toate cele văzute şi auzite cîndva, în liniştea nopţii de mai, nu fuseseră decît năluciri. Un singur lucru nu-l putea înţelege; cum de ajunsese inelul cu rubin în degetul său. El compuse o scurtă operă, Andromeda, în care Maria avea să joace rolul principal. Teatrul gemea de lume; spectacolul începu; încă de la uvertură ascultătorii fură cuceriţi; ropote de aplauze o salutară pe Andromeda; trebui să cînte încă o dată aproape toate ariile; la sfîrşit, uralele nu mai conteneau, iar cînd, la chemarea miilor de voci, compozitorul şi solista ieşiră în scenă pentru a mulţumi, Leonhard îi şopti Mariei: ― Să ne unim, draga mea, pe toată viaţa! Apoi, Leonhard o conduse acasă, unde mama ei le pregătise un adevărat festin. Nicicînd Maria nu i se arătase mai răpitoare ca în seara aceea şi Leonhard parcă trăia copleşit de un vis fermecător; stătură pînă noaptea tîrziu împreună, depănînd amintiri din frumoasa Veneţie şi legănîndu-se în speranţa unui viitor strălucit. Mama ei aţipise de mult într-un fotoliu cînd Leonhard îşi luă inima în dinţi şi şopti: ― Maria, poţi tu oare să mă iubeşti? Şovăind un pic, ea răspunse: ― Mi-ai fost drag din prima clipă cînd ne-am cunoscut, doar că mereu simţeam ca şi cum între tine şi mine ar sta o făptură ameninţătoare. Dacă mă iubeşti însă cu adevărat, sînt gata să fiu a ta pe vecie. Fericit de răspunsul ei, Leonhard vru să-i dea inel de logodnă şi, cum nu avea decît inelul pe care Onda i-l dăruise, încercă să şi-l scoată din deget. Dar abia îl atinse, că un junghi cumplit îl sfîşie de la inimă pînă-n vîrful degetelor, atît de dureros încît se făcu alb ca varul şi căzu la pămînt. În cădere, privirea-i se opri o clipă asupra unei oglinzi mari din perete şi parcă văzu într-însa nişte ochi adînci, mînioşi, care îl ţinteau, şi un braţ alb, ridicat ameninţător. În zadar se repeziră la el femeile plîngînd şi rugindu-l să le spună ce-a păţit; nu făcea decît să se caine mereu: ― Ah, nefericitul de mine, ah, nefericitul de mine! Şi astfel, se năpusti pe uşă afară, pe cînd Maria rămase lîngă mama ei, frîngîndu-şi mîinile şi vărsînd lacrimi şiroaie. Ajuns în odaia lui şi dînd să se dezbrace, Leonhard simţi că-i lunecă inelul din deget, rostogolindu-se, cu scapăr lung, pe duşumea. Căută zadarnic, mînat de un zor nebun, pînă la ivirea dimineţii cînd, spre groaza lui, îşi dădu seama că degetul inelar al mîinii stingi, unde stătuse inelul, era ţeapăn, alb şi rece ca zăpada. Degeaba îl frecă ore întregi; viaţa fugise din el. În timpul zilei, primi un plic de la Maria, prin care aceasta îl anunţa că a plecat la Veneţia, în vacanţă. Cu slove îndurerate adăuga cum că n-or să se mai vadă nicicînd şi îl ruga să-şi amintească baremi de făptura ei, care va purta de-acum încolo sfîntul semn al suferinţei. Astfel, cu inima rănită şi cu trupul bolind, rămase Leonhard singur în casa unde locuia, împrejmuită de grădini, lîngă porţile oraşului. La începutul bolii, putea cel puţin să-şi aştearnă compoziţiile pe hîrtie; mai tîrziu însă nici asta nu-i era îngăduit; fără grabă, dar sigur, trupul îi înţepenea bucată cu bucată. Firea lui îndeobşte atît de vioaie îl părăsea din ce în ce; dar cînd soarta i se înfăţişă tristă ca un nor întunecat, el tăinuia în suflet, mai luminos ca oricînd, chipul frumoasei şi cumplitei Onda; şi cînd ajunse cu totul neputincios la trup, avu parte de o nouă, neasemuită bucurie; căci la un miez al nopţii desluşi, mai întîi de departe, din prea departe, abia ghicit, apoi din ce în ce mai tare, mai limpede, glasul Ondei, care părea că pluteşte roată, strîngînd mereu cercul deasupra casei sale; şi glasul ei cînta ştiutele cînturi, pe care Leonhard le auzise de mult, într-o noapte de mai, cînd o cunoscuse pe Onda în pădure. De cîte ori nu-şi înălţa sărmanul anevoie mîinile betege, zicînd: ― Onda, nu vii mai repede, să mă izbăveşti? Dar în zadar aştepta răspunsul. Uneori, în somn, şi-o visa la căpătîi, mîngîindu-l încet, liniştitor pe frunte, cu mîna-i răcoroasă ca apa; şi adesea, la deşteptare, părea că năluca ei albă se strecoară şi îi lunecă din priviri. O porumbiţă din vecini se obişnui cu el atît de mult încît venea în odaia lui şi ciugulea fără teamă fărămiturile de pe jos. Într-o zi, pe cînd mîhnirea îl apăsa crunt şi sufletu-i, plîngînd amar, da să-l părăsească, iar porumbiţa, la picioarele lui, culegea boabele de lacrimi rostogolite pe duşumea, Leonhard văzu cum, plictisită în cele din urmă de acest joc, pasărea scoate la iveală din crăpătura unei scînduri ceva rotund şi luminos. El se uită cu mai multă băgare de seamă: era inelul pierdut. Izbutind să se lase în genunchi, Leonhard întinse mîna, care îndeobşte atîrna atît de greu, apucă inelul cu toată uşurinţa şi, amintindu-şi de sfatul Ondei, îl făcu să se rotească. Dornic de izbăvire, o strigă pe nume de trei ori. Inelul, în rotirea lui, arăta la început ca o mică bilă de aur, apoi se mări ca discul lunii, şi tot crescu şi crescu, pînă ajunse cît soarele