Recent Posts
Posts
Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 4 PARTEA A ŞAPTEA   I   Soţii Levin locuiau la Moscova de peste două luni. După calculele cele mai exacte ale oamenilor pricepuţi în acest domeniu, termenul la care trebuia să nască Kitty trecuse de mult. Dar ea purta mai departe sarcina şi niciun semn nu arăta că sorocul era mai apropiat decât cu două luni în urmă. Şi doctorul, şi moaşa, şi Dolly, şi maică-sa, însă mai cu seamă Levin, care nu se putea gândi fără groază la evenimentul aşteptat, începură să fie nerăbdători şi neliniştiţi. Numai Kitty se simţea foarte calmă şi fericită. Acum Kitty simţea născându-se într-însa un sentiment nou – iubirea pentru copilul pe care-l aştepta – şi urmărea cu încântare creşterea acestui simţământ. Copilul nu mai era acum numai o parte din fiinţa ei, el trăia uneori o viaţă independentă, îi pricinuia câteodată dureri fizice şi în acelaşi  timp o făcea să râdă, cuprinsă de o nouă şi ciudată bucurie. Toţi acei pe care Kitty îi iubea se găseau în preajma ei. Toţi se purtau aşa de frumos cu dânsa, o îngrijeau atâta, nu-i făceau decât plăceri, încât – dacă n-ar fi ştiut şi n-ar fi simţit că aceasta trebuia să se sfârşească în curând – nu şi-ar fi dorit o viaţă mai bună şi mai plăcută. Un singur lucru strica farmecul acestei vieţi: soţul său nu mai era aşa cum se deprinsese să-l iubească ea, nu mai semăna cu cel de la ţară. Ei îi plăcea liniştea, blândeţea şi ospitalitatea lui de la ţară. La oraş însă Levin părea tot timpul neliniştit, încordat, ca şi cum s-ar fi temut ca cineva să nu-l jignească pe el, şi, mai cu seamă, pe dânsa. Acolo, la ţară, simţindu-se în elementul său, Levin nu se grăbea niciodată şi se îngrijea totdeauna de treburi. Aici, la oraş, era mereu grăbit, ca şi cum s-ar fi străduit să nu scape ceva, deşi n-avea nicio ocupaţie. Lui Kitty îi era milă de dânsul, cu toate că ştia că celorlalţi el nu le părea întru nimic de compătimit; dimpotrivă, când îl privea Kitty în societate, aşa cum priveşti uneori pe cineva care ţi-e drag, căutând să-l observi ca pe un străin ca să-ţi dai seama de impresia pe care o face asupra altora, atunci ea vedea cu o teamă plină de gelozie că Levin nu numai că nu trezea compătimire, ba era chiar foarte atrăgător prin înfăţişarea lui distinsă, prin politeţea-i sfioasă, oarecum de modă veche, faţă de femei, prin statura puternică, şi mai ales prin faţa sa deosebit de expresivă. Dar Kitty nu-l vedea numai din exterior, ci îi pătrundea fiinţa lăuntrică şi-şi dădea seama că la oraş Levin nu era cel adevărat. Nu-şi putea lămuri altfel starea lui. Îl mustra uneori în gând, fiindcă el nu ştia să trăiască la oraş. Altă dată recunoştea că izbutea într-adevăr cu greu să-şi organizeze la oraş viaţa în aşa fel ca să fie mulţumit de ea. Ce putea să facă? Nu-i plăcea să joace cărţi. Nu se ducea la club. Kitty ştia acum ce înseamnă să petreci cu bărbaţi veseli, de felul lui Oblonski. Asta însemna să bei, şi după chef să te duci la anumite case… la care ea nici nu se putea gândi fără să se îngrozească. Să frecventeze societatea? Kitty ştia însă că pentru asta trebuie să-ţi placă lumea tinerelor femei – ceea ce ea nu poate dori. Să stea acasă cu dânsa, cu mama şi cu surorile sale? Oricât de plăcute şi de vesele ar fi fost conversaţiile, erau cam tot aceleaşi („Aline-Nadine”, cum botezase bătrânul prinţ aceste convorbiri între surori), însă Kitty îşi dădea seama că ele îl cam plictiseau pe Levin. Ce-i mai rămânea să facă? Să scrie mai departe la cartea lui? încercase. La început, scotea notiţe într-o bibliotecă şi aduna material pentru cartea sa; dar, după cum îi spusese lui Kitty, cu cât trândăvea mai mult cu atât avea mai puţină vreme. Afară de asta, Levin i se plângea că vorbise aici prea mult despre cartea lui şi i se cam încurcaseră ideile şi-şi pierduseră din interes. Singurul avantaj al vieţii de oraş consta în faptul că la Moscova ei nu se certau niciodată. Fie din pricină că împrejurările vieţii orăşeneşti erau altele, fie că amândoi se făcuseră mai prevăzători şi mai înţelepţi în această privinţă, la Moscova nu mai izbucniră între dânşii certuri din pricina geloziei, de care se temeau atâta înainte de a se muta la oraş. În această privinţă se petrecuse chiar un foarte însemnat eveniment pentru amândoi, şi anume: întâlnirea lui Kitty cu Vronski. Bătrâna prinţesă Maria Borisovna, naşa lui Kitty, care ţinea foarte mult la dânsa, îşi exprimase dorinţa s-o vadă negreşit. Deşi nu făcea vizite nicăieri din pricina stării sale, Kitty se duse împreună cu tatăl ei la respectabila bătrână şi acolo se întâlni cu Vronski. Cu prilejul acestei revederi, Kitty nu-şi putu face decât o singură mustrare: în clipa când recunoscu în bărbatul îmbrăcat civil trăsăturile atât de bine ştiute de dânsa odinioară, i se tăie răsuflarea, sângele îi năvăli la inimă şi pe urmă simţi cum i se aprinseră obrajii. Toate acestea nu ţinură însă decât câteva clipe. Prinţul începu vorba cu Vronski într-adins cu voce tare şi nu sfârşi prima frază, când Kitty se şi simţea în stare a-l privi, ba să-i şi vorbească la nevoie, tot atât de firesc ca şi prinţesei Maria Borisovna, în aşa fel, încât orice intonaţie şi zâmbet să fie aprobate de soţul său, a cărui nevăzută prezenţă o simţea parcă în clipa aceea. Kitty schimbă cu dânsul câteva cuvinte, zâmbi chiar la o glumă a lui în legătură cu alegerile, pe care el le numi „parlamentul nostru”. (Trebui să surâdă, ca să-i arate că înţelesese gluma.) Dar îndată după aceea ea se întoarse spre prinţesa Maria Borisovna şi nu se mai uită la Vronski până când el se ridică să-şi ia rămas bun. Abia atunci îl privi; dar se-nţelege, numai fiindcă nu era politicos să nu-ţi întorci ochii spre un om, când acesta te salută. Kitty rămase recunoscătoare tatălui său că nu-i pomeni niciun cuvânt despre întâlnirea lor cu Vronski; şi, după deosebita duioşie pe care prinţul i-o arătă în timpul plimbării obişnuite, ea înţelesese că el fusese mulţumit de dânsa. Era şi ea mulţumită. N-ar fi crezut niciodată să aibă puterea de a-şi zăvori în fundul inimii amintirea sentimentelor sale pentru Vronski şi nu numai să pară, ci să şi fie de fapt cu totul liniştită şi nepăsătoare faţă de dânsul. Levin roşi mult mai tare decât ea, când Kitty îi spuse că-l întâlnise pe Vronski la prinţesa Maria Borisovna. Lui Kitty îi venea destul de greu să-i vorbească despre această întâmplare, însă îi veni şi mai greu să-i istorisească amănuntele întrevederii, deoarece Levin n-o întrebă nimic, ci numai o privea încruntat. — Îmi pare foarte rău că n-ai fost şi tu, îi spuse Kitty. Nu că n-ai fost de faţă… cu tine acolo n-aş fi fost aşa de naturală… Acum roşesc cu mult mai mult, incomparabil mai mult, adăugă ea, roşind până în albul ochilor, gata s-o podidească lacrimile. Îmi pare rău că nu m-ai putut vedea prin crăpătura uşii. Ochii cinstiţi ai lui Kitty spuneau lui Levin că ea se simţea mulţumită de felul cum se purtase şi, cu toată îmbujorarea sa, Levin se potoli de îndată şt începu să-i pună întrebări – tocmai ceea ce voia şi ea. După ce află totul, până şi amănuntul că numai în prima clipă Kitty nu se putuse stăpâni să nu roşească, dar că pe urmă întâlnirea i se păruse tot atât de simplă şi de uşoară, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu un bărbat oarecare, – Levin se înveseli cu totul şi spuse că era foarte mulţumit şi că nu se va mai purta aşa prosteşte cum făcuse cu prilejul alegerilor; ci – la prima întâlnire cu Vronski – va căuta să fie cât mai prietenos faţă de dânsul. — Încerci un sentiment aşa de împovărător socotind pe cineva aproape ca pe un duşman şi să-ţi fie greu a-l întâlni! zise Levin mulţumit. Îmi pare bine, foarte bine.   II   — Te rog să treci pe la familia Bohl, spuse Kitty soţului său, care intră la dânsa la ora unsprezece, înainte de a pleca de acasă. Ştiu că iei masa la club. Te-a înscris tata. Dar dimineaţa ce faci? — Nu mă duc decât la Katavasov, răspunse Levin. — Atunci de ce pleci aşa devreme? — Mi-a făgăduit să mă prezinte lui Metrov. Aş vrea să vorbesc cu dânsul despre lucrarea mea. E un vestit savant din Petersburg, o informă Levin. — Autorul articolului pe care l-ai lăudat atâta? întrebă Kitty. Pe urmă, ce faci? — Poate mai trec pe la tribunal, în chestiunea surorii mele. — Dar concertul? îl întrebă Kitty. — Cum o să mă duc singur! — Te rog să te duci. Se cântă cele două bucăţi noi… Te interesau aşa de mult î Eu m-aş fi dus neapărat. — În orice caz, am să trec pe acasă înainte de masă, zise el, uitându-se la ceas. — Pune-ţi redingota, ca să te duci de-a dreptul la contesa Bohl. — Trebuie să mă duc neapărat? — Neapărat! El a fost la noi. Îţi vine aşa de greu? Treci pe la dânşii, te aşezi, stai de vorbă cinci minute despre vreme, te ridici şi pleci. — N-ai să mă crezi, însă m-am dezobişnuit atât de mult de toate astea, încât mi-e şi ruşine să le fac. Cum se poate aşa ceva? Vine un om străin, se aşază, stă fără nicio treabă, stinghereşte gazda, se plictiseşte şi el: iar după aceea pleacă. Kitty izbucni în râs. Dar când nu erai însurat nu făceai vizite? întreba ea. — Făceam şi totdeauna îmi era ruşine. Acum însă m-am dezobişnuit cu totul. Crede-mă că mai bine n-aş mânca două zile decât să fac vizita asta! Tot mi se pare că au să fie plictisiţi şi o să-şi spună: „Ce caută la noi, aşa, fără nicio treabă?” — Nu. N-au să fie plictisiţi, îţi garantez, îl asigură Kitty, privindu-l în faţă şi râzând. Apoi, strângându-i mâna: Şi acum la revedere! Te rog să treci neapărat pe la dânşii. Levin îi sărută mâna şi vru să plece, dar ea îl opri. — Kostea, ştii că nu mai am decât cincizeci de ruble? — Bine! Trec pe la bancă să iau. Cât îţi trebuie? întrebă el cu o expresie de nemulţumire pe care Kitty o cunoştea atât de bine. — Ia stai! şi Kitty îl trase de mână, oprindu-l. Să mai stăm de vorbă. Asta mă îngrijorează. Mi se pare că nu fac nicio cheltuială de prisos, banii însă se duc. Nu e bine aşa. — De loc, îi răspunse Levin, încruntându-se şi privind-o pe sub sprâncene. Kitty îi cunoştea acest obicei de a-şi drege glasul. Ca un semn al unei mari nemulţumiri – nu împotrivă-i, ci contra lui însuşi. Într-adevăr, Levin era nemulţumit, dar nu fiindcă se cheltuiseră prea mulţi bani, ci din pricină că i se amintea de un lucru pe care dorea să-l uite, – şi anume: că ceva nu mergea aşa cum ar fi trebuit. — I-am spus. lui Skolov să mai vândă nişte grâu, iar până atunci să ia anticipat ceva bani din arenda morii. Oricum, o să am bani. — Mă tem însă că în genere se cheltuieşte prea mult… — De loc, de loc, repetă el. La revedere, draga mea! — Crede-mă că-mi pare rău câteodată că am ascultat-o pe maman. Ce bine ar fi fost la ţară! Pe când aici vă chinuiesc pe toţi şi pe deasupra mai cheltuim şi bani… — De loc, de loc! De când ne-am căsătorit, nu s-a întâmplat să spun ca ar fi putut fi mai bine decât este… — Adevărat? îl întrebă Kitty, privindu-l în ochi. Levin rosti cuvintele acestea fără să se gândească, numai ca s-o mângâie; dar când o privi şi văzu ochii aceia cinstiţi şi dragi îndreptaţi întrebător spre dânsul, el le repetă din toată inima. «într-adevăr, uit cu totul», se gândi Konstantin amintindu-şi de evenimentul pe care-l aştepta în curând. — Ei, în curând? Ce simţi? şopti el, luându-i amândouă mâinile. — Atâta m-am gândit la acest lucru, încât acum nu mai cred nimic şi nici nu mai ştiu nimic. — Şi nu ţi-e frică? Kitty zâmbi dispreţuitor. — Câtuşi de puţin! răspunse ca. — Dacă se întâmplă ceva, să ştii că sunt la Katavasov. — N-are să se întâmple nimic. Nici să nu-ţi treacă prin gând. Mă duc cu papa să fac o plimbare pe bulevard. Trecem pe la Dolly. Te aştept înainte de prânz. À propos: ştii că situaţia Dariei a ajuns absolut imposibilă? E datoare peste tot şi n-are un ban. Am vorbit ieri cu maman şi cu Arseni (aşa îl chema pe cumnatul ei, Lvov) şi am hotărât ca voi amândoi să tăbărâţi asupra lui Stiva. Lucrurile nu mai pot merge aşa. Cu papa nu se poate vorbi despre asta… Dar dacă tu şi cu el… — Cam ce-am putea face? o întrebă Levin. — Totuşi treci pe la Arseni, stai de vorbă cu dânsul. Are să-ţi spună ce-am hotărât. — Dacă e vorba de Arseni, sunt de mai dinainte de părerea lui. Am să trec pe la dânsul. Iar în ceea ce priveşte concertul, mă duc cu Nathaly. Şi acum, la revedere!   