Stefan Berciu

Insula spionilor de Stefan Berciu CAPITOLUL I   „Spioana"       Telepsihofonul profesoarei Maria Tripşa stârnise un deosebit interes în lumea medicală. Aparatul, încă în curs de finisare, anunţa o mare descoperire a unei femei de ştiinţă, aflată poate la capătul unei cariere pe care avea să şi-o încheie în triumful consacrării universal recunoscute. „Bătrâna" — cum o porecliseră colegii ei de institut — nu împlinise încă şaizeci de ani, dar chipul ei palid, slab şi brăzdat de zbârcituri care se iviseră încă din anii tinereţii, o făceau să pară cu mult mai trecută. Viaţa ei de până acum se scursese, aparent liniştită, între institut şi casă, între cele două mari preocupări ale existenţei sale: telepsihofonul, la care aspirase încă de pe băncile liceului şi fiica ei, Ela, care de doi ani devenise ingineră. „Bătrâna” se trăgea dintr-o familie de învăţători de prin împrejurimile Slatinei, şi până astăzi rămăsese acelaşi ,,copil” de ţăran, cu bunătatea şi bunul simţ pe care-l au, îndeobşte, oamenii simpli. Rămăsese văduvă din primul an de căsnicie, iar fiica ei n-avea să-şi cunoască tatăl, care se sinucisese datorită unei „păcăleli de-ntâi aprilie"; un prieten îi telefonase: „Gheorghe! Podul tău s-a prăbuşit azi-dimineaţă, când a trecut personalul 6005!” Era prima lui construcţie de mai mari proporţii. N-a verificat. A crezut ceea ce i s-a spus şi... a lăsat o scrisoare către copilul care avea să se nască peste patru luni. „Tatăl tău a fost un om de onoare". Atât. Şi de-atunci, sufletul înjumătăţit al Măriei Tripşa avea să se zbuciume până şi pentru oamenii care otrăvesc sufletele altora. Şi a izbutit. A creat telepsihofonul. A creat, poate a opta minune a lumii, menită să scormonească sufletele bolnave şi să le aducă leacul. Întotdeauna e mai uşor de găsit leacul, dacă pricina bolii e cunoscută, şi ea tocmai pentru asta s-a zbătut; să afle pricina... pricinile celor mai tainice boli care se cuibăresc în cele mai tainice sfere ale fiinţei, acolo unde radiografia este neputincioasă, iar bisturiul nu are ce amputa, acolo unde urechea nu are ce asculta, iar ochiul... nimic de văzut. Acolo a ţintit fetiţa de la ţară şi acolo a ajuns „bătrâna" de astăzi! Acolo, unde cea mai slabă umbră întunecă sensul unei vieţi, unde cea mai neînsemnată apăsare prăbuşeşte pentru totdeauna o existenţă umană. Acolo avea să pătrundă şi să lecuiască telepsihofonul, acea uriaşă maşină cu peste trei mii de relee, cu sute de bobine şi becuri colorate, cu plase şi capcane în care trebuiau prinse suferinţele, cu sute de electromagneţi, toate cu menirea de a atrage în cursă ceţurile sufletelor bolnave, cu zeci de lame care trebuiau să taie nevăzuta suferinţă, cu faruri puternice care trebuiau să distrugă bezna, cu orgi care să strige sunete de bucurie şi mâini vrednice care să alunge durerea. Şi fiecare releu, bec, magnet, gheară şi sunet însemnau un ceas, o zi sau poate chiar un an din zbuciumul sufletului Mariei Tripşa, pentru liniştea sufletelor tuturor oamenilor din lume. În ultima vreme fusese deseori chemată în străinătate, unde ţinuse câteva conferinţe la diverse institute şi facultăţi, iar o conferinţă internaţională o invitase, nu de mult, să-şi expună invenţia. Lucrul acesta se hotărâse şi Maria mai avea doar patru zile până la brevetarea şi omologarea invenţiei sale pe plan internaţional. „Bătrâna" fixase data, iar presa din zeci de ţări avu un subiect bun pentru o săptămână. Câţiva gazetari de la mari cotidiene, cum şi de la reviste de specialitate, sosiră în România. Timiditatea profesoarei le puse însă răbdarea la grea încercare. Totuşi, ea sfârşi prin a-i invita pe toţi acasă, laolaltă cu cei câţiva prieteni şi colaboratori ai ei, în aceeaşi seară în care avea să ofere o masă de rămas bun, înainte de a pleca în străinătate unde avea să rămână două săptămâni. „Bătrâna" locuia într-un cartier vechi, pe o stradă retrasă, unde ocupa parterul unui imobil cu două etaje — tip „locuinţe ieftine". Apartamentul avea trei camere şi un hol destul de mare ce servea drept cameră de zi ori sufragerie; celelalte încăperi erau folosite ca dormitoare pentru ea, fiica ei şi menajera care le părăsise de o săptămână, pentru a se duce să locuiască la fiul ei care terminase facultatea şi devenise medic. Ar fi putut sa se mute, ar fi putut să-şi cumpere o alta locuinţă, dar casa asta în care fusese fericită aproape un an cu singurul bărbat din viaţa ei, zidurile astea de care s-au spart primele ţipete ale Elei, o făcuseră prizoniera lor pentru oricât ar mai fi avut de trăit. În dimineaţa aceea nu se dusese la institut. Dereticase şi gătise singură. Pe la amiază venise şi Ela, care se oferi s-o ajute; dar după câteva farfurii prefăcute în ţăndări, Maria o imploră să se „liniştească", asigurând-o că numai astfel o s-o ajute cu adevărat. Ela se prefăcu supărată. După câteva clipe însă nu-şi putu ascunde bucuria eliberării de orice preocupare de acest soi şi începu să cânte. — Cum se face că n-ai venit împreună cu Titus? întrebă Maria din bucătărie. Titus era un tânăr inginer, cu care Ela urma să se logodească la reîntoarcerea profesoarei din străinătate. — Ne-am despărţit! strigă fata. Maria apăru în pragul camerei în care se afla Ela şi o privi iscoditor. — A... acum zece minute; acum zece minute ne-am despărţit. Asta am vrut să spun. Maria se retrase tăcută. Răspunsul fiicei sale o contrariase. Ştia că Ela îl iubeşte. Totodată era sigură ca bărbat mai potrivit pentru temperamentul ei vulcanic cu greu s-ar fi găsit. Titus Noapteş era măsurat la vorbă şi cumpătat în tot ceea ce făcea; dar, ceea ce o bucurase pe Maria cel mai mult era faptul că singurul om, care-şi făcea simţită autoritatea faţă de Ela, era tocmai omul pe care fiica ei îl iubea. Începea să se întunece. Ningea. Undeva, o femeie îşi chema copilul de la joacă, un câine lătra răguşit. — Să mai pun lemne? — Nu, striga Maria iritata. Vrei să dai foc casei? Ela izbucni în râs. — Mai bine ai deschide fereastra din sufragerie. Fata se supuse, şi în clipa următoare o boare de aer proaspăt năvăli în încăpere. Prin faţa casei trecu un coşar. Ela îi întâlni privirea. Coşarul avea nişte ochi verzi, imenşi, şi fata, fără să vrea, continua să se uite la el. — Aveţi nevoie de coşar? răsună puternic glasul acelui bărbat înalt şi zvelt, cu umeri ninşi.Ea nu-i răspunse imediat; ceva, ceva straniu, care se degaja din făptura puternică a bărbatului o împietrise. Abia într-un târziu, izbuti să bâiguie: — Umblaţi de mult... nu-i aşa? — Nu, răspunse coşarul; stau de mult. Duritatea răspunsului, amărăciunea lui dobândiră pentru fată sensuri nu tocmai definite, tulburătoare. — Da... da, avem nevoie; poftiţi! Din spatele ei se auzi mustrarea Mariei: — Asta-i nebunie! Curată nebunie! Nu-mi văd capul de treburi şi tu vrei să-ntorci casa pe dos. Îţi dai seama ce mizerie o să facă? Ela îngheţă. Îşi privi mama cu atâta disperare, încât Maria sfârşi prin a o linişti. — A spus că aşteaptă de mult; cine ştie câtă nevoie o avea, dacă vrea să lucreze pe o astfel de vreme. „Bătrâna" se grăbi să deschidă. Coşarul aştepta în prag. Privirile lor se întâlniră, şi profesoara tresări. Ochii aceia mari şi verzi îi mai văzuse ea o dată, o singură dată, luminând chipul unui singur bărbat... al singurului bărbat... — Sărut mâna! şopti omul acoperit de zgură şi zăpadă. Omul din faţa ei, intuindu-i parcă tulburarea, rămase mai departe în aşteptare. Ela privea mută scena care se desfăşura într-o tăcere apăsătoare. Într-un târziu sfârşi prin a se întoarce spre tabloul tatălui ei. Un tremur uşor o cuprinse. Făcu câţiva paşi, apropiindu-se de Maria. Îşi trecu braţul peste umerii uşor încovoiaţi, iar mâinile mamei se crispară de ale ei. Omul care trezise amintirea celui dispărut urmărise cuminte şi reţinut tresărirea bătrânei, ca şi privirile tinerei fete; sfârşi prin a face un singur pas în vestibul şi asta doar pentru a vedea cauza care stârnise tulburarea celor două femei. Apoi, coşarul le privi pe rând şi strălucirea de oţel a ochilor săi păru să se întunece pentru câteva clipe; femeile pricepură că el înţelesese pricina tulburării lor. — Poţi începe... dacă vrei, rupse Maria tăcerea. Coşarul se dădu înapoi cu un pas. — Văd că masa e pusă pentru lume multă... — Da, îngăimă Ela. Dacă ai putea veni altădată î Bărbatul se întrista. — Pot; dar dumneavoastră m-aţi chemat acum. — Adevărat, adevărat, se grăbi Maria s-o scuze, şi scoase repede un portofel din buzunarul rochiei de casă. Uitaţi, vă pot plăti deranjul... sau vă pot achita dinainte costul curăţatului; avem cinci coşuri, mai spuse ea dintr-o răsuflare, şi asta cred că face pe puţin o sută de lei. Nu? — Nu! răspunse coşarul. — Dar cât? Cât? insistă Ela. — Nimic... nimic... bâigui omul, după care le întoarse spatele şi plecă. Ela înşfacă portofelul mamei sale şi se năpusti pe uşă, strigând în urma bărbatului: — Domnule!... Domnule coşar! Bărbatul se opri şi aşteptă, fără să se întoarcă, apropierea fetei. Ela era în rochie. Nu îndrăznea să-l privească. Scoase din portofel două hârtii de câte o sută şi i le oferi, spunându-i: — Ia-le...! Luaţi-le! Am încredere în dumneavoastră... Sunt sigură că ne veţi curăţa coşurile foarte bine pentru banii ăştia. — Daţi-mi doar o sută. Arvună. Şi să ştiţi că dacă n-am să vă curăţ coşurile, am să vă aduc banii înapoi. Luă din mâna fetei o bancnotă şi îşi continuă drumul. Maria o aştepta în prag. — A luat banii? o întrebă ea. — Da o sută. „Arvună"! Şi mi-a mai spus că o să ne aducă banii înapoi dacă n-o să mai vină pentru coşuri. Ninsoarea se înteţise. Luminile de pe stradă prinseră viaţă, iar la ferestrele caselor, storurile se lăsară unul câte unul. Peste două ore, casa profesoarei Maria Tripşa avea să se umple de prieteni, de reporteri şi de veselie.   •   Oamenii erau plini de exuberanţă. Într-un colţ al sufrageriei, un reporter de la o revistă suedeză făcea tot ce putea, ca „Bătrâna" să nu-l părăsească; îi povestea ultimele can-can-uri din lumea medicală, îi relata — pe un ton de şoaptă strigată, ca să poată auzi şi ceilalţi comeseni — impresiile pe care le lăsase Maria cu câteva luni în urmă, la o conferinţă ţinută în ţara lui, şi câte alte asemenea lucruri dar, din când în când3 aducea vorba — adevărat, cu multă prudenţă — şi despre telepsihofon. Atunci, ochii profesoarei căpătau o anume strălucire, obrajii ei supţi şi palizi se îmbujorau, glasul îi vibra în timp ce dădea preţioase relaţii pentru publicitatea de care revista avea nevoie. Ceilalţi păreau să-l invidieze şi curând începură să-l hăituiască, fie cu glume, fie cu întrebări, până când omul sfârşi prin a scoate un strigăt de enervare. Un râs homeric izbucni din piepturile tuturor; Maria părea să se distreze de minune. Titus sosi mult mai târziu. Ela îl însoţi în camera ei. Ştia că el nu suporta asemenea petreceri, că evita întotdeauna să facă noi cunoştinţe. Zina, tânăra laborantă a profesoarei, o asigură pe Ela că va face totul ca lipsa ei să nu fie observată. În camera alăturată, Ela deschise larg fereastra. Afară continua să ningă. Fata adună de pe marginea ferestrei, cu amândouă mâinile, zăpada şi îşi ascunse faţa în ea. — Ai să răceşti... Ela păru să nu audă decât şoapta umedă a zăpezii care i se topea pe obraji. Atunci, parcă gelos. Titus îi desfăcu brutal mâinile de pe obraji. — De ce faci asta? întrebă ea cu nedumerire şi teamă. Îl ştia atât de reţinut şi de sobru! Tânărul nu-i răspunse. O privea cu un amestec de patimă şi furie. — Titus! Mi-e frică... Atunci, el o îmbrăţişă puternic, şi-i şopti disperat: — Nici zăpada nu vreau să-ţi atingă faţa. Nici apa, nimic! Nimeni, înţelegi? Apoi slăbi strânsoarea braţelor şi căută privirea fetei, iar când i-o întâlni, îi spuse abia murmurând: — Înţelegi, dragostea mea? Nimeni nu-i vorbise astfel până atunci. — Înţelegi? Înţelegi? continua să răsune în cameră şoapta lui disperată. Ea ar fi vrut să strige de fericire, dar emoţia îi fărâmase şi voinţa şi glasul... În clipa următoare, Maria năvăli în camera fiicei sale, dar rămase ca împietrită. Tinerii se priveau plângând. Era atâta fericire în ochii lor, încât inima ei se opri pentru o clipă. Se retrase, închizând uşa încetişor. Titus! şopti Ela într-un târziu. Hai să ieşim din casă. Ştii, dragostea mea, camera asta e prea neîncăpătoare pentru atâta fericire. Tăcu o clipă şi-l privi printre lacrimile care încă nu conteniseră; apoi, brusc, se aruncă la pieptul lui, spre a-şi ascunde privirea vinovată de-atâta bucurie şi gemu a dezvinovăţire: N-am să-mi mai las faţa atinsă de zăpadă! Nici de viscol, nici de aripa gerului... de nimic, de nimic şi de nimeni. Am să merg aşa, cuibărită la pieptul tău şi am să-mi înăbuş urletul de fericire. Titus îi ridică capul şi-i căută cu înfrigurare privirea. Vroia să ştie cât este de adevărat ceea ce auzea şi simţea, iar pentru asta ce altceva putea face decât să se uite în adâncul acelor ochi de copil? Fata îi înfruntă privirea, căutând parcă acelaşi lucru. Apoi ieşiră. — Hei! Dar voi aţi înnebunit de-a binelea! se auzi strigătul Zinei care alerga spre ei, aducându-le paltoanele. Unde-aţi plecat aşa de grăbiţi? — Să mângâiem zăpada, răspunse fata. Zina o privi mişcată. — Da, interveni Titus... Sunt suflete pe care nimeni nu le-a mângâiat vreodată şi pe care toţi le calcă în picioare. Aşa se întâmpla şi cu sufletul zăpezii. Era atâta gingăşie şi disperare, atâta durere şi speranţă în tonul şi-n vorbele lui Titus, încât Zina se cutremură. Îi mai privi o dată şi porni spre casă alergând. Îndrăgostiţii o priviră nedumeriţi, apoi îşi continuară drumul, Pe stradă bântuia viforniţa...   •   Mica petrecere a profesoarei Maria Tripşa se termină cu puţin înainte de miezul nopţii. Musafirii păreau îngrijoraţi de starea vremii, şi primul care-şi manifestă teama fu reporterul suedez. Atunci, ceilalţi priviră afară şi hotărâră de îndată să plece în grupuri. Zina vroia să mai rămână, oferindu-se să-i ajute Mariei la o sumară punere în ordine a casei, dar un fotoreporter al unei reviste de specialitate olandeze, un vlăjgan blond, se oferi s-o conducă acasă. Profesoara o sfătui să accepte; abundenţa zăpezii putea duce la încetarea circulaţiei. Maşina olandezului, un Pakard destul de vechi dar puternic, înainta cu greu. — E motorul rece, se scuză el. Zina se mulţumi să zâmbească. Îşi aprinse o ţigară şi trase primul fum cu sete; la Maria nu fumase de loc, ştia că nu-i place. După câteva minute, se zări centrul. Fata îşi mai aprinse o ţigară şi după alte câteva minute îl rugă să oprească. Olandezul îi ceru o întâlnire, şi Zina i-o fixă pentru după-amiaza zilei următoare. Apoi Zina coborî şi pătrunse în institutul condus de Maria Tripşa, pe o uşă folosită numai de aceasta şi unde nu era portar.   •   Coridoarele institutului erau pustii. Dinspre scara principală răsunară paşi. Cineva se îndrepta cu oarecare grijă spre sala marelui laborator. Întunericul era pătat de câteva raze alburii ce răzbăteau prin ferestrele rare şi mici ale culoarului. La un moment dat paşii încetară şi o linişte absolută păru a se statornici. După o vreme se auzi însă zăngănitul unei legături de chei. Apoi, iar linişte şi în sfârşit o cheie se răsuci în broasca unei uşi. Tăcere. O clanţă fu apăsată cu precauţie, apoi iar tăcere. Urmă un uşor scârţâit şi o uşa prinse a se deschide. Niciun alt zgomot. Iar paşi şi iar linişte. Cineva ajunsese într-un colţ mai întunecos al laboratorului, unde se afla o imensă casă de bani. Lumina albastră-violet a unei lanterne prinse, într-un fascicul discret, încuietoarea. Apoi, fasciculul se plimbă cu oarecare nervozitate de-a lungul şi de-a latul seifului desenându-i parcă, undeva în spaţiu, conturul dreptunghiular. Din nou întuneric şi linişte deplină. Urmă zgomotul produs de un declic metalic, căruia i se suprapuse zăngănitul legăturii de chei. Fasciculul lanternei reapăru asupra peretelui frontal al casei de bani, iar în conul său de lumină o mână înmănuşată învârti rotorul de siguranţă. Mecanismul încuietorii icni şi cedă. Uşa seifului se deschise, ascultătoare. Fasciculul de lumină îşi schimbă culoarea, din albastru-violet într-un alb crud. Aceeaşi mână care învârtise rotorul încuietorii se afundă în interiorul seifului şi scoase câteva foi de calc, pe care le întinse apoi pe duşumea. Conul de lumină degajat de lanternă se limita exclusiv la a cuprinde întinderea foilor de calc. După câteva clipe un aparat fotografic prinse a înregistra desenele de pe foile de calc. Apoi, mâna înmănuşată începu să pună foile de calc la loc, în seif, dar nu apucă să ducă la capăt şi operaţiunea asta, pentru că declicul unui comutator inundă laboratorul cu lumina izvorâtă dintr-o puternică plafonieră de neon şi, o dată cu asta, o voce puternică, baritonală, sparse liniştea: — Zina Gogan!? În pragul uşii se afla tehnicianul Alexe Vedea, cu un pistol în mână. Laboranta rămase locului, împietrită; abia după câteva secunde izbuti să se întoarcă spre bărbatul care o surprinsese şi îngăimă în neştire: — Domnule... domnule tehnician... Bărbatul râse scurt şi nervos, punându-şi pistolul în buzunarul halatului său alb. — Mai puteai avea răbdare, domnişoară Gogan, o ironiza el; încă trei-patru săptămâni şi telepsihofonul ar fi fost definitivat. Făcu un pas spre ea. Zina strânse cu deznădejde micul aparat fotografic. El observă gestul fetei şi, prefăcându-se a nu fi luat în seamă teama ei şi consecinţele pe care le-ar fi putut avea, continuă cât putu de calm: — Încă trei-patru săptămâni, şi ai fi avut totul... totul... pe când aşa... în rate... Prea mult risc... — Prea multe riscuri! mârâi Zina. Alexe păru surprins de cinismul ei. Vorbele laborantei avură darul să-l facă atent la faptul că şocul trecuse şi că în faţa lui se afla un adversar nu tocmai comod şi cu atât mai puţin dispus să-şi vândă pielea pe un preţ mic. Mai făcu un pas spre ea, căutând să zâmbească şi-i porunci să pună aparatul fotografic în seif. Fata îl ascultă, dar îi execută dispoziţia privind într-un punct fix, undeva în spatele lui. Insistenţa privirii Zinei păru să-l neliniştească pe Alexe şi, căutând să se stăpânească, o întrebă la ce anume se uită. — Să zicem că în asemenea expediţii nu te avânţi singur... Mai ales o femeie! Alexe Vedea măsură distanţa dintre ea şi el; îi despărţeau aproape doi metri. Instinctiv duse mâna la buzunarul în care-şi pusese revolverul şi continuă: — Domnişoară Zina Gogan! lasă aparatul în seif şi adună planurile de pe jos. Zina izbucni în râs, nedesprinzându-şi mâna de pe aparatul fotografic pe care-l sprijinea de unul dintre rafturile seifului. — Dac-am fi singuri... v-aş asculta... — Ce vrei să spui? Fata chicoti din nou. — Răspunde! porunci Alexe, strângând revolverul în palma. — Să-l întrebăm şi pe dumnealui ce părere are? spuse ea, continuând să privească peste umărul lui. Alexe Vedea se răsuci brusc şi scoase revolverul, dar tot atât de repede Zina ridică aparatul de fotografiat vrând să-l trântească şi astfel, odată ajuns la lumină, filmul sa se voaleze. Fulgerător, Alexe se întoarse spre ea şi, văzând ce putea să se întâmple, se aruncă asupra fetei, prinzând aparatul. