Lev Tolstoi

Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 4 PARTEA A ŞAPTEA   I   Soţii Levin locuiau la Moscova de peste două luni. După calculele cele mai exacte ale oamenilor pricepuţi în acest domeniu, termenul la care trebuia să nască Kitty trecuse de mult. Dar ea purta mai departe sarcina şi niciun semn nu arăta că sorocul era mai apropiat decât cu două luni în urmă. Şi doctorul, şi moaşa, şi Dolly, şi maică-sa, însă mai cu seamă Levin, care nu se putea gândi fără groază la evenimentul aşteptat, începură să fie nerăbdători şi neliniştiţi. Numai Kitty se simţea foarte calmă şi fericită. Acum Kitty simţea născându-se într-însa un sentiment nou – iubirea pentru copilul pe care-l aştepta – şi urmărea cu încântare creşterea acestui simţământ. Copilul nu mai era acum numai o parte din fiinţa ei, el trăia uneori o viaţă independentă, îi pricinuia câteodată dureri fizice şi în acelaşi  timp o făcea să râdă, cuprinsă de o nouă şi ciudată bucurie. Toţi acei pe care Kitty îi iubea se găseau în preajma ei. Toţi se purtau aşa de frumos cu dânsa, o îngrijeau atâta, nu-i făceau decât plăceri, încât – dacă n-ar fi ştiut şi n-ar fi simţit că aceasta trebuia să se sfârşească în curând – nu şi-ar fi dorit o viaţă mai bună şi mai plăcută. Un singur lucru strica farmecul acestei vieţi: soţul său nu mai era aşa cum se deprinsese să-l iubească ea, nu mai semăna cu cel de la ţară. Ei îi plăcea liniştea, blândeţea şi ospitalitatea lui de la ţară. La oraş însă Levin părea tot timpul neliniştit, încordat, ca şi cum s-ar fi temut ca cineva să nu-l jignească pe el, şi, mai cu seamă, pe dânsa. Acolo, la ţară, simţindu-se în elementul său, Levin nu se grăbea niciodată şi se îngrijea totdeauna de treburi. Aici, la oraş, era mereu grăbit, ca şi cum s-ar fi străduit să nu scape ceva, deşi n-avea nicio ocupaţie. Lui Kitty îi era milă de dânsul, cu toate că ştia că celorlalţi el nu le părea întru nimic de compătimit; dimpotrivă, când îl privea Kitty în societate, aşa cum priveşti uneori pe cineva care ţi-e drag, căutând să-l observi ca pe un străin ca să-ţi dai seama de impresia pe care o face asupra altora, atunci ea vedea cu o teamă plină de gelozie că Levin nu numai că nu trezea compătimire, ba era chiar foarte atrăgător prin înfăţişarea lui distinsă, prin politeţea-i sfioasă, oarecum de modă veche, faţă de femei, prin statura puternică, şi mai ales prin faţa sa deosebit de expresivă. Dar Kitty nu-l vedea numai din exterior, ci îi pătrundea fiinţa lăuntrică şi-şi dădea seama că la oraş Levin nu era cel adevărat. Nu-şi putea lămuri altfel starea lui. Îl mustra uneori în gând, fiindcă el nu ştia să trăiască la oraş. Altă dată recunoştea că izbutea într-adevăr cu greu să-şi organizeze la oraş viaţa în aşa fel ca să fie mulţumit de ea. Ce putea să facă? Nu-i plăcea să joace cărţi. Nu se ducea la club. Kitty ştia acum ce înseamnă să petreci cu bărbaţi veseli, de felul lui Oblonski. Asta însemna să bei, şi după chef să te duci la anumite case… la care ea nici nu se putea gândi fără să se îngrozească. Să frecventeze societatea? Kitty ştia însă că pentru asta trebuie să-ţi placă lumea tinerelor femei – ceea ce ea nu poate dori. Să stea acasă cu dânsa, cu mama şi cu surorile sale? Oricât de plăcute şi de vesele ar fi fost conversaţiile, erau cam tot aceleaşi („Aline-Nadine”, cum botezase bătrânul prinţ aceste convorbiri între surori), însă Kitty îşi dădea seama că ele îl cam plictiseau pe Levin. Ce-i mai rămânea să facă? Să scrie mai departe la cartea lui? încercase. La început, scotea notiţe într-o bibliotecă şi aduna material pentru cartea sa; dar, după cum îi spusese lui Kitty, cu cât trândăvea mai mult cu atât avea mai puţină vreme. Afară de asta, Levin i se plângea că vorbise aici prea mult despre cartea lui şi i se cam încurcaseră ideile şi-şi pierduseră din interes. Singurul avantaj al vieţii de oraş consta în faptul că la Moscova ei nu se certau niciodată. Fie din pricină că împrejurările vieţii orăşeneşti erau altele, fie că amândoi se făcuseră mai prevăzători şi mai înţelepţi în această privinţă, la Moscova nu mai izbucniră între dânşii certuri din pricina geloziei, de care se temeau atâta înainte de a se muta la oraş. În această privinţă se petrecuse chiar un foarte însemnat eveniment pentru amândoi, şi anume: întâlnirea lui Kitty cu Vronski. Bătrâna prinţesă Maria Borisovna, naşa lui Kitty, care ţinea foarte mult la dânsa, îşi exprimase dorinţa s-o vadă negreşit. Deşi nu făcea vizite nicăieri din pricina stării sale, Kitty se duse împreună cu tatăl ei la respectabila bătrână şi acolo se întâlni cu Vronski. Cu prilejul acestei revederi, Kitty nu-şi putu face decât o singură mustrare: în clipa când recunoscu în bărbatul îmbrăcat civil trăsăturile atât de bine ştiute de dânsa odinioară, i se tăie răsuflarea, sângele îi năvăli la inimă şi pe urmă simţi cum i se aprinseră obrajii. Toate acestea nu ţinură însă decât câteva clipe. Prinţul începu vorba cu Vronski într-adins cu voce tare şi nu sfârşi prima frază, când Kitty se şi simţea în stare a-l privi, ba să-i şi vorbească la nevoie, tot atât de firesc ca şi prinţesei Maria Borisovna, în aşa fel, încât orice intonaţie şi zâmbet să fie aprobate de soţul său, a cărui nevăzută prezenţă o simţea parcă în clipa aceea. Kitty schimbă cu dânsul câteva cuvinte, zâmbi chiar la o glumă a lui în legătură cu alegerile, pe care el le numi „parlamentul nostru”. (Trebui să surâdă, ca să-i arate că înţelesese gluma.) Dar îndată după aceea ea se întoarse spre prinţesa Maria Borisovna şi nu se mai uită la Vronski până când el se ridică să-şi ia rămas bun. Abia atunci îl privi; dar se-nţelege, numai fiindcă nu era politicos să nu-ţi întorci ochii spre un om, când acesta te salută. Kitty rămase recunoscătoare tatălui său că nu-i pomeni niciun cuvânt despre întâlnirea lor cu Vronski; şi, după deosebita duioşie pe care prinţul i-o arătă în timpul plimbării obişnuite, ea înţelesese că el fusese mulţumit de dânsa. Era şi ea mulţumită. N-ar fi crezut niciodată să aibă puterea de a-şi zăvori în fundul inimii amintirea sentimentelor sale pentru Vronski şi nu numai să pară, ci să şi fie de fapt cu totul liniştită şi nepăsătoare faţă de dânsul. Levin roşi mult mai tare decât ea, când Kitty îi spuse că-l întâlnise pe Vronski la prinţesa Maria Borisovna. Lui Kitty îi venea destul de greu să-i vorbească despre această întâmplare, însă îi veni şi mai greu să-i istorisească amănuntele întrevederii, deoarece Levin n-o întrebă nimic, ci numai o privea încruntat. — Îmi pare foarte rău că n-ai fost şi tu, îi spuse Kitty. Nu că n-ai fost de faţă… cu tine acolo n-aş fi fost aşa de naturală… Acum roşesc cu mult mai mult, incomparabil mai mult, adăugă ea, roşind până în albul ochilor, gata s-o podidească lacrimile. Îmi pare rău că nu m-ai putut vedea prin crăpătura uşii. Ochii cinstiţi ai lui Kitty spuneau lui Levin că ea se simţea mulţumită de felul cum se purtase şi, cu toată îmbujorarea sa, Levin se potoli de îndată şt începu să-i pună întrebări – tocmai ceea ce voia şi ea. După ce află totul, până şi amănuntul că numai în prima clipă Kitty nu se putuse stăpâni să nu roşească, dar că pe urmă întâlnirea i se păruse tot atât de simplă şi de uşoară, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu un bărbat oarecare, – Levin se înveseli cu totul şi spuse că era foarte mulţumit şi că nu se va mai purta aşa prosteşte cum făcuse cu prilejul alegerilor; ci – la prima întâlnire cu Vronski – va căuta să fie cât mai prietenos faţă de dânsul. — Încerci un sentiment aşa de împovărător socotind pe cineva aproape ca pe un duşman şi să-ţi fie greu a-l întâlni! zise Levin mulţumit. Îmi pare bine, foarte bine.   II   — Te rog să treci pe la familia Bohl, spuse Kitty soţului său, care intră la dânsa la ora unsprezece, înainte de a pleca de acasă. Ştiu că iei masa la club. Te-a înscris tata. Dar dimineaţa ce faci? — Nu mă duc decât la Katavasov, răspunse Levin. — Atunci de ce pleci aşa devreme? — Mi-a făgăduit să mă prezinte lui Metrov. Aş vrea să vorbesc cu dânsul despre lucrarea mea. E un vestit savant din Petersburg, o informă Levin. — Autorul articolului pe care l-ai lăudat atâta? întrebă Kitty. Pe urmă, ce faci? — Poate mai trec pe la tribunal, în chestiunea surorii mele. — Dar concertul? îl întrebă Kitty. — Cum o să mă duc singur! — Te rog să te duci. Se cântă cele două bucăţi noi… Te interesau aşa de mult î Eu m-aş fi dus neapărat. — În orice caz, am să trec pe acasă înainte de masă, zise el, uitându-se la ceas. — Pune-ţi redingota, ca să te duci de-a dreptul la contesa Bohl. — Trebuie să mă duc neapărat? — Neapărat! El a fost la noi. Îţi vine aşa de greu? Treci pe la dânşii, te aşezi, stai de vorbă cinci minute despre vreme, te ridici şi pleci. — N-ai să mă crezi, însă m-am dezobişnuit atât de mult de toate astea, încât mi-e şi ruşine să le fac. Cum se poate aşa ceva? Vine un om străin, se aşază, stă fără nicio treabă, stinghereşte gazda, se plictiseşte şi el: iar după aceea pleacă. Kitty izbucni în râs. Dar când nu erai însurat nu făceai vizite? întreba ea. — Făceam şi totdeauna îmi era ruşine. Acum însă m-am dezobişnuit cu totul. Crede-mă că mai bine n-aş mânca două zile decât să fac vizita asta! Tot mi se pare că au să fie plictisiţi şi o să-şi spună: „Ce caută la noi, aşa, fără nicio treabă?” — Nu. N-au să fie plictisiţi, îţi garantez, îl asigură Kitty, privindu-l în faţă şi râzând. Apoi, strângându-i mâna: Şi acum la revedere! Te rog să treci neapărat pe la dânşii. Levin îi sărută mâna şi vru să plece, dar ea îl opri. — Kostea, ştii că nu mai am decât cincizeci de ruble? — Bine! Trec pe la bancă să iau. Cât îţi trebuie? întrebă el cu o expresie de nemulţumire pe care Kitty o cunoştea atât de bine. — Ia stai! şi Kitty îl trase de mână, oprindu-l. Să mai stăm de vorbă. Asta mă îngrijorează. Mi se pare că nu fac nicio cheltuială de prisos, banii însă se duc. Nu e bine aşa. — De loc, îi răspunse Levin, încruntându-se şi privind-o pe sub sprâncene. Kitty îi cunoştea acest obicei de a-şi drege glasul. Ca un semn al unei mari nemulţumiri – nu împotrivă-i, ci contra lui însuşi. Într-adevăr, Levin era nemulţumit, dar nu fiindcă se cheltuiseră prea mulţi bani, ci din pricină că i se amintea de un lucru pe care dorea să-l uite, – şi anume: că ceva nu mergea aşa cum ar fi trebuit. — I-am spus. lui Skolov să mai vândă nişte grâu, iar până atunci să ia anticipat ceva bani din arenda morii. Oricum, o să am bani. — Mă tem însă că în genere se cheltuieşte prea mult… — De loc, de loc, repetă el. La revedere, draga mea! — Crede-mă că-mi pare rău câteodată că am ascultat-o pe maman. Ce bine ar fi fost la ţară! Pe când aici vă chinuiesc pe toţi şi pe deasupra mai cheltuim şi bani… — De loc, de loc! De când ne-am căsătorit, nu s-a întâmplat să spun ca ar fi putut fi mai bine decât este… — Adevărat? îl întrebă Kitty, privindu-l în ochi. Levin rosti cuvintele acestea fără să se gândească, numai ca s-o mângâie; dar când o privi şi văzu ochii aceia cinstiţi şi dragi îndreptaţi întrebător spre dânsul, el le repetă din toată inima. «într-adevăr, uit cu totul», se gândi Konstantin amintindu-şi de evenimentul pe care-l aştepta în curând. — Ei, în curând? Ce simţi? şopti el, luându-i amândouă mâinile. — Atâta m-am gândit la acest lucru, încât acum nu mai cred nimic şi nici nu mai ştiu nimic. — Şi nu ţi-e frică? Kitty zâmbi dispreţuitor. — Câtuşi de puţin! răspunse ca. — Dacă se întâmplă ceva, să ştii că sunt la Katavasov. — N-are să se întâmple nimic. Nici să nu-ţi treacă prin gând. Mă duc cu papa să fac o plimbare pe bulevard. Trecem pe la Dolly. Te aştept înainte de prânz. À propos: ştii că situaţia Dariei a ajuns absolut imposibilă? E datoare peste tot şi n-are un ban. Am vorbit ieri cu maman şi cu Arseni (aşa îl chema pe cumnatul ei, Lvov) şi am hotărât ca voi amândoi să tăbărâţi asupra lui Stiva. Lucrurile nu mai pot merge aşa. Cu papa nu se poate vorbi despre asta… Dar dacă tu şi cu el… — Cam ce-am putea face? o întrebă Levin. — Totuşi treci pe la Arseni, stai de vorbă cu dânsul. Are să-ţi spună ce-am hotărât. — Dacă e vorba de Arseni, sunt de mai dinainte de părerea lui. Am să trec pe la dânsul. Iar în ceea ce priveşte concertul, mă duc cu Nathaly. Şi acum, la revedere!   