strălucitor, pentru ca pe urmă, cît ai clipi, să se deschidă asemenea unei corole de cactus grandiflorus[1]. Leonhard privi înăuntru ca în străfundul unei păduri adînci, din care urca un freamăt neştiut, ca de ploaie îndepărtată. Din freamătul acela se lămuri, în sfîrşit, un cîntec de ţiteră, apropiindu-se încet-încet. Deodată, negurile verzi se despicară şi deasupra lui răsări Onda în veşmintele-i de argint, lungi, tremurătoare. Nebun de fericit, Leonhard privi în sus, la faţa ei înfiorată de un zîmbet trist. Ea se plecă asupra lui şi vorbi: ― Dă-mi sufletul tău, căci vreau să te duc întru veşnică desfătare! ― Ţi-l dau! răspunse Leonhard. Atunci, Onda îi petrecu pe după gît albele-i braţe, răcoroase ca apa, şi îl sărută pe amîndoi ochii. Simţurile îi pieriră şi se prăbuşi la picioarele ei. Un om care lucra în grădină auzi zgomotul acelei căderi şi alergă la faţa locului. El găsi în odaie un mort.     [1] Cactus grandiflorus, în limba latină: o specie de cactus cu flori foarte mari.    
                                                        Noul Paris de JOHANN WOLFGANG VON GOETHE    CUM CÎTVA TIMP, în noaptea dinspre duminica rusaliilor, visai că stau în faţa unei oglinzi şi că mă străduiesc să îmbrac veşmintele primite în dar, cu prilejul sărbătorilor, de la dragii mei părinţi. Îmi dăruiseră, cum ştiţi, o pereche de pantofi din piele netedă, cu catarame de argint, apoi ciorapi subţiri de bumbac, pantaloni negri de mătase şi o haină verde din lînă fină, cu butoniere aurite. Vesta, din postav ţesut cu fir de aur, fusese croită pe măsura mea dintr-o jiletcă pe care tatăl meu o purtase ca tînăr însurăţel. Eram proaspăt frezat, pudrat şi cîrlionţii îmi împodobeau capul ca nişte aripioare. Doar că nu mai terminam cu îmbrăcatul, deoarece greşeam mereu şi încurcam lucrurile; cum dădeam să pun pe mine ceva, mă trezeam dezgolit în altă parte. Şi întru această grea nedumerire, iată că răsare în faţa ochilor mei un bărbat tînăr şi frumos, care mă salută cu multă prietenie. ― O, bine aţi venit! îl întîmpinai la rîndul meu. Mă bucur să vă văd aici. ― Aşadar, mă cunoasteti? întrebă el cu un surîs pe buze. ― De ce nu? fu răspunsul meu, de asemeni zîmbitor. Sînteţi Mercur şi vă ştiu chipul zugrăvit adesea pe tablouri. ― Într-adevăr, eu sînt acela. M-au trimis zeii la dumneata, cu o sarcină de mare însemnătate. Vezi aceste trei mere? Întinse mîna şi-mi arătă trei mere, pe care palma lui abia le putea cuprinde, toate mari şi minunat de frumoase, unul roşu, altul galben, altul verde. Ai fi zis că sînt nestemate cărora cineva le împrumutase înfăţişare de fruct. Dădui să le ating, dar el îşi trase mîna îndărăt. ― Mai întîi să ştii că merele astea nu sînt pentru tine. Va trebui să le dai celor mai frumoşi tineri ai oraşului, trei la număr, care, pe urmă, fiecare după soarta lui, să-şi găsească nevasta dorită. Ia şi fă-ţi treaba cumsecade! spuse Mercur, luîndu-şi rămas bun şi slobozind cele trei mere în palmele mele deschise. Îmi părea că merele crescuseră şi mai mari. Le ţinui spre lumină şi văzui că sînt cu totul şi cu totul străvezii; curînd se alungiră şi se prefăcură în trei femeiuşti drăguţe foc, cam de mărimea unor păpuşi obişnuite, avînd fiecare ochii de culoarea mărului din care s-a ivit. Şi astfel se mlădiară şi lunecară pe degetele mele în sus; dar cînd să le prind pentru a păstra măcar una din ele, mă trezii că au şi zburat departe, plutind în văzduh. Nu-mi rămase decît să le urmăresc din priviri. Stăteam fermecat şi împietrit, cu mîinile încă ridicate, şi îmi cercetam degetele ca şi cum acolo ar fi fost ceva de văzut. Dar deodată zării o drăgălăşenie de fată jucîndu-mi pe vîrfurile degetelor, mai mică decît celelalte, însă plină de graţie şi vioiciune. Şi cum fata nu-şi luă zborul cu suratele ei, ci întîrzia dansînd şi sărind uşure ba pe un vîrf de deget, ba pe altul, o privii cîtva timp, uimit. Şi cum îmi plăcea nespus, crezui că pot pune mîna pe ea şi mă hotărîi s-o prind cu îndemînare; dar în aceeaşi clipă simţii o lovitură în cap, mă prăbuşii şi nu mă deşteptai din ameţeală decît la ora cînd trebuia să mă îmbrac şi să merg la biserică. Cît ţinu slujba, ca şi în timpul prînzului, la bunici, îmi reveniră mereu în minte acele făpturi. După-masă, plecai să-mi văd cîţiva prieteni, atît pentru a fi văzut la rîndul meu în noile haine, cu pălăria sub braţ şi sabia la şold, cît şi pentru că le eram dator cu nişte vizite. Dar nu găsii pe nimeni acasă şi, aflînd că au plecat la grădină, mă gîndii să-i urmez şi să petrec o seară plăcută. Drumul mă duse printre cele două ziduri care înconjoară oraşul şi ajunsei curînd în locul care poartă cu îndreptăţire numele de Zidul cel rău, căci acolo nu te afli nicicînd în deplină siguranţă. Mergeam încet, gîndind la cele trei divinităţi ale mele şi, în primul rînd, la mica mea zînă; uneori înălţăm degetele şi le ţineam aşa, în nădejdea că va fi atît de bună să apară din nou jucînd pe vîrfurile lor. Mergînd astfel, scufundat