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, îi porunci din nou să strângă planurile şi să le pună în seif. Laboranta se supuse. Alexe îi ceru cheile. Apoi puse şi micul aparat fotografic alături de planuri şi încuie. — Ai jucat necinstit. — Dar am pierdut, murmură Zina şi se îndreptă spre un scaun pliant. Îl desfăcu, se aşeză şi adăuga resemnată: iar când pierzi, plăteşti. — Da... plăteşti! — Care e preţul? — Preţul? făcu Alexe contrariat. Preţul cui? Al meu? strigă el cu vădită indignare şi repetă: Al meu? — Nu, răspunse fata cu aerul unui om sfârşit; al meu... Alexe păru să se mai fi liniştit. — O... o pedeapsă exemplară! Zina Gogan râse scurt. Un zâmbet amar părea să i se fi întipărit în colţurile gurii. Oftă şi spuse: — Asta... asta, numai în situaţia în care mă veţi denunţa. — Cui? întrebă bărbatul, cu o nuanţă de batjocură în glas. — Securităţii... Tehnicianul îşi trase un scaun aproape de ea, o fixă cu curiozitate, de parcă atunci ar fi văzut-o pentru prima oară şi o întrebă pe tonul cel mai firesc cu putinţă. — Domnişoară Gogan, dumneata ştii cum mă cheamă şi ce profesie am? Zina îl privi cu un aer tâmp şi câteva clipe nu răspunse. După aceea păru oarecum că se regăseşte: — Da... Vă numiţi Alexe Vedea şi sunteţi tehnician la acest institut. — Nu, Zina; mă numesc Mircea Baltag şi sunt maior de securitate. Îţi spun toate astea, pentru că nu vei mai avea posibilitatea să comunici cu complicii dumitale. Zina Gogan, eşti arestată! Laboranta sări de pe scaun şi-l privi năucită. Apoi, ochii ei începură să rătăcească peste instalaţiile din laborator, oprindu-se asupra unei manete care racorda o parte a mecanismelor la un curent de înaltă tensiune. Făcu un pas nehotărât, apoi simula că este cuprinsă de ameţeală. — Apă! bâigui ea abia perceptibil... Apă! Alexe o ajută să se aşeze. Apoi privirile lui prinseră a observa mesele pe care se aflau diferite vase de sticlă. — Zina, domnişoară Zina, se precipită el... ţi-aş da... îţi dau cu plăcere, imediat dar nu îndrăznesc... nu ştiu de care vas mă pot servi... Dumneata cunoşti aici mai bine ca oricare altul... Spune-mi... — Apă! se auzi iar şoapta disperată a laborantei. — Spune-mi de unde să iau un vas curat... Fata nu răspunse. Un tremur uşor pusese stăpânire pe maxilarele ei; făcea eforturi disperate să articuleze un singur cuvânt. Ridică o mână — care tremura — şi arătă undeva, spre o măsuţă situată la celălalt capăt al laboratorului. Alexe se repezi într-acolo, dar zgomotul produs de căderea scaunului pe care stătea Zina îl făcu să se oprească şi să se întoarcă... Grăbindu-se spre maneta care conecta curentul de înaltă tensiune, Zina se lovise de scaunul pe care stătuse până atunci. Alexe făcu două salturi şi o prinse la timp, împiedicând-o de la o sinucidere sigură. Laboranta nu opuse nicio rezistenţă şi se lăsă condusă şi aşezata pe un scaun. Continua să tremure. Într-un târziu, spuse cu glas stins. — Nu ştiu dacă trebuie să vă cer iertare... pentru... pentru spaima pe care aţi tras-o adineauri... El nu-i răspunse şi se mulţumi s-o privească. — Asta... domnule maior... asta, cred eu... era preţul cel mai bun... preţul despre care vorbeam... Oftă adânc şi îşi ascunse faţa în palme. Apoi. deodată, izbucni într-un râs homeric, făcând totodată vizibile eforturi să se stăpânească. Îşi ridică privirea spre Alexe, continuând să râdă şi să-şi înăbuşe râsul cu palmele, dar părea că-i este cu neputinţă. Se ridică brusc de pe scaun şi se năpusti asupra bărbatului din faţa ei, apucându-l de reverele halatului şi strigând: — Râzi! Râzi! N-auzi?... Râzi şi tu, brută! Ce altceva mai poţi face? Ce altceva mai ştii să faci? Alexe îi desfăcu, uşor, strânsoarea degetelor. Apoi merse spre fereastră şi, după ce o deschise larg, reveni lângă spioana care părea să fi căzut pradă unui acces de plâns. Îşi spune că şocul „surprizei” avea să se atenueze, gândind că plânsul o va uşura şi îşi căută un loc la oarecare distanţă de prizoniera lui. Într-un târziu laboranta încetă să mai plângă şi, spre surprinderea lui, vorbi pe tonul cel mai firesc cu putinţă. — Domnule maior... vă cer scuze de la bun început pentru ceea ce o să vă spun... — Te asigur, domnişoară Gogan... — Pentru tot ce o să vă spun. — Pentru tot. Urmă un lung moment de ezitare care, însa, se dovedi a fi fost ultimul, pentru că Zina se porni. — Părerea mea este că dumneavoastră nu sunteţi un negustor prea hrăpăreţ... Vreau să spun că preţul prea mare, pentru ceea ce aţi putea oferi, nu numai că vă displace dar... chiar vă sperie. Îşi observă atent interlocutorul şi continuă: — De pildă, adineauri... când am vrut să-mi răscumpăr păcatele, preţul pe care am vrut să vi-l ofer v-a îngrozit. Şi, drept să vă spun, se precipită fata, în egală măsură m-a îngrozit şi pe mine, dar nu preţul, ci reacţia dumneavoastră faţă de preţ. Mă gândesc şi la faptul că, poate, sunteţi un negustor atât de cinstit, încât lucraţi la preţuri fixe şi accesibile pentru toţi păcătoşii... Din nou îi căută privirea, iar când i-o întâlni, continuă: — Dacă sunteţi atât de onest pe cât îmi închipui eu, de ce nu-mi spuneţi cât mă costă răscumpărarea? De ce nu-mi spuneţi preţul? Care este preţul dumneavoastră? Spuneţi-mi o sumă! Alexe zâmbi trist. — S-au v-aţi supărat? — Nu, nu m-am supărat, domnişoară; dar n-am preţ. Zina păru încurcată; încercă totuşi să-l sfideze. — Orice şi oricine are un preţ. — Relativ, da. — Relativ?! În funcţie de ceva anume, vreţi să spuneţi? Bărbatul îi căută privirea şi, numai după ce i-o întâlni, îi spuse aproape în şoaptă: — Să zicem... în funcţie de suma pe care ai încasat-o dumneata de pe urma vânzării fotocopiei planurilor... Laboranta părea să fi înţeles neînduplecarea omului din faţa ei şi dădu semne că începe să capituleze. — Domnule maior, contam pe o sumă mare. Valoarea telepsihofonului a fost apreciata chiar de doamna profesor Tripşa. — Faţă de dumneata? Pe buzele Zinei flutură un zâmbet ironic. — Nu... adică, da, faţă de mine, dar nu-mi spunea mie, ci inginerului Silviu Bora... — Bora? — Da; tipul acela înalt şi cu privire de adolescent naiv. Tăcu, spre a se încredinţa că Alexe pricepuse despre cine anume îi vorbea, apoi continuă: — Ei, trebuie să-l ştiţi dumneavoastră; inginerul acela trimis de filiala din Cluj a Academiei, ca s-o ajute pe profesoară. — Dar dumitale, dumitale... ce ţi-a spus doamna Tripşa? — Mie? se arăta Zina surprinsă. Mai nimic. — Cum aşa? Dumneata erai colaboratoarea cea mai apropiată de ea... o vizitai acasă... Zina îl pironi cu o privire tristă, apoi murmură: — Am fost colegă cu fiica ei, la liceu; numai la liceu, preciza ea cu o nuanţă de revoltă în glas. După aceea, Ela a intrat la politehnică, iar eu... eu m-am calificat ca laborantă! Prin bunăvoinţa doamnei Tripşa. Fata oftă adânc. Apoi se ridică de pe scaun, se îndreptă spre fereastra larg deschisă şi inspiră cu un soi de disperare aerul rece al nopţii. Alexe îşi scoase o ţigară, dar când vru s-o aprindă îşi dădu seama că nu avea chibrituri. Zina îi urmărea, atentă, fiecare mişcare. — Luaţi bricheta din poşeta mea. Bărbatul surâse şi ezită. — Luaţi! îl îndemnă ea; poşeta e deschisă. El privi măsuţa lângă care stătea Zina şi spuse: — Dar nu văd nicio poşetă. Fata râse scurt şi-l îndemnă să se uite sub masă. Din fericire. Alexe se aplecă numai pe jumătate; în secunda următoare Zina încercă să escaladeze fereastra, dar înălţimea pragului ferestrei îi ceru un efort care-i îngădui lui Alexe s-ajungă lângă ea şi s-o tragă înapoi. Închise fereastra, apoi îşi întrebă captiva, cu un glas aproape strigat: — De ce? Ea nu-i răspunse şi-l privi nedumerită... — De ce? urlă din nou Alexe. Zina păru înfricoşată de omul care ameninţa să se dezlănţuie şi bolborosi: — Aşa... aşa... Ştiţi, m-am gândit că tot în felul ăsta trebuie să plătesc. — Asta o să hotărască justiţia. — Prea multă tevatură pentru o nenorocită ca mine. Alexe scrâşni, apoi îi spuse batjocoritor: — Ai schimbat tactica? vrei cu orice preţ să mă impresionezi? Spioana îl privi lung şi mărturisi: — Vreau! Păcat că nu se poate. — Pentru cine lucrezi? tună el. Ea tăcu o vreme. Alexe îi respectă această tăcere; ştia că aşa se întâmplă celor mai mulţi dintre vinovaţi, înaintea marilor mărturisiri, dar răspunsul fetei avea să-l nemulţumească. — Pentru nimeni. Făcu un efort mare şi reuşi să-şi înfrângă mânia. — Ciudat! — Poate. — Şi, totuşi, mi-ai spus că sperai să capeţi un preţ bun pe fotocopiile planurilor... Asta înseamnă că, cel puţin, te-ai gândit la cineva căruia să i le vinzi... O privi atent şi din nou strigă: — Cui? Zina se arătă înfricoşată şi bâigui: — Inginerului Bora; lui Silviu Bora! Alexe nu-i dădu nici cel mai mic răgaz să-şi revină şi continuă — De ce lui Bora? — Pentru că... pentru că el a manifestat un interes deosebit faţă de planul de ansamblu al telepsihofonului, chiar acasă la doamna Tripşa; eram la ceai, după-amiaza... asta chiar în primele zile de când el venise de la Cluj. Profesoara îi încredinţase doar planurile privind porţiunea unde sunt instalate nişte aparate de măsurat... şi el a cerut... a insistat chiar, să vadă planul de ansamblu. Doamna Tripşa i-a spus că n-are rost să se împovăreze cu tot planul... cu toate datele... Ea se sili să râdă, iar bărbatul făcu la fel. Urmă o lungă tăcere, curmată de şoapta lui Alexe: — Aşadar, inginerul Silviu Bora l Apoi o privi şi repetă, vrând parcă să se convingă pe el însuşi că aflase adevărul, că acela şi nu altul era adevărul adevărat: „Silviu Bora... Bora...” Zina tresări şi el observă asta. Apoi, fata izbucni cu disperare în glas: — Domnule maior! Eu... eu aşa cred... aşa am crezut. Să ştiţi însă — se precipită laboranta — că eu v-am spus doar ceea ce am crezut... Totul, totul poate fi doar rodul închipuirii mele; mă tem... — De cine? interveni Alexe. De Bora? Laboranta îl privi surprinsă, de parcă până în acea clipă ar fi vorbit doar cu ea şi abia atunci îşi dăduse seama că cineva, un străin, îi ascultase gândurile. Alexe repetă întrebarea, şi Zina păru să priceapă. Zâmbi trist, resemnat. — Nu... nu mă tem de nimeni; doar de eroarea pe care putea-o face în legătură cu presupunerile mele. Pricepeţi? Alexe nu-i răspunse, mulţumindu-se doar s-o observe. Atunci ea strigă: — Înţelegeţi? Mă tem pentru el! Mă tem, pentru că omul acesta s-ar putea să nu aibă nicio vină şi să cadă victima închipuirii mele bolnave. — Ce alte discuţii ai mai avut cu Bora? — Niciuna. Am socotit-o hotărâtoare pe aceea din după-amiaza în care luam ceaiul la doamna Tripşa. Omul care o interoga arbora un zâmbet ironic. — Şi... te-ai apucat de lucru. Laboranta răspunse pe acelaşi ton de zeflemea: — Închipuiţi-vă că da! Apoi râse scurt şi preciza: trebuia să ies din impas. Bărbatul păru nedumerit în privinţa acestei noi stări mărturisite lui, şi nu i-o ascunse. Atunci, laboranta se porni pe destăinuiri, alternând atitudinile de cinism cu lacrimile, râsul cu tristeţea şi tonurile joase cu adevărate urlete. — Am fost şi sunt o fată săracă, am fost şi sunt invidioasă, am fost o leneşă şi sunt o nerealizată; am fost şi sunt tot ce-i mai rău şi mai urât dar... dar de laşitate faţă de propria mea viaţă nu voi putea fi acuzată niciodată. Am vrut să-mi fac o viaţă... dacă nu chiar îmbelşugată, măcar comodă; aşa, pur şi simplu... să isprăvesc, cel puţin cu deşteptarea zilnică la ora şase dimineaţa, să pot scăpa de o activitate pe care nu mi-am dorit-o, care nu mi place şi pe care o consider doar o imensă umilinţă.      

Jos masca, domnule Dib de Stefan Berciu „Afrodita”     Era pe la amiază. Norii se împrăştiaseră, destrămaţi de un vânt destul de puternic venit dinspre mare. Pe străzi, ici şi colo câte un om. Din depărtare răzbătea din când în când strigătul câte unei sirene pe care rafalele de vânt îl făceau să semene a vaiet. La orizont, câteva vapoare, iar în apropiere de rada portului militar, două dragoare aşteptau cuminţi permisiunea de intrare. Toamna venise destul de târziu, curmând dintr-o dată plimbările îndrăgostiţilor şi jocurile copiilor. De la fereastra unei clase de grădiniţă se auzea, până departe, larma celor mici, aflaţi, pesemne, în recreaţie; mai departe un câine mare, lăţos şi hămesit de foame, privea trist şi insistent pe fiecare dintre rarii trecători, rugându-i parcă „luaţi-mă; vreau şi eu un rost”. Un moşneag s-a oprit lângă el, şi câinele s-a trântit cu capul pe un picior, iar cu labele din faţă i l-a cuprins pe celălalt. Moşneagul s-a aplecat, i-a pus mâna pe cap, iar câinele şi-a înălţat rugător privirile. „Hai!” a spus moşneagul. „Hai, că tot nu mai am chiriaşi”. Câinele s-a ridicat şi a pornit în urma lui. Au urcat un deal care ducea spre un cimitir părăginit. Bătrânul intră, iar câinele rămase la poartă, aşteptându-l. Dinspre port, geamătul unei sirene sfâşia văzduhul. De acolo, din vârful dealului, se puteau vedea şi portul şi străzile, şi casele, şi oamenii. Pentru asta se dusese acolo moşneagul, să vadă oraşul care se înălţase, mândru, în câţiva ani doar. Într-un târziu, bătrânul reapăru; câinele nu se ridică de pe pragul porţii, ci se mulţumi să-l privească, întrebându-l parcă: „M-ai uitat?”. „Hai mă, necăjitule!” se răsti moşneagul şi câinele îl urmă. Coborâră dealul. Bătrânul se salută cu câţiva pescari la fel de bătrâni ca şi el, iar când se apropia de port, doi-trei ofiţeri îi veniră în întâmpinare. Pe unul dintre ei, moşneagul îl îmbrăţişă şi-i spuse pe nume. — M-ai lăsat singur, Ioane… — Lasă, lasă, moş Vasile… glumi ofiţerul, ce-ţi închipui dumneata? Tot portul a aflat ce chiriaşă frumoasă ai! — Adevărat; dar să nu fiţi răi, se grăbi el să precizeze. Ε un copil necăjit care a trecut prin multe. Apoi îşi privi lung şi iscoditor interlocutorul, spunând aproape răstit: — Dar tu, de unde-ai aflat? — Mi-a spus nevastă-mea. — Şi ea, de unde ştie? insistă moşneagul. — Păi fata nu lucrează la „Afrodita”? — Ba da… — Acolo… vreau să spun că la ea îşi face Venera pedichiura. — Hm, bombăni moş Vasile, oarecum stânjenit. Te ştiu om serios: unul este căpitanul de rangul trei Ion Diblan! Şi pe voi, se adresă bătrânul celorlalţi, şi pe voi vă cunosc destul de bine… Şi voi sunteţi oameni serioşi. Se apropie şi mai mult de ei şi, pe un ton care semăna a rugă, îngăimă: — Vă roagă moş Vasile s-o ocrotiţi! Ana a fost un copil tare, tare necăjit.   .        .         .         .         .         .         .         .         .         .   