Posts
Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi „Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie ca s‑o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui”. (Matei, V, 28).   „Ucenicii Lui i‑au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare” „El le‑a răspuns: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni care s‑au născut aşa chiar din pântecele maicii lor; sunt alţii care au fost făcuţi fameni de oameni; şi mai sunt alţii care singuri s‑au făcut fameni pentru împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta să‑l primească” Matei XIX, 10, 11, 12).     1   Era pe la începutul primăverii. Ne aflam de două zile pe drum. La fiecare staţie cei care călătoreau pe distanţe mici mereu intrau în vagon sau ieşeau. Trei călători veneau ca şi mine de la locul de unde pornise trenul: o doamnă nu prea tânără şi destul de urâtă, trasă la faţă, cu ţigara în gura, în cap cu o căciuliţă şi îmbrăcată cu un palton de croială mai mult bărbătească. Alături, tovarăşul ei, un bărbat de vreo patruzeci de ani, foarte vorbăreţ, având în jurul lui o mulţime de obiecte de voiaj nou‑nouţe. Stând mai retras, se afla un domn ale cărui mişcări dovedeau nervozitate. Era de statură mijlocie, arăta încă în puterea vârstei şi părul lui creţ părea încărunţit înainte de vreme. Ochii aveau o neobişnuită sclipire şi treceau mereu cu repeziciune de la un obiect la altul. Purta un palton uzat, dar de croială elegantă, cu guler de astrahan şi o căciulă înaltă din aceeaşi blană. Când se descheia, se zărea de sub palton o haină şi o cămaşă cu cusături ruseşti. Şi mai avea ceva ciudat: din când în când scotea nişte sunete stranii, ca o tuse sau ca un început de râs întrerupt. În tot timpul drumului se ferise vădit să lege vreo cunoştinţă. Dacă încerca cineva să intre în vorbă cu dânsul, răspundea scurt şi sec; citea, fuma uitându‑se pe fereastră, îşi sorbea ceaiul, ori se îndeletnicea cu merindele pe care le scotea dintr‑un sac vechi. Aveam totuşi impresia că singurătatea îl apăsa şi de câteva ori am vrut să intru în vorbă cu el, dar de fiecare dată când privirile noastre se întâlneau – ceea ce se întâmpla des, deoarece şedeam faţă în faţă, – întorcea capul şi începea să citească sau se uita pe fereastră. A doua zi pe înserate, cu prilejul opririi într‑o gară mare domnul cel nervos coborî să‑şi aducă apă fiartă pentru ceai. Iar domnul cu obiectele nou‑nouţe, un avocat după cum am aflat mai târziu, se duse să bea ceaiul în gară, împreună cu vecina lui de bancă, doamna care fuma şi purta palton croit bărbăteşte. În lipsa lor, au intrat în vagon, câţiva călători noi, printre care şi un bătrân înalt, cu barba rasă şi cu faţa brăzdată de zbârcituri, probabil un negustor înfăşurat într‑o şubă de dihor şi în cap cu o şapcă de stofă cu cozoroc foarte mare. Negustorul s‑a aşezat în faţa locurilor părăsite de doamnă şi de avocat, şi a intrat de îndată în vorbă cu un tânăr, care părea să fie procuristul unei firme comerciale şi care se urcase în aceeaşi gară. Locul meu venea pieziş faţă de al lor şi cum trenul stătea pe loc, am putut, în clipele când nu trecea nimeni, să prind câteva crâmpeie din cele ce‑şi spuneau. Negustorul lămuri mai întâi că se duce la moşia lui, care se află aproape de gara următoare. Apoi, ca de‑obicei, vorbiră despre preţuri, despre negoţ, despre comerţul din Moscova, pe urmă despre iarmarocul din Nijni‑Novgorod. Tânărul începu atunci să istorisească despre chefurile pe care un negustor bogat, cunoscut de amândoi le făcuse la iarmaroc. Dar bătrânul nu‑l lăsă sa isprăvească şi povesti la rându‑i despre chefurile pe care le făcuse şi el pe vremuri la Cunavin. Se vede treaba că se simţea şi acum încântat de isprăvile de la acele chefuri şi povestea cu o vădită fală cum el şi acest negustor bogat săvârşiseră în stare de beţie o trăsnaie atât de grozavă la Cunavin, încât n‑o putea spune decât în şoaptă, la ureche. Procuristul izbucni într‑un hohot de râs care răsuna în tot vagonul; bătrânul râse şi el, arătându‑şi doi dinţi galbeni. Înţelegând că nu mă puteam aştepta să aud nimic interesant, m‑am dus să mă plimb pe peron până la plecarea trenului. Când să cobor dădui peste avocat, care venea spre tren cu doamna şi discuta cu ea foarte aprins. — Nu mai ai timp, – mă înştiinţa avocatul cel vorbăreţ, – acuşi are să sune clopotul pentru a doua oară. Într‑adevăr, nici n‑ajunsesem până la capătul trenului şi se auzi clopotul. Când m‑am întors în vagon, conversaţia urma cu aceeaşi însufleţire între doamnă si avocat. Bătrânul negustor şedea tăcut în faţa lor, privind sever drept înainte şi molfăind din buze cu dezaprobare. — Apoi femeia i‑a declarat pe faţă soţului ei, – povestea avocatul zâmbind, în clipa când treceam pe lângă el, – i‑a declarat că nu poate şi nici nu vrea să trăiască cu dânsul, deoarece… N‑am izbutit să desluşesc ce a mai spus. În urma mea mai trecură alţi călători, apoi conductorul, pe urmă intră în fugă un hamal şi gălăgia dură destul de mult; conversaţia nici nu se mai auzea din pricina vuietului. Când se făcu linişte, şi glasul avocatului răzbătu din nou, firul discuţiei trecuse, pesemne, de la un caz concret, la consideraţii cu caracter general. Avocatul era de părere că problema divorţului ocupă în prezent opinia publică din întreaga Europă, şi că la noi apar din ce în ce mai des asemenea cazuri. Dându‑şi seama că se aude numai vocea lui, avocatul îşi curmă expunerile şi se adresă bătrânului. — În vremurile vechi altfel mergeau lucrurile, nu‑i aşa? – întrebă el, zâmbind prietenos. Negustorul vru să răspundă ceva, dar în aceeaşi clipă trenul porni şi bătrânul, scoţându‑şi şapca, începu să‑şi facă cruce şi să murmure o rugăciune. Avocatul, întorcându‑şi privirea în altă parte, aştepta respectuos. După ce‑şi isprăvi rugăciunea şi după ce‑şi făcu de trei ori semnul crucii, bătrânul îşi puse şapca potrivind‑o drept şi îndesând‑o în cap, apoi se aşeză mai bine pe locul lui şi începu să vorbească. — Aşa ceva se întâmpla şi înainte vreme, stimate domn, însă mai rar, – spuse el. – Dar după cum merg astăzi treburile nici nu se poate să fie altfel. Oamenii prea sunt tobă de carte. Trenul mărindu‑şi viteza, roţile bocăneau în locurile de împreunare a şinelor şi nu era chip să aud lămurit, dar cum ţineam să nu‑mi scape nimic, m‑am dat mai aproape. Vecinul meu, domnul nervos, cu ochii strălucitori, părea deasemenea dornic să audă şi el, căci fără să se ridice de la locul lui trăgea cu urechea. — Dar ce‑i de vină cartea? – întrebă doamna zâmbind uşor. – Oare ar fi mai bine să se căsătorească oamenii ca pe vremuri, fără ca logodnicii să se fi văzut măcar la ochi? urmă ea, răspunzând cum fac de obicei doamnele, nu la vorbele pe care le‑a rostit interlocutorul, ci la cele pe care presupunea ea că le va rosti. – Fără să ştie dacă se iubesc, nici dacă s‑ar putea iubi; fără să ştie nimic, femeile se măritau cu primul venit, iar pe urmă o duceau într‑un chin toată viaţa. Asta era mai bine, după părerea dumitale? – întrebă ea uitându‑se mai mult la mine şi la avocat, decât la bătrânul cu care discuta. — Prea au ajuns tobă de carte, – repetă negustorul, privind‑o cu dispreţ şi lăsându‑i întrebarea fără răspuns. — Aş dori să ştiu cum explici dumneata legătura dintre învăţătură şi neînţelegerile din căsnicie, – zise avocatul, stăpânindu‑şi un surâs. Negustorul vru să spună ceva, dar doamna îl întrerupse… — Ei, s‑au dus timpurile acelea — Lasă‑l te rog să‑şi spună gândul – interveni avocatul. — Toate prostiile vin din învăţătură, – glăsui neînduplecat bătrânul. — Oamenii care nu se iubesc se pomenesc căsătoriţi de alţii, iar pe urmă lumea se miră că nu trăiesc în bună înţelegere, – se grăbi să isprăvească doamna, aruncându‑ne pe rând câte o privire: avocatului, mie şi chiar procuristului care se ridicase de la locul lui şi, sprijinindu‑se pe spătarul canapelei, zâmbea, ascultând. – Numai animalele pot fi împerechiate aşa cum vrea stăpânul. Pe când oamenii, dimpotrivă, au înclinaţiile şi sentimentele lor, – încheie ea, vrând fără îndoială să‑l înţepe pe negustor. — Greşeşti vorbind aşa, stimată doamnă, – spuse bătrânul, – animalul e animal, pe când omul trăieşte după legi. — Dar cum să trăieşti cu un om, dacă nu‑i dragoste? – se repezea mereu doamna să‑şi proclame ideile, care i se păreau fără îndoială foarte noi. — Înainte‑vreme lumea nici nu punea asemenea întrebări, – rosti convingător bătrânul – abia acuma a intrat aşa ceva în obiceiurile noastre. E destul să se întâmple te miri ce, că femeia se burzuluieşte numaidecât şi declară scurt: „Plec de la tine”. Chiar şi la ţărani a pătruns moda asta. „Na, zice, uite ia‑ţi cămăşile şi nădragii, că eu plec cu Vanca; el are părul mai creţ decât al tău”. Atunci mai încearcă de judecă, dacă îţi dă mâna. Dar mai întâi de toate, femeia trebuie să ştie de frică. Procuristul privi spre avocat, spre doamnă şi spre mine, stăpânindu‑şi zâmbetul şi stând gata ca după atitudinea noastră să zeflemisească sau să aprobe vorbele negustorului. — Ce fel de frică? – întrebă doamna — Păi, uite ce fel: să se teamă de bărbat! iată ce fel de frică. — Ehei, dragă tătucule, vremurile acelea s‑au dus pentru vecie! – zise doamna cu oarecare răutate. — Nu, stimată doamnă, vremurile acelea nu‑s chiar aşa de duse cum ni se pare. Precum, din coasta bărbatului a fost făcută Eva, aşa va rămâne şi în vecii vecilor! – decretă bătrânul scuturând din cap atât de grav şi de triumfător încât procuristul hotărî pe loc că victoria e de partea negustorului şi râse zgomotos. — Fireşte, acesta e felul de a judeca al bărbaţilor, – zise doamna, nedându‑se bătută şi cuprinzându‑ne cu privirea. – V‑aţi acordat singuri toată libertatea, iar pe femeie vreţi s‑o ţineţi închisă într‑un turn. Întrucât vă priveşte, vă puteţi îngădui orice, nu‑i aşa? — Nu spune nimeni una ca asta. Însă de pe urma relei purtări a bărbatului în afară de casă, nu se adaugă nimic la familie, pe când soţia e un vas fragil – urmă negustorul. Tonul convingător al negustorului părea să câştige treptat pe ascultători; dar doamna, măcar că se simţea destul de încurcată, nu se dădea încă bătută. — Fie şi cum zici, însă cred că şi. Dumneata eşti de părere că şi femeia e o creatură umană şi are aceleaşi sentimente ca şi bărbatul. Ce trebuie să facă dacă nu‑şi iubeşte soţul? — Nu‑l iubeşte!? – repetă ameninţător negustorul, mişcând din sprâncene şi din buze. – Să n‑ai nicio grijă, va învăţa să‑l iubească. Acest argument neaşteptat îi plăcu în chip deosebit procuristului, care scoase un chicotit de aprobare. — Nu, nu va învăţa să‑l iubească, – se înverşuna doamna, – dacă nu există iubire – dragoste cu sila nu se poate. — Ei, şi dacă soţia îşi va înşela bărbatul, atunci ce te faci? – sări şi avocatul. — Aşa ceva nu se cuvine, – zise negustorul, – pentru asta trebuie pază. — Dar dacă se întâmplă totuşi, cu toată paza, atunci ce‑i de făcut? Căci de întâmplat se întâmplă. — Într‑o anumită lume poate că se întâmplă, însă la noi, nu, – spuse bătrânul. Urmă o tăcere. Procuristul se mişcă, se dădu mai aproape, şi vrând probabil să nu rămână mai prejos de ceilalţi începu, zâmbind mereu: — Mda? uite – aşa i s‑a întâmplat o poznă şi unui băiat de la noi. Asta e greu de înghiţit. A nimerit şi el o femeie de cele stricate. Şi femeia, niciuna, nici două şi‑a dat în petec. La început cu un contabil. Băiatul, om serios şi deştept căută s‑o aducă pe calea cea dreaptă cu binişorul. Ea nici gând să se potolească. Îi făcea omului tot felul de şotii. S‑a apucat să‑i fure şi banii. Atunci a început şi el s‑o bată. Şi ce credeţi, de ce o bătea, de ce se făcea mai rea. S‑a dat în dragoste, să‑mi iertaţi cuvântul, cu un nebotezat, cu un evreu. Ce era să facă omul? A lăsat‑o. Acum el duce o viaţă de holtei iar ea bate uliţele… — Pentru că e un prost! – zise bătrânul. – Dacă de la început ar fi ţinut‑o de scurt, ar fi trăit şi în ziua de azi cu ea. Ascultă‑mă pe mine. De la început trebuie să ţii strâns hăţurile. Să nu laşi femeii frâu slobod în casă, cum nu laşi calul slobod pe drumul mare. În clipa aceea intră conductorul şi ceru biletele pentru gara următoare. Bătrânul întinse biletul. — M‑da‑da, pe femei trebuie să le ţii din scurt la vreme, altfel totul se prăbuşeşte. — Dar cum rămâne atunci eu cele ce povesteai chiar dumneata adineauri despre chefurile oamenilor însuraţi la iarmarocul din Cunavin? – întrebai eu, nemaiputându‑mă stăpâni. — Asta‑i cu totul altceva, – zise negustorul şi se adânci în tăcere. Gând se auzi fluieratul locomotivei, se sculă, îşi scoase sacul de sub bancă, îşi încheie şuba şi, ridicându‑şi şapca ieşi pe platforma vagonului.   2   De îndată ce bătrânul ieşi, discuţia se încinse pe mai multe glasuri. — Unchiaşul e de modă veche – zise procuristul. — Un adevărat domostroi[1], – încuviinţă doamna. – Ce concepţii sălbatice despre femeie şi despre căsnicie! — Da, suntem încă departe de concepţia europeană asupra căsniciei, – recunoscu şi avocatul. — Căci lucrul principal, pe care nu‑l înţeleg astfel de oameni, – urmă doamna, – este că o căsnicie fără dragoste nu e căsnicie, că numai dragostea sfinţeşte căsnicia şi pe adevărata căsnicie este numai aceea sfinţită de dragoste. Procuristul zâmbea şi era numai urechi, căutând să‑şi întipărească în minte cât mai multe asemenea vorbe înţelepte, pentru a le folosi mai târziu. Pe la jumătatea tiradei rostită de doamnă, se auzi la spatele meu ceva ca un început de râs sau ca un plâns întrerupt; întorcându‑ne privirile într‑acolo, văzurăm că vecinul meu, domnul singuratic, cu păr cărunt şi ochi strălucitori, se apropiase neobservat în timpul discuţiei, care părea să aibă un interes deosebit pentru dânsul. Stătea în picioare, sprijinit cu mâinile de spătarul băncii şi arăta peste măsură de turburat – : se aprinsese la faţă şi îi zvâcnea un muşchi de la obraz. — Dar ce dragoste… dragoste… ce dragoste… este aceea care sfinţeşte căsnicia? – întrebă el, încâlcind vorbele. Băgând de seamă cât de turburat este noul interlocutor, doamna îşi dădu toată silinţa să‑i răspundă cât mai blând şi mai lămurit. — Dragostea adevărată… dacă există asemenea dragoste între bărbat şi femeie, atunci e cu putinţă şi căsnicia, – zise doamna. — Da, dar ce înţelegem prin dragoste adevărată? – întrebă domnul cu ochi strălucitori, zâmbind încurcat şi cu sfială. — Ştie oricine ce înseamnă dragoste, – declară doamna, vrând să încheie discuţia. — Iată, eu nu ştiu, – mărturisi domnul. – Şi aş fi curios să aflu ce definiţie dai dumneata… — Cum aşa? e foarte simplu, – zise doamna, dar rămase pe gânduri. – Dragostea? dragostea este o preferinţă exclusivă a unui bărbat sau a unei femei faţă de o persoană de celălalt sex. — Preferinţă pentru cât timp? Pentru o lună? Pentru două zile, pentru o jumătate de ceas? – întrebă domnul cărunt, apoi râse. — Nu, dă‑mi voie, dumneata probabil vorbeşti despre altceva. — Nu, despre acelaşi lucru. — Doamna spune, – intră în vorbă avocatul, – că o căsnicie trebuie să rezulte în primul rând din ataşament, din dragoste dacă vrei. Şi că numai dacă acest sentiment există, numai în acest caz căsnicia reprezintă ceva, ca să zicem aşa, sfânt. Apoi mai spune că orice căsnicie, la temelia căreia nu se află un ataşament firesc – dragoste, dacă vrei – nu conţine nicio obligaţie morală. Am înţeles bine? – întrebă el pe doamnă. Printr‑o înclinare a capului doamna încuviinţă. — Apoi… – voi avocatul să‑şi urmeze discursul, dar celălalt călător, ai cărui ochi ardeau acum ca focul şi care se vedea că abia se poate stăpâni, îl întrerupse: — Nu, şi eu tot despre aceasta vorbesc, despre preferinţa unui bărbat pentru o femeie sau a unei femei pentru un bărbat cu excluderea tuturor celorlalţi oameni, dar întreb: preferinţă pentru câtă vreme? — Pentru câtă vreme? pentru mult timp, uneori pentru toată viaţa, – spuse doamna, strângând din umeri. — Atât doar că asta se întâmplă în romane, iar în viaţă, – niciodată. În viaţă, această preferinţă exclusivă durează câţiva ani şi încă foarte rar; de cele mai multe ori se mărgineşte la câteva luni, sau chiar săptămâni, zile, ore, – reluă el, dându‑şi seama că stârneşte mirarea tuturor şi părând bucuros de acest lucru. — Vai, ce vorbeşti! Dar de loc! Nu, nu, dă‑mi voie! – începurăm tustrei deodată. Chiar şi procuristul scoase un sunet de dezaprobare. — Da, ştiu, – strigă mai tare decât noi toţi domnul cel cărunt, – dumneavoastră vorbiţi despre ceea ce credeţi că există pe când eu vorbesc despre ceea ce este. Orice bărbat simte faţă de orice femeie frumoasă, ceea ce dumneavoastră numiţi dragoste. — Dar dumneata spui lucruri îngrozitoare! Aşa dar nu există între oameni sentimentul acela care se cheamă dragoste şi care ne este dat nu pentru câteva luni sau câţiva ani, ci pentru toată viaţa? — Nu, nu există! Chiar dacă am admite că un bărbat ar prefera o femeie pentru toată viaţa, femeia, după toate probabilităţile, va prefera pe altul. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi cât o fi lumea, – decise el, scoţându‑şi tabachera şi aprinzându‑şi o ţigară. — Totuşi, poate exista şi reciprocitate, – făcu avocatul. — Nu, nu poate să existe, – răspunse domnul cărunt. – aşa cum nu se poate ca într‑un car de mazăre să vezi aşezându‑se alături două boabe pe care le‑ai însemnat de mai înainte. Şi în afară de asta aici nu e vorba numai de o simplă improbabilitate, ci de ceva sigur, de saturaţie. A iubi toată viaţa o femeie ori un bărbat este ca şi cum ai spune că o lumânare poate arde o viaţă întreagă, – zise el trăgând cu sete din ţigară. — Dar dumneata vorbeşti numai de dragostea trupească Nu admiţi dragostea bazată pe identitate de idealuri, pe înrudire spirituală? – întrebă doamna. — Înrudire spirituală! – identitate de idealuri! – repetă el, scoţând acelaşi sunet ciudat. – Dar atunci nu văd de ce oamenii se culcă împreună! – Fie‑mi iertată grosolănia. Căci nu e un motiv să te culci, împreună, fiindcă ai un singur şi acelaşi ideal – zise el râzând nervos. — Dar dă‑mi voie, – obiectă avocatul, – faptele contrazic spusele dumitale. Căsnicia există, o constatăm, dacă nu pentru întreaga omenire, măcar pentru majoritatea cea mai însemnată căsnicia e regulă şi mulţi soţi trăiesc în mod cinstit o viaţă îndelungată şi unită. Domnul cărunt râse din nou. — Să avem iertare. Mai întâi dumneata spui că la temelia căsniciei e dragostea, iar atunci când eu îmi exprim îndoiala cu privire la existenţa dragostei în afară de cea senzuală, dumneata îmi demonstrezi existenţa dragostei prin faptul că există căsnicii. Dar căsnicia din vremurile noastre nu e decât o înşelătorie! — Nu, dă‑mi voie, – se împotrivi avocatul, – eu constat doar că există şi că vor exista căsnicii. — Există. Dar de ce există? Au existat şi există pentru oamenii care văd în căsnicie ceva misterios, o sfântă taină care‑i obligă în faţa lui Dumnezeu. Pentru dânşii există. Pe când pentru noi, nu. În societatea noastră oamenii se însoară fără a vedea în căsnicie altceva decât împreunarea; nu poate deci rezulta decât sau ipocrizie sau violenţă. Când e ipocrizie e mai uşor de suportat. Soţul şi soţia înşeală numai pe ceilalţi, lăsând să se creadă că trăiesc în monogamie, pe când de fapt trăiesc în poligamie sau poliandrie. E destul de rău, fireşte, dar totuşi mai merge. Când însăşi aceasta se întâmplă de cele mai dese ori, – soţul şi soţia şi‑au luat obligaţia formală de a trăi împreună toată viaţa şi se urăsc reciproc, începând chiar din a doua lună, când vor să se despartă şi totuşi rămân împreună, atunci începe acel infern înfricoşător din pricina căruia oamenii iau darul beţiei, se împuşcă, ucid şi se otrăvesc ori prefac în otravă viaţa lor şi a altora – rosti el din ce în ce mai repede, nedând nimănui răgaz să spuie o vorbă şi înfierbântându‑se tot mai tare. Toţi tăceau. Se simţeau stingheriţi. — Da, fără îndoială, există episoade critice în viaţa conjugală, – mărturisi avocatul, vrând să curme o discuţie care devenise neplăcut de aprinsă. — După cum văd m‑ai recunoscut cine sunt? – întrebă deodată domnul nervos, cu glas scăzut şi parcă mai calm. — Nu, n‑am avut plăcerea. — Plăcerea nu e aşa de mare. Eu sunt Pozdnîşev, acela care a trecut printr‑un asemenea episod critic la care ai făcut dumneata aluzie, episod în care mi‑am ucis soţia, – spuse el, săgetând pe fiecare dintre noi cu privirea. Nimeni nu găsi ce să mai spună şi tăcură cu toţii. — Ei, nu‑i nimic, – zise el, producând iarăşi sunetul ciudat. — Adică, iertaţi‑mă!… n‑am să vă mai plictisesc, — Nu, vai de mine… – zise avocatul, fără să‑şi dea prea bine seama ce a vrut să spună prin acest „vai de mine”. Dar Pozdnîşev, fără să‑l mai asculte, întoarse brusc spatele şi se duse să‑şi ia locul. Domnul şi doamna începură să vorbească ceva în şoaptă. Eu şedeam alături de Pozdnîşev şi tăceam negăsind ce să spun. Ca să citesc era prea întuneric, de aceea închisei ochii, prefăcându‑mă că vreau să dorm. Stăturăm astfel tăcuţi până la staţia următoare. În gară, domnul cu doamna au trecut în alt vagon, după cum luaseră înţelegere mai dinainte cu conductorul. Procuristul se cuibări pe bancă şi adormi. Pozdnîşev fuma într‑una şi bea ceaiul, pe care‑l opărise încă din gara precedentă. Când deschisei ochii şi‑i aruncai o privire, mi se adresă deodată cu hotărâre şi cu iritare: — Poate, că‑ţi este neplăcut să stai cu mine. Acum când ştii cine sunt? În cazul acesta n‑am decât să mă duc de aici. — Nu. Te rog. — Atunci vrei să iei un ceai? Numai că e cam tare. – Îmi turnă ceai. – Dânşii pretind… şi nu fac decât să mintă într‑una. – zise el. — Ce anume? – am întrebat. — Despre acelaşi lucru, despre dragostea lor şi despre ceea ce este ea. Poate vrei să dormi? — Nu mi‑e somn deloc. — Vrei atunci să‑ţi povestesc cum tocmai această dragoste m‑a dus la ceea ce mi s‑a întâmplat? — Fireşte, dacă nu‑ţi vine greu. — Nu, mai degrabă îmi vine greu să tac. Dar bea ceaiul Sau e prea tare? Ceaiul era într‑adevăr ca berea, dar am băut un pahar. În vremea aceasta trecu conductorul. Domnul cărunt îl urmări în tăcere cu ochii plini de iritare şi nu începu să vorbească, decât după ce conductorul se depărta.   [1] Un cod patriarhal, sever întocmit în Rusia în secolul al XV‑lea şi cuprinzând poveţe cu privire la organizarea familiei şi a casei.  