în gînduri, zării la stînga mea, în zid, o portiţă, pe care nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Părea joasă, totuşi arcada ei ascuţită ar fi lăsat să treacă şi pe omul cel mai înalt. Pervazul, sus, ca şi pe margini, era cioplit şi împodobit cu fineţe de pietrar şi de sculptor; pe mine însă mă atrase îndeosebi uşa propriu-zisă. Era dintr-un lemn străvechi, cafeniu, incrustat numai pe-alocuri, şi bătută-n panglici late de fier, lucrate cu adînc meşteşug, închipuind frunzişuri din care se iţeau păsări parcă aievea şi pe care nu puteam să le admir îndeajuns. Ceea ce mi se păru însă cel mai ciudat era faptul că nu vedeam nici gaura cheii, nici clanţa, nici ciocănelul. Drept urmare, am bănuit că uşa se deschide numai pe dinlăuntru şi nu m-am înşelat, căci, apropiindu-mă ca să-i pipăi desenul atît de frumos, uşa se deschise într-adevăr şi în fata mea răsări un bărbat purtînd veşminte cu totul neobişnuite, foarte largi şi lungi. O barbă mare îi înnora chipul. ― Tinere domn, cum de-aţi venit şi ce căutaţi aici? rosti el cu voce şi cu gest prietenos. ― Admir, răspunsei eu, încrestătura măiastră a porţii; lucru asemănător n-am văzut niciodată, cel mult dacă s-o fi găsind cîte ceva prin colecţiile unor îndrăgostiţi, de artă. ― Mă bucură, zîmbi el, că vă plac înfloriturile acestea. Pe dinăuntru poarta e şi mai frumos lucrată. Intraţi dacă doriţi. Nu eram într-o stare sufletească prea bună. Hainele ciudate ale portarului, singurătatea locului şi ceva nelămurit, care părea să plutească în aer, mă apăsau. De aceea nu mă grăbii, sub cuvînt că vreau să studiez, mai îndeaproape partea dinafară a porţii, şi mă uitai totodată, pe furiş, în grădină; căci o grădină apăruse în faţa ochilor mei. Chiar lipit de poartă, se deschidea, un spaţiu întins şi umbros; tei bătrîni, aşezaţi la aceeaşi, depărtare unul de altul, îl acopereau peste tot cu ramurile lor dese, îngemănate, încît o mulţime de oameni s-ar fi putut răcori sub ele. Pusei în sfîrşit piciorul pe prag şi bătrînul se pricepu să mă îmbie pas cu pas. De’ fapt, nici nu mă împotriveam, căci auzisem de atîtea ori vorbindu-se că, în astfel de împrejurări, un prinţ, sau un sultan n-ar trebui să întrebe niciodată dacă e vreun pericol sau ba. Unde mai pui că aveam sabie la şold! Nu-l birui eu pe bătrîn, dacă se arată vrăjmaş? Intrai deci, sigur de mine, străinul împinse poarta, şi aceasta se închise atît de lin, încît abia o simţii. Acum îmi arătă lucrătura, într-adevăr şi mai măiastră de pe partea dinăuntru a porţii, îmi lămuri amănuntele şi îmi arătă o deosebită bunăvoinţă. Astfel, liniştit pe deplin, mă lăsai condus mai departe, prin spaţiul acela, umbros şi rotund de lîngă zid. Firide, împodobite artistic cu corali, scoici şi scări metalice, vărsau apă din belşug în bazine de marmură, prin gura unor tritoni, între acestea se aflau colivii şi căsuţe zăbrelite, unde săltau veveriţe, alergau purceluşi de mare şi tot soiul de vietăţi din cele mai drăguţe. Păsările ne însoţeau paşii cu cîntece şi strigări, mai ales graurii trăncăneau, vrute şi nevrute; unul zicea; „Paris! Paris!", altul „Narcis! Narcis” atît de răspicat şi de limpede, încît ai fi crezut că declamă un şcolar. Bătrînul mă privea întruna cu atenţie, în vreme ce păsările strigau de zor. Eu însă mă prefăceam n-aude, n-a vede şi, la urma urmei, nici nu aveam timp să mă uit la el: îmi dădeam seama că mergeam în cerc şi că spaţiul acesta mare, umbrit şi rotund, împrejmuia de fapt un alt cerc mult mai însemnat. Şi într-adevăr, ajunserăm din nou in preajma porţii şi se părea că bătrînul vrea să mi-o deschidă, ca să plec; dar ochii mei rămaseră aţintiţi pe un grilaj de aur, care împrejmuia parcă mijlocul acelei frumoase grădini şi asupra căruia privirea-mi stăruise şi mai înainte, în timpul plimbării noastre, deşi bătrînul mă ţinuse mereu lîngă zidul mărginaş, adică departe de centru. În vreme ce se îndrepta spre poartă, eu îi spusei înclinîndu-mă: ― Aţi fost atît de binevoitor cu mine încît îmi iau curajul să vă fac o rugăminte pînă a ne despărţi. N-aş putea să mă uit mai de aproape la grilajul acela de aur, care pare să închidă într-un cerc foarte larg partea de mijloc a grădinii? ― Cu plăcere, făcu bătrînul, dar atunci trebuie să vă supuneţi unor condiţii. ― Care anume? întrebai grăbit. ― Trebuie să lăsaţi aici pălăria şi să nu vă scoateţi mîna din mîna mea în timp ce vă conduc. ― Încîntat, răspunsei eu şi îmi lepădai pălăria şi sabia pe prima bancă de piatră ce ne ieşi în drum. Bătrînul îmi prinse repede stînga în dreapta lui şi, ţinîndu-mi-o strîns, mă trase cu destulă vigoare drept înainte. Ajunşi la grilaj, mirarea mea se schimbă în uimire: nu mai văzusem nicicînd aşa ceva. Pe un soclu înalt de marmură stăteau rînduite o mulţime de lănci şi halebarde, ale căror vîrfuri alăturate şi ciudat împodobite se împlineau într-un cerc. Privii printre ele şi văzui în spatele lor o apă curgînd domol, străjuită de pereţi de marmură; adînc, în