Când ieşi Levin, îl opri Kuzma, vechiul lui servitor încă de pe când era burlac, care-i îngrijea gospodăria de la oraş. — Krasavcik (un cal de ham adus de la ţară) a fost potcovit din nou, dar tot şchioapătă, îi spuse Kuzma. Care-i porunca? La începutul şederii lui la Moscova, Levin avusese grijă să-şi aducă de la ţară caii, crezând că are să fie mai comod şi mai ieftin; văzuse însă în curând că-l costa mai mult decât birjile, de care era nevoit să se folosească. — Trimite după veterinar. Poate şi l-a scrântit. — Dar pentru Katerina Alexandrovna? întrebă Kuzma. Acum pe Levin nu-l mai mira faptul – ca în prima perioadă a şederii lui la Moscova – că trebuia să înhame o pereche de cai voinici la un cupeu greu pentru a trece din Vozdvijenskoe în Sivţev Vrajek, adică un sfert de verstă prin zăpada moale, ca să aştepte patru ceasuri acolo, şi pentru asta birjarul să fie plătit cu cinci ruble. Aceasta i se părea acum ceva firesc. — Spune birjarului să pună o pereche de cai la cupeul nostru, hotărî Levin. — Prea bine. Înlăturând atât de simplu şi de uşor, datorită înlesnirilor orăşeneşti, o greutate care la ţară i-ar fi cerut multă bătaie de cap, Levin coborî scara şi, chemând şi el o birjă, se duse în strada Nikitskaia. Pe drum nu se mai gândi la bani. Era preocupat numai de cunoştinţa cu savantul din Petersburg, specialist în sociologie, cu care avea să stea de vorbă despre lucrarea lui. Numai la începutul şederii la Moscova Levin fusese mirat de cheltuieli – ciudate pentru un om stabilit la ţară – cheltuieli neproductive, dar de neînlăturat, care se iveau la tot pasul. Acum însă, se obişnuise cu asta. În această privinţă, i se întâmplase ceea ce se spune că se petrece cu beţivii: primul pahar te arde, al doilea îţi dă putere, iar celelalte îţi pun aripi. Când schimbase prima hârtie de o sută de ruble ca să cumpere livrele pentru fecior şi portar, îşi făcuse fără voie socoteala că livrelele acestea (de care nimeni n-avea nevoie, dar de care nu se putea lipsi, judecând după mirarea prinţesei şi a lui Kitty la aluzia lui că te-ai putea descurca şi fără livrele) reprezentau plata a doi muncitori pe toată vara – adică aproape trei sute de zile lucrătoare de la paşti şi până la lăsata-secului, fiecare zi fiind o zi de muncă grea din zori şi până seara târziu – şi-i venise foarte greu să cheltuiască această hârtie de o sută de ruble. Dar hârtia următoare – schimbată la cumpărăturile pentru o masă dată întregii familii care costa douăzeci şi opt de ruble – se duse mai uşor, deşi această sumă reprezenta pentru Levin optsprezece hectolitri şi mai bine de ovăz, cosit, legat, treierat şi vânturat de nişte oameni care asudau şi gemeau de încordare. Acum, hârtiile pe care le schimba în dreaptă şi în stânga nu-i mai stârneau astfel de gânduri, ci zburau ca păsărelele. De mult nu mai socotea dacă munca depusă pentru câştigarea banilor corespunde plăcerii plătite cu banii aceştia. Fusese uitat şi principiul gospodarului: că este un anumit preţ sub care nu poţi vinde bucatele. Secara, de pildă – la al cărei preţ Levin ţinuse atât de mult timp – se vându cu cincizeci de copeici la dublă mai ieftin decât i se oferise cu o lună mai înainte. Chiar socoteala că făcând asemenea cheltuieli, nu vor putea trăi un an întreg fără datorii nu mai avea nicio însemnătate. Lucrul de căpetenie era să fie bani la bancă, fără să te mai întrebi cum îi aveai, ca să fii sigur că a doua zi se poate cumpăra carne şi celelalte. Această rânduială fusese respectată: avusese totdeauna bani la bancă. Dar acum se isprăviseră banii de la bancă şi Levin nu prea ştia de unde să ia alţii; de aceea, în clipa când Kitty îi adusese aminte de bani, el se necăji. Dar acum n-avea timp să se gândească la aşa ceva. Mergea cu birja şi nu se gândea decât la Katavasov şi la faptul că va face cunoştinţă cu Metrov.   III   În timpul şederii la Moscova, Levin reluase relaţiile cu Katavasov, fostul său coleg de universitate, pe care nu-l mai întâlnise de la nuntă. Katavasov îi plăcea pentru claritatea şi simplitatea concepţiilor lui, în care de altminteri Levin vedea o dovadă de sărăcie a vieţii spirituale a acestuia. Katavasov, pe de alta parte, credea că inconsecvenţa de păreri a lui Levin se datora gândirii lui nedisciplinate. Dar claritatea lui Katavasov îi plăcea lui Levin, iar belşugul ideilor nedisciplinate ale lui Konstantin Dmitrici îi plăcea camaradului său. De aceea amândoi erau bucuroşi să se întâlnească şi să discute. Levin îi citi câteva capitole din lucrarea sa, care îi plăcură lui Katavasov. În ajun, acesta se întâlni cu Levin la o conferinţă şi-i spuse că celebrul Metrov, al cărui articol îl apreciase atât de mult Konstantin Dmitrici, se află la Moscova. Adăugă că Metrov se interesa foarte mult de cele spuse de Katavasov despre lucrarea lui Levin. Savantul urma să vină la dânsul a doua zi la ora unsprezece şi era bucuros să facă cunoştinţă cu Levin. — Dragul meu, nu te mai recunosc! îmi pare într-adevăr foarte bine, îi spuse Katavasov, întâmpinându-l pe Levin în salonaş. Auzind zbârnâitul soneriei mă gândeam: «Nu se poate să fie chiar atât de punctual…» Dar ce spui de muntenegreni? Sunt ostaşi din fire. — Cum? Ce s-a întâmplat? întrebă Levin. Katavasov îi spuse în câteva cuvinte o ştire de ultimă oră şi, după ce trecură în birou, îl prezentă unui bărbat scund, îndesat şi foarte plăcut la înfăţişare. Era Metrov. Convorbirea stărui scurt timp asupra politicii şi asupra atitudinii cercurilor oficiale din Petersburg faţă de ultimele evenimente. Metrov repetă câteva cuvinte aflate dintr-o sursă demnă de încredere, pe care le-ar fi rostit cu acest prilej ţarul şi unul dintre miniştri. Katavasov auzise, tot din sursă sigură, că împăratul ar fi spus cu totul altceva. Levin găsi o cale care împăca cele două versiuni, şi discuţia se curmă. — Iacătă, dumnealui este autorul unei lucrări aproape terminate despre condiţiile naturale de lucru ale muncitorului agricol în raport cu pământul, zise Katavasov. Nu sunt specialist, dar ca naturalist mi-a plăcut să văd că el nu priveşte omenirea ca ceva în afara legilor biologice, ci dimpotrivă vede dependenţa ei de mediu şi caută legile evoluţiei, ţinând seama de această dependenţă. — Foarte interesant, spuse Metrov. — De fapt, am început să scriu o lucrare de agronomie, încuviinţă Levin roşind. Dar ocupându-mă de muncitor, principala unealtă în agricultură, am ajuns fără voie la rezultate cu totul neaşteptate. Levin începu să-şi expună ideile cu băgare de seamă, tatonând parcă terenul. Ştia că Metrov scrisese un articol împotriva teoriilor îndeobşte admise în domeniul economiei politice. Nu ştia însă în ce măsură s-ar putea bizui pe simpatia lui pentru noile sale idei, iar pe figura inteligentă şi liniştită a savantului nu putea citi nimic. — Dar în ce vedeţi dumneavoastră calităţile deosebite ale muncitorului rus? întrebă Metrov. În însuşirile, ca să zic aşa, zoologice, sau în condiţiile în care se află? Levin îşi dădu scama că în această întrebare era exprimată o idee cu care nu putea fi de acord; totuşi îşi expuse mai departe ideile, după care muncitorul rus priveşte pământul cu totul altfel decât alte popoare. Şi, ca să întărească această afirmaţie, Levin se grăbi să adauge că acest punct de vedere deosebit al poporului rus faţă de pământ se întemeia – după părerea lui – pe conştiinţa chemării lui de a popula marile întinderi nelocuite din răsărit. — Trăgând o concluzie asupra menirii unui popor în genere, e foarte uşor să cazi în eroare, obiectă Metrov, întrerupându-l pe Levin. Situaţia muncitorului va depinde totdeauna de raportul lui faţă de pământ şi capital. Metrov nu-l mai lăsă pe Levin să-şi isprăvească ideea şi începu să-i expună propria sa teorie. Levin nu văzu nimic nou în această teorie şi nici nu se strădui s-o înţeleagă. Vedea că Metrov, ca şi ceilalţi, de altfel, în ciuda articolului său în care combătea teoriile economiştilor, totuşi privea situaţia muncitorului rus numai din punctul de vedere al capitalului, salariului şi al rentei. Deşi Metrov a fost nevoit să recunoască faptul că în cea mai mare parte a Rusiei – cea de răsărit – renta era încă nulă, că pentru nouă zecimi din populaţia ţării, compusă din optzeci de milioane de locuitori, salariul reprezenta numai hrana şi că deocamdată capitalul nu exista decât sub forma unor unelte din cele mai primitive – el privea pe orice muncitor numai din acest punct de vedere; nefiind de acord în multe privinţe cu economiştii, el îşi avea o teorie proprie, noua, asupra salariului, pe care o şi expuse lui Levin. Levin îl asculta în silă şi, la început, încercă să facă unele obiecţii; voi să-l întrerupă pe Metrov, ca să-şi exprime ideea sa, care, după părerea lui, ar fi trebui să facă de prisos orice altă expunere. Pe urmă, însă, după ce se convinse că ei privesc lucrurile într-un mod atât de diferit, încât n-au să se înţeleagă niciodată, el nu-l mai contrazise, ci se mulţumi numai să-l asculte. Deşi acum nu-l mai interesa de loc ceea ce spunea Metrov, Levin simţea totuşi o oarecare plăcere ascultându-l. Era măgulit că un savant îşi exprima ideile faţă de dânsul cu atâta plăcere, atenţie şi încredere în cunoştinţele lui de specialitate, punând în lumină uneori, printr-o singură aluzie, o latură întreagă a chestiunii. Atribuia acest lucru meritelor sale, neştiind că Metrov, după ce discutase despre acest subiect cu toţi intimii săi, vorbea cu o deosebită plăcere despre aceste chestiuni cu orice nouă cunoştinţă. În genere, Metrov vorbea cu plăcere faţă de oricine despre chestiunea care-l preocupa şi care nu era încă destul de lămurită nici chiar pentru el însuşi. — Numai să nu întârziem, zise Katavasov, uitându-se la ceas, îndată ce Metrov îşi încheie expunerea. — Da. Azi e şedinţă la Societatea amatorilor de ştiinţă, cu prilejul jubileului de cincizeci de ani ai lui Svintici, răspunse Katavasov la întrebarea lui Levin. Piotr Ivanîci şi cu mine vrem să ne ducem acolo. Am făgăduit să vorbesc despre lucrările lui din domeniul zoologiei. Vino cu noi. E foarte interesant. — Ai dreptate. E timpul să plecăm, aprobă Metrov. Veniţi cu noi; iar de acolo, dacă doriţi, poftiţi la mine. Aş dori mult să vă aud citind lucrarea. — Nu, nu face. Lucrarea nu e încă isprăvită. Dar la şedinţă merg cu plăcere. — Ai auzit, dragă? A făcut opinie separată, strigă Katavasov care îşi punea fracul în odaia de alături. Discuţia trecu asupra celor întâmplate la universitate. Chestiunea aceasta era un eveniment foarte important în iarna aceea, la Moscova. În consiliul universitar, trei profesori bătrâni nu acceptaseră punctul de vedere al tinerilor. Aceştia făcuseră opinie separată. După părerea unora, punctul de vedere al acestora era îngrozitor. După alţii, era vorba de cel mai simplu şi mai drept punct de vedere. Profesorii se împărţiseră în două tabere. Unii, printre care se număra şi Katavasov, acuzau tabăra adversă de înşelăciune şi de denunţ mârşav, ceilalţi – de copilărie şi desconsiderare a autorităţilor profesorale. Deşi nu făcea parte din cercul universitar, Levin auzise şi vorbise despre această chestiune cu prilejul vizitelor sale la Moscova şi-şi făcuse o părere proprie asupra ei. Luă parte la discuţia, care urmă şi pe stradă, până ce tustrei ajunseră la clădirea vechii universităţi. Şedinţa începuse. La masa acoperită cu postav, unde se aşezară Katavasov şi Metrov, se aflau încă şase persoane, dintre care una citea ceva, aplecata asupra unui manuscris. Levin se aşeză pe unul din scaunele goale care se aflau în jurul mesei şi întrebă în şoaptă pe un student de lângă el ce anume se citeşte. După ce se uită nemulţumit la Levin, studentul îi răspunse: — Biografia. Deşi biografia savantului nu-l interesa, Levin o ascultă fără voie şi află unele lucruri noi din viaţa celebrului învăţat. Când conferenţiarul isprăvi, preşedintele mulţumi şi citi nişte versuri pe care i le trimisese poetul Ment cu prilejul acestui jubileu, adăugind câteva cuvinte de mulţumire la adresa autorului. Apoi Katavasov citi cu glasul lui puternic şi piţigăiat darea de seamă despre lucrările ştiinţifice ale savantului. Când Katavasov sfârşi, Levin se uită la ceas: văzu că era trecut de ora unu şi se gândi că nu mai avea timp să citească lui Metrov lucrarea înainte de concert. De altfel, acum nici nu mai dorea asta. În timpul lecturii, Levin se tot gândi la discuţia avută, îşi dădea acum limpede seama că, dacă ideile lui Metrov aveau importanţă, şi ideile sale aveau însemnătatea lor. Aceste idei s-ar fi putut limpezi ducând la un rezultat oarecare, dar numai atunci când fiecare ar fi lucrat separat pe calea aleasă de el – un schimb de idei nefiind de niciun folos. Hotărât să refuze invitaţia lui Metrov, Levin se apropie de dânsul la sfârşitul şedinţei. Metrov îl prezentă pe Levin preşedintelui, cu care vorbea despre noutatea politică la ordinea zilei. Cu acest prilej, Metrov povesti preşedintelui ceea ce istorisise şi lui Levin, care făcu aceleaşi observaţii ca şi în dimineaţa aceea; dar, pentru variaţie, îşi mai exprimă o părere nouă care-i venise tocmai atunci. După aceea, convorbirea se întoarse din nou la cele întâmplate la universitate, întrucât auzise toate lucrurile acestea, Levin se grăbi să-şi exprime faţă de Metrov regretul de a nu putea da urmare invitaţiei sale, salută şi se duse la Lvov.

