Recent Posts
Posts
Voalul negru de Stefan Berciu CAPITOLUL I Telefonul   O sonerie prelungă, rămasă fără răspuns. Apoi, o a doua, a treia şi, în sfârşit, bărbatul care tocmai ieşea din camera de baie se repezi la telefon, ridicând precipitat receptorul. — Alo! — Domnul colonel inginer Titi Slave? întrebă cu timiditate o femeie de la capătul celălalt al firului. — Întocmai. — Nepoata dumneavoastră este acasă? — Nu, răspunse şovăitor ofiţerul. — Mă bucur. Înseamnă că putem comunica liniştiţi. — Cu cine vorbesc? — Hm! făcu interlocutoarea, asta n-ar avea prea multă importanţă. Să zicem că mi s-ar spune… Voalul negru! — Sunt foarte ocupat. Vă rog, despre ce este vorba? — Pentru asta va trebui să ne întâlnim. — Ce s-a întâmplat? — Deocamdată nimic, insinuă femeia, tocmai pentru ca să nu se întâmple… CEVA este nevoie să discutăm câteva minute chiar astăzi. La ora două vă convine? Putem lua masa împreună. — Mda! În sfârşit… Legătura telefonică se întrerupse brusc. Îndată ce puse receptorul pe furcă, inginerul se simţi cuprins de un frison. Îşi strânse cât putu de mult halatul de baie în jurul trupului încă ud, apoi închise ferestrele. O vreme, măsură în neştire, cu paşi apăsați camera de lucru, în care se afla. Într-un târziu, se opri mecanic, privind fotografia nepoatei sale, în timp ce, în urechi, cuvintele interlocutoarei ciudate prinseră a reînvia. Trase un sertar al biroului şi luă o ţigară pe care o frământă între degete până când foița crăpă în câteva locuri. Firele de tutun se împrăştiară pe covor. Oare, povestea asta ciudată, telefonul cu acea nuanţă prevenitoare, referirea la prezenţa nepoatei sale… Da, da, toate astea erau în legătură cu ea? Sau, pur şi simplu, cea care telefonase voia să afle dacă la convorbirea lor mai asista cineva din casă? Câteva clipe, colonelul inginer Titi Slave păru satisfăcut de această ultimă explicaţie, dar deodată o nouă idee păru că-i risipeşte cu adevărat nedumerirea. „Nu, hotărât lucru, îşi spuse el, interlocutoarea de la telefon nu dorea să ştie dacă la convorbirea noastră asistă cineva – oricine ar fi fost – ci, în mod sigur, voia să ştie dacă Ela era sau nu lângă mine”. Din nou se îndreptă spre sertarul în care se aflau ţigările, scoase încă una, îi lovi capetele de tăblia mesei de lucru şi o aprinse. O uşă se deschise şi nişte paşi mărunţi se făcură auziţi. Întoarse capul şi, observând-o pe mama Vetuţa, menajera lui de aproape doisprezece ani, nu-şi putu stăpâni o şoaptă care păru mai mult un strigăt înăbuşit: „Dumneata!?… Dumneata!?“ — Da, mamă, eu! bâigui bătrâna, gata să scape din mâini tava pe care se găsea micul dejun. Ofiţerul se ridică în întâmpinarea bătrânei, silindu-se să-i zâmbească „dar când observă neliniştea care-i adâncea şi mai mult ridurile se simţi dator să se scuze: — Ştii, mamă Vetuţo, aţipisem şi, când ţi-am auzit paşii, tocmai mă visam gol-goluţ. Menajera îl privi lung, după care îi spuse că asta nu-i semn bun. Apoi aşeză tava pe o măsuţă cu tăblia în formă de hexagon şi se retrase. Titi Slave, rămas iar singur, se simţi uşurat. Gândul care-l făcuse să tresară la apariţia menajerei era, poate, acea scânteie care îi lămurise, cel puţin pentru un moment, faptul că interlocutoarea de la telefon fusese interesată să ştie dacă Ela se afla sau nu acasă, ori dacă la discuţia lor mai asista cineva. Hotărât, femeia ştia că, în afară de nepoata lui, în casă se mai afla menajera, dar cât priveşte Ela, o…! asta devenea din ce în ce mai limpede, interlocutoarea era sigură că fata plecase, cu cel puţin un sfert de oră mai înainte ca ea să telefoneze. „Aşadar, întrebarea în legătură cu prezenţa fetei nu însemna altceva decât o aluzie directă la subiect, îşi spuse Slave. Deci, despre Ela era vorba, pentru Ela mă chemase…” Telefonul prinse iar să zbârnâie. Inginerul tresări, se ridică de pe fotoliul în care gândurile păreau să-l fi pironit, şi la al doilea apel fu cu receptorul în mână. — Poftă bună! răsună vesel acelaşi glas de femeie. Titi Slave aruncă o privire micului dejun de pe tava pusă alături de ceasornicul său de buzunar. — E ora şapte şi patruzeci. Sper că peste câteva minute totul va fi ingerat şi… vreau să cred că telefonul meu, de mai înainte, n-a avut darul să vă taie pofta de mâncare. Mâna se crispă pe receptor. Cu un efort de care el însuşi avea să se mire, inginerul îşi stăpâni indignarea şi se strădui să se arate doar surprins. — Cred că dumneata eşti vreo colegă a Elei, şi presupun că, din cauza unui guturai ori pur şi simplu din lene, nu te-ai dus astăzi la şcoală. Dacă-i aşa, află că eu sunt un om bătrân, am patruzeci de ani, şi, drept să-ţi spun, cele două telefoane pe care mi le-ai dat îmi sunt de-ajuns. De la capătul celălalt al firului se auzi un râs scurt. — Trebuie să iau drept compliment tinereţea pe care o presupuneţi în privinţa mea, dar bucuria asta am umbrit-o cu naivitatea de care mă credeţi în stare. — De fapt, ce doriţi? — Nimic altceva decât să vă convingeţi că interesul pe care vi-l port m-a împins până la cunoaşterea celor mai neînsemnate detalii din viaţa dumneavoastră. — Domnişoară… doamnă… îngăduiţi-mi să vă mărturisesc… nedumerirea… — Indignarea! preciză femeia, chicotind vesel şi continuă: mi-am amintit că nu v-am propus şi locul unde urmează să ne întâlnim… — N-aţi dori să veniţi la mine? Femeia nu răspunse decât după o tăcere destul de lungă. — Ar fi rândul meu să mă supăr, dar… hai să zicem că suntem chit. Nici eu, nici dumneavoastră nu suntem nişte oameni cu prea mult tact. — Poate, poate, bâigui ofiţerul. Atunci, unde? — La restaurantul „Nord-Hotel”! — Cum ne vom recunoaşte? — Vă cunosc… Eu vă cunosc, domnule Slave. CAPITOLUL II Domnişoara   Aşa îi plăcea să i se spună. Absolvise anul trecut liceul la Suceava şi intrase – printre primii – la facultatea de electronică. Era singurul copil al unui factor poştal, rămas văduv încă de la naşterea ei. De loc frumoasă, şi conştientă de asta, căutase să exagereze într-o aparenţă dezagreabilă petrecându-şi mai toţi anii copilăriei printre băieţii care băteau mingea pe maidan, ori printre salahorii şi zidarii care lucrau la recondiţionarea unora dintre mânăstirile apropiate. Învăţase bine. Pe la doisprezece ani intrase în corul şcolii iar după mai puţin de un an publica în ziarul local prima şi ultima ei poezie. Pe vremea aceea iubea un băieţel de seama ei, pe care-l botezase cu un nume ştiut doar de ea: Ghiocel. Tot aşa se intitula şi poezia. Una dintre colege, căreia Ela îi mărturisise marea ei taină, a „denunţat-o”. Cazul a fost discutat la cancelarie şi o educatoare a mustrat-o, spunându-i: „Mai bine te-ai uita în oglindă”. De atunci nu s-a mai uitat niciodată în nicio oglindă, pentru nimic în lume, până acum câteva săptămâni când, la facultate, cunoscuse un tânăr de o timiditate rar întâlnită, retras şi singur chiar atunci când se afla în mijlocul a o sută de colegi. Unchiul Titi avusese grijă s-o prevină pe mama Vetuţa, de-ndată ce sosirea Elei îi fu anunţată de fratele lui, despre vechea suferinţă a fetei iar bătrâna, niciuna nici alta, scosese toate oglinzile din casă, mai puţin pe cea de deasupra lavoarului de la baie, unde trebuia să se bărbierească „don’ profesor”, cum îi spunea ea inginerului. — Pentru o fată asta-i mai rău decât o boală, se arătă îngrijorată bătrâna, când o văzu prima dată trecându-şi în grabă pieptenul prin păr. „Don’ profesor” tăcu, dar mama Vetuţa continuă să sporovăiască: — Şi-i tristă, măiculiţă, tristă rău. — Ţi se pare. E o fată serioasă şi-atâta tot. Menajera îşi tot făcea de lucru prin odaie iar Titi simţea că ea mai avea să-i spună ceva. — Acu’, poate că te-oi supăra, dar de ce aţi pus-o să meargă la o şcoală de maşinării şi nu de oameni? Inginerul izbucni în râs. Aşadar, ăsta era gândul care o chinuia atât de mult pe menajeră. — Nu râde, măiculiţă, se arătă supărată bătrâna, că n-am terminat încă ce-aveam de spus. Şi dacă n-asculţi până la capăt gândul omului, nu-i bine să te pripeşti, nici să râzi, nici să plângi. „Don’ profesor” tăcu mâlc. Îi făcu semn bătrânei să se aşeze, apoi îşi trase scaunul mai aproape de al ei. — Uite, dumneata eşti om cu carte, că de…! ştii atâta că-i mai înveţi şi pe alţii. Dar cartea aia nu te-a învăţat nimic despre sufletul omului, ci numai despre cel al maşinilor din fier. Te-ai gândit vreodată că şi sufletul omului are o maşinărie care se mai strică uneori? Bărbatul continua să tacă. Desigur, cum să nu se fi gândit el tocmai la maşinăria acestui suflet de copil, lovită atât de brutal la o vârstă când totul se poate imprima adânc, neiertător, pentru tot restul vieţii. S-a gândit, a discutat cu ea, a plecat în grabă la Suceava şi a mutat-o la altă şcoală, i-a promis că dacă va reuşi Ia facultate o să locuiască la el, şi în rest lucrurile rămăseseră tot aşa cum le adusese „educatoarea” aceea. * Studentul Alexe Vălimăreanu produsese o impresie agreabilă inginerului Titi Slave. Cu toate că-i trebuiseră aproape trei sferturi de oră ca să ajungă la o aproximativă conversaţie, unchiul Elei n-avea să regrete efortul depus. Fata părea încântată, din ce în ce mai mult, de noul ei prieten iar inginerul recunoscu, chiar după prima lui întâlnire cu Alexe, că tânărul avea o pregătire superioară cerinţelor impuse de programa analitică a anului doi de facultate. Alexe era mic de statură, timid, foarte slab şi cu un permanent, uşor tremur ai mâinilor. Sfios din cale afară, evita privirea interlocutorului şi, de fiecare dată când emitea o părere asupra unei situaţii, stări sau a unei probleme ştiinţifice manifesta o vădită incertitudine fie asupra formulării, fie chior în referirea la cuprinsul spuselor sale. „Pare mereu timorat”, avea să-i spună Elei unchiul ei. „Da, îi confirmă fata impresia, se teme ca nu cumva, să producă o impresie dezagreabilă. Tot timpul copilăriei şi l-a petrecut în casa unor rude care se purtau cu el ca nişte satrapi: tot ce spunea, tot ce făcea nu era bine. Vezi, unchiule, contrarietatea asta îndelungată a lăsat urme care par că nu se vor mai şterge niciodată”. La patruzeci de ani, inginerul Slave era şeful unei catedre într-un institut militar de învăţământ superior şi era deseori solicitat şi de Institutul de fizică atomică. Această intensă activitate îi ocupa cam douăsprezece ore din zi iar noaptea, uneori, destul de târziu, înainte să adoarmă, gândurile îl ţineau treaz încă multă vreme. În viaţa lui intervenise o nouă preocupare: Ela. Vestea că fata a început să consulte oglinda îi umplu sufletul de bucurie şi hotărî ca a doua zi să-i invite la dejun pe cel care izbutise să înfăptuiască minunea. Se crăpă de ziuă când, din camera în care dormea Ela, un suspin răzbătu până la el. Ascultă cu încordare, şi când suspinul se repetă coborî din pat şi merse spre camera alăturată, bătu încet în tăblia uşii iar răspunsul nu se lăsă prea mult aşteptat. Ela întredeschise uşa. În cameră ardea lampa, şi Slave văzu obrajii nepoatei sale scăldaţi în lacrimi. — Ce-i cu tine, iepuraşule? îşi arătă el îngrijorarea. — Nimic, nimic, unchiule. Intră… Trecu pragul cu o strângere de inimă, cu teama nelămurită pe care ţi-o inspiră plânsul unui copil. Privi patul: cuvertura era întinsă perfect. — Toată noaptea… — Da, unchiule, toată noaptea, murmură fata, aruncându-i-se la piept. El îi mângâie părul, îl şterse lacrimile, o luă în braţe şi o aşeză pe pat. — Ceva rău? — Rău! Rău! strigă fata şi plânsul i se amestecă cu scurte chiote de râs. Inginerul se aşeză pe marginea patului şi o privi îngrijorat. Apoi, când îi întâlni privirea, cutele de pe frunte i se destinseră brusc. — Da! şopti el cu oarecare nesiguranţă. — Da, şopti la rândul său Ela şi continua, din ce în ce mai tare: da! da! da! da! După aceea îşi puse capul pe genunchii unchiului şi bâigui: Unchiule, crezi că… Ştii, adică eu ştiu că n-am fost şi nici n-am să pot, dar dacă m-aş îmbrăca mai îngrijit, dacă m-aş pieptăna la oglindă, crezi că aş putea arăta…? Inginerul o îmbrânci aproape brutal, se ridică de pe pat şi pornind spre uşă, îi strigă pe un ton care se voia cu orice risc dispreţuitor: — Ipocrito! Fata se aruncă în urma lui, strigându-i să se întoarcă, iar el, când îi văzu fața împietrită de nelinişte şi cu un licăr în priviri pe care numai fericirea îl poate aprinde, făcu calea-ntoarsă spre pat, îşi prinse capul în palme, ascunzându-şi-l parcă de ruşine, şi bâigui: — Iartă-mă! Ela tăcea continuând să-l privească. — Ştii, eu I-am întrebat pe fostul meu profesor: „Credeţi că ar putea însemna ceva modesta mea idee?“ Exact în clipa în care aveam certitudinea înfăptuirii invenţiei mele… — Dar eu, eu n-am această certitudine… — Minţi, continuă Slave pe acelaşi ton scăzut. Altminteri nu m-ai fi întrebat. Oamenii nu cer sfaturi decât pentru a auzi şi din gura altora glasul propriilor lor certitudini. Ea se apropie timid de pat şi îngenunche la picioarele lui. El nu-şi ridică privirea, de teamă ca fata să nu-i citească satisfacţia ce-i umplea sufletul, pentru că şiretenia îi izbutise atât de bine. — Ascultă, iepuraşule, îl iubeşti mult? Fata ţâşni în picioare iar el, nedumerit, o privi. — Te rog să nu-mi mai spui aşa. Am să-i rog pe toţi să nu-mi mai spună nici „iepuraşule”, nici „fetiţo”, nici „colega” şi în niciun alt fel decât… Apoi se răsuci brusc, întorcându-i spatele, cuprinsă de un sentiment de jenă, pe care unchiul i-l intui. — Dar cum? Cum vrei să ţi se spună? insistă el, blând. — Domnişoară! răspunse Ela aproape şoptit. Aşa-mi spune Alexe: Domnişoară! murmură ea, neîndrăznind să-l privească. Inginerul se ridică de pe pat şi apropiindu-se de ea o luă de mână. — Ai dreptate. Adică… Alexe are dreptate… Chiar aşa! Eşti într-adevăr o domnişoară.    
Traficanti de carne vie de Stefan Berciu CAPITOLUL I RĂPIRI   După câteva zile de căutări disperate, Josef Bril s-a dus la poliţia oraşului să ceară ajutor în aflarea nepoatei sale, Olga, în vârstă de şaisprezece ani, care dispăruse de acasă. „Moş Bril”, cum era cunoscut bătrânul tapiţer în mahalaua lui situată în apropierea mării, mai fusese încercat şi de alte nenorociri – ca de pildă moartea lui Victor, fiul său şi tatăl Olgăi, precum şi a soţiei acestuia, Veronica – dar împrejurarea aceea, oricât de tragică ar fi fost, reprezenta o certitudine, pe când situaţia în care se afla acum nepoţica lui îl înnebunea pur şi simplu, tocmai datorită incertitudinii în care îl cufunda ceas de ceas şi, poate în egală măsură, presupunerilor – care mai de care mai trivială – puse pe seama Olgăi. Bătrânul nu mai avea pe nimeni în lume, şi dacă n-ar fi fost nepoată-sa pentru care să se zbată, cu siguranţă că de mult şi-ar fi luat rămas bun de la o viaţă atât de crudă cum fusese cea hărăzită lui. O iubea pe Olga cu un soi de adoraţie manifestată de un primitiv faţă de primul chip cioplit căruia i se devotează. Trudea uneori chiar şi douăzeci de ore pe zi, făcând reparaţiile cele mai de neimaginat, ca să poată aduna, bănuţ cu bănuţ, suma trebuincioasă taxei şcolare, îmbrăcămintei şi hranei îngerului pentru care încă mai trăia. Acum mergea grăbit să-l întâlnească pe domnul comisar Costin Şomotecan, singurul căruia fusese sfătuit să i se adreseze; şi sfatul acesta nu i-l dăduse oricine, ci Gogu Pleaşcă, gardianul care asigura ordinea publică în cartierul unde Josef Bril ţinea un atelier sărăcăcios de tapiţerie. Gogu se mai adăpostea la Bril când se întâmpla să „bată Sudul”, cum spun cei care locuiesc în apropierea mării, şi vremea devenea câinoasă sau câte o jumătate de oră, în drumurile sale lungi pe vreme de noapte, dacă se întâmpla să vadă lumina lămpii pâlpâind în atelier. Şi beau atunci câte un pahar cu vin, şi îşi desfăceau băierele sufletelor mărturisindu-şi necazurile, ca într-o sfântă despovărare, siguri fiind de păstrarea tainei – unul de celălalt. — Numai la dom’ comisar Costin Şomotecan să te duci, moşule, că el se ocupă de chestii d-astea cu fete şi moravuri, i-a spus Gogu. — Să nu te mai aud vorbind aşa! – s-a supărat tapiţerul. Dumneata eşti prietenul meu şi nu-ţi dau voie să spui ce spun babele astea răutăcioase din mahala. Nu-ţi dau voie! Om cu tact şi cu răbdarea pusă la încercare de Vetuța, nevastă-sa, o curvă căreia trebuia să-i ierte cel puţin câte o „trădare” pe săptămână, Pleaşcă nu se arătă supărat de tonul interlocutorului său, ci, dimpotrivă, zâmbi tandru şi abia într-un târziu prinse a-i explica: — Moşule! Dom’Bril! M-a ferit Dumnezeu să gândesc rău de Olguţa, că-i de seama fiică-mii, da’ aşa-i zice la serviciu’ de care se ocupă dom’ comisar Costin Şomotecan: „Moravuri”. — Bine, dar ce legătură au moravurile ăluia cu Olguţa? – se arătă bătrânul nedumerit, însă spunând asta pe un ton care trăda mai puţină enervare. Gardianul surâse mulţumit şi continuă:  — Păi… are legătură, că dacă-i vorba de fuga de-acasă a unei fete, la el te adresezi… dacă-i vorba de siluirea unei fete… la el te adresezi… şi… mă rog… dacă ar fi vorba de o răpire… de… cum se mai vorbeşte prin oraş… tot la dom’ Şomotecan te duci. Auzi? — Aud… aud, n-aş mai auzi! – se tângui tapiţerul. — La el să te duci! Zău! Suflet de om! Suflet mare! Ăsta a nimerit în poliţie din greşeală. Popă trebuia să se fi făcut! — Bine! Uite, m-ai convins! Mă duc la domnul Șomotecan. O dată ajuns la poliţia oraşului, bătrânul se adresă unui gardian care părea tot atât de bătrân ca şi el, şi îi spuse necazul care îl mânase acolo. Poliţistul îşi părăsi postul şi-l conduse ia primul etaj al clădirii care aduna relele şi răii lumii, îl îndemnă să se aşeze pe un scaun, în rând cu alte zece-douăsprezece persoane, iar înainte să-l părăsească îi şopti: — Vorbeşti numai cu dom’ comisar Şomotecan! Pricepi? Costin Şomotecan. Bril îl privi cu recunoştinţă, iar gardianul îi zâmbi încurajator şi prinse a se depărta de el. Acolo, pe coridorul acela nu prea bine luminat, bătrânul cunoscu părinţii mai multor tineri – fete şi băieţi – dispăruţi de la casele lor. Mai mult, unii dintre nefericiţii la fel de îndureraţi ca şi el pretindeau a fi aflat împrejurările în care le-au dispărut copiii, precizând că fuseseră răpiţi. O doamnă foarte bine îmbrăcată, care se recomandă a fi nevastă de medic, afirma sentenţios că toţi copiii dispăruţi în ultimele trei-patru luni au fost victimele unei bande foarte puternice, specializată în răpiri, iar demersul părinţilor ar putea determina acte de răzbunare din partea răpitorilor. — Aiurea! – protestă un domn gras, la fel de bine îmbrăcat ca doamna care îndemna lumea la a nu reclama dispariţia copiilor; de răpit i-a răpit, nu zic ba, însă nu asta e specialitatea acestor ticăloşi. — Zău!? – făcu doamna contrazisă, şi, mă rog, de unde atâta siguranţă la dumneata, că nu asta ar fi specialitatea bandei?  — Simplu! – răspunse grăsanul. În trei luni aş fi primit un anunţ cu privire la data, locul şi preţul răscumpărării fetiţei mele. — Mă rog… asta e părerea dumitale, ripostă femeia, dar eu cred că ne lasă să fierbem mai mult, tocmai ca şi preţul să fie mai mare. — Ascultă, madamo! – interveni o bătrână cu obrajii ca din pergament şi cu nişte ochi din care răzbăteau toate durerile lumii, cine ţi-a dispărut de poţi fi atât de calmă şi răbdătoare? Femeia elegantă nu răspunse. După câteva clipe îşi scoase din poşetă o ţigară şi părăsi sala de aşteptare lăsând impresia că se duce afară să fumeze, astfel că nimeni nu părea să nutrească alt gând în legătură cu ea, dacă un bărbat bine clădit, de vreo cincizeci de ani, nu s-ar fi repezit pe urmele ei, ca muşcat de o rea presimţire, dar tot atât de repede se întoarse la locul său, declarând revoltat: — Jigodia aia s-a urcat într-o maşină care o aştepta. — Adică, spuse Bril, adică voia să ne înveţe a nu reclama. — Păi… cam aşa se pare, spuse bătrâna cu obrajii ca de pergament. — Chiar asta dorea! – preciză bătrânul bine clădit care cu câteva clipe mai înainte pornise pe urmele femeii bine îmbrăcate. Numele meu e Onea. Ion Onea. Nu sunt din oraşul dumneavoastră… dar nenorocirea… aici mi s-a întâmplat. Stau la nişte neamuri pe strada Furtunii, la numărul 36. Dacă n-aveţi ceva împotrivă… v-aş ruga să-mi daţi numele, adresa şi necazul fiecăruia dintre dumneavoastră, ca toţi laolaltă şi împreună cu poliţia să ne găsim copiii, să-i dăm în vileag pe răpitorii lor, dar să şi aflăm în ce scop ni i-au luat. Uşa care ducea în biroul comisarului Costin Şomotecan se deschise, lăsând să iasă o femeie de vreo patruzeci de ani, purtând o rochie de stambă înflorată şi, peste ea, o flanelă care îşi cam trăise traiul. Plângea înfundat şi gemea. Când trecu pe lângă Bril, acesta o trase cu blândeţe pe bancă, alături de el, şi o întrebă: — Ei! Cum ţi s-a părut comisarul? Că de stat… ai stat, nu glumă. — Om! Om răbdător… cu suflet de părinte. Are şi el un băiat de op’şpe anişori, răspunse ea şi hohoti în plâns. Mi-a jurat că dacă-i prinde… mi-i aşază pe o felie de pâine, să-i mănânc de vii. Pe pragul uşii întredeschise apăru un bărbat înalt, slab, cu chipul palid, având o ţigară în colţul gurii. Nu părea să fi trecut de cincizeci de ani. Întrebă pe un ton baritonal, cald: — Cine urmează? — Eu, răspunse Onea, ridicându-se de pe bancă. Poliţistul nu se dădu de o parte spre a-i face loc să intre în biroul său, ci rămase cu privirea aţintită spre Ion, nevenindu-i să creadă că cel pe care-l vedea era o veche cunoştinţă, şi exclamă: — Domnule judecător! Onea zâmbi amar, replicând: — Nu… nu mai sunt… Am demisionat… Mi-au impus să fac asta, ameninţându-mă că… altminteri… îmi vor trimite, ca avertisment, în fiecare zi, câte un deget al băiatului… apoi câte o ureche… Cei de pe sală se îngroziră. — Vă rog… vă rog, intraţi! – îl îndemnă comisarul, şi Onea păşi în birou, urmat de amfitrionul său, iar uşa se închise în urma lor. — Ce om! – exclamă domnul cel gras şi bine îmbrăcat, privind uşa dincolo de care se aflau comisarul şi fostul judecător. — Comisarul e pâine! – spuse femeia sărăcăcios îmbrăcată care abia îl părăsise. — Poate… şi bine ar fi, dar eu vorbeam despre celălalt. — Chiar aşa, interveni o slăbănoagă de vreo patruzeci de ani, al cărei chip era acoperit pe jumătate de lentilele neobişnuit de groase ale ochelarilor pe care-i purta. Da, da, continuă ea, trebuie să ne cunoaştem între noi, ăştia de ne-a lovit aceeaşi nenorocire… să ştim de unde să ne luăm şi… şi să ajutăm poliţia să ne găsească copiii. — Pe mine mă cheamă Roza Borzan şi locuiesc pe strada Duzilor la numărul şaişpe, declară femeia sărăcăcios îmbrăcată care-l lăudase pe Şomotecan. — Eu mă numesc Caterina Tudoran. Stau în piaţa Ovidiu. În vremea asta, comisarul afla de la fostul judecător Ion Onea că şantajul exercitat de cei care-l siliseră să demisioneze avea un alt temei decât acela invocat de el în pragul biroului; în auzul celorlalţi părinţi necăjiţi, ca tăierea degetelor şi urechilor băiatului său, Andrei. Ei bine, sugrumat de ruşine, Onea dădu la iveală o scrisoare şi, fără să-şi privească interlocutorul, i-o întinse. Şomotecan crezu că răufăcătorii trecuseră la tocmeala eliberării băiatului de numai cincisprezece ani, cerând o anume formă de răscumpărare suplimentară demisiei lui Ion din funcţia de judecător, fiindcă aceea, după spusele sale, fusese îndeplinită. Dar, spre mirarea lui, comisarul realiză că nu aceia se adresau lui Onea, ci Andrei, copilul său:   „Tăticule, Sunt tare nefericit şi tu ştii asta fără ca eu s-o fi dorit. Acum însă, doamna care m-a convins s-o urmez în schimbul tăcerii sale cu privire la prietenia mea cu Dorin Dunăvăţ îţi cere să demisionezi şi îţi cer şi eu, pentru că altminteri prietenul doamnei îl va aduce aici pe Dorin şi îl va silui dinaintea mea. Or, în situaţia asta, eu mă omor. Te sărut, Andrei.”   În lunga lui carieră, comisarul Costin Şomotecan întâlnise fel şi fel de cazuri, dar o asemenea situaţie de jalnică complicitate a unui părinte la nenorocirea propriului său copil, nu! Adică nu-l condamna pe Onea că nu îşi denunţase fiul de-ndată ce-l surprinsese în relaţii de homosexualitate, pentru că nici el însuşi n-ar fi făcut asta dacă Pavel, băiatul său, i-ar fi oferit o asemenea surpriză, dar ar fi încercat măcar să-l reeduce ori, dacă ar fi fost cazul, să-l trateze. — Domnule judecător, spuse poliţistul după o vreme, restituindu-i scrisoarea, vă întreb… aşa… mai mult ca părinte… de când v-aţi dat seama că fiul dumneavoastră este homosexual? Onea suspină adânc, îşi prinse faţa între palme şi răspunse: — Eu… abia de anul trecut, dar soţia mea ştia de acum trei ani. — Ar fi fost bine ca doamna să vă fi prevenit la vreme. — Hm! – făcu judecătorul. Nu putea… — De ce? — Dorin… Dorin Dunăvăţ, partenerul lui Andrei la inversiuni sexuale… e amantul soţiei mele. Adică… a fost, fiindcă… în sfârşit… Iertaţi-mă! M-e greu… tare greu! Într-un târziu, continuă: Domnule comisar… acum un an… mă întorceam acasă dintr-o anchetă pe teren… mai devreme cu două zile decât eram aşteptat de soţia şi fiul meu. Cum până la Crăciun mai erau două-trei săptămâni, de-ndată ce am coborât din tren m-am şi repezit într-o sanie, am cumpărat un brad şi m-am dus acasă, grăbit să fac o surpriză lui Andrei şi soţiei mele, adică să pătrund în locuinţă fără ca ei să ştie că m-am întors, iar eu să mă bucur de mirarea lor când aveau să se afle dinaintea pomului. Însă de cum am pătruns în vestibul, am auzit nişte gemete şi şoapte care m-au alertat. Am sprijinit bradul de cuier şi, tiptil, am pătruns în sufragerie. Din această încăpere, printr-o uşă de sticlă care duce în biroul meu, mi s-a oferit un spectacol înspăimântător: Dorin Dunăvăţ, grefierul meu, om de 28 de ani, şi Andrei, complet dezbrăcaţi, făceau amor. Băiatul meu era cei pasiv… iar Dorin îl poseda ca pe o femeie îngenuncheată pe un fotoliu, stând cu spatele la el. Priveam şi nu-mi venea să cred ceea ce vedeam, ascultam gemetele de plăcere şi extaz ale fiului meu şi refuzam să aud. La un moment dat a apărut soţia mea din camera ei. În clipa aia m-am trezit… ori am crezut că mă trezesc din coşmarul în care mă cufundase participarea lui Andrei la acel raport invertit, chemările şi îndemnurile adresate partenerului, într-o aproape continuă şi disperată şoaptă care trăda o permanentă insaţietate sexuală. Dar nu mi-a fost dat să mă liniştesc, dacă pot spune astfel atât de mult râvnitului moment de tihnă, fiindcă soţia mea, după ce a asistat câteva clipe la sălbăticia şi pasiunea dezlănţuită a copilului nostru, s-a repezit la grefier, urlând: „Bestie! Bestie!” — Firesc, sigur, când a văzut unde îi adusese fiul… Vreau să spun decăderea, se precipită comisarul s-o compătimească pe Ada, soţia reclamantului. — Da’ de unde! – protestă Ion. Îi reproşa: „Pe mine nu m-ai luat niciodată pe la spate! Ia-mă acum! Şi cât te-am rugat!… De câte ori te-am rugat!” Iar Dorin Dunăvăţ în vremea asta se supunea îndemnurilor disperate ale lui Andrei: „Arde-mă! Nu-mi schimba ritmul! Dă-mi opârnace! Strânge-mă!” înnebunită de frenezia cu care Dorin îl poseda pe băiatul nostru, dar şi geloasă – înţelesesem doar că îi era amant – Ada a înhăţat un coupe-papier şi l-a lovit pe Dunăvăţ, care, sub efectul tăieturii, a ieşit din starea de erecţie, părăsindu-şi partenerul. Atunci, fiul meu s-a repezit la maică-sa şi, complet isterizat, cu privirea înceţoşată de o furie oarbă, a încercat s-o sugrume. Dorin a intervenit salvând-o din mâinile lui Andrei, ca imediat după aceea să o pedepsească el, pălmuind-o până ce ea s-a prăbuşit. Atunci s-a aruncat asupra ei, i-a rupt îmbrăcămintea, a ridicat-o, a aşezat-o în genunchi, pe fotoliul unde mai înainte stătuse fiul meu şi a prins a o poseda la fel cum făcuse cu Andrei şi cum de altfel chiar ea îi ceruse. La început, băiatul meu a privit năucit scena pe care i-o oferea Dunăvăţ în relaţia cu Ada, însă nesatisfacerea sexuală provocată de intervenţia brutală a mamei lui îl împinse iar la violenţă; se repezi între cei doi, ca şi cum s-ar fi aruncat de pe o trambulină, îi despărţi, o azvârli pe maică-sa şi îşi reluă locul pe fotoliu, în genunchi şi cu spatele la grefier. Dorin însă se culcă lângă Ada, care îi oferi dezmierdări linguale. Andrei turba de furie şi prinse a urla că Ada i-a luat bărbatul. Atunci maică-sa i-a explicat, arătându-i, că ea e femeie cu adevărat, iar el se poate sinucide. Băiatul s-a repezit asupra ei, dar Dorin l-a lovit, aruncându-l pe spate dintr-o singură palmă. Ei bine, domnule comisar, dacă până în clipa aceea mă dovedisem total neputincios, deodată am devenit un adevărat om de acţiune: am pătruns în încăperea cu pricina dărâmând uşa din geamuri şi, cu siguranţă, zgomotul făcut i-a trezit pe toţi trei la realitate. Ada s-a ridicat brusc de pe covor şi, ţinând coupe-papier-ul în mână, m-a privit ameninţător: Andrei a sărit în apărarea mea – aşa cred – apoi s-a lipit de mine ca atunci când era tare mic şi se trezea brusc dintr-un coşmar şi voia să-l ocrotesc. Era transpirat, mirosea urât, iar din anus îi curgeau picături de sânge. L-am mângâiat şi am izbucnit în plâns. Ceilalţi doi au profitat de starea mea, şi-au luat hainele şi au dispărut în altă încăpere. L-am dus pe Andrei în baie şi l-am spălat ca pe un nou-născut. Stătea cuminte şi numai când şi când suspina dureros. Era pentru prima dată când îl observam şi, spre disperarea mea, am realizat că relaţia sa invertită cu Dorin Dunăvăţ se datora în primul rând conformaţiei sale; avea trupul ca de femeie: şoldurile îi erau mai late ca umerii, iar cât privea penisul, acesta părea o excrescenţă banală, ceva minuscul şi chiar fără o formă anume. Mai văzusem aşa ceva la un hermafrodit în perioada când devenea bărbat. — Bietul băiat! – murmură Şomotecan cutremurat parcă de cele aflate. Aşadar… Andrei are vocaţia inversiunii datorită unei cauze congenitale. Şi se grăbi să adauge: Sigur, asta nu-l scuteşte de