Spre seară vântul se mai domolise. Străzile deveneau din ce în ce mai aglomerate. Magazinele de pe artera principală a oraşului erau înţesate de lume, iar vânzătorii nu mai pridideau. Ici şi colo, câte un străin căuta pe cineva care să-i priceapă limba şi să-l poată ajuta să se înţeleagă cu vânzătorul. Copiii se arătau nerăbdători în faţa galantarelor cu jucării viu colorate. O fetiţă ţinea morţiş ca păpuşa pe care o alesese să vorbească franţuzeşte, iar la câţiva paşi de ea, un băieţel ţinut în braţe de un ofiţer de marină se zbătea vrând să încalece pe un elefant – reclamă a magazinului. De-a lungul trotuarelor erau parcate zeci de maşini ale căror plăcuţe de înmatriculare te făceau să crezi că toate neamurile pământului îşi dăduseră întâlnire în acel oraş-port. Din restaurantul-bar, situat chiar în centru, răzbăteau până afară acordurile orchestrei, iar la câţiva paşi mai departe, răsuna o melodie cântată de Margareta Pâslaru la un megafon instalat în vitrina salonului de înfrumuseţare „Afrodita”, aflat la primul etaj al unui hotel. Responsabilul salonului, Harvas Aleutin, era un om trecut de şaizeci de ani; mic de statură, aproape obez, cu obrajii bucălaţi, îşi întâmpina clientela cu aerul unui om de lume care ştie a fi o gazdă perfectă. Cunoştea numele fiecărei cliente obişnuite, ştia câţi copii are, bolile mai grave de care suferiseră ori sufereau încă, atât copiii cât şi ceilalţi membri ai familiei, îşi manifesta îngrijorarea în mod sincer, i se citea asta în privire. „Am fost navigator timp de patruzeci de ani”, îi plăcea să se fălească. În realitate fusese o vreme bucătar, o vreme frizer şi coafor pe mari vapoare de pasageri. Străbătuse lumea în lung şi-n lat şi cunoştea foarte multe lucruri despre pământuri îndepărtate, despre oamenii de acolo şi despre obiceiurile lor. Spunea că ar fi fost însurat de opt ori şi că de fiecare dată a rămas singur, toate soţiile părăsindu-l pentru că „am o inteligenţă care depăşeşte stadiul mediu şi, proaste cum erau, le „oboseam”, explica el. Părăsise vaporul în urma unui accident suferit într-un naufragiu, şi până să obţină despăgubirile cuvenite din partea acelei companii de peste mări şi ţări, până când a intrat în serviciu şi a căpătat o garsonieră într-un bloc nou, aproape de centrul oraşului, „moşul” îi oferise adăpost. Primăvara se lăsase aşteptată mult. Zăpezile mai străjuiau încă pe acoperişurile caselor, iar copiii mai găseau ici şi colo câte un locşor bun pentru derdeluş. Zilele erau luminate de un soare cu străluciri false, iar nopţile erau reci, uneori chiar geroase. Într-o astfel de noapte, la numai câteva minute după ce aţipise, domnul Harvas Aleutin fu trezit de ţârâitul soneriei de la intrare. Aprinse lampa de la căpătâiul patului îşi încălţă papucii şi se îndreptă spre uşă. — Cine sună? — Eu… Vasile… se auzi, timidă, vocea celui de afară. — Care Vasile? strigă domnul Harvas. — Vasile Motorca! strigă la rândul său vizitatorul. Harvas se repezi la clanţă, trăgând de ea în neştire; uitase că uşa era încuiată. — O clipă, o clipă, moş Vasile… În sfârşit descuie şi rămase pironit în prag. Moş Vasile la el, la el acasă, după aproape patru ani! — Bună seara, omule! spuse bătrânul, dar celălalt nu era în stare să-i răspundă. Se priviră îndelung. — Intră! şopti Harvas, gâtuit de emoţie. — Necazul m-a adus la uşa ta, spuse bătrânul. Harvas se repezi spre dulapul de haine. — Nu-i nimic, nu-i nimic… adică… vreau să spun… se aranjează… bâigui amfitrionul, scotocind printre cămăşi şi izmene, în aflarea, parcă, a unui talisman. Apoi se întoarse spre Vasile cu un carnet de C.E.C. Am aproape opt mii de lei şi, dacă te pot scăpa de necazuri, sunt fericit. Celălalt îl privi lung, în tăcere. — Ia-i, insistă Harvas. Dacă nu-s de-ajuns, mai fac eu rost. — Nu… nu pentru asta am venit, rosti grav Vasile. — Atunci? — Şezi şi minunează-te pentru ce te-am sculat în toiul nopţii. Harvas se aşeză şi bătrânul îşi aprinse o ţigară. Trase câteva fumuri, ţinându-şi ochii închişi, ca pentru a se desprinde de tot ce-l înconjura şi astfel să-şi adune gândurile, să şi le rânduiască. — Harvas, ne cunoaştem… cam de douăzeci şi cinci de ani… Eu sunt mult mai bătrân ca tine… dar asta nu ştiu cât de mare importanţă ar avea pentru cele ce o să-ţi spun. Ştii… ce m-a legat pe mine de tine, când ne-am cunoscut, a fost că eram foarte singuri: da, da… Amândoi eram foarte singuri, atunci. Tu, chiar dacă te-au lăsat toate nevestele alea despre care vorbeşti, ai ştiut – măcar un ceas din viaţa ta – ce înseamnă să te aştepte cineva când te-ntorci de pe mare; eu… nu. Înţelegi? Eu n-am cunoscut niciodată sentimentul ăsta. Acuma nu mai merg pe mare, nu mă mai duc nicăieri, ca să am de unde să mă întorc, dar nu mai sunt singur. — Te… te însori? — Nu, n-am de gând să mă fac de râsul oamenilor la bătrâneţe. Mi s-a întâmplat cu totul altceva; acum câteva ceasuri m-am trezit cu o fată de vreo nouăsprezece ani care a bătut la uşa mea. Tocmai fierbeam nişte rachiu şi mă gândeam cum de uitasem toată ziua să-mi cumpăr piper: sunt răcit, tare răcit. Am deschis şi fata mi-a spus că o cheamă Ana Motorca şi să-i dau voie în casă, că a degerat de când mă tot caută. „Intră!”, i-am spus. Ei, ce să-ţi mai lungesc povestea… Frate-meu, mai mare cu doi ani ca mine, Trandafir, i-a fost bunic. Acu’ a murit şi cum nu mai are pe nimeni, a tras la mine. Zice că pentru scurtă vreme, dar eu… tare n-aş mai lăsa-o să plece. Drept să-ţi spun, şi uitasem de ea… Acu’, dac’a venit… Şi-apoi, nici eu n-am pe nimeni de-al meu… Şi am casa şi bruma mea de gospodărie, şi agoniseala de ani şi ani de zile… — Pricep, spuse Harvas. N-ai vrea să se piardă totul… Tăcură vreme îndelungată, apoi. Bătrânul spuse: — Dă-mi ceva de băut, dar ceva tare; mi-a intrat frigul în oase şi parcă-mi tremură tot corpul. Celălalt se ridică de pe scaun, îndreptându-se către o uşă care ducea spre bucătărie şi se făcu nevăzut. Bătrânul se ridică şi el. Începu să examineze mobilele modeste, noi şi curate, care mai emanau încă miros de lemn şi vopsea. Încercă droturile patului apăsându-le cu degetele lui noduroase, mângâie spătarele scaunelor, cu palma-i înăsprită încă de cei patruzeci şi cinci de ani în care se luptase cu mii de metri de parâme[1] şi se opri în dreptul ferestrei. Dădu perdeaua la o parte şi privi în stradă. Îi trebuiră câteva minute să-şi acomodeze privirea la lumina străzii şi numai după aceea putu să observe că afară începuse să cadă o lapoviţă pe cale să se transforme într-o ninsoare bună. Îl străfulgeră gândul că a lăsat-o pe Ana în casă, fără să-i fi aprins focul. În aceeaşi clipă uşa scârţâi şi bătrânul se întoarse în direcţia din care venea Harvas, ţinând într-o mână o tavă pe care încropise o gustare, iar în cealaltă un clondir cu o băutură de culoarea paiului de grâu. — Drept să-ţi spun, mă culcasem nemâncat. Aşa mi se întâmplă de la o vreme… Singurătatea, poate… Da, da, numai ea e de vină, se tângui Harvas. Începură să mănânce. — Ai să râzi când ţi-oi spune că până mai acum câteva zile am fost şi eu cu cineva; vreau să zic că mă aştepta cineva şi din cauza asta veneam seara cu plăcere… Ba chiar cu grijă, acasă. — Vreuna dintre fostele tale neveste? căută să-l iscodească moş Vasile. — Aş! Un şoricel… Cum intram pe uşă, mai exact, când aprindeam lumina, ţâşnea dintr-o găurică, se aşeza ca un popândău în mijlocul camerei şi chiţăia atâta de caraghios! O, doamne, ce caraghios chiţăia! Şi cum mă mai certa dacă nu-i dădeam imediat de mâncare. Nu-i grozav? Vreau să spun. Nu-i grozav de caraghios? O vreme mâncară în tăcere. — Nici nu mă-ntrebi de ce am venit la tine, în puterea nopţii… spuse bătrânul într-un târziu. — Nu îndrăznesc. — Pentru Ana. — Mai exact, îl rugă Harvas. — Mi-a spus că se pricepe la pedichiură; are carte de lucrător… — Gata. Sper că am priceput. — Asta… vroiam să te rog… — Nu! strigă celălalt. Să nu mă rogi. Bătrânul se ridică; părea contrariat de strigătul lui Harvas. De ce strigase la el? Nu putea pricepe schimbarea bruscă a tonului şi a atitudinii omului din faţa sa. Vru să plece şi să-i trântească uşa în nas, dar aici nu era vorba de el, ci de fetiţa aceea care venise în casa lui doar de câteva ore şi pe care ar fi vrut s-o păstreze lângă el. Se hotărî să-şi calce mândria în picioare şi să mai încerce o dată a-l îndupleca pe cel la uşa căruia bătuse în toiul nopţii. Se întoarse din dreptul uşii, se apropie de Harvas care şedea încremenit, sprijinindu-şi capul în palme, şi-i şopti: — Ascultă, vroiam să te rog… aşa… frăţeşte… ajută-mă să simt şi eu ceea ce ţie ţi-a fost dat să simţi; să am şi eu pe cineva de-al meu lângă mine, să m-aştepte şi pe mine cineva… Tu, Harvas, tu ai simţit asta de mai multe ori în viaţa ta… Soţiile tale… şoricelul… Harvas se ridică brusc de pe marginea patului şi-i cuprinse mâinile într-ale lui, strângându-i-le cu disperare. — Mâine, şopti el, ca un jurământ, chiar de mâine… — Îţi mulţumesc, bâigui moş Vasile şi vru să plece, dar Harvas îl reţinu. — Şi să mai ştii, moş Vasile, că eu am să mă mulţumesc doar s-o văd în fiecare zi… Poate că şi asta ar fi o fericire pentru un om pe care… nimeni… Fraza i se curmă şi izbucni în plâns. — Bine, dar soţiile tale, bâigui încurcat bătrânul. — Nu! strigă Harvas, deznădăjduit. Nimeni, n-auzi? Dacă poţi înţelege asta. Pricepi? Nici soţiile n-au existat în viaţa mea, nici şoricelul… nici soţiile… nici şoricelul…   În după-amiaza aceea de noiembrie, Ana puse deoparte una dintre cele două gogoşi pe care i le adusese „unchiul Harvas” („şeful” cum îi spuneau celelalte fete care lucrau la „Afrodita”), în contul porţiei de răsfăţ zilnic. Cu toate că băgase de seamă, Harvas se prefăcu a nu fi văzut nimic dar, pentru că – aşa cum puteau spune toţi cei care-l cunoşteau – nu prea se pricepea să-şi ascundă gândurile ori sentimentele, continua s-o observe pe Ana, printr-o oglindă. Fruntea i se încreţi, iar buza de jos i se răsfrânse mult în afară, ceea ce putea să însemne mirare ori nedumerire sau, şi mai rău pentru el, o oarecare durere. Una dintre fete o făcu atentă pe Ana care, uitându-se direct la Harvas, intui pe moment ce se petrecea cu el. Se îndreptă spre locul unde „unchiul”, surprins de privirile ei, căuta să mimeze o oarecare preocupare, începând brusc să răsfoiască un bonier. — Mulţumesc! şopti ea. — Aa! se prefăcu Harvas, sustras parcă pe neaşteptate din lucrul său. Ţi-au plăcut? — Da, foarte mult. — Mă bucur, mă bucur; am să-ţi mai cumpăr două şi pentru… Se opri. Ciuda pricinuită de gestul Anei răbufnise şi, aşa cum se mai întâmplase de multe alte ori, avea să urmeze marea scenă. Ana ştia şi aştepta răbdătoare, dar de data asta „unchiul Harvas” avea să afle că, pe lângă moş Vasile şi el, în sufletul fetei îşi mai făcuse loc cineva: „Necăjitul”, cum îl botezase moş Vasile pe câinele cules de pe drumuri chiar în dimineaţa aceea. Spre surprinderea Anei, nu numai că marea scenă n-a avut loc, dar „unchiul” se arătase chiar impresionat. — Am să vin pe la voi… poate chiar astă-seară. Vreau să văd cu ochii mei câine mâncând gogoşi cu magiun. Vreau s-o văd şi pe asta. În sala de aşteptare a salonului intră un tânăr de statură potrivită, cu umerii puţin aduşi, ciufulit de vântul care se stârnise dinspre mare. Avea obrajii supţi, iar pomeţii uşor proeminenţi îşi motivau forma ca pentru a apăra nişte ochi mari, negri, neastâmpăraţi şi scânteietori, aşa cum sunt cei ai copiilor când au febră. — Costea! rosti Ana, strângându-l de mână pe Harvas. „Unchiul” îi urmări privirea. — Nu-mi place ţângăul ăsta şi mai ales nu-mi place că vine mereu pe-aici. — O caută pe Tina, mai spuse Ana, şoptit, privindu-l rugătoare pe Harvas, implorându-l parcă să nu-l mai repeadă – aşa cum făcuse zilele trecute. Harvas se uită la ea, nedumerit. — N-au decât să se întâlnească oriunde, oricând, dar nu aici; nu se cuvine… Ultimele cuvinte le rostise pe un ton atât de scăzut, încât Ana pricepu că începea să cedeze. — Ştii, nu mai au când să se vadă. Costea pleacă astă seară, într-o aplicaţie… şi o să lipsească aproape trei săptămâni. Harvas tresări şi-i strânse mâna. Apoi, după câteva clipe îşi ridică privirea, căutând-o pe aceea a Anei şi, vrând parcă să se asigure că ea nu-l minte, o întrebă, oarecum emoţionat: — Adevărat? — Adevărat. — Doamne, eu îl credeam un oarecare şi când colo el e marinar; marinar adevărat! Rămase cu ochii aţintiţi în gol. Poate spre lumile pe care le văzuse cândva şi-ntr-un târziu îşi trecu o palmă peste frunte, vrând parcă să-şi alunge nişte gânduri care păreau că-l dor. — Ε radiotelegrafist. — Bietul băiat! O fi plecând departe… — Da… mi-a spus Tina, dar am uitat. — Tina! strigă deodată Harvas. Fata era chiar la spatele lui, la numai câţiva paşi. Căuta privirile iubitului ei cu ochii măriţi de înfrigurarea aşteptării. Dar el stătea cuminte în sala de aşteptare, nădăjduind că Tina sau vreuna dintre colegele ei or să aibă drum pe lângă el şi-atunci… — Tina! strigă din nou „şeful”. — Da… răspunse fata, pe un ton nesigur, datorită emoţiei care, de câteva clipe, pusese stăpânire pe ea. — A venit… Costea; aşa-l cheamă, nu? — Da, aşa-l cheamă. — Eşti liberă. — V-aţi supărat, desigur… — Încă nu. — Fiţi sigur, n-o să se mai întâmple… O să-i spun… — Da, da, să-i spui, întări Harvas, pe un ton voit ridicat, să-i spui că mă supăr dacă n-o să se poarte frumos cu tine. — Vă mulţumesc! În ochii Tinei sclipeau lacrimi. — Vă mulţumesc… — Du-te odată, pentru toţi dracii de pe lume (asta era expresia lui de revoltă încă din anii tinereţii sale de „navigator”) şi nu lăsa omul să te aştepte. — Mă duc… bâigui ea. — Stai! — Da… — Părinţii tăi îl cunosc? — Da. — Atunci totul e-n ordine, încuviinţă „şeful” şi, spre surprinderea lui Costea, îi făcu semn să se aşeze; ba chiar îi zâmbi. Ana se duse mulţumită la scaunul ei de lucru.   Venera Diblan tocmai trecea pragul salonului, însoţită de o bună prietenă, de Malvina Rotaru. Malvina Rotaru era desenatoare tehnică la un institut de proiectări, înfiinţat abia cu un an în urmă pe lângă şantierul de construcţii navale din port. Înaltă, voinică, totdeauna veselă, gata să vină în ajutorul primului om întâlnit, Malvina era tipul prietenei ideale. Venera era opusul ei; mai mică de statură, foarte slabă şi de cele mai multe ori şi foarte tristă. Lucra ca cercetător la acvariul de pe malul mării unde, în curând, avea să ia fiinţă o secţie de cercetări a institutului din Constanţa. Domnul Harvas le ieşi în întâmpinare, arborând un zâmbet care vroia să exprime bucuria cu care cele două femei îl fericiseră, venind la el. Se înclină adânc, întrebă pe fiecare „ce mai nou pe-acasă” şi le conduse la Ana. — Prima este doamna Diblan, spuse Malvina, întinzând arătătorul mâinii stângi spre Venera, cu gestul unui copil care-şi pârăşte colegul. — Nu-i adevărat, protestă Venera, lipindu-se de trupul firav al Anei, ca pentru a-i cere ocrotire. Doamna Rotaru a venit înaintea mea. Ana râse, cu bucuria aceea tristă a celor care n-au prea râs în copilăria lor. Îi plăcea jocul celor două femei, dar se angaja cu stângăcie în el, tot din pricină că nu se prea jucase până atunci. O admira pe Malvina Rotaru pentru veselia ei contagioasă, dar pentru Venera Diblan simţea cu totul altceva. Nu ştia încă prea bine, poate că-i era foarte dragă, poate că-i era milă de ea, pentru că ori de câte ori o întâlnea pe stradă avea privirea tristă şi încărcată de preocupări grave şi tainice. — Domnişoară! nu te lăsa impresionată de văicărelile femeii, şopti grav Malvina, de parcă s-ar fi adresat unui bărbat. Venera râse — Ei bine, am să vă rog să trageţi la sorţi, spuse Ana şi, luând dopul unei sticluţe îşi duse mâinile la spate. Apoi, cu iuţeala fulgerului readuse mâinile înaintea celor două femei. — Dreapta! strigă Venera. Ana desfăcu pumnul mâinii drepte şi dădu la iveală dopul, aşa că Malvina fu nevoită să se aşeze prima, iar Venera îşi trase un scaun lângă ea. — Te rog să-i laşi măcar o bătătură netăiată, şopti Venera, destul de tare ca Malvina s-o poată auzi. — De ce? întrebă Ana, pregătindu-şi cele trebuincioase, — Mâine îi vine soţul dintr-o manevră: desigur, o să fie obosit, iar doamna Rotaru o să vrea să se plimbe. Malvina râse. — Dacă-i aşa, atunci doamnei Diblan să-i tai un deget; tot pentru liniştea soţului… Ana o privi mirată pe Malvina, care preciză: — Poimâine iese în probă cu tot divizionul de vedete; trebuie să încerce nişte motoare ieşite din reparaţie şi asta o să le ia, pe puţin, o săptămână. — Două, spuse trist, Venera. — Dar, parcă era vorba să-l mute de la vedete la vânătoarele de mine. O!, dacă ai şti ce bucurie domnea printre colegii bărbatului meu când au aflat asta… Toţi spuneau că şef ca Diblan, mai rar. O ucenică aduse apă caldă şi se retrase imediat. Ana îşi începu lucrul, părând absentă la discuţia celor două femei. Din când în când le privea cu un aer curios, mai ales când pe dinaintea ochilor minţii i se perinda imaginea vreunuia dintre soţii celor două cliente. Căpitanul locotenent Lazăr Rotaru era un bărbat de statură potrivită, blond, cu ochi de culoarea oţelului şi obraji arşi de soare şi vânt. Acuma, avea aproape treizeci de ani. Se însurase pe la douăzeci, imediat după ce absolvise şcoala de marină militară şi, din câte spunea lumea, avea o căsnicie fericită alături de o femeie tot atât de veselă ca şi el. Malvina, mai vârstnică decât el cu aproape zece ani, nu lua în seamă nici bârfelile şi nici „sfaturile prevenitoare ale prietenelor”. Niciodată, în decursul celor opt ani de căsnicie, nu-l întrebase unde se duce şi de unde vine, atunci când el stătea mai mult „pe uscat”. Lazăr era muncitor, serios, perseverent; ajunsese comandant de navă şi era pe punctul de a fi promovat, — Se încăpăţânează să rămână la „Vedete”, spuse Venera; glasul ei trăda o ciudă abia stăpânită. — Ei, dacă ar consimţi să preia divizionul de „vânătoare”, l-ai avea mai mult pe acasă. Aşaa… nu vezi? Bărbatul meu le plânge pur şi simplu de milă; aplicaţii peste aplicaţii şi când ajung şi ei la uscat pentru câteva zile, gata… le şi trânteşte o alarmă. — Da, aşa-i, încuviinţă Venera şi gândurile ei zburară către Ion. Rămase cu privirile în gol şi o mare tristeţe i se aşternu pe faţă. Căpitanul de rangul trei Ion Diblan avea să împlinească peste câteva săptămâni, patruzeci de ani. Era de o înălţime rar întâlnită, fapt care-i atrase porecla de „Uriaşul”, cu umeri laţi şi un cap de copil frumos şi obraznic. Nu fusese niciodată în tinereţea lui ceea ce se cheamă un „băiat cuminte” dar… o dată cu vârsta şi mai ales cu apariţia Venerei în viaţa lui, se potolise. Poate că ar fi ajuns mai departe pe scara ierarhiei militare, dacă năzbâtiile tinereţii n-ar fi atârnat atâta de greu în dosarul lui de ofiţer. Foile calificative făcute de numeroşi şefi pe care-i avusese în decursul celor unsprezece mutări „disciplinare” şi altele în interes de serviciu, atestau: „Navigator excelent, bun în funcţie de comandă, lucrează într-un perfect spirit de echipă, rezistent, sârguincios, cu foarte multă iniţiativă şi excepţional curaj în situaţii critice”, dar… câteva rânduri mai jos, se putea citi: „…uneori nedisciplinat, îi plac prea mult petrecerile…”. Aşa îl ştiau şi şefii, şi colegii, şi prietenii, şi toată lumea. Dar el se schimbase mult şi de multă vreme; mai exact, de când o întâlnise pe Venera cu lumea ei îndepărtată, cu poezia preocupărilor ei, cu acvariul şi cărţile de ihtiologie, cu sufletul ei ciudat… Şi ea aflase de pe la oameni despre „Uriaşul” şi, poate că de aceea în ciuda purtărilor lui de acuma, undeva, în sufletul ei persistau chinurile îndoielii. Şi chinurile astea răbufneau din te miri ce; „astăzi nu m-ai sărutat decât o