limpezimea ei, zăreai mişcîndu-se, fie repede, fie încet, cîte unul sau în roiuri, o sumedenie de peşti aurii şi argintii. Aş fi vrut să-mi arunc privirea peste apă, să văd cum arată de fapt inima grădinii; dar, spre marea mea dezamăgire, observai că de partea cealaltă apa era îngrădită cu acelaşi fel de grilaj, cu atîta dibăcie lucrat încît fiecărei deschideri aici îi răspundea dincolo cîte o lance sau halebardă; astfel, punînd la socoteală şi celelalte adaosuri, se înţelege că, de oriunde ai fi privit, nu puteai să vezi nimic. În afară de asta, mă stînjenea şi bătrînul, care mă ţinea strîns şi nu-mi lăsa mişcarea liberă. Curiozitatea mea însă creştea, după cele văzute, tot mai mult; îmi luai deci inima în dinţi şi îl întrebai pe bătrîn dacă nu s-ar putea trece dincolo. ― Cum de nu! răspunse el, dar atunci mai sînt nişte condiţii. Voind să ştiu care anume, dînsul mă făcu să înţeleg că trebuie să-mi schimb hainele. Primii cu mulţumire şi mă lăsai condus înapoi la zid. Acolo, într-o sală nu prea mare, însă bogat împodobită, atîrnau pe pereţi veşminte de tot felul, care toate semănau cu portul oriental. Mă schimbai repede. După ce, spre desperarea mea, îmi scutură temeinic părul dat cu pudră, bătrînul luă o plasă pestriţă şi mi-o aşeză pe cap. Privind în oglindă, găsii că arăt în deghizarea mea destul de drăguţ; îmi plăcea chiar mai mult decît în hainele mele ţepene de duminică. Făcui cîteva plecăciuni şi sărituri, aşa cum văzusem că fac dansatorii la teatru. Între timp, tot uitîndu-mă în oglindă, zării din întîmplare, în spatele meu, imaginea unei firide. Pe fondul ei alb atîrnau trei sforicele verzi, fiecare împletită aşa fel încît, din depărtarea la care mă aflam, nu prea puteam să le desluşesc. Mă răsucii deci în grabă şi îl întrebai pe bătrîn despre firidă şi sfori. Acesta, foarte amabil, desprinse una din ele şi mi-o arătă. Era un şnur de mătase, verde, Abia atunci observai că jos, de-a curmezişul, se afla o bancă scundă, lunguţă, pe care sta o mandolină. Fata o luă de pe bancă, se aşeză şi mă trase cu drăgălăşenie alături de ea. Mă uitam acum şi la cea de a doua fată, din dreapta. Purta rochie galbenă şi avea în mîini o ţiteră; şi dacă harpista era de o statură impunătoare, cu trăsături şi purtări maiestuoase, în schimb cîntăreaţa din ţiteră arăta ca o fiinţă graţioasă şi veselă. Era o blondă zveltă, pe cînd cealaltă avea o poboabă de păr castaniu-închis. Varietatea şi armonia cîntului lor nu mă puteau împiedica să-mi îndrept ochii asupra celei de a treia frumuseţi, care purta veşminte verzi şi al cărei viers de lăută năştea în mine ceva tulburător, dar şi străin. Aceasta părea să-mi acorde cea mai mare atenţie şi să cînte anume pentru mine. Totuşi nu mă putui alege cu mare lucru în ce o privea. O vedeam ba gingaşă, ba ciudată, ba sinceră, deschisă, ba orgolioasă, după cum îşi schimba cîntecul şi luminile feţii. Voia cînd să mă înduioşeze, cînd să mă stîrnească. Dar putea să facă orice, nu era chip să mă cîştige, căci mica mea vecină, cu care şedeam cot la cot, mă ţinea în mrejele ei şi apoi, recunoscînd eu în cele trei fete pe zînele ce-mi apăruseră în vis, ca şi culoarea merelor, înţelesei foarte limpede că n-ar avea nici un rost să-mi aleg vreuna şi să o reţin. Aş fi ales-o pe micuţa graţioasă, dacă lovitura pe care mi-o dăduse în vis nu mi-ar fi stăruit dureros în minte. Stătuse pînă acum liniştită cu mandolina ei, dar cînd celelalte două, stăpînele, încetară să cînte, îi porunciră să se producă cu cîteva bucăţi vesele. Abia de ciupi din strune cîteva melodii de dans, că şi sări în sus, iar eu făcui la fel… Ea cîntă şi dansă, pe cînd eu îi urmai paşii mărunţi, ispititori. Închipuirăm astfel un soi de balet cu care stăpînele păreau a fi mulţumite, căci, abia isprăvit dansul, ele îi porunciră micuţei sa mă învioreze cu ceva bun, pînă la vremea cinei. Uitasem fireşte că, în afară de acest paradis, mai există şi altceva pe lume. Alerte mă conduse imediat înapoi în gangul prin care intrasem. Pe o latură se aflau două odăi ale ei, frumos dichisite. Într-una din ele, unde locuia, micuţa îmi servi portocale, smochine, piersici, struguri şi eu gustai cu mare poftă atît din fructele ţărilor străine cît şi din altele care se coc de obicei abia în lunile următoare. Prăjituri erau din belşug; fata îmi turnă vin spumos într-o cupă de cristal şlefuit; dar nu simţeam nevoia să beau, căci mă răcorisem îndestul cu fructele. ― Şi acum, hai să ne jucăm! spuse ea şi mă pofti în cealaltă odaie. Aici, totul arăta ca la tîrgul de crăciun, doar că lucruri atît de fine şi preţioase nu se văzuseră nicicînd într-o prăvălie. Se aflau aici tot felul de păpuşi, veşminte şi unelte pe măsura lor, bucătării, camere de locuit şi magazine păpuşăreşti, precum şi o sumedenie de alte jucării. Fata mă conduse pe rînd la dulapurile de sticlă care adăposteau aceste lucruri de preţ. Pe cele dintîi le închise repede la loc, zicînd; ― Ştiu bine că astea nu vă