Recent Posts
Posts
Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi „Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie ca s‑o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui”. (Matei, V, 28).   „Ucenicii Lui i‑au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare” „El le‑a răspuns: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni care s‑au născut aşa chiar din pântecele maicii lor; sunt alţii care au fost făcuţi fameni de oameni; şi mai sunt alţii care singuri s‑au făcut fameni pentru împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta să‑l primească” Matei XIX, 10, 11, 12).     1   Era pe la începutul primăverii. Ne aflam de două zile pe drum. La fiecare staţie cei care călătoreau pe distanţe mici mereu intrau în vagon sau ieşeau. Trei călători veneau ca şi mine de la locul de unde pornise trenul: o doamnă nu prea tânără şi destul de urâtă, trasă la faţă, cu ţigara în gura, în cap cu o căciuliţă şi îmbrăcată cu un palton de croială mai mult bărbătească. Alături, tovarăşul ei, un bărbat de vreo patruzeci de ani, foarte vorbăreţ, având în jurul lui o mulţime de obiecte de voiaj nou‑nouţe. Stând mai retras, se afla un domn ale cărui mişcări dovedeau nervozitate. Era de statură mijlocie, arăta încă în puterea vârstei şi părul lui creţ părea încărunţit înainte de vreme. Ochii aveau o neobişnuită sclipire şi treceau mereu cu repeziciune de la un obiect la altul. Purta un palton uzat, dar de croială elegantă, cu guler de astrahan şi o căciulă înaltă din aceeaşi blană. Când se descheia, se zărea de sub palton o haină şi o cămaşă cu cusături ruseşti. Şi mai avea ceva ciudat: din când în când scotea nişte sunete stranii, ca o tuse sau ca un început de râs întrerupt. În tot timpul drumului se ferise vădit să lege vreo cunoştinţă. Dacă încerca cineva să intre în vorbă cu dânsul, răspundea scurt şi sec; citea, fuma uitându‑se pe fereastră, îşi sorbea ceaiul, ori se îndeletnicea cu merindele pe care le scotea dintr‑un sac vechi. Aveam totuşi impresia că singurătatea îl apăsa şi de câteva ori am vrut să intru în vorbă cu el, dar de fiecare dată când privirile noastre se întâlneau – ceea ce se întâmpla des, deoarece şedeam faţă în faţă, – întorcea capul şi începea să citească sau se uita pe fereastră. A doua zi pe înserate, cu prilejul opririi într‑o gară mare domnul cel nervos coborî să‑şi aducă apă fiartă pentru ceai. Iar domnul cu obiectele nou‑nouţe, un avocat după cum am aflat mai târziu, se duse să bea ceaiul în gară, împreună cu vecina lui de bancă, doamna care fuma şi purta palton croit bărbăteşte. În lipsa lor, au intrat în vagon, câţiva călători noi, printre care şi un bătrân înalt, cu barba rasă şi cu faţa brăzdată de zbârcituri, probabil un negustor înfăşurat într‑o şubă de dihor şi în cap cu o şapcă de stofă cu cozoroc foarte mare. Negustorul s‑a aşezat în faţa locurilor părăsite de doamnă şi de avocat, şi a intrat de îndată în vorbă cu un tânăr, care părea să fie procuristul unei firme comerciale şi care se urcase în aceeaşi gară. Locul meu venea pieziş faţă de al lor şi cum trenul stătea pe loc, am putut, în clipele când nu trecea nimeni, să prind câteva crâmpeie din cele ce‑şi spuneau. Negustorul lămuri mai întâi că se duce la moşia lui, care se află aproape de gara următoare. Apoi, ca de‑obicei, vorbiră despre preţuri, despre negoţ, despre comerţul din Moscova, pe urmă despre iarmarocul din Nijni‑Novgorod. Tânărul începu atunci să istorisească despre chefurile pe care un negustor bogat, cunoscut de amândoi le făcuse la iarmaroc. Dar bătrânul nu‑l lăsă sa isprăvească şi povesti la rându‑i despre chefurile pe care le făcuse şi el pe vremuri la Cunavin. Se vede treaba că se simţea şi acum încântat de isprăvile de la acele chefuri şi povestea cu o vădită fală cum el şi acest negustor bogat săvârşiseră în stare de beţie o trăsnaie atât de grozavă la Cunavin, încât n‑o putea spune decât în şoaptă, la ureche. Procuristul izbucni într‑un hohot de râs care răsuna în tot vagonul; bătrânul râse şi el, arătându‑şi doi dinţi galbeni. Înţelegând că nu mă puteam aştepta să aud nimic interesant, m‑am dus să mă plimb pe peron până la plecarea trenului. Când să cobor dădui peste avocat, care venea spre tren cu doamna şi discuta cu ea foarte aprins. — Nu mai ai timp, – mă înştiinţa avocatul cel vorbăreţ, – acuşi are să sune clopotul pentru a doua oară. Într‑adevăr, nici n‑ajunsesem până la capătul trenului şi se auzi clopotul. Când m‑am întors în vagon, conversaţia urma cu aceeaşi însufleţire între doamnă si avocat. Bătrânul negustor şedea tăcut în faţa lor, privind sever drept înainte şi molfăind din buze cu dezaprobare. — Apoi femeia i‑a declarat pe faţă soţului ei, – povestea avocatul zâmbind, în clipa când treceam pe lângă el, – i‑a declarat că nu poate şi nici nu vrea să trăiască cu dânsul, deoarece… N‑am izbutit să desluşesc ce a mai spus. În urma mea mai trecură alţi călători, apoi conductorul, pe urmă intră în fugă un hamal şi gălăgia dură destul de mult; conversaţia nici nu se mai auzea din pricina vuietului. Când se făcu linişte, şi glasul avocatului răzbătu din nou, firul discuţiei trecuse, pesemne, de la un caz concret, la consideraţii cu caracter general. Avocatul era de părere că problema divorţului ocupă în prezent opinia publică din întreaga Europă, şi că la noi apar din ce în ce mai des asemenea cazuri. Dându‑şi seama că se aude numai vocea lui, avocatul îşi curmă expunerile şi se adresă bătrânului. — În vremurile vechi altfel mergeau lucrurile, nu‑i aşa? – întrebă el, zâmbind prietenos. Negustorul vru să răspundă ceva, dar în aceeaşi clipă trenul porni şi bătrânul, scoţându‑şi şapca, începu să‑şi facă cruce şi să murmure o rugăciune. Avocatul, întorcându‑şi privirea în altă parte, aştepta respectuos. După ce‑şi isprăvi rugăciunea şi după ce‑şi făcu de trei ori semnul crucii, bătrânul îşi puse şapca potrivind‑o drept şi îndesând‑o în cap, apoi se aşeză mai bine pe locul lui şi începu să vorbească. — Aşa ceva se întâmpla şi înainte vreme, stimate domn, însă mai rar, – spuse el. – Dar după cum merg astăzi treburile nici nu se poate să fie altfel. Oamenii prea sunt tobă de carte. Trenul mărindu‑şi viteza, roţile bocăneau în locurile de împreunare a şinelor şi nu era chip să aud lămurit, dar cum ţineam să nu‑mi scape nimic, m‑am dat mai aproape. Vecinul meu, domnul nervos, cu ochii strălucitori, părea deasemenea dornic să audă şi el, căci fără să se ridice de la locul lui trăgea cu urechea. — Dar ce‑i de vină cartea? – întrebă doamna zâmbind uşor. – Oare ar fi mai bine să se căsătorească oamenii ca pe vremuri, fără ca logodnicii să se fi văzut măcar la ochi? urmă ea, răspunzând cum fac de obicei doamnele, nu la vorbele pe care le‑a rostit interlocutorul, ci la cele pe care presupunea ea că le va rosti. – Fără să ştie dacă se iubesc, nici dacă s‑ar putea iubi; fără să ştie nimic, femeile se măritau cu primul venit, iar pe urmă o duceau într‑un chin toată viaţa. Asta era mai bine, după părerea dumitale? – întrebă ea uitându‑se mai mult la mine şi la avocat, decât la bătrânul cu care discuta. — Prea au ajuns tobă de carte, – repetă negustorul, privind‑o cu dispreţ şi lăsându‑i întrebarea fără răspuns. — Aş dori să ştiu cum explici dumneata legătura dintre învăţătură şi neînţelegerile din căsnicie, – zise avocatul, stăpânindu‑şi un surâs. Negustorul vru să spună ceva, dar doamna îl întrerupse… — Ei, s‑au dus timpurile acelea — Lasă‑l te rog să‑şi spună gândul – interveni avocatul. — Toate prostiile vin din învăţătură, – glăsui neînduplecat bătrânul. — Oamenii care nu se iubesc se pomenesc căsătoriţi de alţii, iar pe urmă lumea se miră că nu trăiesc în bună înţelegere, – se grăbi să isprăvească doamna, aruncându‑ne pe rând câte o privire: avocatului, mie şi chiar procuristului care se ridicase de la locul lui şi, sprijinindu‑se pe spătarul canapelei, zâmbea, ascultând. – Numai animalele pot fi împerechiate aşa cum vrea stăpânul. Pe când oamenii, dimpotrivă, au înclinaţiile şi sentimentele lor, – încheie ea, vrând fără îndoială să‑l înţepe pe negustor. — Greşeşti vorbind aşa, stimată doamnă, – spuse bătrânul, – animalul e animal, pe când omul trăieşte după legi. — Dar cum să trăieşti cu un om, dacă nu‑i dragoste? – se repezea mereu doamna să‑şi proclame ideile, care i se păreau fără îndoială foarte noi. — Înainte‑vreme lumea nici nu punea asemenea întrebări, – rosti convingător bătrânul – abia acuma a intrat aşa ceva în obiceiurile noastre. E destul să se întâmple te miri ce, că femeia se burzuluieşte numaidecât şi declară scurt: „Plec de la tine”. Chiar şi la ţărani a pătruns moda asta. „Na, zice, uite ia‑ţi cămăşile şi nădragii, că eu plec cu Vanca; el are părul mai creţ decât al tău”. Atunci mai încearcă de judecă, dacă îţi dă mâna. Dar mai întâi de toate, femeia trebuie să ştie de frică. Procuristul privi spre avocat, spre doamnă şi spre mine, stăpânindu‑şi zâmbetul şi stând gata ca după atitudinea noastră să zeflemisească sau să aprobe vorbele negustorului. — Ce fel de frică? – întrebă doamna — Păi, uite ce fel: să se teamă de bărbat! iată ce fel de frică. — Ehei, dragă tătucule, vremurile acelea s‑au dus pentru vecie! – zise doamna cu oarecare răutate. — Nu, stimată doamnă, vremurile acelea nu‑s chiar aşa de duse cum ni se pare. Precum, din coasta bărbatului a fost făcută Eva, aşa va rămâne şi în vecii vecilor! – decretă bătrânul scuturând din cap atât de grav şi de triumfător încât procuristul hotărî pe loc că victoria e de partea negustorului şi râse zgomotos. — Fireşte, acesta e felul de a judeca al bărbaţilor, – zise doamna, nedându‑se bătută şi cuprinzându‑ne cu privirea. – V‑aţi acordat singuri toată libertatea, iar pe femeie vreţi s‑o ţineţi închisă într‑un turn. Întrucât vă priveşte, vă puteţi îngădui orice, nu‑i aşa? — Nu spune nimeni una ca asta. Însă de pe urma relei purtări a bărbatului în afară de casă, nu se adaugă nimic la familie, pe când soţia e un vas fragil – urmă negustorul. Tonul convingător al negustorului părea să câştige treptat pe ascultători; dar doamna, măcar că se simţea destul de încurcată, nu se dădea încă bătută. — Fie şi cum zici, însă cred că şi. Dumneata eşti de părere că şi femeia e o creatură umană şi are aceleaşi sentimente ca şi bărbatul. Ce trebuie să facă dacă nu‑şi iubeşte soţul? — Nu‑l iubeşte!? – repetă ameninţător negustorul, mişcând din sprâncene şi din buze. – Să n‑ai nicio grijă, va învăţa să‑l iubească. Acest argument neaşteptat îi plăcu în chip deosebit procuristului, care scoase un chicotit de aprobare. — Nu, nu va învăţa să‑l iubească, – se înverşuna doamna, – dacă nu există iubire – dragoste cu sila nu se poate. — Ei, şi dacă soţia îşi va înşela bărbatul, atunci ce te faci? – sări şi avocatul. — Aşa ceva nu se cuvine, – zise negustorul, – pentru asta trebuie pază. — Dar dacă se întâmplă totuşi, cu toată paza, atunci ce‑i de făcut? Căci de întâmplat se întâmplă. — Într‑o anumită lume poate că se întâmplă, însă la noi, nu, – spuse bătrânul. Urmă o tăcere. Procuristul se mişcă, se dădu mai aproape, şi vrând probabil să nu rămână mai prejos de ceilalţi începu, zâmbind mereu: — Mda? uite – aşa i s‑a întâmplat o poznă şi unui băiat de la noi. Asta e greu de înghiţit. A nimerit şi el o femeie de cele stricate. Şi femeia, niciuna, nici două şi‑a dat în petec. La început cu un contabil. Băiatul, om serios şi deştept căută s‑o aducă pe calea cea dreaptă cu binişorul. Ea nici gând să se potolească. Îi făcea omului tot felul de şotii. S‑a apucat să‑i fure şi banii. Atunci a început şi el s‑o bată. Şi ce credeţi, de ce o bătea, de ce se făcea mai rea. S‑a dat în dragoste, să‑mi iertaţi cuvântul, cu un nebotezat, cu un evreu. Ce era să facă omul? A lăsat‑o. Acum el duce o viaţă de holtei iar ea bate uliţele… — Pentru că e un prost! – zise bătrânul. – Dacă de la început ar fi ţinut‑o de scurt, ar fi trăit şi în ziua de azi cu ea. Ascultă‑mă pe mine. De la început trebuie să ţii strâns hăţurile. Să nu laşi femeii frâu slobod în casă, cum nu laşi calul slobod pe drumul mare. În clipa aceea intră conductorul şi ceru biletele pentru gara următoare. Bătrânul întinse biletul. — M‑da‑da, pe femei trebuie să le ţii din scurt la vreme, altfel totul se prăbuşeşte. — Dar cum rămâne atunci eu cele ce povesteai chiar dumneata adineauri despre chefurile oamenilor însuraţi la iarmarocul din Cunavin? – întrebai eu, nemaiputându‑mă stăpâni. — Asta‑i cu totul altceva, – zise negustorul şi se adânci în tăcere. Gând se auzi fluieratul locomotivei, se sculă, îşi scoase sacul de sub bancă, îşi încheie şuba şi, ridicându‑şi şapca ieşi pe platforma vagonului.   