dată”, „ieri ai stat de vorbă un sfert de oră cu soţia secundului tău” (secundul se afla grav bolnav de malarie şi biata femeie venise să-i spună că-i pe moarte), „la cinematograf te-ai uitat insistent la tânăra care se aşezase în dreapta mea” şi câte altele. Urmau apoi împăcările cu plâns şi rugăminţi de iertare, cu făgăduieli şi jurăminte din partea lui că astfel de scene nu se vor mai repeta. Într-un târziu, Venera fu trezită din gândurile ei. Cineva îi pusese o mână pe umăr. Tresări şi îşi ridică privirea. — Zaza! Se sărutară. Zaza era o veche prietenă de a ei; prima prietenă de când se măritase cu Ion. Bărbatul Zazei, „Artileristul”, cum îi spuneau prietenii, era şeful unei subunităţi de artilerie de coastă. — Să-ţi prezint pe Malvina Rotaru, soţia unui coleg al lui Ion. Cele două femei îşi strânseră mâinile. În ciuda celor nouăzeci de kilograme şi a unei înălţimi de un metru şi optzeci, Zaza izbucni în plâns. — Te-am căutat şi acasă şi la serviciu… — Dar ce ţi s-a întâmplat? — Ion e pe uscat? — Da, dar pleacă mâine seară. — Înseamnă că tot am puţin noroc, mai apucă să bolborosească Zaza. Ana se ridică şi aduse un scaun pentru noua clientă. — Apă, apă! Domnişoară, strigă Zaza, dând semne de sufocaţie. Ana aduse în grabă un pahar cu apă din care Zaza sorbi cu greu câteva înghiţituri. Mâna îi tremura foarte tare. Trecură câteva minute. Domnul Harvas întrebă dacă nu e cazul să cheme Salvarea, dar Venera îl linişti şi el se retrase. — Îl mută pe Bebe! — Unde? întrebă Venera. — La batalionul I, unde nu se are prea bine cu comandantul. Zaza oftă şi se porni din nou pe plâns. — Dar e un om destul de cumsecade, interveni Malvina. — Să crezi dumneata asta, bâigui Zaza printre sughiţuri. Înseamnă că nu-l cunoşti decât aşa… „de bună-ziua”, pe colonelul Dragomirescu; să-l ferească Dumnezeu pe soţul dumitale… Ε marinar? — Da… — Ei, să lucreze măcar un ceas cu el. Ştiu eu ce spun… — Poate, murmură Malvina descumpănită de pornirea Zazei. — Poate? Zici „poate”, pentru că… şi fraza îi fu curmată de un nou val de lacrimi. Atâta doar că ajutorul lui Dragomirescu e un băiat de zahăr. Îl ştii, Venera… „rangul II Iosub”. Ăsta e altă stofă: ofiţer de stat major, ca şi Bebe; se cunosc de mult. — Mâine vine Ion… De fapt, ce-ai vrea? — Să vorbească el, la comandament, cu cineva… Nu se poate să nu cunoască acolo. Şi-apoi ştii şi tu că soţia „rangului I” Comşa, de la consiliul politic, îl simpatizează tare mult pe Ion. Venera se încruntă. — Nu… n-am ştiut. — Ei, lasă asta, se precipită Zaza, intuind că a spus ceva care nu prea i-ar fi fost pe plac Venerei. Ştii, nu numai că Dragomirescu nu-l vede cu ochi buni, dar mă gândesc şi la pericolul… — Pericol? întrebă Malvina, care se arăta interesată de orice fel de lucruri adevărate ori imaginare care purtau o astfel de etichetă. — Evident! făcu Zaza pe interesanta, continuând pe un ton ce se vroia tainic; am aflat de la soţia unui inginer. Care este vecin cu noi, că la batalionul I se vor aduce nişte arme secrete cu tragere foarte lungă şi cu dispozitive de ochire… la milimetru. — Spune-mi, o întrerupse Venera, cum arată soţia căpitanului de rangul I Comşa? — Ha, ha! chicoti Zaza. O urâtă de n-are pereche. Ε toată plină de pistrui, dar deşteaptă de nu se mai poate. Ai cunoscut-o şi tu la balul promoţiei de anul trecut. Venera se încruntă pentru câteva secunde, apoi trăsăturile feţei i se destinseră, fruntea i se însenină şi un zâmbet începu să-i încolţească pe buze. — Da, mi-o amintesc; nu-i urâtă… e chiar nostimă, întotdeauna spunea despre o femeie că e „nostimă” când nu intuia în ea o rivală. Zaza se ridică de pe scaun, îşi luă rămas bun şi plecă. — Atâta rău cât aş umbla eu cu intervenţii pentru Lazăr, spuse Malvina. Cred că m-ar omorî să afle că fac pe mămica cu el. Acuma e la „vânătoare”, mâine dacă l-o avansa şi l-o muta la purtătoarele de rachetă sau la submarine, treaba lui. Sigur că mi-ar părea rău să-l văd mai puţin pe-acasă, dar nici să-l umilesc pe la oameni… Prietena ei părea absentă, deşi se străduia din răsputeri să salveze aparenţele şi să manifeste interes pentru peroraţia amicei. Pe Venera o obseda un gând, şi după un răstimp izbucni: — Spune-mi, Malvina, cam câte zile pe lună lipsesc cei de la vânătoarele de mine? — Ei… nu lipsesc un număr fix de zile… dar, când nu sunt aplicaţii ori manevre speciale, cam şapte, opt. — Au multe alarmări de noapte? — Nu… Luna trecută doar două, iar luna asta, nici una. — Ion lipseşte foarte mult… Uite, mâine seară pleacă şi se întoarce peste două săptămâni. Of, de-ar vrea să se mute de la vedete!   Salonul „Afrodita” îşi trăsese obloanele. Era târziu. Aproape unsprezece. Harvas era tocmai pe punctul de a încheia în biroul său socotelile zilnice, când zgomotul unui pahar căzut pe ciment, în încăperea alăturată, îl făcu să tresară. Privi prin uşa întredeschisă şi, nevăzând pe nimeni. Strigă: — Cine-i acolo? — Eu, se auzi glasul Anei. — Bunicuţo! exclamă el, surprins (aşa o alinta); n-ai plecat încă? Apoi adăugă precipitat: ce-o să zică moş Vasile? Fata îl privi lung şi oarecum ciudat. Părea că nu-l auzise. — Trebuie să fie târziu… — Da… destul de târziu; ai adormit, desigur, încercă Harvas să glumească! — Nu, îngăimă fata. — Atunci? — Mă gândeam. — La ce? — La cât de multe lucruri poţi afla de la unele soţii ale marinarilor. Harvas căscă ochii mari, nedumerit. Încercă să zâmbească, ba chiar să spună ceva, dar nu putu! — Nu e vorba, cumva, de lucruri care nu privesc o fetiţă cuminte?! Bătrânul o apucă de mână şi cu multă gingăşie, o duse în birou, o mângâie pe obraji şi o aşeză pe un scaun. Se aşeză şi el în faţa ei, dar nu îndrăzni s-o privească. Fruntea îi era năpădită de broboane de transpiraţie care se înmulţeau văzând cu ochii şi Ana observă toate astea. — Unchiule, spuse ea, apucându-i mâinile. Să ştii că nu-i vorba de micile prostii la care te-ai gândit. Abia atunci îşi îndreaptă el privirile spre ale fetii; părea şi mai nedumerit. — Ε vorba despre ceva mult mai serios… poate chiar de ceva foarte grav… Bătrânul îi strânse mâinile, ca pentru a-i da curajul şi încrederea de care presupunea că ar fi avut nevoie. — Spune, fetiţa mea! Ana îşi trase scaunul, lipindu-l de cel pe care stătea Harvas şi vorbi în şoaptă: — Cred că unele dintre soţiile marinarilor discută şi lucruri care nu le privesc nici pe ele, nici pe cei din jurul lor, dar… — Dar? interveni bătrânul, suscitat parcă de tonul misterios în care fata părea că vrea să-şi îmbrace gândurile. — Spuneam că ceea ce discută ele ar putea interesa pe cineva… — Pe cine şi, mai ales, ce discută? — Chestiuni marinăreşti şi militare; astea interesează pe cei care vor să afle unele treburi de felul ăsta, nu crezi? — Ba da, bâigui Harvas şi îşi cuprinse capul în palme. Doamne, dumnezeule, niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva. Şi când te gândeşti, tocmai la mine, aici, la „Afrodita”. Ce primejdie. După câteva clipe plecară. Strada era pustie. Vuietul mării, şuierul vântului, covorul de frunze umezit de ploaie, totul răspândea tristeţe… Trecură de partea cealaltă a străzii principale şi Harvas îşi privi ceasul. Apoi se opri, rezemându-se de zidul unei case. — Nu te simţi bine? întrebă fata îngrijorată. — Ba da, ba da, se grăbi el s-o liniştească. Din nou se uită la ceas, apoi, o vreme, privirile i se pierdură în gol. Părea că se gândeşte la ceva important. — Acuma e prea târziu, spuse bătrânul, de parcă ar fi răspuns cuiva căruia i-ar fi împărtăşit gândurile ce-l chinuiau. Fata tresări şi-l privi mirată, iar el îi surprinse nedumerirea. — Spuneam că e târziu, adică nu-i o oră la care să mai poţi telefona unui om care se scoală dimineaţa la şase. — Pentru ce şi, mai ales, cui vrei să-i telefonezi? — Unui ofiţer care lucrează la… Aici, Harvas îşi curmă fraza, speriat parcă de faptul că vorbise prea mult. Ana îl privi şi mai mirată, dar şi mai mânioasă totodată. — Te gândeşti la soţul vreuneia dintre clientele acelea guralive? — Poate, răspunse Harvas gânditor. Fata îl observă eu atenţie. — N-ar fi mai simplu să le-o spui chiar lor? — Cui? — Celor câteva cliente. — Ce? — Să nu mai flecărească despre aşa de multe lucruri care… — A! tresări bătrânul; ar fi o idee… Dar, adăugă el după câtva timp, probabil că astfel de discuţii au loc de mai multă vreme… — Din primăvară în orice caz… De când am venit eu. — Asta înseamnă că, poate, făceau asta şi cu mult înainte de sosirea ta aici… Şi, aşa după cum spui tu, cineva interesat a auzit unele lucruri şi, mai ales, continuă să tragă cu urechea. — S-ar putea, desigur, se grăbi Ana să încuviinţeze, angajându-se cu totul în jocul imaginaţiei bătrânului „navigator”. — Trebuie să-l prevenim neapărat pe ofiţerul acela de la serviciul de contrainformaţii al marinei. Dacă uit cumva, aminteşte-mi mâine după-amiază. Vreau să te pun în legătură cu el… şi să-i povesteşti tu, fără nici o reţinere, tot, absolut tot ce ai auzit. Ar fi păcat să afle din altă parte ce se discută la „Afrodita”.     [1] Parâmă ― funie groasă, marinărească.      

Traficanti de carne vie de Stefan Berciu CAPITOLUL I RĂPIRI   După câteva zile de căutări disperate, Josef Bril s-a dus la poliţia oraşului să ceară ajutor în aflarea nepoatei sale, Olga, în vârstă de şaisprezece ani, care dispăruse de acasă. „Moş Bril”, cum era cunoscut bătrânul tapiţer în mahalaua lui situată în apropierea mării, mai fusese încercat şi de alte nenorociri – ca de pildă moartea lui Victor, fiul său şi tatăl Olgăi, precum şi a soţiei acestuia, Veronica – dar împrejurarea aceea, oricât de tragică ar fi fost, reprezenta o certitudine, pe când situaţia în care se afla acum nepoţica lui îl înnebunea pur şi simplu, tocmai datorită incertitudinii în care îl cufunda ceas de ceas şi, poate în egală măsură, presupunerilor – care mai de care mai trivială – puse pe seama Olgăi. Bătrânul nu mai avea pe nimeni în lume, şi dacă n-ar fi fost nepoată-sa pentru care să se zbată, cu siguranţă că de mult şi-ar fi luat rămas bun de la o viaţă atât de crudă cum fusese cea hărăzită lui. O iubea pe Olga cu un soi de adoraţie manifestată de un primitiv faţă de primul chip cioplit căruia i se devotează. Trudea uneori chiar şi douăzeci de ore pe zi, făcând reparaţiile cele mai de neimaginat, ca să poată aduna, bănuţ cu bănuţ, suma trebuincioasă taxei şcolare, îmbrăcămintei şi hranei îngerului pentru care încă mai trăia. Acum mergea grăbit să-l întâlnească pe domnul comisar Costin Şomotecan, singurul căruia fusese sfătuit să i se adreseze; şi sfatul acesta nu i-l dăduse oricine, ci Gogu Pleaşcă, gardianul care asigura ordinea publică în cartierul unde Josef Bril ţinea un atelier sărăcăcios de tapiţerie. Gogu se mai adăpostea la Bril când se întâmpla să „bată Sudul”, cum spun cei care locuiesc în apropierea mării, şi vremea devenea câinoasă sau câte o jumătate de oră, în drumurile sale lungi pe vreme de noapte, dacă se întâmpla să vadă lumina lămpii pâlpâind în atelier. Şi beau atunci câte un pahar cu vin, şi îşi desfăceau băierele sufletelor mărturisindu-şi necazurile, ca într-o sfântă despovărare, siguri fiind de păstrarea tainei – unul de celălalt. — Numai la dom’ comisar Costin Şomotecan să te duci, moşule, că el se ocupă de chestii d-astea cu fete şi moravuri, i-a spus Gogu. — Să nu te mai aud vorbind aşa! – s-a supărat tapiţerul. Dumneata eşti prietenul meu şi nu-ţi dau voie să spui ce spun babele astea răutăcioase din mahala. Nu-ţi dau voie! Om cu tact şi cu răbdarea pusă la încercare de Vetuța, nevastă-sa, o curvă căreia trebuia să-i ierte cel puţin câte o „trădare” pe săptămână, Pleaşcă nu se arătă supărat de tonul interlocutorului său, ci, dimpotrivă, zâmbi tandru şi abia într-un târziu prinse a-i explica: — Moşule! Dom’Bril! M-a ferit Dumnezeu să gândesc rău de Olguţa, că-i de seama fiică-mii, da’ aşa-i zice la serviciu’ de care se ocupă dom’ comisar Costin Şomotecan: „Moravuri”. — Bine, dar ce legătură au moravurile ăluia cu Olguţa? – se arătă bătrânul nedumerit, însă spunând asta pe un ton care trăda mai puţină enervare. Gardianul surâse mulţumit şi continuă:  — Păi… are legătură, că dacă-i vorba de fuga de-acasă a unei fete, la el te adresezi… dacă-i vorba de siluirea unei fete… la el te adresezi… şi… mă rog… dacă ar fi vorba de o răpire… de… cum se mai vorbeşte prin oraş… tot la dom’ Şomotecan te duci. Auzi? — Aud… aud, n-aş mai auzi! – se tângui tapiţerul. — La el să te duci! Zău! Suflet de om! Suflet mare! Ăsta a nimerit în poliţie din greşeală. Popă trebuia să se fi făcut! — Bine! Uite, m-ai convins! Mă duc la domnul Șomotecan. O dată ajuns la poliţia oraşului, bătrânul se adresă unui gardian care părea tot atât de bătrân ca şi el, şi îi spuse necazul care îl mânase acolo. Poliţistul îşi părăsi postul şi-l conduse ia primul etaj al clădirii care aduna relele şi răii lumii, îl îndemnă să se aşeze pe un scaun, în rând cu alte zece-douăsprezece persoane, iar înainte să-l părăsească îi şopti: — Vorbeşti numai cu dom’ comisar Şomotecan! Pricepi? Costin Şomotecan. Bril îl privi cu recunoştinţă, iar gardianul îi zâmbi încurajator şi prinse a se depărta de el. Acolo, pe coridorul acela nu prea bine luminat, bătrânul cunoscu părinţii mai multor tineri – fete şi băieţi – dispăruţi de la casele lor. Mai mult, unii dintre nefericiţii la fel de îndureraţi ca şi el pretindeau a fi aflat împrejurările în care le-au dispărut copiii, precizând că fuseseră răpiţi. O doamnă foarte bine îmbrăcată, care se recomandă a fi nevastă de medic, afirma sentenţios că toţi copiii dispăruţi în ultimele trei-patru luni au fost victimele unei bande foarte puternice, specializată în răpiri, iar demersul părinţilor ar putea determina acte de răzbunare din partea răpitorilor. — Aiurea! – protestă un domn gras, la fel de bine îmbrăcat ca doamna care îndemna lumea la a nu reclama dispariţia copiilor; de răpit i-a răpit, nu zic ba, însă nu asta e specialitatea acestor ticăloşi. — Zău!? – făcu doamna contrazisă, şi, mă rog, de unde atâta siguranţă la dumneata, că nu asta ar fi specialitatea bandei?  — Simplu! – răspunse grăsanul. În trei luni aş fi primit un anunţ cu privire la data, locul şi preţul răscumpărării fetiţei mele. — Mă rog… asta e părerea dumitale, ripostă femeia, dar eu cred că ne lasă să fierbem mai mult, tocmai ca şi preţul să fie mai mare. — Ascultă, madamo! – interveni o bătrână cu obrajii ca din pergament şi cu nişte ochi din care răzbăteau toate durerile lumii, cine ţi-a dispărut de poţi fi atât de calmă şi răbdătoare? Femeia elegantă nu răspunse. După câteva clipe îşi scoase din poşetă o ţigară şi părăsi sala de aşteptare lăsând impresia că se duce afară să fumeze, astfel că nimeni nu părea să nutrească alt gând în legătură cu ea, dacă un bărbat bine clădit, de vreo cincizeci de ani, nu s-ar fi repezit pe urmele ei, ca muşcat de o rea presimţire, dar tot atât de repede se întoarse la locul său, declarând revoltat: — Jigodia aia s-a urcat într-o maşină care o aştepta. — Adică, spuse Bril, adică voia să ne înveţe a nu reclama. — Păi… cam aşa se pare, spuse bătrâna cu obrajii ca de pergament. — Chiar asta dorea! – preciză bătrânul bine clădit care cu câteva clipe mai înainte pornise pe urmele femeii bine îmbrăcate. Numele meu e Onea. Ion Onea. Nu sunt din oraşul dumneavoastră… dar nenorocirea… aici mi s-a întâmplat. Stau la nişte neamuri pe strada Furtunii, la numărul 36. Dacă n-aveţi ceva împotrivă… v-aş ruga să-mi daţi numele, adresa şi necazul fiecăruia dintre dumneavoastră, ca toţi laolaltă şi împreună cu poliţia să ne găsim copiii, să-i dăm în vileag pe răpitorii lor, dar să şi aflăm în ce scop ni i-au luat. Uşa care ducea în biroul comisarului Costin Şomotecan se deschise, lăsând să iasă o femeie de vreo patruzeci de ani, purtând o rochie de stambă înflorată şi, peste ea, o flanelă care îşi cam trăise traiul. Plângea înfundat şi gemea. Când trecu pe lângă Bril, acesta o trase cu blândeţe pe bancă, alături de el, şi o întrebă: — Ei! Cum ţi s-a părut comisarul? Că de stat… ai stat, nu glumă. — Om! Om răbdător… cu suflet de părinte. Are şi el un băiat de op’şpe anişori, răspunse ea şi hohoti în plâns. Mi-a jurat că dacă-i prinde… mi-i aşază pe o felie de pâine, să-i mănânc de vii. Pe pragul uşii întredeschise apăru un bărbat înalt, slab, cu chipul palid, având o ţigară în colţul gurii. Nu părea să fi trecut de cincizeci de ani. Întrebă pe un ton baritonal, cald: — Cine urmează? — Eu, răspunse Onea, ridicându-se de pe bancă. Poliţistul nu se dădu de o parte spre a-i face loc să intre în biroul său, ci rămase cu privirea aţintită spre Ion, nevenindu-i să creadă că cel pe care-l vedea era o veche cunoştinţă, şi exclamă: — Domnule judecător! Onea zâmbi amar, replicând: — Nu… nu mai sunt… Am demisionat… Mi-au impus să fac asta, ameninţându-mă că… altminteri… îmi vor trimite, ca avertisment, în fiecare zi, câte un deget al băiatului… apoi câte o ureche… Cei de pe sală se îngroziră. — Vă rog… vă rog, intraţi! – îl îndemnă comisarul, şi Onea păşi în birou, urmat de amfitrionul său, iar uşa se închise în urma lor. — Ce om! – exclamă domnul cel gras şi bine îmbrăcat, privind uşa dincolo de care se aflau comisarul şi fostul judecător. — Comisarul e pâine! – spuse femeia sărăcăcios îmbrăcată care abia îl părăsise. — Poate… şi bine ar fi, dar eu vorbeam despre celălalt. — Chiar aşa, interveni o slăbănoagă de vreo patruzeci de ani, al cărei chip era acoperit pe jumătate de lentilele neobişnuit de groase ale ochelarilor pe care-i purta. Da, da, continuă ea, trebuie să ne cunoaştem între noi, ăştia de ne-a lovit aceeaşi nenorocire… să ştim de unde să ne luăm şi… şi să ajutăm poliţia să ne găsească copiii. — Pe mine mă cheamă Roza Borzan şi locuiesc pe strada Duzilor la numărul şaişpe, declară femeia sărăcăcios îmbrăcată care-l lăudase pe Şomotecan. — Eu mă numesc Caterina Tudoran. Stau în piaţa Ovidiu. În vremea asta, comisarul afla de la fostul judecător Ion Onea că şantajul exercitat de cei care-l siliseră să demisioneze avea un alt temei decât acela invocat de el în pragul biroului; în auzul celorlalţi părinţi necăjiţi, ca tăierea degetelor şi urechilor băiatului său, Andrei. Ei bine, sugrumat de ruşine, Onea dădu la iveală o scrisoare şi, fără să-şi privească interlocutorul, i-o întinse. Şomotecan crezu că răufăcătorii trecuseră la tocmeala eliberării băiatului de numai cincisprezece ani, cerând o anume formă de răscumpărare suplimentară demisiei lui Ion din funcţia de judecător, fiindcă aceea, după spusele sale, fusese îndeplinită. Dar, spre mirarea lui, comisarul realiză că nu aceia se adresau lui Onea, ci Andrei, copilul său:   „Tăticule, Sunt tare nefericit şi tu ştii asta fără ca eu s-o fi dorit. Acum însă, doamna care m-a convins s-o urmez în schimbul tăcerii sale cu privire la prietenia mea cu Dorin Dunăvăţ îţi cere să demisionezi şi îţi cer şi eu, pentru că altminteri prietenul doamnei îl va aduce aici pe Dorin şi îl va silui dinaintea mea. Or, în situaţia asta, eu mă omor. Te sărut, Andrei.”   