interesează. Dincoace, în schimb, am putea găsi materiale de construcţie, ziduri şi turnuri, case, palate şi biserici, pentru a închipui un oraş. Numai că pe mine asemenea joc nu mă prea încîntă. Să alegem altceva, care va fi pe placul dumneavoastră cît şi al meu. Scoase la iveală cîteva lădiţe, în care se aflau o grămadă de oşteni micuţi, aşezaţi rînduri-rînduri unii peste alţii, privelişte care mă făcu să recunosc de îndată că nu mai văzusem ceva atît de frumos. Ea nu-mi dădu timp să mă uit mai de aproape, ci luă una din lădiţe sub braţ şi eu apucai încă una. ― Mergem la podul de aur, spuse ea, acolo e cel mai potrivit loc pentru jocul de-a soldaţii: suliţele ne arată imediat cum trebuie rînduite cele două oştiri una împotriva celeilalte. Ajunserăm curînd pe podul acela de aur, clătinător; în timp ce îngenuncheam pentru a-mi pregăti liniile de bătaie, auzeam sub mine apa susurînd şi peştii plescăind. Amîndouă oştirile, după cum observai acum, erau alcătuite din călăreţi. Fata se lăudă că de partea ei, în fruntea oştirii femeieşti, e însăşi regina Amazoanelor. Eu, în schimb, îl aveam pe Ahile, cu numeroasa lui cavalerie grecească. Armatele stăteau faţă în faţă şi nu se putea închipui ceva mai măreţ. Ostaşii nu semănau cu figurile de plumb care se fac la noi, turtite pe o parte. Cal şi călăreţ aveau corpurile rotunde, pline, lucrate cu de-amănuntul. Şi apoi, mă miram cum de-şi păstrează echilibrul stînd fiecare drept, fără nici o tălpiţă sub picioare. Trecurăm deci în control, amîndoi, cu mare mândrie, armatele noastre, după care fata îmi anunţă trecerea la atac. Găsisem în lădiţe şi cîteva tunuri, precum şi cutii pline cu obuze de agată, frumos şlefuite. Pe acestea urma să le folosim de la o anume depărtare, cu condiţia să nu bombardăm mai mult decît era necesar pentru a răsturna figurile, căci nici una din ele nu trebuia stricată. Se porni în sfîrşit canonada de amîndouă părţile şi la început totul mergea, spre mulţumirea noastră. Dar cînd văzu că eu ţinteam totuşi mai bine şi că eram pe cale s-o înving, deoarece victoria depindea de numărul soldaţilor rămaşi în picioare, Alerte se apropie sprintenă şi aruncările ei avură succesul dorit. Fata îmi culcă la pămînt o sumedenie din cei mai buni ostaşi şi cu cît protestam mai mult, cu atît rîvna ei creştea. Lucrul mă necăji pînă la urmă. O ameninţai că voi face la fel. Şi nu numai că mă apropiai, dar şi aruncările mele, supărat cum eram, se dovediră deosebit de puternice. Nu dură mult şi cîteva centaure ale ei se făcură ţăndări. Prinsă în focul jocului, fata nu observă imediat; dar eu încremenii văzînd cum figurile sparte, amazoane şi cai, se adună iarăşi, de la sine, într-un întreg şi, înviate de-a binelea, se depărtează în galop de la podul de aur pînă sub tei, apoi aleargă de colo pînă colo în goana mare şi se pierd, nu ştiu cum, prin preajma zidului! Cînd îşi dădu seama de cele întîmplate, frumoasa mea izbucni într-un plîns amar, strigînd totodată că-i pricinuisem o pierdere fără leac şi cu mult mai grea decît se poate spune în cuvinte. Pe mine, în schimb, cuprins de furie, mă bucura să-i pot face un rău, şi apucînd obuzele de agată ce-mi rămăseseră le aruncai orbeşte în trupa ei. Din păcate, nimerii regina, care pînă atunci nu intrase în jocul nostru. Se făcu şi ea ţăndări, cu tot cu adjutanţii cei mai apropiaţi dar se prinseră repede la loc şi o luară la goană ca şi ceilalţi, galopînd veseli pe sub tei şi pierzîndu-se undeva lingă zid. Alerte, vrăjmaşa, mă certă şi mă dojeni; eu însă, odată pornit, dădui să mai ridic nişte ghiulele de agată rostogolite lîngă suliţele ele aur. Dorinţa mea înverşunată era să-i zdrobesc întreaga oştire. Atunci fata, fără să stea pe gînduri, sări la mine şi îmi croi o palmă, de simţii că-mi bîzîie în cap. Eu, care auzisem din gura altora că palma primită de la o fată se plăteşte cu un sărut apăsat, o apucai frumuşel de urechi şi o sărutai de mai multe ori. Drept care ea scoase un strigăt atît de pătrunzător, încît mă speriai şi o lăsai în pace. Şi asta, spre norocul meu. Căci din clipa aceea nu mai ştiui ce se întimplă cu mine. Pămîntul dedesubt porni să se zguduie şi să huruie. Podul, după cum îmi dădui repede seama, începu să se destrame iar. Nu aveam vreme să judec, nici nu puteam să alerg. Mi-era teamă să nu fiu spintecat, căci halebardele şi suliţele, care se ridicau în sus, îmi şi agăţaseră hainele. Destul că, nu ştiu cum, îmi pierdui pe dată văzul şi auzul, şi mă trezii din buimăceală, din sperietură, abia la rădăcina unui tei, spre care mă zvîrliseră acele suliţi mişcătoare. Deşteptîndu-mă astfel, se trezi în mine şi necazul, cu atît mai mult cu cît auzeam de dincolo vorbele de ocară, şi rîsul vrăjmaşei mele care, pe cealaltă parte, va fi ajuns mai domol pe pămînt. Sării deci în sus şi, cînd văzui mica mea armată şi pe Ahile, conducătorul, împrăştiaţi jur împrejur, aruncaţi laolaltă cu mine prin zvîcnirea podului, înşfăcai mai întîi pe bravul comandant şi îl aruncai într-un pom. Învierea şi fuga lui îmi plăcură acum îndoit; bucuria-mi răutăcioasă se însoţea cu cea mai atrăgătoare privelişte din lume. Eram tocmai pe cale să trimit după el pe toţi grecii, cînd deodată, jeturi de apă, fîşîind, şuierînd, ţîşniră asupra mea din pietre şi ziduri, din pămînt şi crengăriş. Oricum m-aş fi sucit, apa mă, biciuia din toate părţile. Cît ai clipi, haina mea uşoară, sfîşiată de suliţi, se făcu leoarcă de apă şi nu pregetai să mi-o smulg de pe trup. Aruncai pantofii şi un veşmînt după altul. Găsii chiar, în acea zi călduroasă, că e foarte plăcut să te scalzi lăsîndu-te în voia jeturilor.       