  Razboi si pace de Lev Tolstoi   Partea întâi   – EH BIEN, MON PRINCE, Gênes et Lucques ne sont plus que des apanages, des moşii de la familie Buonaparte. Non, je vous préviens que si vous ne me dites pas que nous avons la guerre, si vous vous permettez encore de pallier loutes les infamies, toutes les atrocités de cet Antichrist (ma parole, j’y crois) – je ne vous connais plus, vous n’êtes plus mon ami, vous n’êtes plus robul meu credincios, comme vous dites. Dar, mai întâi, bună seara, bună seara! Je vois que je vous fais peur. Ia te rog loc şi să stăm puţin de vorbă.   Cu aceste cuvinte îl întâmpina în iulie 1805, bine cunoscuta Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare şi confidenta împărătesei Maria Feodorovna, pe marele demnitar prinţul Vasili, sosit cel dintâi la serata pe care ea o dădea. Anna Pavlovna tuşea de câteva zile: avea gripă, după cum spunea ea („gripă” era pe atunci un termen nou, folosit numai de puţină lume). În invitaţiile trimise de dimineaţă printr-un lacheu în livrea roşie scrisese pentru toţi, fără deosebire:   „Si vous n’avez rien de mieux à faire, M. le comte (sau mon prince), et si la perspective de passer la soirée chez une pauvre malade ne vous effraye pas trop, je serai charmée de vous voir chez moi entre 7 et 10 heures. Annette Scherer.”   – Dieu, quelle virulente sortie! exclamă prinţul intrând, fără să pară câtuşi de puţin intimidat de o asemenea primire, cu o expresie senină pe obrazul lătăreţ, sigur de sine în strălucitoarea lui uniformă de curtean, cu fireturi, cu decoraţii pe piept, pantofi şi ciorapi de mătase.   Vorbea franceză aleasă, în care bunicii noştri nu mai că se exprimau, dar în care şi gândeau, şi o rostea cu acele intonaţii molcome, cu nuanţe de condescendenţă, caracteristice oamenilor cu vază, îmbătrâniţi pe lângă Curte şi în înalta societate. Păşi spre Anna Pavlovna îi sărută mâna, îşi întinse chelia parfumată şi lucioasă ca să i-o sărute, apoi se aşeză tacticos pe canapea.   – Avant tout, dites-moi comment vous allez, chère amie? Linişteşte-mă, rosti el fără să-şi schimbe tonul, care, sub etichetă şi compasiune, ascundea indiferenţă şi chiar ironie.   – Cum poţi fi sănătos… când sufleteşte nu faci decât să te zbuciumi? E oare cu putinţă ca un om simţitor să rămână nepăsător în zilele noastre? zise Anna Pavlovna. Rămâi, sper, toată seara la mine, nu?   – Dar recepţia ambasadorului Angliei? Azi e miercuri! Trebuie să fac act de prezenţă, răspunse prinţul. Va trece fiică-mea pe-aici ca să mă ia.   – Credeam că recepţia de astăzi s-a amânat. Je vous avoue que toutes ces fêtes et tous ces feux d’artifice commencent à devenir insipides.   – Dacă s-ar fi ştiut că doreşti aceasta, recepţia ar fi fost amânată, rosti prinţul ca un automat, spunând din obişnuinţă lucruri pe care nici măcar n-avea pretenţia să le creadă cineva.   – Ne me tourmentez pas. Eh bien, qu’a-t-on décidé par rapport à la dépêche de Novosilzoff? Vous savez tout.   – Cum să-ţi spun? răspunse prinţul pe un ton rece şi plictisit. Qu’a-t-on décidé? On a décidé que Buonaparte a brûlé ses vaisseaux, et je crois que nous sommes en train de brûler les nôtres.   Prinţul Vasili vorbea totdeauna alene, cum rostesc actorii un rol dintr-o piesă învechită. Anna Pavlovna Sherer, dimpotrivă, în ciuda celor patruzeci de ani ai săi, era plină de vioiciune şi de elan.   De altfel, îşi datora faima ei în societate, pasiunii cu care discuta întotdeauna; uneori trebuia să pară entuziastă chiar când nu era dispusă la asta, pentru a nu înşela aşteptările celor care o cunoşteau. Zâmbetul reţinut ce flutura necontenit pe faţa Annei Pavlovna, deşi nepotrivit cu trăsăturile ei de femeie trecută, arăta, întocmai ca la copiii răsfăţaţi, conştiinţa limpede a acestui cusur plin de farmec, de care ea nu voia, nu putea şi nici nu găsea cu cale să se dezbare.   În toiul acestei discuţii politice, Anna Pavlovna se înflăcăra.   – Ah, nu-mi vorbi de Austria! Poate nu înţeleg eu nimica, dar Austria n-a dorit niciodată şi nu doreşte nici azi războiul. Ea ne trădează. Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei! Binefăcătorul nostru cunoaşte înalta sa chemare şi-i va fi credincios. E singurul lucru în care cred! Bunului şi minunatului nostru suveran îi revine acest măreţ rol în lume; şi el e aşa de virtuos şi de mărinimos, încât Dumnezeu nu-l va părăsi şi-l va ajuta să-şi împlinească menirea de a strivi hidra revoluţiei, întruchipată de acest ucigaş şi scelerat, şi care în clipa de faţă e şi mai înspăimântătoare. Noi va trebui să răscumpărăm, singuri, sângele celui nevinovat. În cine, mă rog, ne putem pune nădejdea?… Anglia, cu spiritul ei negustoresc, nu va înţelege, şi, de altfel, nici nu e în stare să înţeleagă toată măreţia sufletească a împăratului Alexandru. Ea a refuzat să părăsească Malta. Vrea să găsească, caută, un gând ascuns în acţiunile noastre. Ce i-au răspuns ei lui Novosilţov?… Nimic. N-au înţeles şi nu pot înţelege spiritul de abnegaţie al împăratului nostru, care nu vrea nimic pentru el însuşi şi vrea totul pentru binele omenirii. Şi ce-au făgăduit, mă rog? Nimic. Dar nici cât au făgăduit n-au să facă! Iar Prusia, ea a şi declarat că Bonaparte e de neînvins şi că Europa întreagă n-are nicio putere în faţa lui… Eu nu cred nicio vorbă din tot ce îndrugă Hardenberg, şi nici Haugwitz. Cette fameuse neutralité prussienne, ce n’est qu’un piège[9]. Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului nostru împărat. El va salva Europa!…   Se opri deodată, şi pe chipul ei se ivi un zâmbet de ironie la adresa propriei sale înflăcărări.   – Sunt încredinţat, zise prinţul zâmbind, că dacă în locul simpaticului nostru Wintzengerode ai fi fost trimisă dumneata, ai fi smuls consimţământul regelui prusac. Eşti atât de elocventă! Îmi dai un ceai?   – Numaidecât. À propos, adăugă ea, domolindu-se iarăşi, voi avea astăzi la mine doi oameni deosebit de interesanţi, le vicomte de Mortemart, il est allié aux Montmorency par les Rohans, una dintre cele mai bune familii ale Franţei. Este unul dintre emigranţii de seamă, dintre cei autentici. Şi apoi, l’abbé Morio…, îl cunoşti? E un spirit profund. Ştii c-a fost primit de suveran?   – A! Voi fi foarte fericit să-l cunosc, zise prinţul. Dar spune-mi, adăugă el, ca şi cum şi-ar fi adus întâmplător aminte de un lucru fără nicio însemnătate, când de fapt întrebarea aceasta era principalul scop al vizitei sale, e adevărat că l’impératrice-mère doreşte numirea baronului Funke în postul de prim-secretar al ambasadei din Viena? C’est un pauvre sire, ce baron, à ce qu’il paraît.   Prinţul Vasili râvnea să-şi vadă fiul în postul acesta, în care alţii stăruiau, prin împărăteasa Maria Feodorovna, să-l numească pe baron.   Anna Pavlovna îşi ascunse ochii sub pleoapele lăsate-n jos în semn că nici ea, nici altcineva, oricine ar fi, nu în măsură să judece un lucru care îi convine sau îi e pe plac împărătesei.   – Monsieur le baron de Funke a été recommandé à l’impératrice-mère par sa soeur, atât îşi îngădui ea să răspundă, cu glas mohorât şi rece.   În clipa când rosti numele împărătesei, chipul Annei Pavlovna căpătă o expresie de sincer şi adânc devotament şi respect, îmbinat cu o tristeţe care i se citea pe faţă de fiecare dată când aducea vorba despre înalta ei protectoare. Mai spuse că majestatea-sa a binevoit să arate beaucoup d’estime baronului Funke şi din nou privirea i se învălui într-un nour de tristeţe.   Prinţul tăcu, nepăsător. Anna Pavlovna, cu prezenţa de spirit şi cu îndemânarea ei de femeie şi de curteană, care-i erau caracteristice, vrând să-l şi înţepe puţin pe prinţ pentru cutezanţa de a fi vorbit astfel pe seama unei persoane recomandate împărătesei şi, în acelaşi timp, să-l şi consoleze, schimbă vorba:   – Mais, à propos de votre familie[16], zise ea. Ştii că fiica dumitale, de când a început să iasă în lume, fait les délices de tout le monde. On la trouve belle, comme le jour.   Prinţul se înclină în semn de respect şi recunoştinţă.   – Adeseori mă gândesc, continuă Anna Pavlovna după o clipă de tăcere, apropiindu-se cu scaunul de prinţ şi zâmbindu-i cu prietenie, ca şi cum prin asta ar fi vrut să arate că discuţia cu subiect politic şi monden era încheiată şi că puteau trece la chestiuni familiale, mă gândesc cât de nedrept e împărţit câteodată norocul în viaţă. De ce ţi-a dăruit soarta doi copii atât de buni (nu vorbesc de Anatol, fiul dumitale cel mic, pe care nu-l iubesc, hotărî ea, fără drept de apel, ridicând din sprâncene), doi copii atât de adorabili? Iar dumneata, la drept vorbind, îi preţuieşti mai puţin decât oricine şi de aceea nici nu eşti vrednic de ei!   Şi pe chip îi apăru nelipsitul zâmbet entuziast.   – Que voulez-vous? Lavater aurait dit que je n’ai pas la bosse de la paternité, spuse prinţul.   – Lasă gluma! Aveam de gând să stau de vorbă cu dumneata cu toată seriozitatea. Ştii, sunt nemulţumită de fiul dumitale cel mic. Între noi fie spus (faţa ei luă din nou o expresie de întristare), s-a vorbit despre dânsul la majestatea-sa şi ai fost compătimit…   Prinţul Vasili nu răspunse, dar ea aştepta tăcută, privindu-l cu înţeles. El se posomorî.   – Ce pot să fac? vorbi el în cele din urmă. Ştii doar, am făcut pentru educaţia lor tot ce poate face un tată, amândoi au ieşit des imbéciles. Ippolit, la urma urmei, e un prost liniştit, iar Anatol un prost neastâmpărat. Asta-i toată deosebirea, zise el şi zâmbi mai afectat şi mai firesc ca de obicei, din care pricină zbârciturile adâncite din jurul gurii îi dădură o expresie antipatică şi neaşteptată de vulgaritate.   – Mă întreb de ce le mai dă Dumnezeu copii unor oameni ca dumneata?… Dacă n-ai fi tată, n-aş avea nimic să-ţi reproşez, zise Anna Pavlovna ridicându-şi privirea şi căzând pe gânduri.   – Je suis votre[20] rob credincios, et à vous seule je puis l’avouer[21]. Copiii mei, ce sont les entraves de mon existence[22]. Asta o fi crucea mea. Aşa socot eu! Que voulez-vous[23]?… şi tăcu, arătându-şi printr-un gest resemnarea în faţa cruzimii destinului.   Anna Pavlovna tot pe gânduri stătea.   – Nu ţi-ai zis niciodată că trebuie să-ţi însori fiul, pe Anatol al dumitale? Se spune, urmă ea, că fetele bătrâne ont la manie des mariages[24]. Eu nu-mi simt această slăbiciune, dar am în vedere o petite personne[25], care e tare nefericită lângă tatăl ei, une parente à nous, une princesse[26] Bolkonskaia.   Prinţul Vasili nu spuse niciun cuvânt, dar cu puterea de pătrundere a oamenilor de lume, arătă printr-o simplă mişcare capului că a luat cunoştinţă de aceste lămuriri.   – Nu ştii poate că acest Anatol mă costă patruzeci de mii de ruble pe an? zise el, neputând pesemne să-şi stăpânească şuvoiul gândurilor amare.   Şi, după o tăcere:   – Ce are să se întâmple peste cinci ani dacă lucrurile merg tot aşa? Voilà l’avantage d’être père[27]. E bogată prinţesa dumitale?   – Tatăl ei e straşnic de bogat şi grozav de zgârcit. Trăieşte la ţară. Ştii, faimosul prinţ Bolkonski, pus în retragere încă de pe timpul domniei răposatului împărat şi poreclit „regele Prusiei”. Foarte deştept om, dar plin de ciudăţenii şi cu un caracter nesuferit. La pauvre petite est malheureuse, comme les pierres[28]. Are şi un frate, cel care s-a însurat nu demult cu Lise Meinen; e aghiotantul lui Kutuzov. Vine şi el astă-seară aici.   – Ecoutez, chère Annette[29], spuse prinţul Vasili, apucând deodată mâna celei cu care vorbea şi trăgându-i-o în jos fără niciun rost. Arrangez-moi cette affaire et je suis votre, cel mai credincios rob, à tout jamais[30] („rop”, comme mon vătaf m’écrit des[31] dări de seamă: r-o-p, cu p). Fata e de familie bună şi e bogată. Asta-i tot ce-mi trebuie!   Şi cu mişcările libere, familiare şi graţioase, care-i erau caracteristice, luă mâna doamnei de onoare, i-o sărută, i-o scutură uşor şi apoi se răsturnă pe speteaza jilţului, privind în altă parte.   – Attendez, spuse Anna Pavlovna, chibzuind. Chiar în astă-seară am să vorbesc cu Lise (la femme du jeune Bolkonski)[32]. S-ar putea să şi punem lucrul la cale! Ce sera dans votre famille, que je ferai mon apprentissage de vieille fille[33].   II   SALONUL ANNEI PAVLOVNA începuse încetul cu încetul să se umple. Venise toată protipendada Petersburgului; erau oameni diferiţi ca vârstă şi caracter, dar asemănători prin mediul social în care trăiau. Veni şi fiica prinţului Vasili, frumoasa Hélène, grăbită să-şi ia tatăl la recepţia ambasadorului. Era în rochie de bal şi purta cifra imperială; îşi făcu intrarea şi tânăra, cunoscută drept la femme la plus séduisante de Pétersbourg[34], mica prinţesă Bolkonskaia, căsătorită abia de iarna trecută, care din cauza sarcinii numai ieşea acum în înalta societate, dar tot mai lua parte la unele serate în cerc restrâns. Veni şi prinţul Ippolit, fiul prinţului Vasili, împreună cu Mortemart, pe care îl prezentă celor de faţă; nu lipsea nici abatele Morio, nici mulţi alţii.   – „N-aţi văzut-o încă”, sau „N-aţi cunoscut-o pe ma tante[35]?” repeta Anna Pavlovna de fiecare dată, întâmpinându-şi invitaţii nou sosiţi, şi-i conducea cu multă gravitate în faţa unei bătrânele gătite cu funde înfoiate, care-şi făcuse apariţia dintr-o odaie alăturată de îndată ce începuseră să se adune oaspeţii; le rostea numele, plimbându-şi grăbită privirea de la musafir la ma tante şi apoi se depărta.   Toţi oaspeţii îndeplineau ritualul ploconirii în faţa acestei mătuşi necunoscute care nu interesa pe nimeni şi nu era nimănui de vreun folos. Anna Pavlovna urmărea cu nostalgică şi solemnă participare aceste temenele, dându-le aprobarea ei tacită. Ma tante repeta fiecăruia tot aceleaşi şi aceleaşi formule despre sănătatea lor, despre sănătatea ei şi despre sănătatea majestăţii sale împărăteasa, care în seara aceea era, slavă Domnului, mai satisfăcătoare. Toţi acei care se apropiau de ea nu trădau, din politeţe, nicio grabă, dar încercau un plăcut sentiment de uşurare, ca după împlinirea unei grele obligaţii, atunci când se depărtau de bătrânică, pentru ca pe urmă toată seara să nu se mai întoarcă nici măcar o dată la ea.   Tânăra prinţesă Bolkonskaia venise cu lucrul de mână, pus într-un săculeţ de catifea brodat cu un fir de aur. Delicioasa ei buză de sus, uşor umbrită de un pufuleţ brun, era cam scurtă, aşa că-i lăsa dinţii descoperiţi, ceea ce o făcea cu atât mai drăgălaşă când se ridica şi mai ales când se ţuguia, pentru a se lăsa pe buza de jos. Aşa cum se întâmplă întotdeauna cu femeile încântătoare, acest mic cusur – buza prea scurtă şi gura întredeschisă – părea a fi farmecul deosebit al frumuseţii ei. Era pentru fiecare o plăcere să privească această viitoare mamă, drăgălaşă, plină de viaţă şi de sănătate, care-şi purta cu atâta graţie sarcina. Bătrânilor ca şi tinerilor blazaţi şi morocănoşi, li se părea că încep a se molipsi de farmecul ei de îndată ce se apropiau de dânsa şi schimbau câteva vorbe cu ea. Oricine-i vorbea, şi vedea, la fiecare cuvânt ce-i adresa, zâmbetul ei luminos şi dinţii albi strălucitori mereu descoperiţi, îşi închipuia că în seara aceea fusese deosebit de amabil. Şi fiecare, la rândul lui, credea acelaşi lucru.   