În lunga lui carieră, comisarul Costin Şomotecan întâlnise fel şi fel de cazuri, dar o asemenea situaţie de jalnică complicitate a unui părinte la nenorocirea propriului său copil, nu! Adică nu-l condamna pe Onea că nu îşi denunţase fiul de-ndată ce-l surprinsese în relaţii de homosexualitate, pentru că nici el însuşi n-ar fi făcut asta dacă Pavel, băiatul său, i-ar fi oferit o asemenea surpriză, dar ar fi încercat măcar să-l reeduce ori, dacă ar fi fost cazul, să-l trateze. — Domnule judecător, spuse poliţistul după o vreme, restituindu-i scrisoarea, vă întreb… aşa… mai mult ca părinte… de când v-aţi dat seama că fiul dumneavoastră este homosexual? Onea suspină adânc, îşi prinse faţa între palme şi răspunse: — Eu… abia de anul trecut, dar soţia mea ştia de acum trei ani. — Ar fi fost bine ca doamna să vă fi prevenit la vreme. — Hm! – făcu judecătorul. Nu putea… — De ce? — Dorin… Dorin Dunăvăţ, partenerul lui Andrei la inversiuni sexuale… e amantul soţiei mele. Adică… a fost, fiindcă… în sfârşit… Iertaţi-mă! M-e greu… tare greu! Într-un târziu, continuă: Domnule comisar… acum un an… mă întorceam acasă dintr-o anchetă pe teren… mai devreme cu două zile decât eram aşteptat de soţia şi fiul meu. Cum până la Crăciun mai erau două-trei săptămâni, de-ndată ce am coborât din tren m-am şi repezit într-o sanie, am cumpărat un brad şi m-am dus acasă, grăbit să fac o surpriză lui Andrei şi soţiei mele, adică să pătrund în locuinţă fără ca ei să ştie că m-am întors, iar eu să mă bucur de mirarea lor când aveau să se afle dinaintea pomului. Însă de cum am pătruns în vestibul, am auzit nişte gemete şi şoapte care m-au alertat. Am sprijinit bradul de cuier şi, tiptil, am pătruns în sufragerie. Din această încăpere, printr-o uşă de sticlă care duce în biroul meu, mi s-a oferit un spectacol înspăimântător: Dorin Dunăvăţ, grefierul meu, om de 28 de ani, şi Andrei, complet dezbrăcaţi, făceau amor. Băiatul meu era cei pasiv… iar Dorin îl poseda ca pe o femeie îngenuncheată pe un fotoliu, stând cu spatele la el. Priveam şi nu-mi venea să cred ceea ce vedeam, ascultam gemetele de plăcere şi extaz ale fiului meu şi refuzam să aud. La un moment dat a apărut soţia mea din camera ei. În clipa aia m-am trezit… ori am crezut că mă trezesc din coşmarul în care mă cufundase participarea lui Andrei la acel raport invertit, chemările şi îndemnurile adresate partenerului, într-o aproape continuă şi disperată şoaptă care trăda o permanentă insaţietate sexuală. Dar nu mi-a fost dat să mă liniştesc, dacă pot spune astfel atât de mult râvnitului moment de tihnă, fiindcă soţia mea, după ce a asistat câteva clipe la sălbăticia şi pasiunea dezlănţuită a copilului nostru, s-a repezit la grefier, urlând: „Bestie! Bestie!” — Firesc, sigur, când a văzut unde îi adusese fiul… Vreau să spun decăderea, se precipită comisarul s-o compătimească pe Ada, soţia reclamantului. — Da’ de unde! – protestă Ion. Îi reproşa: „Pe mine nu m-ai luat niciodată pe la spate! Ia-mă acum! Şi cât te-am rugat!… De câte ori te-am rugat!” Iar Dorin Dunăvăţ în vremea asta se supunea îndemnurilor disperate ale lui Andrei: „Arde-mă! Nu-mi schimba ritmul! Dă-mi opârnace! Strânge-mă!” înnebunită de frenezia cu care Dorin îl poseda pe băiatul nostru, dar şi geloasă – înţelesesem doar că îi era amant – Ada a înhăţat un coupe-papier şi l-a lovit pe Dunăvăţ, care, sub efectul tăieturii, a ieşit din starea de erecţie, părăsindu-şi partenerul. Atunci, fiul meu s-a repezit la maică-sa şi, complet isterizat, cu privirea înceţoşată de o furie oarbă, a încercat s-o sugrume. Dorin a intervenit salvând-o din mâinile lui Andrei, ca imediat după aceea să o pedepsească el, pălmuind-o până ce ea s-a prăbuşit. Atunci s-a aruncat asupra ei, i-a rupt îmbrăcămintea, a ridicat-o, a aşezat-o în genunchi, pe fotoliul unde mai înainte stătuse fiul meu şi a prins a o poseda la fel cum făcuse cu Andrei şi cum de altfel chiar ea îi ceruse. La început, băiatul meu a privit năucit scena pe care i-o oferea Dunăvăţ în relaţia cu Ada, însă nesatisfacerea sexuală provocată de intervenţia brutală a mamei lui îl împinse iar la violenţă; se repezi între cei doi, ca şi cum s-ar fi aruncat de pe o trambulină, îi despărţi, o azvârli pe maică-sa şi îşi reluă locul pe fotoliu, în genunchi şi cu spatele la grefier. Dorin însă se culcă lângă Ada, care îi oferi dezmierdări linguale. Andrei turba de furie şi prinse a urla că Ada i-a luat bărbatul. Atunci maică-sa i-a explicat, arătându-i, că ea e femeie cu adevărat, iar el se poate sinucide. Băiatul s-a repezit asupra ei, dar Dorin l-a lovit, aruncându-l pe spate dintr-o singură palmă. Ei bine, domnule comisar, dacă până în clipa aceea mă dovedisem total neputincios, deodată am devenit un adevărat om de acţiune: am pătruns în încăperea cu pricina dărâmând uşa din geamuri şi, cu siguranţă, zgomotul făcut i-a trezit pe toţi trei la realitate. Ada s-a ridicat brusc de pe covor şi, ţinând coupe-papier-ul în mână, m-a privit ameninţător: Andrei a sărit în apărarea mea – aşa cred – apoi s-a lipit de mine ca atunci când era tare mic şi se trezea brusc dintr-un coşmar şi voia să-l ocrotesc. Era transpirat, mirosea urât, iar din anus îi curgeau picături de sânge. L-am mângâiat şi am izbucnit în plâns. Ceilalţi doi au profitat de starea mea, şi-au luat hainele şi au dispărut în altă încăpere. L-am dus pe Andrei în baie şi l-am spălat ca pe un nou-născut. Stătea cuminte şi numai când şi când suspina dureros. Era pentru prima dată când îl observam şi, spre disperarea mea, am realizat că relaţia sa invertită cu Dorin Dunăvăţ se datora în primul rând conformaţiei sale; avea trupul ca de femeie: şoldurile îi erau mai late ca umerii, iar cât privea penisul, acesta părea o excrescenţă banală, ceva minuscul şi chiar fără o formă anume. Mai văzusem aşa ceva la un hermafrodit în perioada când devenea bărbat. — Bietul băiat! – murmură Şomotecan cutremurat parcă de cele aflate. Aşadar… Andrei are vocaţia inversiunii datorită unei cauze congenitale. Şi se grăbi să adauge: Sigur, asta nu-l scuteşte de învinuire pe corupător. Spusese asta mai mult ca o alinare pentru nefericitul părinte care i se destăinuise parcă nefiresc de crud în acea înspăimântătoare spovedanie făcută doar în speranţa regăsirii copilului său, aşa mutilat sufleteşte cum era. Poate că nădăjduia chiar într-o tămăduire pe care doar mângâierile lui de părinte ar fi putut-o înfăptui. Comisarul ceru plicul în care fusese pusă scrisoarea lui Andrei Onea către tatăl său. Fostul judecător păru să chibzuiască o vreme, ca după aceea să se caute în buzunare, bodogănind: — Adică să nu-l mai am? Adică… Şi continuă să se scotocească, dar fără niciun rezultat. Dar ţin minte localitatea de unde mi-a fost trimisă scrisoarea, izbucni Onea deodată, evident, pradă unei revelaţii, şi i-o comunică poliţistului. — Hm! – făcu Şomotecan, nu-i chiar la doi paşi. Regret că nu cunoaşteţi adresa exactă unde se găseşte fiul dumneavoastră. Poate că am fi încercat să-l convingem a reveni acasă. — Ce să-l mai atragă acasă?! Ada m-a părăsit… — Dumneavoastră. Şi din scrisoare… şi din câte mi-aţi relatat, cred că sunteţi singurul său suport. — Aş! – murmură Onea, fără să-şi privească interlocutorul, părând ruşinat pentru gândul pe care încă nu îndrăznea să-l mărturisească, într-un târziu, spuse: Părerea mea este că se teme de mine ca nu care cumva să intervin a-l despărţi de grefier. — Poate că vă iubeşte, scăpă Costin necontrolat. Judecătorul se holbă la el, după care explodă: — Dacă şi dumneavoastră vă îndoiţi de un asemenea sentiment – doar aţi spus „Poate” –, eu ce să mai cred? Se ridică de pe scaun, semn că dorea să se retragă. Făcu doi paşi spre uşă, se întoarse, zâmbi jenat, îşi salută amfitrionul, dar, în loc să-şi reia drumul către uşă, spuse: — Iertaţi-mă! Sigur, firesc ar fi fost să vă cer asentimentul… Dar sper că nu e târziu… fiindcă abia am iniţiat acţiunea… — Despre ce vorbiţi? — Vreau să alcătuiesc un grup de sprijinire a poliţiei. Mai exact… noi, nefericiţii părinţi… să vă dăm o mână de ajutor… Am şi discutat cu cei de pe sală dar n-am finalizat înţelegerea… — S-ar putea ca unii să se teamă într-atâta de cei care le-au răpit copiii, încât să refuze o asemenea conlucrare. Oricum, vă mulţumesc şi chiar vă sunt recunoscător, fiindcă sunt sigur că voi avea nevoie de un asemenea sprijin. Ţineţi-mă la curent. Când reveni pe culoarul unde ceilalţi părinţi îşi aşteptau rândul, Ion Onea nu mai află nici măcar entuziasmul celor câţiva părinţi care se declaraseră gata să se asocieze spre a lupta împreună cu poliţia pentru salvarea copiilor răpiţi; dintre toţi, numai bătrânul tapiţer se declară ferm hotărât să-i fie alături fostului judecător. Comisarul reapăru în pragul biroului său şi invită pe următorul reclamant. Cea care intră fu Caterina Tudoran, purtătoarea ochelarilor cu lentile groase de parcă ar fi fost tăiate din sticla unui sifon. Era atât de emoţionată, încât dădea semne că-şi pierde echilibrul şi se aşeză fără a fi fost poftită. Când îşi dădu seama de purtarea avută, voi să se ridice de pe scaun, dar poliţistul îi zâmbi încurajator şi ea se linişti ca prin farmec, ba chiar se şi porni să-şi expună necazul, deşi nu fusese întrebată. Departe de a se fi supărat, comisarul prinse a nota cu sârguinţă mai tot ce spunea femeia şi doar din când în când o întrerupea pentru vreo precizare de care simţea el nevoia. Printre altele, Şomotecan află că Dana, fata Caterinei, avea paisprezece ani când a rămas fără tatăl său, Lazăr Tudoran, deoarece mămicuţa ei îl gonise de acasă cu toate că el îi acordase multiple iertăciuni pentru tot atâtea adultere. Apoi ochelarista a adus în casă un amant din tinereţe, dar acela a pus ochii pe fiica ei. La început a crezut că Rache – aşa se numea amorezul – o mângâia pe Dana ca pe un copil, dar când a văzut-o urcată peste el în pat şi zbenguindu-se într-un mod care numai relaţie filială nu părea, a început să-i supravegheze din ce în ce mai atent. într-o noapte Rache a venit acasă foarte bine dispus şi a fericit-o pe Caterina în sufragerie, proptind-o cu capul în uşa care dădea în camera Danei. Zbuciumul, gâfâielile, gemetele, icnelile şi, din când în când, tropotul dezordonat al paşilor celor doi protagonişti aflaţi în căutarea echilibrului pierdut pentru câteva clipe avură darul s-o trezească pe fată, să-i incite curiozitatea şi, în cele din urmă, s-o îndemne la a vedea ce se întâmplă. Caterina era sigură că scena pe care i-a oferit-o fiicei sale, ea încoţopenită de Rache, ca şi cum ar fi fost o căţea în călduri care tocmai îşi găsise izbăvitorul întru liniştirea simţurilor, a marcat, din acea clipă, conduita Danei. — De ce spuneţi asta? – o iscodi comisarul. — Pentru că… după numai două zile am găsit-o făcând amor cu Rache în acelaşi mod… în care m-a surprins pe mine. De atunci şi până când a dispărut… ori a fost răpită, am mai surprins-o pe fiică-mea cu alţi cinci bărbaţi, având relaţii intime în acelaşi fel şi în acelaşi loc. — Doamnă Tudoran… spuneaţi adineaori: „…şi până când a dispărut… ori a fost răpită”?! — Da… îmi amintesc; aşa am spus. — Deci… v-aţi gândit că s-ar putea ca Dana să nu fi fost răpită!? — Sigur. Mai pleca de-acasă… Se ducea la şoferii de pe taximetre şi la birjari, mai ales pe la gară. Îi masturba bucal, iar ei îi făceau daruri ca unui copil: bomboane… arahide… prăjituri şi, numai câteodată, bani, dar nu cine ştie ce; câţiva lei, acolo, ca să-şi cumpere ciocolată. Consternat de cele aflate, dar mai ales de detaşarea – fie şi aparentă – a mamei, care relata incredibil de firesc modul, sau modurile, în care fetiţa ei se prostitua, comisarul izbuti cu greu să-şi reţină indignarea. Dacă Ion Onea îl impresionase recunoscându-şi neputinţa şi disperarea pricinuite de nenorocirea care se abătuse asupra fiului său, faţă de Caterina Tudoran poliţistul nu simţea nici cea mai mică urmă de compasiune, singurul lucru care-l marcase rămânând numai şi numai situaţia dezonorantă şi degradantă a Danei, pe care dorea sincer să o salveze. Urmă Radu Felecan, de vreo cincizeci de ani, înstărit şi îndurerat de moarte din pricina răpirii – cum spunea el – a fiicei sale, Tina. — Domnule comisar… ştiu… mi s-a spus… ştie toată lumea că nu luaţi… că nu primiţi nimic de la nimeni, începu noul sosit. Cu toate astea, dacă îmi salvaţi fetiţa, ştiu că aveţi un băiat în ultima clasă de liceu, îi ofer o bursă în orice capitală din Europa. Şomotecan zâmbi ca de obicei, îngăduitor, şi-i oferi o ţigară, văzându-i mâinile tremurând. Felecan luă ţigara, şi-o aprinse, trase un fum, apoi izbucni în plâns. Poliţistul aşteptă să se liniştească, prefăcându-se a fi preocupat de aranjarea şi verificarea unor înscrisuri. Pe urmă îl întrebă: — Cum se numeşte şi câţi ani are fiica dumneavoastră? — Tina, şopti Radu Felecan, şi adăugă grăbit: Alaltăieri a împlinit şaptesprezece ani… dar nu lângă mine şi nevastă-mea… ci printre străinii cei răi care mi-au luat-o, şi îşi izbi pieptul cu pumnii, gemând surd. — De când a dispărut? — Astăzi sunt cinci zile. — Mi-aţi putea spune de ce aţi aşteptat atâta vreme până să veniţi la poliţie? — Da… Am fost sfătuit… chiar ameninţat să nu reclam, explicându-mi-se că e vorba numai de o aventură… şi că un eventual demers al autorităţilor n-ar duce la nimic bun pentru Tinuţa. Costin îşi măsură vizitatorul cu o privire încruntată, apoi mârâi, cu ciudă în glas: — Îmi ascundeţi ceva care poate fi esenţial în găsirea fiicei dumneavoastră, dar înainte să lămurim asta, vreau să ştiu pe ce cale aţi fost „sfătuit”, după cum pretindeţi, a nu reclama? Felecan tresări speriat la gândul că poliţistul de la care spera să capete ajutor îi declarase, judecând după ton, că nu-i mai acordă simpatia ori chiar bunăvoinţa de până atunci. — Domnule comisar… am fost anunţat telefonic… Da, da… telefonic am fost… sfătuit să nu reclam dispariţia Tinuţei… — Şi., pur şi simplu v-aţi împiedicat de sfatul acela? — M’daa, făcu Radu, nesigur. — Nu, domnule Felecan! Nu e vorba de un sfat, ci de o ameninţare… de un şantaj, dar să nu-mi cereţi ca eu să vă găsesc fetiţa în vreme ce dumneavoastră deveniţi complicele posibilului răpitor sau numai corupător, tăinuindu-mi un lucru despre care v-am prevenit că poate fi esenţial. Urmă o lungă tăcere la capătul căreia vizitatorul mărturisi: — Temeiul şantajului este cumplit! Aşadar, poliţistul nu se înşelase. — Vă ascult, îl îndemnă Şomotecan să continue. Numele acelei doamne nu-mi este cunoscut, preciză Felecan, ca şi cum ar fi răspuns unei întrebări directe! Deci şantajistul era o femeie, avea să se lămurească comisarul. — Vă cunoaşteţi de mult? — De anul trecut, când… în schimbul unei sume destul de înseninate de bani, mi-a furnizat o informaţie care avea să-mi zdruncine încrederea în propriul meu copil… pentru tot restul zilelor mele. — Pot întreba ce v-a adus la cunoştinţă misterioasa femeie? Felecan îşi ridică braţele în semn de capitulare şi cu greu, mărturisi: — M-a invitat la un hotel unde fiica mea întreţinea relaţii sexuale cu o profesoară. — Care hotel? — Palas! — Numele profesoarei? — Cora Stoian! A murit luna trecută… — Locuinţa profesoarei? — Strada Mihai Viteazul… numărul nu mi-l amintesc. — Aţi vizitat-o? — Da… Chiar în ziua când mi-am găsit fata în pat cu ea. M-a explicat că un scandal sau chiar o discuţie la hotel n-ar aduce decât rău… mult rău fiecăruia dintre noi şi m-a invitat la ea acasă. A mers şi Tina, aşa că discuţia s-a purtat în trei. — Sunt foarte curios; cum şi-a explicat purtarea de corupătoare? – voi să afle Costin. Cel întrebat făcu o grimasă de om care se află în mare încurcătură. Apoi răspunse: — Vedeţi… sigur… o înrăită lesbiană ca profesoara Cora Stoian.. Cu siguranţă că o fi corupt la asemenea practici multe fete, dar pe fiică-mea… nu! Tina a început actele invertite la îndemnul celei care m-a informat despre legătura ei cu profesoara. Poliţistul tresări şi spuse precipitat: — Desigur, denunţătoarea a acţionat din gelozie. Felecan îşi măsură amfitrionul cu o privire tristă. — Poate… Aşa am crezut şi eu… — Spun prostii! – şopti Costin, şi se grăbi să se corecteze. Dacă ar fi şantajat-o pe Tinuţa din gelozie, n-ar mai fi exercitat presiuni asupra dumneavoastră, şantajându-vă. — Dar nu-mi cere bani sau altceva pentru răscumpărare, ci… — Numai tăcere! – interveni comisarul.  — Exact! – murmură Radu, derutat de tonul celuilalt. — Curată complicitate, domnule Felecan! — Adevărat… Urmă o altă lungă tăcere căreia tot poliţistul îi puse capăt: — Domnule Felecan… n-am reţinut, unde v-aţi întâlnit cu femeia care v-a informat despre relaţiile fiicei dumneavoastră cu Cora Stoian? Chipul reclamantului se crispă. Întrebă speriat: — Eu… eu?… am spus eu aşa ceva? — Cred că da, răspunse Costin, şi-i zâmbi încurajator. — Păi… da… sigur… la hotel… în… în faţa hotelului. Felecan nu pomenise locul de întâlnire cu şantajista şi nici măcar că o văzuse la faţă, dar Şomotecan intuise că reclamantul se teme a-i mărturisi asta, aşa că recursese la tertipul, neelegant dar de multe ori hotărâtor, „luatul la sigur” şi iată că demersul dăduse roade. — Cum arăta şantajista? — Domnule comisar, femeia aceea… şantajista, cum o numiţi dumneavoastră… e de statură potrivită, are un chip colţuros, cu trăsături aspre, bărbăteşti, părul tăiat foarte scurt şi de culoare roşcată, ochii mici… căprui ori negri, nu-mi amintesc, îmbrăcată foarte… foarte elegant. — Glasul? — Uşor răguşit… aşa… ca al fumătorilor înrăiţi… ori ca al băutorilor de tării. — Mersul? — … Hotărât… energic… — Corupătoarea fiicei dumneavoastră părea să fi fost din oraşul nostru? — Păi… dacă locuia la hotel, nu! Comisarului nu-i venea să creadă că Felecan mai dăduse ceva la iveală în legătură cu şantajista despre care, iniţial, pretinsese că habar n-avea şi că singura lor legătură fusese o convorbire telefonică. — Dar şi Cora Stoian locuia în oraş şi, cu toate acestea, închiriase o cameră de hotel pentru întâlnirile amoroase. Hm! Cu ce vă are la mână şantajista? — Cu… cu soarta fiicei mele, răspunse Felecan. Intuise din tonul comisarului că ceva nu era în ordine şi acum îl privea temător. — Vreau să ştiu cu ce vă are la mână pe dumneavoastră, cu ceva care vă priveşte numai şi numai pe dumneavoastră… insistă Costin. Felecan se ridică de pe scaun şi, arătându-se indignat, declară: — Eu sunt reclamant şi doresc să fiu tratat ca atare! Pentru asta vă cer să isprăviţi cu insinuările şi jocul ăsta idiot „de-a şoarecele cu pisica”! — Dacă nu m-aş gândi cât de necăjit sunteţi, aş pune spusele dumneavoastră pe seama unei serioase lipse de cuviinţă, dar mă tem să nu greşesc şi de aceea n-o fac. Dacă doriţi, puteţi pleca, dacă mai vreţi să discutăm… vă rog să vă reluaţi locul. Radu se aşeză pe un alt scaun, situat lângă uşă, şi spuse: — Îmi pare rău… Important este să-mi aflu fata. — Ca să vă pot ajuta, trebuie să cunosc identitatea şi domiciliul şantajistei. — Nu văd cine vă împiedică s-o faceţi!! — Cine o cunoaşte şi nu declară, răspunse comisarul, zâmbind. Cu siguranţă că vă e teamă de ceva grav. — Domnule comisar, şantajista… este… a fost amanta mea. — Doar atât? — Vi se pare puţin? — O nimica toată pe lângă dispariţia fiicei dumneavoastră. Cu siguranţă că mai e ceva de care vă temeţi ori vă ruşinaţi în mod deosebit. — M’daaa! – făcu Radu Felecan. Ei bine, aflaţi că sunt masochist… pasiv; îmi place să fiu bătut, sigur, doar uneori, se precipită el să explice, şi dintre toate partenerele pe care le-am încercat… niciuna nu avea tactul, măsura, priceperea Evei Godac. Acum, că ştiţi totul despre mine… — Dar nu şi despre Eva Godac! – ripostă Şomotecan pe un ton de glumă şi, pentru că interlocutorul său îi aruncase o privire de om nedumerit, se grăbi să-i explice: Adresa! Cu o teamă greu de înţeles, Felecan se smulse din loc, ajunse din patru paşi la masa de lucru a poliţistului, apucă un creion şi scrise adresa Evei pe marginea unei gazete care trona deasupra unor dosare. După aceea, întrebă: — Acumaaa… pot pleca? Comisarul râse prietenos şi-l conduse la uşă. Următorul reclamant fu un bărbat de vreo patruzeci de ani, Gavrilă Dudaş, crupier la Cazinou, îmbrăcat foarte elegant, reţinut la vorbă, cu mişcări delicate şi bine dozate, de parcă s-ar fi temut că cineva din preajmă i-ar putea reproşa vreun gest nu îndeajuns de controlat. Poliţistul îl invită să ia loc, iar noul venit se supuse, având aerul unui adolescent bine crescut. — Domnule Dudaş, vă ascult, îl îndemnă Şomotecan să-şi desfacă baierele durerii. — Sunt un om terminat… Fetiţa mea, Jana, poate o cunoaşteţi… a fost în casa dumneavoastră… e… e prietenă cu Pavel, feciorul dumneavoastră… ă… adică fac parte din acelaşi cerc de prieteni… — Jana? – întrebă Costin mai mult pentru el – o blondă durdulie, cu ochii neastâmpăraţi ca ai unui viezure? Draga tatii! Impresionat, elegantul vizitator îşi tamponă ochii cu o batistă mare şi albă din mătase naturală. — Sunt disperat, continuă Gavrilă. Nevastă-mea de două zile o duce într-un leşin. Nici ieri nu am lucrat… nici în seara asta nu mă simt în stare… Ajutaţi-ne! — Domnule Dudaş, voi face tot ce e omeneşte cu putinţă. — Ştiţi… dacă mi se va comunica de către răpitori vreo sumă de bani drept răscumpărare… sper să ne înţelegeţi că am prefera soluţia asta… Oo! Nu cumva să credeţi că suntem bogaţi, dar şi colegii mei… şi ai nevesti-mi, s-au oferit să ne ajute… — Îmi pare rău că vă dezamăgesc… dar eu nu cred că răpitorii vor bani. Dacă ar fi dorit asta, spuneau până acum. Sunt copii care au dispărut de patru-cinci zile… — Dar ce doresc? – întrebă crupierul, înspăimântat. Poliţistul ridică din umeri, apoi murmură: — Deocamdată… nu ştiu. Cred că asta vom afla o dată cu găsirea copiilor. — Îngăduiţi-mi să vă dau un sfat… — Vă rog! — Domnule Şomotecan… aveţi grijă de Pavel… Mă tem că răpitorii copiilor noştri… aflând că dumneavoastră porniţi în ajutorarea noastră şi deci pe urmele lor… fie din răzbunare… fie spre a vă şantaja… l-ar putea lua pe băiatul dumneavoastră… — Să nu credeţi că nu m-am gândit. Oricum… mulţumesc, domnule Dudaş! – spuse comisarul şi, deodată, trăsăturile chipului său se înăspriră. Tăcu o vreme, preocupat parcă de o idee care-l persecuta, ca, într-un târziu să zică într-o doară: — Presupun că gândul şantajării mele prin posibila răpire a lui Pavel… v-a venit tot datorită unui şantaj… poate chiar exercitat asupra dumneavoastră. — Mă rog… dacă vă poate ajuta… dar să ştiţi că nu are nicio legătură cu cinstea mea, spuse Dudaş, netezindu-şi un fir de păr răsculat numai în imaginaţia sa; alaltăieri mi s-a înscenat, da-da, mi s-a înscenat, accentuă el, o neregulă în funcţionarea ruletei la care lucrez. Vă asigur însă că n-a fost decât un accident banal în funcţionarea axului, dar cum nu mi-ar fi convenit să am o asemenea reclamație, am consimţit să discut cu doamna care insinua că provocarea defecţiunii la axul ruletei mi-ar fi aparţinut, şi asta spre a favoriza pe cineva. Ei bine… mi-a condiţionat tăcerea ei de recunoaşterea mea, ca fiind necinstit… în scris. — Presupun că n-aţi făcut aşa ceva, se arătă Şomotecan îngrijorat. — Ba da, răspunse Gavrilă pe un ton firesc. Tocmai mi se confirmase dispariţia Janei, vestea asta s-a suprapus aflării despre ceilalţi copii răpiţi… aşa că singurul lucru important pentru mine în acea clipă era găsirea fetiţei, dar pentru asta aveam nevoie de slujbă, ca să am banii trebuincioşi eventualei răscumpărări, cum mi-am închipuit că stau lucrurile. Am declarat… am semnat… am pus data… am dat-o dracului şi mi-am văzut de nenorocirea care s-a abătut asupra mea şi a soţiei mele. — Sper că şantajista n-a folosit hârtia aceea spre a vă constrânge să nu declaraţi dispariţia Janei!? – se arătă poliţistul temător. — Tocmai! Tocmai pentru a mă determina să nu reclam răpirea fetiţei mele… mi s-a făcut înscenarea aia… mi s-a luat, în scris, recunoaşterea vinovăţiei mele ca un crupier necinstit! – se avântă Gavrilă în explicaţii. Se despărţiră rece dar zâmbindu-şi. După crupier, poliţistul îl primi pe bătrânul Josef Bril. Tapiţerul i se aruncă la picioare de cum păşi pragul biroului său, şoptind, ca într-o rugăciune: — Vin la dumneavoastră ca la Dumnezeu! — Mi-a spus prietenul dumneavoastră, gardianul Pleaşcă… — Dom’ Gogu… — Da, Gogu, mi-a spus că o să veniţi. Cunosc necazul ce-l aveţi şi promit să-mi dau toată silinţa. Dar ridicaţi-vă şi luaţi loc pe un scaun, vă rog. Bril se ridică mai repede decât s-ar fi aşteptat Costin de la un bătrân ca el, şi-l pironi cu o privire uluită. — Ce s-a întâmplat? – întrebă prietenos poliţistul. — Ce să se întâmple? Iaca, eu vin să vă cer a-mi găsi sufletul şi a mi-l da înapoi, iar dumneavoastră, în loc să mă dojeniţi că n-am avut grijă de el, ba chiar să mă daţi cu capul de toţi pereţii, după cum aş merita, îmi oferiţi un scaun, ba mă mai şi rugaţi să iau loc. Poate că nu fac bine… poate că nici nu se cade să spun ce-a spus domnul Gogu despre dumneavoastră, dar nu mă pot abţine, că prea se potriveşte, şi încă de minune… că acuma v-am şi văzut la lucru. Amuzat, comisarul îi zâmbi, iscodindu-l: — Şi… ce-a spus Gogu despre mine? Tapiţerul ezită o vreme, apoi îşi ridică umerii în semn de „Ce-o fi, o fi!” şi murmură: — „Ăla a nimerit la poliţie din greşeală! Suflet mare. Popă trebuia să se fi făcut!” Şi că numai şi numai la dumneavoastră să vin. — Aha! – făcu poliţistul pe supăratul. Popă, hai?! Bătrânul se trânti pe un scaun şi, prinzându-şi capul în palme, gemu: — Ce-am făcut? Ce-am făcut? Şomotecan îi puse o mână pe spate şi, silindu-se să râdă, îi spuse: — Sunteţi prea necăjit şi de aceea n-aţi înţeles că am glumit; Gogu îmi este tare drag, iar ceea ce mi-aţi spus ca fiind părerea lui despre mine, jur, domnule Bril, că mi-a făcut plăcere. Acum… vorbiţi-mi despre Olguţa… despre prietenii ei… la ce spectacole merge… şi… dacă ştiţi… cam ce cărţi citeşte; vorbesc de cele în afara manualelor şcolare. Josef relată cu o uimitoare precizie spectacolele şi cărţile care făceau bucuria nepoatei sale, având grijă să menţioneze: — Eu… domnule comisar… n-am citit niciuna dintre cărţile despre care v-am vorbit, dar Olguţa mi le-a povestit pe toate. Tot aşa mi-a povestit şi piesele de teatru la care se ducea… Oftă adânc şi continuă, ca într-o spovedanie: Ştiţi… uneori tare m-aş fi dus şi eu la teatru… dar nu mi-am îngăduit să cheltui pentru încă un bilet… şi-apoi… trebuia să lucrez în vremea aia, ca să plătesc pe cel cumpărat pentru ea. Dar îmi povestea atât de frumos… de parcă aş fi fost la spectacol. Şomotecan abia îşi stăpânea o lacrimă care-i mijea în colţul ochiului drept. — Dacă e nevoie… eu pot să fac orice! Orice, domnule comisar! înţelegeţi, doar sunteţi părinte, iar un bunic poate de două ori mai mult decât un părinte. Da, da… o să vedeţi când veţi fi bunic. — Mulţumesc, domnule Bril. — Eu… eu vă mulţumesc dacă mă veţi folosi. Se înclină şi părăsi biroul. Rămas singur, Costin îşi aprinse o ţigară, propunându-şi să o fumeze în linişte şi numai după aceea să continue audierea celorlalţi reclamanţi. Trase un fum, porni spre fereastră şi o deschise larg. Afară ploua mărunt, toamna îşi intra în drepturi. Vuietul mării răzbătea până la el, iar de la gara de peste drum se auzi şuieratul unei locomotive obosite. Câţiva pescăruşi se rotiră la mică înălţime, ţipând disperat, şi lui i se păru că aude strigătele de ajutor ale părinţilor veniţi la el ca să le găsească copiii dispăruţi… răpiţi… Doamne! Dacă şi Pavel al lui ar fi dispărut, el n-ar fi înnebunit? Aruncă ţigara abia aprinsă şi simţi o nevoie straşnică să-şi tragă palme, urlându-şi în sinea lui: „Fumează în linişte, criminalule! Copilul tău e acasă! Ce-ţi pasă că alţi părinţi se dau de ceasul morţii că ai lor au dispărut?” închise fereastra şi ieşi pe coridor, invitând pe următorul reclamant.    

Intalnire in valea mortii de Stefan Berciu CAPITOLUL I Ultima oră     În după-amiaza aceea de vară, căldura ameninţa să topească nu numai asfaltul, dar şi răsuflarea oamenilor. Spre mirarea şoferului, colonelul Ovidiu Cişmaş coborî din maşina care-l ducea de obicei la şcoala unde era profesor şi străbătu pe jos mai bine din jumătatea drumului. Străzile încinse de dogoarea nemiloasă a soarelui păreau pustii, doar ici şi colo câte un om se-ntorcea acasă de pe la tre­burile lui sau grupuri de copii se jucau, veseli de bucuria acelei zile luminoase. Din spatele unui gard, pe lângă care tocmai trecea, colonelul fu oprit de strigătul unui copil: — Moşule! Moşule, dă-ne, te rugăm, mingea. Ovidiu privi de jur-împrejur, fără să descopere jucăria pierdută: apropiindu-se de curtea din care se auzise acel „strigăt de ajutor”, descoperi două fetiţe şi un băieţel, cu frunţile lipite de şipcile gardului. — Voi o vedeţi? întrebă colonelul, vrând să capete un oarecare reper. — Nu, răspunse trist băieţelul, care nu părea să fi împlinit cinci ani. Dar trebuie să fie lângă marginea trotuarului, că acolo se opreşte. După câteva clipe, obiectul se afla în mâinile copiilor, care strigară în cor: — Mulţumim, moşule! O vreme, Cişmaş le urmări jocul. Se obişnuise să fie numit „moşule”, încă de pe la douăzeci şi cinci de ani, când, datorită unei întâmplări cu totul deosebite, pârul îi albise complet. Acuma avea patruzeci şi opt de ani. Era înalt, slab, palid la faţă, cu ochi mari şi negri în care se putea citi un amestec ciudat de bucurie şi tristeţe, hotărâre şi bunătate, dar mai ales înţelepciune şi suferinţă. Ştia că elevii îl porecliseră „Bradul cel slab” sau „Zăpada munţilor” ori, pur şi simplu, „Moşul”, datorită părului său alb. Toate aceste referiri la culoarea părului său îi răscoleau o veche şi permanentă suferinţă. Dar el nu se putea supăra pe elevii săi şi, mai mult, îi scuza parcă înaintea propriei lui dureri pe care poreclele lor i-o răscoleau, spunându-şi: „N-au nicio vină. Ei nu ştiu... N-au cum să afle, iar eu nu mă simt în stare să le spun”. De fapt simţea nevoia, uneori, să le strige în faţă cât îl răneau aluziile lor, pe cât de nevinovate, pe atât de dureroase, dar de fiecare dată îşi spunea că ar fi nedrept să cufunde acele conştiinţe curate în negura sentimentului vinovăţiei. Şi de fiecare dată, renunţa la acea despovărare de care simţea atâta nevoie şi care, poate, l-ar uşura, măcar în parte, pentru tot restul zilelor. Ajunse în dreptul unei librării. Îşi privi ceasul; mai avea o jumătate de oră până când trebuia să ajungă la şcoală. Privi atent cărţile nou apărute. Deodată simţi că ceva îl apasă pe picior. Văzu un câine mare, lăţos şi murdar. Când se simţi descoperit, animalul îşi puse botul pe un pantof al celui pe care şi-l alesese ca stăpân şi îşi pironi singurul ochi pe care-l avea într-al lui Ovidiu. Colonelul se cutremură; — Oof! Mă omoară Aniţa dacă-i mai duc încă unul! Vru să-şi tragă piciorul şi să plece, dar câinele îl privi cu atâta disperare, încât Ovidiu se aplecă, şi-i cuprinse capul în palme: — Ţi-a căşunat ţie, aşa, să-mi încurci viaţa, da? Vrei să mă certe Aniţa, hai? Ce să mă fac? Ce să fac cu tine? Înţelegând parcă supărarea omului şi socotind că tânguirea lui era sinceră, animalul se ridică, îl mai privi o dată şi plecă. — Hei! strigă colonelul şi porni în urma câinelui, dar când acesta, fericit, se întoarse, Ovidiu se dojeni cu glas tare, ca nu cumva noul său protejat să nu afle; cum dracu’ mă găsiţi, toţi… toţi, numai pe mine? Se vede că voi simţiţi cât de colo, omul slab... Da, da, se vede că slăbiciunea mi se citeşte pe faţă, mai spuse el cu năduf şi porni spre şcoală. Din când în când, întorcea capul, vrând să se asigure că animalul îl urma. Se opri în dreptul unei tonete şi cumpără un covrig. Apoi se abătu pe o stradă lăturalnică, rupse covrigul şi-i dădu câinelui, bucată cu bucată. — Îţi merg fălcile, nu glumă! Tare înfometat mai eşti. Lasă, diseară, după ce ne-o certa bine de tot, o să ne dea Aniţa să mâncăm pe săturate. Acuma, hai! Mai avea cinci câini, toţi cu câte un beteşug şi adunaţi de pe străzi ori de pe maidane. De fiecare dată când adusese pe vreunul dintre ei, nevastă-sa se arătase nemulţumită, dar de îndată ce el deschidea poarta şi striga noului protejat „Ieşi!”