Razboi si pace de Lev Tolstoi Partea întâi I – EH BIEN, MON PRINCE, Gênes et Lucques ne sont plus que des apanages, des moşii de la familie Buonaparte. Non, je vous préviens que si vous ne me dites pas que nous avons la guerre, si vous vous permettez encore de pallier loutes les infamies, toutes les atrocités de cet Antichrist (ma parole, j’y crois) – je ne vous connais plus, vous n’êtes plus mon ami, vous n’êtes plus robul meu credincios, comme vous dites.[1] Dar, mai întâi, bună seara, bună seara! Je vois que je vous fais peur.[2] Ia te rog loc şi să stăm puţin de vorbă. Cu aceste cuvinte îl întâmpina în iulie 1805, bine cunoscuta Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare şi confidenta împărătesei Maria Feodorovna, pe marele demnitar prinţul Vasili, sosit cel dintâi la serata pe care ea o dădea. Anna Pavlovna tuşea de câteva zile: avea gripă, după cum spunea ea („gripă” era pe atunci un termen nou, folosit numai de puţină lume). În invitaţiile trimise de dimineaţă printr-un lacheu în livrea roşie scrisese pentru toţi, fără deosebire: „Si vous n’avez rien de mieux à faire, M. le comte (sau mon prince), et si la perspective de passer la soirée chez une pauvre malade ne vous effraye pas trop, je serai charmée de vous voir chez moi entre 7 et 10 heures. Annette Scherer.”[3] – Dieu, quelle virulente sortie![4] exclamă prinţul intrând, fără să pară câtuşi de puţin intimidat de o asemenea primire, cu o expresie senină pe obrazul lătăreţ, sigur de sine în strălucitoarea lui uniformă de curtean, cu fireturi, cu decoraţii pe piept, pantofi şi ciorapi de mătase. Vorbea franceză aleasă, în care bunicii noştri nu mai că se exprimau, dar în care şi gândeau, şi o rostea cu acele intonaţii molcome, cu nuanţe de condescendenţă, caracteristice oamenilor cu vază, îmbătrâniţi pe lângă Curte şi în înalta societate. Păşi spre Anna Pavlovna îi sărută mâna, îşi întinse chelia parfumată şi lucioasă ca să i-o sărute, apoi se aşeză tacticos pe canapea. – Avant tout, dites-moi comment vous allez, chère amie[5]? Linişteşte-mă, rosti el fără să-şi schimbe tonul, care, sub etichetă şi compasiune, ascundea indiferenţă şi chiar ironie. – Cum poţi fi sănătos… când sufleteşte nu faci decât să te zbuciumi? E oare cu putinţă ca un om simţitor să rămână nepăsător în zilele noastre? zise Anna Pavlovna. Rămâi, sper, toată seara la mine, nu? – Dar recepţia ambasadorului Angliei? Azi e miercuri! Trebuie să fac act de prezenţă, răspunse prinţul. Va trece fiică-mea pe-aici ca să mă ia. – Credeam că recepţia de astăzi s-a amânat. Je vous avoue que toutes ces fêtes et tous ces feux d’artifice commencent à devenir insipides[6]. – Dacă s-ar fi ştiut că doreşti aceasta, recepţia ar fi fost amânată, rosti prinţul ca un automat, spunând din obişnuinţă lucruri pe care nici măcar n-avea pretenţia să le creadă cineva. – Ne me tourmentez pas. Eh bien, qu’a-t-on décidé par rapport à la dépêche de Novosilzoff? Vous savez tout[7]. – Cum să-ţi spun? răspunse prinţul pe un ton rece şi plictisit. Qu’a-t-on décidé? On a décidé que Buonaparte a brûlé ses vaisseaux, et je crois que nous sommes en train de brûler les nôtres[8]. Prinţul Vasili vorbea totdeauna alene, cum rostesc actorii un rol dintr-o piesă învechită. Anna Pavlovna Sherer, dimpotrivă, în ciuda celor patruzeci de ani ai săi, era plină de vioiciune şi de elan. De altfel, îşi datora faima ei în societate, pasiunii cu care discuta întotdeauna; uneori trebuia să pară entuziastă chiar când nu era dispusă la asta, pentru a nu înşela aşteptările celor care o cunoşteau. Zâmbetul reţinut ce flutura necontenit pe faţa Annei Pavlovna, deşi nepotrivit cu trăsăturile ei de femeie trecută, arăta, întocmai ca la copiii răsfăţaţi, conştiinţa limpede a acestui cusur plin de farmec, de care ea nu voia, nu putea şi nici nu găsea cu cale să se dezbare. În toiul acestei discuţii politice, Anna Pavlovna se înflăcăra. – Ah, nu-mi vorbi de Austria! Poate nu înţeleg eu nimica, dar Austria n-a dorit niciodată şi nu doreşte nici azi războiul. Ea ne trădează. Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei! Binefăcătorul nostru cunoaşte înalta sa chemare şi-i va fi credincios. E singurul lucru în care cred! Bunului şi minunatului nostru suveran îi revine acest măreţ rol în lume; şi el e aşa de virtuos şi de mărinimos, încât Dumnezeu nu-l va părăsi şi-l va ajuta să-şi împlinească menirea de a strivi hidra revoluţiei, întruchipată de acest ucigaş şi scelerat, şi care în clipa de faţă e şi mai înspăimântătoare. Noi va trebui să răscumpărăm, singuri, sângele celui nevinovat. În cine, mă rog, ne putem pune nădejdea?… Anglia, cu spiritul ei negustoresc, nu va înţelege, şi, de altfel, nici nu e în stare să înţeleagă toată măreţia sufletească a împăratului Alexandru. Ea a refuzat să părăsească Malta. Vrea să găsească, caută, un gând ascuns în acţiunile noastre. Ce i-au răspuns ei lui Novosilţov?… Nimic. N-au înţeles şi nu pot înţelege spiritul de abnegaţie al împăratului nostru, care nu vrea nimic pentru el însuşi şi vrea totul pentru binele omenirii. Şi ce-au făgăduit, mă rog? Nimic. Dar nici cât au făgăduit n-au să facă! Iar Prusia, ea a şi declarat că Bonaparte e de neînvins şi că Europa întreagă n-are nicio putere în faţa lui… Eu nu cred nicio vorbă din tot ce îndrugă Hardenberg, şi nici Haugwitz. Cette fameuse neutralité prussienne, ce n’est qu’un piège[9]. Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului nostru împărat. El va salva Europa!… Se opri deodată, şi pe chipul ei se ivi un zâmbet de ironie la adresa propriei sale înflăcărări. – Sunt încredinţat, zise prinţul zâmbind, că dacă în locul simpaticului nostru Wintzengerode ai fi fost trimisă dumneata, ai fi smuls consimţământul regelui prusac. Eşti atât de elocventă! Îmi dai un ceai? – Numaidecât. À propos, adăugă ea, domolindu-se iarăşi, voi avea astăzi la mine doi oameni deosebit de interesanţi, le vicomte de Mortemart, il est allié aux Montmorency par les Rohans[10], una dintre cele mai bune familii ale Franţei. Este unul dintre emigranţii de seamă, dintre cei autentici. Şi apoi, l’abbé Morio[11]…, îl cunoşti? E un spirit profund. Ştii c-a fost primit de suveran? – A! Voi fi foarte fericit să-l cunosc, zise prinţul. Dar spune-mi, adăugă el, ca şi cum şi-ar fi adus întâmplător aminte de un lucru fără nicio însemnătate, când de fapt întrebarea aceasta era principalul scop al vizitei sale, e adevărat că l’impératrice-mère[12] doreşte numirea baronului Funke în postul de prim-secretar al ambasadei din Viena? C’est un pauvre sire, ce baron, à ce qu’il paraît[13]. Prinţul Vasili râvnea să-şi vadă fiul în postul acesta, în care alţii stăruiau, prin împărăteasa Maria Feodorovna, să-l numească pe baron. Anna Pavlovna îşi ascunse ochii sub pleoapele lăsate-n jos în semn că nici ea, nici altcineva, oricine ar fi, nu în măsură să judece un lucru care îi convine sau îi e pe plac împărătesei. – Monsieur le baron de Funke a été recommandé à l’impératrice-mère par sa soeur[14], atât îşi îngădui ea să răspundă, cu glas mohorât şi rece. În clipa când rosti numele împărătesei, chipul Annei Pavlovna căpătă o expresie de sincer şi adânc devotament şi respect, îmbinat cu o tristeţe care i se citea pe faţă de fiecare dată când aducea vorba despre înalta ei protectoare. Mai spuse că majestatea-sa a binevoit să arate beaucoup d’estime[15] baronului Funke şi din nou privirea i se învălui într-un nour de tristeţe. Prinţul tăcu, nepăsător. Anna Pavlovna, cu prezenţa de spirit şi cu îndemânarea ei de femeie şi de curteană, care-i erau caracteristice, vrând să-l şi înţepe puţin pe prinţ pentru cutezanţa de a fi vorbit astfel pe seama unei persoane recomandate împărătesei şi, în acelaşi timp, să-l şi consoleze, schimbă vorba: – Mais, à propos de votre familie[16], zise ea. Ştii că fiica dumitale, de când a început să iasă în lume, fait les délices de tout le monde. On la trouve belle, comme le jour[17]. Prinţul se înclină în semn de respect şi recunoştinţă. – Adeseori mă gândesc, continuă Anna Pavlovna după o clipă de tăcere, apropiindu-se cu scaunul de prinţ şi zâmbindu-i cu prietenie, ca şi cum prin asta ar fi vrut să arate că discuţia cu subiect politic şi monden era încheiată şi că puteau trece la chestiuni familiale, mă gândesc cât de nedrept e împărţit câteodată norocul în viaţă. De ce ţi-a dăruit soarta doi copii atât de buni (nu vorbesc de Anatol, fiul dumitale cel mic, pe care nu-l iubesc, hotărî ea, fără drept de apel, ridicând din sprâncene), doi copii atât de adorabili? Iar dumneata, la drept vorbind, îi preţuieşti mai puţin decât oricine şi de aceea nici nu eşti vrednic de ei! Şi pe chip îi apăru nelipsitul zâmbet entuziast. – Que voulez-vous? Lavater aurait dit que je n’ai pas la bosse de la paternité[18], spuse prinţul. – Lasă gluma! Aveam de gând să stau de vorbă cu dumneata cu toată seriozitatea. Ştii, sunt nemulţumită de fiul dumitale cel mic. Între noi fie spus (faţa ei luă din nou o expresie de întristare), s-a vorbit despre dânsul la majestatea-sa şi ai fost compătimit… Prinţul Vasili nu răspunse, dar ea aştepta tăcută, privindu-l cu înţeles. El se posomorî. – Ce pot să fac? vorbi el în cele din urmă. Ştii doar, am făcut pentru educaţia lor tot ce poate face un tată, amândoi au ieşit des imbéciles[19]. Ippolit, la urma urmei, e un prost liniştit, iar Anatol un prost neastâmpărat. Asta-i toată deosebirea, zise el şi zâmbi mai afectat şi mai firesc ca de obicei, din care pricină zbârciturile adâncite din jurul gurii îi dădură o expresie antipatică şi neaşteptată de vulgaritate. – Mă întreb de ce le mai dă Dumnezeu copii unor oameni ca dumneata?… Dacă n-ai fi tată, n-aş avea nimic să-ţi reproşez, zise Anna Pavlovna ridicându-şi privirea şi căzând pe gânduri. – Je suis votre[20] rob credincios, et à vous seule je puis l’avouer[21]. Copiii mei, ce sont les entraves de mon existence[22]. Asta o fi crucea mea. Aşa socot eu! Que voulez-vous[23]?… şi tăcu, arătându-şi printr-un gest resemnarea în faţa cruzimii destinului. Anna Pavlovna tot pe gânduri stătea. – Nu ţi-ai zis niciodată că trebuie să-ţi însori fiul, pe Anatol al dumitale? Se spune, urmă ea, că fetele bătrâne ont la manie des mariages[24]. Eu nu-mi simt această slăbiciune, dar am în vedere o petite personne[25], care e tare nefericită lângă tatăl ei, une parente à nous, une princesse[26] Bolkonskaia. Prinţul Vasili nu spuse niciun cuvânt, dar cu puterea de pătrundere a oamenilor de lume, arătă printr-o simplă mişcare capului că a luat cunoştinţă de aceste lămuriri. – Nu ştii poate că acest Anatol mă costă patruzeci de mii de ruble pe an? zise el, neputând pesemne să-şi stăpânească şuvoiul gândurilor amare. Şi, după o tăcere: – Ce are să se întâmple peste cinci ani dacă lucrurile merg tot aşa? Voilà l’avantage d’être père[27]. E bogată prinţesa dumitale? – Tatăl ei e straşnic de bogat şi grozav de zgârcit. Trăieşte la ţară. Ştii, faimosul prinţ Bolkonski, pus în retragere încă de pe timpul domniei răposatului împărat şi poreclit „regele Prusiei”. Foarte deştept om, dar plin de ciudăţenii şi cu un caracter nesuferit. La pauvre petite est malheureuse, comme les pierres[28]. Are şi un frate, cel care s-a însurat nu demult cu Lise Meinen; e aghiotantul lui Kutuzov. Vine şi el astă-seară aici. – Ecoutez, chère Annette[29], spuse prinţul Vasili, apucând deodată mâna celei cu care vorbea şi trăgându-i-o în jos fără niciun rost. Arrangez-moi cette affaire et je suis votre, cel mai credincios rob, à tout jamais[30] („rop”, comme mon vătaf m’écrit des[31] dări de seamă: r-o-p, cu p). Fata e de familie bună şi e bogată. Asta-i tot ce-mi trebuie! Şi cu mişcările libere, familiare şi graţioase, care-i erau caracteristice, luă mâna doamnei de onoare, i-o sărută, i-o scutură uşor şi apoi se răsturnă pe speteaza jilţului, privind în altă parte. – Attendez, spuse Anna Pavlovna, chibzuind. Chiar în astă-seară am să vorbesc cu Lise (la femme du jeune Bolkonski)[32]. S-ar putea să şi punem lucrul la cale! Ce sera dans votre famille, que je ferai mon apprentissage de vieille fille[33]. II SALONUL ANNEI PAVLOVNA începuse încetul cu încetul să se umple. Venise toată protipendada Petersburgului; erau oameni diferiţi ca vârstă şi caracter, dar asemănători prin mediul social în care trăiau. Veni şi fiica prinţului Vasili, frumoasa Hélène, grăbită să-şi ia tatăl la recepţia ambasadorului. Era în rochie de bal şi purta cifra imperială; îşi făcu intrarea şi tânăra, cunoscută drept la femme la plus séduisante de Pétersbourg[34], mica prinţesă Bolkonskaia, căsătorită abia de iarna trecută, care din cauza sarcinii numai ieşea acum în înalta societate, dar tot mai lua parte la unele serate în cerc restrâns. Veni şi prinţul Ippolit, fiul prinţului Vasili, împreună cu Mortemart, pe care îl prezentă celor de faţă; nu lipsea nici abatele Morio, nici mulţi alţii. – „N-aţi văzut-o încă”, sau „N-aţi cunoscut-o pe ma tante[35]?” repeta Anna Pavlovna de fiecare dată, întâmpinându-şi invitaţii nou sosiţi, şi-i conducea cu multă gravitate în faţa unei bătrânele gătite cu funde înfoiate, care-şi făcuse apariţia dintr-o odaie alăturată de îndată ce începuseră să se adune oaspeţii; le rostea numele, plimbându-şi grăbită privirea de la musafir la ma tante şi apoi se depărta. Toţi oaspeţii îndeplineau ritualul ploconirii în faţa acestei mătuşi necunoscute care nu interesa pe nimeni şi nu era nimănui de vreun folos. Anna Pavlovna urmărea cu nostalgică şi solemnă participare aceste temenele, dându-le aprobarea ei tacită. Ma tante repeta fiecăruia tot aceleaşi şi aceleaşi formule despre sănătatea lor, despre sănătatea ei şi despre sănătatea majestăţii sale împărăteasa, care în seara aceea era, slavă Domnului, mai satisfăcătoare. Toţi acei care se apropiau de ea nu trădau, din politeţe, nicio grabă, dar încercau un plăcut sentiment de uşurare, ca după împlinirea unei grele obligaţii, atunci când se depărtau de bătrânică, pentru ca pe urmă toată seara să nu se mai întoarcă nici măcar o dată la ea. Tânăra prinţesă Bolkonskaia venise cu lucrul de mână, pus într-un săculeţ de catifea brodat cu un fir de aur. Delicioasa ei buză de sus, uşor umbrită de un pufuleţ brun, era cam scurtă, aşa că-i lăsa dinţii descoperiţi, ceea ce o făcea cu atât mai drăgălaşă când se ridica şi mai ales când se ţuguia, pentru a se lăsa pe buza de jos. Aşa cum se întâmplă întotdeauna cu femeile încântătoare, acest mic cusur – buza prea scurtă şi gura întredeschisă – părea a fi farmecul deosebit al frumuseţii ei. Era pentru fiecare o plăcere să privească această viitoare mamă, drăgălaşă, plină de viaţă şi de sănătate, care-şi purta cu atâta graţie sarcina. Bătrânilor ca şi tinerilor blazaţi şi morocănoşi, li se părea că încep a se molipsi de farmecul ei de îndată ce se apropiau de dânsa şi schimbau câteva vorbe cu ea. Oricine-i vorbea, şi vedea, la fiecare cuvânt ce-i adresa, zâmbetul ei luminos şi dinţii albi strălucitori mereu descoperiţi, îşi închipuia că în seara aceea fusese deosebit de amabil. Şi fiecare, la rândul lui, credea acelaşi lucru. Legănându-se, mica prinţesă ocoli cu paşi mărunţi şi repezi masa, cu săculeţul de lucru în mână şi, potrivindu-şi cu voioşie rochia, se aşeză pe canapea, în preajma samovarului de argint, ca şi cum tot ce făcea ea n-ar fi fost decât o partie de plaisir[36] pentru ea şi pentru toţi cei în mijlocul cărora se afla. – J’ai apporté mon ouvrage[37], spuse ea, dezlegându-şi săculeţul şi adresându-se tuturor deodată. – Vezi, Annette, ne me jouez pas un mauvais tour, se adresă ea stăpânei casei. Vous m’avez écrit, que c’était une toute petite soirée; voyez, comme je suis attifée[38]. Şi-şi desfăcu braţele ca să-şi arate rochia elegantă gri cu dantelă, încinsă ceva mai jos de sâni cu o panglică lată. – Soyez tranquille, Lise, vous serez toujours la plus jolie[39], îi răspunse Anna Pavlovna. – Vous savez, mon mari m’abandonne, continuă ea pe acelaşi ton, adresându-se unui general, il va se faire tuer. Dites moi, pourquoi cette vilaine guerre[40]? întrebă ea pe prinţul Vasili şi, fără să mai aştepte răspuns, se întoarse spre fiica acestuia, frumoasa Hélène. – Quelle délicieuse personne, que cette petite princesse![41] spuse prinţul Vasili încet Annei Pavlovna. Curând după mica prinţesă îşi făcu intrarea un tânăr spătos şi gras, cu părul tuns scurt şi cu ochelari. Purta pantaloni de culoare deschisă după moda vremii, joben înalt şi frac de culoare cafenie. Tânărul acesta voinic era fiul nelegitim al faimosului demnitar de pe vremea împărătesei Ecaterina, contele Bezuhov, care era acum pe moarte la Moscova. N-avea încă nicio funcţie; de-abia se întorsese din străinătate, unde fusese la studii, şi apărea pentru prima oară în societate. Anna Pavlovna îl salută, cu acea înclinare a capului, cu care avea obiceiul să salute persoanele mai mărunte în rang care-i veneau în casă. Dar, în pofida acestui salut dintre cele mai puţin condescendente, la vederea lui Pierre, pe chipul Annei Pavlovna se zugrăvi o nelinişte amestecată cu teamă, aşa cum se întâmplă la vederea unui lucru ieşit din măsura cuvenită şi cu totul nelalocul său. Deşi Pierre era ceva mai voinic decât toţi ceilalţi bărbaţi dintre oaspeţii ei, pricina acestei temeri nu putea fi decât privirea lui inteligentă şi timidă în acelaşi timp, scrutătoare şi dreaptă, care-l deosebea de toţi cei aflaţi în acest salon. – C’est bien aimable à vous, monsieur Pierre, d’être venu voir une pauvre malade[42], i se adresă Anna Pavlovna, schimbând priviri speriate cu mătuşa ei, către care îl conducea. Pierre îngăimă ceva neînţeles şi continuă să caute pe cineva cu privirea. Zâmbi bucuros, înseninat, salutând-o pe mica prinţesă, ca pe o cunoştinţă apropiată, şi păşi înspre bătrâna mătuşă. Teama Annei Pavlovna nu fusese cu totul lipsită de temei, căci Pierre, fără să dea ascultare până la capăt discursului mătuşichii despre sănătatea majestăţii sale, o părăsi. Anna Pavlovna, înspăimântată, îl opri cu vorbele: – Nu l-ai cunoscut pe abatele Morio? Foarte interesant om… – Da, am auzit vorbindu-se de planul lui pentru statornicirea păcii eterne; e foarte interesant, dar e greu de ştiut dacă e realizabil. – Credeţi?… făcu Anna Pavlovna, doar ca să spună ceva şi să se poată întoarce din nou la îndatoririle ei de amfitrioană; cu aceasta Pierre săvârşise o a doua nepoliteţe. Înainte, plecase fără să dea ascultare vorbelor bătrânei lui interlocutoare; acum imobiliza gazda, căreia obligaţiile îi dictau să plece de lângă dânsul. Cu capul în piept şi depărtându-şi picioarele lungi, începuse să-i argumenteze Annei Pavlovna de ce socotea el că planul abatelui nu era decât o himeră. – Discutăm noi asta mai pe urmă, se scuză cu un surâs Anna Pavlovna. Şi, descotorosindu-se astfel de acest tânăr care nu ştia să se poarte în lume, se întoarse la îndatoririle ei de amfitrioană şi începu din nou să-şi ascută auzul şi să se uite în toate părţile, gata în orice clipă să intervină acolo unde conversaţia lâncezea. Aşa cum patronul unui atelier de filatură, după ce şi-a împărţit lucrătorii pe la locurile lor, se plimbă prin atelier şi, de îndată ce bagă de seamă că vreun fus nu mai merge, sau aude vreun zgomot neobişnuit, un scârţâit ciudat, ori un sfârâit prea puternic, dă fuga şi încetineşte învârtirea, sau caută să-i imprime o mişcare normală, tot aşa şi Anna Pavlovna, plimbându-se prin salonul ei, se alătura când unui grup care nu mai găsea ce să discute, când altuia, unde convorbirea era prea însufleţită şi, doar printr-un cuvânt sau printr-o uşoară deplasare de persoane, regla dibaci mersul, măsurat după cuviinţă, al complicatei maşinării a conversaţiilor. Dar şi în vâltoarea acestor griji tot i se mai putea citi pe chip o teamă grozavă faţă de purtarea lui Pierre. Îl urmări cu priviri îngrijorate când îl văzu că se duce să asculte ce se vorbeşte în grupul din jurul lui Mortemart şi că se îndreaptă apoi spre un alt grup, în mijlocul căruia perora abatele. Pentru Pierre, care-şi făcuse educaţia în străinătate, serata Annei Pavlovna era prima la care avea prilej să ia parte în Rusia. Ştia că se afla întrunită aici toată elita intelectuală a Petersburgului şi ochii îi fugeau de colo-colo, ca unui copil care intră într-un magazin de jucării. Îi era mereu teamă să nu-i scape cumva discuţiile pline de duh pe care le-ar fi putut auzi. Observa siguranţa de sine şi aerele de distincţie de pe figurile celor adunaţi aici, şi se tot aştepta să audă ceva deosebit de inteligent. În cele din urmă se apropie de Morio; discuţia din grupul abatelui i se părea plină de interes şi se opri, aşteptând prilejul să-şi spună şi el părerile, aşa cum le place de obicei tinerilor.   [1] Ei bine, prinţe, Genova şi Lucea nu mai sunt altceva decât nişte domenii, nişte moşii ale familiei Bonaparte. Să ştii, te previn că dacă nici acum nu-mi spui că o să fie război, dacă tot mai îndrăzneşti să iei în uşor toate infamiile, toate atrocităţile acestui Antichrist (zău, cred că e un Antichrist) – nu te mai cunosc, nu mai eşti prietenul meu, nu mai eşti robul meu credincios, cum îţi place să spui. [2] Văd că te-am făcut să te sperii de mine. [3] Dacă n-aveţi altceva mai bun de făcut, Domnule conte (sau prinţe) şi dacă perspectiva de a vă petrece seara cu o biată bolnavă nu va sperie prea mult, voi fi încântată să vă primesc la mine între orele 7 şi 10. Annette Scherer. [4] Dumnezeule, ce izbucnire înverşunată! [5] Înainte de toate, spune-mi cum te simţi, scumpă prietenă? [6] Îţi mărturisesc că toate aceste serbări şi toate aceste focuri de artificii încep să devină plictisitoare. [7] Nu mă chinui. Dar, ia spune-mi, la ce concluzie s-a ajuns în legătură cu telegrama lui Novosilţov? Dumneata le ştii pe toate. [8] La ce concluzie s-a ajuns? La concluzia că Bonaparte şi-a tăiat toate punţile şi cred că şi noi suntem pe cale de a ni le tăia pe ale noastre. [9] Faimoasa neutralitate prusacă nu e decât o cursă. [10] Apropo… Vicontele Mortemart, înrudit cu familia Montmorency prin Rohani… [11] … abatele Morio… [12] … împărăteasa-mamă… [13] E un biet nevolnic, baronul, pe cât se pare. [14] Domnul baron Funke a fost recomandat împărătesei-mame de către sora sa… [15] … multă preţuire… [16] Dar, apropo de familia dumitale… [17] … încântă toată societatea. Toţi o găsesc frumoasă ca lumina zilei. [18] Ce să-i faci! Lavater ar fi spus că n-am bosa paternităţii… [19] … nişte dobitoci. [20] Sunt al dumitale… [21] … şi numai dumitale pot să-ţi mărturisesc. [22] sunt povara vieţii mele. [23] Ce să-i faci? [24] au mania peţitului. [25] o tânără… [26] o rudă de-a noastră, o prinţesă… [27] Uite ce chilipir e să fii tată. [28] Sărăcuţa e grozav de nefericită. [29] Ascultă, dragă Annette… [30] Aranjează-mi afacerea asta şi sunt pentru totdeauna al dumitale… [31] … cum îmi scrie vătaful… [32] Stai puţin… Liza (nevasta tânărului Bolkonski). [33] În familia dumitale îmi voi face eu ucenicia de fată bătrână. [34] … femeia cea mai seducătoare din Petersburg… [35] … mătuşa mea? [36] … distracţie… [37] Mi-am adus lucrul… [38] … să nu-mi faci vreo farsă… Mi-ai scris că e vorba de o serată intimă. Uite cum sunt îmbrăcată. [39] Fii liniştită, Liza, vei fi întotdeauna cea mai frumoasă… [40] Ştiţi, bărbatul meu mă părăseşte; se duce la moarte sigură. Spuneti-mi, ce rost are acest nesuferit război?… [41] Ce fiinţă delicioasă e prinţesa asta mică. [42] Este foarte amabil din partea dumneavoastră, monsieur Pierre, că aţi venit să vizitaţi pe o biată bolnavă…
Moartea lui Ivan Ilici de Lev Tolstoi MOARTEA LUI IVAN ILICI   I   În spaţioasa clădire a Palatului Justiţiei, consilierii şi procurorul, profitând de suspendarea unei şedinţe în procesul Melvin, se adunară în cabinetul lui Ivan Egorovici Şebek şi porniră o discuţie în jurul faimoasei afaceri Krasovski. Fiodor Vasilievici demonstra cu înflăcărare că afacerea nu e de competenţa justiţiei, Ivan Egorovici susţinea cu încăpăţânare punctul său de vedere, iar Piotr Ivanovici, care din capul locului nu participase la discuţie, stătea deoparte şi răsfoia Buletinul Oficial, care tocmai sosise. — Domnilor, exclamă el, a murit Ivan Ilici. — Ce spui! — Poftim, citeşte, zise el, întorcându-se spre Fiodor Vasilievici şi întinzându-i Buletinul proaspăt apărut, care mai păstra mirosul tiparului. În chenar negru, era scris: „Praskovia Fiodorovna Golovina are nemărginita durere să anunţe rudelor şi prietenilor încetarea din viaţă, în ziua de 4 februarie 1882, a iubitului ei soţ, Ivan Ilici Golovin, consilier la Curtea de Apel. Serviciul funebru va avea loc vineri, la ora unu după-amiază.” Ivan Ilici fusese coleg cu cei de faţă şi toţi îl iubiseră mult. În ultimele săptămâni zăcuse la pat şi se spunea că ar fi o boală incurabilă. Cu toate acestea, n-a fost dat afară din slujbă, dar anumite motive îndreptăţeau lumea să creadă că, după moartea lui Ivan Ilici, în locul său va fi numit Alekseev, iar în locul lui Alekseev, Vinnikov sau Ştabel. De aceea, la vestea morţii lui Ivan Ilici, chiar din prima clipă, fiecare dintre cei adunaţi în cabinet se gândea la urmările pe care moartea lui le-ar putea avea în legătură cu mutarea sau cu avansarea personală, sau a vreunor cunoştinţe de-ale sale. „De bună seamă, au să mă numească în locul lui Ştabel sau al lui Vinnikov, îşi spunea Fiodor Vasilievici. De mult mi s-a făgăduit. Asta ar face vreo opt sute de ruble în plus la salariu în afară de alocaţia de cancelarie.” „Acum trebuie negreşit să cer transferul cumnatului meu din Kaluga aici, gândea Piotr Ivanovici. Nevastă-mea are să fie în sfârşit mulţumită. N-are să mai poată spune că n-am făcut nimic pentru familia ei.” — Eram sigur că nu se mai face bine, spuse cu glas tare Piotr Ivanovici. Păcat de el! — Dar de fapt ce-a avut? — Doctorii n-au putut să stabilească diagnosticul. Mai bine zis, fiecare a pus alt diagnostic. Când l-am văzut ultima oară, am avut totuşi impresia că se va face bine. — N-am mai fost pe acolo de la sărbători. — Spune-mi, avea ceva avere? — Mi se pare că nevastă-sa are ceva avere. Nu cine ştie ce însă. — Da, trebuie să mă duc pe-acolo. Dar locuiesc grozav de departe. — Vrei să spui, departe de dumneata. Păi de dumneata cine nu stă departe? — Ia uite, nu poate să-mi ierte că stau dincolo de râu, spuse Piotr Ivanovici, zâmbind la replica lui Şebek. Şi după ce mai discutară despre distanţele mari din oraş, intrară din nou în şedinţă. În afară de reflecţiile pe care această moarte le stârnea în mintea fiecăruia şi de probabilele transferări şi mişcări în magistratură pe care avea să le atragă, dispariţia cunoştinţei lor apropiate trezi, ca de obicei, în sufletul tuturor celor de faţă un sentiment de satisfacţie la gândul că a murit el, şi nu eu. „Da, a murit, dar eu, slavă Domnului..” îşi spunea sau simţea fiecare dintre cunoştinţele lui apropiate, iar aşa-zişii prieteni ai lui Ivan Ilici se mai gândeau în afară de asta, fără să vrea, că vor trebui să-şi îndeplinească plicticoasa obligaţie cerută de etichetă: să se ducă la înmormântare şi să-i facă văduvei o vizită de condoleanţe. Cei mai apropiaţi erau Fiodor Vasilievici şi Piotr Ivanovici. Piotr Ivanovici fusese coleg cu Ivan Ilici la Şcoala de Drept şi se simţea dator. La masă, el îi aduse la cunoştinţă soţiei moartea lui Ivan şi-i vorbi de perspectiva care se ivea acum de a-i transfera fratele în circumscripţia lor; apoi, fără să se mai odihnească, îşi puse fracul şi se duse la Ivan Ilici. În faţa casei lui Ivan Ilici, staţiona un cupeu şi două birje. Jos, în vestibul, lingă cuier, sta rezemat un capac de sicriu îmbrăcat în brocart, cu ciucuri şi fireturi strălucitoare. Două doamne în negru îşi scoteau blănurile. Una – sora lui Ivan Ilici – îi era cunoscută; cealaltă era o figură străină. Şvarţ, un coleg de-al lui Piotr Ivanovici, tocmai cobora scara şi, văzându-l, se opri pe treptele de sus şi-i făcu cu ochiul, având aerul să spună: „Urât a mai brodit-o Ivan Ilici! Nu ca noi!” Chipul lui Şvarţ, cu favoriţii englezeşti, şi toată silueta lui zveltă, în frac, degajau, ca întotdeauna, o eleganţă solemnă; dar aici, acest aer solemn care contrasta cu firea veselă a lui Şvarţ avea o deosebită savoare. Aşa gândi Piotr Ivanovici. Piotr Ivanovici lăsă doamnele să treacă înainte şi urcă încet scările în urma lor. Şvarţ nu mai coborî: rămase sus. Piotr Ivanovici înţelese pentru ce: voia pesemne să hotărască unde avea să joace în seara aceea vint[1]. Doamnele urcară scara spre camera văduvei, iar Şvarţ – cu buzele strânse, serios, dar cu privirea jucăuşă – îi făcu din sprâncene semn lui Piotr Ivanovici că odaia mortuară e la dreapta. Piotr Ivanovici intră, fără să ştie bine cum se petrec de obicei lucrurile în asemenea cazuri şi ce anume are de făcut. Ştia un singur lucru: că a-ţi face cruce în astfel de împrejurări nu strică niciodată. Dar nu prea ştia dacă trebuie sau nu să se şi plece; de aceea alese calea de mijloc: când intră, începu să-şi facă cruce şi totodată să se şi plece uşor. Atât cât îi îngăduiau mişcările capului şi ale mâinilor, arunca priviri furişe în jurul lui prin cameră. Doi tineri, dintre care unul elev – pare-se un nepot –, ieşiră din odaie, facându-şi semnul crucii. O bătrânică stătea nemişcată. O doamnă cu sprâncenele arcuite în sus în mod ciudat îi spunea ceva cu glas tare, cu o expresie de hotărâre care nu admitea replică; ţăranul Gherasim, rândaşul, trecând cu paşi uşori prin faţa lui Piotr Ivanovici, presără ceva pe jos. Piotr Ivanovici simţi pe dată un miros slab de cadavru în putrefacţie. Ultima dată când Piotr Ivanovici fusese în vizită la Ivan Ilici, îl văzuse în birou pe acest ţăran; pe atunci era pe post de infirmier, şi Ivan Ilici ţinea mult la el. Piotr Ivanovici stătea drept la mijloc, între sicriu, dascăl şi icoanele de pe masa din colţ. Îşi făcea mereu cruce şi se pleca mereu. Când i se păru, în sfârşit, că mişcarea mâinii cu care-şi făcea cruce durase de-ajuns, încetă şi începu să examineze mortul. Mortul zăcea culcat cum zac morţii – împietrit –, cu membrele înţepenite, cufundat în căptuşeala sicriului, cu capul lăsat pe pernă şi, ca la toţi morţii, îi ieşeau în relief fruntea galbenă ca de ceară, cu chelia care se-ntindea de la tâmplele adâncite, şi nasul care părea că-i apasă buza de sus. Se schimbase mult şi slăbise de când nu-l mai văzuse Piotr Ivanovici, dar, ca la toţi morţii, chipul îi era mai frumos şi – mai cu seamă – mai impunător decât pe vremea când trăia. Faţa lui părea a spune că tot ce avusese de făcut făcuse; şi încă aşa cum trebuie. În afară de aceasta, în expresia lui se mai citea o mustrare sau un avertisment către cei rămaşi în viaţă. Avertismentul i se păru lui Piotr Ivanovici ceva fără rost sau care, în orice caz, nu i se adresa lui. Se simţea stingherit şi-şi mai făcu o dată cruce; apoi – cam în grabă, după părerea lui, şi nepotrivit cu regulile bunei-cuviinţe – se întoarse şi se îndreptă spre uşă. Şvarţ îl aştepta în salon, stând cu picioarele larg depărtate şi, cu amândouă mâinile la spate, se juca cu jobenul. O