Legănându-se, mica prinţesă ocoli cu paşi mărunţi şi repezi masa, cu săculeţul de lucru în mână şi, potrivindu-şi cu voioşie rochia, se aşeză pe canapea, în preajma samovarului de argint, ca şi cum tot ce făcea ea n-ar fi fost decât o partie de plaisir[36] pentru ea şi pentru toţi cei în mijlocul cărora se afla.   – J’ai apporté mon ouvrage[37], spuse ea, dezlegându-şi săculeţul şi adresându-se tuturor deodată.   – Vezi, Annette, ne me jouez pas un mauvais tour, se adresă ea stăpânei casei. Vous m’avez écrit, que c’était une toute petite soirée; voyez, comme je suis attifée[38].   Şi-şi desfăcu braţele ca să-şi arate rochia elegantă gri cu dantelă, încinsă ceva mai jos de sâni cu o panglică lată.   – Soyez tranquille, Lise, vous serez toujours la plus jolie[39], îi răspunse Anna Pavlovna.   – Vous savez, mon mari m’abandonne, continuă ea pe acelaşi ton, adresându-se unui general, il va se faire tuer. Dites moi, pourquoi cette vilaine guerre[40]? întrebă ea pe prinţul Vasili şi, fără să mai aştepte răspuns, se întoarse spre fiica acestuia, frumoasa Hélène.   – Quelle délicieuse personne, que cette petite princesse![41] spuse prinţul Vasili încet Annei Pavlovna.   Curând după mica prinţesă îşi făcu intrarea un tânăr spătos şi gras, cu părul tuns scurt şi cu ochelari. Purta pantaloni de culoare deschisă după moda vremii, joben înalt şi frac de culoare cafenie. Tânărul acesta voinic era fiul nelegitim al faimosului demnitar de pe vremea împărătesei Ecaterina, contele Bezuhov, care era acum pe moarte la Moscova. N-avea încă nicio funcţie; de-abia se întorsese din străinătate, unde fusese la studii, şi apărea pentru prima oară în societate. Anna Pavlovna îl salută, cu acea înclinare a capului, cu care avea obiceiul să salute persoanele mai mărunte în rang care-i veneau în casă. Dar, în pofida acestui salut dintre cele mai puţin condescendente, la vederea lui Pierre, pe chipul Annei Pavlovna se zugrăvi o nelinişte amestecată cu teamă, aşa cum se întâmplă la vederea unui lucru ieşit din măsura cuvenită şi cu totul nelalocul său. Deşi Pierre era ceva mai voinic decât toţi ceilalţi bărbaţi dintre oaspeţii ei, pricina acestei temeri nu putea fi decât privirea lui inteligentă şi timidă în acelaşi timp, scrutătoare şi dreaptă, care-l deosebea de toţi cei aflaţi în acest salon.   – C’est bien aimable à vous, monsieur Pierre, d’être venu voir une pauvre malade[42], i se adresă Anna Pavlovna, schimbând priviri speriate cu mătuşa ei, către care îl conducea.   Pierre îngăimă ceva neînţeles şi continuă să caute pe cineva cu privirea. Zâmbi bucuros, înseninat, salutând-o pe mica prinţesă, ca pe o cunoştinţă apropiată, şi păşi înspre bătrâna mătuşă. Teama Annei Pavlovna nu fusese cu totul lipsită de temei, căci Pierre, fără să dea ascultare până la capăt discursului mătuşichii despre sănătatea majestăţii sale, o părăsi. Anna Pavlovna, înspăimântată, îl opri cu vorbele:   – Nu l-ai cunoscut pe abatele Morio? Foarte interesant om…   – Da, am auzit vorbindu-se de planul lui pentru statornicirea păcii eterne; e foarte interesant, dar e greu de ştiut dacă e realizabil.   – Credeţi?… făcu Anna Pavlovna, doar ca să spună ceva şi să se poată întoarce din nou la îndatoririle ei de amfitrioană; cu aceasta Pierre săvârşise o a doua nepoliteţe.   Înainte, plecase fără să dea ascultare vorbelor bătrânei lui interlocutoare; acum imobiliza gazda, căreia obligaţiile îi dictau să plece de lângă dânsul. Cu capul în piept şi depărtându-şi picioarele lungi, începuse să-i argumenteze Annei Pavlovna de ce socotea el că planul abatelui nu era decât o himeră.   – Discutăm noi asta mai pe urmă, se scuză cu un surâs Anna Pavlovna.   Şi, descotorosindu-se astfel de acest tânăr care nu ştia să se poarte în lume, se întoarse la îndatoririle ei de amfitrioană şi începu din nou să-şi ascută auzul şi să se uite în toate părţile, gata în orice clipă să intervină acolo unde conversaţia lâncezea. Aşa cum patronul unui atelier de filatură, după ce şi-a împărţit lucrătorii pe la locurile lor, se plimbă prin atelier şi, de îndată ce bagă de seamă că vreun fus nu mai merge, sau aude vreun zgomot neobişnuit, un scârţâit ciudat, ori un sfârâit prea puternic, dă fuga şi încetineşte învârtirea, sau caută să-i imprime o mişcare normală, tot aşa şi Anna Pavlovna, plimbându-se prin salonul ei, se alătura când unui grup care nu mai găsea ce să discute, când altuia, unde convorbirea era prea însufleţită şi, doar printr-un cuvânt sau printr-o uşoară deplasare de persoane, regla dibaci mersul, măsurat după cuviinţă, al complicatei maşinării a conversaţiilor. Dar şi în vâltoarea acestor griji tot i se mai putea citi pe chip o teamă grozavă faţă de purtarea lui Pierre. Îl urmări cu priviri îngrijorate când îl văzu că se duce să asculte ce se vorbeşte în grupul din jurul lui Mortemart şi că se îndreaptă apoi spre un alt grup, în mijlocul căruia perora abatele. Pentru Pierre, care-şi făcuse educaţia în străinătate, serata Annei Pavlovna era prima la care avea prilej să ia parte în Rusia. Ştia că se afla întrunită aici toată elita intelectuală a Petersburgului şi ochii îi fugeau de colo-colo, ca unui copil care intră într-un magazin de jucării. Îi era mereu teamă să nu-i scape cumva discuţiile pline de duh pe care le-ar fi putut auzi. Observa siguranţa de sine şi aerele de distincţie de pe figurile celor adunaţi aici, şi se tot aştepta să audă ceva deosebit de inteligent. În cele din urmă se apropie de Morio; discuţia din grupul abatelui i se părea plină de interes şi se opri, aşteptând prilejul să-şi spună şi el părerile, aşa cum le place de obicei tinerilor.     [1] Ei bine, prinţe, Genova şi Lucea nu mai sunt altceva decât nişte domenii, nişte moşii ale familiei Bonaparte. Să ştii, te previn că dacă nici acum nu-mi spui că o să fie război, dacă tot mai îndrăzneşti să iei în uşor toate infamiile, toate atrocităţile acestui Antichrist (zău, cred că e un Antichrist) – nu te mai cunosc, nu mai eşti prietenul meu, nu mai eşti robul meu credincios, cum îţi place să spui.   [2] Văd că te-am făcut să te sperii de mine.   [3] Dacă n-aveţi altceva mai bun de făcut, Domnule conte (sau prinţe) şi dacă perspectiva de a vă petrece seara cu o biată bolnavă nu va sperie prea mult, voi fi încântată să vă primesc la mine între orele 7 şi 10. Annette Scherer.   [4] Dumnezeule, ce izbucnire înverşunată!   [5] Înainte de toate, spune-mi cum te simţi, scumpă prietenă?   [6] Îţi mărturisesc că toate aceste serbări şi toate aceste focuri de artificii încep să devină plictisitoare.   [7] Nu mă chinui. Dar, ia spune-mi, la ce concluzie s-a ajuns în legătură cu telegrama lui Novosilţov? Dumneata le ştii pe toate.   [8] La ce concluzie s-a ajuns? La concluzia că Bonaparte şi-a tăiat toate punţile şi cred că şi noi suntem pe cale de a ni le tăia pe ale noastre.   [9] Faimoasa neutralitate prusacă nu e decât o cursă.   [10] Apropo… Vicontele Mortemart, înrudit cu familia Montmorency prin Rohani…   [11] … abatele Morio…   [12] … împărăteasa-mamă…   [13] E un biet nevolnic, baronul, pe cât se pare.   [14] Domnul baron Funke a fost recomandat împărătesei-mame de către sora sa…   [15] … multă preţuire…   [16] Dar, apropo de familia dumitale…   [17] … încântă toată societatea. Toţi o găsesc frumoasă ca lumina zilei.   [18] Ce să-i faci! Lavater ar fi spus că n-am bosa paternităţii…   [19] … nişte dobitoci.   [20] Sunt al dumitale…   [21] … şi numai dumitale pot să-ţi mărturisesc.   [22] sunt povara vieţii mele.   [23] Ce să-i faci?   [24] au mania peţitului.   [25] o tânără…   [26] o rudă de-a noastră, o prinţesă…   [27] Uite ce chilipir e să fii tată.   [28] Sărăcuţa e grozav de nefericită.   [29] Ascultă, dragă Annette…   [30] Aranjează-mi afacerea asta şi sunt pentru totdeauna al dumitale…   [31] … cum îmi scrie vătaful…   [32] Stai puţin… Liza (nevasta tânărului Bolkonski).   [33] În familia dumitale îmi voi face eu ucenicia de fată bătrână.   [34] … femeia cea mai seducătoare din Petersburg…   [35] … mătuşa mea?   [36] … distracţie…   [37] Mi-am adus lucrul…   [38] … să nu-mi faci vreo farsă… Mi-ai scris că e vorba de o serată intimă. Uite cum sunt îmbrăcată.   [39] Fii liniştită, Liza, vei fi întotdeauna cea mai frumoasă…   [40] Ştiţi, bărbatul meu mă părăseşte; se duce la moarte sigură. Spuneti-mi, ce rost are acest nesuferit război?…   [41] Ce fiinţă delicioasă e prinţesa asta mică.   [42] Este foarte amabil din partea dumneavoastră, monsieur Pierre, că aţi venit să vizitaţi pe o biată bolnavă…          

Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 1 PARTEA ÎNTÂI   I   A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti.   Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei. În familia Oblonski era mare tulburare. Soţia aflase că bărbatul său avea legături de dragoste cu guvernanta franceză, care fusese în serviciul casei, şi-l vestise că nu mai poate trăi sub acelaşi acoperământ cu dânsul. Această stare de lucruri ţinea de trei zile şi-i apăsa greu pe soţi, pe ceilalţi membri ai familiei şi pe servitori. Toţi simţeau ca traiul lor laolaltă îşi pierduse rostul şi că sunt mai legaţi între ei oamenii care se întâlnesc întâmplător într-un han decât erau acum membrii familiei şi servitorii casei Oblonski. Doamna nu mai ieşea din odăile sale. Soţul nu mai dăduse pe acasă   de trei zile. Copiii alergau descumpăniţi prin toată casa. Englezoaica se certase cu menajera şi scrisese câteva rânduri unei prietene, rugând-o să-i caute un alt loc. Bucătarul plecase încă din ajun, la vremea mesei. Ajutoarea de bucătar şi vizitiul ceruseră socoteala. A treia zi după ceartă, prinţul Stepan Arkadici Oblonski – Stiva, cum i se spunea în societate – se trezi la ora obişnuită, adică la opt dimineaţa, dar nu în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou, pe canapeaua îmbrăcată în marochin. Îşi răsuci pe telurile canapelei trupul împlinit şi îngrijit, vrând parcă cu tot dinadinsul să mai doarmă; strânse cu putere perna în braţe şi o lipi de obraz, dar se ridică repede, rămase în capul oaselor pe canapea şi deschise ochii. „Da, da, cum a fost? se gândea Stepan Arkadici, încercând să-şi amintească visul. Da, cum a fost? Ah, da! Alabin dădea o masă la Darmstadt. Ba nu, nu la Darmstadt… ci undeva în America. Da! Dar se făcea că Darmstadt-ul se afla în America. Alabin ne dăduse un prânz pe nişte mese de sticlă. Da, da, şi mesele cântau Il mio tesoro[1]. Ba nu Il mio tesoro, ci un cântec mai frumos, şi pe mese se aflau câteva garafe mici, semănând cu nişte femei”, îşi aminti el. Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară de veselie. Căzu pe gânduri, zâmbind. „Da, a fost frumos, foarte frumos! Mai erau acolo multe lucruri atât de minunate, încât nici nu sunt cuvinte care să le zugrăvească şi nici cu mintea nu le poţi născoci când eşti treaz.” Apoi. zărind o fâşie de lumină ce se strecura la o margine a draperiei de postav, Stepan Arkadici, plin de voie bună, îşi scoase repede picioarele din aşternut, căutând din degete papucii de marochin auriu, brodaţi de soţia sa (un dar primit de ziua lui, anul trecut) şi, fără să se scoale, după un vechi obicei dobândit de vreo nouă ani, întinse mâna spre locul unde, în iatac, îi atârna halatul. Deodată se dumiri de ce nu dormise în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou. Zâmbetul îi pieri de pe faţă. Fruntea i se încruntă. „Vai, vai, vai…” gemu el, amintindu-şi cele întâmplate. Din nou i se înfăţişară în minte toate amănuntele scenei cu soţia lui, încurcătura în care se afla şi, mai chinuitor decât orice, propria-i vină. „Da! N-o să mă ierte şi nici nu mă poate ierta. Şi – ceea ce-i mai îngrozitor – tot păcatul cade asupra mea, măcar că nu-s vinovat. Aici e toată drama”, gândi el. „Vai, vai, vai!” repeta deznădăjduit, retrăind în minte momentele cele mai chinuitoare ale acestei scene. Cea mai grea a fost prima clipă, când Stepan Arkadici, întorcându-se de la teatru, vesel şi mulţumit, cu o pară mare în mână pentru soţia sa, n-o găsi în salon. Spre marea lui mirare, nu era nici în birou. O găsi în sfârşit în odaia de culcare, ţinând în mână biletul blestemat care-i dezvăluise totul. Dolly cea veşnic copleşită de griji şi de treburi – o femeie mărginită, după părerea lui – stătea ca o stană de piatră, ţinând scrisorica în mână, şi-l privea cu o expresie de groază, deznădejde şi mânie. — Ce-i asta? Asta? îl întreba ea, arătându-i biletul. Amintindu-şi toate acestea, Stepan Arkadici – cum se întâmplă adesea – era chinuit nu atât de faptele petrecute cât de felul cum răspunsese el însuşi la vorbele soţiei sale. În clipa aceea se întâmplase cu dânsul ceea ce se petrece cu oamenii prinşi pe neaşteptate asupra unei isprăvi prea ruşinoase. N-avusese timp să-şi pregătească o mină potrivită situaţiei în care se trezi în faţa soţiei după descoperirea păcatului său. Ar fi trebuit să se arate jignit, să tăgăduiască, să se scuze, să ceară iertare, să rămână chiar nepăsător – orice ar fi fost mai potrivit decât ceea ce făcuse el. Faţa lui, fără voie, prinse deodată a zâmbi (un „reflex al creierului”, se gândea Stepan Arkadici, căruia-i plăcea fiziologia) – obişnuitu-i zâmbet bun şi de aceea prostesc. Nu-şi putea ierta acest surâs nerod. Văzându-i zâmbetul, Dolly tresărise ca străpunsă de o durere fizică. Izbucni cu înflăcărare, ca de obicei, într-un şuvoi de vorbe amare şi ieşi repede din odaie. De atunci nu vroia să-şi mai vadă bărbatul. „Zâmbetul ăsta prostesc poartă toată vina”, îşi zicea Stepan Arkadici. „Dar ce-i de făcut? Ce-i de făcut?” se întreba deznădăjduit, fără să găsească răspuns.   II   Stepan Arkadici se simţea sincer faţă de el însuşi. Nu se putea înşela singur, căutând să se convingă că se căia într-adevăr de fapta lui. Nu se putea căi de faptul că el, bărbat de treizeci şi patru de ani, frumos şi afemeiat, nu era îndrăgostit de soţia sa, mai tânără decât dânsul numai cu un an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră. Regreta numai un lucru: că nu se ştiuse ascunde mai bine de ca. Îşi dădea însă seama de gravitatea situaţiei sale. Îi era milă de soţie, copii şi de el însuşi. Ar fi ştiut, poate, să-şi ascundă mai bine păcatele faţă de nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că ştirea asta o va zgudui atât de puternic; dar nu se gândise niciodată serios la aşa ceva. Avusese oarecum impresia că soţia îl bănuia încă mai de mult de necredinţă, dar trecea cu vederea acest lucru. Îşi închipuise chiar că ea, femeie sleită de puteri, îmbătrânită, urâţită, simplă – care nu avea nicio altă calitate deosebită decât aceea de a fi o mamă bună – trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare. Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel. „Vai, ce grozăvie! Vai, vai, ce grozăvie! repeta Stepan Arkadici, fără să poată născoci ceva mai mult. Şi ce frumos fusese totul până acum! Ce bine trăiam! Dolly era mulţumită, fericită chiar cu copiii săi. N-o stingheream de loc. O lăsam să se îngrijească în voia ei de copii şi de gospodărie. Ceea ce nu-i frumos, desigur, este faptul că femeia aceasta a fost guvernanta la noi. Nu-i frumos de loc. E chiar josnic, vulgar – să faci curte unei guvernante din casa ta. Dar ce guvernantă! (Îşi aduse pe dată aminte de ochii negri, drăcoşi ai domnişoarei Roland şi de zâmbetul ei.) Cât timp a fost însă în casă la noi, nu mi-am îngăduit nimic. Iar pe deasupra, nici nu mă mai… Parcă-i un blestem! Vai, vai, vai! Dar Ce-i de făcut, ce-i de făcut?” N-avea alt răspuns afară de acela pe care viaţa îl dă îndeobşte problemelor celor mai complicate şi insolubile: să te iei cu treburile zilei, adică să uiţi. Nu mai putea căuta uitare în somn, cel puţin până la noapte. Nu mai era în stare să se întoarcă la muzica pe care o cântau garafele-femei. Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieţii. „Vom vedea!” îşi zise Stepan Arkadici şi, ridicându-se, îşi puse halatul cenuşiu cu căptuşeală de mătase azurie. Înnodă ciucurii halatului şi, după ce trase adânc aerul în coşul pieptului său lat, se apropie de fereastră, mişcându-şi vioi, ca de obicei, picioarele vânjoase, ce-i purtau cu atâta uşurinţă trupul împlinit. Ridică storul şi sună prelung. La chemarea lui veni îndată valetul Matvei – vechi prieten – care-i aduse hainele, ghetele şi o telegramă. După Matvei intră frizerul cu sculele de bărbierit. — Am hârtii de la birou? îl întrebă Stepan Arkadici luând telegrama şi aşezându-se în faţa oglinzii. — Sunt pe masă, răspunse Matvei, privindu-şi stăpânul întrebător, cu compătimire; şi după câteva clipe de aşteptare, adăugă cu un surâs şiret: A fost cineva de la birjar. Stepan Arkadici nu răspunse nimic. Se uită numai la Matvei, în oglindă. După privirile pe care le schimbaseră acolo, se vedea cât de bine se înţelegeau amândoi. Privirea lui Stepan Arkadici părea să întrebe: „De ce mi-o mai spui? Ce, tu nu ştii?” Matvei îşi vârî mâinile în buzunarele hainei, îşi trase îndărăt un picior şi-şi privi stăpânul în tăcere, binevoitor, abia zâmbind. — I-am spus să vină duminica viitoare. Iar până atunci să nu se mai ostenească degeaba şi nici pe dumneavoastră să nu vă mai supere, rosti el pesemne o frază dinainte pregătită. Stepan Arkadici înţelese că Matvei vroia să glumească şi să-şi dea importanţă. Desfăcu telegrama, o citi, ghicind cuvintele schimonosite ca de obicei, şi faţa i se însenină. — Matvei, sora mea, Anna Arkadievna, soseşte mâine, zise el, oprind o clipă mâna lucioasă şi grasă a bărbierului, care alegea o cărare trandafirie între favoriţii săi lungi şi creţi. — Slavă Domnului, spuse Matvei, arătând prin acest răspuns că înţelege, ca şi stăpânul său, însemnătatea acestei vizite, şi anume că Anna Arkadievna, sora cea mai iubită a lui Stepan Arkadici, ar putea ajuta la împăcarea soţilor. — Singură, sau cu domnul? întrebă Matvei. Stepan Arkadici nu putea vorbi, deoarece bărbierul tocmai îi potrivea mustaţa la buza de sus; ridică un deget. Matvei dădu din cap în oglindă. — Singură. Să-i pregătesc odăile de sus? — Spune vestea Dariei Alexandrovna. Dumneaei va hotărî unde. — Dariei Alexandrovna? repetă Matvei cu oarecare îndoială. — Da, spune-i. Uite, ia telegrama şi dă-i-o. Vezi ce-o să zică. «Vreţi să faceţi o încercare», pricepu Matvei, dar nu rosti decât: — Prea bine. Stepan Arkadici, spălat, pieptănat, se pregătea să se îmbrace, când Matvei se întoarse în odaie cu telegrama în mână, călcând uşor cu cizmele-i care scârţâiau. Bărbierul plecase. — Daria Alexandrovna mi-a poruncit să vă spun că pleacă. «N-are decât să facă ce pofteşte dumnealui», adică dumneavoastră, zise Matvei, cu capul aplecat într-o parte, cu mâinile în buzunare; şi, zâmbind numai din ochi, rămase cu privirea aţintită asupra stăpânului. Stepan Arkadici tăcea. Apoi un surâs blând şi oarecum vinovat se ivi pe faţa-i frumoasă. — Ce zici, Matvei? rosti el clătinând din cap. — Lăsaţi, cucoane, că o să se dreagă lucrurile, răspunse Matvei. — O să se dreagă? — Fireşte! — Crezi? Cine-i acolo? întrebă Stepan Arkadici, auzind un foşnet de rochie în dosul uşii. — Eu sunt, se auzi un glas de femeie, răspicat şi plăcut. În uşă se ivi faţa aspră şi ciupită de vărsat a dădacei Matriona Filimonovna. — Ce-i, Matrioşa? o cercetă Stepan Arkadici, ieşindu-i în întâmpinare la uşă. Deşi vinovat în toate privinţele în ochii soţiei sale – lucru pe care-l simţea chiar el însuşi – aproape toţi ai casei erau de partea lui, până şi dădaca, cea mai bună prietenă a Dariei Alexandrovna. — Ce se aude? întrebă el cu tristeţe. — Conaşule, duceţi-vă încă o dată şi cereţi-i iertare; poate vă ajută Dumnezeu. Tare-i necăjită! Mi-e şi milă să mă uit la dumneaei. Şi-apoi, totul merge anapoda în casă. Fie-vă milă, conaşule, de copii. Cereţi-vă iertare! Ce să-i faci? Trebuie să tragi ponosul, dacă… — Dar nu mă primeşte… — Mai încercaţi. Mare-i bunul Dumnezeu! Rugaţi-vă, conaşule, rugaţi-vă lui Dumnezeu. — Bine, bine, poţi pleca, îi spuse Stepan Arkadici, roşind deodată. Apoi se întoarse către Matvei: Hai, dă-mi să mă îmbrac – şi cu o mişcare hotărâtă îşi lepădă halatul. Matvei îi şi ţinea cămaşa, desfăcută larg ca un ham. Suflă de pe ca un fir de praf nevăzut şi, cu vădită plăcere, o trecu pe trupul îngrijit al stăpânului său.   III   După ce se îmbrăcă, Stepan Arkadici se parfumă, îşi trase mânecile cămăşii şi, cu gesturile-i obişnuite, împărţi prin buzunare: ţigările, portvizitul, chibriturile, ceasul cu lanţ dublu şi brelocuri. Îşi desfăcu batista şi, simţindu-se curat, parfumat, sănătos, într-o bună dispoziţie fizică, cu toată nenorocirea lui, trecu în sufragerie cu un mers uşor săltat. Acolo îl aştepta cafeaua, iar alături – scrisorile şi hârtiile de la birou. Citi scrisorile. Una dintre ele era foarte neplăcută: i-o trimisese un negustor care voia să cumpere pădurea de pe moşia soţiei sale. Pădurea trebuia vândută; dar acum, până la împăcarea cu soţia lui, nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Era mai ales neplăcut ca în chestiunea apropiatei împăcări să se amestece un interes material. Se simţea adânc jignit numai la gândul că acest interes: vânzarea pădurii, l-ar putea îndemna să caute împăcarea cu nevastă-sa. După ce isprăvi de citit scrisorile, Stepan Arkadici trase spre el hârtiile cu treburile serviciului său, răsfoi repede două dosare, făcu câteva însemnări pe ele cu un creion mare şi, dându-le la o parte, trecu la cafea. În timp ce-şi bea cafeaua, desfăcu ziarul de dimineaţă, încă jilav, şi începu să-l citească. Primea şi citea un ziar liberal – nu unul extremist, ci cel adoptat de majoritatea opiniei publice. Deşi nici ştiinţa, nici arta, nici politica nu-l interesau în mod deosebit, Stepan Arkadici avea păreri hotărâte asupra acestor chestiuni, adică împărtăşea vederile majorităţii oamenilor şi ale ziarului său, şi nu le schimba decât o dată cu majoritatea publicului, sau, mai bine zis, nu le schimba, ci părerile se modificau de la sine, pe nesimţite, în mintea lui. Nu-şi alegea nici concepţiile, nici părerile – acestea se lipeau singure de el – aşa cum nu alegea forma pălăriei sau a redingotei, ci purta numai ceea ce era la modă. Pentru dânsul, care trăia într-o anumită societate şi simţea nevoia unei oarecare activităţi intelectuale – tendinţă ce se dezvoltă mai ales în anii maturităţii – a avea păreri era ceva tot atât de necesar ca şi a poseda pălărie. Dacă împărtăşea mai mult ideile liberale decât pe cele conservatoare, ca mulţi din cercul lui, apoi asta nu se datora faptului că găsea ideile liberale mai înţelepte, ci fiindcă acestea se potriveau mai bine cu felul său de viaţă. Partidul liberal susţinea că în Rusia totul merge rău; şi, ce-i drept, Stepan Arkadici avea multe datorii, iar banii nu-i ajungeau de loc. Partidul liberal spunea că instituţia căsătoriei este învechită, că trebuie transformată şi, ce-i drept, traiul conjugal îi aducea lui Stepan Arkadici puţine plăceri, silindu-l să mintă şi să se prefacă – ceea ce era împotriva firii lui. Partidul liberal spunea sau, mai bine zis, lăsa să se înţeleagă că religia este numai un frâu pentru clasa incultă a populaţiei; şi, ce-i drept, Stepan Arkadici nu putea suporta nici măcar un scurt tedeum fără să-l doară picioarele şi nu era în stare să priceapă rostul cuvintelor solemne şi înfricoşătoare despre ceea lume, când poţi să te veseleşti atât de bine pe lumea de aici. În afară de asta, lui Stepan Arkadici, amator de glume şi pozne, îi plăcea să pună uneori în încurcătură pe câte. un om cumsecade, spunându-i: «Dacă vrei să te făleşti cu străbunii, nu trebuie să te opreşti la Riurik, renegând pe primul strămoş… maimuţa». În felul acesta, ideile liberale intraseră în obiceiurile lui Stepan Arkadici, căruia îi plăcea ziarul său ca ţigara după prânz, pentru uşoara ceaţă pe care i-o lăsa în cap. Citi articolul de fond, în care se arăta că degeaba tună şi fulgeră unii, susţinând ca radicalismul ar ameninţa să înghită toate elementele conservatoare şi că guvernul e dator să ia măsuri pentru zdrobirea hidrei revoluţionare. Dimpotrivă, «după părerea noastră, primejdia o constituie nu aşa-zisa hidră revoluţionară, ci încăpăţânarea tradiţionalismului, care frânează progresul» etc. Citi încă un articol, financiar, în care se pomenea de Bentham[2] şi de Mill[3] şi unde erau strecurate săgeţi la adresa ministerului. Cu agerimea obişnuită a minţii sale, înţelese sensul fiecărei săgeţi, de cine fusese aruncată, împotriva cui şi cu ce prilej – ceea ce-i făcu, ca totdeauna, oarecare plăcere. Astăzi, însă, plăcerea aceasta îi era otrăvită de amintirea sfaturilor Matrionei Filimonovna şi de faptul că în casă toate treburile mergeau alandala. Mai citi că, după cum se zvonea, contele Beust[4] ar fi plecat la Wiesbaden… că nu mai există păr cărunt… Citi şi publicaţia despre vânzarea unui cupeu uşor şi despre oferta de serviciu a unei tinere. Aceste informaţii nu-i dădură însă, ca mai înainte, o plăcere liniştită, ironică. După ce isprăvi ziarul, a doua ceaşcă de cafea şi franzeluţa cu unt, Stepau Arkadici se ridică, îşi scutură firimiturile de pe vestă şi, umflându-şi pieptul lat, zâmbi vesel – nu că ar fi avut în suflet vreo bucurie; zâmbetul vesel se datora unei bune digestii. Acest zâmbet voios, însă, îi reaminti totul, şi căzu iarăşi pe gânduri. În spatele uşii se auziră două glasuri de copii. (Recunoscu pe Grişa, mezinul, şi pe Tania, fetiţa cea mai mare.) Scăpaseră jos un lucru pe care-l trăgeau prin casă. — Ţi-am spus să nu urci călătorii pe acoperiş! ţipă fetiţa în englezeşte. Acum, adună-i tu! «Toate merg alandala, îşi zise Stepan Arkadici. Uite, copiii aleargă de capul lor» Se apropie de uşă şi-i strigă. Copiii lăsară lădiţa care le ţinea loc de tren şi intrară la tatăl lor. Fetiţa, pentru care tatăl avea o slăbiciune, veni în fugă, cu îndrăzneală, îl îmbrăţişa şi, râzând, rămase atârnată de gâtul lui, ca de obicei, adulmecând cu încântare mirosul cunoscut al parfumului răspândit de favoriţii lui. După ce-i sărută faţa strălucitoare de duioşie şi îmbujorată din pricina aplecării trupului, fetiţa îşi desfăcu mâinile şi vru să fugă înapoi. Tatăl însă o reţinu. — Ce face mama? o întrebă el, trecând cu mâna pe gâtul neted şi gingaş al fiicei sale. Să trăieşti! răspunse zâmbind băiatului, care-i dăduse bună dimineaţa. Era conştient că pe băiat îl iubea mai puţin. Dar totdeauna se silea să fie drept cu dânsul. Băiatul însă simţea asta şi nu răspunse la zâmbetul rece al tatălui său. — Mama? S-a sculat, răspunse fetiţa. Stepan Arkadici oftă. «Iar n-o fi dormit toată noaptea», se gândi el. — E veselă? Fetiţa ştia că între tata şi mama fusese o ceartă, că maică-sa nu putea fi veselă şi că tata trebuia să ştie asta; dar se prefăcea, punându-i întrebări cu atâta dezinvoltură. Fetiţa se îmbujora de ruşinea tatălui său, care o înţelese numaidecât şi se împurpura şi el la faţă. — Nu ştiu, zise ea. Nu ne-a pus să învăţăm. Ne-a trimis să ne plimbăm cu miss Howl la bunica. — Hai, du-te, Tanciurocika mea. Ba nu, mai stai puţin, îi spuse tatăl, reţinând-o şi mângâindu-i mânuţa gingaşă. Luă de pe cămin o cutie de bomboane, rămasă acolo de cu seară, şi-i dădu două bomboane, alegându-i-le pe cele care-i plăceau ei mai mult – una de ciocolată şi alta fondantă. — Asta-i pentru Grişa? întrebă fetiţa, arătând bomboana de ciocolată. — Da, da. Îi mai dezmierdă o dată umerii mici, o sărută la rădăcina părului şi pe gât; apoi îi dădu drumul. — Cupeul e la scară, anunţă Matvei; apoi adăugă: Vă aşteaptă o femeie cu o jalbă. — De mult? întrebă Stepan Arkadici. — De vreo jumătate de ceas. — De câte ori am dat ordin să mă anunţi numaidecât?! — Am crezut de cuviinţă să vă las măcar a lua cafeaua, răspunse Matvei cu glas îmbufnat şi prietenos totodată, care nu te putea supăra. — Hai, pofteşte-o mai repede, zise Oblonski cu o schimă de ciudă. Solicitatoarea, soţia căpitanului Kalinin, îi cerea ceva imposibil şi fără noimă. Dar Stepan Arkadici, ca de obicei, o pofti să ia loc, o ascultă cu atenţie, fără s-o întrerupă, şi-i dădu un sfat amănunţit: cui şi cum să se adreseze; mai mult: cu scrisul lui mare, răsfirat, frumos şi citeţ alcătui repede un bilet bine compus către o persoană care ar putea-o ajuta. După ce o concedie, Stepan Arkadici îşi luă pălăria şi se opri, încercând să-şi aducă aminte dacă n-a uitat ceva. Îşi dădu seama că nu uitase nimic, afară numai de ceea ce vroia să uite – de soţia lui. «Ah, da, îşi zise el, lăsându-şi capul în piept. Peste faţa sa frumoasă trecu o timbra de tristeţe. Să mă duc, să nu mă duc?» Un glas lăuntric îi spunea că nu trebuie să se ducă; totul n-avea să fie decât prefăcătorie. Legăturile dintre ei nu se puteau îndrepta, nici «drege», după cum nu era cu putinţă să-i redea soţiei farmecul tinereţii, care să-i trezească din nou dragostea, sau el să se preschimbe într-un bătrân nevolnic, care nu mai e în stare să iubească. Acum însă nu puteau ieşi din impas decât prin prefăcătorie şi minciună. Iar firea lui se împotrivea prefăcătoriei şi minciunii. «Totuşi, uneori n-ai cum să le eviţi, lucrurile nu pot rămâne aşa», se gândi el, silindu-se să se îmbărbăteze, îşi umflă pieptul, luă o ţigară, o aprinse, trase două fumuri şi o aruncă în scoica de sidef ce-i servea drept scrumieră. Străbătu cu paşi repezi salonul posomorit şi deschise uşa care dădea în odaia de culcare a soţiei sale.   [1] Comoara mea (it.). [2] Jeremy Bentham (1748 – 1832) – filosof şi jurist englez, ideolog al liberalismului. [3] John Stuart Mill (1806 – 1873) – filosof idealist şi economist englez. [4] Friedrich Ferdinand Beust (1809—1886) – om de stat austriac.  