Când ieşi Levin, îl opri Kuzma, vechiul lui servitor încă de pe când era burlac, care-i îngrijea gospodăria de la oraş. — Krasavcik (un cal de ham adus de la ţară) a fost potcovit din nou, dar tot şchioapătă, îi spuse Kuzma. Care-i porunca? La începutul şederii lui la Moscova, Levin avusese grijă să-şi aducă de la ţară caii, crezând că are să fie mai comod şi mai ieftin; văzuse însă în curând că-l costa mai mult decât birjile, de care era nevoit să se folosească. — Trimite după veterinar. Poate şi l-a scrântit. — Dar pentru Katerina Alexandrovna? întrebă Kuzma. Acum pe Levin nu-l mai mira faptul – ca în prima perioadă a şederii lui la Moscova – că trebuia să înhame o pereche de cai voinici la un cupeu greu pentru a trece din Vozdvijenskoe în Sivţev Vrajek, adică un sfert de verstă prin zăpada moale, ca să aştepte patru ceasuri acolo, şi pentru asta birjarul să fie plătit cu cinci ruble. Aceasta i se părea acum ceva firesc. — Spune birjarului să pună o pereche de cai la cupeul nostru, hotărî Levin. — Prea bine. Înlăturând atât de simplu şi de uşor, datorită înlesnirilor orăşeneşti, o greutate care la ţară i-ar fi cerut multă bătaie de cap, Levin coborî scara şi, chemând şi el o birjă, se duse în strada Nikitskaia. Pe drum nu se mai gândi la bani. Era preocupat numai de cunoştinţa cu savantul din Petersburg, specialist în sociologie, cu care avea să stea de vorbă despre lucrarea lui. Numai la începutul şederii la Moscova Levin fusese mirat de cheltuieli – ciudate pentru un om stabilit la ţară – cheltuieli neproductive, dar de neînlăturat, care se iveau la tot pasul. Acum însă, se obişnuise cu asta. În această privinţă, i se întâmplase ceea ce se spune că se petrece cu beţivii: primul pahar te arde, al doilea îţi dă putere, iar celelalte îţi pun aripi. Când schimbase prima hârtie de o sută de ruble ca să cumpere livrele pentru fecior şi portar, îşi făcuse fără voie socoteala că livrelele acestea (de care nimeni n-avea nevoie, dar de care nu se putea lipsi, judecând după mirarea prinţesei şi a lui Kitty la aluzia lui că te-ai putea descurca şi fără livrele) reprezentau plata a doi muncitori pe toată vara – adică aproape trei sute de zile lucrătoare de la paşti şi până la lăsata-secului, fiecare zi fiind o zi de muncă grea din zori şi până seara târziu – şi-i venise foarte greu să cheltuiască această hârtie de o sută de ruble. Dar hârtia următoare – schimbată la cumpărăturile pentru o masă dată întregii familii care costa douăzeci şi opt de ruble – se duse mai uşor, deşi această sumă reprezenta pentru Levin optsprezece hectolitri şi mai bine de ovăz, cosit, legat, treierat şi vânturat de nişte oameni care asudau şi gemeau de încordare. Acum, hârtiile pe care le schimba în dreaptă şi în stânga nu-i mai stârneau astfel de gânduri, ci zburau ca păsărelele. De mult nu mai socotea dacă munca depusă pentru câştigarea banilor corespunde plăcerii plătite cu banii aceştia. Fusese uitat şi principiul gospodarului: că este un anumit preţ sub care nu poţi vinde bucatele. Secara, de pildă – la al cărei preţ Levin ţinuse atât de mult timp – se vându cu cincizeci de copeici la dublă mai ieftin decât i se oferise cu o lună mai înainte. Chiar socoteala că făcând asemenea cheltuieli, nu vor putea trăi un an întreg fără datorii nu mai avea nicio însemnătate. Lucrul de căpetenie era să fie bani la bancă, fără să te mai întrebi cum îi aveai, ca să fii sigur că a doua zi se poate cumpăra carne şi celelalte. Această rânduială fusese respectată: avusese totdeauna bani la bancă. Dar acum se isprăviseră banii de la bancă şi Levin nu prea ştia de unde să ia alţii; de aceea, în clipa când Kitty îi adusese aminte de bani, el se necăji. Dar acum n-avea timp să se gândească la aşa ceva. Mergea cu birja şi nu se gândea decât la Katavasov şi la faptul că va face cunoştinţă cu Metrov.   III   În timpul şederii la Moscova, Levin reluase relaţiile cu Katavasov, fostul său coleg de universitate, pe care nu-l mai întâlnise de la nuntă. Katavasov îi plăcea pentru claritatea şi simplitatea concepţiilor lui, în care de altminteri Levin vedea o dovadă de sărăcie a vieţii spirituale a acestuia. Katavasov, pe de alta parte, credea că inconsecvenţa de păreri a lui Levin se datora gândirii lui nedisciplinate. Dar claritatea lui Katavasov îi plăcea lui Levin, iar belşugul ideilor nedisciplinate ale lui Konstantin Dmitrici îi plăcea camaradului său. De aceea amândoi erau bucuroşi să se întâlnească şi să discute. Levin îi citi câteva capitole din lucrarea sa, care îi plăcură lui Katavasov. În ajun, acesta se întâlni cu Levin la o conferinţă şi-i spuse că celebrul Metrov, al cărui articol îl apreciase atât de mult Konstantin Dmitrici, se află la Moscova. Adăugă că Metrov se interesa foarte mult de cele spuse de Katavasov despre lucrarea lui Levin. Savantul urma să vină la dânsul a doua zi la ora unsprezece şi era bucuros să facă cunoştinţă cu Levin. — Dragul meu, nu te mai recunosc! îmi pare într-adevăr foarte bine, îi spuse Katavasov, întâmpinându-l pe Levin în salonaş. Auzind zbârnâitul soneriei mă gândeam: «Nu se poate să fie chiar atât de punctual…» Dar ce spui de muntenegreni? Sunt ostaşi din fire. — Cum? Ce s-a întâmplat? întrebă Levin. Katavasov îi spuse în câteva cuvinte o ştire de ultimă oră şi, după ce trecură în birou, îl prezentă unui bărbat scund, îndesat şi foarte plăcut la înfăţişare. Era Metrov. Convorbirea stărui scurt timp asupra politicii şi asupra atitudinii cercurilor oficiale din Petersburg faţă de ultimele evenimente. Metrov repetă câteva cuvinte aflate dintr-o sursă demnă de încredere, pe care le-ar fi rostit cu acest prilej ţarul şi unul dintre miniştri. Katavasov auzise, tot din sursă sigură, că împăratul ar fi spus cu totul altceva. Levin găsi o cale care împăca cele două versiuni, şi discuţia se curmă. — Iacătă, dumnealui este autorul unei lucrări aproape terminate despre condiţiile naturale de lucru ale muncitorului agricol în raport cu pământul, zise Katavasov. Nu sunt specialist, dar ca naturalist mi-a plăcut să văd că el nu priveşte omenirea ca ceva în afara legilor biologice, ci dimpotrivă vede dependenţa ei de mediu şi caută legile evoluţiei, ţinând seama de această dependenţă. — Foarte interesant, spuse Metrov. — De fapt, am început să scriu o lucrare de agronomie, încuviinţă Levin roşind. Dar ocupându-mă de muncitor, principala unealtă în agricultură, am ajuns fără voie la rezultate cu totul neaşteptate. Levin începu să-şi expună ideile cu băgare de seamă, tatonând parcă terenul. Ştia că Metrov scrisese un articol împotriva teoriilor îndeobşte admise în domeniul economiei politice. Nu ştia însă în ce măsură s-ar putea bizui pe simpatia lui pentru noile sale idei, iar pe figura inteligentă şi liniştită a savantului nu putea citi nimic. — Dar în ce vedeţi dumneavoastră calităţile deosebite ale muncitorului rus? întrebă Metrov. În însuşirile, ca să zic aşa, zoologice, sau în condiţiile în care se află? Levin îşi dădu scama că în această întrebare era exprimată o idee cu care nu putea fi de acord; totuşi îşi expuse mai departe ideile, după care muncitorul rus priveşte pământul cu totul altfel decât alte popoare. Şi, ca să întărească această afirmaţie, Levin se grăbi să adauge că acest punct de vedere deosebit al poporului rus faţă de pământ se întemeia – după părerea lui – pe conştiinţa chemării lui de a popula marile întinderi nelocuite din răsărit. — Trăgând o concluzie asupra menirii unui popor în genere, e foarte uşor să cazi în eroare, obiectă Metrov, întrerupându-l pe Levin. Situaţia muncitorului va depinde totdeauna de raportul lui faţă de pământ şi capital. Metrov nu-l mai lăsă pe Levin să-şi isprăvească ideea şi începu să-i expună propria sa teorie. Levin nu văzu nimic nou în această teorie şi nici nu se strădui s-o înţeleagă. Vedea că Metrov, ca şi ceilalţi, de altfel, în ciuda articolului său în care combătea teoriile economiştilor, totuşi privea situaţia muncitorului rus numai din punctul de vedere al capitalului, salariului şi al rentei. Deşi Metrov a fost nevoit să recunoască faptul că în cea mai mare parte a Rusiei – cea de răsărit – renta era încă nulă, că pentru nouă zecimi din populaţia ţării, compusă din optzeci de milioane de locuitori, salariul reprezenta numai hrana şi că deocamdată capitalul nu exista decât sub forma unor unelte din cele mai primitive – el privea pe orice muncitor numai din acest punct de vedere; nefiind de acord în multe privinţe cu economiştii, el îşi avea o teorie proprie, noua, asupra salariului, pe care o şi expuse lui Levin. Levin îl asculta în silă şi, la început, încercă să facă unele obiecţii; voi să-l întrerupă pe Metrov, ca să-şi exprime ideea sa, care, după părerea lui, ar fi trebui să facă de prisos orice altă expunere. Pe urmă, însă, după ce se convinse că ei privesc lucrurile într-un mod atât de diferit, încât n-au să se înţeleagă niciodată, el nu-l mai contrazise, ci se mulţumi numai să-l asculte. Deşi acum nu-l mai interesa de loc ceea ce spunea Metrov, Levin simţea totuşi o oarecare plăcere ascultându-l. Era măgulit că un savant îşi exprima ideile faţă de dânsul cu atâta plăcere, atenţie şi încredere în cunoştinţele lui de specialitate, punând în lumină uneori, printr-o singură aluzie, o latură întreagă a chestiunii. Atribuia acest lucru meritelor sale, neştiind că Metrov, după ce discutase despre acest subiect cu toţi intimii săi, vorbea cu o deosebită plăcere despre aceste chestiuni cu orice nouă cunoştinţă. În genere, Metrov vorbea cu plăcere faţă de oricine despre chestiunea care-l preocupa şi care nu era încă destul de lămurită nici chiar pentru el însuşi. — Numai să nu întârziem, zise Katavasov, uitându-se la ceas, îndată ce Metrov îşi încheie expunerea. — Da. Azi e şedinţă la Societatea amatorilor de ştiinţă, cu prilejul jubileului de cincizeci de ani ai lui Svintici, răspunse Katavasov la întrebarea lui Levin. Piotr Ivanîci şi cu mine vrem să ne ducem acolo. Am făgăduit să vorbesc despre lucrările lui din domeniul zoologiei. Vino cu noi. E foarte interesant. — Ai dreptate. E timpul să plecăm, aprobă Metrov. Veniţi cu noi; iar de acolo, dacă doriţi, poftiţi la mine. Aş dori mult să vă aud citind lucrarea. — Nu, nu face. Lucrarea nu e încă isprăvită. Dar la şedinţă merg cu plăcere. — Ai auzit, dragă? A făcut opinie separată, strigă Katavasov care îşi punea fracul în odaia de alături. Discuţia trecu asupra celor întâmplate la universitate. Chestiunea aceasta era un eveniment foarte important în iarna aceea, la Moscova. În consiliul universitar, trei profesori bătrâni nu acceptaseră punctul de vedere al tinerilor. Aceştia făcuseră opinie separată. După părerea unora, punctul de vedere al acestora era îngrozitor. După alţii, era vorba de cel mai simplu şi mai drept punct de vedere. Profesorii se împărţiseră în două tabere. Unii, printre care se număra şi Katavasov, acuzau tabăra adversă de înşelăciune şi de denunţ mârşav, ceilalţi – de copilărie şi desconsiderare a autorităţilor profesorale. Deşi nu făcea parte din cercul universitar, Levin auzise şi vorbise despre această chestiune cu prilejul vizitelor sale la Moscova şi-şi făcuse o părere proprie asupra ei. Luă parte la discuţia, care urmă şi pe stradă, până ce tustrei ajunseră la clădirea vechii universităţi. Şedinţa începuse. La masa acoperită cu postav, unde se aşezară Katavasov şi Metrov, se aflau încă şase persoane, dintre care una citea ceva, aplecata asupra unui manuscris. Levin se aşeză pe unul din scaunele goale care se aflau în jurul mesei şi întrebă în şoaptă pe un student de lângă el ce anume se citeşte. După ce se uită nemulţumit la Levin, studentul îi răspunse: — Biografia. Deşi biografia savantului nu-l interesa, Levin o ascultă fără voie şi află unele lucruri noi din viaţa celebrului învăţat. Când conferenţiarul isprăvi, preşedintele mulţumi şi citi nişte versuri pe care i le trimisese poetul Ment cu prilejul acestui jubileu, adăugind câteva cuvinte de mulţumire la adresa autorului. Apoi Katavasov citi cu glasul lui puternic şi piţigăiat darea de seamă despre lucrările ştiinţifice ale savantului. Când Katavasov sfârşi, Levin se uită la ceas: văzu că era trecut de ora unu şi se gândi că nu mai avea timp să citească lui Metrov lucrarea înainte de concert. De altfel, acum nici nu mai dorea asta. În timpul lecturii, Levin se tot gândi la discuţia avută, îşi dădea acum limpede seama că, dacă ideile lui Metrov aveau importanţă, şi ideile sale aveau însemnătatea lor. Aceste idei s-ar fi putut limpezi ducând la un rezultat oarecare, dar numai atunci când fiecare ar fi lucrat separat pe calea aleasă de el – un schimb de idei nefiind de niciun folos. Hotărât să refuze invitaţia lui Metrov, Levin se apropie de dânsul la sfârşitul şedinţei. Metrov îl prezentă pe Levin preşedintelui, cu care vorbea despre noutatea politică la ordinea zilei. Cu acest prilej, Metrov povesti preşedintelui ceea ce istorisise şi lui Levin, care făcu aceleaşi observaţii ca şi în dimineaţa aceea; dar, pentru variaţie, îşi mai exprimă o părere nouă care-i venise tocmai atunci. După aceea, convorbirea se întoarse din nou la cele întâmplate la universitate, întrucât auzise toate lucrurile acestea, Levin se grăbi să-şi exprime faţă de Metrov regretul de a nu putea da urmare invitaţiei sale, salută şi se duse la Lvov.
Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 3 PARTEA A CINCEA   I   Bătrâna prinţesă Şcerbaţkaia era de părere că nunta nu se putea face până-n postul mare. Până atunci rămâneau numai cinci săptămâni şi abia ar fi ajuns timp ca să fie gata jumătate din trusou. Pe de alta parte, îi dădea dreptate lui Levin, care spunea că după post ar putea fi prea târziu, fiindcă o mătuşă bătrână a prinţului Şcerbaţki era grav bolnavă şi s-ar putea să se prăpădească, şi atunci doliul ar mai întârzia mult nunta. De aceea prinţesa hotărî să împartă zestrea în două: trusoul mare şi cel mic, şi să facă nunta până-n post. Deocamdată să-l pregătească pe cel de-al doilea, rămânând să trimită mai târziu trusoul mare, şi se supără foc pe Levin, fiindcă acesta nu-i răspundea cu destulă seriozitate dacă primeşte ori nu. Această soluţie era cu atât mai potrivită cu cât tinerii căsătoriţi urmau să plece îndată  după nuntă la ţara, unde nu aveau nevoie de trusoul mare. Levin se afla în aceeaşi stare de surescitaţie, convins că el şi fericirea sa sunt unicul şi principalul ţel al universului… că n-avea nevoie să se gândească la nimic sau să se îngrijească de ceva, fiindcă totul se făcea pentru dânsul de către alţii. N-avea niciun plan şi niciun scop în legătură cu viaţa lui în viilor. Lăsa dezlegarea acestei probleme pe seama altora, ştiind că totul se va face cât se poate de bine. Fratele său, Serghei Ivanovici, Stepan Arkadici şi bătrâna prinţesă îl conduceau în tot ceea ce avea de îndeplinit. Iar el se învoia la tot ce i se propunea. Serghei Ivanovici luă pentru dânsul bani cu împrumut, prinţesa îl sfătui să părăsească Moscova după nuntă, iar Stepan Arkadici îi povăţui să plece în străinătate. Levin primea totul. „Faceţi tot ce vreţi, dacă asta vă bucură. Sunt în al nouălea cer şi fericirea mea nu poate fi nici mai mare, nici mai mică, orice aţi face voi”, îşi zicea el. Când îi împărtăşi lui Kitty sfatul primit de la Stepan Arkadici de a pleca în străinătate, Levin se miră foarte mult văzând că ea era de altă părere şi că avea unele dorinţe bine hotărâte în privinţa viitorului. Kitty ştia că Levin avea la ţară o îndeletnicire care-i plăcea; şi deşi nu-i cunoştea treburile şi nici nu căuta să le afle – lucru de care Levin îşi dădea seama – asta n-o împiedica să le socotească foarte importante; de aceea, ştiind că va locui la ţară, unde se afla casa lor, ea nu ţinea de loc să plece peste graniţă, ci dorea să se instaleze cât mai repede acolo unde aveau să locuiască. Acest gând exprimat cu hotărâre îl miră pe Levin; dar, cum lui îi era totuna, îl rugă numaidecât pe Stepan Arkadici să se ducă la ţară, ca şi cum acest lucru ar fi intrat în îndatoririle acestuia şi, cu bunul lui gust cunoscut, să orânduiască acolo totul cum va crede de cuviinţă. — Ascultă, îl întrebă o dată Stepan Arkadici pe Levin, după ce se întoarse de la ţară, unde pregătise totul pentru sosirea tinerilor căsătoriţi, ai adeverinţă că te-ai spovedit? — N-am. Dar de ce mă întrebi? — Fără asta nu te poţi cununa. — Vai de mine! izbucni Levin. Nu m-am mai spovedit de vreo nouă ani. Nici nu m-am gândit la aşa ceva. — Frumos îţi şade! spuse râzând Stepan Arkadici. Şi mai spui că eu sunt nihilist. Totuşi, fără asta nu se poate. Trebuie să te spovedeşti. — Când? Nu mai avem decât patru zile. Stepan Arkadici avu grijă şi de asta. Levin trebui să se ducă la spovedit. Pentru dânsul, om necredincios, care respecta însă credinţa altora, obligaţia de a participa la orice fel de ceremonie religioasă îl stânjenea îndeajuns. În starea sufletească, duioasă şi blândă, în care se găsea, constrângerea de a se preface i se părea nu numai grea, ci de neîndurat. Acum, fiind în plin triumf şi înflorire, nu se simţea în stare să mintă ori să ia în glumă cele sfinte; şi una şi alta erau cu neputinţă. Oricât îl iscodea pe Oblonski dacă n-ar fi rost să capete adeverinţă fără să se spovedească, Stepan Arkadici îi răspundea că aşa ceva nu se poate. — Ce pierzi cu asta? E o treabă de două zile, şi gata. O să ai de-a face cu un bătrânel atât de simpatic şi de deştept! Nici n-ai să simţi, ca şi cum ţi-ar scoate o măsea fără durere. Stând în biserică, la întâia slujbă, Levin încercă să retrăiască în amintire acel tânăr şi puternic sentiment religios pe care-l avusese între şaisprezece şi şaptesprezece ani, dar îşi dădu sema numaidecât că era cu neputinţă. Încercă să privească toate acestea ca pe nişte obiceiuri neînsemnate şi deşarte, ca da pildă vizitele de rigoare, dar simţi că nu izbutea nici asta. Ca şi cea mai mare parte a contemporanilor săi, Levin avea faţă de religie o atitudine foarte nelămurită. Nu putea crede; totuşi, în acelaşi timp, nu era un ateu convins. De aceea, neputând să creadă în însemnătatea celor ce făcea şi nici să le privească nepăsător, ca o simplă formalitate, Konstantin Dmitrici încercă în tot timpul spovedaniei un sentiment de stinghereală şi de ruşine, îndeplinind ceva ce nu înţelegea şi săvârşind, prin urmare, după cum îi spunea un glas lăuntric, ceva fals şi urât. În timpul slujbei Levin ba asculta moliftele, căutând să le dea un înţeles care să nu fie împotriva vederilor sale, ba, când vedea că nu le putea pricepe şi se simţea pornit să le critice, se străduia să nu le asculte. Se lăsa dus pe gânduri de observaţiile sale şi de amintirile ce i se perindau în minte cu o deosebită vioiciune, în timp ce lâncezea în biserică. Ascultă liturghia, vecernia şi celelalte rugăciuni de seară: iar a doua zi, sculându-se mai devreme decât de obicei, se duse la biserică pe la ora opt, fără să fi băut ceaiul, ca să asculte utrenia şi să se spovedească. În biserică nu se aflau decât un soldat cerşetor, două bătrâioare şi slujitorii altarului. Un diacon tânăr – muşchii spinării lungi i se desenau puternici sub anteriul subţire – îl întâmpină şi, apropiindu-se de o măsuţă, la perete, începu să-i citească pravilele. Pe măsură ce diaconul citea, repetând mai cu seamă des şi repede aceleaşi cuvinte: „Doamne miluieşte”, care sunau ca „mileşte, mileşte”, Levin îşi simţea mintea zăvorită şi pecetluită… Nu trebuia să te atingi de ea şi s-o zgândăreşti, ca nu cumva să iasă vreo încurcătură. De aceea, stând în spatele diaconului, Konstantin Dmitrici se gândea mai departe la socotelile sale, fără să asculte şi să pătrundă înţelesul cuvintelor. „Are o mână straşnic de expresivă”, se gândi el, amintindu-şi cum şezuse în ajun, împreună cu Kitty, la o masă din colţul salonului. N-aveau ce-şi spune, ca mai totdeauna în acest timp; iar Kitty, cu mâna pe masă, îşi strângea şi îşi desfăcea degetele. Urmărindu-şi mişcarea mâinii, ea izbucnise singură în râs. Levin îşi aminti cum îi sărutase mâna aceea şi cum îi cercetase cu privirea liniile convergente din palma-i trandafirie. „Iarăşi miluieşte”, îşi zise Konstantin închinându-se şi urmărind plecăciunile spinării diaconului, care se închina şi el „Mi-a luat pe urmă mâna şi s-a uitat la liniile din palmă”. „Ai mână simpatică!” îi spuse Kitty. Levin îşi privea mâna, apoi se uită şi la mâna scurta a diaconului. „Da, se isprăveşte în curând, se gândi Konstantin. Ba nu. A luat-o parcă de la capăt, îşi zise el ascultând moliftele. Nu, se sfârşeşte. Iacătă-l că face mătănii până-n pământ. Aşa-i totdeauna la sfârşit.” După ce luă pe nesimţite hârtia de trei ruble, pe care i-o strecură Levin sub mâneca de catifea, diaconul îi spuse că-l va înscrie la spovedanie şi, călcând ţanţoş cu ghetele noi, care scârţâiau pe lespezile bisericii goale, el intră în altar. Peste câteva clipe, scoase capul afară şi-i făcu semn să se apropie. Gândul, zăvorit până atunci în capul lui Levin, începu să se frământe; dar el se grăbi să-l alunge. „O să se sfârşească şi asta până la urmă”, se gândi Levin şi se îndreptă spre altar. Urcă treptele şi, luând-o la dreapta, îl văzu pe preot. Era un bătrânel cu barba rară, pe jumătate cărunt, cu ochii osteniţi şi buni, care stătea în faţa tetrapodului răsfoind un molitvenic. După ce se înclină uşor înaintea lui Levin, preotul începu numaidecât să citească molifte cu glasul său obişnuit. Când isprăvi, bătrânul făcu o mătanie până-n pământ şi se întoarse cu faţa către Levin. — Christos se află de faţă, nevăzut, la spovedania ta, zise preotul şi arătând spre crucea răstignirii. Crezi în tot ceea ce ne învaţă sfânta biserică apostolicească? adăugă el, luându-şi ochii de la Levin şi împreunându-şi mâinile sub patrafir. — M-am îndoit şi mă îndoiesc de toate, rosti Levin cu un glas care nu-i suna nici lui bine şi tăcu. Preotul aşteptă câteva clipe ca Levin să mai spună ceva; iar după aceea, închizând ochii, urmă, accentuând litera o ca băştinaşii din gubernia Vladimir: — Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, însă trebuie să ne rugăm ca milostivul Dumnezeu să dea tărie cugetului nostru. Ce păcate mai deosebite ai? adăugă preotul, fără cea mai mică pauză, vrând parcă să nu piardă vremea. — Păcatul meu cel mai mare este îndoiala. Ma îndoiesc de toate şi mă aflu mai totdeauna în stare de nesiguranţă. — Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, repetă preotul cu aceleaşi cuvinte. De ce anume te îndoieşti mai cu deosebire? — Mă îndoiesc de toate. Mă îndoiesc uneori chiar şi de existenţa lui Dumnezeu, zise Konstantin Dmitrici fără voie şi se îngrozi singur de necuviinţa celor rostite. Preotul însă nu păru impresionat de cuvintele lui Levin. — Dar care pot fi îndoielile în privinţa existenţei lui Dumnezeu? întrebă preotul, cu un zâmbet abia prins de Levin. Levin tăcea. — Cum te poţi îndoi de existenţa ziditorului, când te uiţi la cele clădite de el? urmă preotul repede, cu felul său obişnuit de a vorbi. Cine a împodobit cu stele bolta cerească? Cine a îmbrăcat pământul cu haină frumoasă? Cine altul, dacă nu ziditorul? rosti bătrânul, privindu-l întrebător. Levin îşi dădu seama că ar fi fost o necuviinţă să înceapă cu preotul o discuţie filosofică şi de aceea răspunse simplu la întrebare: — Nu ştiu. — Nu ştii? Atunci, cum te poţi îndoi că Dumnezeu a zidit totul? îl întrebă preotul cu o veselă nedumerire. — Nu înţeleg nimic, încheie Levin, îmbujorat la faţă, simţind că vorbele sale erau stupide, dar singurele potrivite într-o asemenea situaţie. — Închină-te şi roagă-te lui Dumnezeu. Până şi sfinţii părinţi au avut îndoieli şi s-au rugat Domnului să le întărească credinţa. Diavolul are mare putere. Nu trebuie să ne supunem lui. Închină-te şi roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te lui Dumnezeu, repetă repede preotul; apoi tăcu vreo câteva clipe, căzând parcă pe gânduri. Din câte am auzit, eşti pe cale să te însori cu fata prinţului Şcerbaţki, enoriaşul şi fiul meu sufletesc, adăugă preotul surâzând. E o domnişoară foarte cumsecade! — Da, răspunse Levin, roşind din pricina preotului. „De ce trebuia să mă întrebe asta la spovedanie?” îşi zise el. Răspunzând parcă gândului său, preotul urmă: — Ai de gând să te însori. Poate că Dumnezeu are să te dăruiască cu urmaşi. Nu-i aşa? Ce creştere ai putea da copiilor dumitale, dacă n-ai birui ispita diavolului care te ademeneşte la necredinţă? rosti preotul cu o blândă mustrare. Dacă-ţi iubeşti odrasla, atunci – ca bun părinte – n-ai să doreşti copilului numai bogăţie, lux şi măriri. Ai să-i doreşti şi mântuire, şi lumânarea minţii cu flacăra adevărului. Nu-i aşa? Ce-ai să răspunzi când mititelul nevinovat te va întreba: „Tătuţă, cine a făcut toate lucrurile care mă încântă pe lumea asta: pământul, apa, soarele „florile şi ierburile?”