Gol puşcă, mă plimbam ţanţoş şi demn printre trîmbele de apă şi gîndeam să mă desfăt aşa lungă vreme. Mînia se potoli şi nu-mi doream nimic mai mult decît o împăcare cu mica mea vrăjmaşă. Dar, deodată, jeturile se opriră şi rămăsei cum eram, gol şi ud, pe pămîntul mustind de apă. Prezenţa bătrînului, care răsărise pe neaşteptate în faţa mea, nu mă bucură, deloc. Aş fi vrut să mă ascund undeva sau baremi să-mi acopăr goliciunea. Ruşinat, dîrdîind de frig şi tot căutînd să mă feresc măcar în parte de ochii lui, făceam o figură destul de jalnică. Bătrînul folosi acest moment pentru a mă dojeni cu toată asprimea: ― Ce mă împiedică, se răsti dumnealui, să iau un şnur din cele verzi şi să-ţi măsor cu el, dacă nu gîtul, cel puţin spinarea!   Această ameninţare mă scoase din răbdări. ― Păziţi-vă să-mi vorbiţi şi chiar să gîndiţi astfel, îi strigai mînios, altminteri sînteţi pierdut, laolaltă cu patroanele dumneavoastră! ― Cine-mi eşti, la urma urmei, făcu el batjocoritor, de-ţi îngădui asemenea cuvinte? ― Un favorit al zeilor, rostii apăsat, de care atîrnă dacă femeiuştile astea îşi vor găsi bărbaţi vrednici şi vor trăi ani fericiţi, sau dacă le voi lăsa bătrîneţii şi morţii în mănăstirea lor fermecată! Bătrînul se dădu înapoi cu cîţiva paşi. ― Cine ţi-a dezvăluit taina? întrebă el mirat şi îngîndurat. ― Trei mere, zisei eu, trei giuvaere. ― Şi ce-mi ceri plată? mai întrebă el. ― Întîi şi întîi, să mi-o dai pe copila care m-a adus în starea asta blestemată! Bătrînul mi se aruncă la picioare, neţinînd seama de pămîntul încă umed şi cleios, apoi se ridică, fără să se fi udat nici un pic, mă luă prietenos de mînă, mă duse în sala de veşminte, mă îmbrăcă repede şi în curînd eram din nou frezat şi gătit ca de duminică. Portarul nu mai scoase nici un cuvînt dar, pînă să trec pragul, mă opri şi îmi atrase luarea-aminte asupra cîtorva lucruri ce se vedeau la zidul de peste drum, arătînd înapoi totodată spre poartă. Pricepui totul pe deplin: voia să-mi întipăresc în minte acele lucruri, pentru a nimeri la nevoie, mai sigur, poarta. După care, aceasta se închise numaidecît în spatele meu. Reţinui bine tot ce se afla pe partea cealaltă. Deasupra zidului înalt spînzurau crengile unor nuci foarte bătrîni, acoperind în parte şi pervazul cu care se încheia zidul. Crengile coborau pînă la o placă de piatră al cărei contur cioplit îl desluşisem limpede, fără să pot citi însă inscripţia de pe ea. Placa se sprijinea de soclul unei nişe, în care o fintînă artistic împodobită vărsa şuvoaie de apă dintr-un vas în altul şi de aici într-un mare bazin, închipuind parcă un lac micuţ ce se pierdea în pămînt. Fîntîna, placa, nucii, toate stăteau perpendicular una faţă de cealaltă. Aş fi vrut să pictez această privelişte aşa cum am văzut-o. Se poate lesne imagina cum îmi petrecui seara de-atunci şi încă multe zile următoare şi de cîte ori îmi repetai acele întîmplări pe care eu însumi abia reuşeam să le cred. Cum găsii un prilej, cum mă dusei iarăşi la Zidul cel rău, ca să-mi împrospătez cel puţin amintirile şi să admir frumuseţea porţii. Dar, spre marea mea uimire, găsii totul schimbat. Ce-i drept, nucii îşi mai trec rămurişul peste zid, dar nu mai stau unul lîngă altul. Se vede pe zid şi o placă, însă departe de pomi, pe dreapta, fără înflorituri şi cu o inscripţie uşor de citit. Mult spre stînga, iată şi o nişă cu fîntînă, care însă nu se poate asemui cu cea văzută atunci; încît îmi vine uneori să cred că aventurile mele nu au fost decît un vis. Nici din poartă nu se mai vede vreo urmă. Vizitînd de repetate ori acel tărîm, am observat că nucii parcă se apropie încet; la fel placa şi fîntîna. Cînd lucrurile se vor aduna, cum au fost, atunci s-ar putea ca şi poarta să-mi răsară din nou în faţa ochilor, iar eu, din parte-mi, voi face totul ca să reînnod aventura. Dacă voi primi îngăduinţa să istorisesc întîmplările ce ar urma, sau dacă va fi oprit cu desăvîrşire, asta nu ştiu să vă spun.