Furnica si porumbita de Lev Tolstoi CUPRINS:             Cuvânt înainte. 5             Partea întâia.             Calul şi iapa. 9             Vulpea şi cocorul. 10             Puii maimuţei '. 12             Lupul şi veveriţa. 14             Vulturul, cioara şi ciobanul. 16             Doi cocoşi şi un vultur. 17             Drumeţii. 18             Şoarecele, cocoşul şi motanul. 20             Cocoşul de munte şi vulpea. 22             Lupul şi câinele. 24             Naufragiu. 26             Şoarecele care s-a îngrăşat. 28             Şoarecele şi broasca. 29             Broasca, şoarecele şi uliul. 30             Şoarecele de rând şi şoarecele de oraş. 31             Marea, râurile şi pâraiele. 32             Vulturul şi vulpea. 34             Pisica şi vulpea. 36             Maimuţa şi vulpea. 38             Motanul cu zurgălăi. 40             Leul şi măgarul. 42             Lupul şi vulpea. 43             Vulpea şi lupul. 44             Ţăranul şi norocul. 45             Fetiţa şi libelula. 46             Şarpele de casă şi ariciul. 47             Stăncuţa şi ulciorul. 48             Păsărica. 49             Partea a doua.             Mincinosul. 51             Furnica şi porumbiţa. 52             Stăncuţa şi porumbeii. 53             Broasca ţestoasă şi vulturul. 54             Măgarul şi calul. 56             Leul şi şoarecele. 58             Baba şi găina. 60             Găina şi ouăle de aur. 61             Câinele, cocoşul şi vulpea. 62             Dihorul. 64             Leul, ursul şi vulpea. 65             Lupul şi bătrâna. 66             Libelula şi furnicile. 68             Broasca şi leul. 69             Partea a treia.             Lupul şi cocorul. 71             Lucrătoarele şi cocoşul. 72             Câinele şi umbra sa. 73             Cerbul şi puiul de cerb. 74             Vulpea şi strugurii. 76             Găina şi rândunica. 78             Măgarul în piele de leu. 79             Viticultorul şi feciorii săi. 80             Vulpea şi ţapul. 81             Cocor şi barză. 82             Pescarul şi peştişorul. 84             Iepurii şi broaştele. – 86             Tatăl şi feciorii. 87             Partea a patra.             Vulpea.89             Ţintarul şi leul.90             Câinele şi lupul.92             Măgarul sălbatic şi cel domestic. 94             Calul şi stăpânii. 95             Lupul şi capra. 96             Cerbul. 98             Cerbul şi via. 100             Bătrânul şi moartea. 101             Leul şi vulpea. – 102             Motanul şi şoarecii. 103             Partea a cincea.             Corbul şi vulpea. 105             Cei doi prieteni. 106             Ţăranul şi duhul apelor. 108             Lupul şi iedul. 111             Leul, lupul şi vulpea. 112             Leul, măgarul şi vulpea. 114             Stuful şi măslinul. 115             Partea a şasea.             Pisica şi berbecul. 117             Iepurele. 118             Iepurele şi broasca ţestoasă. 119             Prepeliţa şi puii ei. 120             Păunul. 122             Ursul şi albinele. 124             Albinele şi trântorii. 125             Păunul şi cocorul. 126             Pitpalacul şi vânătorul. 127             Vrabia. 128             Eretele şi porumbeii. 129             Stăpânul şi lucrătorul. 130             Ulciorul şi ceaunul. 132             Liliacul. 133             Zgârcitul.'. 134             Ţăranul şi câinele. 136             Câinele cu jujeu. 137             Ciobanul. 138             Câinele pe fân. 140             Lupul şi osul. 141             Câinele şi hoţul. 142             Lupul şi iapa. 144             Vulpea şi lupul. 146             Cerbul şi calul. 147             Două broaşte. 148             Lupoaica şi porcul. 149             Taurul şi broasca. 150             Broaştele care vroiau un împărat. 151             Negustorul şi hoţii. 152             Soarele şi vântul. 153                   PARTEA ÎNTÂIA.             CALUL ŞI IAPA.             Şi ziua şi noaptea iapa se ducea în câmp, la păscut. Câtă vreme calul se îndestula noaptea, iar ziua ara. Odată, iapa îi spuse calului:             — De ce ari? Să fiu în locul tău, nu m-aş duce la arat. O da stăpânul cu biciul, dau şi eu cu copita.             A doua zi calul făcu după cum fusese sfătuit. Văzându-l dintr-o dată atât de îndărătnic, ţăranul înhămă iapa la plug.             VULPEA ŞI COCORUL.             Vulpea îl pofti pe cocor la masă şi îi aduse nişte zeamă într-o farfurie întinsă. Geaba se strădui cocorul să apuce ceva cu ciocul său lung, iar vulpea linse totul într-o clipită. A doua zi, cocorul o pofti pe vulpe la el şi îi aduse zeama într-un ulcior cu gâtul strâmt. Botul vulpii nicicum nu încăpu în ulcior, dar ciocul lung al cocorului îl goli la repezeală.             PUII MAIMUŢEI.             O maimuţă avea doi pui. Pe unul îl iubea, pe celălalt nu. Într-o zi, nişte oameni luară urmele maimuţei. Aceasta înşfăcă puiul îndrăgit şi fugi cu el, lepădându-l pe celălalt. Puiul neiubit de mamă se ascunse în hăţişul pădurii, oamenii nu dădură cu ochii de el şi trecură mai departe. Maimuţa sări într-un copac, dar, grăbită cum era, izbi odrasla cu capul de un ciot şi aceasta muri. După ce oamenii plecară, maimuţa porni să-şi caute puiul neiubit, dar nu-l mai putu găsi şi rămase şi fără acesta.             LUPUL ŞI VEVERIŢA.             Sărind în joacă de pe o creangă pe alta, veveriţa căzu drept pe spinarea unui lup adormit. Lupul sări în picioare şi vru s-o mănânce. Veveriţa se rugă:             — Lasă-mă, lupule, să plec.             Lupul îi spuse:             — Bine, am să te las, dar numai cu condiţia să-mi spui de ce voi, veveriţele, sunteţi atât de vesele. În timp ce pe mine mă încolţeşte necontenit urâtul, de câte ori mă uit la voi, vă văd zburdând şi zbenguindu-vă prin crengile de sus ale copacilor.             Veveriţa îi răspunse:             — Mai întâi lasă-mă să mă urc în copac, iar de acolo ţi-oi spune, căci aici mi-e frică de tine.             Lupul o lăsă, iar veveriţa se căţără în copac şi de acolo îi spuse:             — Urâtul te încolţeşte fiindcă eşti rău. Răutatea îţi mistuie inima. Pe când noi suntem vesele fiindcă suntem bune şi rău nu facem nimănui.             VULTURUL, CIOARA ŞI CIOBANUL.             O turmă de oi păştea pe păşune. Pe neaşteptate, apăru un vultur – se prăvăli din înaltul cerului, înşfăcă în gheare un miel şi îl duse cu dânsul. O cioară văzu întreaga întâmplare şi i se făcu şi ei de o bucăţică de carne proaspătă. Îşi spuse: „Nu-i mare scofală. Am să încerc şi eu, ba am să fac treabă mai bună. Vulturul este un prostănac, a luat un mieluţ pirpiriu, pe când eu am să iau berbecul acela gras, de colo.”             Zicând asta, cioara îşi înfipse ghearele în lâna miţoasă a berbecului şi dădu să-l ridice, dar geaba strădanie. Nu mai ştia nici cum să-şi scoată ghearele din lână. Veni ciobanul, i le smulse el din lână, suci gâtul ciorii şi o azvârli cât colo.             DOI COCOŞI ŞI UN VULTUR.             Lângă o grămadă de bălegar se băteau doi cocoşi. Unul din ei fiind mai puternic, îl bătu pe celălalt şi îl alungă de acolo. Găinile se adunară în jurul învingătorului şi prinseră a-l lăuda. Dar cocoşul vroia ca şi cei din curtea vecină să afle despre puterea şi faima sa. Atunci zbură pe acoperişul magaziei, bătu din aripi şi cântă cu glas răsunător:             — Priviţi-mă, l-am bătut pe celălalt cocoş! Nu se află alt cocoş pe lume care să se măsoare cu mine!             Nici nu apucă să-şi termine bine strigarea, că un vultur care trecea pe sus îl doborî, îl înşfăcă în gheare şi îl duse în cuibul său.             DRUMEŢII.             Un bătrân şi un tânăr mergeau pe drum. Deodată, ce să vadă: în mijlocul drumului zăcea un sac plin cu bani. Tânărul îl ridică şi spuse:             — Dumnezeu m-a procopsit.             Bătrânul grăi:             — S-ar cuveni, zic, pe din două.             Tânărul spuse:             — Nici vorbă, că nu l-am găsit împreună. Eu l-am ridicat.             Bătrânul nu-i răspunse nimic. Au mai mers câtva timp împreună. Deodată, aud în urma lor tropot de copite şi strigătele poterei:             — Cine a furat un sac cu bani?!             Tânărul se sperie şi spuse:             — Să nu dăm de vreo belea, bunicule, pentru banii găsiţi.             Bătrânul răspunse:             — Banii i-ai găsit tu, nu noi; şi beleaua de asemenea.             Potera îl înşfăcă pe flăcău şi îl duse la târg, pentru judecată, iar bătrânul se întoarse liniştit acasă.             ŞOARECELE, COCOŞUL ŞI MOTANUL.             Un şoricel se duse să se plimbe. Umblă ce umblă el prin ogradă şi se întoarse la mama.             — Am văzut, mamă, două animale. Unul era tare fioros, celălalt tare blând.             Mama îl întrebă:             — Ia spune, cum arătau acele fiare?             Şoricelul răspunse:             Cea fioroasă umbla de colo până colo prin ogradă, avea picioarele negre, moţul roşu, ochii bulbucaţi, clonţul ca un cârlig. Când am trecut pe lângă ea, a deschis clonţul, a ridicat un picior şi a prins a răcni atât de tare, că nu ştiam unde să mă ascund.             — Acesta-i cocoşul, grăi bătrâna mamă. El nu face rău nimănui, să nu te temi de dânsul. Da' cealaltă fiară, cum arăta?             — Cealaltă stătea tolănită pe-o parte şi se încălzea la soare. Avea gâtul alb şi pufos, lăbuţele cenuşii, netede, îşi spăla cu limba blăniţa de pe piept şi dădea uşurel din coadă când se uita la mine.             Bătrâna mamă spuse:             — Prostuţule, prostuţule. Păi ăsta-i chiar motanul!             COCOŞUL DE MUNTE ŞI VULPEA.             Un cocoş de munte şedea în copac. Vulpea veni sub copac şi îi spuse:             — Bun găsit, cocoşel frumuşel şi prieten al meu. De cum am auzit al tău glăscior am şi luat-o încoace la picior, ca să văd cum o mai duci.             — Mulţumesc pentru vorbă bună, răspunse cocoşul de munte.             Vulpea se prefăcu că nu aude, şi spuse:             — Zis-ai ceva, că n-aud nimic? Ai face bine, cocoşel frumuşel şi prieten al meu, să cobori colo-n iarbă să te mai preumbli şi să schimbăm o vorbă-două împreună, că aşa nu te prea aud din copacul acela.             Cocoşul de munte răspunse:             — Frică mi-e să cobor în iarbă. Pentru noi, păsările, e cu primejdie să umblăm pe pământ.             — Nu cumva ţi-e frică de mine? Întrebă vulpea.             — Dacă nu de tine, de alte fiare mi-e frică, răspunse cocoşul de munte. Sunt tot felul de fiare.             — Să nu-ţi mai fie frică, cocoşel frumuşel şi prieten al meu, că, uite, a apărut de curând un ucaz, precum că se face pace pe întreg pământul. De acum fiarele nu s-or mai sfâşia între ele.             — Asta e bine, spuse cocoşul de munte, că uite, văd nişte câini grăbind încoace. Dacă era ca înainte vreme, ar fi trebuit să-ţi iei tălpăşiţa, dar dacă-i aşa cum spui, n-ai de ce te teme.             Auzind de câini, vulpea ciuli urechile şi se pregăti s-o ia din loc.             — Păi de ce fugi? O întrebă cocoşul de munte. Doar a apărut ucazul, câinii n-or să se atingă de tine.             — Mai ştii?! Poate n-au auzit încă de ucaz.             Şi o tuli de îndată.             LUPUL ŞI CÂINELE.             Un lup jigărit umbla pe la marginea satului şi se întâlni cu un câine gras. Lupul îl întrebă:             — Ia spune, câine, de unde dobândiţi voi demâncare?             Câinele răspunse:             — Oamenii ne hrănesc.             — Se vede treaba că la grea muncă vă pun oamenii.             — Ba deloc, răspunse câinele. Tot ce avem de făcut este să păzim curtea pe vreme de noapte.             — Numai pentru atâta lucru vă hrănesc ei aşa de bine? Se miră lupul. M-aş tocmi numaidecât într-o slujbă ca a voastră, căci nouă, lupilor, ne vine tare greu să dobândim demâncare.             — Păi atunci, haide, spuse câinele. Stăpânul are să te hrănească şi pe tine la fel.             Lupul se bucură de propunere şi porni împreună cu câinele să se tocmească în slujbă la oameni. Dar când să intre pe poartă, numai ce băgă lupul de seamă că pe grumazul câinelui părul este cam ros. Îl întrebă:             — Da' rosătura asta, câine, de unde o ai?             — O am aşa, răspunse câinele.             — Adică, cum aşa?             — Păi aşa, de la lanţ. Ziua stau legat în lanţ şi uite că acesta mi-a cam ros părul pe grumaz.             — Atunci, rămâi sănătos, câine, zise lupul. Nu mă mai duc să trăiesc printre oameni. Chiar de-oi fi mai puţin gras, da' voi trăi liber.             NAUFRAGIU.             Nişte pescari mergeau cu barca. Se stârni din senin o furtună năprasnică. Pescarii se speriară. Lepădară vâslele şi prinseră a se ruga lui Dumnezeu, să-i scape de la înec. Furtuna mâna barca pe fluviul înspumat tot mai departe de mal. Atunci un pescar bătrân le spuse:             — De ce-aţi lepădat vâslele? De vă rugaţi, din mână vâsla n-o lăsaţi.             ŞOARECELE CARE S-A ÎNGRĂŞAT.             Un şoricel roase duşumeaua şi făcu o deschizătură în ea. Trecu printr-însa şi găsi mâncare din belşug. Numai că şoarecele era tare lacom şi mâncă până se umflă. Când se lumină de ziuă, şoarecele dădu să se întoarcă acasă, dar burta umflată nu-l mai lăsă să treacă prin deschizătură.             ŞOARECELE ŞI BROASCA.             Un şoarece veni în ospeţie la broască. Broasca îl întâmpină pe mal şi prinse a-l pofti în palatul său de sub apă. Şoarecele dete să o urmeze, dar înghiţi la apă, că abia izbuti să se caţăre îndărăt pe mal şi să-şi scape zilele.             — Cât voi trăi, grăi păţitul, nu m-oi mai duce în ospeţie la necunoscuţi.             