învinuire pe corupător. Spusese asta mai mult ca o alinare pentru nefericitul părinte care i se destăinuise parcă nefiresc de crud în acea înspăimântătoare spovedanie făcută doar în speranţa regăsirii copilului său, aşa mutilat sufleteşte cum era. Poate că nădăjduia chiar într-o tămăduire pe care doar mângâierile lui de părinte ar fi putut-o înfăptui. Comisarul ceru plicul în care fusese pusă scrisoarea lui Andrei Onea către tatăl său. Fostul judecător păru să chibzuiască o vreme, ca după aceea să se caute în buzunare, bodogănind: — Adică să nu-l mai am? Adică… Şi continuă să se scotocească, dar fără niciun rezultat. Dar ţin minte localitatea de unde mi-a fost trimisă scrisoarea, izbucni Onea deodată, evident, pradă unei revelaţii, şi i-o comunică poliţistului. — Hm! – făcu Şomotecan, nu-i chiar la doi paşi. Regret că nu cunoaşteţi adresa exactă unde se găseşte fiul dumneavoastră. Poate că am fi încercat să-l convingem a reveni acasă. — Ce să-l mai atragă acasă?! Ada m-a părăsit… — Dumneavoastră. Şi din scrisoare… şi din câte mi-aţi relatat, cred că sunteţi singurul său suport. — Aş! – murmură Onea, fără să-şi privească interlocutorul, părând ruşinat pentru gândul pe care încă nu îndrăznea să-l mărturisească, într-un târziu, spuse: Părerea mea este că se teme de mine ca nu care cumva să intervin a-l despărţi de grefier. — Poate că vă iubeşte, scăpă Costin necontrolat. Judecătorul se holbă la el, după care explodă: — Dacă şi dumneavoastră vă îndoiţi de un asemenea sentiment – doar aţi spus „Poate” –, eu ce să mai cred? Se ridică de pe scaun, semn că dorea să se retragă. Făcu doi paşi spre uşă, se întoarse, zâmbi jenat, îşi salută amfitrionul, dar, în loc să-şi reia drumul către uşă, spuse: — Iertaţi-mă! Sigur, firesc ar fi fost să vă cer asentimentul… Dar sper că nu e târziu… fiindcă abia am iniţiat acţiunea… — Despre ce vorbiţi? — Vreau să alcătuiesc un grup de sprijinire a poliţiei. Mai exact… noi, nefericiţii părinţi… să vă dăm o mână de ajutor… Am şi discutat cu cei de pe sală dar n-am finalizat înţelegerea… — S-ar putea ca unii să se teamă într-atâta de cei care le-au răpit copiii, încât să refuze o asemenea conlucrare. Oricum, vă mulţumesc şi chiar vă sunt recunoscător, fiindcă sunt sigur că voi avea nevoie de un asemenea sprijin. Ţineţi-mă la curent. Când reveni pe culoarul unde ceilalţi părinţi îşi aşteptau rândul, Ion Onea nu mai află nici măcar entuziasmul celor câţiva părinţi care se declaraseră gata să se asocieze spre a lupta împreună cu poliţia pentru salvarea copiilor răpiţi; dintre toţi, numai bătrânul tapiţer se declară ferm hotărât să-i fie alături fostului judecător. Comisarul reapăru în pragul biroului său şi invită pe următorul reclamant. Cea care intră fu Caterina Tudoran, purtătoarea ochelarilor cu lentile groase de parcă ar fi fost tăiate din sticla unui sifon. Era atât de emoţionată, încât dădea semne că-şi pierde echilibrul şi se aşeză fără a fi fost poftită. Când îşi dădu seama de purtarea avută, voi să se ridice de pe scaun, dar poliţistul îi zâmbi încurajator şi ea se linişti ca prin farmec, ba chiar se şi porni să-şi expună necazul, deşi nu fusese întrebată. Departe de a se fi supărat, comisarul prinse a nota cu sârguinţă mai tot ce spunea femeia şi doar din când în când o întrerupea pentru vreo precizare de care simţea el nevoia. Printre altele, Şomotecan află că Dana, fata Caterinei, avea paisprezece ani când a rămas fără tatăl său, Lazăr Tudoran, deoarece mămicuţa ei îl gonise de acasă cu toate că el îi acordase multiple iertăciuni pentru tot atâtea adultere. Apoi ochelarista a adus în casă un amant din tinereţe, dar acela a pus ochii pe fiica ei. La început a crezut că Rache – aşa se numea amorezul – o mângâia pe Dana ca pe un copil, dar când a văzut-o urcată peste el în pat şi zbenguindu-se într-un mod care numai relaţie filială nu părea, a început să-i supravegheze din ce în ce mai atent. într-o noapte Rache a venit acasă foarte bine dispus şi a fericit-o pe Caterina în sufragerie, proptind-o cu capul în uşa care dădea în camera Danei. Zbuciumul, gâfâielile, gemetele, icnelile şi, din când în când, tropotul dezordonat al paşilor celor doi protagonişti aflaţi în căutarea echilibrului pierdut pentru câteva clipe avură darul s-o trezească pe fată, să-i incite curiozitatea şi, în cele din urmă, s-o îndemne la a vedea ce se întâmplă. Caterina era sigură că scena pe care i-a oferit-o fiicei sale, ea încoţopenită de Rache, ca şi cum ar fi fost o căţea în călduri care tocmai îşi găsise izbăvitorul întru liniştirea simţurilor, a marcat, din acea clipă, conduita Danei. — De ce spuneţi asta? – o iscodi comisarul. — Pentru că… după numai două zile am găsit-o făcând amor cu Rache în acelaşi mod… în care m-a surprins pe mine. De atunci şi până când a dispărut… ori a fost răpită, am mai surprins-o pe fiică-mea cu alţi cinci bărbaţi, având relaţii intime în acelaşi fel şi în acelaşi loc. — Doamnă Tudoran… spuneaţi adineaori: „…şi până când a dispărut… ori a fost răpită”?! — Da… îmi amintesc; aşa am spus. — Deci… v-aţi gândit că s-ar putea ca Dana să nu fi fost răpită!? — Sigur. Mai pleca de-acasă… Se ducea la şoferii de pe taximetre şi la birjari, mai ales pe la gară. Îi masturba bucal, iar ei îi făceau daruri ca unui copil: bomboane… arahide… prăjituri şi, numai câteodată, bani, dar nu cine ştie ce; câţiva lei, acolo, ca să-şi cumpere ciocolată. Consternat de cele aflate, dar mai ales de detaşarea – fie şi aparentă – a mamei, care relata incredibil de firesc modul, sau modurile, în care fetiţa ei se prostitua, comisarul izbuti cu greu să-şi reţină indignarea. Dacă Ion Onea îl impresionase recunoscându-şi neputinţa şi disperarea pricinuite de nenorocirea care se abătuse asupra fiului său, faţă de Caterina Tudoran poliţistul nu simţea nici cea mai mică urmă de compasiune, singurul lucru care-l marcase rămânând numai şi numai situaţia dezonorantă şi degradantă a Danei, pe care dorea sincer să o salveze. Urmă Radu Felecan, de vreo cincizeci de ani, înstărit şi îndurerat de moarte din pricina răpirii – cum spunea el – a fiicei sale, Tina. — Domnule comisar… ştiu… mi s-a spus… ştie toată lumea că nu luaţi… că nu primiţi nimic de la nimeni, începu noul sosit. Cu toate astea, dacă îmi salvaţi fetiţa, ştiu că aveţi un băiat în ultima clasă de liceu, îi ofer o bursă în orice capitală din Europa. Şomotecan zâmbi ca de obicei, îngăduitor, şi-i oferi o ţigară, văzându-i mâinile tremurând. Felecan luă ţigara, şi-o aprinse, trase un fum, apoi izbucni în plâns. Poliţistul aşteptă să se liniştească, prefăcându-se a fi preocupat de aranjarea şi verificarea unor înscrisuri. Pe urmă îl întrebă: — Cum se numeşte şi câţi ani are fiica dumneavoastră? — Tina, şopti Radu Felecan, şi adăugă grăbit: Alaltăieri a împlinit şaptesprezece ani… dar nu lângă mine şi nevastă-mea… ci printre străinii cei răi care mi-au luat-o, şi îşi izbi pieptul cu pumnii, gemând surd. — De când a dispărut? — Astăzi sunt cinci zile. — Mi-aţi putea spune de ce aţi aşteptat atâta vreme până să veniţi la poliţie? — Da… Am fost sfătuit… chiar ameninţat să nu reclam, explicându-mi-se că e vorba numai de o aventură… şi că un eventual demers al autorităţilor n-ar duce la nimic bun pentru Tinuţa. Costin îşi măsură vizitatorul cu o privire încruntată, apoi mârâi, cu ciudă în glas: — Îmi ascundeţi ceva care poate fi esenţial în găsirea fiicei dumneavoastră, dar înainte să lămurim asta, vreau să ştiu pe ce cale aţi fost „sfătuit”, după cum pretindeţi, a nu reclama? Felecan tresări speriat la gândul că poliţistul de la care spera să capete ajutor îi declarase, judecând după ton, că nu-i mai acordă simpatia ori chiar bunăvoinţa de până atunci. — Domnule comisar… am fost anunţat telefonic… Da, da… telefonic am fost… sfătuit să nu reclam dispariţia Tinuţei… — Şi., pur şi simplu v-aţi împiedicat de sfatul acela? — M’daa, făcu Radu, nesigur. — Nu, domnule Felecan! Nu e vorba de un sfat, ci de o ameninţare… de un şantaj, dar să nu-mi cereţi ca eu să vă găsesc fetiţa în vreme ce dumneavoastră deveniţi complicele posibilului răpitor sau numai corupător, tăinuindu-mi un lucru despre care v-am prevenit că poate fi esenţial. Urmă o lungă tăcere la capătul căreia vizitatorul mărturisi: — Temeiul şantajului este cumplit! Aşadar, poliţistul nu se înşelase. — Vă ascult, îl îndemnă Şomotecan să continue. Numele acelei doamne nu-mi este cunoscut, preciză Felecan, ca şi cum ar fi răspuns unei întrebări directe! Deci şantajistul era o femeie, avea să se lămurească comisarul. — Vă cunoaşteţi de mult? — De anul trecut, când… în schimbul unei sume destul de înseninate de bani, mi-a furnizat o informaţie care avea să-mi zdruncine încrederea în propriul meu copil… pentru tot restul zilelor mele. — Pot întreba ce v-a adus la cunoştinţă misterioasa femeie? Felecan îşi ridică braţele în semn de capitulare şi cu greu, mărturisi: — M-a invitat la un hotel unde fiica mea întreţinea relaţii sexuale cu o profesoară. — Care hotel? — Palas! — Numele profesoarei? — Cora Stoian! A murit luna trecută… — Locuinţa profesoarei? — Strada Mihai Viteazul… numărul nu mi-l amintesc. — Aţi vizitat-o? — Da… Chiar în ziua când mi-am găsit fata în pat cu ea. M-a explicat că un scandal sau chiar o discuţie la hotel n-ar aduce decât rău… mult rău fiecăruia dintre noi şi m-a invitat la ea acasă. A mers şi Tina, aşa că discuţia s-a purtat în trei. — Sunt foarte curios; cum şi-a explicat purtarea de corupătoare? – voi să afle Costin. Cel întrebat făcu o grimasă de om care se află în mare încurcătură. Apoi răspunse: — Vedeţi… sigur… o înrăită lesbiană ca profesoara Cora Stoian.. Cu siguranţă că o fi corupt la asemenea practici multe fete, dar pe fiică-mea… nu! Tina a început actele invertite la îndemnul celei care m-a informat despre legătura ei cu profesoara. Poliţistul tresări şi spuse precipitat: — Desigur, denunţătoarea a acţionat din gelozie. Felecan îşi măsură amfitrionul cu o privire tristă. — Poate… Aşa am crezut şi eu… — Spun prostii! – şopti Costin, şi se grăbi să se corecteze. Dacă ar fi şantajat-o pe Tinuţa din gelozie, n-ar mai fi exercitat presiuni asupra dumneavoastră, şantajându-vă. — Dar nu-mi cere bani sau altceva pentru răscumpărare, ci… — Numai tăcere! – interveni comisarul.  — Exact! – murmură Radu, derutat de tonul celuilalt. — Curată complicitate, domnule Felecan! — Adevărat… Urmă o altă lungă tăcere căreia tot poliţistul îi puse capăt: — Domnule Felecan… n-am reţinut, unde v-aţi întâlnit cu femeia care v-a informat despre relaţiile fiicei dumneavoastră cu Cora Stoian? Chipul reclamantului se crispă. Întrebă speriat: — Eu… eu?… am spus eu aşa ceva? — Cred că da, răspunse Costin, şi-i zâmbi încurajator. — Păi… da… sigur… la hotel… în… în faţa hotelului. Felecan nu pomenise locul de întâlnire cu şantajista şi nici măcar că o văzuse la faţă, dar Şomotecan intuise că reclamantul se teme a-i mărturisi asta, aşa că recursese la tertipul, neelegant dar de multe ori hotărâtor, „luatul la sigur” şi iată că demersul dăduse roade. — Cum arăta şantajista? — Domnule comisar, femeia aceea… şantajista, cum o numiţi dumneavoastră… e de statură potrivită, are un chip colţuros, cu trăsături aspre, bărbăteşti, părul tăiat foarte scurt şi de culoare roşcată, ochii mici… căprui ori negri, nu-mi amintesc, îmbrăcată foarte… foarte elegant. — Glasul? — Uşor răguşit… aşa… ca al fumătorilor înrăiţi… ori ca al băutorilor de tării. — Mersul? — … Hotărât… energic… — Corupătoarea fiicei dumneavoastră părea să fi fost din oraşul nostru? — Păi… dacă locuia la hotel, nu! Comisarului nu-i venea să creadă că Felecan mai dăduse ceva la iveală în legătură cu şantajista despre care, iniţial, pretinsese că habar n-avea şi că singura lor legătură fusese o convorbire telefonică. — Dar şi Cora Stoian locuia în oraş şi, cu toate acestea, închiriase o cameră de hotel pentru întâlnirile amoroase. Hm! Cu ce vă are la mână şantajista? — Cu… cu soarta fiicei mele, răspunse Felecan. Intuise din tonul comisarului că ceva nu era în ordine şi acum îl privea temător. — Vreau să ştiu cu ce vă are la mână pe dumneavoastră, cu ceva care vă priveşte numai şi numai pe dumneavoastră… insistă Costin. Felecan se ridică de pe scaun şi, arătându-se indignat, declară: — Eu sunt reclamant şi doresc să fiu tratat ca atare! Pentru asta vă cer să isprăviţi cu insinuările şi jocul ăsta idiot „de-a şoarecele cu pisica”! — Dacă nu m-aş gândi cât de necăjit sunteţi, aş pune spusele dumneavoastră pe seama unei serioase lipse de cuviinţă, dar mă tem să nu greşesc şi de aceea n-o fac. Dacă doriţi, puteţi pleca, dacă mai vreţi să discutăm… vă rog să vă reluaţi locul. Radu se aşeză pe un alt scaun, situat lângă uşă, şi spuse: — Îmi pare rău… Important este să-mi aflu fata. — Ca să vă pot ajuta, trebuie să cunosc identitatea şi domiciliul şantajistei. — Nu văd cine vă împiedică s-o faceţi!! — Cine o cunoaşte şi nu declară, răspunse comisarul, zâmbind. Cu siguranţă că vă e teamă de ceva grav. — Domnule comisar, şantajista… este… a fost amanta mea. — Doar atât? — Vi se pare puţin? — O nimica toată pe lângă dispariţia fiicei dumneavoastră. Cu siguranţă că mai e ceva de care vă temeţi ori vă ruşinaţi în mod deosebit. — M’daaa! – făcu Radu Felecan. Ei bine, aflaţi că sunt masochist… pasiv; îmi place să fiu bătut, sigur, doar uneori, se precipită el să explice, şi dintre toate partenerele pe care le-am încercat… niciuna nu avea tactul, măsura, priceperea Evei Godac. Acum, că ştiţi totul despre mine… — Dar nu şi despre Eva Godac! – ripostă Şomotecan pe un ton de glumă şi, pentru că interlocutorul său îi aruncase o privire de om nedumerit, se grăbi să-i explice: Adresa! Cu o teamă greu de înţeles, Felecan se smulse din loc, ajunse din patru paşi la masa de lucru a poliţistului, apucă un creion şi scrise adresa Evei pe marginea unei gazete care trona deasupra unor dosare. După aceea, întrebă: — Acumaaa… pot pleca? Comisarul râse prietenos şi-l conduse la uşă. Următorul reclamant fu un bărbat de vreo patruzeci de ani, Gavrilă Dudaş, crupier la Cazinou, îmbrăcat foarte elegant, reţinut la vorbă, cu mişcări delicate şi bine dozate, de parcă s-ar fi temut că cineva din preajmă i-ar putea reproşa vreun gest nu îndeajuns de controlat. Poliţistul îl invită să ia loc, iar noul venit se supuse, având aerul unui adolescent bine crescut. — Domnule Dudaş, vă ascult, îl îndemnă Şomotecan să-şi desfacă baierele durerii. — Sunt un om terminat… Fetiţa mea, Jana, poate o cunoaşteţi… a fost în casa dumneavoastră… e… e prietenă cu Pavel, feciorul dumneavoastră… ă… adică fac parte din acelaşi cerc de prieteni… — Jana? – întrebă Costin mai mult pentru el – o blondă durdulie, cu ochii neastâmpăraţi ca ai unui viezure? Draga tatii! Impresionat, elegantul vizitator îşi tamponă ochii cu o batistă mare şi albă din mătase naturală. — Sunt disperat, continuă Gavrilă. Nevastă-mea de două zile o duce într-un leşin. Nici ieri nu am lucrat… nici în seara asta nu mă simt în stare… Ajutaţi-ne! — Domnule Dudaş, voi face tot ce e omeneşte cu putinţă. — Ştiţi… dacă mi se va comunica de către răpitori vreo sumă de bani drept răscumpărare… sper să ne înţelegeţi că am prefera soluţia asta… Oo! Nu cumva să credeţi că suntem bogaţi, dar şi colegii mei… şi ai nevesti-mi, s-au oferit să ne ajute… — Îmi pare rău că vă dezamăgesc… dar eu nu cred că răpitorii vor bani. Dacă ar fi dorit asta, spuneau până acum. Sunt copii care au dispărut de patru-cinci zile… — Dar ce doresc? – întrebă crupierul, înspăimântat. Poliţistul ridică din umeri, apoi murmură: — Deocamdată… nu ştiu. Cred că asta vom afla o dată cu găsirea copiilor. — Îngăduiţi-mi să vă dau un sfat… — Vă rog! — Domnule Şomotecan… aveţi grijă de Pavel… Mă tem că răpitorii copiilor noştri… aflând că dumneavoastră porniţi în ajutorarea noastră şi deci pe urmele lor… fie din răzbunare… fie spre a vă şantaja… l-ar putea lua pe băiatul dumneavoastră… — Să nu credeţi că nu m-am gândit. Oricum… mulţumesc, domnule Dudaş! – spuse comisarul şi, deodată, trăsăturile chipului său se înăspriră. Tăcu o vreme, preocupat parcă de o idee care-l persecuta, ca, într-un târziu să zică într-o doară: — Presupun că gândul şantajării mele prin posibila răpire a lui Pavel… v-a venit tot datorită unui şantaj… poate chiar exercitat asupra dumneavoastră. — Mă rog… dacă vă poate ajuta… dar să ştiţi că nu are nicio legătură cu cinstea mea, spuse Dudaş, netezindu-şi un fir de păr răsculat numai în imaginaţia sa; alaltăieri mi s-a înscenat, da-da, mi s-a înscenat, accentuă el, o neregulă în funcţionarea ruletei la care lucrez. Vă asigur însă că n-a fost decât un accident banal în funcţionarea axului, dar cum nu mi-ar fi convenit să am o asemenea reclamație, am consimţit să discut cu doamna care insinua că provocarea defecţiunii la axul ruletei mi-ar fi aparţinut, şi asta spre a favoriza pe cineva. Ei bine… mi-a condiţionat tăcerea ei de recunoaşterea mea, ca fiind necinstit… în scris. — Presupun că n-aţi făcut aşa ceva, se arătă Şomotecan îngrijorat. — Ba da, răspunse Gavrilă pe un ton firesc. Tocmai mi se confirmase dispariţia Janei, vestea asta s-a suprapus aflării despre ceilalţi copii răpiţi… aşa că singurul lucru important pentru mine în acea clipă era găsirea fetiţei, dar pentru asta aveam nevoie de slujbă, ca să am banii trebuincioşi eventualei răscumpărări, cum mi-am închipuit că stau lucrurile. Am declarat… am semnat… am pus data… am dat-o dracului şi mi-am văzut de nenorocirea care s-a abătut asupra mea şi a soţiei mele. — Sper că şantajista n-a folosit hârtia aceea spre a vă constrânge să nu declaraţi dispariţia Janei!? – se arătă poliţistul temător. — Tocmai! Tocmai pentru a mă determina să nu reclam răpirea fetiţei mele… mi s-a făcut înscenarea aia… mi s-a luat, în scris, recunoaşterea vinovăţiei mele ca un crupier necinstit! – se avântă Gavrilă în explicaţii. Se despărţiră rece dar zâmbindu-şi. După crupier, poliţistul îl primi pe bătrânul Josef Bril. Tapiţerul i se aruncă la picioare de cum păşi pragul biroului său, şoptind, ca într-o rugăciune: — Vin la dumneavoastră ca la Dumnezeu! — Mi-a spus prietenul dumneavoastră, gardianul Pleaşcă… — Dom’ Gogu… — Da, Gogu, mi-a spus că o să veniţi. Cunosc necazul ce-l aveţi şi promit să-mi dau toată silinţa. Dar ridicaţi-vă şi luaţi loc pe un scaun, vă rog. Bril se ridică mai repede decât s-ar fi aşteptat Costin de la un bătrân ca el, şi-l pironi cu o privire uluită. — Ce s-a întâmplat? – întrebă prietenos poliţistul. — Ce să se întâmple? Iaca, eu vin să vă cer a-mi găsi sufletul şi a mi-l da înapoi, iar dumneavoastră, în loc să mă dojeniţi că n-am avut grijă de el, ba chiar să mă daţi cu capul de toţi pereţii, după cum aş merita, îmi oferiţi un scaun, ba mă mai şi rugaţi să iau loc. Poate că nu fac bine… poate că nici nu se cade să spun ce-a spus domnul Gogu despre dumneavoastră, dar nu mă pot abţine, că prea se potriveşte, şi încă de minune… că acuma v-am şi văzut la lucru. Amuzat, comisarul îi zâmbi, iscodindu-l: — Şi… ce-a spus Gogu despre mine? Tapiţerul ezită o vreme, apoi îşi ridică umerii în semn de „Ce-o fi, o fi!” şi murmură: — „Ăla a nimerit la poliţie din greşeală! Suflet mare. Popă trebuia să se fi făcut!” Şi că numai şi numai la dumneavoastră să vin. — Aha! – făcu poliţistul pe supăratul. Popă, hai?! Bătrânul se trânti pe un scaun şi, prinzându-şi capul în palme, gemu: — Ce-am făcut? Ce-am făcut? Şomotecan îi puse o mână pe spate şi, silindu-se să râdă, îi spuse: — Sunteţi prea necăjit şi de aceea n-aţi înţeles că am glumit; Gogu îmi este tare drag, iar ceea ce mi-aţi spus ca fiind părerea lui despre mine, jur, domnule Bril, că mi-a făcut plăcere. Acum… vorbiţi-mi despre Olguţa… despre prietenii ei… la ce spectacole merge… şi… dacă ştiţi… cam ce cărţi citeşte; vorbesc