                                                                             Fiul de rege de Berttina von Arnim A FOST ODATĂ UN REGE, care domnea peste o ţară minunată, şi din palatul său, aşezat pe un munte înalt, putea privi pînă departe, în depărtări. Îndărătul palatului, spre buna-i desfătare, se întindeau grădini frumoase, mărginite de rîuri limpezi şi păduri dese, pline de sălbăticiuni. Lei şi tigri îşi aveau aici sălaşul; rîşii stăteau în copaci; vulpile şi lupii săreau de colo pînă colo prin desişuri; urşi albi sau cu blană aurie veneau adesea în grădina regelui, trecând înot, perechi-perechi, peste ape. Sus, în creştetul copacilor, îşi făcuseră cuib vulturii, ulii şi şoimii. Erau pădurile acestea ca o împărăţie la hotarul regesc, pe care animalele o ştiau drept a lor şi numai a lor. Regele îşi luă soţie atît pentru frumuseţea ei cît şi din dorinţa de a avea copii. Şi cînd regina fu binecuvîntată, poporul, bucurînelu-se că va fi cine să moştenească tronul, o cinsti nespus de mult. Sorocul însă trecu fără ca regina să aducă pe lume un copil. Se mîhni atunci regele, crezînd că soţia e bolnavă şi că va muri curînd; dar ea mînca şi bea ca o fiinţă zdravănă şi astfel umblă şapte ani cu pîntecul rotund. Regele, bănuind că femeia păcătuise în faţa Domnului de-o pedepseşte atît de rău, se scîrbi de înfăţişarea ei. Dădu poruncă şi o despărţi de iatacul lui, izgonind-o în încăperile dosnice ale palatului. Aici regina îşi duse povara cea grea, într-o lungă amărăciune, rătăcind prin grădinile singuratice şi privind animalele care veneau dinspre pădure să se adape la malul celălalt al rîului. Şi dacă timpul era de primăvară, cînd leii şi tigrii vin la adăpat cu puii lor, atunci, în greaua ei cumpănă, femeia îşi dorea să fie o sălbăticiune, să smulgă vieţii hrana, luptînd abraş, numai să-şi poată îndestula pruncul. „Dar aşa, vorbea dînsa, trebuie să cutreier grădinile cu pas tîrşit şi în plîns amar. Mă uit la voi în fiecare an cum vă bucuraţi de rod, cum vă creşteti puişorii în mijlocul naturii celei aspre şi iuţi; mie însă, fiică de prinţ şi regină, nu mi-e dat să cresc pe nimeni din nobila mea stirpe, ci să trăiesc nefericită şi urîtă de însuşi soţul meu, regele” Pe cînd şedea odată la loc singuratic, sub un palmier, simţi durerile facerii şi născu un băiat, care părea puternic ca unul de şapte ani; şi abia ce veni pe lume, văzînd o ursoaică ce trecuse rîul, se luă după ea, se agăţă de blana ei şi astfel ursoaica îl duse înot şi dispăru cu el în pădure. Atunci regina scoase un ţipăt sfîsietor de mamă: ― Băiatul meu, singurul meu copil e în pădure, îl rup fiarele! Cît ai clipi, străjile regelui se năpustiră peste ape către desişul pădurii, cu baltage, cu arcuri şi săgeţi, ca să-l scape de primejdie pe băiatul măriei sale. Văzîndu-şi animalele meleagul cotropit, ieşiră toate din păduri la malul rîului, gata de apărare… Urşii se ridicară şi îşi întinseră labele ameninţător, leii îşi arătau colţii rînjind şi fluturau din coadă, tigrii alergau cu priviri de foc, lupii urlau, elefanţii răscoleau pămîntul şi răsturnau stîncile în apă, păsările zburau din cuiburi, îngreuind aerul şi făcînd o larmă grozavă – încît nici unul dintre vitejii cavaleri nu îndrăzni să urce pe malul celălalt. Se întoarseră deci înot la regina părăsită, crezînd că băiatul e pierdut. Cum ajunseră, însă, la regină, văzură cu mirare că năştea din nou. Şi astfel veniră pe lume încă şase copilaşi, care de care mai vioi şi mai voinic, iar doliul după fiul pierdut nu dură lungă vreme. Regina, dimpreună cu cei şase sugaci, fu dusă cu alai în faţa regelui, ca o mamă glorioasă, primită cu bucurie şi cinstiri. Copilaşii creşteau, regina îi îngrijea cu multă răbdare şi îi hrănea; dar seara, după ce adormeau, se ducea în spatele palatului, acolo unde şezuse cînd ursoaica i-a luat pe cel dintîi născut. Fugea de-a lungul rîului, cu nădejdea că doar-doar îşi va ispiti băiatul să iasă din desiş, căci prea puţin îi păsa de ceilalţi copii şi numai la primul îi era gîndul, neputînd să creadă că a pierit – aidoma păstorului care se mîhneşte mai mult de mielul răznit decît de întreaga turmă, convins că tocmai mielul acesta e cel mai bun şi fără seamăn între toţi. Nici nu se mai temea de animalele pădurii cînd le auzea noaptea urlînd, şi dacă vreunul se pripăşea în grădină, alerga după el şi întreba de copil. Acestea însă nu voiau s-o înţeleagă. Desperată, femeia îşi pierdea cumpătul, ameninţa şi se ruga şi îi trăgea pe urşi de blană, zicînd: ― Mi-aţi furat fiul! Urşii însă nu se sinchiseau şi îşi vedeau de treabă în felul lor; cunoscînd femeia după chip, nu-i făceau nici un rău. Atunci, regina intra iarăşi în palat, îşi ştergea lacrimile şi se apleca peste copilaşii ei tulburaţi, neliniştiţi. Ascunzîndu-şi durerea, spunea încet: ― Bieţii de ei, li-e foame şi li-e frig; trebuie să-i încălzesc, să le dau de mîncare, pînă s-or potoli. Astfel, cît era ziua de lungă, îşi tăinuia tristeţea dinaintea oamenilor şi nu-şi întorcea faţa spre lumină; o apăsa ruşinea că ţine mai mult la copilul pierdut decît la toţi ceilalţi. Îi creştea, nu-i vorbă, zi de zi, cu mare grijă şi înţelepciune; dar seara, după ce pruncii coborau în somn, ea umbla pe urmele primului născut. Grăia către păsările mari de pradă, ce pluteau în văzduh ba încolo, ba încoace, ducînd hrană