BROASCA, ŞOARECELE ŞI ULIUL.             Broasca şi şoarecele se sfădiră între ei. Urcându-se pe un muşuroi, se încăierară. Un uliu care zbura pe sus, văzând că au uitat de el, căzu asupră-le şi-i înşfăcă în gheare pe amândoi.             ŞOARECELE DE RÂND ŞI ŞOARECELE DE ORAŞ.             Un şoarece înfumurat de la oraş veni în ospeţie la un şoarece de rând. Acesta locuia în câmp şi îşi ospătă musafirul cu ce-i era la îndemână – nişte boabe de grâu şi de mazăre. Şoarecele cel înfumurat ronţăi ce ronţăi la ele şi spuse:             — De asta şi arăţi atât de jigărit, fiindcă trăieşti în sărăcie. Să vii pe la mine, ca să vezi cum trăim noi.             Şi şoarecele de rând veni la el. Aşteptară amândoi sub duşumele până căzu noaptea. Oamenii cinară şi se retraseră. Şoarecele cel înfumurat îşi introduse oaspetele printr-o deschizătură din duşumea în sufragerie şi amândoi se urcară pe masă. Şoarecele de rând nu văzuse de când se ştia pe lume atâtea bunătăţi şi nu se hotăra de care să se apuce mai întâi. El spuse:             — Ai dreptate, traiul nostru este sărăcăcios. Am să vin să locuiesc şi eu la oraş.             Abia de rosti aceste cuvinte, că masa se cutremură – un om cu o lumânare în mână dădu buzna în sufragerie şi se porni să prindă şoarecii. Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuţi în deschizătura din duşumea.             — O, nu, spuse după asta şoarecele de rând, tot mai bun este traiul nostru. Deşi n-am bucate alese, dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.             MAREA, RÂURILE ŞI PÂRAIELE.             Un ţăran se lăuda altuia că poate bea cu nemiluita. El spuse celor din jur:             — Pot bea toată marea.             — Ba n-ai să poţi.             — Ba o beau! Batem palma pe o mie de ruble că o beau toată?             A doua zi în zori, veniră la el:             — Ei, ce faci, ori te duci să bei marea, ori scoate mia de ruble!             — M-am prins să beau marea şi am s-o beau. Dar nu m-am prins să beau şi râurile care se varsă în ea. Duceţi-vă de zăgăzuiţi râurile şi pâraiele, să nu mai dea într-însa, şi atunci am s-o beau.             VULTURUL ŞI VULPEA.             Un vultur prinse un pui de vulpe şi vru să-l ducă în cuibul său. Vulpea-mamă începu să-l roage să se îndure de dânsa. Vulturul se gândi: „Ce rău îmi poate face ea mie? Am cuibul sus, tocmai în vârful pinului.             Nu ajunge ea până acolo.”             Şi duse puiul de vulpe în cuib. Vulpea fugi în câmpie, făcu rost de la oameni de un tăciune aprins la capăt şi îl aduse sub pin. Tocmai vroia să dea foc pinului, dar vulturul se rugă de ea să-l ierte şi îi aduse puiul înapoi.             PISICA ŞI VULPEA.             Pisica şi vulpea se luară cu vorba, despre cum te poţi feri de câini. Pisica spuse:             — Nu mă tem de câini, deoarece cunosc un şiretlic care nu dă greş.             Vulpea răspunse:             — Cum te poţi feri ştiind un singur şiretlic? În ce mă priveşte, cunosc şaptezeci şi şapte de şiretlicuri şi şaptezeci şi şapte de păcăleli în privinţa asta.             În timp ce tăifăsuiau ele aşa, apărură nişte vânători ai căror câini dădură buzna asupra celor două. Pisica îşi puse în aplicare şiretlicul ei: se căţără într-un copac şi câinii nu izbutiră s-o apuce; câtă vreme vulpea îşi puse în aplicare toate şiretlicurile şi păcălelile ştiute, dar nu reuşi să-i păcălească pe câini şi încăpu în colţii acestora.             MAIMUŢA ŞI VULPEA.             Fiarele pădurii o aleseseră odată pe maimuţă căpetenia lor. Vulpea veni la maimuţă şi îi spuse:             — De acum eşti căpetenia noastră şi vreau să-ţi fac un serviciu: am găsit în pădure o comoară. Vino să ţi-o arăt.             Maimuţa se bucură tare şi o porni după vulpe. Aceasta o aduse în faţa unei capcane şi îi spuse:             — E ascunsă aici, ia-o singură. N-am vrut s-o ating înaintea ta.             Maimuţa vârî laba în capcană şi se prinse în ea. Vulpea fugi în pădure, adună toate fiarele şi le-o arătă pe maimuţă.             — Priviţi, le spuse ea, ce fel de căpetenie v-aţi ales! N-are un dram de minte, de aceea a nimerit în capcană.             MOTANUL CU ZURGĂLĂI.             Nu mai era de trăit pentru şoareci din pricina motanului. În fiecare zi doi sau trei din ei cădeau în ghearele sale. Odată s-au adunat cu toţii să hotărască cum să scape de primejdie. Au vorbit ce-au vorbit, dar nu le venea nimic mai deosebit în minte. Dar iată că un şoricel luă cuvântul:             — Am să vă spun eu cum putem scăpa de motan. M-am gândit că pierim atâţia fiindcă nu ştim când acesta se apropie de noi. Trebuie să-i legăm la gât nişte zurgălăi, care să sune tare. De fiecare dată când motanul se va apropia de noi, zurgălăii ne-or da de veste şi vom putea fugi la timp.             — N-ar fi rău, spuse un şoarece bătrân, numai că cineva trebuie să şi lege zurgălăii la gâtul motanului. Te-ai gândit bine, fă tu treaba asta şi ţi-om rămâne recunoscători cu toţii.

Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi „Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie ca s‑o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui”. (Matei, V, 28).   „Ucenicii Lui i‑au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare” „El le‑a răspuns: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni care s‑au născut aşa chiar din pântecele maicii lor; sunt alţii care au fost făcuţi fameni de oameni; şi mai sunt alţii care singuri s‑au făcut fameni pentru împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta să‑l primească” Matei XIX, 10, 11, 12).     1   Era pe la începutul primăverii. Ne aflam de două zile pe drum. La fiecare staţie cei care călătoreau pe distanţe mici mereu intrau în vagon sau ieşeau. Trei călători veneau ca şi mine de la locul de unde pornise trenul: o doamnă nu prea tânără şi destul de urâtă, trasă la faţă, cu ţigara în gura, în cap cu o căciuliţă şi îmbrăcată cu un palton de croială mai mult bărbătească. Alături, tovarăşul ei, un bărbat de vreo patruzeci de ani, foarte vorbăreţ, având în jurul lui o mulţime de obiecte de voiaj nou‑nouţe. Stând mai retras, se afla un domn ale cărui mişcări dovedeau nervozitate. Era de statură mijlocie, arăta încă în puterea vârstei şi părul lui creţ părea încărunţit înainte de vreme. Ochii aveau o neobişnuită sclipire şi treceau mereu cu repeziciune de la un obiect la altul. Purta un palton uzat, dar de croială elegantă, cu guler de astrahan şi o căciulă înaltă din aceeaşi blană. Când se descheia, se zărea de sub palton o haină şi o cămaşă cu cusături ruseşti. Şi mai avea ceva ciudat: din când în când scotea nişte sunete stranii, ca o tuse sau ca un început de râs întrerupt. În tot timpul drumului se ferise vădit să lege vreo cunoştinţă. Dacă încerca cineva să intre în vorbă cu dânsul, răspundea scurt şi sec; citea, fuma uitându‑se pe fereastră, îşi sorbea ceaiul, ori se îndeletnicea cu merindele pe care le scotea dintr‑un sac vechi. Aveam totuşi impresia că singurătatea îl apăsa şi de câteva ori am vrut să intru în vorbă cu el, dar de fiecare dată când privirile noastre se întâlneau – ceea ce se întâmpla des, deoarece şedeam faţă în faţă, – întorcea capul şi începea să citească sau se uita pe fereastră. A doua zi pe înserate, cu prilejul opririi într‑o gară mare domnul cel nervos coborî să‑şi aducă apă fiartă pentru ceai. Iar domnul cu obiectele nou‑nouţe, un avocat după cum am aflat mai târziu, se duse să bea ceaiul în gară, împreună cu vecina lui de bancă, doamna care fuma şi purta palton croit bărbăteşte. În lipsa lor, au intrat în vagon, câţiva călători noi, printre care şi un bătrân înalt, cu barba rasă şi cu faţa brăzdată de zbârcituri, probabil un negustor înfăşurat într‑o şubă de dihor şi în cap cu o şapcă de stofă cu cozoroc foarte mare. Negustorul s‑a aşezat în faţa locurilor părăsite de doamnă şi de avocat, şi a intrat de îndată în vorbă cu un tânăr, care părea să fie procuristul unei firme comerciale şi care se urcase în aceeaşi gară. Locul meu venea pieziş faţă de al lor şi cum trenul stătea pe loc, am putut, în clipele când nu trecea nimeni, să prind câteva crâmpeie din cele ce‑şi spuneau. Negustorul lămuri mai întâi că se duce la moşia lui, care se află aproape de gara următoare. Apoi, ca de‑obicei, vorbiră despre preţuri, despre negoţ, despre comerţul din Moscova, pe urmă despre iarmarocul din Nijni‑Novgorod. Tânărul începu atunci să istorisească despre chefurile pe care un negustor bogat, cunoscut de amândoi le făcuse la iarmaroc. Dar bătrânul nu‑l lăsă sa isprăvească şi povesti la rându‑i despre chefurile pe care le făcuse şi el pe vremuri la Cunavin. Se vede treaba că se simţea şi acum încântat de isprăvile de la acele chefuri şi povestea cu o vădită fală cum el şi acest negustor bogat săvârşiseră în stare de beţie o trăsnaie atât de grozavă la Cunavin, încât n‑o putea spune decât în şoaptă, la ureche. Procuristul izbucni într‑un hohot de râs care răsuna în tot vagonul; bătrânul râse şi el, arătându‑şi doi dinţi galbeni. Înţelegând că nu mă puteam aştepta să aud nimic interesant, m‑am dus să mă plimb pe peron până la plecarea trenului. Când să cobor dădui peste avocat, care venea spre tren cu doamna şi discuta cu ea foarte aprins. — Nu mai ai timp, – mă înştiinţa avocatul cel vorbăreţ, – acuşi are să sune clopotul pentru a doua oară. Într‑adevăr, nici n‑ajunsesem până la capătul trenului şi se auzi clopotul. Când m‑am întors în vagon, conversaţia urma cu aceeaşi însufleţire între doamnă si avocat. Bătrânul negustor şedea tăcut în faţa lor, privind sever drept înainte şi molfăind din buze cu dezaprobare. — Apoi femeia i‑a declarat pe faţă soţului ei, – povestea avocatul zâmbind, în clipa când treceam pe lângă el, – i‑a declarat că nu poate şi nici nu vrea să trăiască cu dânsul, deoarece… N‑am izbutit să desluşesc ce a mai spus. În urma mea mai trecură alţi călători, apoi conductorul, pe urmă intră în fugă un hamal şi gălăgia dură destul de mult; conversaţia nici nu se mai auzea din pricina vuietului. Când se făcu linişte, şi glasul avocatului răzbătu din nou, firul discuţiei trecuse, pesemne, de la un caz concret, la consideraţii cu caracter general. Avocatul era de părere că problema divorţului ocupă în prezent opinia publică din întreaga Europă, şi că la noi apar din ce în ce mai des asemenea cazuri. Dându‑şi seama că se aude numai vocea lui, avocatul îşi curmă expunerile şi se adresă bătrânului. — În vremurile vechi altfel mergeau lucrurile, nu‑i aşa? – întrebă el, zâmbind prietenos. Negustorul vru să răspundă ceva, dar în aceeaşi clipă trenul porni şi bătrânul, scoţându‑şi şapca, începu să‑şi facă cruce şi să murmure o rugăciune. Avocatul, întorcându‑şi privirea în altă parte, aştepta respectuos. După ce‑şi isprăvi rugăciunea şi după ce‑şi făcu de trei ori semnul crucii, bătrânul îşi puse şapca potrivind‑o drept şi îndesând‑o în cap, apoi se aşeză mai bine pe locul lui şi începu să vorbească. — Aşa ceva se întâmpla şi înainte vreme, stimate domn, însă mai rar, – spuse el. – Dar după cum merg astăzi treburile nici nu se poate să fie altfel. Oamenii prea sunt tobă de carte. Trenul mărindu‑şi viteza, roţile bocăneau în locurile de împreunare a şinelor şi nu era chip să aud lămurit, dar cum ţineam să nu‑mi scape nimic, m‑am dat mai aproape. Vecinul meu, domnul nervos, cu ochii strălucitori, părea deasemenea dornic să audă şi el, căci fără să se ridice de la locul lui trăgea cu urechea. — Dar ce‑i de vină cartea? – întrebă doamna zâmbind uşor. – Oare ar fi mai bine să se căsătorească oamenii ca pe vremuri, fără ca logodnicii să se fi văzut măcar la ochi? urmă ea, răspunzând cum fac de obicei doamnele, nu la vorbele pe care le‑a rostit interlocutorul, ci la cele pe care presupunea ea că le va rosti. – Fără să ştie dacă se iubesc, nici dacă s‑ar putea iubi; fără să ştie nimic, femeile se măritau cu primul venit, iar pe urmă o duceau într‑un chin toată viaţa. Asta era mai bine, după părerea dumitale? – întrebă ea uitându‑se mai mult la mine şi la avocat, decât la bătrânul cu care discuta. — Prea au ajuns tobă de carte, – repetă negustorul, privind‑o cu dispreţ şi lăsându‑i întrebarea fără răspuns. — Aş dori să ştiu cum explici dumneata legătura dintre învăţătură şi neînţelegerile din căsnicie, – zise avocatul, stăpânindu‑şi un surâs. Negustorul vru să spună ceva, dar doamna îl întrerupse… — Ei, s‑au dus timpurile acelea — Lasă‑l te rog să‑şi spună gândul – interveni avocatul. — Toate prostiile vin din învăţătură, – glăsui neînduplecat bătrânul. — Oamenii care nu se iubesc se pomenesc căsătoriţi de alţii, iar pe urmă lumea se miră că nu trăiesc în bună înţelegere, – se grăbi să isprăvească doamna, aruncându‑ne pe rând câte o privire: avocatului, mie şi chiar procuristului care se ridicase de la locul lui şi, sprijinindu‑se pe spătarul canapelei, zâmbea, ascultând. – Numai animalele pot fi împerechiate aşa cum vrea stăpânul. Pe când oamenii, dimpotrivă, au înclinaţiile şi sentimentele lor, – încheie ea, vrând fără îndoială să‑l înţepe pe negustor. — Greşeşti vorbind aşa, stimată doamnă, – spuse bătrânul, – animalul e animal, pe când omul trăieşte după legi. — Dar cum să trăieşti cu un om, dacă nu‑i dragoste? – se repezea mereu doamna să‑şi proclame ideile, care i se păreau fără îndoială foarte noi. — Înainte‑vreme lumea nici nu punea asemenea întrebări, – rosti convingător bătrânul – abia acuma a intrat aşa ceva în obiceiurile noastre. E destul să se întâmple te miri ce, că femeia se burzuluieşte numaidecât şi declară scurt: „Plec de la tine”. Chiar şi la ţărani a pătruns