de cele în afara manualelor şcolare. Josef relată cu o uimitoare precizie spectacolele şi cărţile care făceau bucuria nepoatei sale, având grijă să menţioneze: — Eu… domnule comisar… n-am citit niciuna dintre cărţile despre care v-am vorbit, dar Olguţa mi le-a povestit pe toate. Tot aşa mi-a povestit şi piesele de teatru la care se ducea… Oftă adânc şi continuă, ca într-o spovedanie: Ştiţi… uneori tare m-aş fi dus şi eu la teatru… dar nu mi-am îngăduit să cheltui pentru încă un bilet… şi-apoi… trebuia să lucrez în vremea aia, ca să plătesc pe cel cumpărat pentru ea. Dar îmi povestea atât de frumos… de parcă aş fi fost la spectacol. Şomotecan abia îşi stăpânea o lacrimă care-i mijea în colţul ochiului drept. — Dacă e nevoie… eu pot să fac orice! Orice, domnule comisar! înţelegeţi, doar sunteţi părinte, iar un bunic poate de două ori mai mult decât un părinte. Da, da… o să vedeţi când veţi fi bunic. — Mulţumesc, domnule Bril. — Eu… eu vă mulţumesc dacă mă veţi folosi. Se înclină şi părăsi biroul. Rămas singur, Costin îşi aprinse o ţigară, propunându-şi să o fumeze în linişte şi numai după aceea să continue audierea celorlalţi reclamanţi. Trase un fum, porni spre fereastră şi o deschise larg. Afară ploua mărunt, toamna îşi intra în drepturi. Vuietul mării răzbătea până la el, iar de la gara de peste drum se auzi şuieratul unei locomotive obosite. Câţiva pescăruşi se rotiră la mică înălţime, ţipând disperat, şi lui i se păru că aude strigătele de ajutor ale părinţilor veniţi la el ca să le găsească copiii dispăruţi… răpiţi… Doamne! Dacă şi Pavel al lui ar fi dispărut, el n-ar fi înnebunit? Aruncă ţigara abia aprinsă şi simţi o nevoie straşnică să-şi tragă palme, urlându-şi în sinea lui: „Fumează în linişte, criminalule! Copilul tău e acasă! Ce-ţi pasă că alţi părinţi se dau de ceasul morţii că ai lor au dispărut?” închise fereastra şi ieşi pe coridor, invitând pe următorul reclamant.    
Pseudonimul de Stefan Berciu CAPITOLUL I CINEVA TRĂDEAZĂ   Petrecerea se terminase. Tinerii care-l sărbătoriseră pe nepotul meu, Simion, plecaseră. Rămăsesem pe un jilţ, aşezat într-un colţ al camerei de lucru a fratelui meu, şi poate că aş fi adormit, dacă glasul băiatului nu m-ar fi dezmeticit: — Unchiule! Rămâi la noi astă-seară? Am tresărit şi, fără să chibzuiesc prea mult, i-am răspuns: — Da, da, rămân la tine. Se vede că precizarea pe care o făcusem „la tine”, şi nu „la voi”, îl bucurase într-atâta, încât prinse a ţopăi prin casă, în ciuda celor cincisprezece ani pe care îi împlinise şi mai ales împotriva firii sale, de obicei gravă. M-am ridicat de pe jilţ, zâmbind îngăduitor, dar şi oarecum încurcat, ceea ce-l făcu pe băiat să creadă că purtarea lui m-ar fi nemulţumit şi, vrând să nu scape prilejul ce i-l ofeream ori de câte ori rămâneam cu el, istorisindu-i întâmplări de pe vremea zbuciumatei mele adolescenţe, s-a grăbit să mă liniştească. — Ştii bine cât mă bucur de fiecare dată când rămâi cu mine, şi încă o noapte întreagă. — Pentru că ai pe cine să chinui, nelăsându-l să doarmă, m-am prefăcut eu supărat. Simion s-a uitat la mine cu-atâta nedumerire, încât am izbucnit în râs. — Unchiule… eu… Eu niciodată n-am chinuit pe nimeni. Recunosc… îţi cer uneori să-mi povesteşti câte ceva pentru că… Pentru că nimeni nu povesteşte mai frumos ca dumneata. „Mare şmecher!” mi-am zis eu şi, dând să-i alung tristeţea care pusese stăpânire pe el, la gândul că n-aveam să-i mai istorisesc nimic din ceea ce-l pasiona, am murmurat: — Văd eu bine că n-am scăpare, aşa că hotărăşte-te ce vrei să afli. În clipa următoare, flăcăul s-a aşezat pe un scaun, m-a privit cu recunoştinţă şi mi-a răspuns: — Despre prietenul dumitale de odinioară, al cărui nume nu poţi să mi-l spui ori nu vrei să ţi-l aminteşti. L-am privit oarecum mustrător, şi Simion s-a grăbit să-mi explice că nici pe departe nu dorise să mă supere în vreun fel, ba chiar m-a rugat să nu-i dezvălui numele acelui prieten, dacă nu socoteam că era absolut necesar. Dorinţa lui era să afle cât mai multe despre zbuciumatele întâmplări prin care trecusem noi atunci. Am înţeles că nerăbdarea şi curiozitatea îl împinseseră la unele renunţări, şi, pentru că eram sigur că abia aştepta să încep a-i povesti, căutam să-mi găsesc cuvintele. — Simioane, eu… vezi tu… Desigur, cel despre care îţi vorbesc trebuie să aibă un nume, aşa că… Ia spune tu cum ai dori să se numească băiatul acela? Simion m-a privit lung de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară. După aceea a murmurat: — Unchiule, dumneata trebuie să-l numeşti într-un fel. Avea dreptate; eu eram povestitorul şi deci eu trebuia să găsesc numele celor despre care aveam de gând să istorisesc. — Silviu Mora! îţi place numele acesta? Simion a înclinat capul în semn de aprobare, pentru ca imediat după aceea să mă întrebe: — Câţi ani avea? — Şaptesprezece! am răspuns eu, tresărind de parcă m-aş fi aflat la un interogatoriu. Nepotul meu s-a arătat surprins. Privirea lui mă sfredelea ca un burghiu, gata să pătrundă în adâncul gândurilor mele şi să afle din ce pricină anume răspunsesem întrebării sale aproape strigând şi emoţionându-mă. — Da, da, pe-atunci Silviu Mora avea şaptesprezece ani. — Când? bâigui el timid. — Atunci, atunci, m-am fâstâcit eu din nou; dar imediat mi-am regăsit cumpătul şi am izbutit chiar să zâmbesc. În 1944. O vreme tăcurăm, fiecare privind undeva, prin vreun ungher al camerei. Apoi, băiatul oftă lung şi deschise o fereastră. — Ştii că a început să plouă? şopti Simion ghicindu-mi parcă gândul şi dorind să se asigure că nu voi renunţa să ies din casă. Aflase de la părinţii lui şi, dacă-mi amintesc bine, chiar şi eu îi mărturisisem că încă din copilărie îmi plăcea să mă plimb, ore de-a rândul, când plouă, când ninge şi mai ales când viscoleşte. — Plouă?! m-am arătat eu surprins şi m-am grăbit s-ajung la fereastră. Prin întunericul nopţii brăzdat de lumina îndepărtată a unor becuri de neon se vedeau stropii mărunt cernuţi de o ploaie monotonă, început de toamnă. — Ia-ţi fulgarinul, m-am pomenit poruncindu-i, iar băiatul s-a şi repezit în vestibul, înşfăcând de pe cuier două haine de ploaie. — L-am luat şi pe cel al tatii, mă asigură Simion. Am ieşit, strigând celor din casă că vom zăbovi în plimbarea noastră şi am apucat-o spre cheiul Dâmboviţei, mergând tăcuţi. Ajunşi acolo, o vreme am privit apa a cărei oglindă curgătoare părea chinuită de înţepăturile nemiloase ale stropilor de ploaie, neîndurători în curgerea lor fără de sfârşit. Undeva, în depărtare, se auzi scheunatul unui câine, lovit, desigur, şi asta mă făcu să gem de parcă eu aş fi fost cel bătut. Simion ştia că nu suport lovirea unui animal ori tăierea florilor, şi se grăbi să-mi strângă braţul de care mă ţinea, în semn de înţelegere. Nu după multă vreme pornirăm spre strada Lânăriei, mergând până la parcul care străjuieşte Sala sporturilor. — Unchiule, se spune că aici a fost o rampă de gunoi. Am oftat dureros la amintirea nu prea luminoasei mele copilării, ale cărei jocuri – dacă se pot numi astfel bălăcelile prin bălţile unui imens maidan – se petrecuseră pe marele deal de-odinioară. I-am răspuns aproape în şoaptă: — Locul acesta se numea Cocioc. Da, am adăugat eu, cuprins de o tulburare care nu i-a scăpat nepotului meu, aici a fost rampa… Una dintre marile rampe de gunoi ale Bucureştiului de odinioară. Pe urmă mi-am aprins o ţigară şi, tăcut, l-am îndemnat să ne continuăm drumul, urcând nişte scări pietruite; doream să privesc de sus, din înaltul dealului – care în copilăria mea avusese proporţiile Himalaiei – pajiştea de gazon sclipind în licărul luminilor şi al ploii de la care aşteptam să spele întunecatele mele aduceri aminte. — Acela era numele dealului, ori aşa l-au poreclit oamenii? rupse tăcerea Simion, frământat poate de strania denumire pomenită de mine. Şi, pentru că nu i-am răspuns imediat, se grăbi să precizeze: Se vede că acela era un pseudonim; Cocioc nu poate fi nu nume. — De ce crezi asta? Oarecum descumpănit, răspunse într-o doară: — La drept vorbind, şi un nume adevărat, ori… Care pare adevărat, poate fi un pseudonim. Şi mi-a explicat, de parcă termenul mi-ar fi fost cu totul necunoscut, că pseudonim înseamnă un alt nume decât cel adevărat. — Uite, pe băiatul acela de al cărui nume nu-ţi aminteşti, ori nu doreşti asta, l-ai numit Silviu Mora; vezi bine, acesta nu e numele lui adevărat ci… pseudonimul! L-am înşfăcat de umeri şi, pradă unor dureroase amintiri pe care Simion, sigur, fără voia lui, mi le-a răscolit, i-am spus gâtuit de emoţie: — Nu el s-a folosit de pseudonim, ci cu totul altcineva. Vina lui a fost cu totul alta. Pseudonimul… M-am oprit brusc, dându-mi seama că bietul meu nepot nu ştia mai nimic despre cel pe care-l numisem Silviu Mora, şi nici despre încercarea stranie în care a fost azvârlit de cei care folosiseră o persoană al cărei nume fusese înlocuit cu un pseudonim. Mi-am dat seama că singura cale pentru explicarea stării mele de încordare era să-i povestesc întâmplările a căror victimă fusese – o vreme – Silviu Mora, şi astfel nepotul meu să poată înţelege ce anume mă tulburase într-atâta, la simpla enunţare a cuvântului PSEUDONIMUL. * * * De-ndată ce am ajuns acasă, Simion m-a îndemnat să intrăm în camera lui. O vreme, ne-am petrecut-o cu toaleta de seară. Apoi, când totul părea pregătit pentru un somn odihnitor, i-am surprins privirea întrebătoare, de parcă m-ar fi dojenit: „Crezi că sunt gata să uit ceea ce mi-ai promis?” Şi, fără să mai amân o clipă măcar, l-am tras de mână, îndemnându-l să se aşeze alături de mine, pe covor, pentru că astfel stăteam noi, ori de câte ori aveam să-i povestesc câte ceva din întâmplările trăite de mine sau de foştii mei tovarăşi de luptă. — Ei bine, am început eu cele ce urmau istorisite, organizaţia U.T.C. Din care făceam parte trecea… — Din care făcea parte şi Silviu Mora? interveni nepotul