singură privire aruncată asupra figurii voioase a lui Şvarţ – sclivisit şi pus la punct – îi fu de-ajuns lui Piotr Ivanovici ca să se învioreze. Înţelese că el, Şvarţ, e mai presus de lucrurile astea şi că nu-i el omul să se lase copleşit de impresii apăsătoare. Avea aerul să spună: incidentul cu înmormântarea lui Ivan Ilici nu poate constitui un motiv destul de puternic pentru a-şi schimba programul; cu alte cuvinte, nimic nu va putea să-l împiedice că diseară, când va desface perechea nouă de cărţi, să le plesnească de masă, în timp ce lacheul va aşeza cele patru luminări neîncepute; de altfel, nu exista nici un motiv să presupunem că acest incident îl va putea împiedica să petreacă şi astăzi o seară tot atât de plăcută ca de obicei. I-a şi spus-o în şoaptă lui Piotr Ivanovici, când acesta a trecut pe lângă el, şi i-a propus să se întrunească pentru partidă la Fiodor Vasilievici. Dar se vede că lui Piotr Ivanovici nu-i era scris să facă o partidă de vint în seara aceea. Praskovia Fiodorovna, o femeie scundă şi grasă, care, cu toate străduinţele de a părea altfel, era totuşi, de la umeri în jos, din ce în ce mai lată – toată în negru, cu o năframă de dantelă pe cap şi cu sprâncenele tot atât de ciudat îndreptate în sus ca ale doamnei care stătea în faţa sicriului –, ieşi din apartamentele ei cu alte doamne şi, coducîndu-le spre uşa camerei mortuare, spuse: — Acuşi o să înceapă slujba. Poftiţi, vă rog. Înclinându-se vag, Şvarţ se opri, nevrând pesemne nici să primească, nici să refuze această invitaţie. Recunoscându-l pe Piotr Ivanovici, Praskovia Fiodorovna oftă, se apropie de el, îl luă de braţ şi-i spuse: — Ştiu că ai fost un adevărat prieten al lui Ivan Ilici, şi se uită la el, aşteptând din partea lui gestul corespunzător. Piotr Ivanovici ştia că, după cum adineaori trebuia să-şi facă cruce, acum trebuie să-i strângă mâna, să ofteze şi să spună: „Vă asigur!” Chiar aşa şi făcu. Procedând astfel, simţi că rezultatul e cel dorit: fu înduioşat şi el, fu înduioşată şi ea. — Să mergem până nu începe; am să-ţi vorbesc, îi spuse văduva. Dă-mi braţul. Piotr Ivanovici îi oferi braţul şi se îndreptară spre camerele din fund, trecând prin faţa lui Şvarţ, care îi făcu trist cu ochiul lui Piotr Ivanovici. „S-a dus vintul! Să nu te superi, dar îmi caut alt partener. Sau jucăm în cinci, când scapi”, părea că spune privirea lui jucăuşă. Piotr Ivanovici oftă şi mai adânc, şi mai trist, în timp ce Praskovia Fiodorovna îi strânse cu recunoştinţă mina. Intrară în salonul ei tapetat cu creton roz, slab luminat de o lampă, şi se aşezară lângă masă; ea pe canapea, Piotr Ivanovici pe un taburet cu arcurile stricate, care se strâmbă sub greutatea lui. Praskovia Fiodorovna vru să-l prevină să se aşeze pe un alt scaun, dar găsind asemenea prevenire nepotrivită cu situaţia, se răzgândi. Când se aşeză pe taburet, Piotr Ivanovici îşi aminti cum îşi aranjase Ivan Ilici salonul şi cum se sfătuise cu el la alegerea cretonului roz cu frunze verzi. Trecând pe dinaintea mesei spre a se aşeza pe canapea (tot salonul era ticsit cu mobilă şi diverse obiecte), văduva îşi agăţă dantela năframei negre de incrustaţiile mesei. Piotr Ivanovici se ridică puţin ca să i-o desprindă, şi atunci taburetul eliberat de greutatea lui începu să joace şi să-l împingă. Văduva căută să-şi desprindă ea însăşi dantelă, şi Piotr Ivanovici se aşeză din nou, strivind sub el taburetul răzvrătit. Dar văduva nu izbutea, aşa că Piotr Ivanovici se ridică iarăşi, şi taburetul prinse iarăşi să se răzvrătească, ba chiar trosni. După ce această scenă luă sfârşit, ea îşi scoase o batistă curată de linou şi începu să plângă. Dar episodul cu dantelă şi luptă cu taburetul îl răciseră pe Piotr Ivanovici, şi acum stătea posac. Această situaţie neplăcută fu întreruptă de Sokolov, chelarul lui Ivan Ilici, care venise să aducă la cunoştinţă că locul ales la cimitir de Praskovia Fiodorovna costa două sute de ruble. Ea se opri din plâns şi, cu un aer de victimă, îi aruncă o privire lui Piotr Ivanovici, spunându-i în franţuzeşte că îi vine tare greu. Piotr Ivanovici făcu tăcut un gest care exprima ferma lui convingere că nici nu se poate să fie altfel. — Poţi fuma dacă vrei, îi spuse ea cu generozitate şi totodată cu tristeţe în glas şi începu să discute cu Sokolov despre preţul locului. Piotr Ivanovici îşi aprinse ţigara şi auzi cum ea îl întreba cu de-amănuntul pe Sokolov despre diferitele preţuri ale locurilor, hotărând care din ele trebuie cumpărat. După ce sfârşi cu locul, îi dădu dispoziţii şi cu privire la cântăreţi. Apoi Sokolov plecă. — Trebuie să le fac singură pe toate, spuse ea lui Piotr Ivanovici, dând la o parte albumele de pe masă. Observând că scrumul e gata să cadă pe masă, apropie de Piotr Ivanovici scrumieră şi zise: Găsesc că e o prefăcătorie să spui că din cauza durerii nu te poţi ocupa de lucrurile practice. Pe mine, dimpotrivă, faptul că-i port lui de grijă mă sustrage de la durerea mea, chiar dacă nu-mi aduce mângâiere. Şi din nou îşi scoase batista, pregătindu-se din nou să plângă, dar deodată, făcând o sforţare, îşi reveni şi, liniştită, începu să vorbească. Am ceva de discutat cu dumneata. Piotr Ivanovici se înclină, însă fără a lăsa să se destindă arcurile taburetului, care începură îndată să se mişte sub el. — A suferit îngrozitor în ultimele zile. — A suferit? Întrebă Piotr Ivanovici. — Ah, îngrozitor. Nu numai în ultimele minute, în ultimele ceasuri a ţipat tot timpul, trei zile şi trei nopţi a ţipat fără încetare. Era ceva insuportabil. E de neînchipuit cum am putut rezista. Se auzea prin trei rânduri de uşi! Ah, Doamne, ce-am mai pătimit! — Şi nu şi-a pierdut cunoştinţa? Întrebă Piotr Ivanovici. — Nu, şopti ea, nici în ultima clipă. Cu un sfert de ceas înainte de a muri, şi-a luat rămas bun de la noi şi a cerut să-l scoatem pe Volodia din cameră. Cu toată senzaţia neplăcută ce i-o dădea conştiinţa prefăcătoriei lui şi a acestei femei, gândul la suferinţele omului pe care îl cunoscuse atât de aproape – mai întâi ca băieţaş vioi, ca elev, apoi om matur, când i-a fost coleg – îl îngrozi deodată pe Piotr Ivanovici. Înaintea ochilor îi apărură fruntea şi nasul care apăsa buza de sus şi i se făcu frică pentru propria persoană. „Trei zile şi trei nopţi de îngrozitoare suferinţe, şi apoi moartea. Dar ăsta poate să mi se întâmple în orice moment şi mie”, gândi şi, pentru o clipă, îl cuprinse spaima. Dar deodată, fără să ştie nici el cum, îi veni în ajutor gândul ce-ţi răsare de obicei în minte în asemenea ocazii, că lucrul acela se întâmplase cu Ivan Ilici şi nu cu el, că lui nu trebuie şi nu poate să i se întâmple aşa ceva, şi că, făcând reflecţiile pe care le făcuse, el se lăsase pradă gândurilor negre, ceea ce nu era bine, după cum o dovedea cu prisosinţă atitudinea lui Şvarţ. În urmă acestui raţionament, Piotr Ivanovici se linişti şi, interesat, începu să ceară amănunte despre moartea lui Ivan Ilici, ca şi cum moartea care l-a lovit pe Ivan Ilici ar fi fost ceva care l-ar fi putut lovi numai pe Ivan Ilici, nicidecum şi pe el. După discuţia privind amănuntele în legătură cu suferinţele fizice, cu adevărat îngrozitoare, îndurate de Ivan Ilici (Piotr Ivanovici luă cunoştinţă de aceste amănunte numai după felul cum reacţionau nervii Praskoviei Fiodorovna când vorbea despre ele), văduva socoti nimerit să treacă la subiect. — Ah, Piotr Ivanovici, ce greu îmi este, grozav de greu, şi se porni iarăşi pe plâns. Piotr Ivanovici oftă şi aşteptă până ce ea îşi suflă nasul. După ce şi-l suflă, Piotr Ivanovici îi spuse: — Vă asigur de... Şi ea începu din nou să vorbească şi îi expuse ceea ce constituia pare-se chestiunea importantă despre care voia să discute cu el: chestiunea consta în a-l întreba cum ar putea, în urma morţii soţului ei, să obţină cât mai mulţi bani de la stat. Se prefăcea că-i cere lui Piotr Ivanovici sfaturi în legătură cu pensia, dar el îşi dădu îndată seama că ea cunoştea până în cele mai mici amănunte şi ceea ce nici el nu ştia: tot ce se poate obţine de la stat în urma acestei morţi; voia doar să afle dacă nu cumva s-ar putea stoarce şi mai mult. Piotr Ivanovici încercă să găsească o modalitate; dar după ce medită puţin, condamnă chipurile guvernul pentru zgârcenia lui şi spuse că, după cât se pare, mai mult nu se poate obţine. Atunci ea oftă şi era vădit că se străduieşte să găsească un mijloc să se descotorosească de musafir. El înţelese, îşi stinse ţigara, se sculă, îi strânse mâna şi ieşi în vestibul. În sufragerie, unde se afla pendula de care Ivan Ilici se bucurase atâta când o cumpărase de la un magazin cu obiecte de ocazie, Piotr Ivanovici se întâlni cu preotul şi cu alte câteva cunoştinţe, venite pentru serviciul funebru, şi zări o domnişoară tânără şi frumoasă pe care o cunoştea: fiica lui Ivan Ilici. Era toată în negru. Talia ei subţire părea acum şi mai subţire. Avea un aer trist, grav, şi parcă era mânioasă. Îl salută pe Piotr Ivanovici, ca şi cum el ar fi fost vinovat de ceva. În spatele ei stătea, la fel de supărat, un tânăr bogat, judecător de instrucţie, pe care Piotr Ivanovici îl cunoştea şi despre care se spunea că ar fi logodnicul fetei. Piotr Ivanovici îl salută cu un aer mâhnit şi vru să treacă în camera mortuară, când, de după scară, apăru un licean, fiul lui Ivan Ilici, care era leit taică-său. Ivan Ilici copil, aşa cum şi-l amintea Piotr Ivanovici de la Şcoala de Drept. Avea ochii plânşi şi acea expresie pe care o au băieţii la vârsta de treisprezece-paisprezece ani. Zărindu-l pe Piotr Ivanovici, băiatul se încruntă, cu un aer ruşinat şi grav totodată. Piotr Ivanovici îl salută din cap şi trecu în camera mortuară. Începuse slujba – lumânări, gemete, tămâie, lacrimi, sughiţuri. Piotr Ivanovici stătea încruntat, uitându-se în jos, la picioarele sale. Nu mai aruncă nici o privire spre mort, izbuti să se sustragă până la sfârşit influenţei deprimante din jurul său şi plecă printre cei dintâi. În vestibul nu era nimeni. Ţăranul Gherasim, rândaşul, ieşi din camera mortuară, răscoli cu mâinile lui vânjoase toate şubele, ca s-o găsească pe a lui Piotr Ivanovici, şi i-o ţinu ca s-o îmbrace. — Ei, frate Gherasime? Spuse Piotr Ivanovici, ca să spună ceva. Păcat, aşa-i? — Aşa a vrut Domnul. Toţi o să ajungem acolo, răspunse Gherasim, lăsând să i se vadă dinţii albi, regulaţi, cum îi au ţăranii şi, ca omul care n-are multe treburi, deschise repede uşa, îl strigă pe vizitiu, îl ajută pe Piotr Ivanovici să se urce în trăsură şi alergă înapoi în casă, întrebându-se parcă ce-ar mai fi de făcut. Piotr Ivanovici respiră cu deosebită plăcere aerul curat, după atâta miros de tămâie, de cadavru şi de acid fenic. — Unde mergem? Întrebă vizitiul. — E încă devreme. Mai trec pe la Fiodor Vasilievici. Piotr Ivanovici o porni. Şi într-adevăr, îl găsi abia la sfârşitul primului rober[2], aşa că se nimeri tocmai bine ca să poată intra al cincilea în joc.     [1] Joc de cărţi înrudit cu wist-ul şi cu bridge-ul (n. ed.). [2] Partidă, joc (n. ed.).  
Invierea de Lev Tolstoi Matei, Cap. 18, versetul 21. Atunci a venit la el Petru şi i-a zis: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi eu ierta-voi lui? Oare până de şapte ori?”   Matei, Cap. 18, versetul 22. Îi răspunde Iisus: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”.   Matei. Cap. 7, versetul 3. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar de bârna din ochiul tău nu-ţi dai seama?   Ioan. Cap. 8, versetul 7. Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dântâi piatra asupra ei.   Luca. Cap. 6, versetul 40. Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit fi-va ca învăţătorul său.     PARTEA ÎNTÂI. I. Oricât se străduiau oamenii, îngrămădiţi câteva sute de mii pe o palmă de loc, să sluţească pământul pe care se înghesuiau, acoperindu-l cu piatră pentru a nu mai putea rodi nimic, smulgând orice firicel de iarbă ce se- neumeta să răsară, îmbâcsind văzduhul cu fum de cărbune şi petrol, ciopârţind copacii şi alungând din preajma lor toate animalele şi păsările – primăvara era tot primăvară, chiar şi la oraş. Soarele încălzea, iarba dădea colţ verde şi se înălţa oriunde n-o stârpea mâna omului, nu numai prin parcuri, dar şi printre dalele de piatră; mestecenii, plopii, mălinii îşi desfăceau frunzuliţele lipicioase şi înmiresmate; pe ramurile mugurate ale teilor plesneau bobocii plini de sevă; stăncuţele, vrăbiile, porumbeii ca în fiecare primăvară îşi clădeau voios cuiburile, iar muştele, înviorate de căldura soarelui, bâzâiau pe lângă ziduri. Plantele, păsările, gâzele, copiii, toţi erau veseli. Numai oamenii – cei vârstnici, cei în toată firea – nu încetau a se înşela şi a se chinui unii pe alţii şi pe ei înşişi. Pentru ei nu această dimineaţă de primăvară, această frumuseţe a lumii, dăruită de Dumnezeu spre fericirea tuturor vietăţilor – frumuseţe aducătoare de pace, bună înţelegere şi dragoste între oameni – era ceva sfânt şi însemnat, ci sfânt şi însemnat era ceea ce născociseră ei înşişi, pentru a se înstăpâni unii deasupra celorlalţi. Astfel, de pildă, în cancelaria închisorii guberniale nu erau socotite un lucru sfânt şi însemnat bucuria şi înduioşarea pe care primăvara le dăruieşte tuturor animalelor şi oamenilor; sfânt şi însemnat era faptul că în ajun se primise o dispoziţie scrisă, cu număr, antet şi parafă, prin care se ordona ca a doua zi dimineaţă, pe 28 aprilie, la ceasurile nouă, să fie aduşi la tribunal trei arestaţi – un bărbat şi două femei – deţinuţi în prevenţie. Una dintre aceste femei, socotită drept o primejdioasă criminală, trebuia să fie adusă singură. Deci, conformându-se acestei dispoziţii, pe 28 aprilie, la ceasurile opt, gardianul-şef al închisorii intră în coridorul întunecos şi urât mirositor al secţiei de femei. În urma lui venea pe acelaşi coridor o femeie cu părul cărunt şi creţ, cu faţa obosită, îmbrăcată într-o bluză cu galoane la mâneci şi strânsă cu o cingătoare cu paspoal albastru pe margine. Era supraveghetoarea-şefă. — După Maslova ai venit? întrebă ea, apropiindu-se o dată cu gardianul de serviciu de una dintre uşile celulelor ce dădeau pe coridor. Gardianul, zornăindu-şi cheile, descuie lacătul, deschise uşa celulei, din care răbufni un miros şi mai greu decât cel de pe coridor, şi strigă: — Maslova, la tribunal! Apoi închise iar uşa şi rămase locului, aşteptând. Până şi în curtea închisorii se simţea aerul proaspăt, înviorător al câmpiilor, adus de vânt în oraş. Pe coridor însă te apăsa o duhoare grea, fetidă, de excremente, catran şi putregai, care trezea în sufletul oricărui nou- venit un sentiment de tristeţe şi descurajare. Simţi aceasta până şi temnicera, deşi era deprinsă cu aerul stricat, căci intrând de afară pe coridor, o năpădiră deodată un fel de oboseală şi o dorinţă de somn. Din celulă se auzeau o larmă de glasuri femeieşti şi lipăit de picioare desculţe. — Haide, Maslova, mişcă mai repejor. N-auzi! strigă gardianul-şef prin uşa celulei. Peste câteva clipe, o femeie tânără, nu prea înaltă şi cu un piept bogat, ieşi pe uşă cu pas hotărât, se întoarse repede în loc şi se opri lângă gardianul-şef. Purta un halat cenuşiu, tras peste o fustă şi o bluză albă. În picioare avea ciorapi de bumbac şi cipici de puşcăriaşă, iar pe cap era legată cu un batic alb, de sub care se zăreau câţiva cârlionţi negri, scoşi cu siguranţă dinadins. Faţa femeii era palidă, albă, de o albeaţă caracteristică oamenilor care stau multă vreme închişi între ziduri şi care aminteşte albul mugurilor de cartofi ce încolţesc în beci. La fel de albe erau şi palmele mici şi late şi gâtul plin ce ieşea din gulerul larg al halatului. Acest obraz de o paloare mată te impresiona mai ales prin ochii negri, strălucitori, cu pleoapele puţin umflate, dar foarte vii, dintre care unul privea uşor saşiu. Femeia se ţinea dreaptă, cu pieptul plin scos în afară. Ajunsă în coridor, îşi lăsă uşor capul pe spate, se uită drept în ochii gardianului-şef şi rămase nemişcată, pregătită să îndeplinească orice poruncă. Gardianul-şef era gata să încuie camera, când se ivi prin crăpătura uşii un cap de femeie, descoperit, cu părul cărunt, cu faţa severă, palidă şi zbârcită. Bătrâna începu   să-i turuie ceva Maslovei, dar gardianul îi împinse uşa-n nas şi capul se făcu nevăzut. Dinăuntru se auziră hohote de râs. Maslova zâmbi şi ea şi se întoarse spre ferestruica zăbrelită a celulei. Bătrâna lipi capul de partea cealaltă a zăbrelelor şi zise cu glas răguşit: — Vezi să nu spui nimic de prisos; ţine-o una şi bună. — De s-ar sfârşi odată într-un fel; mai rău ca acum nu poate să fie, spuse Maslova, scuturând din cap. — Sigur c-o să se sfârşească într-un fel, şi nu în două, interveni gardianul cu superioritate de şef, încredinţat că are mult haz. După mine, marş! Ochiul din ferestruică dispăru, iar Maslova ieşi până în mijlocul coridorului şi, cu paşi mărunţi şi repezi, porni în urma gardianului-şef. Coborâră nişte trepte de piatră, trecură pe lângă celulele bărbaţilor – şi mai gălăgioase încă, şi mai puturoase ca ale femeilor – urmăriţi de ochi curioşi, pironiţi la ferestruicile uşilor, şi intrară în cancelarie, unde îi aşteptau doi gardieni înarmaţi. Slujbaşul din cancelarie îi întinse unuia dintre ei o hârtie duhnind a tutun şi-i spuse, arătând spre puşcăriaşă: — Ia-o în primire. Gardianul, un mujic de pe la Nijni-Novgorod, cu faţa roşie, ciupită de vărsat, vârî hârtia în manşeta mantalei şi, arătând cu capul spre deţinută, zâmbi şi-i făcu cu ochiul tovarăşului său, un ciuvaş cu pomeţii obrajilor proeminenţi. Deţinuta şi cei doi gardieni coborâră alte trepte, îndreptându-se spre ieşirea principală. În poarta mare se deschise o uşiţă şi cei doi soldaţi cu puşcăriaşa, părăsiră curtea închisorii şi o porniră de-a lungul străzilor pavate ale oraşului. Birjarii, negustorii, bucătăresele, muncitorii, funcţionarii aflaţi pe stradă se opreau din mers, privind cu curiozitate puşcăriaşa; unii dădeau din cap, gândind: „Ian vezi unde ajungi, când nu eşti cinstit, cum suntem noi!” Copiii se uitau îngroziţi la răufăcătoare, liniştindu-se numai la gândul că e păzită de jandarmi şi nu mai poate pricinui niciun rău. Un ţăran, care tocmai vânduse nişte cărbuni şi se cinstise cu ceai la ceainărie, se apropie de ea, îşi făcu semnul crucii şi-i întinse un bănuţ. Femeia roşi, îşi lăsă capul în piept şi bolborosi ceva. Simţind privirile aţintite asupra sa, puşcăriaşa se uita cu coada ochiului, fără să-şi întoarne capul şi pe neobservate, la cei ce o priveau; atenţia oamenilor, pe care o stârnea în treacăt persoana ei, o înveselea. O înveselea şi aerul curat de primăvară, mai ales în comparaţie cu cel al închisorii. Era însă dureros să păşească pe caldarâm cu picioarele dezobişnuite să umble şi încălţate cu cipici lăbărţaţi de puşcăriaşă, aşa că încerca să calce cât mai cu fereală pe piatra caldarâmului, pe care o simţea dureros sub tălpi. Trecând prin faţa unui depozit de făină, era cât pe ce să dea peste unul dintre porumbeii ce ţopăiau nestingheriţi pe acolo; porumbelul se ridică în zbor şi, bătând din aripi, trecu pe lângă urechea puşcăriaşei, lăsând în urma lui o uşoară adiere. Puşcăriaşa zâmbi, apoi, amintindu-şi de starea în care se afla, oftă din adâncul sufletului.   ÎI. Povestea puşcăriaşei Maslova era dintre cele mai obişnuite. Maslova era fiica unei slujnice-iobage, nemăritate, care trăia pe lângă maică-sa, văcăriţă, în satul a două moşieriţe surori, amândouă fete bătrâne. Această femeie nemăritată dădea naştere în fiecare an unui copil şi, cum se întâmplă adesea la ţară, copilul era botezat şi în scurtă vreme murea de foame întrucât mama refuza să hrănească pruncul nedorit, care o încurca şi o împiedica să muncească. Aşa i-au murit cinci copii. Toţi au fost botezaţi, apoi lăsaţi să moară prin înfometare. Al şaselea copil, făcut cu un ţigan în trecere prin partea locului, a fost o fetiţă, care ar fi avut aceeaşi soartă, dacă nu se întâmpla ca una dintre domnişoarele bătrâne să intre într-o bună zi în staul, ca să dojenească văcăriţele pentru mirosul neplăcut de grajd pe care-l avea frişca. Acolo se afla culcată lehuza cu un prunc de toată frumuseţea lângă ea. Bătrâna domnişoară dojeni femeile şi pentru frişcă, şi pentru faptul c-a fost lăsată o femeie să nască în staul şi se pregătea tocmai să plece, când dădu cu ochii de copilaş; acesta îi plăcu atât de mult, încât se oferi să-i fie naşă. Boteză fetiţa, iar apoi, fiindu-i milă de ea, îi dădu în mai multe rânduri mamei, lapte şi bani, şi aşa se întâmplă că a rămas copila în viaţă. Domnişoarele bătrâne chiar îi spuneau „salvata”. Copila avea trei ani când maică-sa a căzut bolnavă şi a murit. Bunica, bătrâna văcăriţă, îşi creştea anevoie nepoţica, şi atunci bătrânele domnişoare o luară la ele. Fetiţa cu ochi negri se făcuse neobişnuit de vioaie şi frumuşică şi bătrânelor domnişoare le era drag de ea. Cea mai tânără şi mai bună la suflet dintre bătrânele domnişoare se numea Sofia Ivanovna. Ea era naşa fetiţei. Cea mai în vârstă, Maria Ivanovna, era o femeie mai aspră din fire. Sofia Ivanovna dichisea fetiţa, o învăţa să citească şi voia s-o ia copil de suflet. Maria Ivanovna era de părere că fetiţa trebuie să ajungă o slujnică destoinică şi de aceea era severă cu ea, o pedepsea şi chiar o bătea când era în toane rele. Astfel crescută de cele două moşieriţe, fiecare cu punctul ei de vedere, fetiţa ajunsese până la urmă pe jumătate slujnică, pe jumătate copil de suflet. Şi numele îi era pe potriva stării sale: nu i se spunea alintător – Katenka, dar nici grosolan – Katka, ci într-un fel intermediar – Katiuşa. Fata cosea, deretica odăile, curăţa icoanele cu praf de cretă, prăjea, râşnea şi servea cafeaua, spăla mărunţişuri şi uneori şedea împreună cu domnişoarele şi le citea. O peţeau destui flăcăi, ea însă nu-l voia pe niciunul dintre ei, simţind că traiul lângă un om care munceşte din greu n-ar fi prea fericit pentru ea, care gustase din huzurul vieţii boiereşti. Aşa a dus-o până la vârsta de şaisprezece ani. Când păşi în al şaptesprezecelea, sosi în vizită la domnişoarele ei un nepot de-al lor, student, prinţ bogat, şi Katiuşa se îndrăgosti de el, lucru pe care nu îndrăznea să-l mărturisească nici măcar sieşi. Peste doi ani, acelaşi nepot, în drum spre front, se abătu iar pe la mătuşile lui, zăbovi la ele patru zile şi în ajunul plecării o seduse pe Katiuşa. A doua zi îi strecură în palmă o hârtie de o sută   de ruble şi-şi văzu de drum. După cinci luni de la plecarea lui, fata se încredinţă că este însărcinată. Din ziua aceea, nimic nu i-a mai tihnit, fiind stăpânită doar de un singur gând: cum să scape de ruşinea ce o pândea; începu să le slujească în silă pe domnişoare, ba chiar, într-o bună zi – fără să ştie nici ea cum de s-a întâmplat — Îşi ieşi din fire. Le aruncă domnişoarelor în obraz o seamă de grosolănii, lucru de care se căi apoi şi le ceru să-i dea drumul să plece. Domnişoarele, foarte nemulţumite de ea, i-au împlinit voia. Plecând de la ele, fata se tocmi slujnică la şeful de secţie, unde nu rămase decât trei luni, pentru că poliţaiul, un bătrân de cincizeci de ani, începu să-i dea târcoale şi, într-o bună zi, când omul se arătă mai îndrăzneţ, ea îşi pierdu cumpătul, îl făcu tâmpit şi diavol bătrân şi-l îmbrânci cu atâta furie în piept, încât îl trânti la podea. Fu dată afară pentru mojicie. Nu mai avea cum să-şi caute alt loc, căci i se apropia sorocul, astfel că se aciuă în sat, la o văduvă, care făcea negoţ de vin şi era şi moaşă. Naşterea fu uşoară. Numai că moaşa, care moşise în sat o femeie bolnavă, o molipsi de febra puerperală; iar pruncul, un băieţel, fu trimis la un leagăn de copii, unde după spusele bătrânei care îl dusese, se prăpădi imediat ce ajunse acolo. Toată averea Katiuşei, când s-a mutat la moaşă, era de o sută douăzeci şi şapte de ruble: douăzeci şi şapte câştigate de ea şi o sută primite de la seducătorul ei. Când plecă însă de la moaşă, nu mai avea decât şase ruble. Nu ştia să chibzuiască banii – cheltuia pentru ea şi dădea şi altora, oricui i-ar fi cerut. Moaşa îi ceru pentru două luni de găzduire, mâncare şi ceai – patruzeci de ruble; douăzeci şi cinci de ruble cheltuise cu trimisul copilului, patruzeci de ruble îi mai ceruse moaşa împrumut, să-şi cumpere o vacă, vreo douăzeci de ruble se duseră aşa, pe zaharicale şi pe rochii, astfel că, o dată sănătoasă, Katiuşa se trezi fără niciun ban şi trebui să-şi caute un loc de muncă. Îl găsi la şeful ocolului silvic. Acesta era un om însurat, dar, ca şi poliţaiul, din prima zi începu să-i dea târcoale Katiuşei. Ei îi era silă de el şi căuta să-l ocolească. Omul era însă mai viclean decât Katiuşa şi mai cu experienţă şi, în calitate de stăpân, putea s-o trimită unde avea chef. Până la urmă prinse o clipă prielnică şi îşi bătu joc de ea. Nevastă-sa află şi într-o bună zi, prinzându-şi bărbatul în odaia Katiuşei, sări s-o bată. Aceasta nu se lasă şi se încinse o păruială, în urma căreia fata fu izgonită din casă, fără să primească nicio leţcaie. Atunci Katiuşa plecă la oraş, unde trase la o mătuşă de-a ei. Bărbatul mătuşii era legător de cărţi şi cândva o dusese bine, acum însă îşi pierduse toţi muşteriii, căzuse în patima beţiei şi dădea ultimul gologan pe băutură. Mătuşa ţinea o mică spălătorie, din al cărei venit îşi hrănea copiii şi pe beţivul de bărbatu-său. Maslovei îi propuse să intre la ea ca spălătoreasă. Văzând însă ce viaţă trudnică duceau femeile care lucrau la mătuşă-sa, Maslova se codi, căutându-şi între timp pe la birourile de plasare un loc de servitoare. Până la urmă se tocmi la o cucoană care avea doi băieţi, elevi de liceu. După o săptămână de lucru, băiatul cel mare, un tânăr cu mustăcioară, elev în clasa a şasea de liceu, îşi lăsă baltă învăţătura şi începu să se lege de Maslova. Maică-sa o învinovăţi de toată întâmplarea pe Maslova şi îi făcu   socoteala. Tot căutând fără succes un alt loc, se întâmplă într-o bună zi să întâlnească la biroul de plasare o cucoană simandicoasă, cu braţele şi degetele dolofane încărcate de brăţări şi inele. Cucoana, aflând că Maslova e în căutarea unui loc, îi dădu adresa ei, invitând-o să treacă pe la ea. Maslova se duse. Cucoana o primi călduros, o ospătă cu plăcintuţe şi cu o băutură dulce, apoi îşi trimise servitoarea undeva cu un bileţel. Spre seară apăru un domn înalt, cu părul lung şi sur şi cu o barbă căruntă; bătrânul vizitator se aşeză îndată lângă Maslova şi, zâmbind şi privind-o cu ochi aprinşi, începu s-o cerceteze şi să glumească împreună cu ea. Stăpâna casei îl chemă într-o odaie alăturată şi Maslova o auzi spunându-i: „E prospeţică, de la ţară”. Apoi, stăpâna o chemă pe Maslova şi-i spuse că domnul este scriitor, că are bani foarte mulţi şi că n-o să precupeţească nimic, dacă ea va şti să-i fie pe plac. Fata fuse pe placul lui şi scriitorul îi dădu douăzeci şi cinci de ruble, promiţându-i c-or să se mai vadă deseori. Banii se topiră foarte repede, o parte la plata găzduirii la mătuşă-sa şi restul pe o rochie nouă, pălărioară şi panglici. Peste câteva zile, scriitorul trimise pentru a doua oară după ea. Maslova se duse. El îi dădu iarăşi douăzeci şi cinci de ruble şi-i propuse să se mute într-o locuinţă separată. Locuind în casa închiriată de scriitor, Maslova se îndrăgosti de un băiat de prăvălie, om foarte vesel care locuia în aceeaşi curte. I-o spuse chiar ea scriitorului şi se mută într-un mic apartament. Flăcăul însă, care-i făgăduise s- o ia în căsătorie, plecă într-o bună zi la Nijni, fără să-i spună nimic, părăsind- o, şi Maslova rămase singură. Vru să-şi păstreze mai departe locuinţa, însă nu i s-a îngăduit. Inspectorul de poliţie îi declară că nu poate trăi aşa mai departe decât dacă îşi face condicuţă şi se prezintă periodic la controlul medical. Atunci Maslova se întoarse iarăşi la mătuşă-sa. Aceasta, văzând-o cu rochie nouă, cu pelerină şi pălărie, o primi cu respect şi nu mai îndrăzni să-i ofere un loc de spălătoreasă la ea, socotind că nepoată-sa s-a ridicat pe o treaptă socială mai înaltă. Pentru Maslova, de fapt, nici nu se mai punea alternativa de a fi spălătoreasă. Se uita acum cu milă la viaţa de ocnaşe pe care o duceau la mătuşă-sa spălătoresele, palide, cu braţele slabe, dintre care unele se oftigiseră, tot spălând şi călcând în aburi şi căldură de treizeci de grade, cu ferestrele larg deschise vara şi iarna, şi se îngrozea la gândul că ar fi putut să intre şi ea într-o asemenea ocnă. Tocmai în această perioadă deosebit de grea, când Maslova nu izbutea să-şi găsească niciun protector, se întâlni cu o proxenetă, care căuta fete pentru casele de toleranţă. Cu fumatul, Maslova se deprinsese de mult, iar în ultimul timp al legăturii sale cu băiatul de prăvălie şi după ce acesta o părăsise, se obişnuise să mai şi bea. Băutura îi plăcea nu numai la gust, ci mai ales fiindcă o ajuta să-şi uite toate suferinţele îndurate şi-i dădea o îndrăzneală şi un sentiment al propriei demnităţi, care-i lipseau când era trează. Când nu bea, era întotdeauna copleşită de tristeţe şi ruşine. Proxeneta o pofti cu mătuşa ei la o masă şi, după ce o îmbătă pe Maslova, îi propuse să lucreze în cea mai bună casă din oraş, arătându-i toate avantajele şi privilegiile acestei situaţii. Maslova trebuia să aleagă între   situaţia umilitoare de servitoare, în care avea să fie, fără îndoială, urmărită de stăruinţele bărbaţilor şi, deci, împinsă spre legături adulterine tainice şi temporare, şi o situaţie asigurată, liniştită, legiferată, cu alte cuvinte, o prostituţie pe faţă, protejată de lege şi bine plătită; ea o alese pe cea din urmă. Apoi i se părea că în felul acesta se va răzbuna pe seducătorul său, pe băiatul de prăvălie şi pe toţi cei care îi făcuseră rău. O mai ispitea un lucru, care de fapt a fost hotărâtor – proxeneta îi spuse că va putea să-şi comande orice rochie va dori: de catifea, de tafta, de mătase, rochii de bal, decoltate, cu umeri şi braţe goale. Şi când se văzu în închipuire îmbrăcată cu o rochie galbenă de mătase, cu decolteul garnisit cu catifea neagră, Maslova nu mai putu rezista şi-şi dădu actul de identitate proxenetei. Aceasta, chiar în aceeaşi seară, tocmi o birjă şi o duse într-o casă foarte cunoscută, ţinută de o oarecare Kitaeva. Din clipa aceea, începu pentru Maslova acea viaţă de neîncetată încălcare a poruncilor dumnezeieşti şi omeneşti, pe care o duc sute şi sute de mii de femei, nu numai cu autorizaţia conducerii statului, preocupată de binele cetăţenilor, dar chiar sub protecţia ei; viaţa care se sfârşeşte pentru nouă femei din zece cu boli chinuitoare, bătrâneţe prematură şi moarte. Dimineaţa şi ziua, somn greu după orgiile nopţii. Pe la ceasurile trei, patru, trezirea moleşită într-un pat murdar; sifon şi cafea după beţie; trândăveală searbădă prin odăi, în capot, cămaşă sau halat, aruncând câte o privire pe fereastră, de după perdea; vorbe urâte, schimbate leneş cu colegele; apoi spălatul, parfumatul şi unsul trupului, pomădatul părului, probarea rochiilor, cearta din pricina lor cu patroana; cercetarea în