. Oare ai să-i răspunzi: „Nu ştiu?” Cum poţi să nu ştii, dacă Dumnezeu, în marea mila sa, ţi-a dezvăluit totul? Sau te va întreba copilul: „Ce mă aşteaptă în viaţa de dincolo de mormânt?” Ce-ai să-i spui dacă nu ştii nimic? Ce-ai să-i răspunzi? ÎI vei lăsa să-l vânture ademenirile lumii şi ale diavolului? Nu-i bine! zise preotul şi se opri aplecându-şi capul într-o parte şi privindu-l pe Levin cu nişte ochi buni şi blânzi. Levin nu-i răspunse nimic; şi nu fiindcă n-ar fi vrut să intre în discuţie cu preotul, ci fiindcă nimeni nu-i pusese încă astfel de întrebări. Iar până când micuţii îi vor pune astfel de întrebări, el mai avea timp să se gândească la răspuns. — Intri în acea perioadă a vieţii, încheie preotul, când trebuie să-ţi alegi o cale şi să te ţii de ea. Roagă-te lui Dumnezeu ca în marea mila sa să te ajute şi să te miluiască. Domnul-Dumnezeul nostru Iisus Cristos, cu harul şi cu îndurările iubirii lui, să ierte păcatele robului său… Isprăvind rugăciunea de dezlegare, preotul îl binecuvântă şi-l lăsă să plece. În ziua aceea, întorcându-se acasă, Levin avu un sentiment de bucurie, punând capăt unei situaţii delicate fără să fi fost nevoie a minţi. Afară de aceasta, Levin rămăsese cu impresia nedesluşită că ceea ce spusese bătrânelul acela bun şi cumsecade nu erau chiar prostii, cum i se păruse la început, şi că în cuvintele sale se afla ceva care trebuia lămurit. „Bineînţeles, nu acum, se gândi Levin, ci cândva, mai târziu”. În clipa aceea simţi mai mult decât oricând existenţa unor părţi tulburi şi întunecate din sufletul său şi că în privinţa religiei se găsea în aceeaşi situaţie pe care o observase atât de bine la alţii şi-i displăcuse, şi pentru care-l mustrase pe prietenul său Sviajski. Levin îşi petrecu seara împreună cu logodnica la Dolly şi fu foarte vesel. Ca să explice lui Stepan Arkadici starea de surescitare în care se afla, îi spuse că e vesel ca un câine dresat să sară printr-un cerc şi care – înţelegând în sfârşit ce se cere de la dânsul – începe să latre, să dea din coadă şi să sară de bucurie pe mese şi pe ferestre.   II   În ziua nunţii, potrivit datinilor (pe care prinţesa şi Daria Alexandrovna le păzeau cu străşnicie), Levin nu-şi văzu logodnica şi prânzi cu trei burlaci care se întruniseră întâmplător la dânsul: Serghei Ivanovici, Katavasov – fost coleg de facultate al lui Levin, acum profesor universitar de ştiinţe naturale, pe care, întâlnindu-l pe stradă, îl luase acasă şi, în sfârşit, Cirikov – judecător de pace la Moscova, tovarăşul la vânătorile de urşi şi cavalerul său de onoare. La masă petrecură foarte bine. Serghei Ivanovici se găsea într-o dispoziţie minunată şi făcea haz de originalitatea lui Katavasov care, văzând că toţi îi înţelegeau şi îi preţuiau originalitatea, era în mare vervă. Cirikov susţinea vesel şi cu inima bună toate discuţiile. — Când mă gândesc, glumea Katavasov, tărăgănând cuvintele datorită unui obicei dobândit la catedră, ce băiat capabil a fost prietenul nostru Konstantin Dmitrici! Vorbesc la trecut, fiindcă el nu mai există. Pe atunci, la ieşirea din universitate, iubea ştiinţa, se interesa de umanitate. Acum însă jumătate din facultăţile sale mintale îi folosesc să se amăgească pe sine însuşi, iar cealaltă jumătate, ca să justifice această amăgire. — N-am văzut un vrăjmaş al căsătoriei mai aprig decât dumneata, zise Serghei Ivanovici. — Nu. Nu sunt vrăjmaşul căsătoriei, ci partizanul diviziunii muncii. Oamenii care nu sunt în stare să facă nimic trebuie să perpetueze speţa; iar ceilalţi să contribuie la lumânarea şi la fericirea umanităţii. Aşa înţeleg eu lucrurile. Sunt o groază de amatori care amestecă aceste două meşteşuguri. Eu nu fac parte din tagma lor. — Ce fericit am să fiu când o să aflu că te-ai îndrăgostit, zise Levin. Te rog să nu uiţi a mă pofti la nuntă. — Chiar sunt îndrăgostit. — Da… de o caracatiţă. Ştii, spuse Levin fratelui său, Mihail Semionîci scrie o lucrare despre alimentaţie şi… — Te rog, nu încurca lucrurile. Nu interesează obiectul lucrării mele. E adevărat că-mi plac caracatiţele. — Asta nu te-ar împiedica să-ţi iubeşti soţia. — Caracatiţele nu m-ar împiedica, dar soţia m-ar împiedica. — De ce? — Vei vedea. Uite, dumitale îţi place agricultura, vânătoarea. Ei, vei vedea mai târziu… — Ştii, azi a venit Arhip. Spune că la Prudnoe sunt o puzderie de elani şi doi urşi, zise Cirikov. — Ai să-i vânezi fără mine. — Are dreptate, încuviinţă Serghei Ivanovici. De azi înainte, adio vânătoare de urşi! N-are să te lase nevasta. Levin zâmbi. Gândul că soţia sa nu l-ar lăsa la vânătoare, îl bucură atât de mult, încât era gata să se lipsească pentru totdeauna de plăcerea de a împuşca urşi. — Totuşi îmi pare rău că aceşti doi urşi vor fi vânaţi fără dumneata. Îţi mai aduci aminte de ultima goană de la Hapilov? A fost o minune! izbucni Cirikov. Levin nu vru să-l dezamăgească, spunându-i că fără ea nicăieri nu poate fi frumos, şi tăcu. — Nu degeaba s-a născut obiceiul de a-ţi lua rămas bun de la viaţa de holtei, zise Serghei Ivanovici. Oricât de fericit ai fi, tot îţi pare rău după libertate! — Mărturiseşte-ne: nu eşti cumva stăpânit de un sentiment asemănător cu acela al logodnicului lui Gogol[1]? Nu-ţi vine să sari pe fereastră? — Desigur că-i aşa, dar nu vrea să recunoască! răspunse, în locul lui Levin, Katavasov, râzând zgomotos. — De! Fereastra e deschisă… Să plecăm chiar acum la Tver! Ursoaica e singură. Poţi s-o ataci în bârlog. Zău, hai să plecăm cu trenul de cinci! Cei de aci facă ce vor! zise Cirikov zâmbind. — Vă jur, răspunse Levin surâzând, că nu găsesc în sufletul meu niciun pic de părere de rău după libertatea mea pierdută, — Acum e un haos atât de mare în sufletul dumitale, încât nu poţi găsi nimic acolo, îi spuse Katavasov. Ai puţină răbdare. Când haosul se va mai limpezi un pic, ai să găseşti. — Aş fi simţit cât de cât dacă, în afară de sentimentul meu (nu vru să rostească faţă de dânşii cuvântul „dragoste”)… de fericire, aş simţi şi părere de rău după libertate… Dar eu, dimpotrivă, mă bucur tocmai de această pierdere a libertăţii. — Rău de tot! Iată un individ pierdut! adause Katavasov. Şi-acum, să bem pentru tămăduirea lui sau, cel puţin, să-i dorim a i se împlini măcar a suta parte dintre visurile sale, şi încă ar fi o fericire cum nu s-a mai pomenit pe pământ! Oaspeţii plecară curând după-masă, ca el să aibă timpul a-şi schimba hainele pentru nuntă. Când rămase singur şi îşi aduse aminte de discuţiile acestor burlaci, Levin se întrebă încă o dată dacă există în sufletul lui părere de rău după libertatea despre care vorbiseră prietenii săi. Şi această întrebare îl făcu să zâmbească. „Libertate? Dar ce-ţi trebuie libertate? Fericirea stă numai în a iubi şi a dori… a cugeta prin dorinţele şi prin gândurile ei. Adică în a nu avea nicio libertate. Asta e fericirea!” „Oare îi cunosc eu gândurile, dorinţele, sentimentele?” îi şopti deodată un glas. Zâmbetul i se şterse de pe faţă. Căzu pe gânduri. ÎI cuprinse deodată un sentiment ciudat, îl copleşiră teama şi îndoiala – nesiguranţa în toate. „Dar dacă nu mă iubeşte? Dacă se mărită numai ca să se mărite? Dacă ea însăşi nu ştie ce face? se întrebă el. S-ar putea dezmetici, dându-şi seama abia după măritiş că nu mă iubeşte şi că nu mă va putea iubi niciodată.” Îi veniră gânduri ciudate şi cumplit de rele cu privire la Kitty. Era gelos pe Vronski, exact ca acum un an… Parcă fusese ieri seară când o văzuse cu Vronski, şi o bănui pe Kitty că nu-i spusese totul. Sări în sus. „Nu, nu mai merge aşa! hotărî el, deznădăjduit. Mă duc la ea, o întreb şi-i spun pentru ultima oară: suntem liberi. N-ar fi mai bine să ne oprim aici? Orice e mai bine decât o nenorocire pe viaţă, ruşine şi necredinţă!” Deznădăjduit până în adâncul inimii, mâniat pe toată lumea, pe el însuşi şi pe dânsa, plecă de la hotel şi se duse la Kitty. O găsi în odăile din dos. Stătea pe o ladă şi alegea, cu o fată, din nişte grămezi de rochii în toate culorile, aşezate pe speteaza scaunelor şi pe jos. — Ah! strigă Kitty văzându-l şi se însenină de bucurie. Tu, dumneata, aici! (Până în ziua aceea Kitty îi spunea când „tu”, când „dumneata”.) Nu te aşteptam. Îmi alegeam rochiile de fată, cui să le împart… — A! Foarte frumos! zise Levin, uitându-se posomorât la fată. — Du-te, Duniaşa. Am să te chem mai târziu. Dar ce e cu tine? îl întrebă ea, tutuindu-l fără să mai şovăie, de îndată ce ieşi fata. Văzându-i faţa stranie, tulburată şi mohorâtă, o cuprinse teama. — Kitty mă chinuiesc! Nu mă pot chinui singur, izbucni el cu glas deznădăjduit şi se opri în faţa ei, implorând-o cu ochii. Îşi dădu seama după expresia iubitoare şi cinstită a figurii sale că tot ce avea de gând să-i spună n-are niciun temei. Simţea însă nevoia să-i risipească ea îndoielile. Am venit să-ţi spun că încă nu e prea târziu. Totul se poate încă îndrepta. — Ce s-a întâmplat? Nu pricep nimic. Ce e cu tine? — Ceea ce ţi-am spus de mii de ori şi nu-mi iese din minte: că nu sunt vrednic de tine. Cum ai putut primi să mă iei de bărbat? Mai gândeşte-te. Te-ai înşelat. Chibzuieşte bine, Nu mă poţi iubi… Dacă… e mai bine să mi-o spui, zise Levin fără să se uite la dânsa. Voi fi nenorocit, n-are-a face. Lasă lumea să spună ce-o vrea. Orice e mai uşor decât nenorocirea… Mai bine acum, cât mai e timp… — Nu înţeleg, răspunse Kitty speriată. Vrei să spui că renunţi la mine? Că trebuie să rupem? — Da, dacă nu mă iubeşti. — Eşti nebun! strigă Kitty, îmbujorându-se de necaz. Dar chipul lui era atât de jalnic, încât ea îşi stăpâni ciuda; şi aruncând rochiile pe scaun, se aşeză mai aproape de dânsul. — La ce te gândeşti? Spune-mi totul. — Cred că nu mă poţi iubi. De ce m-ai putea iubi? — Dumnezeule! Ce pot face… zise Kitty şi izbucni în plâns. — Ah, ce-am făcut! exclamă Levin şi, aşezându-se în genunchi înaintea ei, începu să-i sărute, mâinile. Cinci minute mai târziu, când bătrâna prinţesă intră în odaie, îi găsi împăcaţi. Kitty nu numai că îl încredinţase că-l iubeşte, dar îi explicase şi pentru ce. Îi spusese că-l iubeşte fiindcă-l înţelege în toate, fiindcă ştie ce trebuie să iubească şi că tot ce-i place lui e frumos – ceea ce i se păru lui Levin cât se poate de lămurit. Când intră prinţesa, amândoi şedeau alături pe ladă, alegeau rochiile şi se certau. Kitty vroia să dea Duniaşei rochia cafenie pe care o purtase în ziua când îi ceruse Levin mâna, iar el nu vroia să înstrăineze rochia asta şi stăruia să dăruiască Duniaşei o rochie albastră. — Cum nu înţelegi? E oacheşă, n-are să-i stea bine în albastru… M-am gândit eu la toate. Aflând pricina pentru care venise Levin, prinţesa se supără, jumătate în glumă, jumătate în serios. Îl trimise acasă să se îmbrace şi s-o lase în pace pe Kitty, deoarece coaforul Charles trebuia să sosească din clipă în clipă să-i facă coafura. — N-a mâncat şi aşa de câteva zile şi s-a urâţit, şi tu o mai enervezi cu prostiile tale, îl certă bătrâna prinţesă. Hai, du-te, du-te drăguţă. Vinovat şi ruşinat, însă liniştit, Levin se întoarse la hotel. Fratele său, Daria Alexandrovna şi Stepan Arkadici, gata îmbrăcaţi, îl şi aşteptau să-l binecuvânteze cu icoana. Nu mai era timp de pierdut. Daria Alexandrovna mai trebuia să treacă pe acasă ca să-şi ia băiatul pomădat şi frizat, care urma să însoţească mireasa cu icoana. După aceea, un cupeu trebuia trimis după cavalerul de onoare, iar altul – după ce-l va fi dus pe Serghei Ivanovici – urma să vină înapoi… îndeobşte în ziua nunţii erau o mulţime de chestiuni foarte complicate. Un lucru era sigur: nu încăpea nicio clipă de zăbavă, fiindcă se făcuse ora şase şi jumătate. Binecuvântarea cu icoana nu fusese la înălţimea momentului. Stepan Arkadici luă alături de soţia sa o atitudine comică şi solemnă: apucă icoana şi, punându-l pe Levin să bată o mătanie, îl binecuvântă cu un zâmbet bun, ironic şi-l sărută de trei ori. Daria Alexandrovna procedă la fel şi îndată după aceea se grăbi să plece, încurcându-se de-a binelea în orânduirea folosirii trăsurilor. — Uite ce o să facem: tu vino ca să-l duci în cupeul nostru; iar Serghei Ivanovici, dacă-i aşa de bun, va trece pe la noi să ia cupeul şi să-l trimită îndărăt. — Prea bine. — Iar noi doi mergem împreună. Ţi-ai expediat bagajele? îl întrebă Stepan Arkadici. — Le-am expediat, răspunse Levin şi-l chemă pe Kuzma să-l ajute la îmbrăcat.   