meu, vrând să se asigure că n-aveam de gând să-i vorbesc despre altcineva. — Întocmai! Şi Silviu Mora… Aşadar, organizaţia noastră, într-o anume perioadă, trecea prin momente foarte grele. A! nu-i vorbă, greu ne-a fost tot timpul activităţii noastre ilegale, dar în acel moment evenimentele căpătaseră un aspect deosebit de grav şi primejdios. Secretarul nostru, un moldovean înalt şi uscăţiv, de prin părţile Bârladului, Ion Dolman, muncitor în portul Constanţa, ca mai toţi ceilalţi membri, a cerut de la judeţeană instrucţiuni speciale în legătură cu acţiunile noastre. — Dar voi… ce făceaţi? Despre ce fel de acţiuni era vorba? mă întrerupse Simion, timid. — Sabotam maşina de război hitleristă. Asta făceam! i-am răspuns eu puţin răstit. Şi pentru că pe chipul lui apăruse o cută de supărare, şi pentru că eu nu suport nici măcar o umbră de tristeţe în ochii oamenilor, darmite în cei ai copiilor ori ai tinerilor, m-am grăbit să-l asigur că a făcut foarte bine cerându-mi explicaţia aceea, declarându-mă vinovat că, grăbindu-mă, uitasem să precizez măcar despre ce era vorba, cu toate că în ceea ce aveam să-i povestesc acum nu mă puteam opri asupra importantelor acţiuni la care participasem mai înainte, firul evenimentelor desfăşurându-se pentru organizaţia noastră, atunci, pe un cu totul alt drum, care ne-a dat mult de furcă. — Judeţeana, am urmat eu, anunţase trimiterea secretarului tehnic, Titus Bold. Acesta urma să-l întâlnească pe utecistul Vasile Miclău, din organizaţia noastră, din care făcuse şi el parte mai de mult, şi să-i transmită instrucţiunile de care aveam nevoie. Întâlnirea urma să aibă loc în dreptul ultimei case de pe strada Mircea cel Bătrân, spre Piaţa Ovidiu, din Constanţa, într-o seară de iulie a anului 1944. Ţin bine minte, dragul meu, că mai toată ziua aceea cerul fusese înnorat, şi asta… — Vă bucura, desigur, interveni Simion. Pe vreme proastă străzile nu sunt prea aglomerate. — Da’ de unde, băiete?! Asta ne îngrijora; pentru o asemenea întâlnire e nevoie de o stradă foarte circulată. Simion s-a arătat surprins câteva clipe, dar imediat sfârşi prin a înţelege, şi chicoti vesel: — Tiii! Ai dreptate, unchiule! Cum de nu m-am gândit la asta? Pe urmă îşi lipi arătătorul mâinii drepte de buze, semn că nu mă va mai întrerupe. Am oftat lung, răscolit de amintirea tragică a celor petrecute atunci. — Ţi-e rău? s-a arătat el îngrijorat. — Nu… Aşadar, Miclău îl aştepta pe Bold. Ei bine, să fi fost orele douăzeci; se întuneca. Cu toate că ţara era în plin război, în plin dezastru, cei avuţi umpleau străzile Constanţei, ca viligiaturişti, mai ales arterele care duceau spre faleză, cum era şi aceea pe care se afla locul întâlnirii celor doi utecişti. După aproape o jumătate de oră, Miclău, văzând că Bold nu apare, şi-a spus că secretarul tehnic al judeţenei U.T.C. n-a putut ajunge la vreme, iar cât priveşte rămânerea lui în acel loc, desigur, ar putea să dea de bănuit poliţiei. Astfel, Miclău se hotărî să părăsească locul întâlnirii, urmând să raporteze secretarului nostru insuccesul misiunii sale. Dar n-apucă să facă nicio sută de metri că se simţi înşfăcat de doi bărbaţi care apărură de după zidul unei case, tăindu-i calea. Vasile Miclău a încercat să se smulgă din ghearele lor, dar unul dintre agresori i-a pus un pistol în piept, silindu-l să rămână pe loc. — Pe cine aşteptai, mă? l-a întrebat tipul care-l ameninţa cu pistolul. — O… o fată, a bâiguit Vasile. Ceilalţi doi au râs batjocoritor. — I-ai arma, domnule comisar! a poruncit bărbatul care se ţinea drept superior. — Imediat, domnule inspector, s-a arătat gata să execute ordinul cel care-l somase pe Miclău. În ciuda ameninţării, utecistul a făcut un pas înapoi, căutând să explice agresorilor săi că nu purtase armă niciodată. — Atunci scoate tot ce ai în buzunare! tună inspectorul. Vasile s-a supus de-ndată, aşezând pe bordura trotuarului actele şi câţiva gologani. Poliţiştii au izbucnit în râs. — Mă amărâtule! a exclamat comisarul, într-un târziu, dacă eşti băiat de treabă poţi căpăta de la noi, zilnic, de o sută de ori mai mulţi bani decât ai acuma. Tânărul s-a prefăcut că e gata să facă orice, numai să dobândească bani cât mai mulţi şi, tot sporovăind pe tema asta, încerca să câştige încrederea celor de la siguranţă, dar mai ales timp. — Timp? a tresărit surprins Simion. — Da, i-am răspuns eu, şi m-am grăbit să-i explic că Vasile Miclău dorea să-i expună cât mai bine privirilor lui Bold, dacă s-ar fi întâmplat ca acela să sosească. Nepotul meu nu s-a arătat prea mulţumit de explicaţia pe care i-am dat-o, dar nici eu nu eram dispus, deocamdată, la mărturisiri mai ample, fiindcă tot el ar fi fost cel supărat, spunându-mi: „Nu trebuia să-mi dezvălui încă finalul”, aşa că am urmat mai departe: — Vasăzică, îţi plac banii?! s-a arătat bucuros inspectorul. — Păi cum să nu, domnule inspector! a izbucnit Miclău, de parcă nu şi-ar fi dorit nimic altceva pe lume. — Ehei! a făcut comisarul, dacă vrei cu adevărat bani mulţi, trebuie să ne arăţi că eşti băiat de treabă. — Sunt, domnilor! Sunt! a căutat fostul meu tovarăş să-i încredinţeze pe poliţişti că era hotărât să treacă în serviciul lor. Inspectorul a făcut un semn comisarului, iar acela şi-a pus pistolul în buzunar. Pe urmă s-a apropiat foarte mult de Miclău şi, lovindu-l prieteneşte, cu palma, peste obraz, i-a spus: — Poate că eşti aşa cum spui, dar pentru ca să ne convingi, trebuie să ne răspunzi sincer la o singură întrebare. Miclău s-a izbit cu pumnul în piept şi, pe un glas sugrumat de emoţie, a strigat şoptit: — Sincer! domnule inspector. Cât se poate de sincer! — Foarte bine, l-a încurajat poliţistul, atunci răspunde-mi… cu cine trebuia să te întâlneşti? În clipa aceea, ţin bine minte, tocmai îmi aprindeam o ţigară, când Simion, prinzându-mi braţul într-o încleştare cam dureroasă, m-a întrebat, pradă unei emoţii puternice: — Unchiule, nu cumva teama l-a făcut pe Vasile Miclău să divulge poliţiştilor adevărata lui misiune? M-am desprins din strânsoarea degetelor sale şi, fără să-mi pot stăpâni mânia care mă cuprindea ori de câte ori se punea la îndoială buna credinţă a foştilor mei tovarăşi – cu excepţia unuia singur – am tunat: — Teamă, da! însă trădare, nu! Vasile Miclău n-a trădat. A repetat inspectorului răspunsul pe care-l dăduse prima dată: „Trebuia să mă întâlnesc cu o fată” – dar comisarul nu l-a crezut şi i-a spus asta deschis. Inspectorul, însă, mai viclean, şi-a dojenit subalternul, bine-nţeles, de formă, îndemnându-l să ia ca cinstită mărturia lui Miclău. — Dacă băiatul susţine că aştepta o fată, de ce ne-am încăpăţâna să nu-l credem? Apoi, întorcându-se spre Miclău, îl îndemnă pe un ton amical: Du-te înapoi, la locul întâlnirii, şi continuă să aştepţi. Poate că fata va veni totuşi, iar dacă lucrurile se vor petrece astfel, dumneata ne vei face dovada că ai spus numai şi numai adevărul, iar noi îţi vom cere scuze pentru că ne-am îndoit de cinstea dumitale. — Asta înseamnă că poliţiştii doreau cu orice preţ să vadă cu cine trebuia să se întâlnească Vasile Miclău, interveni nepotul meu, şi mai emoţionat ca înainte. Formidabil! — Ce? Ce anume găseşti formidabil? — Unchiule! insistenţa oamenilor siguranţei trebuia să-l lămurească pe Miclău că ei fuseseră informaţi asupra celui pe care trebuia să-l întâlnească. Poate că îi ştiau chiar şi numele. — Poate, m-am arătat eu nemulţumit de noua lui întrerupere, dar imediat mi-am dat seama că aceasta era consecinţa participării sale intense la întâmplările pe care i le istoriseam. Aşa că nu l-am mai certat, cum fusesem îndemnat de primul impuls, ba chiar m-am bucurat, dorind să mă întrerupă ori de câte ori va simţi nevoia unei explicaţii. — Prin urmare, Titus Bold, cel care trebuia să aducă instrucţiunile atât de necesare organizaţiei voastre de tineret, continua să rămână în primejdie! se şi repezi Simion, cu răsuflarea întretăiată. Dar, desigur, n-a apărut, şi totul s-a terminat cu bine. Ţigara din care trăsesem doar un singur fum arsese până la capăt. — Hm! N-a fost chiar aşa, băiete. — Nuu? — Nu. Când a revenit la locul de întâlnire, Miclău l-a văzut pe Titus Bold apărând dinspre Piaţa Ovidiu. Atunci… — A strigat: „Pericol!” Sau: „Fugi!” L-am mângâiat, şi Simion, înţelegând că greşise judecând astfel lucrurile, s-a grăbit să se scuze: — Desigur, nu trebuia să strige. E cât se poate de limpede că, procedând în felul acesta, ar fi atras atenţia poliţiştilor asupra celui pe care dorea să-l apere. — Exact! l-am încurajat eu, vrând să aflu cum rezolvă situaţia până la capăt, dar el a tăcut, posomorit, de parcă s-ar fi aflat dinaintea unei probleme de nedezlegat. N-am mai vorbit niciunul o vreme. Apoi, ridicând din umeri ca un elev gata să se recunoască înfrânt la un examen greu, mi-a declarat pe un ton nesigur: — Doar n-o fi fugit de sub ochii poliţiştilor?! — Ba chiar aşa a făcut! am exclamat eu, mulţumit că, în sfârşit, intuise soluţia lui Miclău, care astfel a încercat să-i semnaleze lui Bold primejdia. — Îngrozitor! a gemut Simion. Cu siguranţă că inspectorul sau comisarul a pornit pe urmele lui şi l-au împuşcat. — Da. — Cel puţin, Titus Bold a scăpat? — Văzând cele întâmplate, secretarul tehnic a atras atenţia poliţiştilor asupra lui. O vreme, i-a amăgit, dar aceia, într-un târziu, au renunţat să-l mai urmărească pe el, întorcându-se la Miclău care căzuse, rănit, şi l-au arestat. — De unde cunoşti dumneata toate aceste amănunte? m-a întrebat nepotul meu, de parcă ar fi dorit să aibă o dovadă că spusele mele nu erau rodul fanteziei şi că cele istorisite se petrecuseră cu adevărat. Am zâmbit trist şi, departe să mă fi supărat pentru neîncrederea lui, i-am răspuns că întâmplarea aceea ne fusese relatată de o tânără, Sanda Rarău, membră în organizaţia noastră ilegală U.T.C. — Pe vremea aceea, Sanda avea 17 ani. Era o fetişcană de statură potrivită, cu obraji palizi şi ochi