oglindă, sulemenitul feţei, al sprâncenelor; îmbuibarea cu mâncăruri grase şi cu dulciuri; apoi îmbrăcatul în rochii de mătase, ţipătoare şi decoltate; ieşirea în salonul împodobit, puternic luminat; venirea oaspeţilor; muzică, dans, bomboane, vin, tutun şi prostituţie practicată cu bărbaţi tineri, de vârstă mijlocie, adolescenţi, şi bătrâni ramoliţi, burlaci, oameni însuraţi, negustori, vânzători, bolnavi, beţi, treji, grosolani sau drăgăstoşi, militari, civili, studenţi, liceeni – oameni de toate vârstele, caracterele, obârşiile. Larmă, glume, bătăi, muzică, vin şi tutun, tutun şi vin şi iar muzică din seară până în zori. Şi abia dimineaţa, eliberarea de toate şi somnul greu şi adânc. Şi aşa zi de zi, toată săptămâna. Apoi, la sfârşitul fiecărei săptămâni, vizita la secţia sanitară de sector, unde funcţionarii şi doctorii statului, uneori cu seriozitate şi rigoare, alteori cu chef de glumă, jignind pudoarea firească dată ca pavăză împotriva răului oamenilor şi chiar animalelor, făceau controlul acestor femei, eliberându-le permisul scris de a săvârşi mai departe, împreună cu complicii lor, de-a lungul săptămânii viitoare, aceleaşi păcate cu care se îndeletniciseră toată săptămâna trecută. Şi începea o altă săptămână, la fel cu cea de mai înainte. Şi aşa în fiecare zi, iarnă, vară, în zilele de lucru, ca şi în cele de sărbătoare. Astfel a trăit Maslova şapte ani. În timpul acesta a schimbat două case de toleranţă şi a fost o dată internată la spital. În al şaptelea an de vieţuire prin case de toleranţă şi la opt ani după primul ei pas greşit, în vârstă fiind de douăzeci şi şase de ani, se întâmplă acel fapt pentru care fusese arestată şi   era dusă acum la judecată, după şase luni de închisoare printre hoţi şi criminali. III. În timp ce Maslova, istovită de atâta mers, se apropia cu escorta sa de clădirea tribunalului districtual, nepotul fostelor ei stăpâne, prinţul Dmitri Ivanovici Nehliudov, cel care o sedusese, stătea încă tolănit în patul lui înalt, cu saltea de puf peste somiera cu arcuri, între cearşafuri mototolite, într-o cămaşă de noapte de olandă, curată, cu piepţii în cute fine frumos călcate, şi fuma alene o ţigară. Cu privirea pironită în gol se gândea la cele ce avea de făcut în acea zi şi la cele întâmplate cu o zi înainte. Amintindu-şi de seara din ajun, petrecută la Korceaghini, oameni bogaţi şi cu vază, cu a căror fiică toată lumea aştepta să se căsătorească, Nehliudov oftă şi, aruncând ţigara, vru să scoată alta dintr-un portţigaret de argint, dar se răzgândi; îşi coborî din pat picioarele albe şi îngrijite, dibui papucii, îşi aruncă pe umeri halatul de mătase, şi cu paşi greoi, grăbiţi, se îndreptă spre odaia de toaletă alăturată, pătrunsă de miros de apă de colonie, parfum, creme şi pomezi. Îşi spălă dinţii, mulţi dintre ei plombaţi, periindu-i cu un praf anume, îi dăţi cu apă de gură parfumată, apoi începu să se spele şi să se frece cu felurite prosoape. Se spălă pe mâini cu săpun parfumat, îşi curăţă cu periuţa unghiile lungi. Îşi spălă la un lavoar mare de marmură faţa şi gâtul plin şi trecu într-o altă odaie vecină, unde îl aştepta duşul. După ce îşi răcori cu apă rece trupul alb, musculos şi cam îngreuiat de grăsime, se şterse cu un prosp mare, pluşat, se îmbrăcă în rufăria imaculată şi frumos călcată, se încălţă cu ghetele lustruite lună şi se aşeză în faţa oglinzii unde începu să-şi perie, cu două perii odată, bărbuţa neagră, cârlionţată, şi părul inelat, uşor rărit pe frunte. Toate lucrurile lui – rufăria, hainele, încălţămintea, cravatele, acele, butonii – erau de cea mai bună calitate, fine, discrete, trainice şi scumpe. Nehliudov luă din vreo duzină de cravate şi tot atâtea ace pe cele dintâi care-i picară sub mână – cândva preocuparea de a le alege era ceva nou pentru el şi-i făcea plăcere, acum însă nu mai prezenta niciun interes – îşi îmbrăcă hainele periate, pregătite pe un scaun, şi se îndreptă, dacă nu destul de înviorat cel puţin curat şi parfumat, spre sufrageria mare al cărei parchet fusese lustruit chiar în ajun de către trei mujici; se găseau acolo un bufet enorm de stejar şi o masă mare, tot de stejar, cu picioare masive, sculptate în formă de labe de leu, care-i dădeau un aspect impunător. Pe această masă, acoperită cu o faţă de masă subţire, scrobită, cu monograma brodată, îl aşteptau un ibric mare de argint cu cafea aromată, zaharniţa tot de argint, un castronaş cu caimac şi un coşuleţ cu pâiniţe calde, pişcoturi şi pesmeciori. Lângă tacâm erau scrisorile abia primite, ziarele şi ultimul număr din Revue des deux mondes. Tocmai când Nehliudov se pregătea să-şi deschidă corespondenţa, în uşă se arătă o femeie în vârstă, cam grasă, în doliu, cu o eşarfă de dantelă pe cap, ce-i acoperea cărarea, în jurul căreia părul se rărise. Era Agrafena Petrovna, camerista răposatei mame a lui Nehliudov – moartă nu de mult chiar în această casă – şi care rămase acum pe lângă fiu în calitate de menajeră.   Agrafena Petrovna petrecuse în răstimpuri cu mama lui Nehliudov vreo zece ani în străinătate şi avea ţinuta şi purtările unei cucoane. Locuia în casa Nehliudovilor din copilărie şi-l ştia pe Dmitri Ivanovici încă de pe vremea când acesta era încă Mitenka. — Bună dimineaţa, Dmitri Ivanovici. — Bună ziua, Agrafena Petrovna. Ce noutăţi ai? întrebă Nehliudov în glumă. — O scrisoare de la prinţesă, de la cea bătrână sau de la cea tânără, nu ştiu. A adus-o de mult camerista, aşteaptă răspunsul la mine în odaie, spuse Agrafena Petrovna, întinzându-i scrisoarea şi zâmbind cu înţeles. — Bine, îndată, răspunse Nehliudov, luând scrisoarea şi, băgând de seamă zâmbetul Agrafenei Petrovna, se posomorî. Zâmbetul Agrafenei Petrovna însemna că scrisoarea era de la tânăra prinţesă Korceaghina, pe care, socotea ea, Nehliudov avea de gând s-o ia în căsătorie. Şi tocmai această presupunere, exprimată prin zâmbetul Agrafenei Petrovna, îi era neplăcută lui Nehliudov. — Atunci să-i spun să aştepte. Agrafena Petrovna, ochind măturica de adunat firmiturile de pe masă, care nu era aşezată la locul ei, o mută unde se cuvenea, şi ieşi maiestuos din odaie. Nehliudov deschise scrisoarea parfumată şi începu s-o citească. „Ţinând seama de obligaţia pe care mi-am luat-o de a fi memoria dumitale – era scris pe o foaie groasă de hârtie cenuşie, dinţată pe margini, cu un scris ascuţit, dar lăbărţat, – îţi amintesc că astăzi, 28 aprilie, trebuie să fii la curtea cu juri şi deci nu ne vei putea însoţi dimpreună cu Kolosov la galeria de tablouri, după cum, cu obişnuita dumitale uşurătate, ne-ai promis ieri; a moins que vous ne soyez dispose a payer a la cour d’assises les 300 rubles d’amende, que vous vous refusez pour voire cheval1 pentru faptul de a nu te fi prezentat la vreme. Mi-am adus aminte de aceasta ieri, îndată ce-ai plecat. Aşadar, ţine minte. Prinţesa M. Korceaghina” Pe partea cealaltă era adăugat:, Maman vous fait dire que votre couvert vous attendra jusqu’ a la nuit. Venez absolument a quelle heure que cela soit.2 M. K.” Nehliudov se încruntă. Biletul se încadra şi el în acea tactică iscusită, dusă de două luni de către prinţesa Korceaghina, cu scopul de a-l învălui tot mai strâns într-o reţea de nevăzute legături. Iar Nehliudov, pe lângă nehotărârea în faţa căsătoriei, obişnuită oamenilor nu prea tineri şi nici prea îndrăgostiţi, mai avea un motiv puternic, care-l împiedica să facă acum o cerere în căsătorie, chiar dacă s-ar fi decis la aceasta. Motivul nu era faptul de a fi sedus-o pe Katiuşa cu zece ani în urmă şi de a fi părăsit-o – lucrul acesta era cu totul uitat şi nu putea constitui pentru el o piedică de a se căsători; motivul era legătura sentimentală pe care o avea cu o femeie măritată, pe care o rupsese de fapt, deşi dânsa socotea că nu s-a sfârşit totul între ei.   Nehliudov era foarte timid cu femeile, dar tocmai timiditatea lui trezise în această femeie măritată dorinţa de a-l cuceri. Doamna era soţia mareşalului nobilimii din ţinutul unde luase şi Nehliudov parte la alegeri. Ea îl atrăsese într-o aventură sentimentală, care pe zi ce trecea era pentru Nehliudov mai pasionată şi în acelaşi timp mai respingătoare. La început, Nehliudov nu putuse rezista ispitei, iar apoi, simţindu-se vinovat faţă de ea, nu putuse rupe legătura fără încuviinţarea ei. Acesta era motivul care-l făcea să nu se simtă liber a cere mâna tinerei prinţese Korceaghina, chiar dacă ar fi dorit-o. Pe masă, în faţa lui, tocmai se găsea o scrisoare de la soţul acestei femei. Văzând ştampila poştei şi recunoscând scrisul, Nehliudov roşi şi simţi în aceeaşi clipă înviorarea pe care o încerca ori de câte ori îl pândea vreo primejdie. Tulburarea lui era însă neîntemeiată: soţul, mareşalul nobilimii din ţinutul în care Nehliudov îşi avea cele mai mari proprietăţi, îl înştiinţa că la sfârşitul lunii mai va avea loc o adunare extraordinară a zemstvei şi-l ruga să vină neapărat donner un coup d’epaule3 la această adunare, unde aveau să fie puse probleme importante în chestiunea şcolilor şi a drumurilor vicinale, la discutarea cărora se prevedea o serioasă opoziţie a reacţiunii. Mareşalul era un liberal şi împreună cu alţi câţiva nobili care-i împărtăşeau ideile, lupta împotriva reacţiunii instalate în timpul lui Alexandru al III-lea şi, fiind absorbit cu totul de această luptă, nu ştia nimic despre necazurile sale casnice. Nehliudov îşi aminti de toate clipele chinuitoare legate într-un fel sau altul de acest om: îşi aminti cum îşi închipuise o dată că soţul a aflat totul şi cum se pregătise să se bată în duel cu el, foarte hotărât să tragă în aer; apoi de o scenă înfiorătoare, în care ea, într-un acces de disperare, alergase să se înece în iazul din grădină, iar el fugise s-o caute. „Nu pot să mă duc nicăieri, nici să fac nimic, până ce nu voi avea răspunsul ei”, gândi Nehliudov. Cu o săptămână în urmă îi scrisese o scrisoare categorică, în care îşi recunoştea vina şi se arăta gata s-o ispăşească în orice chip ar voi ea, totuşi, spre binele ei chiar, socotea legătura lor ruptă pentru totdeauna. La această scrisoare tot aştepta răspuns. Faptul că el întârzia era, într-un fel, un semn bun. Dacă n-ar fi primit să rupă legătura, i-ar fi răspuns, desigur de mult, sau ar fi venit personal cum mai făcuse de atâtea ori. Nehliudov auzise că se afla acum la ei un oarecare ofiţer care-i făcea curte, ceea ce pe de o parte îi stârnea gelozia, iar pe de altă parte îl bucura, dându-i speranţa că se va putea elibera de această minciună apăsătoare. A doua scrisoare era de la administratorul-şef al moşiilor sale. Acesta îi scria că trebuie neapărat să vină personal ca să ia în primire moştenirea şi, afară de asta, să hotărască în ce fel va fi administrată averea mai departe – ca pe timpul răposatei prinţese sau aşa cum îi propusese el pe vremuri prinţesei înseşi şi îi propunea acum prinţului: mărind inventarul şi lucrând tot pământul care se dădea până acum în dijmă ţăranilor în nume propriu. Administratorul scria că acest fel de exploatare ar fi mult mai rentabil. Îşi cerea totodată scuze pentru mica întârziere a expedierii celor trei mii de ruble, pe care se cuvenea să le trimită la fiecare întâi ale lunii, şi aveau să vină cu poşta următoare. Întârzierea se datora ţăranilor rău   platnici, care în delăsarea lor ajunseseră până acolo, încât se văzu silit să apeleze la autorităţi. Scrisoarea îl bucură şi-l supără totodată. Îl bucură şi-i făcea plăcere să se simtă proprietarul unei averi considerabile, dar faptul îl şi supăra fiindcă în prima tinereţe fusese un entuziast adept al lui Herbert Spencer4 şi, mare proprietar de pământ, fusese adânc impresionat de ideile acestuia din Social Statics5, care afirmau că dreptatea nu admite proprietatea individuală asupra pământului. Cu sinceritatea şi dârzenia caracteristică tinereţii, nu numai că susţinuse atunci, în discuţii, că pământul nu poate fi obiectul proprietăţii private, nu numai că, la universitate fiind, scrisese o lucrare pe această temă, dar chiar dăruise ţăranilor o mică moşioară care-i aparţinea lui, ca moştenire de la tatăl său, nevrând să contravină convingerilor sale. Acum, devenind prin moştenirea averii mamei sale un latifundiar, avea de ales: ori să renunţe la proprietatea sa, cum făcuse acum zece ani cu cele două sute de deseatine moştenite de la tatăl său, ori să-şi recunoască tacit concepţiile de până atunci drept false şi greşite.
Furnica si porumbita de Lev Tolstoi CUPRINS:             Cuvânt înainte. 5             Partea întâia.             Calul şi iapa. 9             Vulpea şi cocorul. 10             Puii maimuţei '. 12             Lupul şi veveriţa. 14             Vulturul, cioara şi ciobanul. 16             Doi cocoşi şi un vultur. 17             Drumeţii. 18             Şoarecele, cocoşul şi motanul. 20             Cocoşul de munte şi vulpea. 22             Lupul şi câinele. 24             Naufragiu. 26             Şoarecele care s-a îngrăşat. 28             Şoarecele şi broasca. 29             Broasca, şoarecele şi uliul. 30             Şoarecele de rând şi şoarecele de oraş. 31             Marea, râurile şi pâraiele. 32             Vulturul şi vulpea. 34             Pisica şi vulpea. 36             Maimuţa şi vulpea. 38             Motanul cu zurgălăi. 40             Leul şi măgarul. 42             Lupul şi vulpea. 43             Vulpea şi lupul. 44             Ţăranul şi norocul. 45             Fetiţa şi libelula. 46             Şarpele de casă şi ariciul. 47             Stăncuţa şi ulciorul. 48             Păsărica. 49             Partea a doua.             Mincinosul. 51             Furnica şi porumbiţa. 52             Stăncuţa şi porumbeii. 53             Broasca ţestoasă şi vulturul. 54             Măgarul şi calul. 56             Leul şi şoarecele. 58             Baba şi găina. 60             Găina şi ouăle de aur. 61             Câinele, cocoşul şi vulpea. 62             Dihorul. 64             Leul, ursul şi vulpea. 65             Lupul şi bătrâna. 66             Libelula şi furnicile. 68             Broasca şi leul. 69             Partea a treia.             Lupul şi cocorul. 71             Lucrătoarele şi cocoşul. 72             Câinele şi umbra sa. 73             Cerbul şi puiul de cerb. 74             Vulpea şi strugurii. 76             Găina şi rândunica. 78             Măgarul în piele de leu. 79             Viticultorul şi feciorii săi. 80             Vulpea şi ţapul. 81             Cocor şi barză. 82             Pescarul şi peştişorul. 84             Iepurii şi broaştele. – 86             Tatăl şi feciorii. 87             Partea a patra.             Vulpea.89             Ţintarul şi leul.90             Câinele şi lupul.92             Măgarul sălbatic şi cel domestic. 94             Calul şi stăpânii. 95             Lupul şi capra. 96             Cerbul. 98             Cerbul şi via. 100             Bătrânul şi moartea. 101             Leul şi vulpea. – 102             Motanul şi şoarecii. 103             Partea a cincea.             Corbul şi vulpea. 105             Cei doi prieteni. 106             Ţăranul şi duhul apelor. 108             Lupul şi iedul. 111             Leul, lupul şi vulpea. 112             Leul, măgarul şi vulpea. 114             Stuful şi măslinul. 115             Partea a şasea.             Pisica şi berbecul. 117             Iepurele. 118             Iepurele şi broasca ţestoasă. 119             Prepeliţa şi puii ei. 120             Păunul. 122             Ursul şi albinele. 124             Albinele şi trântorii. 125             Păunul şi cocorul. 126             Pitpalacul şi vânătorul. 127             Vrabia. 128             Eretele şi porumbeii. 129             Stăpânul şi lucrătorul. 130             Ulciorul şi ceaunul. 132             Liliacul. 133             Zgârcitul.'. 134             Ţăranul şi câinele. 136             Câinele cu jujeu. 137             Ciobanul. 138             Câinele pe fân. 140             Lupul şi osul. 141             Câinele şi hoţul. 142             Lupul şi iapa. 144             Vulpea şi lupul. 146             Cerbul şi calul. 147             Două broaşte. 148             Lupoaica şi porcul. 149             Taurul şi broasca. 150             Broaştele care vroiau un împărat. 151             Negustorul şi hoţii. 152             Soarele şi vântul. 153                   PARTEA ÎNTÂIA.             CALUL ŞI IAPA.             Şi ziua şi noaptea iapa se ducea în câmp, la păscut. Câtă vreme calul se îndestula noaptea, iar ziua ara. Odată, iapa îi spuse calului:             — De ce ari? Să fiu în locul tău, nu m-aş duce la arat. O da stăpânul cu biciul, dau şi eu cu copita.             A doua zi calul făcu după cum fusese sfătuit. Văzându-l dintr-o dată atât de îndărătnic, ţăranul înhămă iapa la plug.             VULPEA ŞI COCORUL.             Vulpea îl pofti pe cocor la masă şi îi aduse nişte zeamă într-o farfurie întinsă. Geaba se strădui cocorul să apuce ceva cu ciocul său lung, iar vulpea linse totul într-o clipită. A doua zi, cocorul o pofti pe vulpe la el şi îi aduse zeama într-un ulcior cu gâtul strâmt. Botul vulpii nicicum nu încăpu în ulcior, dar ciocul lung al cocorului îl goli la repezeală.             PUII MAIMUŢEI.             O maimuţă avea doi pui. Pe unul îl iubea, pe celălalt nu. Într-o zi, nişte oameni luară urmele maimuţei. Aceasta înşfăcă puiul îndrăgit şi fugi cu el, lepădându-l pe celălalt. Puiul neiubit de mamă se ascunse în hăţişul pădurii, oamenii nu dădură cu ochii de el şi trecură mai departe. Maimuţa sări într-un copac, dar, grăbită cum era, izbi odrasla cu capul de un ciot şi aceasta muri. După ce oamenii plecară, maimuţa porni să-şi caute puiul neiubit, dar nu-l mai putu găsi şi rămase şi fără acesta.             LUPUL ŞI VEVERIŢA.             Sărind în joacă de pe o creangă pe alta, veveriţa căzu drept pe spinarea unui lup adormit. Lupul sări în picioare şi vru s-o mănânce. Veveriţa se rugă:             — Lasă-mă, lupule, să plec.             Lupul îi spuse:             — Bine, am să te las, dar numai cu condiţia să-mi spui de ce voi, veveriţele, sunteţi atât de vesele. În timp ce pe mine mă încolţeşte necontenit urâtul, de câte ori mă uit la voi, vă văd zburdând şi zbenguindu-vă prin crengile de sus ale copacilor.             Veveriţa îi răspunse:             — Mai întâi lasă-mă să mă urc în copac, iar de acolo ţi-oi spune, căci aici mi-e frică de tine.             Lupul o lăsă, iar veveriţa se căţără în copac şi de acolo îi spuse:             — Urâtul te încolţeşte fiindcă eşti rău. Răutatea îţi mistuie inima. Pe când noi suntem vesele fiindcă suntem bune şi rău nu facem nimănui.             VULTURUL, CIOARA ŞI CIOBANUL.             O turmă de oi păştea pe păşune. Pe neaşteptate, apăru un vultur – se prăvăli din înaltul cerului, înşfăcă în gheare un miel şi îl duse cu dânsul. O cioară văzu întreaga întâmplare şi i se făcu şi ei de o bucăţică de carne proaspătă. Îşi spuse: „Nu-i mare scofală. Am să încerc şi eu, ba am să fac treabă mai bună. Vulturul este un prostănac, a luat un mieluţ pirpiriu, pe când eu am să iau berbecul acela gras, de colo.”             Zicând asta, cioara îşi înfipse ghearele în lâna miţoasă a berbecului şi dădu să-l ridice, dar geaba strădanie. Nu mai ştia nici cum să-şi scoată ghearele din lână. Veni ciobanul, i le smulse el din lână, suci gâtul ciorii şi o azvârli cât colo.             DOI COCOŞI ŞI UN VULTUR.             Lângă o grămadă de bălegar se băteau doi cocoşi. Unul din ei fiind mai puternic, îl bătu pe celălalt şi îl alungă de acolo. Găinile se adunară în jurul învingătorului şi prinseră a-l lăuda. Dar cocoşul vroia ca şi cei din curtea vecină să afle despre puterea şi faima sa. Atunci zbură pe acoperişul magaziei, bătu din aripi şi cântă cu glas răsunător:             — Priviţi-mă, l-am bătut pe celălalt cocoş! Nu se află alt cocoş pe lume care să se măsoare cu mine!             Nici nu apucă să-şi termine bine strigarea, că un vultur care trecea pe sus îl doborî, îl înşfăcă în gheare şi îl duse în cuibul său.             DRUMEŢII.             Un bătrân şi un tânăr mergeau pe drum. Deodată, ce să vadă: în mijlocul drumului zăcea un sac plin cu bani. Tânărul îl ridică şi spuse:             — Dumnezeu m-a procopsit.             Bătrânul grăi:             — S-ar cuveni, zic, pe din două.             Tânărul spuse:             — Nici vorbă, că nu l-am găsit împreună. Eu l-am ridicat.             Bătrânul nu-i răspunse nimic. Au mai mers câtva timp împreună. Deodată, aud în urma lor tropot de copite şi strigătele poterei:             — Cine a furat un sac cu bani?!             Tânărul se sperie şi spuse:             — Să nu dăm de vreo belea, bunicule, pentru banii găsiţi.             Bătrânul răspunse:             — Banii i-ai găsit tu, nu noi; şi beleaua de asemenea.             Potera îl înşfăcă pe flăcău şi îl duse la târg, pentru judecată, iar bătrânul se întoarse liniştit acasă.             ŞOARECELE, COCOŞUL ŞI MOTANUL.             Un şoricel se duse să se plimbe. Umblă ce umblă el prin ogradă şi se întoarse la mama.             — Am văzut, mamă, două animale. Unul era tare fioros, celălalt tare blând.             Mama îl întrebă:             — Ia spune, cum arătau acele fiare?             Şoricelul răspunse:             Cea fioroasă umbla de colo până colo prin ogradă, avea picioarele negre, moţul roşu, ochii bulbucaţi, clonţul ca un cârlig. Când am trecut pe lângă ea, a deschis clonţul, a ridicat un picior şi a prins a răcni atât de tare, că nu ştiam unde să mă ascund.             — Acesta-i cocoşul, grăi bătrâna mamă. El nu face rău nimănui, să nu te temi de dânsul. Da' cealaltă fiară, cum arăta?             — Cealaltă stătea tolănită pe-o parte şi se încălzea la soare. Avea gâtul alb şi pufos, lăbuţele cenuşii, netede, îşi spăla cu limba blăniţa de pe piept şi dădea uşurel din coadă când se uita la mine.             Bătrâna mamă spuse:             — Prostuţule, prostuţule. Păi ăsta-i chiar motanul!             COCOŞUL DE MUNTE ŞI VULPEA.             Un cocoş de munte şedea în copac. Vulpea veni sub copac şi îi spuse:             — Bun găsit, cocoşel frumuşel şi prieten al meu. De cum am auzit al tău glăscior am şi luat-o încoace la picior, ca să văd cum o mai duci.             — Mulţumesc pentru vorbă bună, răspunse cocoşul de munte.             Vulpea se prefăcu că nu aude, şi spuse:             — Zis-ai ceva, că n-aud nimic? Ai face bine, cocoşel frumuşel şi prieten al meu, să cobori colo-n iarbă să te mai preumbli şi să schimbăm o vorbă-două împreună, că aşa nu te prea aud din copacul acela.             Cocoşul de munte răspunse:             — Frică mi-e să cobor în iarbă. Pentru noi, păsările, e cu primejdie să umblăm pe pământ.             — Nu cumva ţi-e frică de mine? Întrebă vulpea.             — Dacă nu de tine, de alte fiare mi-e frică, răspunse cocoşul de munte. Sunt tot felul de fiare.             — Să nu-ţi mai fie frică, cocoşel frumuşel şi prieten al meu, că, uite, a apărut de curând un ucaz, precum că se face pace pe întreg pământul. De acum fiarele nu s-or mai sfâşia între ele.             — Asta e bine, spuse cocoşul de munte, că uite, văd nişte câini grăbind încoace. Dacă era ca înainte vreme, ar fi trebuit să-ţi iei tălpăşiţa, dar dacă-i aşa cum spui, n-ai de ce te teme.             Auzind de câini, vulpea ciuli urechile şi se pregăti s-o ia din loc.             — Păi de ce fugi? O întrebă cocoşul de munte. Doar a apărut ucazul, câinii n-or să se atingă de tine.             — Mai ştii?! Poate n-au auzit încă de ucaz.             Şi o tuli de îndată.             LUPUL ŞI CÂINELE.             Un lup jigărit umbla pe la marginea satului şi se întâlni cu un câine gras. Lupul îl întrebă:             — Ia spune, câine, de unde dobândiţi voi demâncare?             Câinele răspunse:             — Oamenii ne hrănesc.             — Se vede treaba că la grea muncă vă pun oamenii.             — Ba deloc, răspunse câinele. Tot ce avem de făcut este să păzim curtea pe vreme de noapte.             — Numai pentru atâta lucru vă hrănesc ei aşa de bine? Se miră lupul. M-aş tocmi numaidecât într-o slujbă ca a voastră, căci nouă, lupilor, ne vine tare greu să dobândim demâncare.             — Păi atunci, haide, spuse câinele. Stăpânul are să te hrănească şi pe tine la fel.             Lupul se bucură de propunere şi porni împreună cu câinele să se tocmească în slujbă la oameni. Dar când să intre pe poartă, numai ce băgă lupul de seamă că pe grumazul câinelui părul este cam ros. Îl întrebă:             — Da' rosătura asta, câine, de unde o ai?             — O am aşa, răspunse câinele.             — Adică, cum aşa?             — Păi aşa, de la lanţ. Ziua stau legat în lanţ şi uite că acesta mi-a cam ros părul pe grumaz.             — Atunci, rămâi sănătos, câine, zise lupul. Nu mă mai duc să trăiesc printre oameni. Chiar de-oi fi mai puţin gras, da' voi trăi liber.             NAUFRAGIU.             Nişte pescari mergeau cu barca. Se stârni din senin o furtună năprasnică. Pescarii se speriară. Lepădară vâslele şi prinseră a se ruga lui Dumnezeu, să-i scape de la înec. Furtuna mâna barca pe fluviul înspumat tot mai departe de mal. Atunci un pescar bătrân le spuse:             — De ce-aţi lepădat vâslele? De vă rugaţi, din mână vâsla n-o lăsaţi.             ŞOARECELE CARE S-A ÎNGRĂŞAT.             Un şoricel roase duşumeaua şi făcu o deschizătură în ea. Trecu printr-însa şi găsi mâncare din belşug. Numai că şoarecele era tare lacom şi mâncă până se umflă. Când se lumină de ziuă, şoarecele dădu să se întoarcă acasă, dar burta umflată nu-l mai lăsă să treacă prin deschizătură.             ŞOARECELE ŞI BROASCA.             Un şoarece veni în ospeţie la broască. Broasca îl întâmpină pe mal şi prinse a-l pofti în palatul său de sub apă. Şoarecele dete să o urmeze, dar înghiţi la apă, că abia izbuti să se caţăre îndărăt pe mal şi să-şi scape zilele.             — Cât voi trăi, grăi păţitul, nu m-oi mai duce în ospeţie la necunoscuţi.             BROASCA, ŞOARECELE ŞI ULIUL.             Broasca şi şoarecele se sfădiră între ei. Urcându-se pe un muşuroi, se încăierară. Un uliu care zbura pe sus, văzând că au uitat de el, căzu asupră-le şi-i înşfăcă în gheare pe amândoi.             ŞOARECELE DE RÂND ŞI ŞOARECELE DE ORAŞ.             Un şoarece înfumurat de la oraş veni în ospeţie la un şoarece de rând. Acesta locuia în câmp şi îşi ospătă musafirul cu ce-i era la îndemână – nişte boabe de grâu şi de mazăre. Şoarecele cel înfumurat ronţăi ce ronţăi la ele şi spuse:             — De asta şi arăţi atât de jigărit, fiindcă trăieşti în sărăcie. Să vii pe la mine, ca să vezi cum trăim noi.             Şi şoarecele de rând veni la el. Aşteptară amândoi sub duşumele până căzu noaptea. Oamenii cinară şi se retraseră. Şoarecele cel înfumurat îşi introduse oaspetele printr-o deschizătură din duşumea în sufragerie şi amândoi se urcară pe masă. Şoarecele de rând nu văzuse de când se ştia pe lume atâtea bunătăţi şi nu se hotăra de care să se apuce mai întâi. El spuse:             — Ai dreptate, traiul nostru este sărăcăcios. Am să vin să locuiesc şi eu la oraş.             Abia de rosti aceste cuvinte, că masa se cutremură – un om cu o lumânare în mână dădu buzna în sufragerie şi se porni să prindă şoarecii. Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuţi în deschizătura din duşumea.             — O, nu, spuse după asta şoarecele de rând, tot mai bun este traiul nostru. Deşi n-am bucate alese, dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.             MAREA, RÂURILE ŞI PÂRAIELE.             Un ţăran se lăuda altuia că poate bea cu nemiluita. El spuse celor din jur:             — Pot bea toată marea.             — Ba n-ai să poţi.             — Ba o beau! Batem palma pe o mie de ruble că o beau toată?             A doua zi în zori, veniră la el:             — Ei, ce faci, ori te duci să bei marea, ori scoate mia de ruble!             — M-am prins să beau marea şi am s-o beau. Dar nu m-am prins să beau şi râurile care se varsă în ea. Duceţi-vă de zăgăzuiţi râurile şi pâraiele, să nu mai dea într-însa, şi atunci am s-o beau.             VULTURUL ŞI VULPEA.             Un vultur prinse un pui de vulpe şi vru să-l ducă în cuibul său. Vulpea-mamă începu să-l roage să se îndure de dânsa. Vulturul se gândi: „Ce rău îmi poate face ea mie? Am cuibul sus, tocmai în vârful pinului.             Nu ajunge ea până acolo.”             Şi duse puiul de vulpe în cuib. Vulpea fugi în câmpie, făcu rost de la oameni de un tăciune aprins la capăt şi îl aduse sub pin. Tocmai vroia să dea foc pinului, dar vulturul se rugă de ea să-l ierte şi îi aduse puiul înapoi.             PISICA ŞI VULPEA.             Pisica şi vulpea se luară cu vorba, despre cum te poţi feri de câini. Pisica spuse:             — Nu mă tem de câini, deoarece cunosc un şiretlic care nu dă greş.             Vulpea răspunse:             — Cum te poţi feri ştiind un singur şiretlic? În ce mă priveşte, cunosc şaptezeci şi şapte de şiretlicuri şi şaptezeci şi şapte de păcăleli în privinţa asta.             În timp ce tăifăsuiau ele aşa, apărură nişte vânători ai căror câini dădură buzna asupra celor două. Pisica îşi puse în aplicare şiretlicul ei: se căţără într-un copac şi câinii nu izbutiră s-o apuce; câtă vreme vulpea îşi puse în aplicare toate şiretlicurile şi păcălelile ştiute, dar nu reuşi să-i păcălească pe câini şi încăpu în colţii acestora.             MAIMUŢA ŞI VULPEA.             Fiarele pădurii o aleseseră odată pe maimuţă căpetenia lor. Vulpea veni la maimuţă şi îi spuse:             — De acum eşti căpetenia noastră şi vreau să-ţi fac un serviciu: am găsit în pădure o comoară. Vino să ţi-o arăt.             Maimuţa se bucură tare şi o porni după vulpe. Aceasta o aduse în faţa unei capcane şi îi spuse:             — E ascunsă aici, ia-o singură. N-am vrut s-o ating înaintea ta.             Maimuţa vârî laba în capcană şi se prinse în ea. Vulpea fugi în pădure, adună toate fiarele şi le-o arătă pe maimuţă.             — Priviţi, le spuse ea, ce fel de căpetenie v-aţi ales! N-are un dram de minte, de aceea a nimerit în capcană.             MOTANUL CU ZURGĂLĂI.             Nu mai era de trăit pentru şoareci din pricina motanului. În fiecare zi doi sau trei din ei cădeau în ghearele sale. Odată s-au adunat cu toţii să hotărască cum să scape de primejdie. Au vorbit ce-au vorbit, dar nu le venea nimic mai deosebit în minte. Dar iată că un şoricel luă cuvântul:             — Am să vă spun eu cum putem scăpa de motan. M-am gândit că pierim atâţia fiindcă nu ştim când acesta se apropie de noi. Trebuie să-i legăm la gât nişte zurgălăi, care să sune tare. De fiecare dată când motanul se va apropia de noi, zurgălăii ne-or da de veste şi vom putea fugi la timp.             — N-ar fi rău, spuse un şoarece bătrân, numai că cineva trebuie să şi lege zurgălăii la gâtul motanului. Te-ai gândit bine, fă tu treaba asta şi ţi-om rămâne recunoscători cu toţii.
Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 4 PARTEA A ŞAPTEA   I   Soţii Levin locuiau la Moscova de peste două luni. După calculele cele mai exacte ale oamenilor pricepuţi în acest domeniu, termenul la care trebuia să nască Kitty trecuse de mult. Dar ea purta mai departe sarcina şi niciun semn nu arăta că sorocul era mai apropiat decât cu două luni în urmă. Şi doctorul, şi moaşa, şi Dolly, şi maică-sa, însă mai cu seamă Levin, care nu se putea gândi fără groază la evenimentul aşteptat, începură să fie nerăbdători şi neliniştiţi. Numai Kitty se simţea foarte calmă şi fericită. Acum Kitty simţea născându-se într-însa un sentiment nou – iubirea pentru copilul pe care-l aştepta – şi urmărea cu încântare creşterea acestui simţământ. Copilul nu mai era acum numai o parte din fiinţa ei, el trăia uneori o viaţă independentă, îi pricinuia câteodată dureri fizice şi în acelaşi  timp o făcea să râdă, cuprinsă de o nouă şi ciudată bucurie. Toţi acei pe care Kitty îi iubea se găseau în preajma ei. Toţi se purtau aşa de frumos cu dânsa, o îngrijeau atâta, nu-i făceau decât plăceri, încât – dacă n-ar fi ştiut şi n-ar fi simţit că aceasta trebuia să se sfârşească în curând – nu şi-ar fi dorit o viaţă mai bună şi mai plăcută. Un singur lucru strica farmecul acestei vieţi: soţul său nu mai era aşa cum se deprinsese să-l iubească ea, nu mai semăna cu cel de la ţară. Ei îi plăcea liniştea, blândeţea şi ospitalitatea lui de la ţară. La oraş însă Levin părea tot timpul neliniştit, încordat, ca şi cum s-ar fi temut ca cineva să nu-l jignească pe el, şi, mai cu seamă, pe dânsa. Acolo, la ţară, simţindu-se în elementul său, Levin nu se grăbea niciodată şi se îngrijea totdeauna de treburi. Aici, la oraş, era mereu grăbit, ca şi cum s-ar fi străduit să nu scape ceva, deşi n-avea nicio ocupaţie. Lui Kitty îi era milă de dânsul, cu toate că ştia că celorlalţi el nu le părea întru nimic de compătimit; dimpotrivă, când îl privea Kitty în societate, aşa cum priveşti uneori pe cineva care ţi-e drag, căutând să-l observi ca pe un străin ca să-ţi dai seama de impresia pe care o face asupra altora, atunci ea vedea cu o teamă plină de gelozie că Levin nu numai că nu trezea compătimire, ba era chiar foarte atrăgător prin înfăţişarea lui distinsă, prin politeţea-i sfioasă, oarecum de modă veche, faţă de femei, prin statura puternică, şi mai ales prin faţa sa deosebit de expresivă. Dar Kitty nu-l vedea numai din exterior, ci îi pătrundea fiinţa lăuntrică şi-şi dădea seama că la oraş Levin nu era cel adevărat. Nu-şi putea lămuri altfel starea lui. Îl mustra uneori în gând, fiindcă el nu ştia să trăiască la oraş. Altă dată recunoştea că izbutea într-adevăr cu greu să-şi organizeze la oraş viaţa în aşa fel ca să fie mulţumit de ea. Ce putea să facă? Nu-i plăcea să joace cărţi. Nu se ducea la club. Kitty ştia acum ce înseamnă să petreci cu bărbaţi veseli, de felul lui Oblonski. Asta însemna să bei, şi după chef să te duci la anumite case… la care ea nici nu se putea gândi fără să se îngrozească. Să frecventeze societatea? Kitty ştia însă că pentru asta trebuie să-ţi placă lumea tinerelor femei – ceea ce ea nu poate dori. Să stea acasă cu dânsa, cu mama şi cu surorile sale? Oricât de plăcute şi de vesele ar fi fost conversaţiile, erau cam tot aceleaşi („Aline-Nadine”, cum botezase bătrânul prinţ aceste convorbiri între surori), însă Kitty îşi dădea seama că ele îl cam plictiseau pe Levin. Ce-i mai rămânea să facă? Să scrie mai departe la cartea lui? încercase. La început, scotea notiţe într-o bibliotecă şi aduna material pentru cartea sa; dar, după cum îi spusese lui Kitty, cu cât trândăvea mai mult cu atât avea mai puţină vreme. Afară de asta, Levin i se plângea că vorbise aici prea mult despre cartea lui şi i se cam încurcaseră ideile şi-şi pierduseră din interes. Singurul avantaj al vieţii de oraş consta în faptul că la Moscova ei nu se certau niciodată. Fie din pricină că împrejurările vieţii orăşeneşti erau altele, fie că amândoi se făcuseră mai prevăzători şi mai înţelepţi în această privinţă, la Moscova nu mai izbucniră între dânşii certuri din pricina geloziei, de care se temeau atâta înainte de a se muta la oraş. În această privinţă se petrecuse chiar un foarte însemnat eveniment pentru amândoi, şi anume: întâlnirea lui Kitty cu Vronski. Bătrâna prinţesă Maria Borisovna, naşa lui Kitty, care ţinea foarte mult la dânsa, îşi exprimase dorinţa s-o vadă negreşit. Deşi nu făcea vizite nicăieri din pricina stării sale, Kitty se duse împreună cu tatăl ei la respectabila bătrână şi acolo se întâlni cu Vronski. Cu prilejul acestei revederi, Kitty nu-şi putu face decât o singură mustrare: în clipa când recunoscu în bărbatul îmbrăcat civil trăsăturile atât de bine ştiute de dânsa odinioară, i se tăie răsuflarea, sângele îi năvăli la inimă şi pe urmă simţi cum i se aprinseră obrajii. Toate acestea nu ţinură însă decât câteva clipe. Prinţul începu vorba cu Vronski într-adins cu voce tare şi nu sfârşi prima frază, când Kitty se şi simţea în stare a-l privi, ba să-i şi vorbească la nevoie, tot atât de firesc ca şi prinţesei Maria Borisovna, în aşa fel, încât orice intonaţie şi zâmbet să fie aprobate de soţul său, a cărui nevăzută prezenţă o simţea parcă în clipa aceea. Kitty schimbă cu dânsul câteva cuvinte, zâmbi chiar la o glumă a lui în legătură cu alegerile, pe care el le numi „parlamentul nostru”. (Trebui să surâdă, ca să-i arate că înţelesese gluma.) Dar îndată după aceea ea se întoarse spre prinţesa Maria Borisovna şi nu se mai uită la Vronski până când el se ridică să-şi ia rămas bun. Abia atunci îl privi; dar se-nţelege, numai fiindcă nu era politicos să nu-ţi întorci ochii spre un om, când acesta te salută. Kitty rămase recunoscătoare tatălui său că nu-i pomeni niciun cuvânt despre întâlnirea lor cu Vronski; şi, după deosebita duioşie pe care prinţul i-o arătă în timpul plimbării obişnuite, ea înţelesese că el fusese mulţumit de dânsa. Era şi ea mulţumită. N-ar fi crezut niciodată să aibă puterea de a-şi zăvori în fundul inimii amintirea sentimentelor sale pentru Vronski şi nu numai să pară, ci să şi fie de fapt cu totul liniştită şi nepăsătoare faţă de dânsul. Levin roşi mult mai tare decât ea, când Kitty îi spuse că-l întâlnise pe Vronski la prinţesa Maria Borisovna. Lui Kitty îi venea destul de greu să-i vorbească despre această întâmplare, însă îi veni şi mai greu să-i istorisească amănuntele întrevederii, deoarece Levin n-o întrebă nimic, ci numai o privea încruntat. — Îmi pare foarte rău că n-ai fost şi tu, îi spuse Kitty. Nu că n-ai fost de faţă… cu tine acolo n-aş fi fost aşa de naturală… Acum roşesc cu mult mai mult, incomparabil mai mult, adăugă ea, roşind până în albul ochilor, gata s-o podidească lacrimile. Îmi pare rău că nu m-ai putut vedea prin crăpătura uşii. Ochii cinstiţi ai lui Kitty spuneau lui Levin că ea se simţea mulţumită de felul cum se purtase şi, cu toată îmbujorarea sa, Levin se potoli de îndată şt începu să-i pună întrebări – tocmai ceea ce voia şi ea. După ce află totul, până şi amănuntul că numai în prima clipă Kitty nu se putuse stăpâni să nu roşească, dar că pe urmă întâlnirea i se păruse tot atât de simplă şi de uşoară, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu un bărbat oarecare, – Levin se înveseli cu totul şi spuse că era foarte mulţumit şi că nu se va mai purta aşa prosteşte cum făcuse cu prilejul alegerilor; ci – la prima întâlnire cu Vronski – va căuta să fie cât mai prietenos faţă de dânsul. — Încerci un sentiment aşa de împovărător socotind pe cineva aproape ca pe un duşman şi să-ţi fie greu a-l întâlni! zise Levin mulţumit. Îmi pare bine, foarte bine.   II   — Te rog să treci pe la familia Bohl, spuse Kitty soţului său, care intră la dânsa la ora unsprezece, înainte de a pleca de acasă. Ştiu că iei masa la club. Te-a înscris tata. Dar dimineaţa ce faci? — Nu mă duc decât la Katavasov, răspunse Levin. — Atunci de ce pleci aşa devreme? — Mi-a făgăduit să mă prezinte lui Metrov. Aş vrea să vorbesc cu dânsul despre lucrarea mea. E un vestit savant din Petersburg, o informă Levin. — Autorul articolului pe care l-ai lăudat atâta? întrebă Kitty. Pe urmă, ce faci? — Poate mai trec pe la tribunal, în chestiunea surorii mele. — Dar concertul? îl întrebă Kitty. — Cum o să mă duc singur! — Te rog să te duci. Se cântă cele două bucăţi noi… Te interesau aşa de mult î Eu m-aş fi dus neapărat. — În orice caz, am să trec pe acasă înainte de masă, zise el, uitându-se la ceas. — Pune-ţi redingota, ca să te duci de-a dreptul la contesa Bohl. — Trebuie să mă duc neapărat? — Neapărat! El a fost la noi. Îţi vine aşa de greu? Treci pe la dânşii, te aşezi, stai de vorbă cinci minute despre vreme, te ridici şi pleci. — N-ai să mă crezi, însă m-am dezobişnuit atât de mult de toate astea, încât mi-e şi ruşine să le fac. Cum se poate aşa ceva? Vine un om străin, se aşază, stă fără nicio treabă, stinghereşte gazda, se plictiseşte şi el: iar după aceea pleacă. Kitty izbucni în râs. Dar când nu erai însurat nu făceai vizite? întreba ea. — Făceam şi totdeauna îmi era ruşine. Acum însă m-am dezobişnuit cu totul. Crede-mă că mai bine n-aş mânca două zile decât să fac vizita asta! Tot mi se pare că au să fie plictisiţi şi o să-şi spună: „Ce caută la noi, aşa, fără nicio treabă?” — Nu. N-au să fie plictisiţi, îţi garantez, îl asigură Kitty, privindu-l în faţă şi râzând. Apoi, strângându-i mâna: Şi acum la revedere! Te rog să treci neapărat pe la dânşii. Levin îi sărută mâna şi vru să plece, dar ea îl opri. — Kostea, ştii că nu mai am decât cincizeci de ruble? — Bine! Trec pe la bancă să iau. Cât îţi trebuie? întrebă el cu o expresie de nemulţumire pe care Kitty o cunoştea atât de bine. — Ia stai! şi Kitty îl trase de mână, oprindu-l. Să mai stăm de vorbă. Asta mă îngrijorează. Mi se pare că nu fac nicio cheltuială de prisos, banii însă se duc. Nu e bine aşa. — De loc, îi răspunse Levin, încruntându-se şi privind-o pe sub sprâncene. Kitty îi cunoştea acest obicei de a-şi drege glasul. Ca un semn al unei mari nemulţumiri – nu împotrivă-i, ci contra lui însuşi. Într-adevăr, Levin era nemulţumit, dar nu fiindcă se cheltuiseră prea mulţi bani, ci din pricină că i se amintea de un lucru pe care dorea să-l uite, – şi anume: că ceva nu mergea aşa cum ar fi trebuit. — I-am spus. lui Skolov să mai vândă nişte grâu, iar până atunci să ia anticipat ceva bani din arenda morii. Oricum, o să am bani. — Mă tem însă că în genere se cheltuieşte prea mult… — De loc, de loc, repetă el. La revedere, draga mea! — Crede-mă că-mi pare rău câteodată că am ascultat-o pe maman. Ce bine ar fi fost la ţară! Pe când aici vă chinuiesc pe toţi şi pe deasupra mai cheltuim şi bani… — De loc, de loc! De când ne-am căsătorit, nu s-a întâmplat să spun ca ar fi putut fi mai bine decât este… — Adevărat? îl întrebă Kitty, privindu-l în ochi. Levin rosti cuvintele acestea fără să se gândească, numai ca s-o mângâie; dar când o privi şi văzu ochii aceia cinstiţi şi dragi îndreptaţi întrebător spre dânsul, el le repetă din toată inima. «într-adevăr, uit cu totul», se gândi Konstantin amintindu-şi de evenimentul pe care-l aştepta în curând. — Ei, în curând? Ce simţi? şopti el, luându-i amândouă mâinile. — Atâta m-am gândit la acest lucru, încât acum nu mai cred nimic şi nici nu mai ştiu nimic. — Şi nu ţi-e frică? Kitty zâmbi dispreţuitor. — Câtuşi de puţin! răspunse ca. — Dacă se întâmplă ceva, să ştii că sunt la Katavasov. — N-are să se întâmple nimic. Nici să nu-ţi treacă prin gând. Mă duc cu papa să fac o plimbare pe bulevard. Trecem pe la Dolly. Te aştept înainte de prânz. À propos: ştii că situaţia Dariei a ajuns absolut imposibilă? E datoare peste tot şi n-are un ban. Am vorbit ieri cu maman şi cu Arseni (aşa îl chema pe cumnatul ei, Lvov) şi am hotărât ca voi amândoi să tăbărâţi asupra lui Stiva. Lucrurile nu mai pot merge aşa. Cu papa nu se poate vorbi despre asta… Dar dacă tu şi cu el… — Cam ce-am putea face? o întrebă Levin. — Totuşi treci pe la Arseni, stai de vorbă cu dânsul. Are să-ţi spună ce-am hotărât. — Dacă e vorba de Arseni, sunt de mai dinainte de părerea lui. Am să trec pe la dânsul. Iar în ceea ce priveşte concertul, mă duc cu Nathaly. Şi acum, la revedere!   Când ieşi Levin, îl opri Kuzma, vechiul lui servitor încă de pe când era burlac, care-i îngrijea gospodăria de la oraş. — Krasavcik (un cal de ham adus de la ţară) a fost potcovit din nou, dar tot şchioapătă, îi spuse Kuzma. Care-i porunca? La începutul şederii lui la Moscova, Levin avusese grijă să-şi aducă de la ţară caii, crezând că are să fie mai comod şi mai ieftin; văzuse însă în curând că-l costa mai mult decât birjile, de care era nevoit să se folosească. — Trimite după veterinar. Poate şi l-a scrântit. — Dar pentru Katerina Alexandrovna? întrebă Kuzma. Acum pe Levin nu-l mai mira faptul – ca în prima perioadă a şederii lui la Moscova – că trebuia să înhame o pereche de cai voinici la un cupeu greu pentru a trece din Vozdvijenskoe în Sivţev Vrajek, adică un sfert de verstă prin zăpada moale, ca să aştepte patru ceasuri acolo, şi pentru asta birjarul să fie plătit cu cinci ruble. Aceasta i se părea acum ceva firesc. — Spune birjarului să pună o pereche de cai la cupeul nostru, hotărî Levin. — Prea bine. Înlăturând atât de simplu şi de uşor, datorită înlesnirilor orăşeneşti, o greutate care la ţară i-ar fi cerut multă bătaie de cap, Levin coborî scara şi, chemând şi el o birjă, se duse în strada Nikitskaia. Pe drum nu se mai gândi la bani. Era preocupat numai de cunoştinţa cu savantul din Petersburg, specialist în sociologie, cu care avea să stea de vorbă despre lucrarea lui. Numai la începutul şederii la Moscova Levin fusese mirat de cheltuieli – ciudate pentru un om stabilit la ţară – cheltuieli neproductive, dar de neînlăturat, care se iveau la tot pasul. Acum însă, se obişnuise cu asta. În această privinţă, i se întâmplase ceea ce se spune că se petrece cu beţivii: primul pahar te arde, al doilea îţi dă putere, iar celelalte îţi pun aripi. Când schimbase prima hârtie de o sută de ruble ca să cumpere livrele pentru fecior şi portar, îşi făcuse fără voie socoteala că livrelele acestea (de care nimeni n-avea nevoie, dar de care nu se putea lipsi, judecând după mirarea prinţesei şi a lui Kitty la aluzia lui că te-ai putea descurca şi fără livrele) reprezentau plata a doi muncitori pe toată vara – adică aproape trei sute de zile lucrătoare de la paşti şi până la lăsata-secului, fiecare zi fiind o zi de muncă grea din zori şi până seara târziu – şi-i venise foarte greu să cheltuiască această hârtie de o sută de ruble. Dar hârtia următoare – schimbată la cumpărăturile pentru o masă dată întregii familii care costa douăzeci şi opt de ruble – se duse mai uşor, deşi această sumă reprezenta pentru Levin optsprezece hectolitri şi mai bine de ovăz, cosit, legat, treierat şi vânturat de nişte oameni care asudau şi gemeau de încordare. Acum, hârtiile pe care le schimba în dreaptă şi în stânga nu-i mai stârneau astfel de gânduri, ci zburau ca păsărelele. De mult nu mai socotea dacă munca depusă pentru câştigarea banilor corespunde plăcerii plătite cu banii aceştia. Fusese uitat şi principiul gospodarului: că este un anumit preţ sub care nu poţi vinde bucatele. Secara, de pildă – la al cărei preţ Levin ţinuse atât de mult timp – se vându cu cincizeci de copeici la dublă mai ieftin decât i se oferise cu o lună mai înainte. Chiar socoteala că făcând asemenea cheltuieli, nu vor putea trăi un an întreg fără datorii nu mai avea nicio însemnătate. Lucrul de căpetenie era să fie bani la bancă, fără să te mai întrebi cum îi aveai, ca să fii sigur că a doua zi se poate cumpăra carne şi celelalte. Această rânduială fusese respectată: avusese totdeauna bani la bancă. Dar acum se isprăviseră banii de la bancă şi Levin nu prea ştia de unde să ia alţii; de aceea, în clipa când Kitty îi adusese aminte de bani, el se necăji. Dar acum n-avea timp să se gândească la aşa ceva. Mergea cu birja şi nu se gândea decât la Katavasov şi la faptul că va face cunoştinţă cu Metrov.   III   În timpul şederii la Moscova, Levin reluase relaţiile cu Katavasov, fostul său coleg de universitate, pe care nu-l mai întâlnise de la nuntă. Katavasov îi plăcea pentru claritatea şi simplitatea concepţiilor lui, în care de altminteri Levin vedea o dovadă de sărăcie a vieţii spirituale a acestuia. Katavasov, pe de alta parte, credea că inconsecvenţa de păreri a lui Levin se datora gândirii lui nedisciplinate. Dar claritatea lui Katavasov îi plăcea lui Levin, iar belşugul ideilor nedisciplinate ale lui Konstantin Dmitrici îi plăcea camaradului său. De aceea amândoi erau bucuroşi să se întâlnească şi să discute. Levin îi citi câteva capitole din lucrarea sa, care îi plăcură lui Katavasov. În ajun, acesta se întâlni cu Levin la o conferinţă şi-i spuse că celebrul Metrov, al cărui articol îl apreciase atât de mult Konstantin Dmitrici, se află la Moscova. Adăugă că Metrov se interesa foarte mult de cele spuse de Katavasov despre lucrarea lui Levin. Savantul urma să vină la dânsul a doua zi la ora unsprezece şi era bucuros să facă cunoştinţă cu Levin. — Dragul meu, nu te mai recunosc! îmi pare într-adevăr foarte bine, îi spuse Katavasov, întâmpinându-l pe Levin în salonaş. Auzind zbârnâitul soneriei mă gândeam: «Nu se poate să fie chiar atât de punctual…» Dar ce spui de muntenegreni? Sunt ostaşi din fire. — Cum? Ce s-a întâmplat? întrebă Levin. Katavasov îi spuse în câteva cuvinte o ştire de ultimă oră şi, după ce trecură în birou, îl prezentă unui bărbat scund, îndesat şi foarte plăcut la înfăţişare. Era Metrov. Convorbirea stărui scurt timp asupra politicii şi asupra atitudinii cercurilor oficiale din Petersburg faţă de ultimele evenimente. Metrov repetă câteva cuvinte aflate dintr-o sursă demnă de încredere, pe care le-ar fi rostit cu acest prilej ţarul şi unul dintre miniştri. Katavasov auzise, tot din sursă sigură, că împăratul ar fi spus cu totul altceva. Levin găsi o cale care împăca cele două versiuni, şi discuţia se curmă. — Iacătă, dumnealui este autorul unei lucrări aproape terminate despre condiţiile naturale de lucru ale muncitorului agricol în raport cu pământul, zise Katavasov. Nu sunt specialist, dar ca naturalist mi-a plăcut să văd că el nu priveşte omenirea ca ceva în afara legilor biologice, ci dimpotrivă vede dependenţa ei de mediu şi caută legile evoluţiei, ţinând seama de această dependenţă. — Foarte interesant, spuse Metrov. — De fapt, am început să scriu o lucrare de agronomie, încuviinţă Levin roşind. Dar ocupându-mă de muncitor, principala unealtă în agricultură, am ajuns fără voie la rezultate cu totul neaşteptate. Levin începu să-şi expună ideile cu băgare de seamă, tatonând parcă terenul. Ştia că Metrov scrisese un articol împotriva teoriilor îndeobşte admise în domeniul economiei politice. Nu ştia însă în ce măsură s-ar putea bizui pe simpatia lui pentru noile sale idei, iar pe figura inteligentă şi liniştită a savantului nu putea citi nimic. — Dar în ce vedeţi dumneavoastră calităţile deosebite ale muncitorului rus? întrebă Metrov. În însuşirile, ca să zic aşa, zoologice, sau în condiţiile în care se află? Levin îşi dădu scama că în această întrebare era exprimată o idee cu care nu putea fi de acord; totuşi îşi expuse mai departe ideile, după care muncitorul rus priveşte pământul cu totul altfel decât alte popoare. Şi, ca să întărească această afirmaţie, Levin se grăbi să adauge că acest punct de vedere deosebit al poporului rus faţă de pământ se întemeia – după părerea lui – pe conştiinţa chemării lui de a popula marile întinderi nelocuite din răsărit. — Trăgând o concluzie asupra menirii unui popor în genere, e foarte uşor să cazi în eroare, obiectă Metrov, întrerupându-l pe Levin. Situaţia muncitorului va depinde totdeauna de raportul lui faţă de pământ şi capital. Metrov nu-l mai lăsă pe Levin să-şi isprăvească ideea şi începu să-i expună propria sa teorie. Levin nu văzu nimic nou în această teorie şi nici nu se strădui s-o înţeleagă. Vedea că Metrov, ca şi ceilalţi, de altfel, în ciuda articolului său în care combătea teoriile economiştilor, totuşi privea situaţia muncitorului rus numai din punctul de vedere al capitalului, salariului şi al rentei. Deşi Metrov a fost nevoit să recunoască faptul că în cea mai mare parte a Rusiei – cea de răsărit – renta era încă nulă, că pentru nouă zecimi din populaţia ţării, compusă din optzeci de milioane de locuitori, salariul reprezenta numai hrana şi că deocamdată capitalul nu exista decât sub forma unor unelte din cele mai primitive – el privea pe orice muncitor numai din acest punct de vedere; nefiind de acord în multe privinţe cu economiştii, el îşi avea o teorie proprie, noua, asupra salariului, pe care o şi expuse lui Levin. Levin îl asculta în silă şi, la început, încercă să facă unele obiecţii; voi să-l întrerupă pe Metrov, ca să-şi exprime ideea sa, care, după părerea lui, ar fi trebui să facă de prisos orice altă expunere. Pe urmă, însă, după ce se convinse că ei privesc lucrurile într-un mod atât de diferit, încât n-au să se înţeleagă niciodată, el nu-l mai contrazise, ci se mulţumi numai să-l asculte. Deşi acum nu-l mai interesa de loc ceea ce spunea Metrov, Levin simţea totuşi o oarecare plăcere ascultându-l. Era măgulit că un savant îşi exprima ideile faţă de dânsul cu atâta plăcere, atenţie şi încredere în cunoştinţele lui de specialitate, punând în lumină uneori, printr-o singură aluzie, o latură întreagă a chestiunii. Atribuia acest lucru meritelor sale, neştiind că Metrov, după ce discutase despre acest subiect cu toţi intimii săi, vorbea cu o deosebită plăcere despre aceste chestiuni cu orice nouă cunoştinţă. În genere, Metrov vorbea cu plăcere faţă de oricine despre chestiunea care-l preocupa şi care nu era încă destul de lămurită nici chiar pentru el însuşi. — Numai să nu întârziem, zise Katavasov, uitându-se la ceas, îndată ce Metrov îşi încheie expunerea. — Da. Azi e şedinţă la Societatea amatorilor de ştiinţă, cu prilejul jubileului de cincizeci de ani ai lui Svintici, răspunse Katavasov la întrebarea lui Levin. Piotr Ivanîci şi cu mine vrem să ne ducem acolo. Am făgăduit să vorbesc despre lucrările lui din domeniul zoologiei. Vino cu noi. E foarte interesant. — Ai dreptate. E timpul să plecăm, aprobă Metrov. Veniţi cu noi; iar de acolo, dacă doriţi, poftiţi la mine. Aş dori mult să vă aud citind lucrarea. — Nu, nu face. Lucrarea nu e încă isprăvită. Dar la şedinţă merg cu plăcere. — Ai auzit, dragă? A făcut opinie separată, strigă Katavasov care îşi punea fracul în odaia de alături. Discuţia trecu asupra celor întâmplate la universitate. Chestiunea aceasta era un eveniment foarte important în iarna aceea, la Moscova. În consiliul universitar, trei profesori bătrâni nu acceptaseră punctul de vedere al tinerilor. Aceştia făcuseră opinie separată. După părerea unora, punctul de vedere al acestora era îngrozitor. După alţii, era vorba de cel mai simplu şi mai drept punct de vedere. Profesorii se împărţiseră în două tabere. Unii, printre care se număra şi Katavasov, acuzau tabăra adversă de înşelăciune şi de denunţ mârşav, ceilalţi – de copilărie şi desconsiderare a autorităţilor profesorale. Deşi nu făcea parte din cercul universitar, Levin auzise şi vorbise despre această chestiune cu prilejul vizitelor sale la Moscova şi-şi făcuse o părere proprie asupra ei. Luă parte la discuţia, care urmă şi pe stradă, până ce tustrei ajunseră la clădirea vechii universităţi. Şedinţa începuse. La masa acoperită cu postav, unde se aşezară Katavasov şi Metrov, se aflau încă şase persoane, dintre care una citea ceva, aplecata asupra unui manuscris. Levin se aşeză pe unul din scaunele goale care se aflau în jurul mesei şi întrebă în şoaptă pe un student de lângă el ce anume se citeşte. După ce se uită nemulţumit la Levin, studentul îi răspunse: — Biografia. Deşi biografia savantului nu-l interesa, Levin o ascultă fără voie şi află unele lucruri noi din viaţa celebrului învăţat. Când conferenţiarul isprăvi, preşedintele mulţumi şi citi nişte versuri pe care i le trimisese poetul Ment cu prilejul acestui jubileu, adăugind câteva cuvinte de mulţumire la adresa autorului. Apoi Katavasov citi cu glasul lui puternic şi piţigăiat darea de seamă despre lucrările ştiinţifice ale savantului. Când Katavasov sfârşi, Levin se uită la ceas: văzu că era trecut de ora unu şi se gândi că nu mai avea timp să citească lui Metrov lucrarea înainte de concert. De altfel, acum nici nu mai dorea asta. În timpul lecturii, Levin se tot gândi la discuţia avută, îşi dădea acum limpede seama că, dacă ideile lui Metrov aveau importanţă, şi ideile sale aveau însemnătatea lor. Aceste idei s-ar fi putut limpezi ducând la un rezultat oarecare, dar numai atunci când fiecare ar fi lucrat separat pe calea aleasă de el – un schimb de idei nefiind de niciun folos. Hotărât să refuze invitaţia lui Metrov, Levin se apropie de dânsul la sfârşitul şedinţei. Metrov îl prezentă pe Levin preşedintelui, cu care vorbea despre noutatea politică la ordinea zilei. Cu acest prilej, Metrov povesti preşedintelui ceea ce istorisise şi lui Levin, care făcu aceleaşi observaţii ca şi în dimineaţa aceea; dar, pentru variaţie, îşi mai exprimă o părere nouă care-i venise tocmai atunci. După aceea, convorbirea se întoarse din nou la cele întâmplate la universitate, întrucât auzise toate lucrurile acestea, Levin se grăbi să-şi exprime faţă de Metrov regretul de a nu putea da urmare invitaţiei sale, salută şi se duse la Lvov.
Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 3 PARTEA A CINCEA   I   Bătrâna prinţesă Şcerbaţkaia era de părere că nunta nu se putea face până-n postul mare. Până atunci rămâneau numai cinci săptămâni şi abia ar fi ajuns timp ca să fie gata jumătate din trusou. Pe de alta parte, îi dădea dreptate lui Levin, care spunea că după post ar putea fi prea târziu, fiindcă o mătuşă bătrână a prinţului Şcerbaţki era grav bolnavă şi s-ar putea să se prăpădească, şi atunci doliul ar mai întârzia mult nunta. De aceea prinţesa hotărî să împartă zestrea în două: trusoul mare şi cel mic, şi să facă nunta până-n post. Deocamdată să-l pregătească pe cel de-al doilea, rămânând să trimită mai târziu trusoul mare, şi se supără foc pe Levin, fiindcă acesta nu-i răspundea cu destulă seriozitate dacă primeşte ori nu. Această soluţie era cu atât mai potrivită cu cât tinerii căsătoriţi urmau să plece îndată  după nuntă la ţara, unde nu aveau nevoie de trusoul mare. Levin se afla în aceeaşi stare de surescitaţie, convins că el şi fericirea sa sunt unicul şi principalul ţel al universului… că n-avea nevoie să se gândească la nimic sau să se îngrijească de ceva, fiindcă totul se făcea pentru dânsul de către alţii. N-avea niciun plan şi niciun scop în legătură cu viaţa lui în viilor. Lăsa dezlegarea acestei probleme pe seama altora, ştiind că totul se va face cât se poate de bine. Fratele său, Serghei Ivanovici, Stepan Arkadici şi bătrâna prinţesă îl conduceau în tot ceea ce avea de îndeplinit. Iar el se învoia la tot ce i se propunea. Serghei Ivanovici luă pentru dânsul bani cu împrumut, prinţesa îl sfătui să părăsească Moscova după nuntă, iar Stepan Arkadici îi povăţui să plece în străinătate. Levin primea totul. „Faceţi tot ce vreţi, dacă asta vă bucură. Sunt în al nouălea cer şi fericirea mea nu poate fi nici mai mare, nici mai mică, orice aţi face voi”, îşi zicea el. Când îi împărtăşi lui Kitty sfatul primit de la Stepan Arkadici de a pleca în străinătate, Levin se miră foarte mult văzând că ea era de altă părere şi că avea unele dorinţe bine hotărâte în privinţa viitorului. Kitty ştia că Levin avea la ţară o îndeletnicire care-i plăcea; şi deşi nu-i cunoştea treburile şi nici nu căuta să le afle – lucru de care Levin îşi dădea seama – asta n-o împiedica să le socotească foarte importante; de aceea, ştiind că va locui la ţară, unde se afla casa lor, ea nu ţinea de loc să plece peste graniţă, ci dorea să se instaleze cât mai repede acolo unde aveau să locuiască. Acest gând exprimat cu hotărâre îl miră pe Levin; dar, cum lui îi era totuna, îl rugă numaidecât pe Stepan Arkadici să se ducă la ţară, ca şi cum acest lucru ar fi intrat în îndatoririle acestuia şi, cu bunul lui gust cunoscut, să orânduiască acolo totul cum va crede de cuviinţă. — Ascultă, îl întrebă o dată Stepan Arkadici pe Levin, după ce se întoarse de la ţară, unde pregătise totul pentru sosirea tinerilor căsătoriţi, ai adeverinţă că te-ai spovedit? — N-am. Dar de ce mă întrebi? — Fără asta nu te poţi cununa. — Vai de mine! izbucni Levin. Nu m-am mai spovedit de vreo nouă ani. Nici nu m-am gândit la aşa ceva. — Frumos îţi şade! spuse râzând Stepan Arkadici. Şi mai spui că eu sunt nihilist. Totuşi, fără asta nu se poate. Trebuie să te spovedeşti. — Când? Nu mai avem decât patru zile. Stepan Arkadici avu grijă şi de asta. Levin trebui să se ducă la spovedit. Pentru dânsul, om necredincios, care respecta însă credinţa altora, obligaţia de a participa la orice fel de ceremonie religioasă îl stânjenea îndeajuns. În starea sufletească, duioasă şi blândă, în care se găsea, constrângerea de a se preface i se părea nu numai grea, ci de neîndurat. Acum, fiind în plin triumf şi înflorire, nu se simţea în stare să mintă ori să ia în glumă cele sfinte; şi una şi alta erau cu neputinţă. Oricât îl iscodea pe Oblonski dacă n-ar fi rost să capete adeverinţă fără să se spovedească, Stepan Arkadici îi răspundea că aşa ceva nu se poate. — Ce pierzi cu asta? E o treabă de două zile, şi gata. O să ai de-a face cu un bătrânel atât de simpatic şi de deştept! Nici n-ai să simţi, ca şi cum ţi-ar scoate o măsea fără durere. Stând în biserică, la întâia slujbă, Levin încercă să retrăiască în amintire acel tânăr şi puternic sentiment religios pe care-l avusese între şaisprezece şi şaptesprezece ani, dar îşi dădu sema numaidecât că era cu neputinţă. Încercă să privească toate acestea ca pe nişte obiceiuri neînsemnate şi deşarte, ca da pildă vizitele de rigoare, dar simţi că nu izbutea nici asta. Ca şi cea mai mare parte a contemporanilor săi, Levin avea faţă de religie o atitudine foarte nelămurită. Nu putea crede; totuşi, în acelaşi timp, nu era un ateu convins. De aceea, neputând să creadă în însemnătatea celor ce făcea şi nici să le privească nepăsător, ca o simplă formalitate, Konstantin Dmitrici încercă în tot timpul spovedaniei un sentiment de stinghereală şi de ruşine, îndeplinind ceva ce nu înţelegea şi săvârşind, prin urmare, după cum îi spunea un glas lăuntric, ceva fals şi urât. În timpul slujbei Levin ba asculta moliftele, căutând să le dea un înţeles care să nu fie împotriva vederilor sale, ba, când vedea că nu le putea pricepe şi se simţea pornit să le critice, se străduia să nu le asculte. Se lăsa dus pe gânduri de observaţiile sale şi de amintirile ce i se perindau în minte cu o deosebită vioiciune, în timp ce lâncezea în biserică. Ascultă liturghia, vecernia şi celelalte rugăciuni de seară: iar a doua zi, sculându-se mai devreme decât de obicei, se duse la biserică pe la ora opt, fără să fi băut ceaiul, ca să asculte utrenia şi să se spovedească. În biserică nu se aflau decât un soldat cerşetor, două bătrâioare şi slujitorii altarului. Un diacon tânăr – muşchii spinării lungi i se desenau puternici sub anteriul subţire – îl întâmpină şi, apropiindu-se de o măsuţă, la perete, începu să-i citească pravilele. Pe măsură ce diaconul citea, repetând mai cu seamă des şi repede aceleaşi cuvinte: „Doamne miluieşte”, care sunau ca „mileşte, mileşte”, Levin îşi simţea mintea zăvorită şi pecetluită… Nu trebuia să te atingi de ea şi s-o zgândăreşti, ca nu cumva să iasă vreo încurcătură. De aceea, stând în spatele diaconului, Konstantin Dmitrici se gândea mai departe la socotelile sale, fără să asculte şi să pătrundă înţelesul cuvintelor. „Are o mână straşnic de expresivă”, se gândi el, amintindu-şi cum şezuse în ajun, împreună cu Kitty, la o masă din colţul salonului. N-aveau ce-şi spune, ca mai totdeauna în acest timp; iar Kitty, cu mâna pe masă, îşi strângea şi îşi desfăcea degetele. Urmărindu-şi mişcarea mâinii, ea izbucnise singură în râs. Levin îşi aminti cum îi sărutase mâna aceea şi cum îi cercetase cu privirea liniile convergente din palma-i trandafirie. „Iarăşi miluieşte”, îşi zise Konstantin închinându-se şi urmărind plecăciunile spinării diaconului, care se închina şi el „Mi-a luat pe urmă mâna şi s-a uitat la liniile din palmă”. „Ai mână simpatică!” îi spuse Kitty. Levin îşi privea mâna, apoi se uită şi la mâna scurta a diaconului. „Da, se isprăveşte în curând, se gândi Konstantin. Ba nu. A luat-o parcă de la capăt, îşi zise el ascultând moliftele. Nu, se sfârşeşte. Iacătă-l că face mătănii până-n pământ. Aşa-i totdeauna la sfârşit.” După ce luă pe nesimţite hârtia de trei ruble, pe care i-o strecură Levin sub mâneca de catifea, diaconul îi spuse că-l va înscrie la spovedanie şi, călcând ţanţoş cu ghetele noi, care scârţâiau pe lespezile bisericii goale, el intră în altar. Peste câteva clipe, scoase capul afară şi-i făcu semn să se apropie. Gândul, zăvorit până atunci în capul lui Levin, începu să se frământe; dar el se grăbi să-l alunge. „O să se sfârşească şi asta până la urmă”, se gândi Levin şi se îndreptă spre altar. Urcă treptele şi, luând-o la dreapta, îl văzu pe preot. Era un bătrânel cu barba rară, pe jumătate cărunt, cu ochii osteniţi şi buni, care stătea în faţa tetrapodului răsfoind un molitvenic. După ce se înclină uşor înaintea lui Levin, preotul începu numaidecât să citească molifte cu glasul său obişnuit. Când isprăvi, bătrânul făcu o mătanie până-n pământ şi se întoarse cu faţa către Levin. — Christos se află de faţă, nevăzut, la spovedania ta, zise preotul şi arătând spre crucea răstignirii. Crezi în tot ceea ce ne învaţă sfânta biserică apostolicească? adăugă el, luându-şi ochii de la Levin şi împreunându-şi mâinile sub patrafir. — M-am îndoit şi mă îndoiesc de toate, rosti Levin cu un glas care nu-i suna nici lui bine şi tăcu. Preotul aşteptă câteva clipe ca Levin să mai spună ceva; iar după aceea, închizând ochii, urmă, accentuând litera o ca băştinaşii din gubernia Vladimir: — Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, însă trebuie să ne rugăm ca milostivul Dumnezeu să dea tărie cugetului nostru. Ce păcate mai deosebite ai? adăugă preotul, fără cea mai mică pauză, vrând parcă să nu piardă vremea. — Păcatul meu cel mai mare este îndoiala. Ma îndoiesc de toate şi mă aflu mai totdeauna în stare de nesiguranţă. — Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, repetă preotul cu aceleaşi cuvinte. De ce anume te îndoieşti mai cu deosebire? — Mă îndoiesc de toate. Mă îndoiesc uneori chiar şi de existenţa lui Dumnezeu, zise Konstantin Dmitrici fără voie şi se îngrozi singur de necuviinţa celor rostite. Preotul însă nu păru impresionat de cuvintele lui Levin. — Dar care pot fi îndoielile în privinţa existenţei lui Dumnezeu? întrebă preotul, cu un zâmbet abia prins de Levin. Levin tăcea. — Cum te poţi îndoi de existenţa ziditorului, când te uiţi la cele clădite de el? urmă preotul repede, cu felul său obişnuit de a vorbi. Cine a împodobit cu stele bolta cerească? Cine a îmbrăcat pământul cu haină frumoasă? Cine altul, dacă nu ziditorul? rosti bătrânul, privindu-l întrebător. Levin îşi dădu seama că ar fi fost o necuviinţă să înceapă cu preotul o discuţie filosofică şi de aceea răspunse simplu la întrebare: — Nu ştiu. — Nu ştii? Atunci, cum te poţi îndoi că Dumnezeu a zidit totul? îl întrebă preotul cu o veselă nedumerire. — Nu înţeleg nimic, încheie Levin, îmbujorat la faţă, simţind că vorbele sale erau stupide, dar singurele potrivite într-o asemenea situaţie. — Închină-te şi roagă-te lui Dumnezeu. Până şi sfinţii părinţi au avut îndoieli şi s-au rugat Domnului să le întărească credinţa. Diavolul are mare putere. Nu trebuie să ne supunem lui. Închină-te şi roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te lui Dumnezeu, repetă repede preotul; apoi tăcu vreo câteva clipe, căzând parcă pe gânduri. Din câte am auzit, eşti pe cale să te însori cu fata prinţului Şcerbaţki, enoriaşul şi fiul meu sufletesc, adăugă preotul surâzând. E o domnişoară foarte cumsecade! — Da, răspunse Levin, roşind din pricina preotului. „De ce trebuia să mă întrebe asta la spovedanie?” îşi zise el. Răspunzând parcă gândului său, preotul urmă: — Ai de gând să te însori. Poate că Dumnezeu are să te dăruiască cu urmaşi. Nu-i aşa? Ce creştere ai putea da copiilor dumitale, dacă n-ai birui ispita diavolului care te ademeneşte la necredinţă? rosti preotul cu o blândă mustrare. Dacă-ţi iubeşti odrasla, atunci – ca bun părinte – n-ai să doreşti copilului numai bogăţie, lux şi măriri. Ai să-i doreşti şi mântuire, şi lumânarea minţii cu flacăra adevărului. Nu-i aşa? Ce-ai să răspunzi când mititelul nevinovat te va întreba: „Tătuţă, cine a făcut toate lucrurile care mă încântă pe lumea asta: pământul, apa, soarele „florile şi ierburile?”. Oare ai să-i răspunzi: „Nu ştiu?” Cum poţi să nu ştii, dacă Dumnezeu, în marea mila sa, ţi-a dezvăluit totul? Sau te va întreba copilul: „Ce mă aşteaptă în viaţa de dincolo de mormânt?” Ce-ai să-i spui dacă nu ştii nimic? Ce-ai să-i răspunzi? ÎI vei lăsa să-l vânture ademenirile lumii şi ale diavolului? Nu-i bine! zise preotul şi se opri aplecându-şi capul într-o parte şi privindu-l pe Levin cu nişte ochi buni şi blânzi. Levin nu-i răspunse nimic; şi nu fiindcă n-ar fi vrut să intre în discuţie cu preotul, ci fiindcă nimeni nu-i pusese încă astfel de întrebări. Iar până când micuţii îi vor pune astfel de întrebări, el mai avea timp să se gândească la răspuns. — Intri în acea perioadă a vieţii, încheie preotul, când trebuie să-ţi alegi o cale şi să te ţii de ea. Roagă-te lui Dumnezeu ca în marea mila sa să te ajute şi să te miluiască. Domnul-Dumnezeul nostru Iisus Cristos, cu harul şi cu îndurările iubirii lui, să ierte păcatele robului său… Isprăvind rugăciunea de dezlegare, preotul îl binecuvântă şi-l lăsă să plece. În ziua aceea, întorcându-se acasă, Levin avu un sentiment de bucurie, punând capăt unei situaţii delicate fără să fi fost nevoie a minţi. Afară de aceasta, Levin rămăsese cu impresia nedesluşită că ceea ce spusese bătrânelul acela bun şi cumsecade nu erau chiar prostii, cum i se păruse la început, şi că în cuvintele sale se afla ceva care trebuia lămurit. „Bineînţeles, nu acum, se gândi Levin, ci cândva, mai târziu”. În clipa aceea simţi mai mult decât oricând existenţa unor părţi tulburi şi întunecate din sufletul său şi că în privinţa religiei se găsea în aceeaşi situaţie pe care o observase atât de bine la alţii şi-i displăcuse, şi pentru care-l mustrase pe prietenul său Sviajski. Levin îşi petrecu seara împreună cu logodnica la Dolly şi fu foarte vesel. Ca să explice lui Stepan Arkadici starea de surescitare în care se afla, îi spuse că e vesel ca un câine dresat să sară printr-un cerc şi care – înţelegând în sfârşit ce se cere de la dânsul – începe să latre, să dea din coadă şi să sară de bucurie pe mese şi pe ferestre.   II   În ziua nunţii, potrivit datinilor (pe care prinţesa şi Daria Alexandrovna le păzeau cu străşnicie), Levin nu-şi văzu logodnica şi prânzi cu trei burlaci care se întruniseră întâmplător la dânsul: Serghei Ivanovici, Katavasov – fost coleg de facultate al lui Levin, acum profesor universitar de ştiinţe naturale, pe care, întâlnindu-l pe stradă, îl luase acasă şi, în sfârşit, Cirikov – judecător de pace la Moscova, tovarăşul la vânătorile de urşi şi cavalerul său de onoare. La masă petrecură foarte bine. Serghei Ivanovici se găsea într-o dispoziţie minunată şi făcea haz de originalitatea lui Katavasov care, văzând că toţi îi înţelegeau şi îi preţuiau originalitatea, era în mare vervă. Cirikov susţinea vesel şi cu inima bună toate discuţiile. — Când mă gândesc, glumea Katavasov, tărăgănând cuvintele datorită unui obicei dobândit la catedră, ce băiat capabil a fost prietenul nostru Konstantin Dmitrici! Vorbesc la trecut, fiindcă el nu mai există. Pe atunci, la ieşirea din universitate, iubea ştiinţa, se interesa de umanitate. Acum însă jumătate din facultăţile sale mintale îi folosesc să se amăgească pe sine însuşi, iar cealaltă jumătate, ca să justifice această amăgire. — N-am văzut un vrăjmaş al căsătoriei mai aprig decât dumneata, zise Serghei Ivanovici. — Nu. Nu sunt vrăjmaşul căsătoriei, ci partizanul diviziunii muncii. Oamenii care nu sunt în stare să facă nimic trebuie să perpetueze speţa; iar ceilalţi să contribuie la lumânarea şi la fericirea umanităţii. Aşa înţeleg eu lucrurile. Sunt o groază de amatori care amestecă aceste două meşteşuguri. Eu nu fac parte din tagma lor. — Ce fericit am să fiu când o să aflu că te-ai îndrăgostit, zise Levin. Te rog să nu uiţi a mă pofti la nuntă. — Chiar sunt îndrăgostit. — Da… de o caracatiţă. Ştii, spuse Levin fratelui său, Mihail Semionîci scrie o lucrare despre alimentaţie şi… — Te rog, nu încurca lucrurile. Nu interesează obiectul lucrării mele. E adevărat că-mi plac caracatiţele. — Asta nu te-ar împiedica să-ţi iubeşti soţia. — Caracatiţele nu m-ar împiedica, dar soţia m-ar împiedica. — De ce? — Vei vedea. Uite, dumitale îţi place agricultura, vânătoarea. Ei, vei vedea mai târziu… — Ştii, azi a venit Arhip. Spune că la Prudnoe sunt o puzderie de elani şi doi urşi, zise Cirikov. — Ai să-i vânezi fără mine. — Are dreptate, încuviinţă Serghei Ivanovici. De azi înainte, adio vânătoare de urşi! N-are să te lase nevasta. Levin zâmbi. Gândul că soţia sa nu l-ar lăsa la vânătoare, îl bucură atât de mult, încât era gata să se lipsească pentru totdeauna de plăcerea de a împuşca urşi. — Totuşi îmi pare rău că aceşti doi urşi vor fi vânaţi fără dumneata. Îţi mai aduci aminte de ultima goană de la Hapilov? A fost o minune! izbucni Cirikov. Levin nu vru să-l dezamăgească, spunându-i că fără ea nicăieri nu poate fi frumos, şi tăcu. — Nu degeaba s-a născut obiceiul de a-ţi lua rămas bun de la viaţa de holtei, zise Serghei Ivanovici. Oricât de fericit ai fi, tot îţi pare rău după libertate! — Mărturiseşte-ne: nu eşti cumva stăpânit de un sentiment asemănător cu acela al logodnicului lui Gogol[1]? Nu-ţi vine să sari pe fereastră? — Desigur că-i aşa, dar nu vrea să recunoască! răspunse, în locul lui Levin, Katavasov, râzând zgomotos. — De! Fereastra e deschisă… Să plecăm chiar acum la Tver! Ursoaica e singură. Poţi s-o ataci în bârlog. Zău, hai să plecăm cu trenul de cinci! Cei de aci facă ce vor! zise Cirikov zâmbind. — Vă jur, răspunse Levin surâzând, că nu găsesc în sufletul meu niciun pic de părere de rău după libertatea mea pierdută, — Acum e un haos atât de mare în sufletul dumitale, încât nu poţi găsi nimic acolo, îi spuse Katavasov. Ai puţină răbdare. Când haosul se va mai limpezi un pic, ai să găseşti. — Aş fi simţit cât de cât dacă, în afară de sentimentul meu (nu vru să rostească faţă de dânşii cuvântul „dragoste”)… de fericire, aş simţi şi părere de rău după libertate… Dar eu, dimpotrivă, mă bucur tocmai de această pierdere a libertăţii. — Rău de tot! Iată un individ pierdut! adause Katavasov. Şi-acum, să bem pentru tămăduirea lui sau, cel puţin, să-i dorim a i se împlini măcar a suta parte dintre visurile sale, şi încă ar fi o fericire cum nu s-a mai pomenit pe pământ! Oaspeţii plecară curând după-masă, ca el să aibă timpul a-şi schimba hainele pentru nuntă. Când rămase singur şi îşi aduse aminte de discuţiile acestor burlaci, Levin se întrebă încă o dată dacă există în sufletul lui părere de rău după libertatea despre care vorbiseră prietenii săi. Şi această întrebare îl făcu să zâmbească. „Libertate? Dar ce-ţi trebuie libertate? Fericirea stă numai în a iubi şi a dori… a cugeta prin dorinţele şi prin gândurile ei. Adică în a nu avea nicio libertate. Asta e fericirea!” „Oare îi cunosc eu gândurile, dorinţele, sentimentele?” îi şopti deodată un glas. Zâmbetul i se şterse de pe faţă. Căzu pe gânduri. ÎI cuprinse deodată un sentiment ciudat, îl copleşiră teama şi îndoiala – nesiguranţa în toate. „Dar dacă nu mă iubeşte? Dacă se mărită numai ca să se mărite? Dacă ea însăşi nu ştie ce face? se întrebă el. S-ar putea dezmetici, dându-şi seama abia după măritiş că nu mă iubeşte şi că nu mă va putea iubi niciodată.” Îi veniră gânduri ciudate şi cumplit de rele cu privire la Kitty. Era gelos pe Vronski, exact ca acum un an… Parcă fusese ieri seară când o văzuse cu Vronski, şi o bănui pe Kitty că nu-i spusese totul. Sări în sus. „Nu, nu mai merge aşa! hotărî el, deznădăjduit. Mă duc la ea, o întreb şi-i spun pentru ultima oară: suntem liberi. N-ar fi mai bine să ne oprim aici? Orice e mai bine decât o nenorocire pe viaţă, ruşine şi necredinţă!” Deznădăjduit până în adâncul inimii, mâniat pe toată lumea, pe el însuşi şi pe dânsa, plecă de la hotel şi se duse la Kitty. O găsi în odăile din dos. Stătea pe o ladă şi alegea, cu o fată, din nişte grămezi de rochii în toate culorile, aşezate pe speteaza scaunelor şi pe jos. — Ah! strigă Kitty văzându-l şi se însenină de bucurie. Tu, dumneata, aici! (Până în ziua aceea Kitty îi spunea când „tu”, când „dumneata”.) Nu te aşteptam. Îmi alegeam rochiile de fată, cui să le împart… — A! Foarte frumos! zise Levin, uitându-se posomorât la fată. — Du-te, Duniaşa. Am să te chem mai târziu. Dar ce e cu tine? îl întrebă ea, tutuindu-l fără să mai şovăie, de îndată ce ieşi fata. Văzându-i faţa stranie, tulburată şi mohorâtă, o cuprinse teama. — Kitty mă chinuiesc! Nu mă pot chinui singur, izbucni el cu glas deznădăjduit şi se opri în faţa ei, implorând-o cu ochii. Îşi dădu seama după expresia iubitoare şi cinstită a figurii sale că tot ce avea de gând să-i spună n-are niciun temei. Simţea însă nevoia să-i risipească ea îndoielile. Am venit să-ţi spun că încă nu e prea târziu. Totul se poate încă îndrepta. — Ce s-a întâmplat? Nu pricep nimic. Ce e cu tine? — Ceea ce ţi-am spus de mii de ori şi nu-mi iese din minte: că nu sunt vrednic de tine. Cum ai putut primi să mă iei de bărbat? Mai gândeşte-te. Te-ai înşelat. Chibzuieşte bine, Nu mă poţi iubi… Dacă… e mai bine să mi-o spui, zise Levin fără să se uite la dânsa. Voi fi nenorocit, n-are-a face. Lasă lumea să spună ce-o vrea. Orice e mai uşor decât nenorocirea… Mai bine acum, cât mai e timp… — Nu înţeleg, răspunse Kitty speriată. Vrei să spui că renunţi la mine? Că trebuie să rupem? — Da, dacă nu mă iubeşti. — Eşti nebun! strigă Kitty, îmbujorându-se de necaz. Dar chipul lui era atât de jalnic, încât ea îşi stăpâni ciuda; şi aruncând rochiile pe scaun, se aşeză mai aproape de dânsul. — La ce te gândeşti? Spune-mi totul. — Cred că nu mă poţi iubi. De ce m-ai putea iubi? — Dumnezeule! Ce pot face… zise Kitty şi izbucni în plâns. — Ah, ce-am făcut! exclamă Levin şi, aşezându-se în genunchi înaintea ei, începu să-i sărute, mâinile. Cinci minute mai târziu, când bătrâna prinţesă intră în odaie, îi găsi împăcaţi. Kitty nu numai că îl încredinţase că-l iubeşte, dar îi explicase şi pentru ce. Îi spusese că-l iubeşte fiindcă-l înţelege în toate, fiindcă ştie ce trebuie să iubească şi că tot ce-i place lui e frumos – ceea ce i se păru lui Levin cât se poate de lămurit. Când intră prinţesa, amândoi şedeau alături pe ladă, alegeau rochiile şi se certau. Kitty vroia să dea Duniaşei rochia cafenie pe care o purtase în ziua când îi ceruse Levin mâna, iar el nu vroia să înstrăineze rochia asta şi stăruia să dăruiască Duniaşei o rochie albastră. — Cum nu înţelegi? E oacheşă, n-are să-i stea bine în albastru… M-am gândit eu la toate. Aflând pricina pentru care venise Levin, prinţesa se supără, jumătate în glumă, jumătate în serios. Îl trimise acasă să se îmbrace şi s-o lase în pace pe Kitty, deoarece coaforul Charles trebuia să sosească din clipă în clipă să-i facă coafura. — N-a mâncat şi aşa de câteva zile şi s-a urâţit, şi tu o mai enervezi cu prostiile tale, îl certă bătrâna prinţesă. Hai, du-te, du-te drăguţă. Vinovat şi ruşinat, însă liniştit, Levin se întoarse la hotel. Fratele său, Daria Alexandrovna şi Stepan Arkadici, gata îmbrăcaţi, îl şi aşteptau să-l binecuvânteze cu icoana. Nu mai era timp de pierdut. Daria Alexandrovna mai trebuia să treacă pe acasă ca să-şi ia băiatul pomădat şi frizat, care urma să însoţească mireasa cu icoana. După aceea, un cupeu trebuia trimis după cavalerul de onoare, iar altul – după ce-l va fi dus pe Serghei Ivanovici – urma să vină înapoi… îndeobşte în ziua nunţii erau o mulţime de chestiuni foarte complicate. Un lucru era sigur: nu încăpea nicio clipă de zăbavă, fiindcă se făcuse ora şase şi jumătate. Binecuvântarea cu icoana nu fusese la înălţimea momentului. Stepan Arkadici luă alături de soţia sa o atitudine comică şi solemnă: apucă icoana şi, punându-l pe Levin să bată o mătanie, îl binecuvântă cu un zâmbet bun, ironic şi-l sărută de trei ori. Daria Alexandrovna procedă la fel şi îndată după aceea se grăbi să plece, încurcându-se de-a binelea în orânduirea folosirii trăsurilor. — Uite ce o să facem: tu vino ca să-l duci în cupeul nostru; iar Serghei Ivanovici, dacă-i aşa de bun, va trece pe la noi să ia cupeul şi să-l trimită îndărăt. — Prea bine. — Iar noi doi mergem împreună. Ţi-ai expediat bagajele? îl întrebă Stepan Arkadici. — Le-am expediat, răspunse Levin şi-l chemă pe Kuzma să-l ajute la îmbrăcat.   III   O mulţime de lume, mai cu seamă femei, înconjura biserica luminată pentru cununie. Acei care nu apucaseră să pătrundă înăuntru se înghesuiau pe lângă ferestre, îmbrâncindu-se, certându-se şi uitându-se printre gratii. Mai bine de douăzeci de cupeuri se rânduiseră de-a lungul străzii, străjuite de jandarmi. Un ofiţer de poliţie stătea la intrare, sfidând gerul, într-o tunică strălucitoare. Veneau mereu trăsuri, aducând ba doamne cu flori, care-şi ridicau trenele… ba bărbaţi, care-şi scoteau chipiul militar sau pălăria neagră, intrând în biserică. Înăuntru se şi aprinseseră amândouă policandrele şi toate lumânările din faţa icoanelor. Lucirile aurii de pe fondul roşu al catapetesmei, horbota aurită a icoanelor, argintul candelabrelor şi al sfeşnicelor, lespezile pardoselei, covoraşele, prapurii de sus de lângă strane, treptele altarului, vechile cărţi înnegrite, anteriile şi stiharele – totul era scăldat în lumină. Din partea dreapta a bisericii încălzite, unde se vedeau o mulţime de fracuri şi cravate albe, tunici şi mătăsuri, catifele, atlazuri, coafuri, flori, umeri, braţe goale şi mănuşi lungi – venea un vuiet de glasuri, abia auzit, dar plin de însufleţire, cu ecouri stranii sub bolţile înalte. Ori de câte ori se deschidea uşa scârţâind, murmurul de glasuri din mulţime se potolea şi toată lumea întorcea capul, în aşteptare, ca să vadă intrând mireasa şi mirele. Dar uşa se deschise de peste zece ori, şi de fiecare dată era vreun invitat întârziat sau vreo invitată care se îndrepta spre cercul din dreapta al celor poftiţi la nuntă, sau vreo spectatoare care înşelase sau înduplecase pe ofiţerul de poliţie s-o lase să intre şi care se amesteca în mulţimea străină din stânga. Atât rudele cât şi străinii trecuseră prin toate fazele aşteptării. La început nu se dădu nicio însemnătate acestei întârzieri; pe urmă însă lumea începu să se uite din ce în ce mai des la uşă, întrebându-se dacă nu cumva se întâmplase ceva. În sfârşit, întârzierea ajunse supărătoare, şi atât rudele cât şi invitaţii se sileau să dea impresia că nu se gândesc la mire, ci sunt preocupaţi de discuţiile lor. Protodiaconul, vrând parcă să atragă atenţia că timpul lui e preţios, tuşea nerăbdător, de dârdâiau geamurile ferestrelor. În strană, cântăreţii plictisiţi ba îşi încercau glasul, ba îşi suflau nasul. Preotul trimitea mereu când pe dascăl, când pe diacon să vadă dacă nu sosise mirele; şi apărea tot mai des în uşa lăturalnică a altarului. Îmbrăcat într-un anteriu violet şi cu o cingătoare brodată, aşteptând pe mire. În sfârşit o doamnă, uitându-se la ceas, zise: — Totuşi e ciudat! Atunci toţi musafirii se neliniştiră şi începură să-şi arate cu voce tare mirarea şi nemulţumirea, când un cavaler de onoare se duse să afle ce se întâmplase. În timpul» acesta, Kitty, în rochie albă cu văl lung şi cu o cunună de flori de lămâiţă pe cap, era de mult gata şi aştepta, împreună cu naşa şi cu sora sa. doamna Lvov, în salonul cel mare al casei Şcerbaţki; se uita pe fereastră, aşteptând în zadar, de peste o jumătate de ceas, vestea de la cavalerul său de onoare că mirele sosise la biserică. În tot acest timp, Levin, numai în pantaloni, fără vestă şi frac, umbla de colo până colo prin camera lui de hotel, scoţându-şi mereu capul pe uşă şi cercetând cu privirea coridorul. Dar pe coridor nu se vedea acela pe care-l aştepta. Konstantin Dmitrici se întorcea deznădăjduit, dând din mâini şi se jeluia lui Stepan Arkadici, care fuma liniştit. — A mai fost vreodată cineva într-o situaţie atât de idioată? — Da, e stupid, întări Stepan Arkadici zâmbind împăciuitor. Dar linişteşte-te! Ţi-o aduce îndată. — Cum se poate una ca asta?! izbucni Levin cu o furie stăpânită. Şi vestele astea deschise… ce tâmpenie! E cu neputinţă, urmă el, privind plastronul mototolit al cămăşii sale. Dar dacă mi-au trimis bagajele la gară?! exclamă el deznădăjduit. — Ţi-o pui pe a mea. — Trebuia s-o fi făcut de mult. — Vezi că nu-ţi vine tocmai bine şi e păcat să te faci ridicol… mai ai puţină răbdare. Totul are să fie bine! Ce se întâmplase? Când Levin ceruse hainele, Kuzma, bătrânul lui fecior, îi adusese fracul, vesta şi tot ce-i trebuia. — Dar cămaşa? strigase Levin. — Cămaşa-i pe dumneavoastră, răspunse Kuzma cu un surâs liniştit. Nu-i dăduse prin gând să oprească o cămaşă curată şi, primind ordin să strângă bagajele şi să le ducă la Şcerbaţki, de unde tinerii căsătoriţi urmau să plece în aceeaşi seară, făcuse aşa cum i se poruncise: împachetase totul, afară de frac. Cămaşa pe care o purta Levin de dimineaţă era mototolită şi nu se potrivea cu vesta deschisă. Până la Şcerbaţki era departe. Expediase feciorul să cumpere o cămaşă. Acesta se întorsese cu mâna goală. Era duminică, prăvăliile închise… Trimisese la Stepan Arkadici. I se adusese o cămaşă, dar aceasta era îngrozitor de largă şi de scurtă. Poruncise în sfârşit feciorului ca să se repeadă la Şcerbaţki pentru a despacheta bagajele. Mirele era aşteptat la biserică, iar el umbla prin cameră ca o fiară închisă în cuşcă, uitându-se pe coridor şi amintindu-şi cu deznădejde de cele ce-i spusese lui Kitty, care cine ştie ce ar fi putut crede acum. În cele din urmă vinovatul – Kuzma – dădu buzna în odaie, cu sufletul la gură, aducând cămaşa. — De-abia am pus mâna pe ea. Tocmai urcau bagajele în camion, le spuse Kuzma. Peste trei minute, fără să se uite la ceas, ca să nu-şi zgândărească rana, Levin porni în goană pe coridor. — Asta nu ajută la nimic, ti spuse surâzând Stepan Arkadici, mergând fără grabă în urma lui. Totul are să fie bine, are să fie bine… Atâta-ţi spun…   [1] Este vorba de Podkolesin, personajul principal din piesa Căsătoria de N.V. Gogol – personaj stăpânit de teamă şi de o chinuitoare şovăială la gândul însurătorii.  
Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 2 PARTEA A TREIA   I   Serghei Ivanovici Koznîşev, în loc să plece ca de obicei în străinătate, să se odihnească după munca lui intelectuală, se duse la ţară, la fratele său, către sfârşitul lunii mai. Socotea că nu era viaţă mai frumoasă decât viaţa la ţară şi venise să se bucure cu Levin de ea. Acestuia îi păru foarte bine, cu atât mai mult, cu cât nu-l aştepta pe fratele său Nikolai. Dar, cu toată dragostea şi respectul pentru Serghei Ivanovici, Levin nu se simţea în apele lui când fratele său venea la ţară. Îl stingherea, ba chiar îi displăcea felul lui de a privi această viaţă. Pentru Levin, satul era centrul vieţii sale, adică un loc de bucurii, necazuri şi de muncă. Pentru Serghei Ivanovici, însă, satul nu era decât locul de odihnă după muncă şi antidot sigur împotriva atmosferei viciate a oraşului, antidot pe care-l lua cu plăcere, conştient de eficacitatea sa. Lui  Levin satul îi era drag fiindcă reprezenta un câmp de activitate incontestabil folositoare. Lui Serghei Ivanovici îi plăcea cu deosebire tocmai din pricină că acolo putea să nu facă nimic. De altfel şi felul lui Serghei Ivanovici de a vedea poporul îl cam nemulţumea pe Levin. Serghei Ivanovici spunea că iubeşte şi cunoaşte poporul. Stătea de vorbă adesea cu mujicii – lucru pe care ştia să-l facă frumos, fără să se prefacă şi fără să se strâmbe. Din fiecare convorbire de soiul acesta el trăgea concluzii generale în favoarea poporului, căutând totodată a dovedi că-l cunoaşte. Aceste judecăţi superficiale îi displăceau lui Levin. Pentru dânsul, poporul nu era decât factorul principal în munca lor comună, în ciuda respectului şi a iubirii lui adânci pentru mujic – pe care le-a supt, desigur, cum spunea el, o dată cu laptele doicii, o ţărancă – şi deşi lucra cot la cot cu sătenii în munca lor comună, deşi rămânea încântat uneori de puterea, blândeţea şi spiritul de dreptate al acestor oameni, totuşi se întâmpla adeseori, când această muncă cerea şi alte însuşiri de la dânşii, să se înfurie împotriva ţăranilor. Îl exasperau nepăsarea, lipsa de disciplină, beţia şi năravul lor de a minţi. De l-ar fi întrebat cineva dacă iubeşte poporul, n-ar fi ştiut în ruptul capului ce să răspundă, îl iubea şi în acelaşi timp nu-l iubea – ca de altfel pe toţi oamenii în genere. Bineînţeles, bun din fire cum era, mai mult iubea decât nu iubea pe oameni – deci şi poporul. Nu putea însă spune că iubeşte sau nu iubeşte poporul ca despre ceva distinct de el, deoarece nu numai că trăia în mijlocul lui şi că toate interesele sale erau legate de popor, dar el însuşi se socotea ca o parte din popor. Nu vedea în acesta, după cum nu vedea nici în propria-i fiinţă, însuşiri şi cusururi deosebite şi nu putea să nu se socotească una cu poporul! Pe lângă aceasta, deşi trăise multa vreme în cele mai strânse legături cu ţăranii, ca proprietar şi ca mijlocitor al lor, mai ales ca sfătuitor (ţăranii aveau încredere întrânsul şi veneau să-i ceară sfatul de la o depărtare de patruzeci de verste), el n-avea o părere bine desluşită despre popor. La întrebarea dacă cunoaşte poporul, i-ar fi fost tot atât de greu să răspundă ca şi la întrebarea dacă-l iubeşte. A spune că-l cunoaşte, ar fi însemnat în acelaşi timp să pretindă că cunoaşte oamenii. Avea prilejul să vadă şi să cunoască fel de fel de oameni, printre care şi mujici. Pe aceştia din urmă îi socotea oameni buni, interesanţi şi descoperea mereu la dânşii tot alte trăsături de caracter, schimbându-şi părerile de mai înainte asupra lor şi înlocuindu-le cu alte păreri. Dimpotrivă, Serghei Ivanovici – după cum iubea şi lăuda viaţa de la ţară, în opoziţie cu viaţa de la oraş, care nu-i plăcea – tot aşa iubea şi poporul, în opoziţie cu lumea mondenă, pe care n-o iubea. De asemenea, el socotea că poporul se deosebeşte de ceilalţi oameni în genere. În mintea lui metodică se cristalizaseră cu precizie anumite forme ale vieţii poporului, scoase în parte din însăşi viaţa poporului, mai cu seamă însă din contrastele faţă de celelalte clase. Nu-şi schimba niciodată părerea despre popor şi atitudinea binevoitoare faţă de dânsul. În divergenţele de păreri care se năşteau între cei doi fraţi cu prilejul discuţiilor despre popor, Serghei Ivanovici ieşea totdeauna învingător. Îl biruia pe fratele său, fiindcă avea noţiuni bine definite despre caracterul, însuşirile şi gusturile poporului. Levin însă n-avea nicio părere bine definită şi statornicită; de aceea era prins mereu în contrazicere cu sine însuşi în aceste discuţii. Pentru Serghei Ivanovici, fratele său mezin era un băiat simpatic, avec le coeur bien placé[1] (cum se exprima el în franţuzeşte), dar cu mintea, deşi destul de ageră, influenţată de impresiile momentului şi de aceea plină de contradicţii. Cu indulgenţa unui frate mai mare, el îi explica uneori valoarea lucrurilor, însă nu-i plăcea să discute cu dânsul, fiindcă-l dobora prea uşor. Konstantin Levin îl privea pe fratele său ca pe un om de o mare inteligenţă şi de o vastă erudiţie, nobil în cel mai înalt înţeles al cuvântului, înzestrat cu capacitatea de a lupta pentru binele obştesc; dar, cu cât înainta în vârstă şi cu cât îşi cunoştea mai bine fratele, cu atât mai des simţea în fundul sufletul său că această capacitate de a lupta în vederea binelui obştesc, de care el însuşi se credea lipsit cu totul, poate că nici nu era de fapt o calitate, ci dimpotrivă, o lipsă. Poate o lipsă nu de dorinţe şi de gusturi frumoase, cinstite şi nobile, ci o lipsă de forţă vitală – ceea ce se numeşte inimă, de acea năzuinţă care sileşte pe om să aleagă, dintre toate căile vieţii care i se deschid înainte, una singură şi să nu se abată de la ea. Cu cât îşi cunoştea mai bine fratele, cu atât mai mult observa Levin că Serghei Ivanovici, ca şi mulţi alţi militanţi pentru binele obştesc, nu era împins de inimă spre aceasta, ci de raţiune. E frumos să te îndeletniceşti cu asemenea lucruri, îşi ziceau, ei, şi se purtau în consecinţă! Levin îşi întări această părere, văzând că fratele său nu punea mai mult la inimă problemele binelui general şi ale nemuririi sufletului decât ale unei partide de şah sau iscusita structură a unei maşini noi. Afară de aceasta, pe Levin îl stingherea prezenţa fratelui său la ţară, fiindcă – mai cu seamă vara – era mereu prins de gospodărie. Nu-i ajungea ziua lungă de vară ca să facă tot ce trebuia, în timp ce Serghei Ivanovici se odihnea. Dar, deşi se odihnea, adică nu lucra la cartea lui, era atât de obişnuit cu activitatea intelectuală, încât îi plăcea să-şi exprime într-o formă frumoasă şi concisă ideile ce-i veneau în minte şi ţinea să aibă pe cineva care să-l asculte. Fratele său îi era cel mai obişnuit şi mai firesc auditor. De aceea, cu toate că relaţiile lor erau simple, libere şi prieteneşti, lui Levin îi venea greu să-l lase singur. Serghei Ivanovici prefera să se întindă pe iarbă şi să stea aşa, prăjindu-se la soare şi flecărind alene. — N-ai să mă crezi, îi spunea el lui Levin, ce plăcere îmi face lenea asta ucraineană. Nicio idee în minte, capul deşert ca o minge. Konstantin Levin se plictisea să şadă şi să asculte, mai ales când ştia că în lipsa lui se cară gunoi pe un câmp nepregătit şi că, nefiind supravegheaţi, oamenii ar putea să-l arunce Dumnezeu ştie cum… N-au să înşurubeze bine nici cormanele la pluguri, ci au să le scoată, şi pe urmă au să spună că plugurile de fier sunt o născocire proastă, că plugul de lemn e sfânt – şi aşa mai departe. — Nu mai umbla atâta pe căldură, îi spunea Serghei Ivanovici. — Nu. Trebuie numai să trec o clipă pe la birou şi mă întorc îndată, răspundea Levin şi fugea la câmp.   II   În cele dintâi zile ale lui iunie se întâmplă ca Agafia Mihailovna, bătrâna dădacă, acum menajeră, în timp ce ducea la pivniţă un borcan cu ciuperci marinate chiar atunci, să alunece deodată şi să cadă, scrântindu-şi mâna din încheietură. Curând îşi făcu apariţia medicul zemstvei, un tânăr guraliv, care abia îşi isprăvise studiile. Examina mâna, spuse că nu e scrântită, puse o compresă şi, rămânând la masă, se arăta încântat să stea de vorbă eu vestitul Serghei Ivanovici Koznîşev. Îi povesti, ca să-şi arate părerile înaintate asupra lucrurilor, toate bârfelile din judeţ şi se plânse de proasta situaţie a zemstvei. Serghei Ivanovici îl ascultă cu luare-aminte, îi puse întrebări şi, stârnit de noul auditor, se înflăcăra şi făcu câteva observaţii juste şi convingătoare, preţuite cu respect de tânărul medic. În sfârşit se însufleţise ca totdeauna după o discuţie strălucită şi înflăcărată – lucru cunoscut de fratele său. După plecarea doctorului, Serghei Ivanovici îşi exprimă dorinţa de a se duce cu undiţa la gârlă. Îi plăcea să pescuiască şi se mândrea oarecum că poate să-i placă o îndeletnicire aşa de stupidă. Levin, care trebuia să-şi vadă arăturile şi păşunile, se arătă gata să-şi ducă fratele cu cabrioleta. Era în toiul verii, tocmai vremea când se vede bine ce recoltă va fi şi încep grijile însămânţărilor de toamnă. Se apropia cositul. Secara dăduse toată în spic şi, verde-cenuşie, cu spicul încă uşor, se legăna în vânt. Ovăzul verde, cu tufe de iarbă galbenă presărate prin el, răsărise neregulat pe ogoarele târzii. Floarea hrişcăi, semănată de timpuriu, se scutura acoperind pământul. Pârloagele bătătorite, ca piatra, de vite, cu poteci lăsate printre ele, pe care nu le înturna plugul, erau pe jumătate arate. Grămezile de băligar, scoase la câmp şi uscate deasupra, îşi amestecau în zori izul cu mireasma ierburilor în floare, pline de nectar. Iar în aşezături, fâneţele curăţate, împestriţate cu grămezile negre ale tulpinilor de măcriş plivit, se întindeau ca o mare, aşteptând să fie cosite. Era vremea când în muncile agricole se făcea un scurt popas înainte de seceriş, care vine la rând în fiecare an, chemând toate puterile norodului. Recolta era minunată; iar zilele de vară erau senine şi calde, cu nopţi scurte, înrourate… Fraţii trebuiau să treacă prin pădure ca să ajungă la fâneţe. Serghei Ivanovici admira tot timpul frumuseţea pădurii, cu frunziş bogat. Arăta fratelui său ba un tei bătrân, întunecat în partea umbroasă, smălţat cu codiţe galbene, gata să înflorească, ba mlădiţele tinere ale copacilor, crescute în anul acela, strălucind ca smaragdul. Lui Levin nu-i plăcea să vorbească sau să asculte vorbindu-se despre frumuseţile naturii. Pentru dânsul, cuvintele despuiau de frumuseţe ceea ce vedea. Încuviinţând ceea ce spunea fratele său, Konstantin Dmitrici începu să se gândească la altceva. După ce trecură pădurea, atenţia lui se îndreptă asupra unei pârloage de pe o movilă, aici acoperită cu iarbă galbenă, dincolo bătătorită şi împărţită în pătrăţele – parte arată, parte plină de grămezi de gunoi. Trecu un şir de căruţe, şi Levin le numără şi rămase mulţumit că se va căra tot ceea ce trebuia. Când văzu fâneţele, gândul lui sări la cosit. Cositul fânului îl interesa totdeauna în chip deosebit. Apropiindu-se de fâneaţă, Konstantin opri calul. Roua dimineţii mai stăruia pe iarba înaltă şi deasă. Ca să nu-şi ude picioarele, Serghei Ivanovici rugă pe Levin să-l ducă cu cabrioleta, prin fâneaţă, până la un tufiş de răchită, unde «cădeau» bibani. Oricât de rău îi părea să calce iarba, Konstantin intră în fâneaţă. Iarba înaltă se înfăşură, moale, în jurul roţilor şi pe picioarele calului, presărând cu seminţe spiţele şi butucii uzi ai cabrioletei. Fratele său se aşeză sub o tufă şi-şi desfăşură undiţele, iar Levin îşi duse calul mai departe, să-l lege, şi intră în marea de ierburi verzi-cenuşii, neclătinate de vânt. În locurile inundabile, iarba mătăsoasă, cu seminţe care dădeau în copt, îi ajungea până aproape de brâu. După ce străbătu fâneaţă de-a curmezişul, Levin ieşi la drum, unde întâlni un bătrân cu un ochi umflat, care ducea o roiniţă cu albine. — Ce e? Nu cumva le-ai prins, Fomici? îl întrebă Levin. — Da de unde, Konstantin Dmitrici! Sunt ale mele. De-am putea să ni le păzim pe-ale noastre! Au plecat a doua oară… Bogdaproste că le-au prins băieţii care ară la dumneavoastră. Au deshămat un cal şi le-au ajuns… — Ei, ce spui, Fomici? Să cosim, ori să mai aşteptăm? — Ce să spun? După noi ar fi să aşteptăm până la Sân Petru. Da dumneavoastră cosiţi totdeauna mai devreme. Să vă ajute Dumnezeu! Iarba-i bună. Au să aibă vitele unde paşte. — Dar ce crezi despre vreme? — Asta-i în mâna lui Dumnezeu. Poate că o să fie şi vreme frumoasă… Levin se întoarse la fratele său. Nu «cădea» nimic. Dar Serghei Ivanovici nu se plictisea şi era în cea mai bună dispoziţie sufletească. Levin îşi dădea seama că, aţâţat de discuţia cu doctorul, Serghei avea chef de vorbă. El, dimpotrivă, ar fi vrut să plece cât mai repede acasă pentru a porunci pe a doua. zi adunarea cosaşilor, hotărând dacă va începe ori nu cositul – grija lui de căpetenie acum. — Ce zici? Mergem? îl întrebă Levin. — De ce să ne grăbim? Să mai stăm. Ia uite cum te-ai udat! Cu toate că peştele nu cade la undiţă, e frumos aici. Orice vânătoare e frumoasă, fiindcă se petrece în natură. Ce minunată e apa asta, luceşte ca oţelul! zise Serghei. Malurile acoperite de ierburi, aduse el, îmi aduc aminte de o ghicitoare. Ştii care? Iarba spune apei: legănate suntem, legănate, şi de vânt bătute… — Nu cunosc ghicitoarea asta, răspunse posac Levin.   III   — Ştii, m-am gândit la tine, urmă Serghei Ivanovici. Ceea ce se petrece în judeţul vostru e din cale-afară de fără noimă. Mi-a spus-o doctorul. Băiatul ăsta nu-i prost de loc! Ţi-am spus-o şi ţi-o mai spun: faci rău că nu te duci la adunări şi, îndeobşte, că te-ai depărtat de zemstvă. Dacă oamenii cumsecade au să se dea la o parte, totul are să meargă bineînţeles anapoda. Dăm bani, dar banii merg pe lefuri. Şi n-avem nici şcoli, nici felceri, nici moaşe, nici farmacii… N-avem nimic. — Am încercat, dar nu mai pot! spuse Levin încet şi în silă. Ce vrei să fac? — Cum nu mai poţi? Mărturisesc că nu te înţeleg. Nu admit nici nepăsarea, nici nepriceperea. Atunci să fie cumva numai din lene? — Niciuna, nici alta. Am încercat şi am văzut ca nu pot face nimic, răspunse Levin. Nu prea asculta cu luare-aminte ceea ce spunea fratele său. Uitându-se peste gârlă, pe arătură, Levin zări ceva negru, însă nu se putu lămuri dacă era un cal sau logofătul călare. — Dar de ce nu poţi face nimic? Ai încercat o dată. N-ai izbutit din punctul tău de vedere şi te-ai şi resemnat. Se poate să n-ai amor-propriu! — Nu concep amorul-propriu în privinţa asta, zise Levin adânc atins de cuvintele fratelui său. Dacă la universitate mi s-ar fi spus că alţii înţeleg calculul integral, iar eu nu-l înţeleg, atunci ar fi putut fi vorba de amor-propriu. Dar aici e nevoie în primul rând să fii încredinţat că ai însuşirile care se cer pentru astfel de treburi şi mai ales să crezi că aceste lucruri sunt foarte importante. — Cum? Vrei să spui că nu sunt importante? îl întreba Serghei Ivanovici, jignit ca fratele sau socotea neînsemnat un lucru care-l preocupa pe el şi fiindcă nici nu asculta bine ce-i spunea. — Mie nu mi se par importante şi nu mă pasionează, ce să fac? răspunse Levin, desluşind că ceea ce zărise era logofătul, care fără îndoială dăduse drumul oamenilor de la arat. Aceştia întorceau plugurile. «Oare au şi isprăvit aratul?» gândi el. — Dar ascultă ce-ţi spun, urmă fratele cel mai mare, a cărui faţă frumoasă şi inteligentă se întunecă. Totul are o margine. E foarte bine să fii un original, un om sincer, şi să nu-ţi placă făţărnicia, ştiu asta… Dar ceea ce spui tu ori n-are sens, ori are un sens foarte urât. Cum poţi socoti neînsemnat faptul că poporul acesta pe care-l iubeşti, după cum susţii… «N-am susţinut niciodată», îşi zise în gând Konstantin Levin. — …moare fără niciun ajutor medical. Nişte babe nepricepute moşesc copiii şi-i lasă să moară, poporul e împotmolit în neştiinţă şi e la cheremul oricărui conţopist. Iar tu ai în mână mijlocul de a-i veni în ajutor, dar n-o faci, fiindcă din punctul tău de vedere asta n-are nicio importanţă. Serghei Ivanovici îi puse dilema: — Ori eşti atât de înapoiat, încât nu eşti în stare să-ţi dai seama de tot ce-ai putea face, ori nu vrei să faci nimic, ca să nu-ţi tulburi liniştea, vanitatea sau mai ştiu eu ce… Konstantin Levin simţi că nu-i mai rămăsese decât să se resemneze sau să-şi recunoască lipsa de interes pentru binele obştesc – ceea ce-l jigni şi-l necăji. — Poate şi una, şi alta, rosti Levin cu hotărâre. Nu văd că s-ar putea… — Cum? Administrând banii mai cu socoteală, nu s-ar putea da un ajutor medical? — Cred că nu… Faţă de cele patru mii de verste pătrate ale judeţului nostru, cu viscolele noastre şi cu noroaiele de primăvară, cu perioadele de muncă, nu văd putinţa de a se da ajutor medical peste tot. De altfel, n-am nicio încredere în medicină… — Alta!… N-ai dreptate… Am să-ţi dau mii de exemple… Dar şcolile? — La ce ne trebuie şcoli? — Ce spui? Te mai poţi îndoi de foloasele învăţăturii de carte? Dacă-i bună pentru tine, e bună şi pentru alţii. Konstantin Levin se simţea strâns cu uşa; de aceea se înfierbântă şi exprimă, fără să vrea, adevăratul motiv al nepăsării sale faţă de binele obştesc. — Toate astea poate-s bune, dar de ce să mă îngrijesc de înfiinţarea unor centre medicale de care n-am să mă folosesc niciodată şi de înfiinţarea unor şcoli unde n-am să-mi trimit copiii… unde nici ţăranii nu vor să şi-i trimită? Şi încă nici nu sunt încredinţat că trebuie trimişi – încheie Levin. Pe Serghei Ivanovici îl surprinse acest punct de vedere neaşteptat în legătură cu problema pe care o discutau, dar îşi făcu numaidecât un nou plan de atac. Tăcu un răstimp. Scoase din apă o undiţă, o aruncă în altă parte şi, zâmbind, se întoarse către fratele său: — Dă-mi voie… Mai întâi ai avut nevoie de centrul sanitar. Ai chemat chiar azi un medic al zemstvei pentru Agafia Mihailovna. — Totuşi, cred că o să rămână cu mâna strâmbă. — Vom vedea… Apoi un mujic cu carte ţi-ar fi un muncitor mai folositor, mai de preţ. — Ba nu, răspunse hotărât Konstantin Levin. Întreabă pe cine vrei, un muncitor cu carte lucrează mai prost. Apoi nici drumurile nu se pot drege; iar podurile, cum le construieşti, cum ţi le fură. — De fapt, zise încruntat Serghei Ivanovici, căruia nu-i plăcea să fie contrazis, mai ales când interlocutorul sărea de la una la alta şi aducea argumente noi, fără nicio legătură între ele, încât nu mai ştia la ce să răspundă, de fapt, nu e vorba de asta. Recunoşti că învăţământul e folositor poporului? — Recunosc, scăpă vorba Levin şi se gândi numaidecât că nu spusese ceea ce gândise. Simţi că, recunoscând aceasta, Serghei Ivanovici avea să întoarcă această vorbă împotrivă-i şi să-l constrângă a recunoaşte iarăşi că se contrazice. În ce chip îi va dovedi acest lucru nu ştia exact; ştia însă ca o va face neapărat, logic, şi aşteptă argumentarea lui. Argumentul a fost mult mai simplu decât se aşteptase Konstantin Levin. — Dacă-l recunoşti folositor, reluă Serghei Ivanovici, nu se poate, ca om cinstit, să nu ţii la această operă şi să nu vrei a lupta pentru ea. — Dar dacă nu recunosc această operă drept bună? răspunse Levin, roşind. — Cum? Dar adineauri ai spus… — Adică dacă n-o recunosc nici bună, nici cu putinţă! — Nu poţi să-ţi dai seama de asta, dacă nu-ţi dai osteneală să încerci. — Ei, să zicem, făcu Levin, deşi era de altă părere, să zicem că e aşa. Nu văd totuşi motivul pentru care m-aş strădui. — Adică cum? — Uite, dacă am început să vorbim, dă-mi o explicaţie din punct de vedere filosofic, adăugă Levin. — Nu înţeleg ce are a face asta cu filosofia! răspunse Serghei Ivanovici pe un ton care i se păru lui Levin că ar fi o tăgadă a dreptului său de a discuta filosofie. Aceasta îl scoase din fire. — Uite de ce, răspunse Levin cu aprindere. Cred că motorul tuturor acţiunilor noastre este. totuşi, interesul personal. Astăzi, ca nobil, nu văd în instituţiile zemstvei nimic care să ajute la buna mea stare. Drumurile nu sunt mai bune, şi nici nu pot fi. Caii mei mă duc şi pe drumuri proaste. Doctor şi centru sanitar nu-mi trebuie. N-am nevoie de judecător de pace. Nu apelez şi n-am să apelez niciodată la el. Şcolile nu numai că nu-mi sunt de niciun folos, dar îmi sunt dăunătoare – cum ţi-am mai spus. Pentru mine, instituţiile zemstvei se reduc la obligaţia să plătesc câte optsprezece copeici de deseatină, să merg la oraş, să dorm în ploşniţe şi să ascult tot felul de prostii şi de porcării, fără a fi împins de niciun interes personal. — Dă-mi voie, îl întrerupse Serghei Ivanovici. Niciun interes personal nu ne-a împins să luptăm pentru dezrobirea ţăranilor, dar cu toate acestea am luptat. — Nu! îl întrerupse Konstantin din ce în ce mai înfierbântat. Dezrobirea ţăranilor a fost altceva. Acolo a fost un interes personal. Am vrut să lepădăm jugul acesta, care ne apăsa pe noi, pe toţi oamenii cumsecade. Dar să fii delegat, să discuţi de câţi vidanjori e nevoie şi cum trebuie să se aşeze conductele într-un oraş în care nu stai! Să fii jurat şi să judeci un mujic care a furat o şuncă, ascultând şase ceasuri toate prostiile îndrugate de apărători şi de procurori! Să auzi pe preşedinte întrebând pe Moş Alioşa cel nătâng: «Recunoşti, domnule acuzat, faptul furtului de şuncă?» — «Ha?» Şi Konstantin Levin, în focul vorbei, începu să imite pe preşedinte şi pe Alioşa cel nătâng, fără să-şi dea seama că se abătuse de la subiect. Serghei Ivanovici ridică din umeri. — Ei, ce vrei să spui cu asta? — Vreau să spun numai că drepturile care mă privesc pe mine, care-mi ating interesele, le voi apăra oricând, din toate puterile mele. Atunci când jandarmii ne făceau percheziţii şi ne citeau scrisorile, nouă, studenţilor… eram gata să-mi apăr din răsputeri dreptul la învăţătură şi la libertate. Înţeleg serviciul militar, care atinge soarta copiilor şi a fraţilor mei, însăşi soarta mea. Sunt dispus să discut ceea ce ma priveşte pe mine. Să discut însă cum să repartizezi patruzeci de mii de ruble ale zemstvei sau să judec pe Alioşa cel nătâng, asta nu înţeleg şi nici nu pot s-o fac. Konstantin Levin vorbea de parcă i s-ar fi rupt zăgazul cuvintelor. Serghei Ivanovici zâmbi. — Dar mâine, dacă eşti dat în judecată, ţi-ar plăcea să fii judecat de vechea curte criminală? — N-am să fiu dat în judecată. N-am să spintec niciodată pe nimeni şi n-am nevoie de aşa ceva. Uite, urmă Levin sărind iarăşi la un alt subiect, să ştii că instituţiile zemstvei noastre şi celelalte de acelaşi fel seamănă pentru mine cu crengile de mesteacăn pe care le înfigem în pământ de Rusalii, în chip de pădure. Pădurile au crescut de la sine în Europa, iar mestecenii aceştia, eu nu-i pot uda din toată inima şi nici să cred în ei. Serghei Ivanovici ridică doar din umeri, arătându-şi prin acest gest nedumerirea: de unde au răsărit în discuţia lor mestecenii? Cu toate că înţelesese numaidecât ceea ce vroia să spună cu asta fratele său. — Iartă-mă, dar aşa nu se poate discuta, zise Serghei. Levin însă vroia să-şi justifice cusurul pe care şi-l cunoştea, şi anume: nepăsarea faţă de binele obştesc. De aceea adăugă: Cred că nicio activitate nu poate fi trainică, dacă nu se întemeiază pe interesul personal. E un adevăr general, filosofic, urmă el, repetând într-adins cuvântul filosofic, ca şi cum ar fi vrut să arate că şi el are dreptul, ca oricare altul, să discute filosofie. Serghei Ivanovici zâmbi din nou. «Are şi el o filosofie a lui, în slujba pornirilor sale», se gândi Koznîşev. — Lasă filosofia, zise Serghei. Scopul principal al filosofiei din toate veacurile a fost tocmai să găsească legătura care trebuie neapărat să existe între interesul personal şi cel obştesc. Dar asta e altceva; eu ţin să-ţi rectific comparaţia. Mestecenii despre care vorbeşti nu sunt înfipţi în pământ, ci o parte din ei sunt răsădiţi, iar altă parte – semănaţi. Trebuie să-i îngrijeşti cu băgare de seamă. Numai acele popoare au viitor, care-şi dau scama şi preţuiesc ceea ce e însemnat şi valoros în instituţiile lor, numai acele popoare pot fi numite istorice. Serghei Ivanovici mută chestiunea în domeniul filozofico-istoric, inaccesibil lui Levin, şi-i dovedi slăbiciunea punctului său de vedere. — În ceea ce priveşte faptul că treburile astea nu-ţi plac, te rog să mă ierţi, dar aici sunt de vină lenea noastră rusească şi boieria. Sunt convins că la tine e vorba de o rătăcire vremelnică. Are să-ţi treacă. Levin tăcea. Se simţea înfrânt din toate punctele de vedere. Îşi dădea seama, în acelaşi timp, ca fratele său nu înţelesese ceea ce vroise el să spună. Dar nu ştia de ce nu fusese înţeles: fiindcă nu se exprimase limpede, sau fiindcă fratele său nu vroise sau nu fusese în stare să-l înţeleagă. Nu încercă însă să adâncească gândurile acestea şi, fără să-şi mai contrazică fratele, începu să se gândească la cu totul altceva, la treburile lui personale. Serghei Ivanovici înfăşură ultima undiţă, dezlegă calul şi amândoi fraţii plecară.   [1] Cu inima la locul ei (fr.).  
Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 1 PARTEA ÎNTÂI   I   A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti.   Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei. În familia Oblonski era mare tulburare. Soţia aflase că bărbatul său avea legături de dragoste cu guvernanta franceză, care fusese în serviciul casei, şi-l vestise că nu mai poate trăi sub acelaşi acoperământ cu dânsul. Această stare de lucruri ţinea de trei zile şi-i apăsa greu pe soţi, pe ceilalţi membri ai familiei şi pe servitori. Toţi simţeau ca traiul lor laolaltă îşi pierduse rostul şi că sunt mai legaţi între ei oamenii care se întâlnesc întâmplător într-un han decât erau acum membrii familiei şi servitorii casei Oblonski. Doamna nu mai ieşea din odăile sale. Soţul nu mai dăduse pe acasă   de trei zile. Copiii alergau descumpăniţi prin toată casa. Englezoaica se certase cu menajera şi scrisese câteva rânduri unei prietene, rugând-o să-i caute un alt loc. Bucătarul plecase încă din ajun, la vremea mesei. Ajutoarea de bucătar şi vizitiul ceruseră socoteala. A treia zi după ceartă, prinţul Stepan Arkadici Oblonski – Stiva, cum i se spunea în societate – se trezi la ora obişnuită, adică la opt dimineaţa, dar nu în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou, pe canapeaua îmbrăcată în marochin. Îşi răsuci pe telurile canapelei trupul împlinit şi îngrijit, vrând parcă cu tot dinadinsul să mai doarmă; strânse cu putere perna în braţe şi o lipi de obraz, dar se ridică repede, rămase în capul oaselor pe canapea şi deschise ochii. „Da, da, cum a fost? se gândea Stepan Arkadici, încercând să-şi amintească visul. Da, cum a fost? Ah, da! Alabin dădea o masă la Darmstadt. Ba nu, nu la Darmstadt… ci undeva în America. Da! Dar se făcea că Darmstadt-ul se afla în America. Alabin ne dăduse un prânz pe nişte mese de sticlă. Da, da, şi mesele cântau Il mio tesoro[1]. Ba nu Il mio tesoro, ci un cântec mai frumos, şi pe mese se aflau câteva garafe mici, semănând cu nişte femei”, îşi aminti el. Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară de veselie. Căzu pe gânduri, zâmbind. „Da, a fost frumos, foarte frumos! Mai erau acolo multe lucruri atât de minunate, încât nici nu sunt cuvinte care să le zugrăvească şi nici cu mintea nu le poţi născoci când eşti treaz.” Apoi. zărind o fâşie de lumină ce se strecura la o margine a draperiei de postav, Stepan Arkadici, plin de voie bună, îşi scoase repede picioarele din aşternut, căutând din degete papucii de marochin auriu, brodaţi de soţia sa (un dar primit de ziua lui, anul trecut) şi, fără să se scoale, după un vechi obicei dobândit de vreo nouă ani, întinse mâna spre locul unde, în iatac, îi atârna halatul. Deodată se dumiri de ce nu dormise în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou. Zâmbetul îi pieri de pe faţă. Fruntea i se încruntă. „Vai, vai, vai…” gemu el, amintindu-şi cele întâmplate. Din nou i se înfăţişară în minte toate amănuntele scenei cu soţia lui, încurcătura în care se afla şi, mai chinuitor decât orice, propria-i vină. „Da! N-o să mă ierte şi nici nu mă poate ierta. Şi – ceea ce-i mai îngrozitor – tot păcatul cade asupra mea, măcar că nu-s vinovat. Aici e toată drama”, gândi el. „Vai, vai, vai!” repeta deznădăjduit, retrăind în minte momentele cele mai chinuitoare ale acestei scene. Cea mai grea a fost prima clipă, când Stepan Arkadici, întorcându-se de la teatru, vesel şi mulţumit, cu o pară mare în mână pentru soţia sa, n-o găsi în salon. Spre marea lui mirare, nu era nici în birou. O găsi în sfârşit în odaia de culcare, ţinând în mână biletul blestemat care-i dezvăluise totul. Dolly cea veşnic copleşită de griji şi de treburi – o femeie mărginită, după părerea lui – stătea ca o stană de piatră, ţinând scrisorica în mână, şi-l privea cu o expresie de groază, deznădejde şi mânie. — Ce-i asta? Asta? îl întreba ea, arătându-i biletul. Amintindu-şi toate acestea, Stepan Arkadici – cum se întâmplă adesea – era chinuit nu atât de faptele petrecute cât de felul cum răspunsese el însuşi la vorbele soţiei sale. În clipa aceea se întâmplase cu dânsul ceea ce se petrece cu oamenii prinşi pe neaşteptate asupra unei isprăvi prea ruşinoase. N-avusese timp să-şi pregătească o mină potrivită situaţiei în care se trezi în faţa soţiei după descoperirea păcatului său. Ar fi trebuit să se arate jignit, să tăgăduiască, să se scuze, să ceară iertare, să rămână chiar nepăsător – orice ar fi fost mai potrivit decât ceea ce făcuse el. Faţa lui, fără voie, prinse deodată a zâmbi (un „reflex al creierului”, se gândea Stepan Arkadici, căruia-i plăcea fiziologia) – obişnuitu-i zâmbet bun şi de aceea prostesc. Nu-şi putea ierta acest surâs nerod. Văzându-i zâmbetul, Dolly tresărise ca străpunsă de o durere fizică. Izbucni cu înflăcărare, ca de obicei, într-un şuvoi de vorbe amare şi ieşi repede din odaie. De atunci nu vroia să-şi mai vadă bărbatul. „Zâmbetul ăsta prostesc poartă toată vina”, îşi zicea Stepan Arkadici. „Dar ce-i de făcut? Ce-i de făcut?” se întreba deznădăjduit, fără să găsească răspuns.   II   Stepan Arkadici se simţea sincer faţă de el însuşi. Nu se putea înşela singur, căutând să se convingă că se căia într-adevăr de fapta lui. Nu se putea căi de faptul că el, bărbat de treizeci şi patru de ani, frumos şi afemeiat, nu era îndrăgostit de soţia sa, mai tânără decât dânsul numai cu un an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră. Regreta numai un lucru: că nu se ştiuse ascunde mai bine de ca. Îşi dădea însă seama de gravitatea situaţiei sale. Îi era milă de soţie, copii şi de el însuşi. Ar fi ştiut, poate, să-şi ascundă mai bine păcatele faţă de nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că ştirea asta o va zgudui atât de puternic; dar nu se gândise niciodată serios la aşa ceva. Avusese oarecum impresia că soţia îl bănuia încă mai de mult de necredinţă, dar trecea cu vederea acest lucru. Îşi închipuise chiar că ea, femeie sleită de puteri, îmbătrânită, urâţită, simplă – care nu avea nicio altă calitate deosebită decât aceea de a fi o mamă bună – trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare. Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel. „Vai, ce grozăvie! Vai, vai, ce grozăvie! repeta Stepan Arkadici, fără să poată născoci ceva mai mult. Şi ce frumos fusese totul până acum! Ce bine trăiam! Dolly era mulţumită, fericită chiar cu copiii săi. N-o stingheream de loc. O lăsam să se îngrijească în voia ei de copii şi de gospodărie. Ceea ce nu-i frumos, desigur, este faptul că femeia aceasta a fost guvernanta la noi. Nu-i frumos de loc. E chiar josnic, vulgar – să faci curte unei guvernante din casa ta. Dar ce guvernantă! (Îşi aduse pe dată aminte de ochii negri, drăcoşi ai domnişoarei Roland şi de zâmbetul ei.) Cât timp a fost însă în casă la noi, nu mi-am îngăduit nimic. Iar pe deasupra, nici nu mă mai… Parcă-i un blestem! Vai, vai, vai! Dar Ce-i de făcut, ce-i de făcut?” N-avea alt răspuns afară de acela pe care viaţa îl dă îndeobşte problemelor celor mai complicate şi insolubile: să te iei cu treburile zilei, adică să uiţi. Nu mai putea căuta uitare în somn, cel puţin până la noapte. Nu mai era în stare să se întoarcă la muzica pe care o cântau garafele-femei. Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieţii. „Vom vedea!” îşi zise Stepan Arkadici şi, ridicându-se, îşi puse halatul cenuşiu cu căptuşeală de mătase azurie. Înnodă ciucurii halatului şi, după ce trase adânc aerul în coşul pieptului său lat, se apropie de fereastră, mişcându-şi vioi, ca de obicei, picioarele vânjoase, ce-i purtau cu atâta uşurinţă trupul împlinit. Ridică storul şi sună prelung. La chemarea lui veni îndată valetul Matvei – vechi prieten – care-i aduse hainele, ghetele şi o telegramă. După Matvei intră frizerul cu sculele de bărbierit. — Am hârtii de la birou? îl întrebă Stepan Arkadici luând telegrama şi aşezându-se în faţa oglinzii. — Sunt pe masă, răspunse Matvei, privindu-şi stăpânul întrebător, cu compătimire; şi după câteva clipe de aşteptare, adăugă cu un surâs şiret: A fost cineva de la birjar. Stepan Arkadici nu răspunse nimic. Se uită numai la Matvei, în oglindă. După privirile pe care le schimbaseră acolo, se vedea cât de bine se înţelegeau amândoi. Privirea lui Stepan Arkadici părea să întrebe: „De ce mi-o mai spui? Ce, tu nu ştii?” Matvei îşi vârî mâinile în buzunarele hainei, îşi trase îndărăt un picior şi-şi privi stăpânul în tăcere, binevoitor, abia zâmbind. — I-am spus să vină duminica viitoare. Iar până atunci să nu se mai ostenească degeaba şi nici pe dumneavoastră să nu vă mai supere, rosti el pesemne o frază dinainte pregătită. Stepan Arkadici înţelese că Matvei vroia să glumească şi să-şi dea importanţă. Desfăcu telegrama, o citi, ghicind cuvintele schimonosite ca de obicei, şi faţa i se însenină. — Matvei, sora mea, Anna Arkadievna, soseşte mâine, zise el, oprind o clipă mâna lucioasă şi grasă a bărbierului, care alegea o cărare trandafirie între favoriţii săi lungi şi creţi. — Slavă Domnului, spuse Matvei, arătând prin acest răspuns că înţelege, ca şi stăpânul său, însemnătatea acestei vizite, şi anume că Anna Arkadievna, sora cea mai iubită a lui Stepan Arkadici, ar putea ajuta la împăcarea soţilor. — Singură, sau cu domnul? întrebă Matvei. Stepan Arkadici nu putea vorbi, deoarece bărbierul tocmai îi potrivea mustaţa la buza de sus; ridică un deget. Matvei dădu din cap în oglindă. — Singură. Să-i pregătesc odăile de sus? — Spune vestea Dariei Alexandrovna. Dumneaei va hotărî unde. — Dariei Alexandrovna? repetă Matvei cu oarecare îndoială. — Da, spune-i. Uite, ia telegrama şi dă-i-o. Vezi ce-o să zică. «Vreţi să faceţi o încercare», pricepu Matvei, dar nu rosti decât: — Prea bine. Stepan Arkadici, spălat, pieptănat, se pregătea să se îmbrace, când Matvei se întoarse în odaie cu telegrama în mână, călcând uşor cu cizmele-i care scârţâiau. Bărbierul plecase. — Daria Alexandrovna mi-a poruncit să vă spun că pleacă. «N-are decât să facă ce pofteşte dumnealui», adică dumneavoastră, zise Matvei, cu capul aplecat într-o parte, cu mâinile în buzunare; şi, zâmbind numai din ochi, rămase cu privirea aţintită asupra stăpânului. Stepan Arkadici tăcea. Apoi un surâs blând şi oarecum vinovat se ivi pe faţa-i frumoasă. — Ce zici, Matvei? rosti el clătinând din cap. — Lăsaţi, cucoane, că o să se dreagă lucrurile, răspunse Matvei. — O să se dreagă? — Fireşte! — Crezi? Cine-i acolo? întrebă Stepan Arkadici, auzind un foşnet de rochie în dosul uşii. — Eu sunt, se auzi un glas de femeie, răspicat şi plăcut. În uşă se ivi faţa aspră şi ciupită de vărsat a dădacei Matriona Filimonovna. — Ce-i, Matrioşa? o cercetă Stepan Arkadici, ieşindu-i în întâmpinare la uşă. Deşi vinovat în toate privinţele în ochii soţiei sale – lucru pe care-l simţea chiar el însuşi – aproape toţi ai casei erau de partea lui, până şi dădaca, cea mai bună prietenă a Dariei Alexandrovna. — Ce se aude? întrebă el cu tristeţe. — Conaşule, duceţi-vă încă o dată şi cereţi-i iertare; poate vă ajută Dumnezeu. Tare-i necăjită! Mi-e şi milă să mă uit la dumneaei. Şi-apoi, totul merge anapoda în casă. Fie-vă milă, conaşule, de copii. Cereţi-vă iertare! Ce să-i faci? Trebuie să tragi ponosul, dacă… — Dar nu mă primeşte… — Mai încercaţi. Mare-i bunul Dumnezeu! Rugaţi-vă, conaşule, rugaţi-vă lui Dumnezeu. — Bine, bine, poţi pleca, îi spuse Stepan Arkadici, roşind deodată. Apoi se întoarse către Matvei: Hai, dă-mi să mă îmbrac – şi cu o mişcare hotărâtă îşi lepădă halatul. Matvei îi şi ţinea cămaşa, desfăcută larg ca un ham. Suflă de pe ca un fir de praf nevăzut şi, cu vădită plăcere, o trecu pe trupul îngrijit al stăpânului său.   III   După ce se îmbrăcă, Stepan Arkadici se parfumă, îşi trase mânecile cămăşii şi, cu gesturile-i obişnuite, împărţi prin buzunare: ţigările, portvizitul, chibriturile, ceasul cu lanţ dublu şi brelocuri. Îşi desfăcu batista şi, simţindu-se curat, parfumat, sănătos, într-o bună dispoziţie fizică, cu toată nenorocirea lui, trecu în sufragerie cu un mers uşor săltat. Acolo îl aştepta cafeaua, iar alături – scrisorile şi hârtiile de la birou. Citi scrisorile. Una dintre ele era foarte neplăcută: i-o trimisese un negustor care voia să cumpere pădurea de pe moşia soţiei sale. Pădurea trebuia vândută; dar acum, până la împăcarea cu soţia lui, nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Era mai ales neplăcut ca în chestiunea apropiatei împăcări să se amestece un interes material. Se simţea adânc jignit numai la gândul că acest interes: vânzarea pădurii, l-ar putea îndemna să caute împăcarea cu nevastă-sa. După ce isprăvi de citit scrisorile, Stepan Arkadici trase spre el hârtiile cu treburile serviciului său, răsfoi repede două dosare, făcu câteva însemnări pe ele cu un creion mare şi, dându-le la o parte, trecu la cafea. În timp ce-şi bea cafeaua, desfăcu ziarul de dimineaţă, încă jilav, şi începu să-l citească. Primea şi citea un ziar liberal – nu unul extremist, ci cel adoptat de majoritatea opiniei publice. Deşi nici ştiinţa, nici arta, nici politica nu-l interesau în mod deosebit, Stepan Arkadici avea păreri hotărâte asupra acestor chestiuni, adică împărtăşea vederile majorităţii oamenilor şi ale ziarului său, şi nu le schimba decât o dată cu majoritatea publicului, sau, mai bine zis, nu le schimba, ci părerile se modificau de la sine, pe nesimţite, în mintea lui. Nu-şi alegea nici concepţiile, nici părerile – acestea se lipeau singure de el – aşa cum nu alegea forma pălăriei sau a redingotei, ci purta numai ceea ce era la modă. Pentru dânsul, care trăia într-o anumită societate şi simţea nevoia unei oarecare activităţi intelectuale – tendinţă ce se dezvoltă mai ales în anii maturităţii – a avea păreri era ceva tot atât de necesar ca şi a poseda pălărie. Dacă împărtăşea mai mult ideile liberale decât pe cele conservatoare, ca mulţi din cercul lui, apoi asta nu se datora faptului că găsea ideile liberale mai înţelepte, ci fiindcă acestea se potriveau mai bine cu felul său de viaţă. Partidul liberal susţinea că în Rusia totul merge rău; şi, ce-i drept, Stepan Arkadici avea multe datorii, iar banii nu-i ajungeau de loc. Partidul liberal spunea că instituţia căsătoriei este învechită, că trebuie transformată şi, ce-i drept, traiul conjugal îi aducea lui Stepan Arkadici puţine plăceri, silindu-l să mintă şi să se prefacă – ceea ce era împotriva firii lui. Partidul liberal spunea sau, mai bine zis, lăsa să se înţeleagă că religia este numai un frâu pentru clasa incultă a populaţiei; şi, ce-i drept, Stepan Arkadici nu putea suporta nici măcar un scurt tedeum fără să-l doară picioarele şi nu era în stare să priceapă rostul cuvintelor solemne şi înfricoşătoare despre ceea lume, când poţi să te veseleşti atât de bine pe lumea de aici. În afară de asta, lui Stepan Arkadici, amator de glume şi pozne, îi plăcea să pună uneori în încurcătură pe câte. un om cumsecade, spunându-i: «Dacă vrei să te făleşti cu străbunii, nu trebuie să te opreşti la Riurik, renegând pe primul strămoş… maimuţa». În felul acesta, ideile liberale intraseră în obiceiurile lui Stepan Arkadici, căruia îi plăcea ziarul său ca ţigara după prânz, pentru uşoara ceaţă pe care i-o lăsa în cap. Citi articolul de fond, în care se arăta că degeaba tună şi fulgeră unii, susţinând ca radicalismul ar ameninţa să înghită toate elementele conservatoare şi că guvernul e dator să ia măsuri pentru zdrobirea hidrei revoluţionare. Dimpotrivă, «după părerea noastră, primejdia o constituie nu aşa-zisa hidră revoluţionară, ci încăpăţânarea tradiţionalismului, care frânează progresul» etc. Citi încă un articol, financiar, în care se pomenea de Bentham[2] şi de Mill[3] şi unde erau strecurate săgeţi la adresa ministerului. Cu agerimea obişnuită a minţii sale, înţelese sensul fiecărei săgeţi, de cine fusese aruncată, împotriva cui şi cu ce prilej – ceea ce-i făcu, ca totdeauna, oarecare plăcere. Astăzi, însă, plăcerea aceasta îi era otrăvită de amintirea sfaturilor Matrionei Filimonovna şi de faptul că în casă toate treburile mergeau alandala. Mai citi că, după cum se zvonea, contele Beust[4] ar fi plecat la Wiesbaden… că nu mai există păr cărunt… Citi şi publicaţia despre vânzarea unui cupeu uşor şi despre oferta de serviciu a unei tinere. Aceste informaţii nu-i dădură însă, ca mai înainte, o plăcere liniştită, ironică. După ce isprăvi ziarul, a doua ceaşcă de cafea şi franzeluţa cu unt, Stepau Arkadici se ridică, îşi scutură firimiturile de pe vestă şi, umflându-şi pieptul lat, zâmbi vesel – nu că ar fi avut în suflet vreo bucurie; zâmbetul vesel se datora unei bune digestii. Acest zâmbet voios, însă, îi reaminti totul, şi căzu iarăşi pe gânduri. În spatele uşii se auziră două glasuri de copii. (Recunoscu pe Grişa, mezinul, şi pe Tania, fetiţa cea mai mare.) Scăpaseră jos un lucru pe care-l trăgeau prin casă. — Ţi-am spus să nu urci călătorii pe acoperiş! ţipă fetiţa în englezeşte. Acum, adună-i tu! «Toate merg alandala, îşi zise Stepan Arkadici. Uite, copiii aleargă de capul lor» Se apropie de uşă şi-i strigă. Copiii lăsară lădiţa care le ţinea loc de tren şi intrară la tatăl lor. Fetiţa, pentru care tatăl avea o slăbiciune, veni în fugă, cu îndrăzneală, îl îmbrăţişa şi, râzând, rămase atârnată de gâtul lui, ca de obicei, adulmecând cu încântare mirosul cunoscut al parfumului răspândit de favoriţii lui. După ce-i sărută faţa strălucitoare de duioşie şi îmbujorată din pricina aplecării trupului, fetiţa îşi desfăcu mâinile şi vru să fugă înapoi. Tatăl însă o reţinu. — Ce face mama? o întrebă el, trecând cu mâna pe gâtul neted şi gingaş al fiicei sale. Să trăieşti! răspunse zâmbind băiatului, care-i dăduse bună dimineaţa. Era conştient că pe băiat îl iubea mai puţin. Dar totdeauna se silea să fie drept cu dânsul. Băiatul însă simţea asta şi nu răspunse la zâmbetul rece al tatălui său. — Mama? S-a sculat, răspunse fetiţa. Stepan Arkadici oftă. «Iar n-o fi dormit toată noaptea», se gândi el. — E veselă? Fetiţa ştia că între tata şi mama fusese o ceartă, că maică-sa nu putea fi veselă şi că tata trebuia să ştie asta; dar se prefăcea, punându-i întrebări cu atâta dezinvoltură. Fetiţa se îmbujora de ruşinea tatălui său, care o înţelese numaidecât şi se împurpura şi el la faţă. — Nu ştiu, zise ea. Nu ne-a pus să învăţăm. Ne-a trimis să ne plimbăm cu miss Howl la bunica. — Hai, du-te, Tanciurocika mea. Ba nu, mai stai puţin, îi spuse tatăl, reţinând-o şi mângâindu-i mânuţa gingaşă. Luă de pe cămin o cutie de bomboane, rămasă acolo de cu seară, şi-i dădu două bomboane, alegându-i-le pe cele care-i plăceau ei mai mult – una de ciocolată şi alta fondantă. — Asta-i pentru Grişa? întrebă fetiţa, arătând bomboana de ciocolată. — Da, da. Îi mai dezmierdă o dată umerii mici, o sărută la rădăcina părului şi pe gât; apoi îi dădu drumul. — Cupeul e la scară, anunţă Matvei; apoi adăugă: Vă aşteaptă o femeie cu o jalbă. — De mult? întrebă Stepan Arkadici. — De vreo jumătate de ceas. — De câte ori am dat ordin să mă anunţi numaidecât?! — Am crezut de cuviinţă să vă las măcar a lua cafeaua, răspunse Matvei cu glas îmbufnat şi prietenos totodată, care nu te putea supăra. — Hai, pofteşte-o mai repede, zise Oblonski cu o schimă de ciudă. Solicitatoarea, soţia căpitanului Kalinin, îi cerea ceva imposibil şi fără noimă. Dar Stepan Arkadici, ca de obicei, o pofti să ia loc, o ascultă cu atenţie, fără s-o întrerupă, şi-i dădu un sfat amănunţit: cui şi cum să se adreseze; mai mult: cu scrisul lui mare, răsfirat, frumos şi citeţ alcătui repede un bilet bine compus către o persoană care ar putea-o ajuta. După ce o concedie, Stepan Arkadici îşi luă pălăria şi se opri, încercând să-şi aducă aminte dacă n-a uitat ceva. Îşi dădu seama că nu uitase nimic, afară numai de ceea ce vroia să uite – de soţia lui. «Ah, da, îşi zise el, lăsându-şi capul în piept. Peste faţa sa frumoasă trecu o timbra de tristeţe. Să mă duc, să nu mă duc?» Un glas lăuntric îi spunea că nu trebuie să se ducă; totul n-avea să fie decât prefăcătorie. Legăturile dintre ei nu se puteau îndrepta, nici «drege», după cum nu era cu putinţă să-i redea soţiei farmecul tinereţii, care să-i trezească din nou dragostea, sau el să se preschimbe într-un bătrân nevolnic, care nu mai e în stare să iubească. Acum însă nu puteau ieşi din impas decât prin prefăcătorie şi minciună. Iar firea lui se împotrivea prefăcătoriei şi minciunii. «Totuşi, uneori n-ai cum să le eviţi, lucrurile nu pot rămâne aşa», se gândi el, silindu-se să se îmbărbăteze, îşi umflă pieptul, luă o ţigară, o aprinse, trase două fumuri şi o aruncă în scoica de sidef ce-i servea drept scrumieră. Străbătu cu paşi repezi salonul posomorit şi deschise uşa care dădea în odaia de culcare a soţiei sale.   [1] Comoara mea (it.). [2] Jeremy Bentham (1748 – 1832) – filosof şi jurist englez, ideolog al liberalismului. [3] John Stuart Mill (1806 – 1873) – filosof idealist şi economist englez. [4] Friedrich Ferdinand Beust (1809—1886) – om de stat austriac.