III   O mulţime de lume, mai cu seamă femei, înconjura biserica luminată pentru cununie. Acei care nu apucaseră să pătrundă înăuntru se înghesuiau pe lângă ferestre, îmbrâncindu-se, certându-se şi uitându-se printre gratii. Mai bine de douăzeci de cupeuri se rânduiseră de-a lungul străzii, străjuite de jandarmi. Un ofiţer de poliţie stătea la intrare, sfidând gerul, într-o tunică strălucitoare. Veneau mereu trăsuri, aducând ba doamne cu flori, care-şi ridicau trenele… ba bărbaţi, care-şi scoteau chipiul militar sau pălăria neagră, intrând în biserică. Înăuntru se şi aprinseseră amândouă policandrele şi toate lumânările din faţa icoanelor. Lucirile aurii de pe fondul roşu al catapetesmei, horbota aurită a icoanelor, argintul candelabrelor şi al sfeşnicelor, lespezile pardoselei, covoraşele, prapurii de sus de lângă strane, treptele altarului, vechile cărţi înnegrite, anteriile şi stiharele – totul era scăldat în lumină. Din partea dreapta a bisericii încălzite, unde se vedeau o mulţime de fracuri şi cravate albe, tunici şi mătăsuri, catifele, atlazuri, coafuri, flori, umeri, braţe goale şi mănuşi lungi – venea un vuiet de glasuri, abia auzit, dar plin de însufleţire, cu ecouri stranii sub bolţile înalte. Ori de câte ori se deschidea uşa scârţâind, murmurul de glasuri din mulţime se potolea şi toată lumea întorcea capul, în aşteptare, ca să vadă intrând mireasa şi mirele. Dar uşa se deschise de peste zece ori, şi de fiecare dată era vreun invitat întârziat sau vreo invitată care se îndrepta spre cercul din dreapta al celor poftiţi la nuntă, sau vreo spectatoare care înşelase sau înduplecase pe ofiţerul de poliţie s-o lase să intre şi care se amesteca în mulţimea străină din stânga. Atât rudele cât şi străinii trecuseră prin toate fazele aşteptării. La început nu se dădu nicio însemnătate acestei întârzieri; pe urmă însă lumea începu să se uite din ce în ce mai des la uşă, întrebându-se dacă nu cumva se întâmplase ceva. În sfârşit, întârzierea ajunse supărătoare, şi atât rudele cât şi invitaţii se sileau să dea impresia că nu se gândesc la mire, ci sunt preocupaţi de discuţiile lor. Protodiaconul, vrând parcă să atragă atenţia că timpul lui e preţios, tuşea nerăbdător, de dârdâiau geamurile ferestrelor. În strană, cântăreţii plictisiţi ba îşi încercau glasul, ba îşi suflau nasul. Preotul trimitea mereu când pe dascăl, când pe diacon să vadă dacă nu sosise mirele; şi apărea tot mai des în uşa lăturalnică a altarului. Îmbrăcat într-un anteriu violet şi cu o cingătoare brodată, aşteptând pe mire. În sfârşit o doamnă, uitându-se la ceas, zise: — Totuşi e ciudat! Atunci toţi musafirii se neliniştiră şi începură să-şi arate cu voce tare mirarea şi nemulţumirea, când un cavaler de onoare se duse să afle ce se întâmplase. În timpul» acesta, Kitty, în rochie albă cu văl lung şi cu o cunună de flori de lămâiţă pe cap, era de mult gata şi aştepta, împreună cu naşa şi cu sora sa. doamna Lvov, în salonul cel mare al casei Şcerbaţki; se uita pe fereastră, aşteptând în zadar, de peste o jumătate de ceas, vestea de la cavalerul său de onoare că mirele sosise la biserică. În tot acest timp, Levin, numai în pantaloni, fără vestă şi frac, umbla de colo până colo prin camera lui de hotel, scoţându-şi mereu capul pe uşă şi cercetând cu privirea coridorul. Dar pe coridor nu se vedea acela pe care-l aştepta. Konstantin Dmitrici se întorcea deznădăjduit, dând din mâini şi se jeluia lui Stepan Arkadici, care fuma liniştit. — A mai fost vreodată cineva într-o situaţie atât de idioată? — Da, e stupid, întări Stepan Arkadici zâmbind împăciuitor. Dar linişteşte-te! Ţi-o aduce îndată. — Cum se poate una ca asta?! izbucni Levin cu o furie stăpânită. Şi vestele astea deschise… ce tâmpenie! E cu neputinţă, urmă el, privind plastronul mototolit al cămăşii sale. Dar dacă mi-au trimis bagajele la gară?! exclamă el deznădăjduit. — Ţi-o pui pe a mea. — Trebuia s-o fi făcut de mult. — Vezi că nu-ţi vine tocmai bine şi e păcat să te faci ridicol… mai ai puţină răbdare. Totul are să fie bine! Ce se întâmplase? Când Levin ceruse hainele, Kuzma, bătrânul lui fecior, îi adusese fracul, vesta şi tot ce-i trebuia. — Dar cămaşa? strigase Levin. — Cămaşa-i pe dumneavoastră, răspunse Kuzma cu un surâs liniştit. Nu-i dăduse prin gând să oprească o cămaşă curată şi, primind ordin să strângă bagajele şi să le ducă la Şcerbaţki, de unde tinerii căsătoriţi urmau să plece în aceeaşi seară, făcuse aşa cum i se poruncise: împachetase totul, afară de frac. Cămaşa pe care o purta Levin de dimineaţă era mototolită şi nu se potrivea cu vesta deschisă. Până la Şcerbaţki era departe. Expediase feciorul să cumpere o cămaşă. Acesta se întorsese cu mâna goală. Era duminică, prăvăliile închise… Trimisese la Stepan Arkadici. I se adusese o cămaşă, dar aceasta era îngrozitor de largă şi de scurtă. Poruncise în sfârşit feciorului ca să se repeadă la Şcerbaţki pentru a despacheta bagajele. Mirele era aşteptat la biserică, iar el umbla prin cameră ca o fiară închisă în cuşcă, uitându-se pe coridor şi amintindu-şi cu deznădejde de cele ce-i spusese lui Kitty, care cine ştie ce ar fi putut crede acum. În cele din urmă vinovatul – Kuzma – dădu buzna în odaie, cu sufletul la gură, aducând cămaşa. — De-abia am pus mâna pe ea. Tocmai urcau bagajele în camion, le spuse Kuzma. Peste trei minute, fără să se uite la ceas, ca să nu-şi zgândărească rana, Levin porni în goană pe coridor. — Asta nu ajută la nimic, ti spuse surâzând Stepan Arkadici, mergând fără grabă în urma lui. Totul are să fie bine, are să fie bine… Atâta-ţi spun…   [1] Este vorba de Podkolesin, personajul principal din piesa Căsătoria de N.V. Gogol – personaj stăpânit de teamă şi de o chinuitoare şovăială la gândul însurătorii.  
Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 2 PARTEA A TREIA   I   Serghei Ivanovici Koznîşev, în loc să plece ca de obicei în străinătate, să se odihnească după munca lui intelectuală, se duse la ţară, la fratele său, către sfârşitul lunii mai. Socotea că nu era viaţă mai frumoasă decât viaţa la ţară şi venise să se bucure cu Levin de ea. Acestuia îi păru foarte bine, cu atât mai mult, cu cât nu-l aştepta pe fratele său Nikolai. Dar, cu toată dragostea şi respectul pentru Serghei Ivanovici, Levin nu se simţea în apele lui când fratele său venea la ţară. Îl stingherea, ba chiar îi displăcea felul lui de a privi această viaţă. Pentru Levin, satul era centrul vieţii sale, adică un loc de bucurii, necazuri şi de muncă. Pentru Serghei Ivanovici, însă, satul nu era decât locul de odihnă după muncă şi antidot sigur împotriva atmosferei viciate a oraşului, antidot pe care-l lua cu plăcere, conştient de eficacitatea sa. Lui  Levin satul îi era drag fiindcă reprezenta un câmp de activitate incontestabil folositoare. Lui Serghei Ivanovici îi plăcea cu deosebire tocmai din pricină că acolo putea să nu facă nimic. De altfel şi felul lui Serghei Ivanovici de a vedea poporul îl cam nemulţumea pe Levin. Serghei Ivanovici spunea că iubeşte şi cunoaşte poporul. Stătea de vorbă adesea cu mujicii – lucru pe care ştia să-l facă frumos, fără să se prefacă şi fără să se strâmbe. Din fiecare convorbire de soiul acesta el trăgea concluzii generale în favoarea poporului, căutând totodată a dovedi că-l cunoaşte. Aceste judecăţi superficiale îi displăceau lui Levin. Pentru dânsul, poporul nu era decât factorul principal în munca lor comună, în ciuda respectului şi a iubirii lui adânci pentru mujic – pe care le-a supt, desigur, cum spunea el, o dată cu laptele doicii, o ţărancă – şi deşi lucra cot la cot cu sătenii în munca lor comună, deşi rămânea încântat uneori de puterea, blândeţea şi spiritul de dreptate al acestor oameni, totuşi se întâmpla adeseori, când această muncă cerea şi alte însuşiri de la dânşii, să se înfurie împotriva ţăranilor. Îl exasperau nepăsarea, lipsa de disciplină, beţia şi năravul lor de a minţi. De l-ar fi întrebat cineva dacă iubeşte poporul, n-ar fi ştiut în ruptul capului ce să răspundă, îl iubea şi în acelaşi timp nu-l iubea – ca de altfel pe toţi oamenii în genere. Bineînţeles, bun din fire cum era, mai mult iubea decât nu iubea pe oameni – deci şi poporul. Nu putea însă spune că iubeşte sau nu iubeşte poporul ca despre ceva distinct de el, deoarece nu numai că trăia în mijlocul lui şi că toate interesele sale erau legate de popor, dar el însuşi se socotea ca o parte din popor. Nu vedea în acesta, după cum nu vedea nici în propria-i fiinţă, însuşiri şi cusururi deosebite şi nu putea să nu se socotească una cu poporul! Pe lângă aceasta, deşi trăise multa vreme în cele mai strânse legături cu ţăranii, ca proprietar şi ca mijlocitor al lor, mai ales ca sfătuitor (ţăranii aveau încredere întrânsul şi veneau să-i ceară sfatul de la o depărtare de patruzeci de verste), el n-avea o părere bine desluşită despre popor. La întrebarea dacă cunoaşte poporul, i-ar fi fost tot atât de greu să răspundă ca şi la întrebarea dacă-l iubeşte. A spune că-l cunoaşte, ar fi însemnat în acelaşi timp să pretindă că cunoaşte oamenii. Avea prilejul să vadă şi să cunoască fel de fel de oameni, printre care şi mujici. Pe aceştia din urmă îi socotea oameni buni, interesanţi şi descoperea mereu la dânşii tot alte trăsături de caracter, schimbându-şi părerile de mai înainte asupra lor şi înlocuindu-le cu alte păreri. Dimpotrivă, Serghei Ivanovici – după cum iubea şi lăuda viaţa de la ţară, în opoziţie cu viaţa de la oraş, care nu-i plăcea – tot aşa iubea şi poporul, în opoziţie cu lumea mondenă, pe care n-o iubea. De asemenea, el socotea că poporul se deosebeşte de ceilalţi oameni în genere. În mintea lui metodică se cristalizaseră cu precizie anumite forme ale vieţii poporului, scoase în parte din însăşi viaţa poporului, mai cu seamă însă din contrastele faţă de celelalte clase. Nu-şi schimba niciodată părerea despre popor şi atitudinea binevoitoare faţă de dânsul. În divergenţele de păreri care se năşteau între cei doi fraţi cu prilejul discuţiilor despre popor, Serghei Ivanovici ieşea totdeauna învingător. Îl biruia pe fratele său, fiindcă avea noţiuni bine definite despre caracterul, însuşirile şi gusturile poporului. Levin însă n-avea nicio părere bine definită şi statornicită; de aceea era prins mereu în contrazicere cu sine însuşi în aceste discuţii. Pentru Serghei Ivanovici, fratele său mezin era un băiat simpatic, avec le coeur bien placé[1] (cum se exprima el în franţuzeşte), dar cu mintea, deşi destul de ageră, influenţată de impresiile momentului şi de aceea plină de contradicţii. Cu indulgenţa unui frate mai mare, el îi explica uneori valoarea lucrurilor, însă nu-i plăcea să discute cu dânsul, fiindcă-l dobora prea uşor. Konstantin Levin îl privea pe fratele său ca pe un om de o mare inteligenţă şi de o vastă erudiţie, nobil în cel mai înalt înţeles al cuvântului, înzestrat cu capacitatea de a lupta pentru binele obştesc; dar, cu cât înainta în vârstă şi cu cât îşi cunoştea mai bine fratele, cu atât mai des simţea în fundul sufletul său că această capacitate de a lupta în vederea binelui obştesc, de care el însuşi se credea lipsit cu totul, poate că nici nu era de fapt o calitate, ci dimpotrivă, o lipsă. Poate o lipsă nu de dorinţe şi de gusturi frumoase, cinstite şi nobile, ci o lipsă de forţă vitală – ceea ce se numeşte inimă, de acea năzuinţă care sileşte pe om să aleagă, dintre toate căile vieţii care i se deschid înainte, una singură şi să nu se abată de la ea. Cu cât îşi cunoştea mai bine fratele, cu atât mai mult observa Levin că Serghei Ivanovici, ca şi mulţi alţi militanţi pentru binele obştesc, nu era împins de inimă spre aceasta, ci de raţiune. E frumos să te îndeletniceşti cu asemenea lucruri, îşi ziceau, ei, şi se purtau în consecinţă! Levin îşi întări această părere, văzând că fratele său nu punea mai mult la inimă problemele binelui general şi ale nemuririi sufletului decât ale unei partide de şah sau iscusita structură a unei maşini noi. Afară de aceasta, pe Levin îl stingherea prezenţa fratelui său la ţară, fiindcă – mai cu seamă vara – era mereu prins de gospodărie. Nu-i ajungea ziua lungă de vară ca să facă tot ce trebuia, în timp ce Serghei Ivanovici se odihnea. Dar, deşi se odihnea, adică nu lucra la cartea lui, era atât de obişnuit cu activitatea intelectuală, încât îi plăcea să-şi exprime într-o formă frumoasă şi concisă ideile ce-i veneau în minte şi ţinea să aibă pe cineva care să-l asculte. Fratele său îi era cel mai obişnuit şi mai firesc auditor. De aceea, cu toate că relaţiile lor erau simple, libere şi prieteneşti, lui Levin îi venea greu să-l lase singur. Serghei Ivanovici prefera să se întindă pe iarbă şi să stea aşa, prăjindu-se la soare şi flecărind alene. — N-ai să mă crezi, îi spunea el lui Levin, ce plăcere îmi face lenea asta ucraineană. Nicio idee în minte, capul deşert ca o minge. Konstantin Levin se plictisea să şadă şi să asculte, mai ales când ştia că în lipsa lui se cară gunoi pe un câmp nepregătit şi că, nefiind supravegheaţi, oamenii ar putea să-l arunce Dumnezeu ştie cum… N-au să înşurubeze bine nici cormanele la pluguri, ci au să le scoată, şi pe urmă au să spună că plugurile de fier sunt o născocire proastă, că plugul de lemn e sfânt – şi aşa mai departe. — Nu mai umbla atâta pe căldură, îi spunea Serghei Ivanovici. — Nu. Trebuie numai să trec o clipă pe la birou şi mă întorc îndată, răspundea Levin şi fugea la câmp.   