. Aniţa se repezea s-o închidă şi-i striga lui: „Lasă! L-ai adus, aici rămâne! De câte ori trebuie să-ţi spun că un animal, odată intrat pe poarta casei mele, nimeni n-are dreptul să-l mai alunge?” Atunci, Ovidiu se prefăcea speriat de dojana soţiei sale, dar când privirile lor se reîntâlneau izbucneau în râs, ca nişte copii care se descopereau păcălindu-se unul pe celălalt. Când intră pe poarta şcolii, santinela prezentă arma, iar unul dintre elevi strigă „Atenţiune!” Ceilalţi se rânduiră de-a lungul aleii, iar profesorul, urmat de câinele acela lăţos şi mur­dar, se îndreptă spre curtea interioară, adăpostindu-şi prote­jatul sub un şopron. — Să nu te mişti de-aici, până când vin eu. Câinele se trânti pe cimentul răcoros iar stăpânul său îşi continuă drumul spre clasă. Urma să-şi ţină ultima oră de curs cu elevii care peste câteva zile aveau să devină ofiţeri de securitate. Ovidiu intră în clasa cu băncile goale, ca nişte braţe întinse, în aşteptarea unor fiinţe dragi. Se urcă la catedră, se aşeză pe scaun şi privirile sale rătăciră o vreme de-a lungul pereţilor de care aveau să se spargă, pentru ultima oară în acel an de şcoală, glasurile vesele ale tinerilor săi cursanţi şi sfa­turile lui omenoase dar poate plictisitoare, pe care avea obi­ceiul să le dea în ultima oră noii promoţii. Un val de tristeţe îi năpădi sufletul; de fapt, nu se afla acolo ca să-şi încheie cursul cu predarea cheii înţelepciunii şi nici ca să dezvăluie băieţilor aceştia piatra filosofală, ci pur şi simplu pentru a-şi lua rămas bun de la ei. Îşi cuprinse capul în palme şi închise ochii, vrând parcă să se lase pradă acelei tristeţi, pe de-a-ntregul şi cu un soi de ciudată voluptate. O clipă, îi trecu prin minte să renunţe la acea ultimă oră şi astfel să scape de acel supliciu al sfatu­rilor şi mai ales al bunului-rămas, pentru că în afară de marea lui taină, nimic nu-l îndurera mai mult decât despărţirile. Apoi îşi spuse că ar fi un act de laşitate sau că, cel puţin în ochii aceia tineri, lipsa lui de la ultima oră ar putea să apară ca o adevărată trădare. Acest gând îl făcu să-şi înfigă unghiile adânc în obraji, vrând poate să se pedepsească pentru acea clipă de slăbiciune sau, mai degrabă, prin durere să se purifice şi să-şi continue, până la capăt, chinul ştiut numai de el. Soneriile anunţară prelung sfârşitul pauzei şi începutul ultimei ore de curs. Cei care peste câteva zile aveau să devină ofiţeri se îndrep­tară spre clasă. Primul care deschise uşa sălii de curs fu comandantul di­viziunii[1]. Când îl zări pe profesor deja instalat la catedră, se gândi că erau în întârziere şi făcu semn colegilor săi, prevenindu-i să intre în cea mai deplină linişte. Băieţii îi urmară îndemnul şi, păşind pe vârfurile picioarelor, îşi ocupară locurile în bănci. După o vreme, când atitudinea profesorului începu să-i îngrijoreze, câţiva se apropiară de catedră. — Tovarăşe colonel... Ovidiu tresări, îşi descoperi faţa şi ochii săi se opriră în cei ai elevului care-l trezise din gânduri. — Vă rugăm să ne iertaţi... Am întârziat... încercă şeful diviziunii să se scuze. Colonelul schiţă un zâmbet: — Nu, n-ai dreptate. Eu am venit mai înainte de a suna. Mi-era atât de cald, încât nici n-am mai trecut pe la cancelarie, se grăbi el să le explice. Ooo! Aripa aceea e sortită să devină un adevărat cuptor. Ce? Ce mă priviţi aşa? În trei ani de zile v-aţi putut da seama că aripa clădirii unde se află cancelaria este expusă soarelui douăzeci şi cinci de ore pe zi! Aici... aici, la noi, e mai răcoare şi... şi mai vesel. Ei, da! Ε mai vesel... mai ales pentru un om posac ca mine. Treceţi la loc! Băieţii făcură stânga-mprejur şi îşi reluară locurile în mare grabă, dar când reveniră cu faţa la el, colonelul desluşi în pri­virile lor o mare nedumerire. Profesorul acesta, pe care toate promoţiile îl îndrăgiseră mai mult decât pe oricare altul, nu strigase niciodată la nimeni. Nu pedepsise şi nici măcar nu făcuse o observaţie, fie ea cât de neînsemnată, niciunuia dintre sutele de elevi pe care-i for­mase – şi astăzi, în ultima oră, lor, tocmai, li se adresase pe ton răstit! — Aha! V-am speriat! se prefăcu Cişmaş vesel, dar elevii săi îşi dădeau seama că în sufletul „Bradului cel alb” se petrecea ceva cu totul deosebit. Se sili să râdă. Grimasa lui nu contamina însă pe nimeni; feţele cursanţilor rămâneau împietrite în nedumerirea lor. Atunci, el coborî de pe podium şi, descumpănit în neputinţa de a restabili atmosfera prietenoasă care domnise în clasă timp de trei ani, începu să se plimbe printre bănci, vorbind pe un ton ce se voia cu tot dinadinsul glumeţ: — O dată... o singură dată am fost şi eu mai milităros cu voi, şi gata... v-aţi bosumflat. Ehei! V-am învăţat prost. Da, da, numai eu sunt de vină... Am făcut din voi nişte fete ultrasensibile, în loc de militari adevăraţi, parcă vă văd îngrijind pisicuţe bolnăvioare. — Şi căţeluşii orfani! se auzi un glas, mai de prin fundul sălii de curs. Câţiva izbucniră în râs, dar atât de reţinut, încât colonelul, fericit că voia bună revenea, fu primul care hohoti, silindu-se să pară foarte vesel. — Onea! strigă el, am să le spun colegilor tăi... Hohotea atâta de tare, încât se aşeză pe o bancă; elevii, intuind că aveau să afle ceva plin de haz în legătură cu colegul lor, strigară: — Spuneţi! Spuneţi-ne despre Onea! Profesorul se prefăcu că face un mare efort să-şi stăpâ­nească râsul, în timp ce, cu un braţ întins spre elevul pe care avea să-l dea în vileag, continua să arate ameninţător. Într-un târziu izbuti să vorbească: — Ştiţi ce face cu laptele de dimineaţa? Ei bine... aflaţi că hrăneşte patru căţei, socotind că mămica lor e cam slabă şi n-ar avea destul lăptişor. Onea! Mă simt mic în faţa ta? Un nou hohot de râs izbucni din piepturile acelea tinere, dar de data asta, atâta de puternic, încât părea să ameninţe cu prăbuşirea bătrânii pereţi ai clasei. După o vreme, pentru ca totul să reintre pe un făgaş normal şi pentru ca momentul despărţirii să nu-i zdrobească decât abia după ieşirea lui din clasă, colonelul îşi începu ultima oră de curs, pe un ton reţinut şi cât mai firesc: — Dragii mei, să nu vă aşteptaţi la vreun discurs; nu. O să vină şi rândul discursurilor, şi al cupei de şampanie, dar asta peste câteva zile, o dată cu noii voştri epoleţi. Suntem la ultima oră şi... firesc ar fi să profităm de acest timp, aşa cum se cuvine. Ce v-aş mai putea spune? Ce? Că vă doresc o carieră strălucită! Se îndreptă spre fereastră şi o deschise larg, continuând să vorbească. — Aţi fost nişte elevi buni... Aţi învăţat foarte bine şi, vă spun cu toată convingerea, meritaţi o soartă bună. La drept vorbind, ultima oră... această ultimă oră nici n-ar mai trebui să se ţină, pentru că... Se răsuci brusc spre elevii săi, cu vocea gâtuită de emoţii unei amintiri, zguduitoarea amintire a unui alt sfârşit de an şcolar. Făcu un efort şi continuă: — Spuneam că ultima oră n-ar mai trebui să se ţină pentru că ea nu înseamnă altceva decât un prilej de bun rămas. Nimic altceva decât o lungă şi poate definitivă despărţire. Începu să se plimbe din nou printre bănci, murmurând parcă doar pentru el: — Or, pentru asta, n-ar fi fost nevoie de o temă anume, înscrisă în programul de studiu, ci de confete şi serpentine, de trompete din hârtie colorată şi coifuri vopsite în toate culorile. În clasă se făcuse linişte. Surprins de tăcerea care se aş­ternuse, profesorul reveni, cu pas grăbit, la catedră. Privirile sale alunecară pe chipul fiecăruia dintre cei de care avea să se despartă şi abia într-un târziu îşi dădu seama că sufletele acelea tinere se contaminaseră de neliniştea lui. — Ei, da! N-am dreptate? Răspundeţi! Şi din nou privirile sale căutată un sprijin, dar nu găsiră în ochii elevilor decât nedumerire şi nedefinită emoţie. — La urma urmei, trebuie să ne despărţim, dar asta, cred eu, ar trebui să se facă într-un chip vesel, fără discursuri solemne, fără... fără nimic grav, pentru ca în sufletele noastre să rămână o amintire plăcută... cu adevărat plăcută.. Fără urmă, fără nicio urmă de tristeţe. Da, da, e foarte important; pen­tru oameni, e foarte important felul în care îşi iau rămas bun, când se despart pentru... pentru... în sfârşit, pentru mai multă vreme. „Aşadar, problema despărţirii îl tulbură pe profesor”, gândiră elevii. Dar de ce? Ce se întâmplase tocmai în acest sfârşit de an şcolar? Cine sau ce anume răscolise în sufletul lui un asemenea tumult de nemulţumire şi durere nemărturisită? Băieţii auziseră despre multe acte de bravură puse pe seama „Bradului cel alb” şi chiar din primul an de studii începuseră să-l privească ca pe un erou. Lecţiile lui erau ascultate cu veneraţie, iar exemplele care completau fiecare oră de curs alcătuiau subiecte ale unor vii dispute, ce se prelungeau până noaptea târziu. Oricare dintre ei ar fi făcut imposibilul să-l ştie liniştit, dar nimeni nu îndrăznea să rostească întrebarea: „Cine v-a supărat?” sau „Ce putem face pentru dum­neavoastră?” De data asta, profesorul nu-şi mai privi elevii. Tăcerea lor îl făcu să priceapă cât de mult îi îngrijorează starea lui. Hotărî să pună capăt zbuciumului său, prin acea despovărare de care avea nevoie, atât pentru a dobândi forţă pentru clipa despărţirii, cât şi pentru a explica de ce nu suportă despărţirile. Porni spre fundul clasei, cu paşi mici şi rari, vorbind pe un ton coborât, aproape şoptind: — Desigur, în asemenea împrejurări, profesorul dă unele sfaturi, atrage atenţia asupra unor dificultăţi ale profesiei, vorbeşte despre îndatoriri, patriotism, spirit de sacrificiu, Revenind din fundul clasei, Cişmaş se apropie iar de fereastră. O vreme tăcu, părând că are nevoie de un răgaz pentru a-şi aduna puterile. Într-un târziu îşi spuse că dacă ezitarea şi pretinsa lui căutare se vor prelungi, despovărarea îi va deveni cu neputinţă, iar băieţii s-ar despărţi de el stăpâniţi de acea ciudată impresie pe care, fără voia lui, izbutise să le-o facă. O pală de vânt, ce se iscase doar de câteva secunde, izbi atât de puternic fereastra deschisă, încât geamul cel mare se sparse. Câţiva dintre elevi se ridicară, vrând desigur să fixeze cerceveaua în care se mai aflau bucăţi de sticlă şi să adune cioburile de pe duşumea, dar profesorul, fără să-i privească, ridică un braţ, oprindu-i astfel din elanul lor gospodăresc. — Aţi învăţat, aici o sumedenie de lucruri, urmă el. Pe lângă cunoaşterea legilor ţării, ştiţi să mânuiţi un aparat de radio emisie-recepţie, puteţi conduce un autovehicul, iar unii dintre voi, ambarcaţiuni mari şi chiar avioane; aveţi cunoş­tinţe de cifrare şi de descifrare, vă puteţi descurca în două-trei limbi străine, v-aţi însuşit temeinice cunoştinţe de fizică, chimie şi medicină legală, stăpâniţi mânuirea armelor de foc, într-un cuvânt, aveţi o instruire completă, cum noi, cei care am absolvit şcoala acum mai bine de douăzeci de ani, nici nu visam. Se întoarse, brusc, spre clasă şi după câteva clipe îşi plecă ochii, cu un aer vinovat. — Nu, dragii mei, n-am de gând să vă înşir o listă de eroi care s-au jertfit pentru noi toţi, deşi s-ar cuveni a se face asemenea lucru, aidoma unei rugăciuni, de trei ori pe zi. Desigur, vă surprinde elocinţa mea, pentru că în decursul celor trei ani pe care i-am petrecut împreună, nu m-aţi cunoscut ca orator. Vă mărturisesc că nici eu, în patruzeci şi opt de ani, nu m-am cunoscut într-o asemenea postură şi... nici nu doream asta. Nu; din spusele mele doresc să răzbată... acolo, în adâncul sufletelor voastre tinere şi cinstite, altceva. Pentru asta am nevoie nu numai de ascultare ci, mai ales, de îngă­duinţa voastră. Vă cer să fiţi răbdători. Ultimele cuvinte le rostise într-o şoaptă abia perceptibilă, dar glasul lui trăda o asemenea durere, încât inimile tinerilor se înfiorară. În faţa lor nu se mai afla „Bradul cel alb”, ci un alt om, cu totul altul, pe care ei nu-l cunoscuseră până atunci. Le ceruse să fie răbdători iar ei înţeleseră asta nu ca un ordin, ci ca o rugăminte. Aşadar, îi rugase să fie îngă­duitori şi să-l asculte cu răbdare. Desigur, era vorba despre ceva foarte important pentru el, ceva ce trebuia ascultat în acelaşi chip în care el avea să povestească. „Doar din pricina asta ne-a rugat”, îşi spuseră băieţii, pentru că altă explicaţie nu găseau. Afară începu să plouă iar vântul se stârni şi mai tare. Profesorul începu să mângâie, distrat, cerceveaua ferestrei. De teamă să nu se taie în cioburile rămase, dar neîndrăznind să mărturisească asta, Onea se ridică de pe bancă şi spuse pe un ton nesigur: — Tovarăşe colonel, permiteţi să închid fereastra... Vine furtuna. Cu totul neobişnuit în atitudinea lui, Cişmaş se răsuci brusc spre cel care vorbise şi strigă: — Cine se teme de furtună, poate pleca. Elevul rămase în picioare şi privirile sale rătăciră mirate pe chipurile colegilor săi, căutând cu disperare să priceapă dacă şi ei tot asta înţeleseră din spusele lui. Dar nu află decât nedumerire şi îngrijorare, pentru că niciunuia dintre ei nu-i trecuse prin minte o asemenea interpretare, şi chiar de s-ar fi aflat în faţa unei reale şi mari primejdii, niciunul nu l-ar fi părăsit. Ochii băiatului se opriră, năuciţi, asupra colegului său de bancă. „Nu, Mocanu, fiul ăsta de ţăran din creierii munţilor, n-ar fi în stare să fugă dinaintea niciunei furtuni!” îl privi pe Cojan, un băiat cu umeri largi, faţa arsă de soare şi ochii de culoarea ţiţeiului pe care neam de neamul lui îi slobozise din cleştii pământului şi, răspunsul fu acelaşi: Nu, nici Cojan, nici Berindei, nici Răzvan... Nimeni... Tulburat peste măsură, Onea îşi pierdu controlul, mărturisindu-şi gândul cu glas tare: — Nimeni, nimeni... Colonelul îl privi surprins: — Ce tot spui? — Aici, printre noi, nu-i nimeni care s-ar teme de vreo furtună. Colonelul zâmbi şi se prefăcu mirat din cale-afară. — Dar ce se întâmplă. astăzi, cu voi? Nu mai ştiţi de glumă? Ploaia răzbătea prin fereastra deschisă, dar profesorul continua să rămână acolo, lipit de cerceveaua rănită. — Spuneam, reîncepu el după o vreme, că aţi învăţat foarte multe lucruri, pentru a putea să înfruntaţi un duşman bine pregătit, capabil de cele mai mari rele, inteligent şi perfid, înarmat cu cele mai oribile arme: Ura faţă de orânduirea noastră şi dispreţul pentru tot ce este om şi omenie. În faţa acestor arme nu se poate rezista nici cu judo, nici cu pistoale şi nici cu cele mai perfecţionate mijloace ale epocii noastre ultra moderne, în afară de dragoste, adevărata dra­goste pentru ţară şi pentru om. Ne-au mai rămas doar trei­zeci de minute, dar nu mă pot despărţi de voi fără să împli­nesc programul de studiu. Dacă am făcut apel la îngăduinţa şi răbdarea voastră, asta s-a datorat vinei mele de a fi omis predarea a două lecţii în timpul cât am funcţionat ca profesor în aceasta şcoală. Pentru asta cer iertare tuturor celorlalte promoţii de dinaintea voastră. Elevii îşi pregătiră caietele, dar profesorul li se adresă în şoaptă, rugându-i: — Nu... nu luaţi notiţe; aceste două lecţii nu se adre­sează memoriei, ci sufletelor şi conştiinţelor voastre, Apoi, începu să se plimbe printre bănci şi când ajunse în dreptul lui Onea îi spuse prietenos: — Poţi închide fereastra. Băiatul zâmbi nehotărât. Atunci, Cişmaş se izbi cu palma pe piept şi spuse: — Să nu crezi că mi s-a făcut teamă de furtuna aceea. Nu; ci de furtuna care s-a iscat aici, în mine! Îşi privi elevul cu prietenie şi-i mărturisi, aproape murmurând, de parcă doar ei doi s-ar fi aflat acolo: Ştii, adevăratele fur­tuni nu pot fi oprite prin simpla închidere a unei ferestre. Ochii elevului păreau umezi şi după câteva clipe renun­ţară să-i mai fixeze pe cei al profesorului. „Se urni din loc, fără prea mare grabă, închise partea din afară a ferestrei şi reveni în bancă. Cişmaş se aşeză pe una dintre băncile rânduite în şirul dinspre fereastră şi, după ce se asigură că de-acolo, privirile sale îi poate cuprinde pe toţi, începu să povestească. — Era vară, ca şi acum, Mă găseam într-o clasă a şcolii de ofiţeri de securitate, dar ca elev. Asta se întâmpla acum douăzeci şi doi de ani. Asistam la ultima oră de curs, îna­intea examenului de absolvire. Spun, asistam, pentru că, de fapt, nu participam. Şi sunt sigur că în aceeaşi stare se aflau mulţi dintre colegii mei, ca să nu spun toţi. Vremea era deosebit de frumoasă, iar noi prea tineri şi visele noastre prea înaripate, ca să nu luăm în seamă freamătul frunzelor şi bucuria luminii. La toate astea se adăuga nerăbdarea noastră de a ne vedea, cât mai repede, ajunşi la posturi, do­rinţa de acţiune. Dar acea clipă mult râvnită nu numai că n-avea să se lase aşteptată, ci urma să sosească mai devreme şi într-un chip cu totul nebănuit de noi. Ţin bine minte că până la sfârşitul acelei ultime ore, mai erau doar unsprezece minute; spun asta, cu-atâta preciziune, pentru că mai tot timpul mi-am privit ceasul, incapabil să reţin prea multe lucruri din ceea ce ni se spunea. Aşadar, în minutul treizeci şi nouă al acelei ultime ore, uşa clasei se deschise iar profesorul, ca şi noi, elevii, dealtfel, rămase surprins, la vederea comandantului şcolii, alături de care se afla comandantul securităţii locale, un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu faţa aspră şi mâini butucănoase, care ne ţinuse câteva prelegeri şi despre care se spunea că, suferise o aspră detenţie, din pricina activităţi lui comuniste, în timpul ilegalităţii. Comandantul şcolii şopti ceva la urechea profesorului nostru; acesta se încruntă şi se grăbi să răspundă, la început tot în şoaptă, iar după aceea destul de tare, încât noi puturăm auzi obiecţia: — ...Şi-apoi băieţii nici n-au mâncat. Maiorul Tudor Gozan, căci acesta era numele comandantului securităţii din acea localitate, zâmbi şi preciză liniştitor: — În privinţa asta, fiţi fără grijă. Spuneţi-mi efectivul şi li se va aduce hrana rece, pe poziţie. — Patruzeci şi doi, răspunse profesorul. Gozan ne privi pe toţi, vrând parcă să se asigure de fiecare în parte, că-l putea socoti un adevărat tovarăş de drum. Într-un târziu se opri în dreptul... în dreptul unui coleg al meu... să-i zicem... Voidin. Scoase din buzunar un carnet, rupse o filă şi notă ceva. — Telefonează la numărul acesta şi spune aşa: „Şoimul cere patruzeci şi două de cuiburi în calea vântului”. Voidin luă biletul şi porni în pas alergător să execute ordinul. Un fior rece străbătu inima fiecăruia dintre noi, învăţasem şi auzisem multe lucruri dar clipa aceea, survenită în viaţa noastră atâta de neaşteptat, şi cuvintele pronunţate de Gozan ne impresionau profund. Omul acela cu faţa dură şi mâini butucănoase rostea fără eleganţă vorbele cu care noi parcă ne jucasem până atunci, imaginându-ne în postura unor mari teoreticieni, maeştri în alcătuire şi dezlegări de şarade. Elanul nostru, înfierbântat de imaginaţia care, cu câteva clipe mai înaintea apariţiei lui, ne purtase spre cele mai ciudate întâmplări, se cam topise în faţa acelei situaţii reale pe care abia o intuiam. Şi, de ce n-aş fi sincer, într-un fel, ne cuprinse chiar teama. Comandantul şcolii observă îngrijorarea ce se aşternuse pe chipurile noastre, pentru că se grăbi să ne liniştească: — Oricum, ar fi trebuit să mergeţi într-o aplicaţie. Dar maiorul Gozan preciză: — Ceea ce veţi avea de făcut va ţine loc nu numai de aplicaţie, ci şi de examen! Voidin reveni în clasă tocmai când comandantul securi­tăţii rostea acele cuvinte. Se oprise pe pragul uşii, în poziţie de drepţi, aşteptând clipa prielnică să raporteze de execu­tarea ordinului. Gozan îl observă, şi după o clipă, ca şi când ar fi ştiut ce avea elevul să-i comunice, îi spuse să treacă la loc. Peste câteva minute aveam să aflăm rostul misiunii care urma să înlocuiască examenul, aplicaţia... dar... mai ales, încheierea acelei ultime ore de curs.           [1] Şeful clasei, într-o şcoală militară.    