2   De îndată ce bătrânul ieşi, discuţia se încinse pe mai multe glasuri. — Unchiaşul e de modă veche – zise procuristul. — Un adevărat domostroi[1], – încuviinţă doamna. – Ce concepţii sălbatice despre femeie şi despre căsnicie! — Da, suntem încă departe de concepţia europeană asupra căsniciei, – recunoscu şi avocatul. — Căci lucrul principal, pe care nu‑l înţeleg astfel de oameni, – urmă doamna, – este că o căsnicie fără dragoste nu e căsnicie, că numai dragostea sfinţeşte căsnicia şi pe adevărata căsnicie este numai aceea sfinţită de dragoste. Procuristul zâmbea şi era numai urechi, căutând să‑şi întipărească în minte cât mai multe asemenea vorbe înţelepte, pentru a le folosi mai târziu. Pe la jumătatea tiradei rostită de doamnă, se auzi la spatele meu ceva ca un început de râs sau ca un plâns întrerupt; întorcându‑ne privirile într‑acolo, văzurăm că vecinul meu, domnul singuratic, cu păr cărunt şi ochi strălucitori, se apropiase neobservat în timpul discuţiei, care părea să aibă un interes deosebit pentru dânsul. Stătea în picioare, sprijinit cu mâinile de spătarul băncii şi arăta peste măsură de turburat – : se aprinsese la faţă şi îi zvâcnea un muşchi de la obraz. — Dar ce dragoste… dragoste… ce dragoste… este aceea care sfinţeşte căsnicia? – întrebă el, încâlcind vorbele. Băgând de seamă cât de turburat este noul interlocutor, doamna îşi dădu toată silinţa să‑i răspundă cât mai blând şi mai lămurit. — Dragostea adevărată… dacă există asemenea dragoste între bărbat şi femeie, atunci e cu putinţă şi căsnicia, – zise doamna. — Da, dar ce înţelegem prin dragoste adevărată? – întrebă domnul cu ochi strălucitori, zâmbind încurcat şi cu sfială. — Ştie oricine ce înseamnă dragoste, – declară doamna, vrând să încheie discuţia. — Iată, eu nu ştiu, – mărturisi domnul. – Şi aş fi curios să aflu ce definiţie dai dumneata… — Cum aşa? e foarte simplu, – zise doamna, dar rămase pe gânduri. – Dragostea? dragostea este o preferinţă exclusivă a unui bărbat sau a unei femei faţă de o persoană de celălalt sex. — Preferinţă pentru cât timp? Pentru o lună? Pentru două zile, pentru o jumătate de ceas? – întrebă domnul cărunt, apoi râse. — Nu, dă‑mi voie, dumneata probabil vorbeşti despre altceva. — Nu, despre acelaşi lucru. — Doamna spune, – intră în vorbă avocatul, – că o căsnicie trebuie să rezulte în primul rând din ataşament, din dragoste dacă vrei. Şi că numai dacă acest sentiment există, numai în acest caz căsnicia reprezintă ceva, ca să zicem aşa, sfânt. Apoi mai spune că orice căsnicie, la temelia căreia nu se află un ataşament firesc – dragoste, dacă vrei – nu conţine nicio obligaţie morală. Am înţeles bine? – întrebă el pe doamnă. Printr‑o înclinare a capului doamna încuviinţă. — Apoi… – voi avocatul să‑şi urmeze discursul, dar celălalt călător, ai cărui ochi ardeau acum ca focul şi care se vedea că abia se poate stăpâni, îl întrerupse: — Nu, şi eu tot despre aceasta vorbesc, despre preferinţa unui bărbat pentru o femeie sau a unei femei pentru un bărbat cu excluderea tuturor celorlalţi oameni, dar întreb: preferinţă pentru câtă vreme? — Pentru câtă vreme? pentru mult timp, uneori pentru toată viaţa, – spuse doamna, strângând din umeri. — Atât doar că asta se întâmplă în romane, iar în viaţă, – niciodată. În viaţă, această preferinţă exclusivă durează câţiva ani şi încă foarte rar; de cele mai multe ori se mărgineşte la câteva luni, sau chiar săptămâni, zile, ore, – reluă el, dându‑şi seama că stârneşte mirarea tuturor şi părând bucuros de acest lucru. — Vai, ce vorbeşti! Dar de loc! Nu, nu, dă‑mi voie! – începurăm tustrei deodată. Chiar şi procuristul scoase un sunet de dezaprobare. — Da, ştiu, – strigă mai tare decât noi toţi domnul cel cărunt, – dumneavoastră vorbiţi despre ceea ce credeţi că există pe când eu vorbesc despre ceea ce este. Orice bărbat simte faţă de orice femeie frumoasă, ceea ce dumneavoastră numiţi dragoste. — Dar dumneata spui lucruri îngrozitoare! Aşa dar nu există între oameni sentimentul acela care se cheamă dragoste şi care ne este dat nu pentru câteva luni sau câţiva ani, ci pentru toată viaţa? — Nu, nu există! Chiar dacă am admite că un bărbat ar prefera o femeie pentru toată viaţa, femeia, după toate probabilităţile, va prefera pe altul. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi cât o fi lumea, – decise el, scoţându‑şi tabachera şi aprinzându‑şi o ţigară. — Totuşi, poate exista şi reciprocitate, – făcu avocatul. — Nu, nu poate să existe, – răspunse domnul cărunt. – aşa cum nu se poate ca într‑un car de mazăre să vezi aşezându‑se alături două boabe pe care le‑ai însemnat de mai înainte. Şi în afară de asta aici nu e vorba numai de o simplă improbabilitate, ci de ceva sigur, de saturaţie. A iubi toată viaţa o femeie ori un bărbat este ca şi cum ai spune că o lumânare poate arde o viaţă întreagă, – zise el trăgând cu sete din ţigară. — Dar dumneata vorbeşti numai de dragostea trupească Nu admiţi dragostea bazată pe identitate de idealuri, pe înrudire spirituală? – întrebă doamna. — Înrudire spirituală! – identitate de idealuri! – repetă el, scoţând acelaşi sunet ciudat. – Dar atunci nu văd de ce oamenii se culcă împreună! – Fie‑mi iertată grosolănia. Căci nu e un motiv să te culci, împreună, fiindcă ai un singur şi acelaşi ideal – zise el râzând nervos. — Dar dă‑mi voie, – obiectă avocatul, – faptele contrazic spusele dumitale. Căsnicia există, o constatăm, dacă nu pentru întreaga omenire, măcar pentru majoritatea cea mai însemnată căsnicia e regulă şi mulţi soţi trăiesc în mod cinstit o viaţă îndelungată şi unită. Domnul cărunt râse din nou. — Să avem iertare. Mai întâi dumneata spui că la temelia căsniciei e dragostea, iar atunci când eu îmi exprim îndoiala cu privire la existenţa dragostei în afară de cea senzuală, dumneata îmi demonstrezi existenţa dragostei prin faptul că există căsnicii. Dar căsnicia din vremurile noastre nu e decât o înşelătorie! — Nu, dă‑mi voie, – se împotrivi avocatul, – eu constat doar că există şi că vor exista căsnicii. — Există. Dar de ce există? Au existat şi există pentru oamenii care văd în căsnicie ceva misterios, o sfântă taină care‑i obligă în faţa lui Dumnezeu. Pentru dânşii există. Pe când pentru noi, nu. În societatea noastră oamenii se însoară fără a vedea în căsnicie altceva decât împreunarea; nu poate deci rezulta decât sau ipocrizie sau violenţă. Când e ipocrizie e mai uşor de suportat. Soţul şi soţia înşeală numai pe ceilalţi, lăsând să se creadă că trăiesc în monogamie, pe când de fapt trăiesc în poligamie sau poliandrie. E destul de rău, fireşte, dar totuşi mai merge. Când însăşi aceasta se întâmplă de cele mai dese ori, – soţul şi soţia şi‑au luat obligaţia formală de a trăi împreună toată viaţa şi se urăsc reciproc, începând chiar din a doua lună, când vor să se despartă şi totuşi rămân împreună, atunci începe acel infern înfricoşător din pricina căruia oamenii iau darul beţiei, se împuşcă, ucid şi se otrăvesc ori prefac în otravă viaţa lor şi a altora – rosti el din ce în ce mai repede, nedând nimănui răgaz să spuie o vorbă şi înfierbântându‑se tot mai tare. Toţi tăceau. Se simţeau stingheriţi. — Da, fără îndoială, există episoade critice în viaţa conjugală, – mărturisi avocatul, vrând să curme o discuţie care devenise neplăcut de aprinsă. — După cum văd m‑ai recunoscut cine sunt? – întrebă deodată domnul nervos, cu glas scăzut şi parcă mai calm. — Nu, n‑am avut plăcerea. — Plăcerea nu e aşa de mare. Eu sunt Pozdnîşev, acela care a trecut printr‑un asemenea episod critic la care ai făcut dumneata aluzie, episod în care mi‑am ucis soţia, – spuse el, săgetând pe fiecare dintre noi cu privirea. Nimeni nu găsi ce să mai spună şi tăcură cu toţii. — Ei, nu‑i nimic, – zise el, producând iarăşi sunetul ciudat. — Adică, iertaţi‑mă!… n‑am să vă mai plictisesc, — Nu, vai de mine… – zise avocatul, fără să‑şi dea prea bine seama ce a vrut să spună prin acest „vai de mine”. Dar Pozdnîşev, fără să‑l mai asculte, întoarse brusc spatele şi se duse să‑şi ia locul. Domnul şi doamna începură să vorbească ceva în şoaptă. Eu şedeam alături de Pozdnîşev şi tăceam negăsind ce să spun. Ca să citesc era prea întuneric, de aceea închisei ochii, prefăcându‑mă că vreau să dorm. Stăturăm astfel tăcuţi până la staţia următoare. În gară, domnul cu doamna au trecut în alt vagon, după cum luaseră înţelegere mai dinainte cu conductorul. Procuristul se cuibări pe bancă şi adormi. Pozdnîşev fuma într‑una şi bea ceaiul, pe care‑l opărise încă din gara precedentă. Când deschisei ochii şi‑i aruncai o privire, mi se adresă deodată cu hotărâre şi cu iritare: — Poate, că‑ţi este neplăcut să stai cu mine. Acum când ştii cine sunt? În cazul acesta n‑am decât să mă duc de aici. — Nu. Te rog. — Atunci vrei să iei un ceai? Numai că e cam tare. – Îmi turnă ceai. – Dânşii pretind… şi nu fac decât să mintă într‑una. – zise el. — Ce anume? – am întrebat. — Despre acelaşi lucru, despre dragostea lor şi despre ceea ce este ea. Poate vrei să dormi? — Nu mi‑e somn deloc. — Vrei atunci să‑ţi povestesc cum tocmai această dragoste m‑a dus la ceea ce mi s‑a întâmplat? — Fireşte, dacă nu‑ţi vine greu. — Nu, mai degrabă îmi vine greu să tac. Dar bea ceaiul Sau e prea tare? Ceaiul era într‑adevăr ca berea, dar am băut un pahar. În vremea aceasta trecu conductorul. Domnul cărunt îl urmări în tăcere cu ochii plini de iritare şi nu începu să vorbească, decât după ce conductorul se depărta.   [1] Un cod patriarhal, sever întocmit în Rusia în secolul al XV‑lea şi cuprinzând poveţe cu privire la organizarea familiei şi a casei.  
  Razboi si pace de Lev Tolstoi   Partea întâi   – EH BIEN, MON PRINCE, Gênes et Lucques ne sont plus que des apanages, des moşii de la familie Buonaparte. Non, je vous préviens que si vous ne me dites pas que nous avons la guerre, si vous vous permettez encore de pallier loutes les infamies, toutes les atrocités de cet Antichrist (ma parole, j’y crois) – je ne vous connais plus, vous n’êtes plus mon ami, vous n’êtes plus robul meu credincios, comme vous dites. Dar, mai întâi, bună seara, bună seara! Je vois que je vous fais peur. Ia te rog loc şi să stăm puţin de vorbă.   Cu aceste cuvinte îl întâmpina în iulie 1805, bine cunoscuta Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare şi confidenta împărătesei Maria Feodorovna, pe marele demnitar prinţul Vasili, sosit cel dintâi la serata pe care ea o dădea. Anna Pavlovna tuşea de câteva zile: avea gripă, după cum spunea ea („gripă” era pe atunci un termen nou, folosit numai de puţină lume). În invitaţiile trimise de dimineaţă printr-un lacheu în livrea roşie scrisese pentru toţi, fără deosebire:   „Si vous n’avez rien de mieux à faire, M. le comte (sau mon prince), et si la perspective de passer la soirée chez une pauvre malade ne vous effraye pas trop, je serai charmée de vous voir chez moi entre 7 et 10 heures. Annette Scherer.”   – Dieu, quelle virulente sortie! exclamă prinţul intrând, fără să pară câtuşi de puţin intimidat de o asemenea primire, cu o expresie senină pe obrazul lătăreţ, sigur de sine în strălucitoarea lui uniformă de curtean, cu fireturi, cu decoraţii pe piept, pantofi şi ciorapi de mătase.   Vorbea franceză aleasă, în care bunicii noştri nu mai că se exprimau, dar în care şi gândeau, şi o rostea cu acele intonaţii molcome, cu nuanţe de condescendenţă, caracteristice oamenilor cu vază, îmbătrâniţi pe lângă Curte şi în înalta societate. Păşi spre Anna Pavlovna îi sărută mâna, îşi întinse chelia parfumată şi lucioasă ca să i-o sărute, apoi se aşeză tacticos pe canapea.   – Avant tout, dites-moi comment vous allez, chère amie? Linişteşte-mă, rosti el fără să-şi schimbe tonul, care, sub etichetă şi compasiune, ascundea indiferenţă şi chiar ironie.   – Cum poţi fi sănătos… când sufleteşte nu faci decât să te zbuciumi? E oare cu putinţă ca un om simţitor să rămână nepăsător în zilele noastre? zise Anna Pavlovna. Rămâi, sper, toată seara la mine, nu?   – Dar recepţia ambasadorului Angliei? Azi e miercuri! Trebuie să fac act de prezenţă, răspunse prinţul. Va trece fiică-mea pe-aici ca să mă ia.   – Credeam că recepţia de astăzi s-a amânat. Je vous avoue que toutes ces fêtes et tous ces feux d’artifice commencent à devenir insipides.   – Dacă s-ar fi ştiut că doreşti aceasta, recepţia ar fi fost amânată, rosti prinţul ca un automat, spunând din obişnuinţă lucruri pe care nici măcar n-avea pretenţia să le creadă cineva.   – Ne me tourmentez pas. Eh bien, qu’a-t-on décidé par rapport à la dépêche de Novosilzoff? Vous savez tout.   – Cum să-ţi spun? răspunse prinţul pe un ton rece şi plictisit. Qu’a-t-on décidé? On a décidé que Buonaparte a brûlé ses vaisseaux, et je crois que nous sommes en train de brûler les nôtres.   Prinţul Vasili vorbea totdeauna alene, cum rostesc actorii un rol dintr-o piesă învechită. Anna Pavlovna Sherer, dimpotrivă, în ciuda celor patruzeci de ani ai săi, era plină de vioiciune şi de elan.   De altfel, îşi datora faima ei în societate, pasiunii cu care discuta întotdeauna; uneori trebuia să pară entuziastă chiar când nu era dispusă la asta, pentru a nu înşela aşteptările celor care o cunoşteau. Zâmbetul reţinut ce flutura necontenit pe faţa Annei Pavlovna, deşi nepotrivit cu trăsăturile ei de femeie trecută, arăta, întocmai ca la copiii răsfăţaţi, conştiinţa limpede a acestui cusur plin de farmec, de care ea nu voia, nu putea şi nici nu găsea cu cale să se dezbare.   În toiul acestei discuţii politice, Anna Pavlovna se înflăcăra.   – Ah, nu-mi vorbi de Austria! Poate nu înţeleg eu nimica, dar Austria n-a dorit niciodată şi nu doreşte nici azi războiul. Ea ne trădează. Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei! Binefăcătorul nostru cunoaşte înalta sa chemare şi-i va fi credincios. E singurul lucru în care cred! Bunului şi minunatului nostru suveran îi revine acest măreţ rol în lume; şi el e aşa de virtuos şi de mărinimos, încât Dumnezeu nu-l va părăsi şi-l va ajuta să-şi împlinească menirea de a strivi hidra revoluţiei, întruchipată de acest ucigaş şi scelerat, şi care în clipa de faţă e şi mai înspăimântătoare. Noi va trebui să răscumpărăm, singuri, sângele celui nevinovat. În cine, mă rog, ne putem pune nădejdea?… Anglia, cu spiritul ei negustoresc, nu va înţelege, şi, de altfel, nici nu e în stare să înţeleagă toată măreţia sufletească a împăratului Alexandru. Ea a refuzat să părăsească Malta. Vrea să găsească, caută, un gând ascuns în acţiunile noastre. Ce i-au răspuns ei lui Novosilţov?… Nimic. N-au înţeles şi nu pot înţelege spiritul de abnegaţie al împăratului nostru, care nu vrea nimic pentru el însuşi şi vrea totul pentru binele omenirii. Şi ce-au făgăduit, mă rog? Nimic. Dar nici cât au făgăduit n-au să facă! Iar Prusia, ea a şi declarat că Bonaparte e de neînvins şi că Europa întreagă n-are nicio putere în faţa lui… Eu nu cred nicio vorbă din tot ce îndrugă Hardenberg, şi nici Haugwitz. Cette fameuse neutralité prussienne, ce n’est qu’un piège[9]. Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului nostru împărat. El va salva Europa!…   Se opri deodată, şi pe chipul ei se ivi un zâmbet de ironie la adresa propriei sale înflăcărări.   – Sunt încredinţat, zise prinţul zâmbind, că dacă în locul simpaticului nostru Wintzengerode ai fi fost trimisă dumneata, ai fi smuls consimţământul regelui prusac. Eşti atât de elocventă! Îmi dai un ceai?   – Numaidecât. À propos, adăugă ea, domolindu-se iarăşi, voi avea astăzi la mine doi oameni deosebit de interesanţi, le vicomte de Mortemart, il est allié aux Montmorency par les Rohans, una dintre cele mai bune familii ale Franţei. Este unul dintre emigranţii de seamă, dintre cei autentici. Şi apoi, l’abbé Morio…, îl cunoşti? E un spirit profund. Ştii c-a fost primit de suveran?   – A! Voi fi foarte fericit să-l cunosc, zise prinţul. Dar spune-mi, adăugă el, ca şi cum şi-ar fi adus întâmplător aminte de un lucru fără nicio însemnătate, când de fapt întrebarea aceasta era principalul scop al vizitei sale, e adevărat că l’impératrice-mère doreşte numirea baronului Funke în postul de prim-secretar al ambasadei din Viena? C’est un pauvre sire, ce baron, à ce qu’il paraît.   