II   În cele dintâi zile ale lui iunie se întâmplă ca Agafia Mihailovna, bătrâna dădacă, acum menajeră, în timp ce ducea la pivniţă un borcan cu ciuperci marinate chiar atunci, să alunece deodată şi să cadă, scrântindu-şi mâna din încheietură. Curând îşi făcu apariţia medicul zemstvei, un tânăr guraliv, care abia îşi isprăvise studiile. Examina mâna, spuse că nu e scrântită, puse o compresă şi, rămânând la masă, se arăta încântat să stea de vorbă eu vestitul Serghei Ivanovici Koznîşev. Îi povesti, ca să-şi arate părerile înaintate asupra lucrurilor, toate bârfelile din judeţ şi se plânse de proasta situaţie a zemstvei. Serghei Ivanovici îl ascultă cu luare-aminte, îi puse întrebări şi, stârnit de noul auditor, se înflăcăra şi făcu câteva observaţii juste şi convingătoare, preţuite cu respect de tânărul medic. În sfârşit se însufleţise ca totdeauna după o discuţie strălucită şi înflăcărată – lucru cunoscut de fratele său. După plecarea doctorului, Serghei Ivanovici îşi exprimă dorinţa de a se duce cu undiţa la gârlă. Îi plăcea să pescuiască şi se mândrea oarecum că poate să-i placă o îndeletnicire aşa de stupidă. Levin, care trebuia să-şi vadă arăturile şi păşunile, se arătă gata să-şi ducă fratele cu cabrioleta. Era în toiul verii, tocmai vremea când se vede bine ce recoltă va fi şi încep grijile însămânţărilor de toamnă. Se apropia cositul. Secara dăduse toată în spic şi, verde-cenuşie, cu spicul încă uşor, se legăna în vânt. Ovăzul verde, cu tufe de iarbă galbenă presărate prin el, răsărise neregulat pe ogoarele târzii. Floarea hrişcăi, semănată de timpuriu, se scutura acoperind pământul. Pârloagele bătătorite, ca piatra, de vite, cu poteci lăsate printre ele, pe care nu le înturna plugul, erau pe jumătate arate. Grămezile de băligar, scoase la câmp şi uscate deasupra, îşi amestecau în zori izul cu mireasma ierburilor în floare, pline de nectar. Iar în aşezături, fâneţele curăţate, împestriţate cu grămezile negre ale tulpinilor de măcriş plivit, se întindeau ca o mare, aşteptând să fie cosite. Era vremea când în muncile agricole se făcea un scurt popas înainte de seceriş, care vine la rând în fiecare an, chemând toate puterile norodului. Recolta era minunată; iar zilele de vară erau senine şi calde, cu nopţi scurte, înrourate… Fraţii trebuiau să treacă prin pădure ca să ajungă la fâneţe. Serghei Ivanovici admira tot timpul frumuseţea pădurii, cu frunziş bogat. Arăta fratelui său ba un tei bătrân, întunecat în partea umbroasă, smălţat cu codiţe galbene, gata să înflorească, ba mlădiţele tinere ale copacilor, crescute în anul acela, strălucind ca smaragdul. Lui Levin nu-i plăcea să vorbească sau să asculte vorbindu-se despre frumuseţile naturii. Pentru dânsul, cuvintele despuiau de frumuseţe ceea ce vedea. Încuviinţând ceea ce spunea fratele său, Konstantin Dmitrici începu să se gândească la altceva. După ce trecură pădurea, atenţia lui se îndreptă asupra unei pârloage de pe o movilă, aici acoperită cu iarbă galbenă, dincolo bătătorită şi împărţită în pătrăţele – parte arată, parte plină de grămezi de gunoi. Trecu un şir de căruţe, şi Levin le numără şi rămase mulţumit că se va căra tot ceea ce trebuia. Când văzu fâneţele, gândul lui sări la cosit. Cositul fânului îl interesa totdeauna în chip deosebit. Apropiindu-se de fâneaţă, Konstantin opri calul. Roua dimineţii mai stăruia pe iarba înaltă şi deasă. Ca să nu-şi ude picioarele, Serghei Ivanovici rugă pe Levin să-l ducă cu cabrioleta, prin fâneaţă, până la un tufiş de răchită, unde «cădeau» bibani. Oricât de rău îi părea să calce iarba, Konstantin intră în fâneaţă. Iarba înaltă se înfăşură, moale, în jurul roţilor şi pe picioarele calului, presărând cu seminţe spiţele şi butucii uzi ai cabrioletei. Fratele său se aşeză sub o tufă şi-şi desfăşură undiţele, iar Levin îşi duse calul mai departe, să-l lege, şi intră în marea de ierburi verzi-cenuşii, neclătinate de vânt. În locurile inundabile, iarba mătăsoasă, cu seminţe care dădeau în copt, îi ajungea până aproape de brâu. După ce străbătu fâneaţă de-a curmezişul, Levin ieşi la drum, unde întâlni un bătrân cu un ochi umflat, care ducea o roiniţă cu albine. — Ce e? Nu cumva le-ai prins, Fomici? îl întrebă Levin. — Da de unde, Konstantin Dmitrici! Sunt ale mele. De-am putea să ni le păzim pe-ale noastre! Au plecat a doua oară… Bogdaproste că le-au prins băieţii care ară la dumneavoastră. Au deshămat un cal şi le-au ajuns… — Ei, ce spui, Fomici? Să cosim, ori să mai aşteptăm? — Ce să spun? După noi ar fi să aşteptăm până la Sân Petru. Da dumneavoastră cosiţi totdeauna mai devreme. Să vă ajute Dumnezeu! Iarba-i bună. Au să aibă vitele unde paşte. — Dar ce crezi despre vreme? — Asta-i în mâna lui Dumnezeu. Poate că o să fie şi vreme frumoasă… Levin se întoarse la fratele său. Nu «cădea» nimic. Dar Serghei Ivanovici nu se plictisea şi era în cea mai bună dispoziţie sufletească. Levin îşi dădea seama că, aţâţat de discuţia cu doctorul, Serghei avea chef de vorbă. El, dimpotrivă, ar fi vrut să plece cât mai repede acasă pentru a porunci pe a doua. zi adunarea cosaşilor, hotărând dacă va începe ori nu cositul – grija lui de căpetenie acum. — Ce zici? Mergem? îl întrebă Levin. — De ce să ne grăbim? Să mai stăm. Ia uite cum te-ai udat! Cu toate că peştele nu cade la undiţă, e frumos aici. Orice vânătoare e frumoasă, fiindcă se petrece în natură. Ce minunată e apa asta, luceşte ca oţelul! zise Serghei. Malurile acoperite de ierburi, aduse el, îmi aduc aminte de o ghicitoare. Ştii care? Iarba spune apei: legănate suntem, legănate, şi de vânt bătute… — Nu cunosc ghicitoarea asta, răspunse posac Levin.   III   — Ştii, m-am gândit la tine, urmă Serghei Ivanovici. Ceea ce se petrece în judeţul vostru e din cale-afară de fără noimă. Mi-a spus-o doctorul. Băiatul ăsta nu-i prost de loc! Ţi-am spus-o şi ţi-o mai spun: faci rău că nu te duci la adunări şi, îndeobşte, că te-ai depărtat de zemstvă. Dacă oamenii cumsecade au să se dea la o parte, totul are să meargă bineînţeles anapoda. Dăm bani, dar banii merg pe lefuri. Şi n-avem nici şcoli, nici felceri, nici moaşe, nici farmacii… N-avem nimic. — Am încercat, dar nu mai pot! spuse Levin încet şi în silă. Ce vrei să fac? — Cum nu mai poţi? Mărturisesc că nu te înţeleg. Nu admit nici nepăsarea, nici nepriceperea. Atunci să fie cumva numai din lene? — Niciuna, nici alta. Am încercat şi am văzut ca nu pot face nimic, răspunse Levin. Nu prea asculta cu luare-aminte ceea ce spunea fratele său. Uitându-se peste gârlă, pe arătură, Levin zări ceva negru, însă nu se putu lămuri dacă era un cal sau logofătul călare. — Dar de ce nu poţi face nimic? Ai încercat o dată. N-ai izbutit din punctul tău de vedere şi te-ai şi resemnat. Se poate să n-ai amor-propriu! — Nu concep amorul-propriu în privinţa asta, zise Levin adânc atins de cuvintele fratelui său. Dacă la universitate mi s-ar fi spus că alţii înţeleg calculul integral, iar eu nu-l înţeleg, atunci ar fi putut fi vorba de amor-propriu. Dar aici e nevoie în primul rând să fii încredinţat că ai însuşirile care se cer pentru astfel de treburi şi mai ales să crezi că aceste lucruri sunt foarte importante. — Cum? Vrei să spui că nu sunt importante? îl întreba Serghei Ivanovici, jignit ca fratele sau socotea neînsemnat un lucru care-l preocupa pe el şi fiindcă nici nu asculta bine ce-i spunea. — Mie nu mi se par importante şi nu mă pasionează, ce să fac? răspunse Levin, desluşind că ceea ce zărise era logofătul, care fără îndoială dăduse drumul oamenilor de la arat. Aceştia întorceau plugurile. «Oare au şi isprăvit aratul?» gândi el. — Dar ascultă ce-ţi spun, urmă fratele cel mai mare, a cărui faţă frumoasă şi inteligentă se întunecă. Totul are o margine. E foarte bine să fii un original, un om sincer, şi să nu-ţi placă făţărnicia, ştiu asta… Dar ceea ce spui tu ori n-are sens, ori are un sens foarte urât. Cum poţi socoti neînsemnat faptul că poporul acesta pe care-l iubeşti, după cum susţii… «N-am susţinut niciodată», îşi zise în gând Konstantin Levin. — …moare fără niciun ajutor medical. Nişte babe nepricepute moşesc copiii şi-i lasă să moară, poporul e împotmolit în neştiinţă şi e la cheremul oricărui conţopist. Iar tu ai în mână mijlocul de a-i veni în ajutor, dar n-o faci, fiindcă din punctul tău de vedere asta n-are nicio importanţă. Serghei Ivanovici îi puse dilema: — Ori eşti atât de înapoiat, încât nu eşti în stare să-ţi dai seama de tot ce-ai putea face, ori nu vrei să faci nimic, ca să nu-ţi tulburi liniştea, vanitatea sau mai ştiu eu ce… Konstantin Levin simţi că nu-i mai rămăsese decât să se resemneze sau să-şi recunoască lipsa de interes pentru binele obştesc – ceea ce-l jigni şi-l necăji. — Poate şi una, şi alta, rosti Levin cu hotărâre. Nu văd că s-ar putea… — Cum? Administrând banii mai cu socoteală, nu s-ar putea da un ajutor medical? — Cred că nu… Faţă de cele patru mii de verste pătrate ale judeţului nostru, cu viscolele noastre şi cu noroaiele de primăvară, cu perioadele de muncă, nu văd putinţa de a se da ajutor medical peste tot. De altfel, n-am nicio încredere în medicină… — Alta!… N-ai dreptate… Am să-ţi dau mii de exemple… Dar şcolile? — La ce ne trebuie şcoli? — Ce spui? Te mai poţi îndoi de foloasele învăţăturii de carte? Dacă-i bună pentru tine, e bună şi pentru alţii. Konstantin Levin se simţea strâns cu uşa; de aceea se înfierbântă şi exprimă, fără să vrea, adevăratul motiv al nepăsării sale faţă de binele obştesc. — Toate astea poate-s bune, dar de ce să mă îngrijesc de înfiinţarea unor centre medicale de care n-am să mă folosesc niciodată şi de înfiinţarea unor şcoli unde n-am să-mi trimit copiii… unde nici ţăranii nu vor să şi-i trimită? Şi încă nici nu sunt încredinţat că trebuie trimişi – încheie Levin. Pe Serghei Ivanovici îl surprinse acest punct de vedere neaşteptat în legătură cu problema pe care o discutau, dar îşi făcu numaidecât un nou plan de atac. Tăcu un răstimp. Scoase din apă o undiţă, o aruncă în altă parte şi, zâmbind, se întoarse către fratele său: — Dă-mi voie… Mai întâi ai avut nevoie de centrul sanitar. Ai chemat chiar azi un medic al zemstvei pentru Agafia Mihailovna. — Totuşi, cred că o să rămână cu mâna strâmbă. — Vom vedea… Apoi un mujic cu carte ţi-ar fi un muncitor mai folositor, mai de preţ. — Ba nu, răspunse hotărât Konstantin Levin. Întreabă pe cine vrei, un muncitor cu carte lucrează mai prost. Apoi nici drumurile nu se pot drege; iar podurile, cum le construieşti, cum ţi le fură. — De fapt, zise încruntat Serghei Ivanovici, căruia nu-i plăcea să fie contrazis, mai ales când interlocutorul sărea de la una la alta şi aducea argumente noi, fără nicio legătură între ele, încât nu mai ştia la ce să răspundă, de fapt, nu e vorba de asta. Recunoşti că învăţământul e folositor poporului? — Recunosc, scăpă vorba Levin şi se gândi numaidecât că nu spusese ceea ce gândise. Simţi că, recunoscând aceasta, Serghei Ivanovici avea să întoarcă această vorbă împotrivă-i şi să-l constrângă a recunoaşte iarăşi că se contrazice. În ce chip îi va dovedi acest lucru nu ştia exact; ştia însă ca o va face neapărat, logic, şi aşteptă argumentarea lui. Argumentul a fost mult mai simplu decât se aşteptase Konstantin Levin. — Dacă-l recunoşti folositor, reluă Serghei Ivanovici, nu se poate, ca om cinstit, să nu ţii la această operă şi să nu vrei a lupta pentru ea. — Dar dacă nu recunosc această operă drept bună? răspunse Levin, roşind. — Cum? Dar adineauri ai spus… — Adică dacă n-o recunosc nici bună, nici cu putinţă! — Nu poţi să-ţi dai seama de asta, dacă nu-ţi dai osteneală să încerci. — Ei, să zicem, făcu Levin, deşi era de altă părere, să zicem că e aşa. Nu văd totuşi motivul pentru care m-aş strădui. — Adică cum? — Uite, dacă am început să vorbim, dă-mi o explicaţie din punct de vedere filosofic, adăugă Levin. — Nu înţeleg ce are a face asta cu filosofia! răspunse Serghei Ivanovici pe un ton care i se păru lui Levin că ar fi o tăgadă a dreptului său de a discuta filosofie. Aceasta îl scoase din fire. — Uite de ce, răspunse Levin cu aprindere. Cred că motorul tuturor acţiunilor noastre este. totuşi, interesul personal. Astăzi, ca nobil, nu văd în instituţiile zemstvei nimic care să ajute la buna mea stare. Drumurile nu sunt mai bune, şi nici nu pot fi. Caii mei mă duc şi pe drumuri proaste. Doctor şi centru sanitar nu-mi trebuie. N-am nevoie de judecător de pace. Nu apelez şi n-am să apelez niciodată la el. Şcolile nu numai că nu-mi sunt de niciun folos, dar îmi sunt dăunătoare – cum ţi-am mai spus. Pentru mine, instituţiile zemstvei se reduc la obligaţia să plătesc câte optsprezece copeici de deseatină, să merg la oraş, să dorm în ploşniţe şi să ascult tot felul de prostii şi de porcării, fără a fi împins de niciun interes personal. — Dă-mi voie, îl întrerupse Serghei Ivanovici. Niciun interes personal nu ne-a împins să luptăm pentru dezrobirea ţăranilor, dar cu toate acestea am luptat. — Nu! îl întrerupse Konstantin din ce în ce