Moartea unui singuratic de Stefan Berciu CAPITOLUL I Investigaţii preliminare   S-a întâmplat acum unsprezece ani. Era tot toamna. În serviciul la care lucram, era o mare forfotă. Se difuzau bilete la „Lakmè” şi, fiind puţine, fiecare invoca pretexte care de care mai puerile, pentru a-l determina pe cel care le procurase să-l prefere pe el. Scena mă amuza şi priveam cu plăcere la colegii mei. După ce iureşul s-a potolit, ne-am reluat locurile la birouri şi am început să discutăm planul zilnic de măsuri. Fiecare şi-a expus cazul pe care-l „lucra”, ce a realizat, ce greutăţi avea şi aşa mai departe. Atenţia mi-a fost reţinută de expunerea unuia dintre ofiţerii mai tineri care lucra cu mine la efectuarea unor investigaţii preliminare pentru stabilirea victimelor unui notoriu invertit sexual, pe care-l voi numi „Camby”, cum îi spuneau intimii lui. Greutatea reclamată de tânărul meu coleg se referea la faptul că, la locuinţa uneia dintre presupusele victime ale corupătorului, nu găsea niciodată pe nimeni acasă. Aflase că tatăl tânărului despre care ne interesam era contabil la un S.M.T. situat în apropierea Bucureştiului, iar tânărul Sergiu – victima – ar fi student la facultatea de medicină. Am întrebat imediat dacă a verificat informaţia referitoare la Sergiu şi mi-a spus că, într-adevăr, era student în anul II, la facultatea amintită, dar, deşi cursurile începuseră de câteva săptămâni, el nu se prezentase. — Mama tânărului?… întrebai eu. — Nici pe ea n-am găsit-o. — Este plecată din Bucureşti? — Nu, îmi răspunse colegul meu. — Atunci? — Vecinii spun că pleacă şi vine la ore foarte neregulate, şi… — Şi? — Drept să va spun, n-am perseverat prea mult ca s-o găsesc, recunoscu, şi, apoi, trecurăm la alte discuţii. A doua zi, l-am însoţit pe tânărul meu coleg la locuinţa lui Sergiu. Doream neapărat să-i arăt cum se face cu adevărat o investigaţie. Poarta imobilului era deschisă. Un câine de curte ne-a întâmpinat cu lătrături nu prea curtenitoare, iar o vecină a familiei lui Sergiu s-a ivit în pragul unei uşi. — Pe cine căutaţi? ne-a întrebat femeia, cu ochii încă peticiţi de somn. — Pe Sergiu! răspunsei eu prompt. — Acolo, la uşa din faţă, zise femeia, arătându-ne geamlâcul unei marchize, şi dispăru în locuinţa ei. Ne-am îndreptat înspre apartamentul ce ni se indicase şi am apăsat pe butonul soneriei. Niciun răspuns. Am sunat din nou; de asemenea, nimic. Nu ştiu ce mi-a venit şi am strigat: „Sergiu!” Uşa s-a deschis şi în prag a apărut un bărbat de statură uriaşă, care să tot fi avut 50 de ani, iar în spatele lui, o femeie cam de aceeaşi vârstă, îmbrăcată în doliu. Fără să mă întrebe nimic, bărbatul s-a năpustit asupra mea, lovindu-mă năpraznic şi scoţându-mă afară din curte. Colegul meu a intervenit, dorind să explice rostul venirii noastre acolo, dar, bietul băiat, avu aceeaşi soartă. Uriaşul se reîntoarse în casă urlând ameninţător la noi; „Voi m-aţi nenorocit, Dumnezeii mamii voastre…” — Ce facem? mă întrebă colegul. — Ne mai plimbam pe-aici, spusei eu, covârşit de „succesul” avut în lecţia de investigaţii. Şi o pornirăm de-a lungul străzii, fiecare cu gândurile lui. — E nebun, rupse tăcerea tânărul ofiţer. — Poate, îngăimai eu destul de neconvins. — Nu credeţi? — Am spus: poate, şi-mi urmai firul gândurilor mele. — Dar altceva, ce-ar putea fi? — Desperare, răspunsei eu aproape strigând. — Desperare?! se miră colegul meu şi, privindu-l atent, observai că pe faţa lui ca de adolescent se aşternuse o teribilă nedumerire. Vă doare? întrebă el sfios, într-un târziu. — Ba bine că nu. — Şi pe mine… spuse, cu un ton care mă făcu să râd până la lacrimi. Râse şi el. Mai făcurăm câţiva paşi şi, apoi, fulgerat de un gând, i-am spus: — Hai să ne întoarcem. — Acolo? strigă el speriat. — Nu chiar acolo, ci, pe acolo, îl liniştii eu şi, mergând tăcuţi, ne apropiarăm din nou de casa lui Sergiu. Privirile noastre erau atrase de poarta prin care fuseserăm zvârliţi. Deodată, ne-am oprit amândoi; pe poarta „înfrângerii” noastre, ieşise femeia îmbrăcată în doliu, urmată de uriaşul agresiv. După câteva clipe, însă, fiecare luă alt drum. — Te ţii după el, îi spusei tânărului ofiţer, iar eu am s-o urmăresc pe femeie. Unde avea să mă ducă? Ce va face? Voi izbuti s-o urmăresc neobservat, până la capăt? Ce voi afla? Iată gândurile care m-au însoţit până la poarta cimitirului „Belu”… CAPITOLUL II Taina unui mormânt   Ajuns la poarta cimitirului, m-am oprit la o oarecare distanţă de femeia pe care o urmăream, lăsând-o să înainteze câteva zeci de metri, dar când dispăru pe o alee laterală, iuţii paşii ca să n-o pierd. Ajunsei destul de repede la răspântia aceea, dar femeia, nicăieri: parcă o înghiţise pământul. Am rămas pe loc, liniştit, în speranţa că am să-i aud paşii. După câteva minute, hotărâi să mă plimb pe aleea centrală, unde femeia avea să revină când va voi să iasă din cimitir. În ciuda vântului, câţiva stropi de ploaie căzură greoi pe pietrele care acopereau mormintele din jurul meu. Şi pentru că n-aveam de gând să părăsesc cimitirul, îmi căutai un adăpost; l-am găsit sub streaşina unui cavou. Ploaia se înteţise, iar de pe streaşina destul de îngustă sub care mă aciuisem, apa începu să mi se prelingă, la început pe vârful pantofilor, apoi pe manşetele pantalonilor. Trecuse aproape o oră şi, ce-i drept, răbdarea nu mă părăsise, dar, o nelinişte sau ceva asemănător puse stăpânire pe mine. Mă cunosc oarecum şi ştiu că, dintre toate sentimentele, singurul pe care n-am fost stăpân niciodată este senzaţia nedefinită care uneori mă cheamă în mare grabă, într-un anume loc. Am pornit prin ploaie într-o direcţie anume. Nu făcui, cred, nici treizeci de metri, când mă pomenii la o nouă răscruce; pe aleea din dreapta, văzui un bătrân îmbrăcat cu o pelerină cenuşie, ale cărei poale măturau pământul, împingând o roabă. Pe dată mă prefăcui că sunt preocupat de inscripţia de pe placa unei cripte. Cu coada ochiului vedeam cum bătrânul se apropie cu pas de melc, împingând roaba. Când ajunse în dreptul meu, se opri lângă mine şi, instinctiv, întorsei capul; privirile ni se întâlniră şi ochii lui iscoditori mă cercetară. Era în ei ceva ciudat: un soi de nedumerire amestecată cu neîncredere, ori şi mai grav… cu dispreţ. Nu ştiu cât timp s-a scurs astfel. Într-un târziu, bătrânul îmi spuse: — Eşti ud leoarcă. — Păi dacă plouă, răspunsei eu prosteşte. — Tocmai pentru că plouă, îmi luă el vorba n-ar trebui să stai numai în haină pe o asemenea vreme. — Când am plecat de-acasă nu ploua, încercai eu să-mi justific starea precară în care mă înfăţişam. — Dar de când a început ploaia, aveai destulă vreme să pleci, spuse el pe un ton aproape răstit. Zi mai bine ce treburi te-au adus în cimitir, aşa… cu noaptea-n cap. — Eu… mă atrage… şi nu-mi terminai fraza, arătând involuntar inscripţia de pe mormântul lângă care ma aflam. Bătrânul privi într-acolo şi tot într-acolo privii şi eu, dar de astă dată, cu adevărat. Era mormântul unei tinere care murise cu un an înainte. Pe plăcuţa de la căpătâi, erau câteva versuri de dragoste semnate cu numele „Mihai”. Bătrânul privi atent inscripţia şi, după câteva secunde, ochii lui se întâlniră cu ai mei. Privirile nu-i mai erau reci; exprimau milă; o mila nobilă, o milă omenească, compătimire şi sinceră participare la suferinţa ce mi-o atribuia. — Ce să-i faci, tăticule? îmi spuse. V-aţi despărţit prea devreme, e adevărat, dar mult nu mai e şi-o să fiţi iar împreună, încercă el să mă consoleze. Rămase apoi pe gânduri şi-ntr-un târziu, îmi spuse: Nu mai sta în ploaie! Şi îşi vârî o mână cu degetele noduroase într-unul din buzunarele pelerinei, de unde scoase o cheie. Na, ia cheia şi du-te la birou… acolo unde scrie „portar”. Vezi că în camera de-alături e o maşină de gătit. Ia vreo două scaune din birou şi întinde-ţi hainele să le usuci, că altminteri intri în boală şi-or umbla bieţii părinţi după tine, cum mai este o biată femeie, care, de două-trei săptămâni, de când şi-a îngropat: băiatul, tot pe-aicea stă. Şi dădu să plece. — Moşule, am încercat eu să-i reţin, în dorinţa de a-i explica oarecum rostul şederii mele în ploaie, dar bătrânul mă smuci energic de mână şi-mi spuse: grăbeşte-te băiete… Şi-aşa nu ştii dacă-i scăpa prea zdravăn. Mă reped să-i duc bietei femei nişte răsaduri şi-apoi vin şi eu la birou. Se-ntoarse şi plecă foarte grăbit, târşindu-şi paşii. Îl urmării cum mergea printre aleile întortocheate, şi-mi păru că s-a oprit. Mă strecurai binişor printre morminte şi, când ajunsei la numai câţiva paşi de el, îl văzui împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune. Alături de el, era femeia pe care o urmărisem. Femeia se aplecă spre roabă, îşi suflecă mânecile ude leoarcă ale pardesiului, apucă un răsad, scurmă cu mâinile pământul încă nelăsat de pe mormântul în faţa căruia am găsit-o, şi înfundă răsadul. — Lăsaţi, doamnă… spuse blajin portarul. Fac eu restul. O să fie tot aşa de frumos cum aţi văzut la băiatul meu. — Bine, bine, îngăimă femeia. Am încredere în dumneata… Te rog să ai grijă de el… Şi dumneata eşti părinte… Se îndreptă şi plecă grăbită, dar după doi paşi, se opri şi-i explică portarului: „La Sergiu, am fost. Acum, trebuie să merg acasă; pleacă Didi la şcoală, şi trebuie să-i fac ceva de mâncare.” Aşteptai ca femeia să se depărteze şi mă apropiai binişor să citesc numele băiatului ei mort. Nu-mi venea să cred. Pe crucea de la căpătâiul acelui mormânt, era scris numele „Sergiu V.”. — Ce cauţi aici? mă luă prin surprindere strigătul de indignare al bătrânului. Ori eşti şi tu dintre ăia care au nenorocit-o pe femeia asta? Hai? Dă-mi cheia, tună bătrânul. Băgai mâna în buzunar, scosei cheia şi i-o întinsei. Mi-a smuls-o de parcă i-aş fi spurcat-o cu atingerea mâinilor mele. — Ce mai stai? — Te aştept pe dumneata. N-am îndrăznit să intru singur într-o casă străină. Mă privi o clipă neîncrezător, apoi i se citi pe faţă că iar îl cuprinde mila pentru mine. Lăsă roaba cu răsadul lângă mormântul lui Sergiu şi porni spre „biroul” său, strigându-mi peste umăr: — Acu’, hai vino, că nu te pot lăsa în halu’ ăsta. De m-oi minţi, te vede Dumnezeu. — Ba, de minţit am minţit, spusei eu. Bătrânul se opri: — Atunci, tot pentru „băiat” ai venit, spuse el cu nedumerire. — Da, dar nu pentru ce ţi-oi fi închipuind dumneata. — Ţi-e curat gândul? mă întreba bătrânul, pironindu-şi ochii într-ai mei. — Curat, răspunsei eu, — Atunci, vino. CAPITOLUL III O simplă sinucidere!   În timp ce hainele se uscau întinse pe scaunele aşezate simetric în jurul maşinii de gătit din camera bătrânului, o bună parte de vreme tăcurăm amândoi. — Să ştii, spuse bătrânul într-un târziu, dacă eşti om cu adevărat, nimic nu-ţi poate arde sufletul mai rău ca lacrima unei mame. Mă lua pe departe. Era limpede că ceea ce-mi spusese nu era ceva care să mă impresioneze prin profunzimea meditaţiei, ci mai degrabă o insinuare, o aluzie. Dar unde voia să ajungă, nu ştiam. — De ce-mi spui asta, moşule? întrebai, întorcându-mă cu tot trupul spre el. — Aşa, bâigui el, niţel fâstâcit de tonul meu sincer. La asta mă gândeam şi asta am spus. Omul, adause el, e bine să spuie ce gândeşte că, dacă nu gândeşte bine, ăl de lângă el îl poate pune pe drumul bun. Vezi dumneata, eu cred că toate relele din lume vin de la gândurile nespuse de unii oameni celorlalţi şi… cred eu, nu le spun, ba de ruşine, ba de frică. — Moşule, ce-ai vrea să ştii de la mine? întreabă-mă şi-am să-ţi spun numai adevărul, dar şi dumneata să-mi răspunzi adevărat la ce te-oi întreba eu. Ochii bătrânului se luminară. — Cine eşti şi ce căutai în cimitir? — Sunt un om cinstit şi caut adevărul. — Şi ce, adică printre cei vii nu-l mai găseşti? mă ironiză. Îl privii lung, continuând să tac. De ce nu răspunzi? Ţi-e greu să spui ce adevăr anume căutai? — Mi-e greu, răspunsei eu. Şi ştii de ce? — O fi ceva urât şi, dacă-i aşa, mai bine taci. — Moşule, oricum o fi, adevărul trebuie să iasă la suprafaţă, trebuie să-l descopăr. — Aha! Vasăzică nu ştii nimic. Atunci, ce vrei? — Să aflu… şi mă oprii, ezitând. — Cum să afli dacă nu ştii ce vrei? — Ba ştiu, vorbii, şi din nou îmi pironii ochii în ochii lui. Bătrânul îşi trase scăunelul pe care se aşezase, mai aproape de pat, îşi aprinse o ţigară şi îşi scoase ochelarii. Nu mai avea nevoie să mă privească. Voia doar să mă audă. — Moşule, sunt ofiţer de miliţie, spusei eu şi aşteptai să văd efectul spuselor mele. — Să văz, interveni el şi-mi arătă cu un deget port-vizitul pe care-l lăsasem pe masă. — Dă-mi-l, te rog. Bătrânul îmi întinse port-vizitul şi continuă să mă privească la fel de liniştit. Am scos legitimaţia şi i-am întins-o, iar el, apucând-o cu degetele lui noduroase, după ce-şi potrivi ochelarii, se porni să citească, silabisind. — Acu’, că ştiu cine eşti, poţi să mă întrebi. — Mai întâi, vreau să-ţi mulţumesc pentru că m-ai adăpostit. — Oricine-ai fi fost, nu mă lăsa inima să fac altfel. Tăcu câteva clipe, meditând parcă la ceva anume. Mult trebuie să-ţi iubeşti meseria, dacă ai putut să stai aşa, ca un câine, în ploaia asta torenţială. Bătrânul părea că nu se mai grăbeşte sa afle scopul prezenţei mele acolo, dar, cum timpul trecea şi hainele aproape că se uscaseră, grăbii explicaţia vizitei mele, spunându-i că nu doream altceva, decât să-mi lămuresc mie comportarea ciudată a părinţilor lui Sergiu. — Aici, începu alene moşneagul, este o taină. Din câte am priceput eu, băiatul n-a murit de vreo boală, ori de pe urma vreunui accident. Tăcu, îşi aprinse o altă ţigară şi continuă, rar şi chibzuit: Femeia pe care ai văzut-o la mormântul lui mai are un copil… tot băiat, dar mai mic… de vreo 16-17 ani. De două-trei săptămâni, de când l-a îngropat pe Sergiu, femeia vine în fiecare zi… când mai devreme, când mai târziu… — Moşule, intervenii eu, profitând de faptul că-şi reaprindea ţigara ce i se stinsese în timpul povestirii, ai spus adineaori că Sergiu n-ar fi murit din cauza vreunei boli sau accident. De ce crezi asta şi ce ştii mai exact? — Exact, nu ştiu nimic. — Atunci? — Păi, spuse stingherit bătrânul, şi când a fost de l-a-ngropat şi altă dată, când a venit la mormânt, mamă-sa îl tot certa pe băiat. „De ce-ai făcut asta?” „Ce-a fost în sufletul tău?” „De unde atâta desperare!” şi câte altele… Aşa că, vezi dumneata, ce altceva poţi pricepe, decât că şi-a făcut singur seama. — Desperare? Desperare, moşule? Aşa zici că se tânguia mama lui? — Aşa, spuse mirat bătrânul, că doar de bine nu-şi taie beregata un flăcău aşa frumos. Ştii ce frumos era, domnule! Aproape tot aşa de frumos ca şi Mielu, băiatul meu ăla mic, de mi s-a prăpădit acum anul. — Şi zici că şi-a tăiat beregata? — Asta am văzut eu, preciza bătrânul, avea o tăietură foarte subţire în jurul gâtului. Şi-apoi, dacă l-ar fi tăiat altul, dumneavoastră aţi fi ştiut. Sării din pat. — Mai stai puţin, spuse moşneagul pipăindu-mi hainele întinse în jurul maşinii de gătit. Încă sunt jilave, nu poţi pleca aşa… — Plec, moşule, trebuie să plec, spusei eu. — Te duci la spital? — La care spital? întrebai surprins. — La ăla de nebuni, preciză el, acolo unde a murit Sergiu, mai adause, văzând nedumerirea mea. Nu ştiai? — Nu. — Ehei, spuse suspinând din adâncul rărunchilor. Păzeşte-te, domnule, de femei dintr-acelea de te bagă laolaltă cu nebunii; eşti băiat tânăr. — Moşule, îngăimai eu, ce tot spui? — Păi ţi-aş spune eu, dar dacă te grăbeşti… Mă aşezai din nou pe pat. Era evident că bătrânul exercita un mic şantaj asupra mea pentru a mă reţine, să nu plec cu îmbrăcămintea udă, dar ceea ce mă îngrijora era gândul că, în dorinţa lui de a-mi face bine, moşneagul ar fi putut să-mi îndruge cine ştie ce baliverne şi-apoi, să nu mai revină asupra lor, de teamă, ori de ruşine că m-a minţit. — La ce te-oi fi gândind? spuse deodată. Tresării din gândurile mele şi-mi întorsei privirile spre el. Crezi că vreau să-ţi îndrug cine ştie ce bazaconie, numai ca să te reţin, hai? — Cred, răspunsei, pe jumătate ruşinat, pe jumătate amuzat de faptul că bătrânul îmi ghicise gândurile. — Fii liniştit, zise el, şi începu să scormonească jeraticul care se cam stinsese. Apoi, se ridică de pe scaun şi privi spre capelă. Ştii, ploaia a devenit lapoviţă… O să avem o iarnă grea, mai spuse şi reveni lângă mine. Aşa, hai? Ţi-a dat prin minte că te-aş putea minţi, ca să te fac să stai cuminte aici? Dar nu te mint, că n-am de ce. Şi-apoi, cu lucruri serioase, nu se glumeşte. Nu te-am minţit. De-acolo l-au adus, de la balamuc. Cine ştie ce suflet de căţea i-o fi mâncat minţile, mânca-i-ar vârcolacii sufletul… — Te cred, moşule, dar de unde ştii despre povestea cu femeia? — Vezi dumneata, asta mi-a spus-o un domn care a venit şi la înmormântare. — Şi mai… când? întrebai eu. — Păi, se gândi bătrânul, să-ţi zic drept, a mai fost pe aici, dar de-atuncea se fereşte de părinţii băiatului. — Cum aşa? — Iaca bine… După ce l-a îngropat pe Sergiu, tată-său abia se mai ţine pe picioare… Ce om voinic! Un munte, nu altceva, dar nenorocirea te frânge câteodată, domnule, de te face neom. Îşi îndreptă din nou privirea spre fereastră şi tăcu. Apoi, deodată, tresări, ca la aducerea aminte a unor gânduri ori întâmplări tulburătoare, şi se porni, precipitat, pe vorbă. Când a ajuns în dreptul porţii, muntele ăla de om, cum îţi spun, abia se mai ţinea pe picioare. Deodată, îi apare în faţă bărbatul despre care-ţi spuneam că ştia din ce cauză şi-a pus capăt zilelor bietul băiat. Tatăl lui Sergiu a tresărit aşa… cum se-ntâmplă câteodată, când te trezeşte cineva brusc din somn: l-a privit ţintă, s-a scuturat de moleşeală şi ca un câine de ăl turbat s-a năpustit asupra lui, doborându-l şi călcându-l în picioare… Am intervenit şi eu pe lângă rudele şi prietenii care veniseră cu el şi abia-abia am putut să-i îndepărtăm de cel căzut. Bietul părinte s-a uitat atunci de jur împrejur şi sărindu-i în ochi şapca mea de portar, m-a apucat de haină şi a urlat la mine: „Dacă-l prinzi pe-aicea, ţine-l şi cheamă-mă pe mine…” După aia, l-a înecat plânsul şi a plecat cu paşii târâş, ajutat de doi oameni. — Moşule, spusei eu, ziceai că mama lui Sergiu, printre tânguielile ei, spunea ceva în legătură cu desperarea care l-ar fi dus la moarte. — Da, încuviinţă bătrânul. Tocmai de-aceea zic eu că bărbatul pe care l-a bătut aşa de rău tatăl băiatului are dreptate… Tot femeie… domnule… Tot o femeie dintre acelea care te mână la pierzanie trebuie să fie la mijloc. — Aşa ţi-a descris-o bărbatul acela? — Nu, se repezi moşneagul, că doar nu era nebun să vorbească aşa despre sora lui. — A cui? întrebai eu covârşit de noutatea lucrului aflat. — A lui, răspunse bătrânul, şi-mi explică, pentru a înţelege „oricine”: a ăluia, a bărbatului pe care tatăl lui Sergiu nu voia să-i lase lângă mormânt… Aici, fraza îi fu curmată de nişte ciocănituri în uşă. Bătrânul tresări; se ridică greoi de pe scăunel şi se duse la uşă. Trase un colţ al perdelei şi-apoi reveni lângă mine, şoptindu-mi grav: A venit el… bărbatul despre care-ţi vorbeam… Ce zici să fac? Chibzuii o clipă, dar numai una, şi-apoi sării din pat. — Spune-i să aştepte puţin, până mă-mbrac. După aceea, pofteşte-l în birou, închide bine uşa între camere şi vezi ce vrea. — Bine, încuviinţă bătrânul şi se-ndreptă spre uşă. Bătrânul îl introduse pe noul sosit în birou. Era un bărbat înalt, cu mişcări simple şi gesturi largi; vocea îi era catifelată şi fraza limpede, frumos construită. Toată înfăţişarea lui trăda pe intelectualul cu puţină poză, conştient de inteligenţa lui. Un singur lucru mă făcu mai atent şi anume, neliniştea privirilor sale.