verzi care păreau, deopotrivă, speriaţi şi miraţi. Venise în organizaţie… Cam în acelaşi timp cu… Silviu Mora. — Cu acela pe care ne-am înţeles să-l numim aşa, dar care, de fapt, se chema altfel! interveni iar Simion. Deci, pseudonimul! — Nu! m-am pomenit deodată strigând. Ţi-am mai spus că nu el s-a folosit de pseudonim. Simion m-a privit încurcat câteva clipe, pentru ca apoi să-mi mărturisească: — Iartă-mă! N-am vrut să te supăr. Uite, îţi promit că n-am să mai pronunţ cuvântul pseudonim! — Ştii ce? Până la sfârşitul întâmplării, lasă-mă doar pe mine să-l pronunţ… acolo şi… şi când va fi cazul. — În regulă! se învoi el, bucuros că iritarea pe care nu mi-o înţelegea părea să se fi risipit. Apoi adăugă, vrând, desigur, să-mi reamintească unde rămăsesem: Dar Sanda Rarău de unde aflase cele petrecute cu Vasile Miclău şi Titus Bold? — O! am exclamat, de parcă abia acuma ascultătorul istorisirii mele m-ar fi întrerupt pentru prima oară, Sanda avusese misiunea să supravegheze felul în care urma să se desfăşoare întâlnirea lui Vasile cu tehnicul de la judeţeană. Tii! cum de-am uitat să-ţi spun: înaintea lui Miclău, un alt utecist încercase să ia legătura cu Bold, însă n-a reuşit. Seara, când Sanda a apărut la sediul organizaţiei noastre ilegale… — Unde aveaţi sediul, unchiule? Pe dinaintea ochilor minţii mi se perindară imagini sumbre şi triste. Am „revăzut” cămăruţa aceea mansardată, într-o casă veche, din spatele pieţei Chiliei. O închiriase Sanda. Proprietăreasa, coana Cateluţa, văduva unui brânzar procopsit, ţinea un atelier de lenjerie, iar tânăra noastră tovarăşă de luptă lucra la ea. Odată îi spusese că ar fi păcat să plătească o chirie prea mare în altă parte şi îi oferise odăiţa aceea, ce-i drept, la un preţ derizoriu. Se intra direct, din curte, pe o scară de lemn, foarte îngustă şi cu balustradă, pe care ameninţa s-o smulgă, în orice clipă, un vânt mai puternic. Dar, pentru că proprietăreasa se culca foarte devreme, iar intrarea în apartamentul ei se făcea printr-o altă latură a curţii decât aceea spre care era aşezată scara podului, de-ndată ce se înnopta, Sanda putea primi trei-patru tovarăşi. — Sediul era tot în Constanţa? m-a trezit brusc, din întunecatele mele amintiri, insistenţa lui Simion. — Da, da, i-am răspuns eu nefiresc de grăbit. Se găseau, în acel sediu al nostru ilegal, Tudor Hareş – un băiat mai vârstnic… de vreo douăzeci şi şase de ani, venit nu prea de multă vreme în organizaţia noastră, pe care Dolman – secretarul – îl folosea ca pe un fel de ajutor al său, şi… şi puştiul acela de şaptesprezece ani, Silviu Mora. Cu toţii aşteptam nerăbdători. Camera în care ne aflam era locuinţa Sandei, dar secretarul avea şi el o cheie. Fata a venit mult mai târziu decât ne aşteptam. Era atât de înspăimântată, încât, vreme de câteva minute n-a fost în stare să rostească nici măcar o singură vorbă. Pe urmă, când s-a mai liniştit, ne-a spus cu de-amănuntul cele petrecute. Când am aflat că Miclău fusese rănit şi arestat, ne-am privit cu teamă şi Ion Dolman nu s-a sfiit să-şi mărturisească îngrijorarea, dar cel mai impresionat părea Tudor Hareş, ajutorul său. Primul care s-a dezmeticit după aflarea tristei întâmplări a fost Silviu Mora. — Tovarăşe secretar, s-a adresat el lui Dolman, nu ne putem opri în loc. Avem neapărată nevoie de instrucţiunile judeţenei. — Într-adevăr, îl susţinu Tudor. Vrem să ştim cum să acţionăm, pentru ca populaţia să nu sufere de pe urma bombardamentelor, dar aviaţia aliaţilor să distrugă obiectivele de război hitleriste. Sanda interveni şi ea, pe un ton hotărât. — Trebuie să întreprindem ceva, totuşi. — Desigur, căută s-o liniştească secretarul. Atâta doar, prin ceea ce vom face să nu stingherim planul de ansamblu al judeţenei. Spre surprinderea celorlalţi, Silviu se ridică de pe laviţa pe care stătuse până atunci şi murmură, nesigur că propunerea lui va fi acceptată: — Eu… dacă mi-aţi da voie, aş încerca eu… Ceilalţi l-au privit surprinşi. — Şi, mă rog, ce-ai dori tu să faci? l-a întrebat Dolman. Băiatul s-a fâstâcit la început, dar, după ce şi-a recăpătat încrederea în sine, şi mai ales încurajat de privirea binevoitoare a secretarului, a răspuns timid: — Trimiteţi-mă pe mine la întâlnirea cu tovarăşul Titus Bold. Cu siguranţă, va reveni prin preajma locului stabilit, să încerce să reia legătura cu noi, cât mai urgent. Îmi amintesc bine că în acea clipă Tudor Hareş a sărit ca ars, strigând: — Nu! Apoi, adresându-se lui Dolman, i-a spus aproape plângând: Să nu-l lăsaţi. E încă un copil. N-avem nevoie de încă o victimă a siguranţei. Secretarul nu s-a arătat prea impresionat de argumentele lui Tudor Hareş; a chibzuit o vreme şi apoi i-a răspuns: — Tudore, într-un fel, ai dreptate. Nu uita însă că avem mare nevoie de instrucţiunile pe care judeţeană ni le-a trimis cu Bold. Pe urmă, a început să se plimbe prin cameră, măsurând-o cu paşi mici şi rari. Într-un târziu s-a oprit şi, privindu-ne de parcă ar fi dorit să ne câştige de partea ideii care pusese stăpânire pe el, ne-a spus în şoaptă: Trebuie să mai încercăm, numai că de data asta vom lua măsuri de extremă precauţie şi… voi cere şi sprijinul tovarăşilor din celula de partid. La auzul acestor cuvinte, Silviu Mora veni dinaintea lui Dolman, implorându-l aproape: — Trimiteţi-mă pe mine! Vă asigur că voi fi prudent, că voi respecta întocmai tot ce-mi veţi spune. Şi, ca argument suprem, copilul din el prinse a se lăuda: Am nişte picioare zdravene care, cu fuga, mă pot salva din orice primejdie. Secretarul zâmbi, îl bătu pe umăr şi sfârşi prin a încuviinţa: — Bine, Silviu Moral îţi promit că vom analiza dacă este oportun. * * * Trecuse de miezul nopţii, dar nepotul meu nu dădea nici cel mai mic semn de oboseală. Mă privea atât de insistent că, în ciuda unei nespuse dorinţe de somn, mi-am aprins o altă ţigară şi i-am istorisit încercarea lui Silviu de a-l întâlni pe tehnicul judeţenei. Totul a început la fel ca în clipa aşteptării de către Vasile Miclău, dar de data aceasta prin preajma străzii Mircea cel Bătrân. Seară de iulie, la fel de cald, zăpuşeală. Însă, în locul Sandei Rarău, cel care avea să supravegheze întâlnirea era un bărbat trecut de cincizeci de ani, mic de statură, dar vânjos. La insistenţele lui Simion, i-am precizat că „omul din umbră” se numea Alexe Hogaş şi era meşterul lui Silviu. Apoi i-am mai spus că puştiul de şaptesprezece ani habar n-avea de prezenţa lui Hogaş în imediata apropiere a locului în care îl aştepta pe Bold. Nu după multă vreme, a apărut Bold. Întâlnirea a avut loc; un schimb rapid de cuvinte. Bold intuieşte primejdia care-i pândea în acel loc; nu dă prea multe amănunte; se desparte în grabă de Silviu Mora şi, la mai puţin de două sute de metri este arestat de copoii siguranţei. Meşterul a văzut asta, dar n-a putut interveni în niciun fel. Silviu s-a întors la ai săi, care-l aşteptau în camera Sandei Rarău. Mulţumit de reuşita, măcar în parte, a misiunii sale, tânărul a prins să raporteze instrucţiunile primite în fugă, prin viu grai, de la secretarul tehnic, în legătură cu unele obiective ale maşinii de război hitleriste care trebuiau reperate de aviaţia aliaţilor, în aşa fel încât populaţia să fie cruţată. Şi cu arătătorul mâinii stângi încercă să schiţeze un fel de plan pe faţa de masă. — Cu arătătorul mâinii stângi? s-a arătat surprins Simion şi m-a privit de parcă mi-ar fi luat un interogatoriu. — Păi da, m-am fâstâcit eu, Silviu Mora era stângaci… — Ca dumneata?! — Ei, sigur, ca mine, ca alţii, că nu-i doar un singur câine scurt de coadă, am început eu să râd. Pe urmă am continuat, spunându-i că tocmai în clipa când Silviu se străduia să fie cât mai clar asupra puţinelor indicaţii pe care avusese vreme să i le comunice Bold, de-afară s-a făcut auzită o melodie la modă pe-atunci; era semnalul că tovarăşul Titus Bold fusese arestat. Ne-am privit înmărmuriţi şi multă vreme niciunul dintre noi nu s-a dovedit în stare să pună capăt acelei apăsătoare tăceri. Într-un târziu, Tudor a bâiguit: — Misiunea noastră poate fi compromisă. Atunci Dolman, un „om cu nervii de oţel”, cum îi spuneam noi, pentru prima dată şi-a pierdut cumpătul şi, lovind cu pumnul în masă, a strigat: — Bold nu va trăda! Pe urmă, cu glasul aproape stins, a adăugat, parcă numai pentru el. Tare mă tem că siguranţa va afla ce misiune avem de îndeplinit, mai înainte ca noi să facem primul pas. — Dar Bold nu va trăda! a intervenit Silviu, pe ton de reproş, amintindu-i că el însuşi, Dolman, garantase pentru tehnicul judeţenei, cu numai câteva secunde mai înainte. Spre surprinderea noastră, însă, secretarul a dat un răspuns care avea să ne uluiască pe toţi, deopotrivă: — Ştiu! Sunt convins că Bold nu va trăda. Eu… nu de el mă tem. Trădarea se află aici. Cineva trădează! Cu toate că faptele dovedeau din plin adevărul rostit de secretarul nostru, parcă tot nu ne venea a crede că printre noi s-ar fi aflat un asemenea ticălos. — Voi informa judeţeană, a murmurat Dolman, după o matură chibzuinţă. Vor găsi, fără îndoială, calea de a ne trimite instrucţiunile complete, pe care să mi le dea personal. De asemenea, să ne ajute la demascarea trădătorului. — Mă duc eu, zise cu hotărâre Hareş. — Nu, de tine este nevoie aici. — Atunci să se ducă tot Silviu. Avem certitudinea că el nu a fost reperat de siguranţă. Altfel l-ar fi arestat. — Da, da, a încuviinţat Dolman şi, aţintindu-şi privirea spre Silviu, îi spuse: Mâine vei primi indicaţii, fie de la mine, fie de la Tudor Hareş, când şi unde va trebui să întâlneşti pe cel ce ne va fi trimis de judeţeană. Vom lua măsuri deosebite, ca să evităm pericolul, trădătorul aflându-se printre noi. După aceea ne-a părăsit în grabă, motivându-şi plecarea cu… nu mai ţin minte ce treburi urgente pe care trebuia să le rezolve fără întârziere. Noi, ceilalţi, am rămas tăcuţi, fiecăruia răsunându-i în auz doar cuvintele „Cineva trădează!”