mai înfierbântat. Dezrobirea ţăranilor a fost altceva. Acolo a fost un interes personal. Am vrut să lepădăm jugul acesta, care ne apăsa pe noi, pe toţi oamenii cumsecade. Dar să fii delegat, să discuţi de câţi vidanjori e nevoie şi cum trebuie să se aşeze conductele într-un oraş în care nu stai! Să fii jurat şi să judeci un mujic care a furat o şuncă, ascultând şase ceasuri toate prostiile îndrugate de apărători şi de procurori! Să auzi pe preşedinte întrebând pe Moş Alioşa cel nătâng: «Recunoşti, domnule acuzat, faptul furtului de şuncă?» — «Ha?» Şi Konstantin Levin, în focul vorbei, începu să imite pe preşedinte şi pe Alioşa cel nătâng, fără să-şi dea seama că se abătuse de la subiect. Serghei Ivanovici ridică din umeri. — Ei, ce vrei să spui cu asta? — Vreau să spun numai că drepturile care mă privesc pe mine, care-mi ating interesele, le voi apăra oricând, din toate puterile mele. Atunci când jandarmii ne făceau percheziţii şi ne citeau scrisorile, nouă, studenţilor… eram gata să-mi apăr din răsputeri dreptul la învăţătură şi la libertate. Înţeleg serviciul militar, care atinge soarta copiilor şi a fraţilor mei, însăşi soarta mea. Sunt dispus să discut ceea ce ma priveşte pe mine. Să discut însă cum să repartizezi patruzeci de mii de ruble ale zemstvei sau să judec pe Alioşa cel nătâng, asta nu înţeleg şi nici nu pot s-o fac. Konstantin Levin vorbea de parcă i s-ar fi rupt zăgazul cuvintelor. Serghei Ivanovici zâmbi. — Dar mâine, dacă eşti dat în judecată, ţi-ar plăcea să fii judecat de vechea curte criminală? — N-am să fiu dat în judecată. N-am să spintec niciodată pe nimeni şi n-am nevoie de aşa ceva. Uite, urmă Levin sărind iarăşi la un alt subiect, să ştii că instituţiile zemstvei noastre şi celelalte de acelaşi fel seamănă pentru mine cu crengile de mesteacăn pe care le înfigem în pământ de Rusalii, în chip de pădure. Pădurile au crescut de la sine în Europa, iar mestecenii aceştia, eu nu-i pot uda din toată inima şi nici să cred în ei. Serghei Ivanovici ridică doar din umeri, arătându-şi prin acest gest nedumerirea: de unde au răsărit în discuţia lor mestecenii? Cu toate că înţelesese numaidecât ceea ce vroia să spună cu asta fratele său. — Iartă-mă, dar aşa nu se poate discuta, zise Serghei. Levin însă vroia să-şi justifice cusurul pe care şi-l cunoştea, şi anume: nepăsarea faţă de binele obştesc. De aceea adăugă: Cred că nicio activitate nu poate fi trainică, dacă nu se întemeiază pe interesul personal. E un adevăr general, filosofic, urmă el, repetând într-adins cuvântul filosofic, ca şi cum ar fi vrut să arate că şi el are dreptul, ca oricare altul, să discute filosofie. Serghei Ivanovici zâmbi din nou. «Are şi el o filosofie a lui, în slujba pornirilor sale», se gândi Koznîşev. — Lasă filosofia, zise Serghei. Scopul principal al filosofiei din toate veacurile a fost tocmai să găsească legătura care trebuie neapărat să existe între interesul personal şi cel obştesc. Dar asta e altceva; eu ţin să-ţi rectific comparaţia. Mestecenii despre care vorbeşti nu sunt înfipţi în pământ, ci o parte din ei sunt răsădiţi, iar altă parte – semănaţi. Trebuie să-i îngrijeşti cu băgare de seamă. Numai acele popoare au viitor, care-şi dau scama şi preţuiesc ceea ce e însemnat şi valoros în instituţiile lor, numai acele popoare pot fi numite istorice. Serghei Ivanovici mută chestiunea în domeniul filozofico-istoric, inaccesibil lui Levin, şi-i dovedi slăbiciunea punctului său de vedere. — În ceea ce priveşte faptul că treburile astea nu-ţi plac, te rog să mă ierţi, dar aici sunt de vină lenea noastră rusească şi boieria. Sunt convins că la tine e vorba de o rătăcire vremelnică. Are să-ţi treacă. Levin tăcea. Se simţea înfrânt din toate punctele de vedere. Îşi dădea seama, în acelaşi timp, ca fratele său nu înţelesese ceea ce vroise el să spună. Dar nu ştia de ce nu fusese înţeles: fiindcă nu se exprimase limpede, sau fiindcă fratele său nu vroise sau nu fusese în stare să-l înţeleagă. Nu încercă însă să adâncească gândurile acestea şi, fără să-şi mai contrazică fratele, începu să se gândească la cu totul altceva, la treburile lui personale. Serghei Ivanovici înfăşură ultima undiţă, dezlegă calul şi amândoi fraţii plecară.   [1] Cu inima la locul ei (fr.).  
Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 1 PARTEA ÎNTÂI   I   A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti.   Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei. În familia Oblonski era mare tulburare. Soţia aflase că bărbatul său avea legături de dragoste cu guvernanta franceză, care fusese în serviciul casei, şi-l vestise că nu mai poate trăi sub acelaşi acoperământ cu dânsul. Această stare de lucruri ţinea de trei zile şi-i apăsa greu pe soţi, pe ceilalţi membri ai familiei şi pe servitori. Toţi simţeau ca traiul lor laolaltă îşi pierduse rostul şi că sunt mai legaţi între ei oamenii care se întâlnesc întâmplător într-un han decât erau acum membrii familiei şi servitorii casei Oblonski. Doamna nu mai ieşea din odăile sale. Soţul nu mai dăduse pe acasă   de trei zile. Copiii alergau descumpăniţi prin toată casa. Englezoaica se certase cu menajera şi scrisese câteva rânduri unei prietene, rugând-o să-i caute un alt loc. Bucătarul plecase încă din ajun, la vremea mesei. Ajutoarea de bucătar şi vizitiul ceruseră socoteala. A treia zi după ceartă, prinţul Stepan Arkadici Oblonski – Stiva, cum i se spunea în societate – se trezi la ora obişnuită, adică la opt dimineaţa, dar nu în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou, pe canapeaua îmbrăcată în marochin. Îşi răsuci pe telurile canapelei trupul împlinit şi îngrijit, vrând parcă cu tot dinadinsul să mai doarmă; strânse cu putere perna în braţe şi o lipi de obraz, dar se ridică repede, rămase în capul oaselor pe canapea şi deschise ochii. „Da, da, cum a fost? se gândea Stepan Arkadici, încercând să-şi amintească visul. Da, cum a fost? Ah, da! Alabin dădea o masă la Darmstadt. Ba nu, nu la Darmstadt… ci undeva în America. Da! Dar se făcea că Darmstadt-ul se afla în America. Alabin ne dăduse un prânz pe nişte mese de sticlă. Da, da, şi mesele cântau Il mio tesoro[1]. Ba nu Il mio tesoro, ci un cântec mai frumos, şi pe mese se aflau câteva garafe mici, semănând cu nişte femei”, îşi aminti el. Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară de veselie. Căzu pe gânduri, zâmbind. „Da, a fost frumos, foarte frumos! Mai erau acolo multe lucruri atât de minunate, încât nici nu sunt cuvinte care să le zugrăvească şi nici cu mintea nu le poţi născoci când eşti treaz.” Apoi. zărind o fâşie de lumină ce se strecura la o margine a draperiei de postav, Stepan Arkadici, plin de voie bună, îşi scoase repede picioarele din aşternut, căutând din degete papucii de marochin auriu, brodaţi de soţia sa (un dar primit de ziua lui, anul trecut) şi, fără să se scoale, după un vechi obicei dobândit de vreo nouă ani, întinse mâna spre locul unde, în iatac, îi atârna halatul. Deodată se dumiri de ce nu dormise în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou. Zâmbetul îi pieri de pe faţă. Fruntea i se încruntă. „Vai, vai, vai…” gemu el, amintindu-şi cele întâmplate. Din nou i se înfăţişară în minte toate amănuntele scenei cu soţia lui, încurcătura în care se afla şi, mai chinuitor decât orice, propria-i vină. „Da! N-o să mă ierte şi nici nu mă poate ierta. Şi – ceea ce-i mai îngrozitor – tot păcatul cade asupra mea, măcar că nu-s vinovat. Aici e toată drama”, gândi el. „Vai, vai, vai!” repeta deznădăjduit, retrăind în minte momentele cele mai chinuitoare ale acestei scene. Cea mai grea a fost prima clipă, când Stepan Arkadici, întorcându-se de la teatru, vesel şi mulţumit, cu o pară mare în mână pentru soţia sa, n-o găsi în salon. Spre marea lui mirare, nu era nici în birou. O găsi în sfârşit în odaia de culcare, ţinând în mână biletul blestemat care-i dezvăluise totul. Dolly cea veşnic copleşită de griji şi de treburi – o femeie mărginită, după părerea lui – stătea ca o stană de piatră, ţinând scrisorica în mână, şi-l privea cu o expresie de groază, deznădejde şi mânie. — Ce-i asta? Asta? îl întreba ea, arătându-i biletul. Amintindu-şi toate acestea, Stepan Arkadici – cum se întâmplă adesea – era chinuit nu atât de faptele petrecute cât de felul cum răspunsese el însuşi la vorbele soţiei sale. În clipa aceea se întâmplase cu dânsul ceea ce se petrece cu oamenii prinşi pe neaşteptate asupra unei isprăvi prea ruşinoase. N-avusese timp să-şi pregătească o mină potrivită situaţiei în care se trezi în faţa soţiei după descoperirea păcatului său. Ar fi trebuit să se arate jignit, să tăgăduiască, să se scuze, să ceară iertare, să rămână chiar nepăsător – orice ar fi fost mai potrivit decât ceea ce făcuse el. Faţa lui, fără voie, prinse deodată a zâmbi (un „reflex al creierului”, se gândea Stepan Arkadici, căruia-i plăcea fiziologia) – obişnuitu-i zâmbet bun şi de aceea prostesc. Nu-şi putea ierta acest surâs nerod. Văzându-i zâmbetul, Dolly tresărise ca străpunsă de o durere fizică. Izbucni cu înflăcărare, ca de obicei, într-un şuvoi de vorbe amare şi ieşi repede din odaie. De atunci nu vroia să-şi mai vadă bărbatul. „Zâmbetul ăsta prostesc poartă toată vina”, îşi zicea Stepan Arkadici. „Dar ce-i de făcut? Ce-i de făcut?” se întreba deznădăjduit, fără să găsească răspuns.   II   Stepan Arkadici se simţea sincer faţă de el însuşi. Nu se putea înşela singur, căutând să se convingă că se căia într-adevăr de fapta lui. Nu se putea căi de faptul că el, bărbat de treizeci şi patru de ani, frumos şi afemeiat, nu era îndrăgostit de soţia sa, mai tânără decât dânsul numai cu un an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră. Regreta numai un lucru: că nu se ştiuse ascunde mai bine de ca. Îşi dădea însă seama de gravitatea situaţiei sale. Îi era milă de soţie, copii şi de el însuşi. Ar fi ştiut, poate, să-şi ascundă mai bine păcatele faţă de nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că ştirea asta o va zgudui atât de puternic; dar nu se gândise niciodată serios la aşa ceva. Avusese oarecum impresia că soţia îl bănuia încă mai de mult de necredinţă, dar trecea cu vederea acest lucru. Îşi închipuise chiar că ea, femeie sleită de puteri, îmbătrânită, urâţită, simplă – care nu avea nicio altă calitate deosebită decât aceea de a fi o mamă bună – trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare. Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel. „Vai, ce grozăvie! Vai, vai, ce grozăvie! repeta Stepan Arkadici, fără să poată născoci ceva mai mult. Şi ce frumos fusese totul până acum! Ce bine trăiam! Dolly era mulţumită, fericită chiar cu copiii săi. N-o stingheream de loc. O lăsam să se îngrijească în voia ei de copii şi de gospodărie. Ceea ce nu-i frumos, desigur, este faptul că femeia aceasta a fost guvernanta la noi. Nu-i frumos de loc. E chiar josnic, vulgar – să faci curte unei guvernante din casa ta. Dar ce guvernantă! (Îşi aduse pe dată aminte de ochii negri, drăcoşi ai domnişoarei Roland şi de zâmbetul ei.) Cât timp a fost însă în casă la noi, nu mi-am îngăduit nimic. Iar pe deasupra, nici nu mă mai… Parcă-i un blestem! Vai, vai, vai! Dar Ce-i de făcut, ce-i de făcut?” N-avea alt răspuns afară de acela pe care viaţa îl dă îndeobşte problemelor celor mai complicate şi insolubile: să te iei cu treburile zilei, adică să uiţi. Nu mai putea căuta uitare în somn, cel puţin până la noapte. Nu mai era în stare să se întoarcă la muzica pe care o cântau garafele-femei. Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieţii. „Vom vedea!” îşi zise Stepan Arkadici şi, ridicându-se, îşi puse halatul cenuşiu cu căptuşeală de mătase azurie. Înnodă ciucurii halatului şi, după ce trase adânc aerul în coşul pieptului său lat, se apropie de fereastră, mişcându-şi vioi, ca de obicei, picioarele vânjoase, ce-i purtau cu atâta uşurinţă trupul împlinit. Ridică storul şi sună prelung. La chemarea lui veni îndată valetul Matvei – vechi prieten – care-i aduse hainele, ghetele şi o telegramă. După Matvei intră frizerul cu sculele de bărbierit. — Am hârtii de la birou? îl întrebă Stepan Arkadici luând telegrama şi aşezându-se în faţa oglinzii. — Sunt pe masă, răspunse Matvei, privindu-şi stăpânul întrebător, cu compătimire; şi după câteva clipe de aşteptare, adăugă cu un surâs şiret: A fost cineva de la birjar. Stepan Arkadici nu răspunse nimic. Se uită numai la Matvei, în oglindă. După privirile pe care le schimbaseră acolo, se vedea cât de bine se înţelegeau amândoi. Privirea lui Stepan Arkadici părea să întrebe: „De ce mi-o mai spui? Ce, tu nu ştii?” Matvei îşi vârî mâinile în buzunarele hainei, îşi trase îndărăt un picior şi-şi privi stăpânul în tăcere, binevoitor, abia zâmbind. — I-am spus să vină duminica viitoare. Iar până atunci să nu se mai ostenească degeaba şi nici pe dumneavoastră să nu vă mai supere, rosti el pesemne o frază dinainte pregătită. Stepan Arkadici înţelese că Matvei vroia să glumească şi să-şi dea importanţă. Desfăcu telegrama, o citi, ghicind cuvintele schimonosite ca de obicei, şi faţa i se însenină. — Matvei, sora mea, Anna Arkadievna, soseşte mâine, zise el, oprind o clipă mâna lucioasă şi grasă a bărbierului, care alegea o cărare trandafirie între favoriţii săi lungi şi creţi. — Slavă Domnului, spuse Matvei, arătând prin acest răspuns că înţelege, ca şi stăpânul său, însemnătatea acestei vizite, şi anume că Anna Arkadievna, sora cea mai iubită a lui Stepan Arkadici, ar putea ajuta la împăcarea soţilor. — Singură, sau cu domnul? întrebă Matvei. Stepan Arkadici nu putea vorbi, deoarece bărbierul tocmai îi potrivea mustaţa la buza de sus; ridică un deget. Matvei dădu din cap în oglindă. — Singură. Să-i pregătesc odăile de sus? — Spune vestea Dariei Alexandrovna. Dumneaei va hotărî unde. — Dariei Alexandrovna? repetă Matvei cu oarecare îndoială. — Da, spune-i. Uite, ia telegrama şi dă-i-o. Vezi ce-o să zică. «Vreţi să faceţi o încercare», pricepu Matvei, dar nu rosti decât: — Prea bine. Stepan Arkadici, spălat, pieptănat, se pregătea să se îmbrace, când Matvei se întoarse în odaie cu telegrama în mână, călcând uşor cu cizmele-i care scârţâiau. Bărbierul plecase. — Daria Alexandrovna mi-a poruncit să vă spun că pleacă. «N-are decât să facă ce pofteşte dumnealui», adică dumneavoastră, zise Matvei, cu capul aplecat într-o parte, cu mâinile în buzunare; şi, zâmbind numai din ochi, rămase cu privirea aţintită asupra stăpânului. Stepan Arkadici tăcea. Apoi un surâs blând şi oarecum vinovat se ivi pe faţa-i frumoasă. — Ce zici, Matvei? rosti el clătinând din cap. — Lăsaţi, cucoane, că o să se dreagă lucrurile, răspunse Matvei. — O să se dreagă? — Fireşte! — Crezi? Cine-i acolo? întrebă Stepan Arkadici, auzind un foşnet de rochie în dosul uşii. — Eu sunt, se auzi un glas de femeie, răspicat şi plăcut. În uşă se ivi faţa aspră şi ciupită de vărsat a dădacei Matriona Filimonovna. — Ce-i, Matrioşa? o cercetă Stepan Arkadici, ieşindu-i în întâmpinare la uşă. Deşi vinovat în toate privinţele în ochii soţiei sale – lucru pe care-l simţea chiar el însuşi – aproape toţi ai casei erau de partea lui, până şi dădaca, cea mai bună prietenă a Dariei Alexandrovna. — Ce se aude? întrebă el cu tristeţe. — Conaşule, duceţi-vă încă o dată şi cereţi-i iertare; poate vă ajută Dumnezeu. Tare-i necăjită! Mi-e şi milă să mă uit la dumneaei. Şi-apoi, totul merge anapoda în casă. Fie-vă milă, conaşule, de copii. Cereţi-vă iertare! Ce să-i faci? Trebuie să tragi ponosul, dacă… — Dar nu mă primeşte… — Mai încercaţi. Mare-i bunul Dumnezeu! Rugaţi-vă, conaşule, rugaţi-vă lui Dumnezeu. — Bine, bine, poţi pleca, îi spuse Stepan Arkadici, roşind deodată. Apoi se întoarse către Matvei: Hai, dă-mi să mă îmbrac – şi cu o mişcare hotărâtă îşi lepădă halatul. Matvei îi şi ţinea cămaşa, desfăcută larg ca un ham. Suflă de pe ca un fir de praf nevăzut şi, cu vădită plăcere, o trecu pe trupul îngrijit al stăpânului său.   III   După ce se îmbrăcă, Stepan Arkadici se parfumă, îşi trase mânecile cămăşii şi, cu gesturile-i obişnuite, împărţi prin buzunare: ţigările, portvizitul, chibriturile, ceasul cu lanţ dublu şi brelocuri. Îşi desfăcu batista şi, simţindu-se curat, parfumat, sănătos, într-o bună dispoziţie fizică, cu toată nenorocirea lui, trecu în sufragerie cu un mers uşor săltat. Acolo îl aştepta cafeaua, iar alături – scrisorile şi hârtiile de la birou. Citi scrisorile. Una dintre ele era foarte neplăcută: i-o trimisese un negustor care voia să cumpere pădurea de pe moşia soţiei sale. Pădurea trebuia vândută; dar acum, până la împăcarea cu soţia lui, nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Era mai ales neplăcut ca în chestiunea apropiatei împăcări să se amestece un interes material. Se simţea adânc jignit numai la gândul că acest interes: vânzarea pădurii, l-ar putea îndemna să caute împăcarea cu nevastă-sa. După ce isprăvi de citit scrisorile, Stepan Arkadici trase spre el hârtiile cu treburile serviciului său, răsfoi repede două dosare, făcu câteva însemnări pe ele cu un creion mare şi, dându-le la o parte, trecu la cafea. În timp ce-şi bea cafeaua, desfăcu ziarul de dimineaţă, încă jilav, şi începu să-l citească. Primea şi citea un ziar liberal – nu unul extremist, ci cel adoptat de majoritatea opiniei publice. Deşi nici ştiinţa, nici arta, nici politica nu-l interesau în mod deosebit, Stepan Arkadici avea păreri hotărâte asupra acestor chestiuni, adică împărtăşea vederile majorităţii oamenilor şi ale ziarului său, şi nu le schimba decât o dată cu majoritatea publicului, sau, mai bine zis, nu le schimba, ci părerile se modificau de la sine, pe nesimţite, în mintea lui. Nu-şi alegea nici concepţiile, nici părerile – acestea se lipeau singure de el – aşa cum nu alegea forma pălăriei sau a redingotei, ci purta numai ceea ce era la modă. Pentru dânsul, care trăia într-o anumită societate şi simţea nevoia unei oarecare activităţi intelectuale – tendinţă ce se dezvoltă mai ales în anii maturităţii – a avea păreri era ceva tot atât de necesar ca şi a poseda pălărie. Dacă împărtăşea mai mult ideile liberale decât pe cele conservatoare, ca mulţi din cercul lui, apoi asta nu se datora faptului că găsea ideile liberale mai înţelepte, ci fiindcă acestea se potriveau mai bine cu felul său de viaţă. Partidul liberal susţinea că în Rusia totul merge rău; şi, ce-i drept, Stepan Arkadici avea multe datorii, iar banii nu-i ajungeau de loc. Partidul liberal spunea că instituţia căsătoriei este învechită, că trebuie transformată şi, ce-i drept, traiul conjugal îi aducea lui Stepan Arkadici puţine plăceri, silindu-l să mintă şi să se prefacă – ceea ce era împotriva firii lui. Partidul liberal spunea sau, mai bine zis, lăsa să se înţeleagă că religia este numai un frâu pentru clasa incultă a populaţiei; şi, ce-i drept, Stepan Arkadici nu putea suporta nici măcar un scurt tedeum fără să-l doară picioarele şi nu era în stare să priceapă rostul cuvintelor solemne şi înfricoşătoare despre ceea lume, când poţi să te veseleşti atât de bine pe lumea de aici. În afară de asta, lui Stepan Arkadici, amator de glume şi pozne, îi plăcea să pună uneori în încurcătură pe câte. un om cumsecade, spunându-i: «Dacă vrei să te făleşti cu străbunii, nu trebuie să te opreşti la Riurik, renegând pe primul strămoş… maimuţa». În felul acesta, ideile liberale intraseră în obiceiurile lui Stepan Arkadici, căruia îi plăcea ziarul său ca ţigara după prânz, pentru uşoara ceaţă pe care i-o lăsa în cap. Citi articolul de fond, în care se arăta că degeaba tună şi fulgeră unii, susţinând ca radicalismul ar ameninţa să înghită toate elementele conservatoare şi că guvernul e dator să ia măsuri pentru zdrobirea hidrei revoluţionare. Dimpotrivă, «după părerea noastră, primejdia o constituie nu aşa-zisa hidră revoluţionară, ci încăpăţânarea tradiţionalismului, care frânează progresul» etc. Citi încă un articol, financiar, în care se pomenea de Bentham[2] şi de Mill[3] şi unde erau strecurate săgeţi la adresa ministerului. Cu agerimea obişnuită a minţii sale, înţelese sensul fiecărei săgeţi, de cine fusese aruncată, împotriva cui şi cu ce prilej – ceea ce-i făcu, ca totdeauna, oarecare plăcere. Astăzi, însă, plăcerea aceasta îi era otrăvită de amintirea sfaturilor Matrionei Filimonovna şi de faptul că în casă toate treburile mergeau alandala. Mai citi că, după cum se zvonea, contele Beust[4] ar fi plecat la Wiesbaden… că nu mai există păr cărunt… Citi şi publicaţia despre vânzarea unui cupeu uşor şi despre oferta de serviciu a unei tinere. Aceste informaţii nu-i dădură însă, ca mai înainte, o plăcere liniştită, ironică. După ce isprăvi ziarul, a doua ceaşcă de cafea şi franzeluţa cu unt, Stepau Arkadici se ridică, îşi scutură firimiturile de pe vestă şi, umflându-şi pieptul lat, zâmbi vesel – nu că ar fi avut în suflet vreo bucurie; zâmbetul vesel se datora unei bune digestii. Acest zâmbet voios, însă, îi reaminti totul, şi căzu iarăşi pe gânduri. În spatele uşii se auziră două glasuri de copii. (Recunoscu pe Grişa, mezinul, şi pe Tania, fetiţa cea mai mare.) Scăpaseră jos un lucru pe care-l trăgeau prin casă. — Ţi-am spus să nu urci călătorii pe acoperiş! ţipă fetiţa în englezeşte. Acum, adună-i tu! «Toate merg alandala, îşi zise Stepan Arkadici. Uite, copiii aleargă de capul lor» Se apropie de uşă şi-i strigă. Copiii lăsară lădiţa care le ţinea loc de tren şi intrară la tatăl lor. Fetiţa, pentru care tatăl avea o slăbiciune, veni în fugă, cu îndrăzneală, îl îmbrăţişa şi, râzând, rămase atârnată de gâtul lui, ca de obicei, adulmecând cu încântare mirosul cunoscut al parfumului răspândit de favoriţii lui. După ce-i sărută faţa strălucitoare de duioşie şi îmbujorată din pricina aplecării trupului, fetiţa îşi desfăcu mâinile şi vru să fugă înapoi. Tatăl însă o reţinu. — Ce face mama? o întrebă el, trecând cu mâna pe gâtul neted şi gingaş al fiicei sale. Să trăieşti! răspunse zâmbind băiatului, care-i dăduse bună dimineaţa. Era conştient că pe băiat îl iubea mai puţin. Dar totdeauna se silea să fie drept cu dânsul. Băiatul însă simţea asta şi nu răspunse la zâmbetul rece al tatălui său. — Mama? S-a sculat, răspunse fetiţa. Stepan Arkadici oftă. «Iar n-o fi dormit toată noaptea», se gândi el. — E veselă? Fetiţa ştia că între tata şi mama fusese o ceartă, că maică-sa nu putea fi veselă şi că tata trebuia să ştie asta; dar se prefăcea, punându-i întrebări cu atâta dezinvoltură. Fetiţa se îmbujora de ruşinea tatălui său, care o înţelese numaidecât şi se împurpura şi el la faţă. — Nu ştiu, zise ea. Nu ne-a pus să învăţăm. Ne-a trimis să ne plimbăm cu miss Howl la bunica. — Hai, du-te, Tanciurocika mea. Ba nu, mai stai puţin, îi spuse tatăl, reţinând-o şi mângâindu-i mânuţa gingaşă. Luă de pe cămin o cutie de bomboane, rămasă acolo de cu seară, şi-i dădu două bomboane, alegându-i-le pe cele care-i plăceau ei mai mult – una de ciocolată şi alta fondantă. — Asta-i pentru Grişa? întrebă fetiţa, arătând bomboana de ciocolată. — Da, da. Îi mai dezmierdă o dată umerii mici, o sărută la rădăcina părului şi pe gât; apoi îi dădu drumul. — Cupeul e la scară, anunţă Matvei; apoi adăugă: Vă aşteaptă o femeie cu o jalbă. — De mult? întrebă Stepan Arkadici. — De vreo jumătate de ceas. — De câte ori am dat ordin să mă anunţi numaidecât?! — Am crezut de cuviinţă să vă las măcar a lua cafeaua, răspunse Matvei cu glas îmbufnat şi prietenos totodată, care nu te putea supăra. — Hai, pofteşte-o mai repede, zise Oblonski cu o schimă de ciudă. Solicitatoarea, soţia căpitanului Kalinin, îi cerea ceva imposibil şi fără noimă. Dar Stepan Arkadici, ca de obicei, o pofti să ia loc, o ascultă cu atenţie, fără s-o întrerupă, şi-i dădu un sfat amănunţit: cui şi cum să se adreseze; mai mult: cu scrisul lui mare, răsfirat, frumos şi citeţ alcătui repede un bilet bine compus către o persoană care ar putea-o ajuta. După ce o concedie, Stepan Arkadici îşi luă pălăria şi se opri, încercând să-şi aducă aminte dacă n-a uitat ceva. Îşi dădu seama că nu uitase nimic, afară numai de ceea ce vroia să uite – de soţia lui. «Ah, da, îşi zise el, lăsându-şi capul în piept. Peste faţa sa frumoasă trecu o timbra de tristeţe. Să mă duc, să nu mă duc?» Un glas lăuntric îi spunea că nu trebuie să se ducă; totul n-avea să fie decât prefăcătorie. Legăturile dintre ei nu se puteau îndrepta, nici «drege», după cum nu era cu putinţă să-i redea soţiei farmecul tinereţii, care să-i trezească din nou dragostea, sau el să se preschimbe într-un bătrân nevolnic, care nu mai e în stare să iubească. Acum însă nu puteau ieşi din impas decât prin prefăcătorie şi minciună. Iar firea lui se împotrivea prefăcătoriei şi minciunii. «Totuşi, uneori n-ai cum să le eviţi, lucrurile nu pot rămâne aşa», se gândi el, silindu-se să se îmbărbăteze, îşi umflă pieptul, luă o ţigară, o aprinse, trase două fumuri şi o aruncă în scoica de sidef ce-i servea drept scrumieră. Străbătu cu paşi repezi salonul posomorit şi deschise uşa care dădea în odaia de culcare a soţiei sale.   [1] Comoara mea (it.). [2] Jeremy Bentham (1748 – 1832) – filosof şi jurist englez, ideolog al liberalismului. [3] John Stuart Mill (1806 – 1873) – filosof idealist şi economist englez. [4] Friedrich Ferdinand Beust (1809—1886) – om de stat austriac.