Prinţul Vasili râvnea să-şi vadă fiul în postul acesta, în care alţii stăruiau, prin împărăteasa Maria Feodorovna, să-l numească pe baron.   Anna Pavlovna îşi ascunse ochii sub pleoapele lăsate-n jos în semn că nici ea, nici altcineva, oricine ar fi, nu în măsură să judece un lucru care îi convine sau îi e pe plac împărătesei.   – Monsieur le baron de Funke a été recommandé à l’impératrice-mère par sa soeur, atât îşi îngădui ea să răspundă, cu glas mohorât şi rece.   În clipa când rosti numele împărătesei, chipul Annei Pavlovna căpătă o expresie de sincer şi adânc devotament şi respect, îmbinat cu o tristeţe care i se citea pe faţă de fiecare dată când aducea vorba despre înalta ei protectoare. Mai spuse că majestatea-sa a binevoit să arate beaucoup d’estime baronului Funke şi din nou privirea i se învălui într-un nour de tristeţe.   Prinţul tăcu, nepăsător. Anna Pavlovna, cu prezenţa de spirit şi cu îndemânarea ei de femeie şi de curteană, care-i erau caracteristice, vrând să-l şi înţepe puţin pe prinţ pentru cutezanţa de a fi vorbit astfel pe seama unei persoane recomandate împărătesei şi, în acelaşi timp, să-l şi consoleze, schimbă vorba:   – Mais, à propos de votre familie[16], zise ea. Ştii că fiica dumitale, de când a început să iasă în lume, fait les délices de tout le monde. On la trouve belle, comme le jour.   Prinţul se înclină în semn de respect şi recunoştinţă.   – Adeseori mă gândesc, continuă Anna Pavlovna după o clipă de tăcere, apropiindu-se cu scaunul de prinţ şi zâmbindu-i cu prietenie, ca şi cum prin asta ar fi vrut să arate că discuţia cu subiect politic şi monden era încheiată şi că puteau trece la chestiuni familiale, mă gândesc cât de nedrept e împărţit câteodată norocul în viaţă. De ce ţi-a dăruit soarta doi copii atât de buni (nu vorbesc de Anatol, fiul dumitale cel mic, pe care nu-l iubesc, hotărî ea, fără drept de apel, ridicând din sprâncene), doi copii atât de adorabili? Iar dumneata, la drept vorbind, îi preţuieşti mai puţin decât oricine şi de aceea nici nu eşti vrednic de ei!   Şi pe chip îi apăru nelipsitul zâmbet entuziast.   – Que voulez-vous? Lavater aurait dit que je n’ai pas la bosse de la paternité, spuse prinţul.   – Lasă gluma! Aveam de gând să stau de vorbă cu dumneata cu toată seriozitatea. Ştii, sunt nemulţumită de fiul dumitale cel mic. Între noi fie spus (faţa ei luă din nou o expresie de întristare), s-a vorbit despre dânsul la majestatea-sa şi ai fost compătimit…   Prinţul Vasili nu răspunse, dar ea aştepta tăcută, privindu-l cu înţeles. El se posomorî.   – Ce pot să fac? vorbi el în cele din urmă. Ştii doar, am făcut pentru educaţia lor tot ce poate face un tată, amândoi au ieşit des imbéciles. Ippolit, la urma urmei, e un prost liniştit, iar Anatol un prost neastâmpărat. Asta-i toată deosebirea, zise el şi zâmbi mai afectat şi mai firesc ca de obicei, din care pricină zbârciturile adâncite din jurul gurii îi dădură o expresie antipatică şi neaşteptată de vulgaritate.   – Mă întreb de ce le mai dă Dumnezeu copii unor oameni ca dumneata?… Dacă n-ai fi tată, n-aş avea nimic să-ţi reproşez, zise Anna Pavlovna ridicându-şi privirea şi căzând pe gânduri.   – Je suis votre[20] rob credincios, et à vous seule je puis l’avouer[21]. Copiii mei, ce sont les entraves de mon existence[22]. Asta o fi crucea mea. Aşa socot eu! Que voulez-vous[23]?… şi tăcu, arătându-şi printr-un gest resemnarea în faţa cruzimii destinului.   Anna Pavlovna tot pe gânduri stătea.   – Nu ţi-ai zis niciodată că trebuie să-ţi însori fiul, pe Anatol al dumitale? Se spune, urmă ea, că fetele bătrâne ont la manie des mariages[24]. Eu nu-mi simt această slăbiciune, dar am în vedere o petite personne[25], care e tare nefericită lângă tatăl ei, une parente à nous, une princesse[26] Bolkonskaia.   Prinţul Vasili nu spuse niciun cuvânt, dar cu puterea de pătrundere a oamenilor de lume, arătă printr-o simplă mişcare capului că a luat cunoştinţă de aceste lămuriri.   – Nu ştii poate că acest Anatol mă costă patruzeci de mii de ruble pe an? zise el, neputând pesemne să-şi stăpânească şuvoiul gândurilor amare.   Şi, după o tăcere:   – Ce are să se întâmple peste cinci ani dacă lucrurile merg tot aşa? Voilà l’avantage d’être père[27]. E bogată prinţesa dumitale?   – Tatăl ei e straşnic de bogat şi grozav de zgârcit. Trăieşte la ţară. Ştii, faimosul prinţ Bolkonski, pus în retragere încă de pe timpul domniei răposatului împărat şi poreclit „regele Prusiei”. Foarte deştept om, dar plin de ciudăţenii şi cu un caracter nesuferit. La pauvre petite est malheureuse, comme les pierres[28]. Are şi un frate, cel care s-a însurat nu demult cu Lise Meinen; e aghiotantul lui Kutuzov. Vine şi el astă-seară aici.   – Ecoutez, chère Annette[29], spuse prinţul Vasili, apucând deodată mâna celei cu care vorbea şi trăgându-i-o în jos fără niciun rost. Arrangez-moi cette affaire et je suis votre, cel mai credincios rob, à tout jamais[30] („rop”, comme mon vătaf m’écrit des[31] dări de seamă: r-o-p, cu p). Fata e de familie bună şi e bogată. Asta-i tot ce-mi trebuie!   Şi cu mişcările libere, familiare şi graţioase, care-i erau caracteristice, luă mâna doamnei de onoare, i-o sărută, i-o scutură uşor şi apoi se răsturnă pe speteaza jilţului, privind în altă parte.   – Attendez, spuse Anna Pavlovna, chibzuind. Chiar în astă-seară am să vorbesc cu Lise (la femme du jeune Bolkonski)[32]. S-ar putea să şi punem lucrul la cale! Ce sera dans votre famille, que je ferai mon apprentissage de vieille fille[33].   II   SALONUL ANNEI PAVLOVNA începuse încetul cu încetul să se umple. Venise toată protipendada Petersburgului; erau oameni diferiţi ca vârstă şi caracter, dar asemănători prin mediul social în care trăiau. Veni şi fiica prinţului Vasili, frumoasa Hélène, grăbită să-şi ia tatăl la recepţia ambasadorului. Era în rochie de bal şi purta cifra imperială; îşi făcu intrarea şi tânăra, cunoscută drept la femme la plus séduisante de Pétersbourg[34], mica prinţesă Bolkonskaia, căsătorită abia de iarna trecută, care din cauza sarcinii numai ieşea acum în înalta societate, dar tot mai lua parte la unele serate în cerc restrâns. Veni şi prinţul Ippolit, fiul prinţului Vasili, împreună cu Mortemart, pe care îl prezentă celor de faţă; nu lipsea nici abatele Morio, nici mulţi alţii.   – „N-aţi văzut-o încă”, sau „N-aţi cunoscut-o pe ma tante[35]?” repeta Anna Pavlovna de fiecare dată, întâmpinându-şi invitaţii nou sosiţi, şi-i conducea cu multă gravitate în faţa unei bătrânele gătite cu funde înfoiate, care-şi făcuse apariţia dintr-o odaie alăturată de îndată ce începuseră să se adune oaspeţii; le rostea numele, plimbându-şi grăbită privirea de la musafir la ma tante şi apoi se depărta.   Toţi oaspeţii îndeplineau ritualul ploconirii în faţa acestei mătuşi necunoscute care nu interesa pe nimeni şi nu era nimănui de vreun folos. Anna Pavlovna urmărea cu nostalgică şi solemnă participare aceste temenele, dându-le aprobarea ei tacită. Ma tante repeta fiecăruia tot aceleaşi şi aceleaşi formule despre sănătatea lor, despre sănătatea ei şi despre sănătatea majestăţii sale împărăteasa, care în seara aceea era, slavă Domnului, mai satisfăcătoare. Toţi acei care se apropiau de ea nu trădau, din politeţe, nicio grabă, dar încercau un plăcut sentiment de uşurare, ca după împlinirea unei grele obligaţii, atunci când se depărtau de bătrânică, pentru ca pe urmă toată seara să nu se mai întoarcă nici măcar o dată la ea.   Tânăra prinţesă Bolkonskaia venise cu lucrul de mână, pus într-un săculeţ de catifea brodat cu un fir de aur. Delicioasa ei buză de sus, uşor umbrită de un pufuleţ brun, era cam scurtă, aşa că-i lăsa dinţii descoperiţi, ceea ce o făcea cu atât mai drăgălaşă când se ridica şi mai ales când se ţuguia, pentru a se lăsa pe buza de jos. Aşa cum se întâmplă întotdeauna cu femeile încântătoare, acest mic cusur – buza prea scurtă şi gura întredeschisă – părea a fi farmecul deosebit al frumuseţii ei. Era pentru fiecare o plăcere să privească această viitoare mamă, drăgălaşă, plină de viaţă şi de sănătate, care-şi purta cu atâta graţie sarcina. Bătrânilor ca şi tinerilor blazaţi şi morocănoşi, li se părea că încep a se molipsi de farmecul ei de îndată ce se apropiau de dânsa şi schimbau câteva vorbe cu ea. Oricine-i vorbea, şi vedea, la fiecare cuvânt ce-i adresa, zâmbetul ei luminos şi dinţii albi strălucitori mereu descoperiţi, îşi închipuia că în seara aceea fusese deosebit de amabil. Şi fiecare, la rândul lui, credea acelaşi lucru.   Legănându-se, mica prinţesă ocoli cu paşi mărunţi şi repezi masa, cu săculeţul de lucru în mână şi, potrivindu-şi cu voioşie rochia, se aşeză pe canapea, în preajma samovarului de argint, ca şi cum tot ce făcea ea n-ar fi fost decât o partie de plaisir[36] pentru ea şi pentru toţi cei în mijlocul cărora se afla.   – J’ai apporté mon ouvrage[37], spuse ea, dezlegându-şi săculeţul şi adresându-se tuturor deodată.   – Vezi, Annette, ne me jouez pas un mauvais tour, se adresă ea stăpânei casei. Vous m’avez écrit, que c’était une toute petite soirée; voyez, comme je suis attifée[38].   Şi-şi desfăcu braţele ca să-şi arate rochia elegantă gri cu dantelă, încinsă ceva mai jos de sâni cu o panglică lată.   – Soyez tranquille, Lise, vous serez toujours la plus jolie[39], îi răspunse Anna Pavlovna.   – Vous savez, mon mari m’abandonne, continuă ea pe acelaşi ton, adresându-se unui general, il va se faire tuer. Dites moi, pourquoi cette vilaine guerre[40]? întrebă ea pe prinţul Vasili şi, fără să mai aştepte răspuns, se întoarse spre fiica acestuia, frumoasa Hélène.   – Quelle délicieuse personne, que cette petite princesse![41] spuse prinţul Vasili încet Annei Pavlovna.   Curând după mica prinţesă îşi făcu intrarea un tânăr spătos şi gras, cu părul tuns scurt şi cu ochelari. Purta pantaloni de culoare deschisă după moda vremii, joben înalt şi frac de culoare cafenie. Tânărul acesta voinic era fiul nelegitim al faimosului demnitar de pe vremea împărătesei Ecaterina, contele Bezuhov, care era acum pe moarte la Moscova. N-avea încă nicio funcţie; de-abia se întorsese din străinătate, unde fusese la studii, şi apărea pentru prima oară în societate. Anna Pavlovna îl salută, cu acea înclinare a capului, cu care avea obiceiul să salute persoanele mai mărunte în rang care-i veneau în casă. Dar, în pofida acestui salut dintre cele mai puţin condescendente, la vederea lui Pierre, pe chipul Annei Pavlovna se zugrăvi o nelinişte amestecată cu teamă, aşa cum se întâmplă la vederea unui lucru ieşit din măsura cuvenită şi cu totul nelalocul său. Deşi Pierre era ceva mai voinic decât toţi ceilalţi bărbaţi dintre oaspeţii ei, pricina acestei temeri nu putea fi decât privirea lui inteligentă şi timidă în acelaşi timp, scrutătoare şi dreaptă, care-l deosebea de toţi cei aflaţi în acest salon.   – C’est bien aimable à vous, monsieur Pierre, d’être venu voir une pauvre malade[42], i se adresă Anna Pavlovna, schimbând priviri speriate cu mătuşa ei, către care îl conducea.   Pierre îngăimă ceva neînţeles şi continuă să caute pe cineva cu privirea. Zâmbi bucuros, înseninat, salutând-o pe mica prinţesă, ca pe o cunoştinţă apropiată, şi păşi înspre bătrâna mătuşă. Teama Annei Pavlovna nu fusese cu totul lipsită de temei, căci Pierre, fără să dea ascultare până la capăt discursului mătuşichii despre sănătatea majestăţii sale, o părăsi. Anna Pavlovna, înspăimântată, îl opri cu vorbele:   – Nu l-ai cunoscut pe abatele Morio? Foarte interesant om…   – Da, am auzit vorbindu-se de planul lui pentru statornicirea păcii eterne; e foarte interesant, dar e greu de ştiut dacă e realizabil.   – Credeţi?… făcu Anna Pavlovna, doar ca să spună ceva şi să se poată întoarce din nou la îndatoririle ei de amfitrioană; cu aceasta Pierre săvârşise o a doua nepoliteţe.   Înainte, plecase fără să dea ascultare vorbelor bătrânei lui interlocutoare; acum imobiliza gazda, căreia obligaţiile îi dictau să plece de lângă dânsul. Cu capul în piept şi depărtându-şi picioarele lungi, începuse să-i argumenteze Annei Pavlovna de ce socotea el că planul abatelui nu era decât o himeră.   – Discutăm noi asta mai pe urmă, se scuză cu un surâs Anna Pavlovna.   Şi, descotorosindu-se astfel de acest tânăr care nu ştia să se poarte în lume, se întoarse la îndatoririle ei de amfitrioană şi începu din nou să-şi ascută auzul şi să se uite în toate părţile, gata în orice clipă să intervină acolo unde conversaţia lâncezea. Aşa cum patronul unui atelier de filatură, după ce şi-a împărţit lucrătorii pe la locurile lor, se plimbă prin atelier şi, de îndată ce bagă de seamă că vreun fus nu mai merge, sau aude vreun zgomot neobişnuit, un scârţâit ciudat, ori un sfârâit prea puternic, dă fuga şi încetineşte învârtirea, sau caută să-i imprime o mişcare normală, tot aşa şi Anna Pavlovna, plimbându-se prin salonul ei, se alătura când unui grup care nu mai găsea ce să discute, când altuia, unde convorbirea era prea însufleţită şi, doar printr-un cuvânt sau printr-o uşoară deplasare de persoane, regla dibaci mersul, măsurat după cuviinţă, al complicatei maşinării a conversaţiilor. Dar şi în vâltoarea acestor griji tot i se mai putea citi pe chip o teamă grozavă faţă de purtarea lui Pierre. Îl urmări cu priviri îngrijorate când îl văzu că se duce să asculte ce se vorbeşte în grupul din jurul lui Mortemart şi că se îndreaptă apoi spre un alt grup, în mijlocul căruia perora abatele. Pentru Pierre, care-şi făcuse educaţia în străinătate, serata Annei Pavlovna era prima la care avea prilej să ia parte în Rusia. Ştia că se afla întrunită aici toată elita intelectuală a Petersburgului şi ochii îi fugeau de colo-colo, ca unui copil care intră într-un magazin de jucării. Îi era mereu teamă să nu-i scape cumva discuţiile pline de duh pe care le-ar fi putut auzi. Observa siguranţa de sine şi aerele de distincţie de pe figurile celor adunaţi aici, şi se tot aştepta să audă ceva deosebit de inteligent. În cele din urmă se apropie de Morio; discuţia din grupul abatelui i se părea plină de interes şi se opri, aşteptând prilejul să-şi spună şi el părerile, aşa cum le place de obicei tinerilor.     [1] Ei bine, prinţe, Genova şi Lucea nu mai sunt altceva decât nişte domenii, nişte moşii ale familiei Bonaparte. Să ştii, te previn că dacă nici acum nu-mi spui că o să fie război, dacă tot mai îndrăzneşti să iei în uşor toate infamiile, toate atrocităţile acestui Antichrist (zău, cred că e un Antichrist) – nu te mai cunosc, nu mai eşti prietenul meu, nu mai eşti robul meu credincios, cum îţi place să spui.   [2] Văd că te-am făcut să te sperii de mine.   [3] Dacă n-aveţi altceva mai bun de făcut, Domnule conte (sau prinţe) şi dacă perspectiva de a vă petrece seara cu o biată bolnavă nu va sperie prea mult, voi fi încântată să vă primesc la mine între orele 7 şi 10. Annette Scherer.   [4] Dumnezeule, ce izbucnire înverşunată!   [5] Înainte de toate, spune-mi cum te simţi, scumpă prietenă?   [6] Îţi mărturisesc că toate aceste serbări şi toate aceste focuri de artificii încep să devină plictisitoare.   [7] Nu mă chinui. Dar, ia spune-mi, la ce concluzie s-a ajuns în legătură cu telegrama lui Novosilţov? Dumneata le ştii pe toate.   [8] La ce concluzie s-a ajuns? La concluzia că Bonaparte şi-a tăiat toate punţile şi cred că şi noi suntem pe cale de a ni le tăia pe ale noastre.   [9] Faimoasa neutralitate prusacă nu e decât o cursă.   [10] Apropo… Vicontele Mortemart, înrudit cu familia Montmorency prin Rohani…   [11] … abatele Morio…   [12] … împărăteasa-mamă…   [13] E un biet nevolnic, baronul, pe cât se pare.   [14] Domnul baron Funke a fost recomandat împărătesei-mame de către sora sa…   [15] … multă preţuire…   [16] Dar, apropo de familia dumitale…   [17] … încântă toată societatea. Toţi o găsesc frumoasă ca lumina zilei.   [18] Ce să-i faci! Lavater ar fi spus că n-am bosa paternităţii…   [19] … nişte dobitoci.   [20] Sunt al dumitale…   [21] … şi numai dumitale pot să-ţi mărturisesc.   [22] sunt povara vieţii mele.   [23] Ce să-i faci?   [24] au mania peţitului.   [25] o tânără…   [26] o rudă de-a noastră, o prinţesă…   [27] Uite ce chilipir e să fii tată.   [28] Sărăcuţa e grozav de nefericită.   [29] Ascultă, dragă Annette…   [30] Aranjează-mi afacerea asta şi sunt pentru totdeauna al dumitale…   [31] … cum îmi scrie vătaful…   [32] Stai puţin… Liza (nevasta tânărului Bolkonski).   [33] În familia dumitale îmi voi face eu ucenicia de fată bătrână.   [34] … femeia cea mai seducătoare din Petersburg…   [35] … mătuşa mea?   [36] … distracţie…   [37] Mi-am adus lucrul…   [38] … să nu-mi faci vreo farsă… Mi-ai scris că e vorba de o serată intimă. Uite cum sunt îmbrăcată.   [39] Fii liniştită, Liza, vei fi întotdeauna cea mai frumoasă…   [40] Ştiţi, bărbatul meu mă părăseşte; se duce la moarte sigură. Spuneti-mi, ce rost are acest nesuferit război?…   [41] Ce fiinţă delicioasă e prinţesa asta mică.   [42] Este foarte amabil din partea dumneavoastră, monsieur Pierre, că aţi venit să vizitaţi pe o biată bolnavă…          
Moartea lui Ivan Ilici de Lev Tolstoi MOARTEA LUI IVAN ILICI   I   În spaţioasa clădire a Palatului Justiţiei, consilierii şi procurorul, profitând de suspendarea unei şedinţe în procesul Melvin, se adunară în cabinetul lui Ivan Egorovici Şebek şi porniră o discuţie în jurul faimoasei afaceri Krasovski. Fiodor Vasilievici demonstra cu înflăcărare că afacerea nu e de competenţa justiţiei, Ivan Egorovici susţinea cu încăpăţânare punctul său de vedere, iar Piotr Ivanovici, care din capul locului nu participase la discuţie, stătea deoparte şi răsfoia Buletinul Oficial, care tocmai sosise. — Domnilor, exclamă el, a murit Ivan Ilici. — Ce spui! — Poftim, citeşte, zise el, întorcându-se spre Fiodor Vasilievici şi întinzându-i Buletinul proaspăt apărut, care mai păstra mirosul tiparului. În chenar negru, era scris: „Praskovia Fiodorovna Golovina are nemărginita durere să anunţe rudelor şi prietenilor încetarea din viaţă, în ziua de 4 februarie 1882, a iubitului ei soţ, Ivan Ilici Golovin, consilier la Curtea de Apel. Serviciul funebru va avea loc vineri, la ora unu după-amiază.” Ivan Ilici fusese coleg cu cei de faţă şi toţi îl iubiseră mult. În ultimele săptămâni zăcuse la pat şi se spunea că ar fi o boală incurabilă. Cu toate acestea, n-a fost dat afară din slujbă, dar anumite motive îndreptăţeau lumea să creadă că, după moartea lui Ivan Ilici, în locul său va fi numit Alekseev, iar în locul lui Alekseev, Vinnikov sau Ştabel. De aceea, la vestea morţii lui Ivan Ilici, chiar din prima clipă, fiecare dintre cei adunaţi în cabinet se gândea la urmările pe care moartea lui le-ar putea avea în legătură cu mutarea sau cu avansarea personală, sau a vreunor cunoştinţe de-ale sale. „De bună seamă, au să mă numească în locul lui Ştabel sau al lui Vinnikov, îşi spunea Fiodor Vasilievici. De mult mi s-a făgăduit. Asta ar face vreo opt sute de ruble în plus la salariu în afară de alocaţia de cancelarie.” „Acum trebuie negreşit să cer transferul cumnatului meu din Kaluga aici, gândea Piotr Ivanovici. Nevastă-mea are să fie în sfârşit mulţumită. N-are să mai poată spune că n-am făcut nimic pentru familia ei.” — Eram sigur că nu se mai face bine, spuse cu glas tare Piotr Ivanovici. Păcat de el! — Dar de fapt ce-a avut? — Doctorii n-au putut să stabilească diagnosticul. Mai bine zis, fiecare a pus alt diagnostic. Când l-am văzut ultima oară, am avut totuşi impresia că se va face bine. — N-am mai fost pe acolo de la sărbători. — Spune-mi, avea ceva avere? — Mi se pare că nevastă-sa are ceva avere. Nu cine ştie ce însă. — Da, trebuie să mă duc pe-acolo. Dar locuiesc grozav de departe. — Vrei să spui, departe de dumneata. Păi de dumneata cine nu stă departe? — Ia uite, nu poate să-mi ierte că stau dincolo de râu, spuse Piotr Ivanovici, zâmbind la replica lui Şebek. Şi după ce mai discutară despre distanţele mari din oraş, intrară din nou în şedinţă. În afară de reflecţiile pe care această moarte le stârnea în mintea fiecăruia şi de probabilele transferări şi mişcări în magistratură pe care avea să le atragă, dispariţia cunoştinţei lor apropiate trezi, ca de obicei, în sufletul tuturor celor de faţă un sentiment de satisfacţie la gândul că a murit el, şi nu eu. „Da, a murit, dar eu, slavă Domnului..” îşi spunea sau simţea fiecare dintre cunoştinţele lui apropiate, iar aşa-zişii prieteni ai lui Ivan Ilici se mai gândeau în afară de asta, fără să vrea, că vor trebui să-şi îndeplinească plicticoasa obligaţie cerută de etichetă: să se ducă la înmormântare şi să-i facă văduvei o vizită de condoleanţe. Cei mai apropiaţi erau Fiodor Vasilievici şi Piotr Ivanovici. Piotr Ivanovici fusese coleg cu Ivan Ilici la Şcoala de Drept şi se simţea dator. La masă, el îi aduse la cunoştinţă soţiei moartea lui Ivan şi-i vorbi de perspectiva care se ivea acum de a-i transfera fratele în circumscripţia lor; apoi, fără să se mai odihnească, îşi puse fracul şi se duse la Ivan Ilici. În faţa casei lui Ivan Ilici, staţiona un cupeu şi două birje. Jos, în vestibul, lingă cuier, sta rezemat un capac de sicriu îmbrăcat în brocart, cu ciucuri şi fireturi strălucitoare. Două doamne în negru îşi scoteau blănurile. Una – sora lui Ivan Ilici – îi era cunoscută; cealaltă era o figură străină. Şvarţ, un coleg de-al lui Piotr Ivanovici, tocmai cobora scara şi, văzându-l, se opri pe treptele de sus şi-i făcu cu ochiul, având aerul să spună: „Urât a mai brodit-o Ivan Ilici! Nu ca noi!” Chipul lui Şvarţ, cu favoriţii englezeşti, şi toată silueta lui zveltă, în frac, degajau, ca întotdeauna, o eleganţă solemnă; dar aici, acest aer solemn care contrasta cu firea veselă a lui Şvarţ avea o deosebită savoare. Aşa gândi Piotr Ivanovici. Piotr Ivanovici lăsă doamnele să treacă înainte şi urcă încet scările în urma lor. Şvarţ nu mai coborî: rămase sus. Piotr Ivanovici înţelese pentru ce: voia pesemne să hotărască unde avea să joace în seara aceea vint[1]. Doamnele urcară scara spre camera văduvei, iar Şvarţ – cu buzele strânse, serios, dar cu privirea jucăuşă – îi făcu din sprâncene semn lui Piotr Ivanovici că odaia mortuară e la dreapta. Piotr Ivanovici intră, fără să ştie bine cum se petrec de obicei lucrurile în asemenea cazuri şi ce anume are de făcut. Ştia un singur lucru: că a-ţi face cruce în astfel de împrejurări nu strică niciodată. Dar nu prea ştia dacă trebuie sau nu să se şi plece; de aceea alese calea de mijloc: când intră, începu să-şi facă cruce şi totodată să se şi plece uşor. Atât cât îi îngăduiau mişcările capului şi ale mâinilor, arunca priviri furişe în jurul lui prin cameră. Doi tineri, dintre care unul elev – pare-se un nepot –, ieşiră din odaie, facându-şi semnul crucii. O bătrânică stătea nemişcată. O doamnă cu sprâncenele arcuite în sus în mod ciudat îi spunea ceva cu glas tare, cu o expresie de hotărâre care nu admitea replică; ţăranul Gherasim, rândaşul, trecând cu paşi uşori prin faţa lui Piotr Ivanovici, presără ceva pe jos. Piotr Ivanovici simţi pe dată un miros slab de cadavru în putrefacţie. Ultima dată când Piotr Ivanovici fusese în vizită la Ivan Ilici, îl văzuse în birou pe acest ţăran; pe atunci era pe post de infirmier, şi Ivan Ilici ţinea mult la el. Piotr Ivanovici stătea drept la mijloc, între sicriu, dascăl şi icoanele de pe masa din colţ. Îşi făcea mereu cruce şi se pleca mereu. Când i se păru, în sfârşit, că mişcarea mâinii cu care-şi făcea cruce durase de-ajuns, încetă şi începu să examineze mortul. Mortul zăcea culcat cum zac morţii – împietrit –, cu membrele înţepenite, cufundat în căptuşeala sicriului, cu capul lăsat pe pernă şi, ca la toţi morţii, îi ieşeau în relief fruntea galbenă ca de ceară, cu chelia care se-ntindea de la tâmplele adâncite, şi nasul care părea că-i apasă buza de sus. Se schimbase mult şi slăbise de când nu-l mai văzuse Piotr Ivanovici, dar, ca la toţi morţii, chipul îi era mai frumos şi – mai cu seamă – mai impunător decât pe vremea când trăia. Faţa lui părea a spune că tot ce avusese de făcut făcuse; şi încă aşa cum trebuie. În afară de aceasta, în expresia lui se mai citea o mustrare sau un avertisment către cei rămaşi în viaţă. Avertismentul i se păru lui Piotr Ivanovici ceva fără rost sau care, în orice caz, nu i se adresa lui. Se simţea stingherit şi-şi mai făcu o dată cruce; apoi – cam în grabă, după părerea lui, şi nepotrivit cu regulile bunei-cuviinţe – se întoarse şi se îndreptă spre uşă. Şvarţ îl aştepta în salon, stând cu picioarele larg depărtate şi, cu amândouă mâinile la spate, se juca cu jobenul. O singură privire aruncată asupra figurii voioase a lui Şvarţ – sclivisit şi pus la punct – îi fu de-ajuns lui Piotr Ivanovici ca să se învioreze. Înţelese că el, Şvarţ, e mai presus de lucrurile astea şi că nu-i el omul să se lase copleşit de impresii apăsătoare. Avea aerul să spună: incidentul cu înmormântarea lui Ivan Ilici nu poate constitui un motiv destul de puternic pentru a-şi schimba programul; cu alte cuvinte, nimic nu va putea să-l împiedice că diseară, când va desface perechea nouă de cărţi, să le plesnească de masă, în timp ce lacheul va aşeza cele patru luminări neîncepute; de altfel, nu exista nici un motiv să presupunem că acest incident îl va putea împiedica să petreacă şi astăzi o seară tot atât de plăcută ca de obicei. I-a şi spus-o în şoaptă lui Piotr Ivanovici, când acesta a trecut pe lângă el, şi i-a propus să se întrunească pentru partidă la Fiodor Vasilievici. Dar se vede că lui Piotr Ivanovici nu-i era scris să facă o partidă de vint în seara aceea. Praskovia Fiodorovna, o femeie scundă şi grasă, care, cu toate străduinţele de a părea altfel, era totuşi, de la umeri în jos, din ce în ce mai lată – toată în negru, cu o năframă de dantelă pe cap şi cu sprâncenele tot atât de ciudat îndreptate în sus ca ale doamnei care stătea în faţa sicriului –, ieşi din apartamentele ei cu alte doamne şi, coducîndu-le spre uşa camerei mortuare, spuse: — Acuşi o să înceapă slujba. Poftiţi, vă rog. Înclinându-se vag, Şvarţ se opri, nevrând pesemne nici să primească, nici să refuze această invitaţie. Recunoscându-l pe Piotr Ivanovici, Praskovia Fiodorovna oftă, se apropie de el, îl luă de braţ şi-i spuse: — Ştiu că ai fost un adevărat prieten al lui Ivan Ilici, şi se uită la el, aşteptând din partea lui gestul corespunzător. Piotr Ivanovici ştia că, după cum adineaori trebuia să-şi facă cruce, acum trebuie să-i strângă mâna, să ofteze şi să spună: „Vă asigur!” Chiar aşa şi făcu. Procedând astfel, simţi că rezultatul e cel dorit: fu înduioşat şi el, fu înduioşată şi ea. — Să mergem până nu începe; am să-ţi vorbesc, îi spuse văduva. Dă-mi braţul. Piotr Ivanovici îi oferi braţul şi se îndreptară spre camerele din fund, trecând prin faţa lui Şvarţ, care îi făcu trist cu ochiul lui Piotr Ivanovici. „S-a dus vintul! Să nu te superi, dar îmi caut alt partener. Sau jucăm în cinci, când scapi”, părea că spune privirea lui jucăuşă. Piotr Ivanovici oftă şi mai adânc, şi mai trist, în timp ce Praskovia Fiodorovna îi strânse cu recunoştinţă mina. Intrară în salonul ei tapetat cu creton roz, slab luminat de o lampă, şi se aşezară lângă masă; ea pe canapea, Piotr Ivanovici pe un taburet cu arcurile stricate, care se strâmbă sub greutatea lui. Praskovia Fiodorovna vru să-l prevină să se aşeze pe un alt scaun, dar găsind asemenea prevenire nepotrivită cu situaţia, se răzgândi. Când se aşeză pe taburet, Piotr Ivanovici îşi aminti cum îşi aranjase Ivan Ilici salonul şi cum se sfătuise cu el la alegerea cretonului roz cu frunze verzi. Trecând pe dinaintea mesei spre a se aşeza pe canapea (tot salonul era ticsit cu mobilă şi diverse obiecte), văduva îşi agăţă dantela năframei negre de incrustaţiile mesei. Piotr Ivanovici se ridică puţin ca să i-o desprindă, şi atunci taburetul eliberat de greutatea lui începu să joace şi să-l împingă. Văduva căută să-şi desprindă ea însăşi dantelă, şi Piotr Ivanovici se aşeză din nou, strivind sub el taburetul răzvrătit. Dar văduva nu izbutea, aşa că Piotr Ivanovici se ridică iarăşi, şi taburetul prinse iarăşi să se răzvrătească, ba chiar trosni. După ce această scenă luă sfârşit, ea îşi scoase o batistă curată de linou şi începu să plângă. Dar episodul cu dantelă şi luptă cu taburetul îl răciseră pe Piotr Ivanovici, şi acum stătea posac. Această situaţie neplăcută fu întreruptă de Sokolov, chelarul lui Ivan Ilici, care venise să aducă la cunoştinţă că locul ales la cimitir de Praskovia Fiodorovna costa două sute de ruble. Ea se opri din plâns şi, cu un aer de victimă, îi aruncă o privire lui Piotr Ivanovici, spunându-i în franţuzeşte că îi vine tare greu. Piotr Ivanovici făcu tăcut un gest care exprima ferma lui convingere că nici nu se poate să fie altfel. — Poţi fuma dacă vrei, îi spuse ea cu generozitate şi totodată cu tristeţe în glas şi începu să discute