puilor. Le spunea deseori: ― Ah, voi făpturi înaripate, să pot şi eu pluti în văzduh, peste păduri şi desişuri, să-mi caut odorul! Ah, spuneţi-mi dacă mai trăieşte sau l-aţi văzut mort! Şi cînd păsările îngînau ceva nelămurit din înalturi, ea socotea că ar fi ceva de înţeles şi îşi ridica părul căzut pe obraji, ca să audă mai bine. I se părea de multe ori, după glasul păsărilor, că băiatul e în viaţă şi se va întoarce curînd. Se străduia să afle tîlcuri în ţipetele lor, întreba chiar şi albinele şi cărăbuşii ce grăbeau zbîrnîind peste ape, roiau în jurul ei, bîzîiau fiecare în graiul lui şi zburau mai departe. O, sărmană regină, nici un animal sălbatic, fără pricepere, nu-ţi va da vreun sfat; ele nu ştiu ce-i tînga omului. Căci oamenii le hăituiesc, le urmăresc şi nu le cuprind în sufletul lor, ci caută să le omoare pentru blană sau pentru carnea bună de mîncat, dar nici un om nu le-a cerut vreodată mîngîiere. În schimb, cîte nobile sălbăticiuni nu şi-au plîns libertatea, pe care omul le-a răpit-o viclean, cîte n-au ajuns în robia lui, puse la munci pentru care nu erau menite, căci nu le sta în fire! Trebuie să mănînce fîn uscat pentru a-l sluji cu puterea lor, deşi ar fi putut să se îndestuleze cu frunziş proaspăt în pădure; trebuie să rabde zăbala şi şfichiul biciului. De aceea, nici nu au încredere în om şi îl ocolesc, iar cînd nu se pot ajuta altfel, îl prind şi îl sfîşie îngrozitor, numai să-şi apere libertatea sau puii primejduiţi. Copiii se făcuseră acum destul de mari şi erau bine crescuţi întru toate deprinderile, aveau gînduri drepte, chibzuite şi se purtau în bună cuviinţă. Regele nu ştia cui să-i lase coroana, căci nu se putea spune care din ei s-a născut mai întîi, nici care ar fi mai puţin destoinic pentru domnie. Cînd îi lăsa să se întreacă la jocuri, se întîmpla nu o dată ca toţi să cîştige sau ca fiecare în felul lui să se arate cel mai dibaci. Nici să iubească pe unul mai mult decît pe altul regele nu putea, căci toţi erau frumoşi şi făpturile lor parcă semănau cu gîtul unei păsări măiastre cînd o bate soarele:                                                                       stînd pasărea într-un anume fel, roşul şi verdele scapără minunat; răsucindu-se un pic, răsare o altă culoare; iar cînd umblă şi mişcă din aripi, atunci culorile se schimbă, iute ca fulgerul, care de care mai frumoasă. Erau copiii ca un curcubeu, în care culorile stau frumos adunate şi boltite pe cer, ivindu-se mereu una din cealaltă. Regele nu avea dreptul să-şi împartă ţara sau să o dea pe mîna mai multor stăpîni; de aceea porunci să se facă o coroană din aur curat, care să cuprindă laolaltă capetele celor şase copii, şi le spuse: ― Cît va rămîne gîndul vostru curat precum aurul şi veţi trăi uniţi precum capetele voastre stau cuprinse în inelul coroanei, cît o să vă sărutaţi iubitori, atîta vreme voi putea zice că ţara are un singur domn şi, cu toate că trupurile sînt mai multe, are un singur duh. Şi tatăl pregăti mari serbări, la care poporul să-i vadă pe noii regi. Toţi nobilii se adunară la Curte. Aici, sub cerul liber, se afla un tron încăpător, din aur, pe care şedeau feciorii regelui, iar dînsul le puse coroana pe capete. Stingheră şi tăcută, regina sta de faţă, purtînd giuvaerele-i de preţ, mantie şi voaluri de aur. Spre ea căta poporul şi chiuia, numind-o mamă glorioasă şi cîntîndu-i, pe toate strunele, vrăjite cîntece de slavă. Ea îşi ascundea însă obrajii sub voal şi plîngea lacrimi amare pentru copilul pierdut. Atunci, feciorii coborîră de pe tron, îngenuncheară şi cerură binecuvîntarea mamei. Regina se ridică şi îi binecuvîntă cu dreapta, dar cu stînga îşi apăsă pe inimă, gîndind la fiul cel dus. Sălbăticiunile auziră veselia ce lărmuia prin ţară şi, stîrnite, trecură apa înot, în turme şi haite mari. Cînd paznicii aduseră cumplita veste, toţi fugiră care încotro la casele lor, doar mama nu voia să plece şi nu-i era frică de nimic. Feciorii, văzînd că la rugăminţile lor mama nu se   clinteşte din loc, nu voiră nici ei s-o părăsească, şi rămaseră să-i fie scut. Mulţimea de sălbăticiuni se apropia şi, în mijlocul lor, venea un chip frumos, privind mîndru către cer. Părea că e om, doar mai luminos şi mai măreţ. Călărea pe spatele leilor şi tigrilor, sărea sprinten de pe unul pe celălalt. Zărindu-l, mama rosti: ― E fiul meu! Şi merse fără teamă în întâmpinarea lui. Se cuibări la pieptu-i falnic şi simţi cum i se prăvale o stîncă de pe inimă. Animalele ştiau femeia după înfăţişare şi nu se atinseră de ea. Băiatul însă nu cunoştea graiul omenesc; îşi arătă gîndul prin semne. De aceea, luă coroana şi o roti de şapte ori în jurul capului, apoi smulse cu braţul său puternic un măslin cu rădăcini cu tot şi dădu fiecăruia dintre cei şase fraţi cîte o creangă; el însă păstră pentru sine trunchiul, ceea ce vrea să zică: ― Eu sînt stăpînul! Iar voi să trăiţi în pace cu mine! Şi se făcu rege peste animale şi oameni, întru spirit şi fără grai.