moda asta. „Na, zice, uite ia‑ţi cămăşile şi nădragii, că eu plec cu Vanca; el are părul mai creţ decât al tău”. Atunci mai încearcă de judecă, dacă îţi dă mâna. Dar mai întâi de toate, femeia trebuie să ştie de frică. Procuristul privi spre avocat, spre doamnă şi spre mine, stăpânindu‑şi zâmbetul şi stând gata ca după atitudinea noastră să zeflemisească sau să aprobe vorbele negustorului. — Ce fel de frică? – întrebă doamna — Păi, uite ce fel: să se teamă de bărbat! iată ce fel de frică. — Ehei, dragă tătucule, vremurile acelea s‑au dus pentru vecie! – zise doamna cu oarecare răutate. — Nu, stimată doamnă, vremurile acelea nu‑s chiar aşa de duse cum ni se pare. Precum, din coasta bărbatului a fost făcută Eva, aşa va rămâne şi în vecii vecilor! – decretă bătrânul scuturând din cap atât de grav şi de triumfător încât procuristul hotărî pe loc că victoria e de partea negustorului şi râse zgomotos. — Fireşte, acesta e felul de a judeca al bărbaţilor, – zise doamna, nedându‑se bătută şi cuprinzându‑ne cu privirea. – V‑aţi acordat singuri toată libertatea, iar pe femeie vreţi s‑o ţineţi închisă într‑un turn. Întrucât vă priveşte, vă puteţi îngădui orice, nu‑i aşa? — Nu spune nimeni una ca asta. Însă de pe urma relei purtări a bărbatului în afară de casă, nu se adaugă nimic la familie, pe când soţia e un vas fragil – urmă negustorul. Tonul convingător al negustorului părea să câştige treptat pe ascultători; dar doamna, măcar că se simţea destul de încurcată, nu se dădea încă bătută. — Fie şi cum zici, însă cred că şi. Dumneata eşti de părere că şi femeia e o creatură umană şi are aceleaşi sentimente ca şi bărbatul. Ce trebuie să facă dacă nu‑şi iubeşte soţul? — Nu‑l iubeşte!? – repetă ameninţător negustorul, mişcând din sprâncene şi din buze. – Să n‑ai nicio grijă, va învăţa să‑l iubească. Acest argument neaşteptat îi plăcu în chip deosebit procuristului, care scoase un chicotit de aprobare. — Nu, nu va învăţa să‑l iubească, – se înverşuna doamna, – dacă nu există iubire – dragoste cu sila nu se poate. — Ei, şi dacă soţia îşi va înşela bărbatul, atunci ce te faci? – sări şi avocatul. — Aşa ceva nu se cuvine, – zise negustorul, – pentru asta trebuie pază. — Dar dacă se întâmplă totuşi, cu toată paza, atunci ce‑i de făcut? Căci de întâmplat se întâmplă. — Într‑o anumită lume poate că se întâmplă, însă la noi, nu, – spuse bătrânul. Urmă o tăcere. Procuristul se mişcă, se dădu mai aproape, şi vrând probabil să nu rămână mai prejos de ceilalţi începu, zâmbind mereu: — Mda? uite – aşa i s‑a întâmplat o poznă şi unui băiat de la noi. Asta e greu de înghiţit. A nimerit şi el o femeie de cele stricate. Şi femeia, niciuna, nici două şi‑a dat în petec. La început cu un contabil. Băiatul, om serios şi deştept căută s‑o aducă pe calea cea dreaptă cu binişorul. Ea nici gând să se potolească. Îi făcea omului tot felul de şotii. S‑a apucat să‑i fure şi banii. Atunci a început şi el s‑o bată. Şi ce credeţi, de ce o bătea, de ce se făcea mai rea. S‑a dat în dragoste, să‑mi iertaţi cuvântul, cu un nebotezat, cu un evreu. Ce era să facă omul? A lăsat‑o. Acum el duce o viaţă de holtei iar ea bate uliţele… — Pentru că e un prost! – zise bătrânul. – Dacă de la început ar fi ţinut‑o de scurt, ar fi trăit şi în ziua de azi cu ea. Ascultă‑mă pe mine. De la început trebuie să ţii strâns hăţurile. Să nu laşi femeii frâu slobod în casă, cum nu laşi calul slobod pe drumul mare. În clipa aceea intră conductorul şi ceru biletele pentru gara următoare. Bătrânul întinse biletul. — M‑da‑da, pe femei trebuie să le ţii din scurt la vreme, altfel totul se prăbuşeşte. — Dar cum rămâne atunci eu cele ce povesteai chiar dumneata adineauri despre chefurile oamenilor însuraţi la iarmarocul din Cunavin? – întrebai eu, nemaiputându‑mă stăpâni. — Asta‑i cu totul altceva, – zise negustorul şi se adânci în tăcere. Gând se auzi fluieratul locomotivei, se sculă, îşi scoase sacul de sub bancă, îşi încheie şuba şi, ridicându‑şi şapca ieşi pe platforma vagonului.   2   De îndată ce bătrânul ieşi, discuţia se încinse pe mai multe glasuri. — Unchiaşul e de modă veche – zise procuristul. — Un adevărat domostroi[1], – încuviinţă doamna. – Ce concepţii sălbatice despre femeie şi despre căsnicie! — Da, suntem încă departe de concepţia europeană asupra căsniciei, – recunoscu şi avocatul. — Căci lucrul principal, pe care nu‑l înţeleg astfel de oameni, – urmă doamna, – este că o căsnicie fără dragoste nu e căsnicie, că numai dragostea sfinţeşte căsnicia şi pe adevărata căsnicie este numai aceea sfinţită de dragoste. Procuristul zâmbea şi era numai urechi, căutând să‑şi întipărească în minte cât mai multe asemenea vorbe înţelepte, pentru a le folosi mai târziu. Pe la jumătatea tiradei rostită de doamnă, se auzi la spatele meu ceva ca un început de râs sau ca un plâns întrerupt; întorcându‑ne privirile într‑acolo, văzurăm că vecinul meu, domnul singuratic, cu păr cărunt şi ochi strălucitori, se apropiase neobservat în timpul discuţiei, care părea să aibă un interes deosebit pentru dânsul. Stătea în picioare, sprijinit cu mâinile de spătarul băncii şi arăta peste măsură de turburat – : se aprinsese la faţă şi îi zvâcnea un muşchi de la obraz. — Dar ce dragoste… dragoste… ce dragoste… este aceea care sfinţeşte căsnicia? – întrebă el, încâlcind vorbele. Băgând de seamă cât de turburat este noul interlocutor, doamna îşi dădu toată silinţa să‑i răspundă cât mai blând şi mai lămurit. — Dragostea adevărată… dacă există asemenea dragoste între bărbat şi femeie, atunci e cu putinţă şi căsnicia, – zise doamna. — Da, dar ce înţelegem prin dragoste adevărată? – întrebă domnul cu ochi strălucitori, zâmbind încurcat şi cu sfială. — Ştie oricine ce înseamnă dragoste, – declară doamna, vrând să încheie discuţia. — Iată, eu nu ştiu, – mărturisi domnul. – Şi aş fi curios să aflu ce definiţie dai dumneata… — Cum aşa? e foarte simplu, – zise doamna, dar rămase pe gânduri. – Dragostea? dragostea este o preferinţă exclusivă a unui bărbat sau a unei femei faţă de o persoană de celălalt sex. — Preferinţă pentru cât timp? Pentru o lună? Pentru două zile, pentru o jumătate de ceas? – întrebă domnul cărunt, apoi râse. — Nu, dă‑mi voie, dumneata probabil vorbeşti despre altceva. — Nu, despre acelaşi lucru. — Doamna spune, – intră în vorbă avocatul, – că o căsnicie trebuie să rezulte în primul rând din ataşament, din dragoste dacă vrei. Şi că numai dacă acest sentiment există, numai în acest caz căsnicia reprezintă ceva, ca să zicem aşa, sfânt. Apoi mai spune că orice căsnicie, la temelia căreia nu se află un ataşament firesc – dragoste, dacă vrei – nu conţine nicio obligaţie morală. Am înţeles bine? – întrebă el pe doamnă. Printr‑o înclinare a capului doamna încuviinţă. — Apoi… – voi avocatul să‑şi urmeze discursul, dar celălalt călător, ai cărui ochi ardeau acum ca focul şi care se vedea că abia se poate stăpâni, îl întrerupse: — Nu, şi eu tot despre aceasta vorbesc, despre preferinţa unui bărbat pentru o femeie sau a unei femei pentru un bărbat cu excluderea tuturor celorlalţi oameni, dar întreb: preferinţă pentru câtă vreme? — Pentru câtă vreme? pentru mult timp, uneori pentru toată viaţa, – spuse doamna, strângând din umeri. — Atât doar că asta se întâmplă în romane, iar în viaţă, – niciodată. În viaţă, această preferinţă exclusivă durează câţiva ani şi încă foarte rar; de cele mai multe ori se mărgineşte la câteva luni, sau chiar săptămâni, zile, ore, – reluă el, dându‑şi seama că stârneşte mirarea tuturor şi părând bucuros de acest lucru. — Vai, ce vorbeşti! Dar de loc! Nu, nu, dă‑mi voie! – începurăm tustrei deodată. Chiar şi procuristul scoase un sunet de dezaprobare. — Da, ştiu, – strigă mai tare decât noi toţi domnul cel cărunt, – dumneavoastră vorbiţi despre ceea ce credeţi că există pe când eu vorbesc despre ceea ce este. Orice bărbat simte faţă de orice femeie frumoasă, ceea ce dumneavoastră numiţi dragoste. — Dar dumneata spui lucruri îngrozitoare! Aşa dar nu există între oameni sentimentul acela care se cheamă dragoste şi care ne este dat nu pentru câteva luni sau câţiva ani, ci pentru toată viaţa? — Nu, nu există! Chiar dacă am admite că un bărbat ar prefera o femeie pentru toată viaţa, femeia, după toate probabilităţile, va prefera pe altul. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi cât o fi lumea, – decise el, scoţându‑şi tabachera şi aprinzându‑şi o ţigară. — Totuşi, poate exista şi reciprocitate, – făcu avocatul. — Nu, nu poate să existe, – răspunse domnul cărunt. – aşa cum nu se poate ca într‑un car de mazăre să vezi aşezându‑se alături două boabe pe care le‑ai însemnat de mai înainte. Şi în afară de asta aici nu e vorba numai de o simplă improbabilitate, ci de ceva sigur, de saturaţie. A iubi toată viaţa o femeie ori un bărbat este ca şi cum ai spune că o lumânare poate arde o viaţă întreagă, – zise el trăgând cu sete din ţigară. — Dar dumneata vorbeşti numai de dragostea trupească Nu admiţi dragostea bazată pe identitate de idealuri, pe înrudire spirituală? – întrebă doamna. — Înrudire spirituală! – identitate de idealuri! – repetă el, scoţând acelaşi sunet ciudat. – Dar atunci nu văd de ce oamenii se culcă împreună! – Fie‑mi iertată grosolănia. Căci nu e un motiv să te culci, împreună, fiindcă ai un singur şi acelaşi ideal – zise el râzând nervos. — Dar dă‑mi voie, – obiectă avocatul, – faptele contrazic spusele dumitale. Căsnicia există, o constatăm, dacă nu pentru întreaga omenire, măcar pentru majoritatea cea mai însemnată căsnicia e regulă şi mulţi soţi trăiesc în mod cinstit o viaţă îndelungată şi unită. Domnul cărunt râse din nou. — Să avem iertare. Mai întâi dumneata spui că la temelia căsniciei e dragostea, iar atunci când eu îmi exprim îndoiala cu privire la existenţa dragostei în afară de cea senzuală, dumneata îmi demonstrezi existenţa dragostei prin faptul că există căsnicii. Dar căsnicia din vremurile noastre nu e decât o înşelătorie! — Nu, dă‑mi voie, – se împotrivi avocatul, – eu constat doar că există şi că vor exista căsnicii. — Există. Dar de ce există? Au existat şi există pentru oamenii care văd în căsnicie ceva misterios, o sfântă taină care‑i obligă în faţa lui Dumnezeu. Pentru dânşii există. Pe când pentru noi, nu. În societatea noastră oamenii se însoară fără a vedea în căsnicie altceva decât împreunarea; nu poate deci rezulta decât sau ipocrizie sau violenţă. Când e ipocrizie e mai uşor de suportat. Soţul şi soţia înşeală numai pe ceilalţi, lăsând să se creadă că trăiesc în monogamie, pe când de fapt trăiesc în poligamie sau poliandrie. E destul de rău, fireşte, dar totuşi mai merge. Când însăşi aceasta se întâmplă de cele mai dese ori, – soţul şi soţia şi‑au luat obligaţia formală de a trăi împreună toată viaţa şi se urăsc reciproc, începând chiar din a doua lună, când vor să se despartă şi totuşi rămân împreună, atunci începe acel infern înfricoşător din pricina căruia oamenii iau darul beţiei, se împuşcă, ucid şi se otrăvesc ori prefac în otravă viaţa lor şi a altora – rosti el din ce în ce mai repede, nedând nimănui răgaz să spuie o vorbă şi înfierbântându‑se tot mai tare. Toţi tăceau. Se simţeau stingheriţi. — Da, fără îndoială, există episoade critice în viaţa conjugală, – mărturisi avocatul, vrând să curme o discuţie care devenise neplăcut de aprinsă. — După cum văd m‑ai recunoscut cine sunt? – întrebă deodată domnul nervos, cu glas scăzut şi parcă mai calm. — Nu, n‑am avut plăcerea. — Plăcerea nu e aşa de mare. Eu sunt Pozdnîşev, acela care a trecut printr‑un asemenea episod critic la care ai făcut dumneata aluzie, episod în care mi‑am ucis soţia, – spuse el, săgetând pe fiecare dintre noi cu privirea. Nimeni nu găsi ce să mai spună şi tăcură cu toţii. — Ei, nu‑i nimic, – zise el, producând iarăşi sunetul ciudat. — Adică, iertaţi‑mă!… n‑am să vă mai plictisesc, — Nu, vai de mine… – zise avocatul, fără să‑şi dea prea bine seama ce a vrut să spună prin acest „vai de mine”. Dar Pozdnîşev, fără să‑l mai asculte, întoarse brusc spatele şi se duse să‑şi ia locul. Domnul şi doamna începură să vorbească ceva în şoaptă. Eu şedeam alături de Pozdnîşev şi tăceam negăsind ce să spun. Ca să citesc era prea întuneric, de aceea închisei ochii, prefăcându‑mă că vreau să dorm. Stăturăm astfel tăcuţi până la staţia următoare. În gară, domnul cu doamna au trecut în alt vagon, după cum luaseră înţelegere mai dinainte cu conductorul. Procuristul se cuibări pe bancă şi adormi. Pozdnîşev fuma într‑una şi bea ceaiul, pe care‑l opărise încă din gara precedentă. Când deschisei ochii şi‑i aruncai o privire, mi se adresă deodată cu hotărâre şi cu iritare: — Poate, că‑ţi este neplăcut să stai cu mine. Acum când ştii cine sunt? În cazul acesta n‑am decât să mă duc de aici. — Nu. Te rog. — Atunci vrei să iei un ceai? Numai că e cam tare. – Îmi turnă ceai. – Dânşii pretind… şi nu fac decât să mintă într‑una. – zise el. — Ce anume? – am întrebat. — Despre acelaşi lucru, despre dragostea lor şi despre ceea ce este ea. Poate vrei să dormi? — Nu mi‑e somn deloc. — Vrei atunci să‑ţi povestesc cum tocmai această dragoste m‑a dus la ceea ce mi s‑a întâmplat? — Fireşte, dacă nu‑ţi vine greu. — Nu, mai degrabă îmi vine greu să tac. Dar bea ceaiul Sau e prea tare? Ceaiul era într‑adevăr ca berea, dar am băut un pahar. În vremea aceasta trecu conductorul. Domnul cărunt îl urmări în tăcere cu ochii plini de iritare şi nu începu să vorbească, decât după ce conductorul se depărta.   [1] Un cod patriarhal, sever întocmit în Rusia în secolul al XV‑lea şi cuprinzând poveţe cu privire la organizarea familiei şi a casei.