cu Sokolov despre preţul locului. Piotr Ivanovici îşi aprinse ţigara şi auzi cum ea îl întreba cu de-amănuntul pe Sokolov despre diferitele preţuri ale locurilor, hotărând care din ele trebuie cumpărat. După ce sfârşi cu locul, îi dădu dispoziţii şi cu privire la cântăreţi. Apoi Sokolov plecă. — Trebuie să le fac singură pe toate, spuse ea lui Piotr Ivanovici, dând la o parte albumele de pe masă. Observând că scrumul e gata să cadă pe masă, apropie de Piotr Ivanovici scrumieră şi zise: Găsesc că e o prefăcătorie să spui că din cauza durerii nu te poţi ocupa de lucrurile practice. Pe mine, dimpotrivă, faptul că-i port lui de grijă mă sustrage de la durerea mea, chiar dacă nu-mi aduce mângâiere. Şi din nou îşi scoase batista, pregătindu-se din nou să plângă, dar deodată, făcând o sforţare, îşi reveni şi, liniştită, începu să vorbească. Am ceva de discutat cu dumneata. Piotr Ivanovici se înclină, însă fără a lăsa să se destindă arcurile taburetului, care începură îndată să se mişte sub el. — A suferit îngrozitor în ultimele zile. — A suferit? Întrebă Piotr Ivanovici. — Ah, îngrozitor. Nu numai în ultimele minute, în ultimele ceasuri a ţipat tot timpul, trei zile şi trei nopţi a ţipat fără încetare. Era ceva insuportabil. E de neînchipuit cum am putut rezista. Se auzea prin trei rânduri de uşi! Ah, Doamne, ce-am mai pătimit! — Şi nu şi-a pierdut cunoştinţa? Întrebă Piotr Ivanovici. — Nu, şopti ea, nici în ultima clipă. Cu un sfert de ceas înainte de a muri, şi-a luat rămas bun de la noi şi a cerut să-l scoatem pe Volodia din cameră. Cu toată senzaţia neplăcută ce i-o dădea conştiinţa prefăcătoriei lui şi a acestei femei, gândul la suferinţele omului pe care îl cunoscuse atât de aproape – mai întâi ca băieţaş vioi, ca elev, apoi om matur, când i-a fost coleg – îl îngrozi deodată pe Piotr Ivanovici. Înaintea ochilor îi apărură fruntea şi nasul care apăsa buza de sus şi i se făcu frică pentru propria persoană. „Trei zile şi trei nopţi de îngrozitoare suferinţe, şi apoi moartea. Dar ăsta poate să mi se întâmple în orice moment şi mie”, gândi şi, pentru o clipă, îl cuprinse spaima. Dar deodată, fără să ştie nici el cum, îi veni în ajutor gândul ce-ţi răsare de obicei în minte în asemenea ocazii, că lucrul acela se întâmplase cu Ivan Ilici şi nu cu el, că lui nu trebuie şi nu poate să i se întâmple aşa ceva, şi că, făcând reflecţiile pe care le făcuse, el se lăsase pradă gândurilor negre, ceea ce nu era bine, după cum o dovedea cu prisosinţă atitudinea lui Şvarţ. În urmă acestui raţionament, Piotr Ivanovici se linişti şi, interesat, începu să ceară amănunte despre moartea lui Ivan Ilici, ca şi cum moartea care l-a lovit pe Ivan Ilici ar fi fost ceva care l-ar fi putut lovi numai pe Ivan Ilici, nicidecum şi pe el. După discuţia privind amănuntele în legătură cu suferinţele fizice, cu adevărat îngrozitoare, îndurate de Ivan Ilici (Piotr Ivanovici luă cunoştinţă de aceste amănunte numai după felul cum reacţionau nervii Praskoviei Fiodorovna când vorbea despre ele), văduva socoti nimerit să treacă la subiect. — Ah, Piotr Ivanovici, ce greu îmi este, grozav de greu, şi se porni iarăşi pe plâns. Piotr Ivanovici oftă şi aşteptă până ce ea îşi suflă nasul. După ce şi-l suflă, Piotr Ivanovici îi spuse: — Vă asigur de... Şi ea începu din nou să vorbească şi îi expuse ceea ce constituia pare-se chestiunea importantă despre care voia să discute cu el: chestiunea consta în a-l întreba cum ar putea, în urma morţii soţului ei, să obţină cât mai mulţi bani de la stat. Se prefăcea că-i cere lui Piotr Ivanovici sfaturi în legătură cu pensia, dar el îşi dădu îndată seama că ea cunoştea până în cele mai mici amănunte şi ceea ce nici el nu ştia: tot ce se poate obţine de la stat în urma acestei morţi; voia doar să afle dacă nu cumva s-ar putea stoarce şi mai mult. Piotr Ivanovici încercă să găsească o modalitate; dar după ce medită puţin, condamnă chipurile guvernul pentru zgârcenia lui şi spuse că, după cât se pare, mai mult nu se poate obţine. Atunci ea oftă şi era vădit că se străduieşte să găsească un mijloc să se descotorosească de musafir. El înţelese, îşi stinse ţigara, se sculă, îi strânse mâna şi ieşi în vestibul. În sufragerie, unde se afla pendula de care Ivan Ilici se bucurase atâta când o cumpărase de la un magazin cu obiecte de ocazie, Piotr Ivanovici se întâlni cu preotul şi cu alte câteva cunoştinţe, venite pentru serviciul funebru, şi zări o domnişoară tânără şi frumoasă pe care o cunoştea: fiica lui Ivan Ilici. Era toată în negru. Talia ei subţire părea acum şi mai subţire. Avea un aer trist, grav, şi parcă era mânioasă. Îl salută pe Piotr Ivanovici, ca şi cum el ar fi fost vinovat de ceva. În spatele ei stătea, la fel de supărat, un tânăr bogat, judecător de instrucţie, pe care Piotr Ivanovici îl cunoştea şi despre care se spunea că ar fi logodnicul fetei. Piotr Ivanovici îl salută cu un aer mâhnit şi vru să treacă în camera mortuară, când, de după scară, apăru un licean, fiul lui Ivan Ilici, care era leit taică-său. Ivan Ilici copil, aşa cum şi-l amintea Piotr Ivanovici de la Şcoala de Drept. Avea ochii plânşi şi acea expresie pe care o au băieţii la vârsta de treisprezece-paisprezece ani. Zărindu-l pe Piotr Ivanovici, băiatul se încruntă, cu un aer ruşinat şi grav totodată. Piotr Ivanovici îl salută din cap şi trecu în camera mortuară. Începuse slujba – lumânări, gemete, tămâie, lacrimi, sughiţuri. Piotr Ivanovici stătea încruntat, uitându-se în jos, la picioarele sale. Nu mai aruncă nici o privire spre mort, izbuti să se sustragă până la sfârşit influenţei deprimante din jurul său şi plecă printre cei dintâi. În vestibul nu era nimeni. Ţăranul Gherasim, rândaşul, ieşi din camera mortuară, răscoli cu mâinile lui vânjoase toate şubele, ca s-o găsească pe a lui Piotr Ivanovici, şi i-o ţinu ca s-o îmbrace. — Ei, frate Gherasime? Spuse Piotr Ivanovici, ca să spună ceva. Păcat, aşa-i? — Aşa a vrut Domnul. Toţi o să ajungem acolo, răspunse Gherasim, lăsând să i se vadă dinţii albi, regulaţi, cum îi au ţăranii şi, ca omul care n-are multe treburi, deschise repede uşa, îl strigă pe vizitiu, îl ajută pe Piotr Ivanovici să se urce în trăsură şi alergă înapoi în casă, întrebându-se parcă ce-ar mai fi de făcut. Piotr Ivanovici respiră cu deosebită plăcere aerul curat, după atâta miros de tămâie, de cadavru şi de acid fenic. — Unde mergem? Întrebă vizitiul. — E încă devreme. Mai trec pe la Fiodor Vasilievici. Piotr Ivanovici o porni. Şi într-adevăr, îl găsi abia la sfârşitul primului rober[2], aşa că se nimeri tocmai bine ca să poată intra al cincilea în joc.     [1] Joc de cărţi înrudit cu wist-ul şi cu bridge-ul (n. ed.). [2] Partidă, joc (n. ed.).  
Invierea de Lev Tolstoi Matei, Cap. 18, versetul 21. Atunci a venit la el Petru şi i-a zis: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi eu ierta-voi lui? Oare până de şapte ori?”   Matei, Cap. 18, versetul 22. Îi răspunde Iisus: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”.   Matei. Cap. 7, versetul 3. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar de bârna din ochiul tău nu-ţi dai seama?   Ioan. Cap. 8, versetul 7. Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dântâi piatra asupra ei.   Luca. Cap. 6, versetul 40. Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit fi-va ca învăţătorul său.     PARTEA ÎNTÂI. I. Oricât se străduiau oamenii, îngrămădiţi câteva sute de mii pe o palmă de loc, să sluţească pământul pe care se înghesuiau, acoperindu-l cu piatră pentru a nu mai putea rodi nimic, smulgând orice firicel de iarbă ce se- neumeta să răsară, îmbâcsind văzduhul cu fum de cărbune şi petrol, ciopârţind copacii şi alungând din preajma lor toate animalele şi păsările – primăvara era tot primăvară, chiar şi la oraş. Soarele încălzea, iarba dădea colţ verde şi se înălţa oriunde n-o stârpea mâna omului, nu numai prin parcuri, dar şi printre dalele de piatră; mestecenii, plopii, mălinii îşi desfăceau frunzuliţele lipicioase şi înmiresmate; pe ramurile mugurate ale teilor plesneau bobocii plini de sevă; stăncuţele, vrăbiile, porumbeii ca în fiecare primăvară îşi clădeau voios cuiburile, iar muştele, înviorate de căldura soarelui, bâzâiau pe lângă ziduri. Plantele, păsările, gâzele, copiii, toţi erau veseli. Numai oamenii – cei vârstnici, cei în toată firea – nu încetau a se înşela şi a se chinui unii pe alţii şi pe ei înşişi. Pentru ei nu această dimineaţă de primăvară, această frumuseţe a lumii, dăruită de Dumnezeu spre fericirea tuturor vietăţilor – frumuseţe aducătoare de pace, bună înţelegere şi dragoste între oameni – era ceva sfânt şi însemnat, ci sfânt şi însemnat era ceea ce născociseră ei înşişi, pentru a se înstăpâni unii deasupra celorlalţi. Astfel, de pildă, în cancelaria închisorii guberniale nu erau socotite un lucru sfânt şi însemnat bucuria şi înduioşarea pe care primăvara le dăruieşte tuturor animalelor şi oamenilor; sfânt şi însemnat era faptul că în ajun se primise o dispoziţie scrisă, cu număr, antet şi parafă, prin care se ordona ca a doua zi dimineaţă, pe 28 aprilie, la ceasurile nouă, să fie aduşi la tribunal trei arestaţi – un bărbat şi două femei – deţinuţi în prevenţie. Una dintre aceste femei, socotită drept o primejdioasă criminală, trebuia să fie adusă singură. Deci, conformându-se acestei dispoziţii, pe 28 aprilie, la ceasurile opt, gardianul-şef al închisorii intră în coridorul întunecos şi urât mirositor al secţiei de femei. În urma lui venea pe acelaşi coridor o femeie cu părul cărunt şi creţ, cu faţa obosită, îmbrăcată într-o bluză cu galoane la mâneci şi strânsă cu o cingătoare cu paspoal albastru pe margine. Era supraveghetoarea-şefă. — După Maslova ai venit? întrebă ea, apropiindu-se o dată cu gardianul de serviciu de una dintre uşile celulelor ce dădeau pe coridor. Gardianul, zornăindu-şi cheile, descuie lacătul, deschise uşa celulei, din care răbufni un miros şi mai greu decât cel de pe coridor, şi strigă: — Maslova, la tribunal! Apoi închise iar uşa şi rămase locului, aşteptând. Până şi în curtea închisorii se simţea aerul proaspăt, înviorător al câmpiilor, adus de vânt în oraş. Pe coridor însă te apăsa o duhoare grea, fetidă, de excremente, catran şi putregai, care trezea în sufletul oricărui nou- venit un sentiment de tristeţe şi descurajare. Simţi aceasta până şi temnicera, deşi era deprinsă cu aerul stricat, căci intrând de afară pe coridor, o năpădiră deodată un fel de oboseală şi o dorinţă de somn. Din celulă se auzeau o larmă de glasuri femeieşti şi lipăit de picioare desculţe. — Haide, Maslova, mişcă mai repejor. N-auzi! strigă gardianul-şef prin uşa celulei. Peste câteva clipe, o femeie tânără, nu prea înaltă şi cu un piept bogat, ieşi pe uşă cu pas hotărât, se întoarse repede în loc şi se opri lângă gardianul-şef. Purta un halat cenuşiu, tras peste o fustă şi o bluză albă. În picioare avea ciorapi de bumbac şi cipici de puşcăriaşă, iar pe cap era legată cu un batic alb, de sub care se zăreau câţiva cârlionţi negri, scoşi cu siguranţă dinadins. Faţa femeii era palidă, albă, de o albeaţă caracteristică oamenilor care stau multă vreme închişi între ziduri şi care aminteşte albul mugurilor de cartofi ce încolţesc în beci. La fel de albe erau şi palmele mici şi late şi gâtul plin ce ieşea din gulerul larg al halatului. Acest obraz de o paloare mată te impresiona mai ales prin ochii negri, strălucitori, cu pleoapele puţin umflate, dar foarte vii, dintre care unul privea uşor saşiu. Femeia se ţinea dreaptă, cu pieptul plin scos în afară. Ajunsă în coridor, îşi lăsă uşor capul pe spate, se uită drept în ochii gardianului-şef şi rămase nemişcată, pregătită să îndeplinească orice poruncă. Gardianul-şef era gata să încuie camera, când se ivi prin crăpătura uşii un cap de femeie, descoperit, cu părul cărunt, cu faţa severă, palidă şi zbârcită. Bătrâna începu   să-i turuie ceva Maslovei, dar gardianul îi împinse uşa-n nas şi capul se făcu nevăzut. Dinăuntru se auziră hohote de râs. Maslova zâmbi şi ea şi se întoarse spre ferestruica zăbrelită a celulei. Bătrâna lipi capul de partea cealaltă a zăbrelelor şi zise cu glas răguşit: — Vezi să nu spui nimic de prisos; ţine-o una şi bună. — De s-ar sfârşi odată într-un fel; mai rău ca acum nu poate să fie, spuse Maslova, scuturând din cap. — Sigur c-o să se sfârşească într-un fel, şi nu în două, interveni gardianul cu superioritate de şef, încredinţat că are mult haz. După mine, marş! Ochiul din ferestruică dispăru, iar Maslova ieşi până în mijlocul coridorului şi, cu paşi mărunţi şi repezi, porni în urma gardianului-şef. Coborâră nişte trepte de piatră, trecură pe lângă celulele bărbaţilor – şi mai gălăgioase încă, şi mai puturoase ca ale femeilor – urmăriţi de ochi curioşi, pironiţi la ferestruicile uşilor, şi intrară în cancelarie, unde îi aşteptau doi gardieni înarmaţi. Slujbaşul din cancelarie îi întinse unuia dintre ei o hârtie duhnind a tutun şi-i spuse, arătând spre puşcăriaşă: — Ia-o în primire. Gardianul, un mujic de pe la Nijni-Novgorod, cu faţa roşie, ciupită de vărsat, vârî hârtia în manşeta mantalei şi, arătând cu capul spre deţinută, zâmbi şi-i făcu cu ochiul tovarăşului său, un ciuvaş cu pomeţii obrajilor proeminenţi. Deţinuta şi cei doi gardieni coborâră alte trepte, îndreptându-se spre ieşirea principală. În poarta mare se deschise o uşiţă şi cei doi soldaţi cu puşcăriaşa, părăsiră curtea închisorii şi o porniră de-a lungul străzilor pavate ale oraşului. Birjarii, negustorii, bucătăresele, muncitorii, funcţionarii aflaţi pe stradă se opreau din mers, privind cu curiozitate puşcăriaşa; unii dădeau din cap, gândind: „Ian vezi unde ajungi, când nu eşti cinstit, cum suntem noi!” Copiii se uitau îngroziţi la răufăcătoare, liniştindu-se numai la gândul că e păzită de jandarmi şi nu mai poate pricinui niciun rău. Un ţăran, care tocmai vânduse nişte cărbuni şi se cinstise cu ceai la ceainărie, se apropie de ea, îşi făcu semnul crucii şi-i întinse un bănuţ. Femeia roşi, îşi lăsă capul în piept şi bolborosi ceva. Simţind privirile aţintite asupra sa, puşcăriaşa se uita cu coada ochiului, fără să-şi întoarne capul şi pe neobservate, la cei ce o priveau; atenţia oamenilor, pe care o stârnea în treacăt persoana ei, o înveselea. O înveselea şi aerul curat de primăvară, mai ales în comparaţie cu cel al închisorii. Era însă dureros să păşească pe caldarâm cu picioarele dezobişnuite să umble şi încălţate cu cipici lăbărţaţi de puşcăriaşă, aşa că încerca să calce cât mai cu fereală pe piatra caldarâmului, pe care o simţea dureros sub tălpi. Trecând prin faţa unui depozit de făină, era cât pe ce să dea peste unul dintre porumbeii ce ţopăiau nestingheriţi pe acolo; porumbelul se ridică în zbor şi, bătând din aripi, trecu pe lângă urechea puşcăriaşei, lăsând în urma lui o uşoară adiere. Puşcăriaşa zâmbi, apoi, amintindu-şi de starea în care se afla, oftă din adâncul sufletului.   ÎI. Povestea puşcăriaşei Maslova era dintre cele mai obişnuite. Maslova era fiica unei slujnice-iobage, nemăritate, care trăia pe lângă maică-sa, văcăriţă, în satul a două moşieriţe surori, amândouă fete bătrâne. Această femeie nemăritată dădea naştere în fiecare an unui copil şi, cum se întâmplă adesea la ţară, copilul era botezat şi în scurtă vreme murea de foame întrucât mama refuza să hrănească pruncul nedorit, care o încurca şi o împiedica să muncească. Aşa i-au murit cinci copii. Toţi au fost botezaţi, apoi lăsaţi să moară prin înfometare. Al şaselea copil, făcut cu un ţigan în trecere prin partea locului, a fost o fetiţă, care ar fi avut aceeaşi soartă, dacă nu se întâmpla ca una dintre domnişoarele bătrâne să intre într-o bună zi în staul, ca să dojenească văcăriţele pentru mirosul neplăcut de grajd pe care-l avea frişca. Acolo se afla culcată lehuza cu un prunc de toată frumuseţea lângă ea. Bătrâna domnişoară dojeni femeile şi pentru frişcă, şi pentru faptul c-a fost lăsată o femeie să nască în staul şi se pregătea tocmai să plece, când dădu cu ochii de copilaş; acesta îi plăcu atât de mult, încât se oferi să-i fie naşă. Boteză fetiţa, iar apoi, fiindu-i milă de ea, îi dădu în mai multe rânduri mamei, lapte şi bani, şi aşa se întâmplă că a rămas copila în viaţă. Domnişoarele bătrâne chiar îi spuneau „salvata”. Copila avea trei ani când maică-sa a căzut bolnavă şi a murit. Bunica, bătrâna văcăriţă, îşi creştea anevoie nepoţica, şi atunci bătrânele domnişoare o luară la ele. Fetiţa cu ochi negri se făcuse neobişnuit de vioaie şi frumuşică şi bătrânelor domnişoare le era drag de ea. Cea mai tânără şi mai bună la suflet dintre bătrânele domnişoare se numea Sofia Ivanovna. Ea era naşa fetiţei. Cea mai în vârstă, Maria Ivanovna, era o femeie mai aspră din fire. Sofia Ivanovna dichisea fetiţa, o învăţa să citească şi voia s-o ia copil de suflet. Maria Ivanovna era de părere că fetiţa trebuie să ajungă o slujnică destoinică şi de aceea era severă cu ea, o pedepsea şi chiar o bătea când era în toane rele. Astfel crescută de cele două moşieriţe, fiecare cu punctul ei de vedere, fetiţa ajunsese până la urmă pe jumătate slujnică, pe jumătate copil de suflet. Şi numele îi era pe potriva stării sale: nu i se spunea alintător – Katenka, dar nici grosolan – Katka, ci într-un fel intermediar – Katiuşa. Fata cosea, deretica odăile, curăţa icoanele cu praf de cretă, prăjea, râşnea şi servea cafeaua, spăla mărunţişuri şi uneori şedea împreună cu domnişoarele şi le citea. O peţeau destui flăcăi, ea însă nu-l voia pe niciunul dintre ei, simţind că traiul lângă un om care munceşte din greu n-ar fi prea fericit pentru ea, care gustase din huzurul vieţii boiereşti. Aşa a dus-o până la vârsta de şaisprezece ani. Când păşi în al şaptesprezecelea, sosi în vizită la domnişoarele ei un nepot de-al lor, student, prinţ bogat, şi Katiuşa se îndrăgosti de el, lucru pe care nu îndrăznea să-l mărturisească nici măcar sieşi. Peste doi ani, acelaşi nepot, în drum spre front, se abătu iar pe la mătuşile lui, zăbovi la ele patru zile şi în ajunul plecării o seduse pe Katiuşa. A doua zi îi strecură în palmă o hârtie de o sută   de ruble şi-şi văzu de drum. După cinci luni de la plecarea lui, fata se încredinţă că este însărcinată. Din ziua aceea, nimic nu i-a mai tihnit, fiind stăpânită doar de un singur gând: cum să scape de ruşinea ce o pândea; începu să le slujească în silă pe domnişoare, ba chiar, într-o bună zi – fără să ştie nici ea cum de s-a întâmplat — Îşi ieşi din fire. Le aruncă domnişoarelor în obraz o seamă de grosolănii, lucru de care se căi apoi şi le ceru să-i dea drumul să plece. Domnişoarele, foarte nemulţumite de ea, i-au împlinit voia. Plecând de la ele, fata se tocmi slujnică la şeful de secţie, unde nu rămase decât trei luni, pentru că poliţaiul, un bătrân de cincizeci de ani, începu să-i dea târcoale şi, într-o bună zi, când omul se arătă mai îndrăzneţ, ea îşi pierdu cumpătul, îl făcu tâmpit şi diavol bătrân şi-l îmbrânci cu atâta furie în piept, încât îl trânti la podea. Fu dată afară pentru mojicie. Nu mai avea cum să-şi caute alt loc, căci i se apropia sorocul, astfel că se aciuă în sat, la o văduvă, care făcea negoţ de vin şi era şi moaşă. Naşterea fu uşoară. Numai că moaşa, care moşise în sat o femeie bolnavă, o molipsi de febra puerperală; iar pruncul, un băieţel, fu trimis la un leagăn de copii, unde după spusele bătrânei care îl dusese, se prăpădi imediat ce ajunse acolo. Toată averea Katiuşei, când s-a mutat la moaşă, era de o sută douăzeci şi şapte de ruble: douăzeci şi şapte câştigate de ea şi o sută primite de la seducătorul ei. Când plecă însă de la moaşă, nu mai avea decât şase ruble. Nu ştia să chibzuiască banii – cheltuia pentru ea şi dădea şi altora, oricui i-ar fi cerut. Moaşa îi ceru pentru două luni de găzduire, mâncare şi ceai – patruzeci de ruble; douăzeci şi cinci de ruble cheltuise cu trimisul copilului, patruzeci de ruble îi mai ceruse moaşa împrumut, să-şi cumpere o vacă, vreo douăzeci de ruble se duseră aşa, pe zaharicale şi pe rochii, astfel că, o dată sănătoasă, Katiuşa se trezi fără niciun ban şi trebui să-şi caute un loc de muncă. Îl găsi la şeful ocolului silvic. Acesta era un om însurat, dar, ca şi poliţaiul, din prima zi începu să-i dea târcoale Katiuşei. Ei îi era silă de el şi căuta să-l ocolească. Omul era însă mai viclean decât Katiuşa şi mai cu experienţă şi, în calitate de stăpân, putea s-o trimită unde avea chef. Până la urmă prinse o clipă prielnică şi îşi bătu joc de ea. Nevastă-sa află şi într-o bună zi, prinzându-şi bărbatul în odaia Katiuşei, sări s-o bată. Aceasta nu se lasă şi se încinse o păruială, în urma căreia fata fu izgonită din casă, fără să primească nicio leţcaie. Atunci Katiuşa plecă la oraş, unde trase la o mătuşă de-a ei. Bărbatul mătuşii era legător de cărţi şi cândva o dusese bine, acum însă îşi pierduse toţi muşteriii, căzuse în patima beţiei şi dădea ultimul gologan pe băutură. Mătuşa ţinea o mică spălătorie, din al cărei venit îşi hrănea copiii şi pe beţivul de bărbatu-său. Maslovei îi propuse să intre la ea ca spălătoreasă. Văzând însă ce viaţă trudnică duceau femeile care lucrau la mătuşă-sa, Maslova se codi, căutându-şi între timp pe la birourile de plasare un loc de servitoare. Până la urmă se tocmi la o cucoană care avea doi băieţi, elevi de liceu. După o săptămână de lucru, băiatul cel mare, un tânăr cu mustăcioară, elev în clasa a şasea de liceu, îşi lăsă baltă învăţătura şi începu să se lege de Maslova. Maică-sa o învinovăţi de toată întâmplarea pe Maslova şi îi făcu   socoteala. Tot căutând fără succes un alt loc, se întâmplă într-o bună zi să întâlnească la biroul de plasare o cucoană simandicoasă, cu braţele şi degetele dolofane încărcate de brăţări şi inele. Cucoana, aflând că Maslova e în căutarea unui loc, îi dădu adresa ei, invitând-o să treacă pe la ea. Maslova se duse. Cucoana o primi călduros, o ospătă cu plăcintuţe şi cu o băutură dulce, apoi îşi trimise servitoarea undeva cu un bileţel. Spre seară apăru un domn înalt, cu părul lung şi sur şi cu o barbă căruntă; bătrânul vizitator se aşeză îndată lângă Maslova şi, zâmbind şi privind-o cu ochi aprinşi, începu s-o cerceteze şi să glumească împreună cu ea. Stăpâna casei îl chemă într-o odaie alăturată şi Maslova o auzi spunându-i: „E prospeţică, de la ţară”. Apoi, stăpâna o chemă pe Maslova şi-i spuse că domnul este scriitor, că are bani foarte mulţi şi că n-o să precupeţească nimic, dacă ea va şti să-i fie pe plac. Fata fuse pe placul lui şi scriitorul îi dădu douăzeci şi cinci de ruble, promiţându-i c-or să se mai vadă deseori. Banii se topiră foarte repede, o parte la plata găzduirii la mătuşă-sa şi restul pe o rochie nouă, pălărioară şi panglici. Peste câteva zile, scriitorul trimise pentru a doua oară după ea. Maslova se duse. El îi dădu iarăşi douăzeci şi cinci de ruble şi-i propuse să se mute într-o locuinţă separată. Locuind în casa închiriată de scriitor, Maslova se îndrăgosti de un băiat de prăvălie, om foarte vesel care locuia în aceeaşi curte. I-o spuse chiar ea scriitorului şi se mută într-un mic apartament. Flăcăul însă, care-i făgăduise s- o ia în căsătorie, plecă într-o bună zi la Nijni, fără să-i spună nimic, părăsind- o, şi Maslova rămase singură. Vru să-şi păstreze mai departe locuinţa, însă nu i s-a îngăduit. Inspectorul de poliţie îi declară că nu poate trăi aşa mai departe decât dacă îşi face condicuţă şi se prezintă periodic la controlul medical. Atunci Maslova se întoarse iarăşi la mătuşă-sa. Aceasta, văzând-o cu rochie nouă, cu pelerină şi pălărie, o primi cu respect şi nu mai îndrăzni să-i ofere un loc de spălătoreasă la ea, socotind că nepoată-sa s-a ridicat pe o treaptă socială mai înaltă. Pentru Maslova, de fapt, nici nu se mai punea alternativa de a fi spălătoreasă. Se uita acum cu milă la viaţa de ocnaşe pe care o duceau la mătuşă-sa spălătoresele, palide, cu braţele slabe, dintre care unele se oftigiseră, tot spălând şi călcând în aburi şi căldură de treizeci de grade, cu ferestrele larg deschise vara şi iarna, şi se îngrozea la gândul că ar fi putut să intre şi ea într-o asemenea ocnă. Tocmai în această perioadă deosebit de grea, când Maslova nu izbutea să-şi găsească niciun protector, se întâlni cu o proxenetă, care căuta fete pentru casele de toleranţă. Cu fumatul, Maslova se deprinsese de mult, iar în ultimul timp al legăturii sale cu băiatul de prăvălie şi după ce acesta o părăsise, se obişnuise să mai şi bea. Băutura îi plăcea nu numai la gust, ci mai ales fiindcă o ajuta să-şi uite toate suferinţele îndurate şi-i dădea o îndrăzneală şi un sentiment al propriei demnităţi, care-i lipseau când era trează. Când nu bea, era întotdeauna copleşită de tristeţe şi ruşine. Proxeneta o pofti cu mătuşa ei la o masă şi, după ce o îmbătă pe Maslova, îi propuse să lucreze în cea mai bună casă din oraş, arătându-i toate avantajele şi privilegiile acestei situaţii. Maslova trebuia să aleagă între   situaţia umilitoare de servitoare, în care avea să fie, fără îndoială, urmărită de stăruinţele bărbaţilor şi, deci, împinsă spre legături adulterine tainice şi temporare, şi o situaţie asigurată, liniştită, legiferată, cu alte cuvinte, o prostituţie pe faţă, protejată de lege şi bine plătită; ea o alese pe cea din urmă. Apoi i se părea că în felul acesta se va răzbuna pe seducătorul său, pe băiatul de prăvălie şi pe toţi cei care îi făcuseră rău. O mai ispitea un lucru, care de fapt a fost hotărâtor – proxeneta îi spuse că va putea să-şi comande orice rochie va dori: de catifea, de tafta, de mătase, rochii de bal, decoltate, cu umeri şi braţe goale. Şi când se văzu în închipuire îmbrăcată cu o rochie galbenă de mătase, cu decolteul garnisit cu catifea neagră, Maslova nu mai putu rezista şi-şi dădu actul de identitate proxenetei. Aceasta, chiar în aceeaşi seară, tocmi o birjă şi o duse într-o casă foarte cunoscută, ţinută de o oarecare Kitaeva. Din clipa aceea, începu pentru Maslova acea viaţă de neîncetată încălcare a poruncilor dumnezeieşti şi omeneşti, pe care o duc sute şi sute de mii de femei, nu numai cu autorizaţia conducerii statului, preocupată de binele cetăţenilor, dar chiar sub protecţia ei; viaţa care se sfârşeşte pentru nouă femei din zece cu boli chinuitoare, bătrâneţe prematură şi moarte. Dimineaţa şi ziua, somn greu după orgiile nopţii. Pe la ceasurile trei, patru, trezirea moleşită într-un pat murdar; sifon şi cafea după beţie; trândăveală searbădă prin odăi, în capot, cămaşă sau halat, aruncând câte o privire pe fereastră, de după perdea; vorbe urâte, schimbate leneş cu colegele; apoi spălatul, parfumatul şi unsul trupului, pomădatul părului, probarea rochiilor, cearta din pricina lor cu patroana; cercetarea în oglindă, sulemenitul feţei, al sprâncenelor; îmbuibarea cu mâncăruri grase şi cu dulciuri; apoi îmbrăcatul în rochii de mătase, ţipătoare şi decoltate; ieşirea în salonul împodobit, puternic luminat; venirea oaspeţilor; muzică, dans, bomboane, vin, tutun şi prostituţie practicată cu bărbaţi tineri, de vârstă mijlocie, adolescenţi, şi bătrâni ramoliţi, burlaci, oameni însuraţi, negustori, vânzători, bolnavi, beţi, treji, grosolani sau drăgăstoşi, militari, civili, studenţi, liceeni – oameni de toate vârstele, caracterele, obârşiile. Larmă, glume, bătăi, muzică, vin şi tutun, tutun şi vin şi iar muzică din seară până în zori. Şi abia dimineaţa, eliberarea de toate şi somnul greu şi adânc. Şi aşa zi de zi, toată săptămâna. Apoi, la sfârşitul fiecărei săptămâni, vizita la secţia sanitară de sector, unde funcţionarii şi doctorii statului, uneori cu seriozitate şi rigoare, alteori cu chef de glumă, jignind pudoarea firească dată ca pavăză împotriva răului oamenilor şi chiar animalelor, făceau controlul acestor femei, eliberându-le permisul scris de a săvârşi mai departe, împreună cu complicii lor, de-a lungul săptămânii viitoare, aceleaşi păcate cu care se îndeletniciseră toată săptămâna trecută. Şi începea o altă săptămână, la fel cu cea de mai înainte. Şi aşa în fiecare zi, iarnă, vară, în zilele de lucru, ca şi în cele de sărbătoare. Astfel a trăit Maslova şapte ani. În timpul acesta a schimbat două case de toleranţă şi a fost o dată internată la spital. În al şaptelea an de vieţuire prin case de toleranţă şi la opt ani după primul ei pas greşit, în vârstă fiind de douăzeci şi şase de ani, se întâmplă acel fapt pentru care fusese arestată şi   era dusă acum la judecată, după şase luni de închisoare printre hoţi şi criminali. III. În timp ce Maslova, istovită de atâta mers, se apropia cu escorta sa de clădirea tribunalului districtual, nepotul fostelor ei stăpâne, prinţul Dmitri Ivanovici Nehliudov, cel care o sedusese, stătea încă tolănit în patul lui înalt, cu saltea de puf peste somiera cu arcuri, între cearşafuri mototolite, într-o cămaşă de noapte de olandă, curată, cu piepţii în cute fine frumos călcate, şi fuma alene o ţigară. Cu privirea pironită în gol se gândea la cele ce avea de făcut în acea zi şi la cele întâmplate cu o zi înainte. Amintindu-şi de seara din ajun, petrecută la Korceaghini, oameni bogaţi şi cu vază, cu a căror fiică toată lumea aştepta să se căsătorească, Nehliudov oftă şi, aruncând ţigara, vru să scoată alta dintr-un portţigaret de argint, dar se răzgândi; îşi coborî din pat picioarele albe şi îngrijite, dibui papucii, îşi aruncă pe umeri halatul de mătase, şi cu paşi greoi, grăbiţi, se îndreptă spre odaia de toaletă alăturată, pătrunsă de miros de apă de colonie, parfum, creme şi pomezi. Îşi spălă dinţii, mulţi dintre ei plombaţi, periindu-i cu un praf anume, îi dăţi cu apă de gură parfumată, apoi începu să se spele şi să se frece cu felurite prosoape. Se spălă pe mâini cu săpun parfumat, îşi curăţă cu periuţa unghiile lungi. Îşi spălă la un lavoar mare de marmură faţa şi gâtul plin şi trecu într-o altă odaie vecină, unde îl aştepta duşul. După ce îşi răcori cu apă rece trupul alb, musculos şi cam îngreuiat de grăsime, se şterse cu un prosp mare, pluşat, se îmbrăcă în rufăria imaculată şi frumos călcată, se încălţă cu ghetele lustruite lună şi se aşeză în faţa oglinzii unde începu să-şi perie, cu două perii odată, bărbuţa neagră, cârlionţată, şi părul inelat, uşor rărit pe frunte. Toate lucrurile lui – rufăria, hainele, încălţămintea, cravatele, acele, butonii – erau de cea mai bună calitate, fine, discrete, trainice şi scumpe. Nehliudov luă din vreo duzină de cravate şi tot atâtea ace pe cele dintâi care-i picară sub mână – cândva preocuparea de a le alege era ceva nou pentru el şi-i făcea plăcere, acum însă nu mai prezenta niciun interes – îşi îmbrăcă hainele periate, pregătite pe un scaun, şi se îndreptă, dacă nu destul de înviorat cel puţin curat şi parfumat, spre sufrageria mare al cărei parchet fusese lustruit chiar în ajun de către trei mujici; se găseau acolo un bufet enorm de stejar şi o masă mare, tot de stejar, cu picioare masive, sculptate în formă de labe de leu, care-i dădeau un aspect impunător. Pe această masă, acoperită cu o faţă de masă subţire, scrobită, cu monograma brodată, îl aşteptau un ibric mare de argint cu cafea aromată, zaharniţa tot de argint, un castronaş cu caimac şi un coşuleţ cu pâiniţe calde, pişcoturi şi pesmeciori. Lângă tacâm erau scrisorile abia primite, ziarele şi ultimul număr din Revue des deux mondes. Tocmai când Nehliudov se pregătea să-şi deschidă corespondenţa, în uşă se arătă o femeie în vârstă, cam grasă, în doliu, cu o eşarfă de dantelă pe cap, ce-i acoperea cărarea, în jurul căreia părul se rărise. Era Agrafena Petrovna, camerista răposatei mame a lui Nehliudov – moartă nu de mult chiar în această casă – şi care rămase acum pe lângă fiu în calitate de menajeră.   Agrafena Petrovna petrecuse în răstimpuri cu mama lui Nehliudov vreo zece ani în străinătate şi avea ţinuta şi purtările unei cucoane. Locuia în casa Nehliudovilor din copilărie şi-l ştia pe Dmitri Ivanovici încă de pe vremea când acesta era încă Mitenka. — Bună dimineaţa, Dmitri Ivanovici. — Bună ziua, Agrafena Petrovna. Ce noutăţi ai? întrebă Nehliudov în glumă. — O scrisoare de la prinţesă, de la cea bătrână sau de la cea tânără, nu ştiu. A adus-o de mult camerista, aşteaptă răspunsul la mine în odaie, spuse Agrafena Petrovna, întinzându-i scrisoarea şi zâmbind cu înţeles. — Bine, îndată, răspunse Nehliudov, luând scrisoarea şi, băgând de seamă zâmbetul Agrafenei Petrovna, se posomorî. Zâmbetul Agrafenei Petrovna însemna că scrisoarea era de la tânăra prinţesă Korceaghina, pe care, socotea ea, Nehliudov avea de gând s-o ia în căsătorie. Şi tocmai această presupunere, exprimată prin zâmbetul Agrafenei Petrovna, îi era neplăcută lui Nehliudov. — Atunci să-i spun să aştepte. Agrafena Petrovna, ochind măturica de adunat firmiturile de pe masă, care nu era aşezată la locul ei, o mută unde se cuvenea, şi ieşi maiestuos din odaie. Nehliudov deschise scrisoarea parfumată şi începu s-o citească. „Ţinând seama de obligaţia pe care mi-am luat-o de a fi memoria dumitale – era scris pe o foaie groasă de hârtie cenuşie, dinţată pe margini, cu un scris ascuţit, dar lăbărţat, – îţi amintesc că astăzi, 28 aprilie, trebuie să fii la curtea cu juri şi deci nu ne vei putea însoţi dimpreună cu Kolosov la galeria de tablouri, după cum, cu obişnuita dumitale uşurătate, ne-ai promis ieri; a moins que vous ne soyez dispose a payer a la cour d’assises les 300 rubles d’amende, que vous vous refusez pour voire cheval1 pentru faptul de a nu te fi prezentat la vreme. Mi-am adus aminte de aceasta ieri, îndată ce-ai plecat. Aşadar, ţine minte. Prinţesa M. Korceaghina” Pe partea cealaltă era adăugat:, Maman vous fait dire que votre couvert vous attendra jusqu’ a la nuit. Venez absolument a quelle heure que cela soit.2 M. K.” Nehliudov se încruntă. Biletul se încadra şi el în acea tactică iscusită, dusă de două luni de către prinţesa Korceaghina, cu scopul de a-l învălui tot mai strâns într-o reţea de nevăzute legături. Iar Nehliudov, pe lângă nehotărârea în faţa căsătoriei, obişnuită oamenilor nu prea tineri şi nici prea îndrăgostiţi, mai avea un motiv puternic, care-l împiedica să facă acum o cerere în căsătorie, chiar dacă s-ar fi decis la aceasta. Motivul nu era faptul de a fi sedus-o pe Katiuşa cu zece ani în urmă şi de a fi părăsit-o – lucrul acesta era cu totul uitat şi nu putea constitui pentru el o piedică de a se căsători; motivul era legătura sentimentală pe care o avea cu o femeie măritată, pe care o rupsese de fapt, deşi dânsa socotea că nu s-a sfârşit totul între ei.   Nehliudov era foarte timid cu femeile, dar tocmai timiditatea lui trezise în această femeie măritată dorinţa de a-l cuceri. Doamna era soţia mareşalului nobilimii din ţinutul unde luase şi Nehliudov parte la alegeri. Ea îl atrăsese într-o aventură sentimentală, care pe zi ce trecea era pentru Nehliudov mai pasionată şi în acelaşi timp mai respingătoare. La început, Nehliudov nu putuse rezista ispitei, iar apoi, simţindu-se vinovat faţă de ea, nu putuse rupe legătura fără încuviinţarea ei. Acesta era motivul care-l făcea să nu se simtă liber a cere mâna tinerei prinţese Korceaghina, chiar dacă ar fi dorit-o. Pe masă, în faţa lui, tocmai se găsea o scrisoare de la soţul acestei femei. Văzând ştampila poştei şi recunoscând scrisul, Nehliudov roşi şi simţi în aceeaşi clipă înviorarea pe care o încerca ori de câte ori îl pândea vreo primejdie. Tulburarea lui era însă neîntemeiată: soţul, mareşalul nobilimii din ţinutul în care Nehliudov îşi avea cele mai mari proprietăţi, îl înştiinţa că la sfârşitul lunii mai va avea loc o adunare extraordinară a zemstvei şi-l ruga să vină neapărat donner un coup d’epaule3 la această adunare, unde aveau să fie puse probleme importante în chestiunea şcolilor şi a drumurilor vicinale, la discutarea cărora se prevedea o serioasă opoziţie a reacţiunii. Mareşalul era un liberal şi împreună cu alţi câţiva nobili care-i împărtăşeau ideile, lupta împotriva reacţiunii instalate în timpul lui Alexandru al III-lea şi, fiind absorbit cu totul de această luptă, nu ştia nimic despre necazurile sale casnice. Nehliudov îşi aminti de toate clipele chinuitoare legate într-un fel sau altul de acest om: îşi aminti cum îşi închipuise o dată că soţul a aflat totul şi cum se pregătise să se bată în duel cu el, foarte hotărât să tragă în aer; apoi de o scenă înfiorătoare, în care ea, într-un acces de disperare, alergase să se înece în iazul din grădină, iar el fugise s-o caute. „Nu pot să mă duc nicăieri, nici să fac nimic, până ce nu voi avea răspunsul ei”, gândi Nehliudov. Cu o săptămână în urmă îi scrisese o scrisoare categorică, în care îşi recunoştea vina şi se arăta gata s-o ispăşească în orice chip ar voi ea, totuşi, spre binele ei chiar, socotea legătura lor ruptă pentru totdeauna. La această scrisoare tot aştepta răspuns. Faptul că el întârzia era, într-un fel, un semn bun. Dacă n-ar fi primit să rupă legătura, i-ar fi răspuns, desigur de mult, sau ar fi venit personal cum mai făcuse de atâtea ori. Nehliudov auzise că se afla acum la ei un oarecare ofiţer care-i făcea curte, ceea ce pe de o parte îi stârnea gelozia, iar pe de altă parte îl bucura, dându-i speranţa că se va putea elibera de această minciună apăsătoare. A doua scrisoare era de la administratorul-şef al moşiilor sale. Acesta îi scria că trebuie neapărat să vină personal ca să ia în primire moştenirea şi, afară de asta, să hotărască în ce fel va fi administrată averea mai departe – ca pe timpul răposatei prinţese sau aşa cum îi propusese el pe vremuri prinţesei înseşi şi îi propunea acum prinţului: mărind inventarul şi lucrând tot pământul care se dădea până acum în dijmă ţăranilor în nume propriu. Administratorul scria că acest fel de exploatare ar fi mult mai rentabil. Îşi cerea totodată scuze pentru mica întârziere a expedierii celor trei mii de ruble, pe care se cuvenea să le trimită la fiecare întâi ale lunii, şi aveau să vină cu poşta următoare. Întârzierea se datora ţăranilor rău   platnici, care în delăsarea lor ajunseseră până acolo, încât se văzu silit să apeleze la autorităţi. Scrisoarea îl bucură şi-l supără totodată. Îl bucură şi-i făcea plăcere să se simtă proprietarul unei averi considerabile, dar faptul îl şi supăra fiindcă în prima tinereţe fusese un entuziast adept al lui Herbert Spencer4 şi, mare proprietar de pământ, fusese adânc impresionat de ideile acestuia din Social Statics5, care afirmau că dreptatea nu admite proprietatea individuală asupra pământului. Cu sinceritatea şi dârzenia caracteristică tinereţii, nu numai că susţinuse atunci, în discuţii, că pământul nu poate fi obiectul proprietăţii private, nu numai că, la universitate fiind, scrisese o lucrare pe această temă, dar chiar dăruise ţăranilor o mică moşioară care-i aparţinea lui, ca moştenire de la tatăl său, nevrând să contravină convingerilor sale. Acum, devenind prin moştenirea averii mamei sale un latifundiar, avea de ales: ori să renunţe la proprietatea sa, cum făcuse acum zece ani cu cele două sute de deseatine moştenite de la tatăl său, ori să-şi recunoască tacit concepţiile de până atunci drept false şi greşite.
Furnica si porumbita de Lev Tolstoi CUPRINS:             Cuvânt înainte. 5             Partea întâia.             Calul şi iapa. 9             Vulpea şi cocorul. 10             Puii maimuţei '. 12             Lupul şi veveriţa. 14             Vulturul, cioara şi ciobanul. 16             Doi cocoşi şi un vultur. 17             Drumeţii. 18             Şoarecele, cocoşul şi motanul. 20             Cocoşul de munte şi vulpea. 22             Lupul şi câinele. 24             Naufragiu. 26             Şoarecele care s-a îngrăşat. 28             Şoarecele şi broasca. 29             Broasca, şoarecele şi uliul. 30             Şoarecele de rând şi şoarecele de oraş. 31             Marea, râurile şi pâraiele. 32             Vulturul şi vulpea. 34             Pisica şi vulpea. 36             Maimuţa şi vulpea. 38             Motanul cu zurgălăi. 40             Leul şi măgarul. 42             Lupul şi vulpea. 43             Vulpea şi lupul. 44             Ţăranul şi norocul. 45             Fetiţa şi libelula. 46             Şarpele de casă şi ariciul. 47             Stăncuţa şi ulciorul. 48             Păsărica. 49             Partea a doua.             Mincinosul. 51             Furnica şi porumbiţa. 52             Stăncuţa şi porumbeii. 53             Broasca ţestoasă şi vulturul. 54             Măgarul şi calul. 56             Leul şi şoarecele. 58             Baba şi găina. 60             Găina şi ouăle de aur. 61             Câinele, cocoşul şi vulpea. 62             Dihorul. 64             Leul, ursul şi vulpea. 65             Lupul şi bătrâna. 66             Libelula şi furnicile. 68             Broasca şi leul. 69             Partea a treia.             Lupul şi cocorul. 71             Lucrătoarele şi cocoşul. 72             Câinele şi umbra sa. 73             Cerbul şi puiul de cerb. 74             Vulpea şi strugurii. 76             Găina şi rândunica. 78             Măgarul în piele de leu. 79             Viticultorul şi feciorii săi. 80             Vulpea şi ţapul. 81             Cocor şi barză. 82             Pescarul şi peştişorul. 84             Iepurii şi broaştele. – 86             Tatăl şi feciorii. 87             Partea a patra.             Vulpea.89             Ţintarul şi leul.90             Câinele şi lupul.92             Măgarul sălbatic şi cel domestic. 94             Calul şi stăpânii. 95             Lupul şi capra. 96             Cerbul. 98             Cerbul şi via. 100             Bătrânul şi moartea. 101             Leul şi vulpea. – 102             Motanul şi şoarecii. 103             Partea a cincea.             Corbul şi vulpea. 105             Cei doi prieteni. 106             Ţăranul şi duhul apelor. 108             Lupul şi iedul. 111             Leul, lupul şi vulpea. 112             Leul, măgarul şi vulpea. 114             Stuful şi măslinul. 115             Partea a şasea.             Pisica şi berbecul. 117             Iepurele. 118             Iepurele şi broasca ţestoasă. 119             Prepeliţa şi puii ei. 120             Păunul. 122             Ursul şi albinele. 124             Albinele şi trântorii. 125             Păunul şi cocorul. 126             Pitpalacul şi vânătorul. 127             Vrabia. 128             Eretele şi porumbeii. 129             Stăpânul şi lucrătorul. 130             Ulciorul şi ceaunul. 132             Liliacul. 133             Zgârcitul.'. 134             Ţăranul şi câinele. 136             Câinele cu jujeu. 137             Ciobanul. 138             Câinele pe fân. 140             Lupul şi osul. 141             Câinele şi hoţul. 142             Lupul şi iapa. 144             Vulpea şi lupul. 146             Cerbul şi calul. 147             Două broaşte. 148             Lupoaica şi porcul. 149             Taurul şi broasca. 150             Broaştele care vroiau un împărat. 151             Negustorul şi hoţii. 152             Soarele şi vântul. 153                   PARTEA ÎNTÂIA.             CALUL ŞI IAPA.             Şi ziua şi noaptea iapa se ducea în câmp, la păscut. Câtă vreme calul se îndestula noaptea, iar ziua ara. Odată, iapa îi spuse calului:             — De ce ari? Să fiu în locul tău, nu m-aş duce la arat. O da stăpânul cu biciul, dau şi eu cu copita.             A doua zi calul făcu după cum fusese sfătuit. Văzându-l dintr-o dată atât de îndărătnic, ţăranul înhămă iapa la plug.             VULPEA ŞI COCORUL.             Vulpea îl pofti pe cocor la masă şi îi aduse nişte zeamă într-o farfurie întinsă. Geaba se strădui cocorul să apuce ceva cu ciocul său lung, iar vulpea linse totul într-o clipită. A doua zi, cocorul o pofti pe vulpe la el şi îi aduse zeama într-un ulcior cu gâtul strâmt. Botul vulpii nicicum nu încăpu în ulcior, dar ciocul lung al cocorului îl goli la repezeală.             PUII MAIMUŢEI.             O maimuţă avea doi pui. Pe unul îl iubea, pe celălalt nu. Într-o zi, nişte oameni luară urmele maimuţei. Aceasta înşfăcă puiul îndrăgit şi fugi cu el, lepădându-l pe celălalt. Puiul neiubit de mamă se ascunse în hăţişul pădurii, oamenii nu dădură cu ochii de el şi trecură mai departe. Maimuţa sări într-un copac, dar, grăbită cum era, izbi odrasla cu capul de un ciot şi aceasta muri. După ce oamenii plecară, maimuţa porni să-şi caute puiul neiubit, dar nu-l mai putu găsi şi rămase şi fără acesta.             LUPUL ŞI VEVERIŢA.             Sărind în joacă de pe o creangă pe alta, veveriţa căzu drept pe spinarea unui lup adormit. Lupul sări în picioare şi vru s-o mănânce. Veveriţa se rugă:             — Lasă-mă, lupule, să plec.             Lupul îi spuse:             — Bine, am să te las, dar numai cu condiţia să-mi spui de ce voi, veveriţele, sunteţi atât de vesele. În timp ce pe mine mă încolţeşte necontenit urâtul, de câte ori mă uit la voi, vă văd zburdând şi zbenguindu-vă prin crengile de sus ale copacilor.             Veveriţa îi răspunse:             — Mai întâi lasă-mă să mă urc în copac, iar de acolo ţi-oi spune, căci aici mi-e frică de tine.             Lupul o lăsă, iar veveriţa se căţără în copac şi de acolo îi spuse:             — Urâtul te încolţeşte fiindcă eşti rău. Răutatea îţi mistuie inima. Pe când noi suntem vesele fiindcă suntem bune şi rău nu facem nimănui.             VULTURUL, CIOARA ŞI CIOBANUL.             O turmă de oi păştea pe păşune. Pe neaşteptate, apăru un vultur – se prăvăli din înaltul cerului, înşfăcă în gheare un miel şi îl duse cu dânsul. O cioară văzu întreaga întâmplare şi i se făcu şi ei de o bucăţică de carne proaspătă. Îşi spuse: „Nu-i mare scofală. Am să încerc şi eu, ba am să fac treabă mai bună. Vulturul este un prostănac, a luat un mieluţ pirpiriu, pe când eu am să iau berbecul acela gras, de colo.”             Zicând asta, cioara îşi înfipse ghearele în lâna miţoasă a berbecului şi dădu să-l ridice, dar geaba strădanie. Nu mai ştia nici cum să-şi scoată ghearele din lână. Veni ciobanul, i le smulse el din lână, suci gâtul ciorii şi o azvârli cât colo.             DOI COCOŞI ŞI UN VULTUR.             Lângă o grămadă de bălegar se băteau doi cocoşi. Unul din ei fiind mai puternic, îl bătu pe celălalt şi îl alungă de acolo. Găinile se adunară în jurul învingătorului şi prinseră a-l lăuda. Dar cocoşul vroia ca şi cei din curtea vecină să afle despre puterea şi faima sa. Atunci zbură pe acoperişul magaziei, bătu din aripi şi cântă cu glas răsunător:             — Priviţi-mă, l-am bătut pe celălalt cocoş! Nu se află alt cocoş pe lume care să se măsoare cu mine!             Nici nu apucă să-şi termine bine strigarea, că un vultur care trecea pe sus îl doborî, îl înşfăcă în gheare şi îl duse în cuibul său.             DRUMEŢII.             Un bătrân şi un tânăr mergeau pe drum. Deodată, ce să vadă: în mijlocul drumului zăcea un sac plin cu bani. Tânărul îl ridică şi spuse:             — Dumnezeu m-a procopsit.             Bătrânul grăi:             — S-ar cuveni, zic, pe din două.             Tânărul spuse:             — Nici vorbă, că nu l-am găsit împreună. Eu l-am ridicat.             Bătrânul nu-i răspunse nimic. Au mai mers câtva timp împreună. Deodată, aud în urma lor tropot de copite şi strigătele poterei:             — Cine a furat un sac cu bani?!             Tânărul se sperie şi spuse:             — Să nu dăm de vreo belea, bunicule, pentru banii găsiţi.             Bătrânul răspunse:             — Banii i-ai găsit tu, nu noi; şi beleaua de asemenea.             Potera îl înşfăcă pe flăcău şi îl duse la târg, pentru judecată, iar bătrânul se întoarse liniştit acasă.             ŞOARECELE, COCOŞUL ŞI MOTANUL.             Un şoricel se duse să se plimbe. Umblă ce umblă el prin ogradă şi se întoarse la mama.             — Am văzut, mamă, două animale. Unul era tare fioros, celălalt tare blând.             Mama îl întrebă:             — Ia spune, cum arătau acele fiare?             Şoricelul răspunse:             Cea fioroasă umbla de colo până colo prin ogradă, avea picioarele negre, moţul roşu, ochii bulbucaţi, clonţul ca un cârlig. Când am trecut pe lângă ea, a deschis clonţul, a ridicat un picior şi a prins a răcni atât de tare, că nu ştiam unde să mă ascund.             — Acesta-i cocoşul, grăi bătrâna mamă. El nu face rău nimănui, să nu te temi de dânsul. Da' cealaltă fiară, cum arăta?             — Cealaltă stătea tolănită pe-o parte şi se încălzea la soare. Avea gâtul alb şi pufos, lăbuţele cenuşii, netede, îşi spăla cu limba blăniţa de pe piept şi dădea uşurel din coadă când se uita la mine.             Bătrâna mamă spuse:             — Prostuţule, prostuţule. Păi ăsta-i chiar motanul!             COCOŞUL DE MUNTE ŞI VULPEA.             Un cocoş de munte şedea în copac. Vulpea veni sub copac şi îi spuse:             — Bun găsit, cocoşel frumuşel şi prieten al meu. De cum am auzit al tău glăscior am şi luat-o încoace la picior, ca să văd cum o mai duci.             — Mulţumesc pentru vorbă bună, răspunse cocoşul de munte.             Vulpea se prefăcu că nu aude, şi spuse:             — Zis-ai ceva, că n-aud nimic? Ai face bine, cocoşel frumuşel şi prieten al meu, să cobori colo-n iarbă să te mai preumbli şi să schimbăm o vorbă-două împreună, că aşa nu te prea aud din copacul acela.             Cocoşul de munte răspunse:             — Frică mi-e să cobor în iarbă. Pentru noi, păsările, e cu primejdie să umblăm pe pământ.             — Nu cumva ţi-e frică de mine? Întrebă vulpea.             — Dacă nu de tine, de alte fiare mi-e frică, răspunse cocoşul de munte. Sunt tot felul de fiare.             — Să nu-ţi mai fie frică, cocoşel frumuşel şi prieten al meu, că, uite, a apărut de curând un ucaz, precum că se face pace pe întreg pământul. De acum fiarele nu s-or mai sfâşia între ele.             — Asta e bine, spuse cocoşul de munte, că uite, văd nişte câini grăbind încoace. Dacă era ca înainte vreme, ar fi trebuit să-ţi iei tălpăşiţa, dar dacă-i aşa cum spui, n-ai de ce te teme.             Auzind de câini, vulpea ciuli urechile şi se pregăti s-o ia din loc.             — Păi de ce fugi? O întrebă cocoşul de munte. Doar a apărut ucazul, câinii n-or să se atingă de tine.             — Mai ştii?! Poate n-au auzit încă de ucaz.             Şi o tuli de îndată.             LUPUL ŞI CÂINELE.             Un lup jigărit umbla pe la marginea satului şi se întâlni cu un câine gras. Lupul îl întrebă:             — Ia spune, câine, de unde dobândiţi voi demâncare?             Câinele răspunse:             — Oamenii ne hrănesc.             — Se vede treaba că la grea muncă vă pun oamenii.             — Ba deloc, răspunse câinele. Tot ce avem de făcut este să păzim curtea pe vreme de noapte.             — Numai pentru atâta lucru vă hrănesc ei aşa de bine? Se miră lupul. M-aş tocmi numaidecât într-o slujbă ca a voastră, căci nouă, lupilor, ne vine tare greu să dobândim demâncare.             — Păi atunci, haide, spuse câinele. Stăpânul are să te hrănească şi pe tine la fel.             Lupul se bucură de propunere şi porni împreună cu câinele să se tocmească în slujbă la oameni. Dar când să intre pe poartă, numai ce băgă lupul de seamă că pe grumazul câinelui părul este cam ros. Îl întrebă:             — Da' rosătura asta, câine, de unde o ai?             — O am aşa, răspunse câinele.             — Adică, cum aşa?             — Păi aşa, de la lanţ. Ziua stau legat în lanţ şi uite că acesta mi-a cam ros părul pe grumaz.             — Atunci, rămâi sănătos, câine, zise lupul. Nu mă mai duc să trăiesc printre oameni. Chiar de-oi fi mai puţin gras, da' voi trăi liber.             NAUFRAGIU.             Nişte pescari mergeau cu barca. Se stârni din senin o furtună năprasnică. Pescarii se speriară. Lepădară vâslele şi prinseră a se ruga lui Dumnezeu, să-i scape de la înec. Furtuna mâna barca pe fluviul înspumat tot mai departe de mal. Atunci un pescar bătrân le spuse:             — De ce-aţi lepădat vâslele? De vă rugaţi, din mână vâsla n-o lăsaţi.             ŞOARECELE CARE S-A ÎNGRĂŞAT.             Un şoricel roase duşumeaua şi făcu o deschizătură în ea. Trecu printr-însa şi găsi mâncare din belşug. Numai că şoarecele era tare lacom şi mâncă până se umflă. Când se lumină de ziuă, şoarecele dădu să se întoarcă acasă, dar burta umflată nu-l mai lăsă să treacă prin deschizătură.             ŞOARECELE ŞI BROASCA.             Un şoarece veni în ospeţie la broască. Broasca îl întâmpină pe mal şi prinse a-l pofti în palatul său de sub apă. Şoarecele dete să o urmeze, dar înghiţi la apă, că abia izbuti să se caţăre îndărăt pe mal şi să-şi scape zilele.             — Cât voi trăi, grăi păţitul, nu m-oi mai duce în ospeţie la necunoscuţi.             BROASCA, ŞOARECELE ŞI ULIUL.             Broasca şi şoarecele se sfădiră între ei. Urcându-se pe un muşuroi, se încăierară. Un uliu care zbura pe sus, văzând că au uitat de el, căzu asupră-le şi-i înşfăcă în gheare pe amândoi.             ŞOARECELE DE RÂND ŞI ŞOARECELE DE ORAŞ.             Un şoarece înfumurat de la oraş veni în ospeţie la un şoarece de rând. Acesta locuia în câmp şi îşi ospătă musafirul cu ce-i era la îndemână – nişte boabe de grâu şi de mazăre. Şoarecele cel înfumurat ronţăi ce ronţăi la ele şi spuse:             — De asta şi arăţi atât de jigărit, fiindcă trăieşti în sărăcie. Să vii pe la mine, ca să vezi cum trăim noi.             Şi şoarecele de rând veni la el. Aşteptară amândoi sub duşumele până căzu noaptea. Oamenii cinară şi se retraseră. Şoarecele cel înfumurat îşi introduse oaspetele printr-o deschizătură din duşumea în sufragerie şi amândoi se urcară pe masă. Şoarecele de rând nu văzuse de când se ştia pe lume atâtea bunătăţi şi nu se hotăra de care să se apuce mai întâi. El spuse:             — Ai dreptate, traiul nostru este sărăcăcios. Am să vin să locuiesc şi eu la oraş.             Abia de rosti aceste cuvinte, că masa se cutremură – un om cu o lumânare în mână dădu buzna în sufragerie şi se porni să prindă şoarecii. Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuţi în deschizătura din duşumea.             — O, nu, spuse după asta şoarecele de rând, tot mai bun este traiul nostru. Deşi n-am bucate alese, dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.             MAREA, RÂURILE ŞI PÂRAIELE.             Un ţăran se lăuda altuia că poate bea cu nemiluita. El spuse celor din jur:             — Pot bea toată marea.             — Ba n-ai să poţi.             — Ba o beau! Batem palma pe o mie de ruble că o beau toată?             A doua zi în zori, veniră la el:             — Ei, ce faci, ori te duci să bei marea, ori scoate mia de ruble!             — M-am prins să beau marea şi am s-o beau. Dar nu m-am prins să beau şi râurile care se varsă în ea. Duceţi-vă de zăgăzuiţi râurile şi pâraiele, să nu mai dea într-însa, şi atunci am s-o beau.             VULTURUL ŞI VULPEA.             Un vultur prinse un pui de vulpe şi vru să-l ducă în cuibul său. Vulpea-mamă începu să-l roage să se îndure de dânsa. Vulturul se gândi: „Ce rău îmi poate face ea mie? Am cuibul sus, tocmai în vârful pinului.             Nu ajunge ea până acolo.”             Şi duse puiul de vulpe în cuib. Vulpea fugi în câmpie, făcu rost de la oameni de un tăciune aprins la capăt şi îl aduse sub pin. Tocmai vroia să dea foc pinului, dar vulturul se rugă de ea să-l ierte şi îi aduse puiul înapoi.             PISICA ŞI VULPEA.             Pisica şi vulpea se luară cu vorba, despre cum te poţi feri de câini. Pisica spuse:             — Nu mă tem de câini, deoarece cunosc un şiretlic care nu dă greş.             Vulpea răspunse:             — Cum te poţi feri ştiind un singur şiretlic? În ce mă priveşte, cunosc şaptezeci şi şapte de şiretlicuri şi şaptezeci şi şapte de păcăleli în privinţa asta.             În timp ce tăifăsuiau ele aşa, apărură nişte vânători ai căror câini dădură buzna asupra celor două. Pisica îşi puse în aplicare şiretlicul ei: se căţără într-un copac şi câinii nu izbutiră s-o apuce; câtă vreme vulpea îşi puse în aplicare toate şiretlicurile şi păcălelile ştiute, dar nu reuşi să-i păcălească pe câini şi încăpu în colţii acestora.             MAIMUŢA ŞI VULPEA.             Fiarele pădurii o aleseseră odată pe maimuţă căpetenia lor. Vulpea veni la maimuţă şi îi spuse:             — De acum eşti căpetenia noastră şi vreau să-ţi fac un serviciu: am găsit în pădure o comoară. Vino să ţi-o arăt.             Maimuţa se bucură tare şi o porni după vulpe. Aceasta o aduse în faţa unei capcane şi îi spuse:             — E ascunsă aici, ia-o singură. N-am vrut s-o ating înaintea ta.             Maimuţa vârî laba în capcană şi se prinse în ea. Vulpea fugi în pădure, adună toate fiarele şi le-o arătă pe maimuţă.             — Priviţi, le spuse ea, ce fel de căpetenie v-aţi ales! N-are un dram de minte, de aceea a nimerit în capcană.             MOTANUL CU ZURGĂLĂI.             Nu mai era de trăit pentru şoareci din pricina motanului. În fiecare zi doi sau trei din ei cădeau în ghearele sale. Odată s-au adunat cu toţii să hotărască cum să scape de primejdie. Au vorbit ce-au vorbit, dar nu le venea nimic mai deosebit în minte. Dar iată că un şoricel luă cuvântul:             — Am să vă spun eu cum putem scăpa de motan. M-am gândit că pierim atâţia fiindcă nu ştim când acesta se apropie de noi. Trebuie să-i legăm la gât nişte zurgălăi, care să sune tare. De fiecare dată când motanul se va apropia de noi, zurgălăii ne-or da de veste şi vom putea fugi la timp.             — N-ar fi rău, spuse un şoarece bătrân, numai că cineva trebuie să şi lege zurgălăii la gâtul motanului. Te-ai gândit bine, fă tu treaba asta şi ţi-om rămâne recunoscători cu toţii.